ORIZONT DIDACTIC - NR. 52 39

LIT.

RO

MÂ

NĂ

Într-un sistem bazat pe notarea raportată la un ideal nu se poate vorbi decat formal

despre formarea personalităţii, pentru că notarea contribuie implicit la ierarhizarea celor evaluaţi. Şcoala are ca menire formarea personalităţii adolescentului iar când vorbim despre un om, desigur că nu-i atribuim note: X este bun de nota 10, înţelept de 6 şi inteligent de 9. A evalua corect presupune de fapt a-ţi cunoaşte foarte bine subiectul de evaluat.

Bibliografie:Cucos, C-tin, Pedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 1996Derşidan, Ioan, Metodica predării limbii şi literaturii române, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2003Meyer, G., De ce şi cum evaluăm, trad., Iaşi, Editura Polirom, 2000Neacsu, I., Stoica, A. (coord.), Ghid general de evaluare si examinare, Editura Aramis, Bucureşti, 1996Nicola, I., Tratat de pedagogie şcolarã, Editura Aramis, 2002

Studiu de specialitate - Emil Cioran – Inovatorul abuziv al imperfecţiunii

Autor: prof. Vatamaniuc Luminiţa Corina

Colegiul Tehnic ”Petru Muşat”, Suceava

Las moştenire nimănui nimicul. (Jorge Luis Borges)

Eseistul român din perioda interbelică a cărui operă ridică cele mai dificile probleme de înţelegere şi interpretare este Emil Cioran. Gradul extrem de redus de conceptualizare, sensurile difuze ale cuvintelor, fraza

incantatorie ce deschide noi trepte ale ierarhiei gândirii, creează uneori un vid de sens ce pătrunde în conştiinţa cititorului constituind o sursă de atracţie ce nu are o motivaţie ideatică.

Operele lui Emil Cioran se caracterizeză prin autenticitate, trăire intensă, confesiune sinceră, dorinţa de purificare, acceptarea iraţionalului în existenţă, violenţa vădită a limbajului, atrofierea eului.

Nu putem vorbi însă de un Emil Cioran – moralist, deoarece el însuşi mărturiseşte că nu crede în niciun fel de morală.„Dau în scris, pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ şi că unica scăpare este uitarea absolută.” (1)

În cel mai bun caz putem vorbi despre Cioran ca despre moralistul fără o morală coerentă, filozoful care iubeşte înţelepciunea ca o maladie a spiritului, deoarece”omul nu este decât un animal îmbolnăvit. Existenţa spiritului este o anomalie în viaţă”. (2)

Filozoful român, strămutat la Paris, este un demolator al vechilor scheme de gândire, motiv pentru care reflecţiile sale au uneori caracterul unor aforisme, alteori apar ca nişte cugetări mai întinse, polarizate în jurul unor stări de conştiinţă. Pentru Cioran scrisul este o provocare, un act de întrecere cu divinitatea, dar şi un viciu de care un creator se poate dezgusta, evident, nu în măsura în care să renunţe, ci în aceea a mântuirii iluzorii.

„A scrie înseamnă a te lepăda de remuşcări şi de ranchiură, înseamnă a-ţi voma secretele. Scriitorul este un detracat: ca să se vindece, el foloseşte nişte ficţiuni: ele sunt cuvintele.” (3)

Această concepţie despre funcţia cuvântului în literatură, exprimată de un scriitor nihilist, conduce la concluzia că scrisul este un act de terapie sufletească. Însă trăirea, ca modalitate de cunoaştere, capătă altă motivaţie în opera sa decât la alţi filozofi români. Profesiunea de credinţă a lui Emil Cioran este elocventă: „Antifilosof, detest orice idee indiferentă; nu sunt veşnic trist, nu gândesc, aşadar, întruna. Când le privesc, ideile îmi par şi mai inutile decât lucrurile, de aceea nu mi-au plăcut decât enunţurile marilor bolnavi, meditaţiile insomniei, străfulgerările unei spaime incurabile şi îndoieli străbătute de suspiciune.” (4)

Dintre toate cărţile lui Emil Cioran, Pe culmile disperării reprezintă opera scrisă la cea mai mare presiune existenţială. Combustia interioară a eseistului ameninţă să explodeze, să dea substanţă relaţiei absurde dintre conştiinţă şi existenţă. El nu demonstrează nimic. Enunţurile sale sunt absolute, ca şi când ar veni din adâncimile misterioase ale existenţei.

ORIZONT DIDACTIC - NR. 52 40

Alegându-şi drept simbol moartea luminii şi flacăra morţii, Emil Cioran demonstrează prin propria scriitură cum ar putea fi lirismul absolut, privit ca o expresie a clipelor din urmă: “Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea.” (5)

Pentru filozoful sibian gândirea pozitivă, practicată de el foarte rar, înseamnă o fereastră deschisă spre viitor. Din acest punct de vedere, Schimbarea la faţă a României este un fel de cezură în ansamblul creaţiei sale. Dovada cea mai elocventă că Emil Cioran poate să scrie în două feluri este cartea Amurgul gândurilor, coborârea în conştiinţă restabilind legătura cu Revelaţiile durerii şi Lacrimi şi sfinţi.

În Amurgul gândurilor reflecţiile autorului au o structură aforistică variată, concreteţea multora dintre ele rezultând din transferul ideii în metaforă unică sau într-un lanţ metaforic cu o mare putere de sugestie. Enunţurile de genul„ Tot ce nu-i fericire este un minus de iubire ”sau „Orice luciditate este o pauză a sângelui ”se bazează pe o retorică a contradicţiei, în vreme ce altele se bazează pe o retorică a extensiei.”Nu poţi atinge echilibrul în lume, atâta vreme cât existenţa nu-i mai mult decât o stare.”

Viaţa apare ca o succesiune de momente, de clipe, iar eternitatea este clipa; eternitatea este absenţa succesiunii timpului. Când spaţiul şi timpul nu mai contează, istoria, ca succesiune de trecut, prezent şi viitor, nu mai are nicio importanţă:"Atunci pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri?... pentru a nu fi singuri în momentul morţii.” (6)

Iubirea este văzută ca o formă de comuniune şi de intimitate, legată de fenomenul iraţionalităţii, dar şi de cel al spargerii barierelor dintre oameni. În sentimentul iubirii se simte atât specificul cât şi universalul, în sensul atingerii unui vag indefinit, dar orientat către o singură fiinţă, către un singur obiect asupra căruia se răsfrânge iubirea. Sentimentul iubirii îmbină în persoana iubită transcendenţa şi intimitatea într-un complex simultan în care sexualitatea ocupă o poziţie care ţine de realul subiectiv, dar şi imaginativ. Iubire spirituală între sexe diferite nu există, ea fiind doar o subiectivare a transfigurării persoanei iubite care doar dă iluzia spiritualităţii.

"Iubirea – omenească sau divină – aduce pe aceeaşi treaptă toate făpturile: a iubi o târfă sau a-l iubi pe Dumnezeu presupune aceeaşi simţire; în amândouă cazurile urmezi impulsul creaturii. Doar obiectul se schimbă." (7)

Iraţionalitatea în filosofia lui Cioran apare într-un dublu aspect : ca dinamism orb refuzând orice ierarhie de valori şi ca realitate asimilată într-un mod de viaţă naiv, mulţumitor, echilibrat. Viaţa, fiind iraţională în esenţa sa, nu are un sens; salvarea este posibilă numai prin experienţa naivă a iraţionalului. Prin conştiinţă, reflexivitate şi interiorizare, iraţionalul poate fi depăşit, dar numai în gândire; prin biologic omul aparţine tot iraţionalului. Omul este astfel constituit încât el cere o ierarhizare a valorilor, o scară de valori şi o sumă de criterii; în iraţionalismul vieţii, a evoluţiei fără scop, această cerinţă rămâne o simplă exigenţă, decelabilă numai prin iraţional.

"Oricât m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele, deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele." (8)

În Tratatul de descompunere ni se explică fatalitatea celui atins de blestemul zilei: “ Să-ţi repeţi de o mie de ori pe <Nimic nu are preţ pe lumea asta>, şi să te regăseşti veşnic în acelaşi punct, şi să te roteşti prosteşte ca o sfârlează...Căci nu există înaintare în ideea că totul e zadarnic, şi nici capăt”. (9)

Plecând de la această afirmaţie a eseistului pot cochide că Emil Cioran este ca punctul pascalian, prezent peste tot, dar nesituabil.

Note:1 E. Cioran, Pe culmile disperării, Ediţia a treia, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 752 op.cit.,pag.733op.cit.,pag.2824 E. Cioran, Eseuri, p. 2815 E. Cioran, Pe culmile disperării, Ediţia a treia, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 576 Amurgul gândurilor, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 107 op.cit.,pag.988 op.cit.,pag.2039 E. Cioran, Tratat de descompunere, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 12

ORIZONT DIDACTIC - NR. 52 41

LIT.

RO

MÂ

NĂ

Studiu de specialitate - Aspecte ale stilului în romanul “Ion” de Liviu Rebreanu

Autor: prof. Vatamaniuc Luminiţa Corina

Colegiul Tehnic ”Petru Muşat”, Suceava

"Realitatea a fost pentru mine numai un pretext, pentru a-mi putea crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplarile ei " (Liviu Rebreanu - Mărtursiri)

Apariţia romanului „Ion” în 1920 a fost apreciată de critica literară drept o reuşită artistică a lui Liviu Rebreanu care dădea astfel literaturii române o capopdoperă. Dar în acelaşi timp s-a enunţat şi ipoteza conform căreia Rebreanu este un arhitect, un abservator obiectiv al lumii descrise, şi mai puţin un artist al cuvântului, preocupat de limbajul expresiv. De altfel, în numeroase interviuri, profesiuni de credinţă sau pagini de jurnal, Rebreanu însuşi mărturisea că n-a urmărit în creaţia sa exprimarea plastică, ci surprinderea adevărului vieţii.

La o analiză a romanului din acest unghi doi mari critici literari, George Călinescu şi Şerban Cioculescu au ajuns la aceeaşi concluzie:”Fiindcă fraza e lipsită de culoare, deşi observarea limbajului ardelenesc e făcută cu foarte mare exactitate, scrisului lui L. Rebreanu i s-au refuzat meritele artistice. Totuşi le are într-anume înţeles. Ion e opera unui poet epic.” (1), „Calităţile constructorului sunt superioare acelora ale scriitorului, arhitectura apare grandioasă chiar dacă scrisul ne-ar putea dezamăgi prin cenuşiul său.” (2)

Lectura romanului scoate în evidenţă nenumărate aspecte ale stilului, înţeles în teoria artei drept” mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activității omenești, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic.” Plecând de la aceste definiţii vom analiza“stilul”scriitorului: felul cum descrie Rebreanu lumea satului, natura, relaţiile dintre personaje şi modul cum transmitecititorului concepţia sa despre lume prin intermediul lumii ficţionale ce este romanul.

“Ion” este un model de scris obiectiv, o culme a artei realiste în proză. Originalitatea lui Liviu Rebreanu rezultă din atitudinea naratorului faţă de faptele narate, precum şi din alegerea anumitor cuvinte, figuri de stil pentru transmiterea convingerilor şi a sentimentelor sale în faţa lumii ce o înfăţişează.

Trăsăturile prozei secolului al XIX-lea, precum comentariile moralizatoare asupra evenimentelor şi a caracterului personajelor, anticiparea derulării evenimentelor de către narator care ştia totul despre personajele sale nu mai constituie pentru Rebreanu trăsături specifice, asemeni lui N. Filimon sau Ioan Slavici.

Autorul romanului„Ion”povesteşte cu detaşare, cu obiectivitate fără să-şi arate simpatia sau antipatia faţă de persnaje, fără să le califice faptele sau conduita în „bine”sau”rău”.

Pe de altă parte, încă din incipitul romanului putem obserba predilecţia lui Rebreanu pentru detaliul plastic, cu rol în transmiterea ideii, şi nu ca podoabă: ”Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul [...] se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul bătrân de lemn, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa [...]. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie pană ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă înaintează vesel, neted, [...] ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”. (3) Descrierea făcută de “un ochi impersonal” (4) este în stilul unei lucrări de topografie. Observăm un epitet personificator, podul bătrân, şi preferinţa pentru verbe de mişcare, ce presupun de obicei o fiinţă: întovărăşind, spintecă, aleargă, urcă, înaintează, să dea buzna; toate aceste verbe se referă la drum.

Astfel drumul este personificat, prezentat ca un personaj care conduce cititorii în lumea ficţională a romanului. În finalul romanului, drumul şi-a pierdut voioşia şi graba de la început, ieşirea din spaţiul ficţiunii se face în tonalitatea sumbră dată de evenimentele care s-au succedat:”şoseaua coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros”.

ORIZONT DIDACTIC - NR. 52 42

Romanul este un univers închis si rotund : pare a se vărsa, şi la un capăt şi la altul, în viată; dar e complet izolat de ea. Drumul nu numai leagă, ci şi izolează această lume nouă, cu legile şi întâmplarile ei, sugerează o lipsă de graniţă, deşi este o graniţă, un constituent al imaginarului.

Adecvarea stilistică a regionalismelor se înscrie în atitudinea naratorului, care picteză lumea rurală în termeni care-i sunt proprii: strâmtorat (despre dealuri), scrântitură (de coline), (strunele)gordunii, bolbocesc, delniţă, clenciuri, uliţă, norod, abitir, proclet, a ostoi etc. Neologismele fac simţită prezenţa naratorului: brusc, secondează, pasiune, demnitate etc.

Asemenea descrierii drumului şi satului din incipit, vom observa şi în descrierea câmpului un transfer de trăsături proprii ale lumii vii asupra lumii neînsufleţite, un animism valorificat artistic.

Pământul este divinizat de Ion care se simte copleşit: ”Sub sarutarea zorilor tot pamântul, crestat în mii de frânturi, dupa toanele şi nevoile atâtor suflete moarte si vii, părea că respiră şi trăieşte. Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăz, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzăneau, şuşoteau, fâsâiau, vorbind un glas aspru, întelegându-se între ele şi bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pamântului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic si slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreste cum îi place. Suspină prelung, uimit si înfricosat în fata uriasului:"- Cât pamânt,doamne!..." În acelaşi timp însă iarba taiată şi udă parcă începea să i se zvârcoleasca sub picioare. Un fir îl întepa în glezna, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stapân. Şi atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare."

Comparaţiile sugerează forţa misterioasă a pământului, înfricoşător prin întindere şi muţenie, dar şi prin glasul vegetaţiei. Cadrul descris nu mai este un simplu peisaj rural surprins într-o dimineaţă de vară, ci o panoramă cosmică, crescută parcă din mit.

Participarea subiectivă a naratorului, care împărtăşeşte emoţia personajului este mirifică: ”Se simţea mic si slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreste cum îi place. Suspină prelung, uimit si înfricosat în fata uriasului".

Frecvenţa epitetelor şi a comparţiilor constituie stilul lui Rebreanu. Prin aceste procedee stilistice, perspectiv strict obiectivă este completată de o atitudine subiectivă a naratorului, care impune astfel o anume viziune asupra lumii:“soarele roşu şi somnoros”,“ca o râvnă ispititoare (munca”), ”oamenii, ca nişte gândaci albi”,”braţele îi atârnau ca nişte poveri de plumb”. Asemenea notaţii subiective se întâlnesc şi în detalii asupra personajelor: ”Glanetaşu, cu nişte ochi foarte trişti, răspune jalnic”, ”ca un câine la uşa bucătăriei”, “Titu, văzându-se parcă iniţiat în secretele zeilor”.

Departe de a fi un stilist, un scriitor pasionat de expresia fermecătoare, persuasivă, Rebreanu aduce în literatura română, prin romanul Ion “zvârcolirile vieţii” folosind regionalisme şi termeni populari, alături de care apar şi neologisme, epitete şi comparaţii personificatoare

Lumea dură, inflexibilă a romanului “Ion” este perceptibilă cititorului şi prin stilul sobru, aparent rece al scriitorului, care reprezintă primul pas al modernizării romanului românesc în secolul al XX-lea.

Bibliografie/ Note1 Călinescu, George, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Bucureşti, Humanitas, 2003, p.

7332 Cioculescu, Şerban, Liviu Rebreanu, în România Literară, an XX, nr. 32, 1987, p.7, 3 Rebreanu, Liviu, Ion, Bucureşti, Gramar, 20074 Nicolae, Manolescu, Isoria literaturii române, Academiei, Bucureşti, 1979, p.2515 Săndulescu, Al., Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, București, Minerva, 19766 Bălu, Ion, Liviu Rebreanu, destine umane, Craiova, Viața românească, 20047 Negoițescu, Ion, Istoria literaturii române, volumul I, ediția I, București, Editura Minerva, 1991