EPOCA MARILOR CLASICI "Epoca ce urmeaza, a lui Eminescu, Caragiale si ceilalti, duce cultul formei pa na la exagerare..."(G. Ibraileanu) In evolutia sa, literatura romana a cunoscut o serie de etape fundamentale, ince pand cu literatura populara, apogeul acestei dezvoItari fiind marcat de Epoca mar ilor cIasici (cuprinsa intre deceniile VII-IX ale secolului al XIX-lea), cand pe scena vietii cuIturale apar numeroase personalitati, precum Titu Maiorescu, Miha i Eminescu, Ion Luca Caragiale, loan Slavici, Ion Creanga. Multiplele prefaceri politice si social-economice marcate de Unirea Principatelo r de la 1859 vor influenta si dezvoltarea culturii, a literaturii noastre. Stabil itatea politica, dezvoltarea relatiilor capitaliste, dobandirea lndependentei de Stat vor face posibiIa manifestarea uneia dintre cele mai stralucite etape ale cuIturii noastre - consacrate prin sintagma Epoca marilor clasici, marcata de ap aritia, la lasi, a Societatii "Junimea" februarie 1864, a revistei Convorbiri lit erare - 1 martie 1867. "Junimea", fondata de tineri intelectuali formati prin studii in strainatate, a intreprins acea fundamentala ideologie, mergand de la problemele limbii literare si ale esteticii literare la promovarea literaturii prin revista "Convorbiri li terare". Baza cea mai rapida a "noii directii" fiind poezia lui Eminescu, careia i s-au adaugat apoi, in decursul timpului, proza lui Creanga si cea a lui Slavi ci, comediile lui Caragiale si, in cele din urma, romanele lui Duiliu Zamfirescu . Manifestand un interes deosebit pentru cultura si civilizatia Romaniei, Titu Maio rescu va justifica prin scrisul sau si mai ales prin cel al lui Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici durabilitatea acestei epoci, atat in ceea ce priveste literatura cat si existenta unei limbi nationale consolidate si moderne. Atat scrisul lui Titu Maiorescu cat si al marilor scriitori este de o rara limpezime si claritate, ceea ce le confera consacrarea. I.Negoitescu, in "Istoria literaturii romane", atrage atentia asupra faptului ca : "Nu pot fi in intregime intelesi nici Eminescu, nici Caragiale, nici Maiorescu insusi fara cunoasterea asa-zisei lstorii contemporane a Romaniei". Junimea promoveaza in spatiul cultural romanesc in ultimele trei decenii ale sec olului al XIX-lea, o directie literara fundamentala in evolutia literaturii. Cu sprijinul ei s-au putut afirma scriitori de mare talent care au gasit in atmosfe ra intelectuala a societatii iesene un stimulent pentru exprimarea propriei pers onalitati literare. Reprezentantii ei cei mai valorosi, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creanga , Ioan Slavici si Titu Maiorescu sunt considerati astazi modele in domeniul poez iei, dramaturgiei, prozei si criticii literare. Clasicismul lor consta tocmai in valoarea incontestabila a operelor, devenite in timp puncte de reper in maturiz area fenomenului literar romanesc. Dincolo de diversitatea tematica, stilistica si de viziune ii uneste acelasi cult al valorii, manifestat atat prin nivelul cr eatiilor, cat si prin critica formelor fara fond, prezenta nu doar la mentorul g ruparii, ci si la ceilalti patru scriitori, in poeziile satirice eminesciene sau in publicistica poetului, in toata opera comica a lui Caragiale, in "Amintirile ." lui Creanga sau in proza lui Slavici. Eticheta de mari clasici e postuma si se refera la valoarea consacrata a operei si nu la curentul clasicist. "Un izvor adanc este ascuns in fiecare om de cultura, insa precum izvorul s-a fo rmat picatura cu picatura pana la momentul mortii, si cei mai multi din noi ajun

g chiar la ultima etapa a existentei lor fara sa-si fi putut spune ultimul cuvan t." (Titu Maiorescu) Ion Luca Caragiale Dramaturg si prozator, I.L. Caragiale a scris patru comedii ("O noapte furtunoas a", "Conul Leonida fata cu Reactiunea", "O scrisoare pierduta", "D-ale carnavalu lui"), o drama("Napasta"), mai multe nuvele, povestiri si numeroase momente si s chite. Opera, in totalitatea ei, contureaza doua universuri artistice distincte: unul comic si altul tragic, universul tragic fiind insa ilustrat doar prin catev a scrieri ("Napasta", "O faclie de Paste", "In vreme de razboi"). Viziunea comica e suverana in comedii si schite, unde se surprinde puternicul co ntrast intre fondul si forma clasei burgheze romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. Caragiale prezinta evolutia burgheziei, f ormele parvenirii ei, trasaturile afisate si cele reale, ambitia si orgoliul une i lumi care traieste intr-un moment istoric favorabil afirmarii. Aceasta preocup are este evidenta inca de la prima lui piesa, care aducea in dramaturgia romanea sca moravuri si tipuri specifice societatii noastre. Mica burghezie, dornica sa avanseze cat mai rapid pe scara sociala, nu mai este infatisata dupa modele stra ine, ca acelea de care se folosisera primii nostrii dramaturgi. In formula artistica a lui Caragiale, viziunea clasicista se conjuga cu o viziun e realista, preocupata de omul social, de culoarea specifica a locului si timpul ui, care isi pune pecetea asupra indivizilor, dandu-le o mare varietate. Intreg universul comediilor utilizeaza aceleasi mijloace literare, incat pe drep t cuvant, ele alcatuiesc o alta etapa a activitatii de dramaturg a lui Caragiale . In timp ce prin Eminescu poezia romana cunostea nivelul cel mai inalt de dezvolt are, Caragiale dadea teatrului si prozei romanesti o stralucire deosebita. El es te cel dintai mare scriitor obiectiv. Se poate considera ca, in transformarea li terara care urmeaza epocii lui Alecsandri, Caragiale este un inovator si un mode l pentru generatiile de mai tarziu. Meritul suprem al scriitorului este acela de a fi "cel mai mare creator de viata din intreaga noastra literatura" (G. Ibraileanu). Tipurile create de el au deve nit populare si sunt de o vitalitate fara egal. Aceasta capacitate se conjuga cu un dar nedezmintit al observatiei, care transforma opera intr-o "comedie umana" de o inestimabila valoare ca document artistic al unei epoci. Viziunea sociala si psihologica a lui Caragiale a urmarit in societatea romana o intreaga evoluti e ciclica a burgheziei, integrand psihologiile individuale in fresca societatii, astfel incat scriitorul apare ca un istoric umorist al parvenitismului autohton . Dintre toate comediile lui Caragiale, "O scrisoare pierduta" este singura care i si plaseaza actiunea in afara Bucurestilor, alegandu-si ca loc de desfasurare "c apitala unui judet de munte". Aici, pe fundalul agitat al unei campanii electora le, are loc un conflict politic intre un ambitios (Nae Catavencu) aflat in opozi tie, care se doreste deputat, si grupul fruntas al conducerii locale( Tipatescu si Trahanache), care se considera indreptatit sa dirijeze in exclusivitate si in folos personal viata politica a judetului. Pentru a-i forta sa-l propuna cadida t, Catavencu ii ameninta cu un santaj de care se sperie mai ales Zoe Trahanache. Ca sa nu fie compromisa public, Zoe exercita presiuni asupra celor doi barbati si obtine promisiunea canditaturii lui Catavencu. Dar- lovitura de teatru- de la Bucuresti se cere, fara explicatii, sa fie trecut pe lista candidatilor un nume necunoscut: Agamemnon Dandanache. Zoe e disperata, Catavencu- amenintator, Farf uridi si Branzovenescu- satisfacuti, Tipatescu- nervos; doar Trahanache are "put intica rabdare" si-si pregateste planul de bataie.

Ghemul de interese contrare se incalceste rau in timpul sedintei de numire ofici ala a candidatului, dar intervine Pristanda care dirijeaza un scandal menit sa a stupe gura lui Catavencu. In incaierare, Catavencu pierde instrumentul de santaj - scrisoarea ascunsa in palarie- si dispare pentru o vreme, producand emotii mar i doamnei Trahanache. Limpezirea situatiei se realizeaza lent, dar sigur; se constata ca Dandanache pr ocedase la fel ca Nae Catavencu, dar la alt nivel si cu mai mare abilitate; apoi Nae Catavencu schimba tactica parvenirii si accepta patronajul "coanii Joitichi i"; in final, toata lumea se impaca, "micile pasiuni" dispar ca prin farmec, Dan danache e ales in unanimitate si toti se bucura de avantajele unui regim "curat constitutional". In functie de tema, "O scrisoare pierduta" poate fi interpretata drept: comedie de moravuri, despre defecte omenesti ca parvenitismul, imoralitatea, prostia, in cazul in care tema este morala; comedie de caractere, despre comportamentul oam enilor in situatii deosebite, daca tema este psihologica; comedie despre felul i n care se dobandeste si se exercita puterea politica, daca tema este politica; c omedie despre pasiunile erotice, in cazul unei teme sentimentale, ce are in vede re amorul dintre Zoe si Tipatescu. Comedia lui Caragiale are o constructie complexa ce are la baza tehnica bulgareu lui de zapada, adica a cumularea de situatii conflictuale. Comedie de moravuri, dezvaluind viata publica si familiala a burgheziei ajunse l a putere, piesa e remarcabila in primul rand prin arta compozitiei. Scriitorul g aseste un pretext care declanseaza un conflict. Initial, conflictul pune in star e de alarma doua serii de personaje: Nae Catavencu si "moftologii" lui, care ram an permanent in umbra, si triunghiul Zoe- Trahanache-Tipatescu. Ulterior, intra in alerta cuplul Farfuridi- Branzovenescu, care se teme de tradare, iar apoi tot ul se complica prin aparitia lui Dandanache. Rezulta un nucleu de complicatii, c are acumuleaza progresiv altele ca un bulgare de zapada in rostogolire. Interesant de observat este faptul ca aparitia lui Dandanache in sch ema logica a piesei e un element al hazardului. Lupta pentru putere nu se rezolv a prin ciocnirile dintre Catavencu si Tipatescu. Forte nevazute il arunca in con flict pe Dandanache, ca o confirmare parca a principiului: cand doi se cearta, a l treilea castiga. Dandanache e insa "mai prost decat Farfuridi si mai canalie d ecat Catavencu", iar infatisarea aceasta nu-i intamplatoare; ea slujeste scopuri le satirice ale scriitorului. In ceea ce priveste creatia de personaje, talentul lui Caragiale este exceptiona l. G. Ibraileanu aprecia ca e singurul creator din toata literatura romana care face concurenta starii civile. Fiind personaje din comedii, eroii lui Caragiale traiesc prin limbaj. Dupa felul exprimarii le putem stabili situatia sociala, gr adul de cultura, caracterul, starea de spirit in care se afla. Desigur, dramatur gul foloseste si alte mijloace de caracterizare ( mai ales indirecte: prin actiu ni si comportament, prin intermediul altor personaje etc.), dar limbajul ramane suveran. Un exemplu elocvent este Pristanda. Stim despre el din lista de personaje de la inceput ca este "politaiul orasului". Dintr-o discutie cu Tipatescu, in care i s e reproseaza o mica afacere cu steagurile, ne dam seama ca nu e tocmai cinstit, iar purtarea slugarnica din toate scenele, inclusiv din cea a arestarii lui Cata vencu, ne convinge ca Pristanda si-a facut din slugarnicie un principiu de viata : "Tot vorba bietei neveste, zice: Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa-i tot, ca satulul nu crede la al flamand..." Zic: curat! De-o pilda, conul Fanica: mosia mosie, fonctia fonctie, coana Joitica, coana Joitica: trai neneaco cu banii lu T rahanache...babachii...Da' eu, unde? Famelie mare, renumeratie dupa buget mica".

Repetarea servila a unor cuvinte si replici din vocabularul stapanilor dovedeste dorinta lui de a le intra in gratie, dar si caracterul rudimentar al gandirii. Ticul verbal al lui Pristanda produce adeseori asociatii comice ("curat murdar") sau pur si simplu il da de gol ( Tipatescu: "Lasa, Ghita.ai tras frumusel conde iul"/ Pristanda: "Curat condei!"). in final, Caragiale speculeaza acest tic, pun and sub semnul ridicolului toata mascarada electorala a vremii ("Curat constitut ional!"). Personajele lui Caragiale lumineaza, in felul lor, istoria si sociologia Romanie i din a doua jumatate a veacului trecut. "Caragiale este- in aprecierea lui G. I braileanu- cel mai mare istoric al epocii intre 1870-1900. Un istoric complet, c are arata, care critica si care explica. Sintetizand in cateva personaje si in c ateva evenimente caracteristice categoriilor sociale, starile sufletesti si inta mplarile produse de introducerea civilizatiei apusene la noi, el a istorisit, a criticat si a explicat intreaga viata a epocii de care s-a ocupat." Mijloacele de zugravire a epocii apartin unui mare artist comic. In cuprinsul Sc risorii pierdute se intalnesc procedee, motive si modalitati care actioneaza si multan, dramaturgul speculand aspectele comice ale evenimentelor, ale comportari i oamenilor, ale circulatiei ideilor si cuvintelor. Exista, in primul rand, un c omic al situatiilor, rezultat din fapte neprevazute si grupuri insolite( triungh iul Trahanache- Tipatescu- Zoe, cuplul Farfuridi- Branzovenescu, combinatiile di verse de adversari etc.). Caragiale foloseste o serie de scheme tipice cunoscute in literatura comica universala: incurcatura, coincidenta, echivocul, revelatii le succesive, acumularea progresiva. Fiecare scena in parte si piesa in totalita tea ei se dezvolta pe astfel de scheme, incat se poate afirma ca la Caragiale pr edominanta este o situatie comica, in care evolueaza personaje comice, avand ide i si un limbaj la fel de comic. In al doilea rand exista un comic al intentiilor, care reiese din atitudinea scr iitorului fata de evenimente si oameni. Substanta piesei este supusa unor modali tati de tratare diferite: ironica, umoristica, sarcastica, grotesca, absurda. Ca ragiale este un scriitor obiectiv, in sensul capacitatii de a crea viata, dar nu e un scriitor indiferent. El pare ca-si iubeste personajele, este ingaduitor fa ta de ele, dar nu iarta trasaturile prin care oamenii devin ridicoli si le evide ntiaza in mod subtil, tratandu-i cu ironie, cu umor, punandu-i in situatii absur de, demontand mecanismele sufletesti si reducandu-i uneori la conditia simplific ata a marionetei. Exista, in al treilea rand, un comic al caracterelor. In comedia clasica, princi palele caractere comice sunt avarul, ipocritul, mincinosul, gelosul, ingamfatul, risipitorul, laudarosul, pedantul, pacalitorul pacalit. Personajul purtator al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de abstractizare si tipizare , pentru ca esenta lui e ascunsa uneori sub aparente inselatoare. Caragiale cree aza si el, care rezultat al unui asemenea proces, o tipizare comica. Nae Cataven cu e un tip de canalie, de licheluta latratoare, Farfuridi e tipul prostului fud ul, Dandanache cumuleaza ambele trasaturi si pe deasupra mai e si senil, iar to ti trei la un loc reprezinta categoria arivistului. Trahanache e un tip inselat, dar care se si insala asupra propriei persoane, Zoe e femeia volutara, Pristand a e un caracter servil, iar Cetateanul turmentat isi poarta numele. In al patrulea rand, exista un comic de limbaj, cu totul remarcabil la un scriit or care are capacitatea iesita din comun de a retine cele mai fine nuante ale li mbii vorbite. Procedeele comice cele mai frecvente aplicate la acest nivel sunt repetita aproape obsedanta a unei specifitati de limbaj, care deplaseaza atentia de la fondul comunicarii, la forma ei, si interferenta de registre ale limbajul ui, adica interferenta stilurilor. Cu "O scrisoare pierduta", orizontul social al universului caragilian se largest e prin cuprinderea marii burghezii romane, ajunsa la putere si roasa de ambitii.

Avand un proces mai liber la treptele superioare ale ierarhiei social-politice, eroii aceste piese se caracterizeaza printr-o crestere brusca a instinctelor de parvenire. Interesele lui Nae Catavencu, ale lui Agamita Dandanache, ale lui Tr ahanache, ale lui Tipatescu si ale Zoei, contrare la un moment dat, se armonizea za in final, pentru ca toti sunt niste vanatori de profituri. Caragiale nu e un scriitor numai al romanilor. Pornind de la realitati romanesti , crend scene si tipuri originale, el s-a ridicat la o valoare artistica universa la prin puterea de generalizare si sinteza a operei lui, prin satira necrutatoar e a viciilor, prin aspiratia catre o umanitate superioara, prin increderea in po sibilitatile omului de a se perfectiona. Mesajul lui Caragiale este mesajul eter n al artei, ceea ce explica interesul constant fata de dramaturgia lui nu numai al spectatorului roman, ci si al celui de pretutindeni. -Ioan SlaviciIoan Slavici este una dintre personalitatile proeminente ale scrisului romanesc . Universul preocuparilor sale este vast: etica, estetica, pedagogia, filologia au constituit pentru el campul unor reflexii si observatii originale si utile, c e s-au concretizat in numeroase lucrari. Dar ceea ce l-a impus in cultura romane asca este, mai presus de orice, vigurosul sau talent de prozator, care s-a exerc itat cu succes in genuri variate: memorialistica, povestire, drama, nuvela si ro man. Caracteristica dominanta a intregii sale creatii literare este intentia moraliz atoare, finalitatea etica. Aceasta s-a afirmat insa precumpanitor in multe scrie ri, in detrimentul realizarii artistice, lasand cititorului impresie de artifici al si neverosimil. Fictiunea moralizatoare a operelor lui Slavici tine- asa cum singur marturiseste- de insasi firea sa. Contributia cea mai importanta in dezvoltarea prozei romanesti a adus-o Slavici in domeniul nuvelisticii. Trasatura esentiala a majoritatii nuvelelor lui const a in rezolvarea optimista a conflictului. O viziune idilica, reflectata in confl icte tratate superficial, prin actiuni tematice, portrete conventionale, subordo nate scopului moralizator, se degaja din atmosfera scrisului sau nuvelistic. Ero ii lui Slavici sunt construiti pentru a ilustra anumite norme etice pe care omul trebuie sa le respecte in viata daca tine la linistea lui sufleteasca. Dragoste a, in nuvela lui e intotdeauna sincera si profunda; manifestarile ei au o colora tura duioasa, de un lirism miscator. Daca este evident ca in scrierile lui Slavici ponderea cea mai mare o au nuvele le ce degaja o atmosfera luminoasa, eroii lor realizandu-si aspiratiile de feric ire datorita respectului unor principii morale ferme, este tot atat de adevarat ca nu lipsesc nici acelea in care soarta eroilor devine zbuciumata sau chiar dra matica, tocmai pentru ei ignora cu bunastiinta sau nu- normele etice ale vietii. Una din temele preferate, in acest din urma sens, este tenndinta imbogatirii, p atima banului. In nuvelele lui gasim, de asemenea, o reflectare ampla a vechiilor randuieli rurale, a obiceiurilor si a datinilor, a credintelor si a superstitiilor, a mora lei si a prejudecatilor oamenilor simpli, un authentic tablou etnografic, psihol ogic si social al satului transilvanean. Nuvelele sale evoca adancirea mizeriei claselor asuprite, coruptia aparatului functionaresc, jefuirea bogatiilor tarii. Intreaga creatie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru c hibzuinta si intelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni si , mai ales, pentru pastrarea masurii in toate, iar orice abatare de la aceste principii est e grav sanctionata de autor. Momentul de varf al nuvelisticii lui Slavici il constituie ,,Moara cu noroc'', p

ublicata in volumul ,,Novele din popor'' in 1881. Tema acestei nuvele infatiseaz a urmarile negative, nefaste, pe care setea de bogatie le are asupra vietii sufl etesti a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se afla convingerea autorului potrivit careia goana dupa avere zdruncina linistea sufleteasca a omul ui si provoaca numeroase nenorociri. Aceasta convingere a autorului se exemplifi ca foarte bine in nuvela prin destinul crasmasului Ghita. Nuvela este realista, de factura clasica, avand o structura viguroasa, unde cele 17 capitole se inlantuie in ordinea cronologica a desfasurarii actiunii si sunt integrate de cuvintele rostite de batrana:,,Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit'' si ,, se vede c-au lasat ferestrele deschise [..] Simteam eu ca nu are sa iasa bine; d ar asa le-a fost data''. Structura psihologica a nuvelei este argumentata de conflictul social si psiholo gic al personajelor, care evolueaza intre aceste doua norme etice, reliefand un destin tragic previzibil, aflat chiar in profunzimile sufletului omenesc. Narato rul omniscient si obiectiv, apeleaza la cele mai variate mijloace artistice de a naliza psihologica: dialogul, introspectia constiintei si a sufletului, autoanal iza si autointrospectia, monologul interior, care scot in evidenta zbuciumul din ce in ce mai distructiv al personajului. Elementul central in subiectul nuvelei il constituie infruntarea dintre protagon ist si antagonist. Natura conflictului epic este multipla: de ordin psihologic, de ordin moral(lupta dintre bine si rau) si de ordin social (se confrunta doua l umi diferite cu mentalitati si cu reguli de comportament diferite). Pricipalul conflict al nuvelei este cel interior, intre dorintele contradictorii ale aceluiasi personaj. Un rol important il are si conflictul exterior intre pe rsonaje diferite. Actiunea nuvelei este plasata in zona Ardealului, la hanul Moara cu noroc, aseza t la raspantie de drumuri. In acest loc invaluit de mister se confrunta binele c u raul, moralul cu imoralul. Ghita, cizmar modest si sarac, ia in arenda carciuma de la Moara cu noroc . La i nceput treburile merg bine si norocul pare sa ii surada. Intriga, ce declanseaza conflictul, o constituie aparitia lui Lica Samadaul, seful porcarilor din zona. Stapanit de patima banilor, Ghita se lasa prins in mrejele Samadaului si se fac e partas la faradelegile acestuia. Ghita sa instraineaza de sotia sa, Ana, devin e pe zi ce trece mai nesigur pe el, mai dependent de Lica. Primind bani de la Lica, proveniti din furt, incearca sa-si explice slabiciunea punand-o pe seama firii sale. Depune marturie falsa la judecarea lui Lica si a t ovarasilor lui, banuiti ca au talharit un arendas si au participat la uciderea u nei femei si a copilului ei. Tovarasii lui sunt oranduiti pe viata, iar Lica est e gasit nevinovat. Macinat de remuscari, Ghita si-l face prieten pe jandarmul Pi ntea, dar nu are curajul sa-i spuna adevarul. La sarbatorile de Paste, batrana mama a Anei si cei doi copii pleaca la rude. La han se incinge o mare petrecere, iar Ana incepe sa joace cu Lica. Gelos, Ghita, pleaca la jandarmul Pintea sa-I spuna adevarul si sa-l aduca la han pentru a-l prinde pe Samadau. La intoarcere, Ghita il zareste pe Lica plecand de la han si intelege ca a aruncat-o pe Ana in bratele Samadaului. Hangiul o injunghie pe sot ia sa, desi aceasta il implora sa o crute. Lica se intoarce sa isi ia chimirul, vede scena si ii ordona lui Raut sa-l infrunte pe Ghita. Dupa ce ordona sa fie d at foc hanului, Lica alearga in noaptea furtunoasa, pentru a nu fi prins. Pintea il gaseste cu capul sfaramat de tulpina unui stejar. Personajele principale, Ghita, Ana si Lica sunt personaje rotunde,surprinse in e

volutie. Ele se definesc prin modul in care sunt prezentante de catre narator si prin felul in care sunt vazute de alte personaje(caracterizare directa), si pri n fapte, ganduri, atitudini, limbaj(caracterizare indirecta). Ghita este caracterizat direct de catre narator prin precizarea conditiei social e. Caracterizarea indirecta, ampla, reiese din fapte, ganduri, atitudini, din in vestigarea zbuciumului sufletesc. Cel mai enigmatic si mai controversat aspect p sihologic al nuvelei este comportamentul lui Ghita, care-l duce in cele din urma , in ciuda vointei lui, la un deznodamant fatal. Patima hanului il transforma in complice si partas la jafuri, furturi si crime. Lica ii speculeaza lui Ghita ce le doua patimi: cea a banului si cea a dragostei pentru o singura femeie. Uneori are momente de sinceritate, de remuscari, cere iertare Anei si copiilor. Mustrarile de constiinta il instraineaza de tot si de toate. Degradarea sa morala atinge punctual culminant in momentul in care o arunca pe A na drept momeala, in bratele Samadaului, la sarbatorile Pastelui. In momentul in care isi da seama ca Ana l-a inselat, Ghita se dovedeste un om orgolios. Lica este un personaj rotund, complex, eroul malefic, spiritual rau al locului.P ersonajul este caracterizat direct prin precizarea conditiei sale sociale, porca r, prin portretul fizic si vestimentar, prin modul in care il percep celelalte p ersonaje. Astfel este un barbat de 36 de ani, inal, cu mustata lunga, cu ochi mi ci si verzi. Fizionomia si gestul nervos de a-si musca mustata indica un om apri g si neinduplecat. Portretul moral se contureaza la inceput prin reflectari in c onstiinta celorlalte personaje. Astfel batrana il percepe ca ,,un om bun'', Ana intuieste ca e ,,om rau si patimas'', iar Ghita il numeste ,,diavol''. Fascinatia pe care acest erou negativ o exercita asupra tuturor se poate explica prin aceea ca el ,,reprezinta Forta in stare sa sfideze legile divine si umane' '. In acelasi timp este cinic si cu o patima criminala dobandita. Ana este o victima a lui Ghita si a lui Lica, dar si a incapacitatii de a pastra echilibrul si masura. Prea tanara si prea naiva nu poate rezolva neintelegerile intre ea si Ghita. Pe masura ce influienta malefica a Samadaului asupra lui Ghi ta creste, se diminueaza afectiunea si armonia dintre soti. Intelegerea initiala se risipeste fiind inlocuita de suspiciune. Valoarea artistica a nuvelei consta in arta de a crea personaje vii si in modul de a crea scene dramatice. Astfel discursul narativ imbina naratiunea cu descrie rea si cu mijloacele de investigatie psihologica. E vorba de scenele dialogate, monologul interior de factura traditionala si monologul interior alcatuit prin t ranscrierea gandurilor personajelor in stil indirect liber. Opera lui Ioan Slavici are un profund caracter popular, atat prin tematica, prin conceptia morala, cat si prin dragostea lui pentru sufletul omenesc. Desi a fost acuzat de folosirea re o oraliatate asemanatoare cu '' a intamplarilor in fata unui n naratiune fie prin exclamatii icatori. excesiva a regionalismelor, stilul lui Slavici a aceea a lui Creanga, dand impresia de ,,supunere auditoriu, mai ales ca si el intervine deseori i sau interogatii retorice, fie prin proverbe si z

Conducand cu maiestrie desfasurarea intregii actiuni, evolutia conflictului intr -o tensiune crescanda, si conturand personaje autentice, de mare vigoare si prof unzime psihologica, Slavici atinge in fianlul nuvelei o concentrare dramatica pu ternica. Toate aceseta fac din "Moara cu noroc" o cpodoperea a genului nuvelisti c. In spatele intamplarilor povestite staruie o meditatie profunda asupra atitudini

i omului in viata, asupra drumului pe care se angajeaza, de multe ori, fara a in tui unde va ajunge. -Mihai Eminescu-

Romantismul este un curent literar, aparut la nceputul secolului al XIX-lea, ca o manifestare vehementa fata de ordinea social-feudala si, implicit fata de curen tul clasicist. Romantismul exalta sentimentele, frenezia, pasionalul, imaginatia creatoare, misterul si fantasticul, sensibilitatea fata de natura, evaziunea n v is dar si trecutul istoric. Cel mai mare poet romantic al nostru este Eminescu, ultimul romantic pe plan eur opean care s-a si autodefinit ca atare n poezia "Eu nu cred nici n Iehova"; "Eu ra mn ce am fost: un romantic". A vorbi despre unviersul poeziei eminesciene si a-i releva diversitatea nseamna a -i determina temele principale, vibratia interioara, ordinea particulara, specif ica, n sensul n care G. Calinescu defineste termenii: "Poezia si are universul ei, asa cum un continent are fauna si flora lui". Ne ramne sa-l descifram si sa-l des criem pe scurt, asa cum am descrie o lume. Exista inainte de toate, o anumita natura exterioara pe care poezia eminesciana ne-o releva si pe care o recunoastem ndata. Elementele specifice naturii eminesc iene sunt cele terestre (lacul, teiul, codrul, etc) care constituie un labirint al carui parcurgere presupune initiere si cele cosmice (stelele, luna, marile, c erul, soarele) care sunt surprinse n ipostaza lor fundamentala de trecere a timpu lui. Natura eminesciana este tipic romantica. Ea ncadreaza si amplifica un sentim ent, o idee, o atitudine: devine paradis al indragostitilor in poezia erotica (" Sara pe deal", "Lacul", "Dorinta"), personaj care face "teoria spetelor vesnice" in "Revedere", realitate metafizica n "Mai am un singur dor". Natura este reflex iva, aparnd ca stare de suflet. ndragostitul si proiecteaza sentimentele n natura si peisajul vibreaza n acord cu trairile. Natura i eternizeaza, i "recosmicizeaza" pe ndragostiti. Apar, de aseamenea elementele fundamentale n termenii filozofiei ant ice: apa, aer, foc, pamnt. Putem de avea de a face cu o natura rustica ("Sara pe deal") sau natura primordiala, ncarcata de sacru, paradis terestru n care se cons uma ritualul iubirii. Erotica eminesciana e direct legata de acest cadru natural specific si de acea s ensibilitate fierbinte pe care o putem descifra in poemele de dragoste, si este reflexul interior al universului sau poetic att de specific. Iubirea nu este nici odata la Eminescu un sentiment ocazional, ci unul fundamental, la care participa ntreg cosmosul. Sentimentul erotic este natural si vital, manifestarile sale fii nd firesti, lipsite de dulcegarie, de artificialitate poetica. ndragostitii se si mt atrasi unul de altul prin puterea instinctului si se refugiaza n natura ca ntrun mediu firesc. Instinctul erotic al omului obisnuit sa asculte de simturi cree aza voiosia esentiala a dragostei. Reflectia poetului complica nsa trairea sentim entului; i da acea nfatisare "filozofica", acea melancolie specifica ce deschide na untrul unversului natural si elementar un ntreg univers de viziuni metafizice. Er osul are la Eminescu doua nfatisari: una ideala("Dorinta", "Lacul", "Lasa-ti lume a"), care este dorinta, aspiratie, dor de fericire si alta dezamagita, trista, n emplinita ("Te duci", "Pe lnga plopii fara sot"), punctata de reprosurile adresate unei femei care nu a impartasit iubirea si a ratat, deci, sansa de a ramne n cons tiinta umanitatii. Este prezenta dimensiunea faustica a iubirii: iubirea ca lumi na si esenta a luminii. A treia tema esentiala a liricii lui Eminescu o constiutie, istoria. n comparatie cu natura, care la Eminescu este eterna, istoria este locul schimbarilor si de aceea ea se nfatiseaza poetului ca o expresie a stradaniei omului de a schimba d

estinul rau, stradanie nsotita de satisfactii, dar si de nemultumiri profunde, ce genereaza uneori sentimentul zadarnciei. Istoria este vazuta n mai multe ipostaz e: "este panorama a desertaciunilor" n "Memento mori", mister al etnogenezei n "De cebal", spatiu ntunecat al pasiunilor sau timp ideal, expresie a demnitatii in " Scrisoarea IIIa". O particularitate a viziunii eminesciene asupra istoriei natio nale este asocierea ei cu ideea de patrie si cu sentimentul patriotismului. Publicat n Almanahul Societatii academice social-literare "Romnia Juna", din Viena , n 1883, "Luceafarul" constituie capodopera liricii lui Eminescu, sinteza temelo r si atitudinilor lui poetice. Poemul are surse filozofice (filozofie indica, greaca si germana), mitologice (m ituri orfice, mitul zburatorului) si biografice. Ca orice scriere complexa, poemul are mai multe niveluri de interpretare: alegor ie pe tema romantica a geniului; poem filozofic; basm "al Fiintei", n care se ilu streaza modelul "devenirii ntru devenire" spune C. Noica; poem construit pe o lir ica mascata, spune T. Vianu; poem mitologic, n care luceafarul ntruchipeaza arheti pul; "Conjugare poetica a verbului a fi", spune Edgar Papu. Tema principala este destinul omului de geniu, la care se adauga tema iubirii si cea a cosmologiei. Compozitional, poemul contine 98 de catrene, ce pot fi grupate in patru tablouri , n care se mbina planul universal- cosmic si cel uman-terestru. Incipitul este alcatuit dintr-o formula specifica basmelor populare "A fost odat a ca-n povesti", cu rolul de a face trecerea de la real la fictiune, din profan n sacru si de a sugera valoarea exemplara a povestii. Timpul poemului este unul a nistoric, corespunde orcarei epoci, inclusiv cea de azi. Spatiul si decorul sunt de tipul celor din povesti si cuprind cteva elemente cu valoare de simbol: marea , boltile palatului, fereastra spre o alta lume, cerul. Primul "personaj" introdus n tesatura poemului este fata de mparat, personaj unic prin frumusete si aspiratii. Portretul ei este realizat n mainera populara prin c omparatii cu elemente ale sacrului "cum e fecioara ntre sfinti" si ale macrocosmo sului "si luna ntre stele". Fata l chema pe Luceafar printr-o invocatie cu accente de descntesc, de incantatie magica. Ea i cere sa coboare n lumea materiei si sa o redimensioneze dupa masura sufletului. Se produce o "geneza mitica", prima ntrupare sta sub semnul apei si are un caract er neptunic, se face din cer si mare, sub forma ngerului. A doua ntrupare se face din soare si noapte sub forma unui demon, un tnar "trist si gnditor" , si are vale nte plutonice. Fata i cere Luceafarului sa coboare pe pamnt si sa devina muritor. Astrul i ntelege dorinta si pentru ca iubirea sa este mai mare dect orice nchipuiri, accepta "nasterea din pacat", caderea din lumea esentelor in cea a fenomenelor. Tabloul al doilea , liricizeaza ritualul de initiere n arta iubirii. ndragostitii sunt acum Catalin si Catalina. Portretul lui Catasin coincide cu cel al lui Cupi don, n acceptie clasica: paj "cu obrajei ca doi bujori", guraliv. El o initiaza p e fata ntr-o iubire omeneasca ce este capabila sa refaca armonia primordiala. Pen tru a o vindeca de "visul de luceferi", Catalin i propune sa fuga n lume, adica sa se piarda n anonimat. Tabloul al treilea are trei secvente poetice: calatoria Luceafarului, adresarea catre demiurg, raspunsul demiurgului. Luceafarul coboara n adncul primordial print r-o calatorie ce se aseamana cu o ascensiune cosmica. Tarmul traversat este cel a l genezei si este definit prin elemente ce amintesc de lumea oamenilor. n acest z bor totul dispare si nu mai exista nici obiect, nici subiect al cunoasterii. Par tea a treia a tabloului ncepe prin strigarea pe numele titanic, "Hyperion", "Cel

care merge pe deasupra". Cel de-al patrulea personaj, Demiurgul, poate fi interp retat din perspectiva crestinismului si din cea a filozofiei idealiste. n primul caz, el este Dumnezeu, iar n cel de-al doilea este gndirea creatoare, logosul plat onician. El i aminteste Luceafarului ca poarta n sine o lume si ca este lipsit de n ceput si de sfrsit, de spatiu si de timp. Apoi demiurgul i prezinta dialectica exi stentei umane, consumate n cicluri de vieti si morti. n schimbul cererii sale, dem iurgul i ofera "Bunul meu dinti". Este vorba despre cuvntul cu valoare de logos si cunoasterea suprema. n final, demiurgul i propune Luceafarului o noua oglindire n l umea fenomenelor, de la naltimea cunoasterii supreme. Tabloul al patrulea mbina tema iubirii si cea a naturii. Doi ndragostiti si soptesc vorbe de iubire, n vreme ce flori argintii se scutura peste capetele lor "ca o p loaie dulce". Sub influenta romantismului german erosul se asocieaza cu Thantosu l (moartea). Fata l vede pe Luceafar si l cheama sa patrunda, nu n casa, ci n codru, sa-i luminez e norocul si nu viata. Ultimele sase versuri exprima "regretul pentru ceea ce ar fi putut sa fie , dar n-a fost sa fie" spune C. Noica. Luceafarul o numeste pe fata "chip de lut", metafora ce exprima o existenta sub semnul mastii si supusa pieirii. Apoi el disociaza ntre cele doua lumi. Ideile, sentimentele si trairile de esenta romantica din poem sunt organizate in tr-un limbaj poetic de esenta clasica. Structura lexicala a poemului pune n lumin a frecventa covrsitoare a elementelor stravechi, mostenite din latina si minima f olosire a neologismului. Urmarind unitatea si armonia ntre expresie si idee n dial ogul dintre fata si Luceafar apar neologisme ("sfera", "ocean"), iar n conversati a dintre Catalin si Catalina abunda ziceri populare expresive ("bate-i vina", "d in bob n bob"). Poetul creeaza expresivitate prin asocierei lexico-sintactice ine dite. Substantivul si verbul primesc ntelesuri poetice originale conferind versul ui stralucire si profunzime. Armonia si muzicalitatea versului se realizeaza si prin ritmul iambic si rima ncrucisata. Astazi l simtim pe Eminescu deopotriva ca pe un miracol si ca r mai vechi traditii ale culturii noastre. Pe el, l situam n e prezent si trecut pe care el l umple cu personalitatea lui, tor sintetizeaza datele oferite de toata dezvoltarea culturala da la lumina o opera cu desavrsire noua. pe o sinteza a celo spatiul generos dintr al carui geniu crea anterioara spre a

Distantarea de traditia culturala romneasca se realizeaza la Eminescu prin creare a unei poezii nalt filozofice, n care gndirea si vizionarismul domina imaginatia li rica, si a unei limbi pe de-a-ntregul noi. Eminescu ne dovedeste ca un poet national poate fi luat n considerare si ca poet universal numai daca, prin valoarea operei, si deschide aripile asupra unui domen iu de sensibilitate si gndire capabil sa reflecte deopotriva ceea ce este specifi c fiecarui popor n parte si ceea ce este comun tuturor popoarelor la un moment da t. Eminescu reprezinta sinteza traditiei si a noutatii , a elemetelor artistice romnesti si a celor universale, el este un poet national si european n aceeasi mas ura. Prin el, "omul deplin al culturii romnesti ", spiritul autohton se nalta la d imensiunile universalului. ****