MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

40
MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE PROFESOR: EMIL MUNTEANU REALIZATORI: APĂVALOAE LUMINIȚA ANECULĂESE ALINA BACIU IONELA NICA ȘTEFANA HANGANU DANIELA

Transcript of MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

Page 1: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE

PROFESOR: EMIL MUNTEANU

REALIZATORI:

APĂVALOAE LUMINIȚA ANECULĂESE ALINA

BACIU IONELA NICA ȘTEFANA

HANGANU DANIELA

CUPRINS

  1. CURENTUL LITERAR- CLASICISMUL…………

Page 2: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

TRĂSĂTURI REPREZENTANTI IN LITERATURA UNIVERSALĂ REPREZENTANTI IN LITERATURA ROMÂNĂ

2. MIHAI EMINESCU ....... BIOGRAFIE POEZIA LUI EMINESCU ,,LUCEAFĂRUL”

3. ION CREANGA ...... BIOGRAFIE ,,HARAP-ALB”

4. IOAN SLAVICI ....... BIOGRAFIE ,,MOARA CU NOROC”

5. ION LUCA CARAGIALE ....... BIOGRAFIE ,,O SCRISOARE PIERDUTĂ”

6. BIBLIOGRAFIE ..........

CLASICISMUL

Clasicismul este un curent literar-artistic care a aparut inițial in Franța si a cuprins intreaga Europa in secolele al XVII-lea si al XIX-lea. Aparut ca o extensie a culturii Greciei antice, clasicismul reitereaza idealul de

Page 3: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

frumusețe armonioasă, echilibrată, reluând temele si formele artei antice pentru a le transforma in manifestări artistice adaptate realităților vremii.

La origine, "Clasicismul" se bazeaza numai pe judecata etică si poate fi definit ca o miscare artistica si literară care promovează ideile de armonie si echilibru a ființei umane. Acesta este caracterizat prin afirmarea sensului moral si estetic al artei, prin conformarea fața de regulile clasice după modelul antichității greco-romane, prin îmbinarea frumosului cu binele si adevărul, utilului cu plăcutul, prin interesul pentru natura umană și prin obiectivitatea scriitorului.

În formarea esteticii clasiciste distingem trei perioade importante:

1. Perioada Renașterii franceze care cuprinde a II-a jum. a secolului al XVI-lea. Ideea generala a esteticii clasiciste este cea a imitațiilor antichității.

2. Perioada dintre anii 1600-1660 care înlocuiește importanța primordială a imitațiilor cu primatul regulilor.

3. Perioada 1636-1711 care e remarcată prin apariția satirelor lui Boileau.

Gruparea ideilor clasiciste si transformarea lor într-o unitate de norme estetice constituie opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea : Corneille, Racine, Boileau, Molière, La Fontaine, La Bruyère. Pornind de la imitația anticilor, este promovata o artă cu un scop moral, in centrul careia se află omul rațiunii si al armoniei universale. Clasicismul reunește scriitorii care acceptă unele legi comune, care au ca trăsături generale: claritatea, ordinea si măsura.

Trăsăturile clasicismului: Spre deosebire de romantism, care pune accent pe simțiri, în operele literare clasice regăsim rațiunea, că element definitoriu al omului, care primează asupra sentimentului. Personajele sunt raționale, atrenate de înalte rațiuni eroice și cetățenești și au principii morale de neclintit.Aceste personaje sunt de regulă regi sau reprezentanți ai aristocrației, fiind reprezentați în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie. Acestea sunt privite că specii superioare ale literaturii.

Page 4: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

Stilul de viață al burgheziei, aflată în plină ascensiune la acea vreme, este pe loc secund, acest tip de personaje figurând în speciile literare inferioare, cum sunt considerate comedia, satiră și fabulă.Operele literare clasice au un puternic caracter moralizator, educativ. În dramaturgie regăsim regulă celor trei unități (de loc, timp, acțiune). Genurile și speciile literare sunt pure, nu sunt amestecate și imită modelele greco-romane. Totodată, există un cult al adevărului, al regulilor și al canoanelor, în funcție de care personajele sunt antrenate în acțiune.Clasicismul cultivă trăsături precum curajul, vitejia, generozitatea sau lașitatea, avariția, naivitatea, iar personajele sunt adevărate caractere (avarul, demagogul, parvenitul etc) și reprezintă tipologii ale societății reproduse.Scriitorii clasici se remarcă prin rigoarea compozițională, puritatea și claritatea stilului, gustul dreptei măsuri, căutarea naturalului și a verosimilului și finețea analizei morale și psihologice. Așadar, scriitorul clasic este dominat de rațional, fiind întotdeauna lucid, lipsit de fantezie, prudent. Acesta evită particularul, nu admite obscurul, vagul, incertitudinea, diversitatea, replicând autoritar cu un model ferm, evident și clar, care tinde spre perfecțiune. În Franța principalii reprezentanți ai clasicismului sînt: Pierre Corneille, Jean Racine, Jean Baptiste Poquelin-Moliere, La Fontaine, Jean de la Bruyere, Boileau.În operă "Artă poetică" Nicolas Boileau-Despre-aux sintetizează principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creație, ilustrate apoi pe genuri și pe specii literare.

Alături de Jean Racine, Pierre Corneille ilustrează tragedia clasică franceză în mod strălucit, fiind "deschizător de drumuri" în această direcție. Corneille afirmă că: "Tragedia cere pentru sibiectul ei o acțiune măreață, extraordinară, serioasă"și că "Izvorul trebuie căutat în istorie sau legendă". Corneille scrie capodopera sa "Cidul". Cu acesta apare adevăratul stil tragic. Corneille rămâne, astfel, pictorul măreției și nobleței umane.

În literatura română depistăm elemente de clasicisim la Ion Budai

Deleanu (,,Tiganiada”), la Mihail Eminescu, la Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă. Se manifestă interes pentru speciile: odă, satiră, pastorală, epigramă, idilă, epistolă, comedia, fabula, epopeea.

Page 5: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice
Page 6: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

MIHAI EMINESCU

S-a născut pe 15 ianuarie 1850 la Botoșani.Mihai își petrece copilăria la Ipotesti stabilind o puternică legătură sufletească cu natură. Începe să studieze acasă cu un dascăl particular, în scurtă vreme este înscris la școală în clasa a III-a la Cernăuți. Prima sa poezie "La mormântul lui Aron Pumnul" a fost publicată într-o broșură omagială a elevilor gimnaziului unde semnează Mihai Eminovici. Adevăratul debut se produce în 1870 când de la Viena trimite revistei ieșene "Convorbiri Literare" trei poezii:"Venere și Madona","Mortua est" și "Epigonii". În data de 15 iunie 1889 în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. An 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la �umbră unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.Mihai Eminescu este în literatura română ,,poetul nepereche a cărui operă învinge timpulaa, după �� ��cum afirmă George Călinescu. El este cel mai mare poet național, care exprimă cel mai bine și cel mai complet spiritualitatea românească.Eminescu a fost o personalitate copleșitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligență, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european și farmecul limbajului. Scrisul era viața lui:,, omul cel mai silitor, veșnic citind, meditând, scriind… poet în toată puterea cuvantului”, după cum afirmă Titu Maiorescu.

Page 7: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

Primul, care a intuit marele efect modelator al creației eminesciene a fost Titu Maiorescu:,, Eminescu a făcut ca toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naționale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veșmântului și cugetării românești. “ El nu era un romantic contemplativ și abstract, pierdut într-o visare lirică, ci un om al timpului său, preocupat de destinul și de bună existență a poporului român, analizând cu simț critic societatea contemporană, instituțiile acestuia. El a fost un artistcetațean, gânditor și pedagog al neamului său. �

Page 8: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

POEZIA LUI EMINESCU

Literatura închegată în jurul poeziei lui Eminescu a intrnit până acum, o seamă de contribuții uneori prețioase ,dar în definitiv străine de obiectul propriu și esențial criticii literare.Garabet Ibrăileanu a arătat că șirul poeziilor lui Eminescu apărute după 1883 determină imaginea unui ,,mare poet al amorului”.

Contrastul intim a naturii poetice a lui Eminescu împărțită între idealism progresist și pesimist ,era o generalizare pe care I.Gherea o putea face menționând în planul întâi al cercetării poeziilor apărute între anii 1869-1874.Idealismul și pesimismul sau mai bine zis revoluționarismul împerecheat sau scepticismul nu este un contrast rezolvabil și care ar fi sfâșiat natură întinsă a lui Eminescu ,fiind mai degrabă termnenii unei sinteze realizată în mai multe împrejurări romantice.Lirica socială ,filozofică și erotică sunt așadar ,din primul moment categoriile de căpetenie ale poeziei lui Eminescu.

Legăturile de cuvinte pe care un poet le întrebuințează mai des alcătuiesc un semn limpede al impresiilor care l-au urmărit mai statornic . În fața poetului stă tot materialul de expresii a limbii.O împerechere de cuvinte foarte caracteristică pentru Eminescu este aceea care asociază expresia voluptății cu a durerii.Astfel de asociații de termeni sunt într-atât de adaptate intuiției lirice care nu l-a părăsit pe poet niciodată încât le puteau întâlni încă din primele sale poezii.Asociația dintre expresia voluptății și a durerii se produce la Eminescu în 3 împrejurări cu prilejul muzicii,al iubirii și al morții.Aceasta îl îndruma către originea lucrurilor ,conducându-l în substructură sufletului și ceea ce rezultă este sentimentul unei adâncimi ,fiind nedezlipit de lectura operei sale.

Din poezia lui Eminescu s-a răspândit o contagiune necesară , în lipsa căruia tânărul ar fi rămas școlarul neștiutor ,dar pe care bărbatul de mai târziu a trebuit s-o întreacă! ,,Un mare poet liric este totdeauna creatorul unei armonii unice ,și Eminescu face parte dintre aceștia.”(Tudor Vianu)

Page 9: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

Luceafărul

Din multiplele interpretări care s-au dat capodoperei lui

Eminescu,poemului Luceafărul,cea mai potrivită,este,desigur,interpretarea poetului isusi însemnată pe filă 56 a manuscrisului:,, În descrierea unui voiaj în Țările Române, germanul K., povestește legendă Luceafărului.Această este povestea.Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării,pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva,nici capabil de-a fi fericit.El n-are moarte,dar n-are nici noroc.”

Poemul ,,Luceafărul” are că punct de plecare basmul .Față în gradirea de aur,cules de germanul Richard Kunisch,călător în țările române,în Muntenia. ,,Luceafărul” e un poem romantic pe temă destinului omului de geniu.Eminescu exprimă în Luceafărul starea sa de spirit că personalitate de geniu într-un mediu ostil,incapabil a se ridica la înălțimea lui.Poemul se desfășoară pe un vag fir epic într-o suită de metafore și simboluri în care se absorb idei filozofice.Nostalgia muritorilor către astre e un motiv romantic frecvent.Contemplând de la fereastră dispre mare a castelului Luceafărul de seară,o față de împărat se intragosteste de el.Astrul la rândul lui,e cuprins de același sentiment.Înțelesul alegoriei este că pământeanul aspiră către absolut,iar spiritul superior simte nevoia compensatorie de materialitate.Față de împărat cheamă Luceafărul folosind un descântec,o formulă magică,pentru că în mentalitatea ei el este un duh: �,,Cobori in jos, Luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gând Și viață-mi luminează! “

Page 10: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

Ființele supranaturale au proprietatea de a se metamorfoza.La fel ca în basm,Luceafărul se aruncă în mare și prefăcut într-un tânăr palid cu părul de aur și ochi scânteietori,purtând un giulgiu vânat pe umerii goi și toiag încununat cu trestii,invită pe față de împărat în palatele lui de mărgean din fundul oceanului.La invitația Luceafărului,fata de împărat are o senzație de frig: ,,Strain la vorbă și la port, � Lucești fără de viață , Căci eu sunt vie,tu ești mortă � Și ochiul tău mă îngheață.”

Peste câtva timp,în somn,față rostește din nou chemarea ei iarăși Luceafărul,întrupat acum din văile haosului,vine înveșmântat în giulgiu negru și purtând pe vițele-i negre de păr o coroană ce pare că arde.Tatăl Luceafărului este de data această soarele,iar mumă,noaptea.Tânărul demonic făgăduiește miresei sale”cununi de stele”si-i oferă cerul pe care să răsară că o stea strălucitoare alături de el,ceea ce da fetei o senzație de căldură: ,,�� Ma dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochi mari și grei mă dor,privirea ta mă arde.”

Fata este incapabilă să iasă din condiția ei și pentru a conviețui cu Luceafărul îi cere să fie muritor că și ea.Idila dintre Cătălina și Cătălin,aflată în partea a doua a poemului arată repeziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală între exponenții lumii inferioare.

Partea a treia a poemului cuprinde călătoria Luceafărului prin spațiul cosmic și convorbirea cu Demiurgul,rugat să-l absolve de veșnicie.Imaginile materializează în chip surprinzător abstracțiile,iar ideile se întruchipează corporal,ca într-un scenariu dramatic.Aripile luceafărului cresc la dimensiuni uriașe,pentru un zbor atât de intraznet.Din cauza vitezei colosale a luminii,mișcarea pare un”fulger neintrerupt”,rătăcitor printre stele.

Page 11: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

Haosul este o noțiune nepalpabila,mitologiceste însemnând confuzia generală a elementelor înainte de creație.Eminescu îi atribuie haosului însușirile unor văi din care izvorăsc necontenit lumini ce se învălmășesc din toate părțile ca niște mări amenitatoare: �,,Si din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea,ca-n ziua cea dentăi, Cum isvorau lumine:”

Zona în care locuiește Demiurgul este infinitul,spațiul fără limită.

,,Caci unde-ajunge nu-i hotar, �� Nici ochi spre a cunoaște, Și vremea-ncearca în zadar Din goluri a se naște.” Neantul este stăpânit de setea de absorbție,de groază propriului vid,adânc că abisul uitării:

,,Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe.”

În dialogul cu Demiurgul,Luceafărul,însetat de repaos,adică de viață finită,muritoare,este numit Hyperion,ceea ce ne duce iar la mitologie.După Hesiod,poet grec,Hyperion era un fiu al Cerului,tatăl Soarelui și al Lunii.După Homer,poet grec căruia i se atribuie scrierea Iliadei,Hyperion e soarele însuși.Eminescu nu respectă în metaforele sale niciodată în întregime mitologia,el face apel și la alte resurse,puse la îndemână de filozofie și

Page 12: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

îndeosebi de matafizică.S-au dat diverse interpretări lui Hyperion,una singură este în concordanță cu ideea de bază a poemului.

Că Hyperion simbolizează geniul ne-o atesta mărturia sa:”Eu sunt luceafărul de sus”(etimologeste hiper-ion înseamnă cel care merge deasupra).Cererea lui Hyperion de a deveni muritor e de neînțeles pentru Demiurg pentru că Hyperion participă la ființă lui că parte a unui tot și a-i întrerupe existența ar însemna să se anihileze pe el însuși.În ultima parte a poemului,parte a patra,revine planul terestru în contrast cu imaginile de infern ale haosului cosmic.Revedm perechea Cătălin-Cătălina într-un crâng,în lumina lunii,sub un șir de tei,cuprinși de misterul fecundității întregii naturi.Cătălina are însă nostalgia iubirii astrului,dar acesta dezgustat de priveliștea de jos,rămâne impasibil în altitudinea lui:

,,El tremură ca alte dați În codri și pe dealuri, Călăuzind singurătăți De mișcătoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecut În mari din tot înaltul: -Ce-ți păsa ție,chip de lut,Dac-oi fi eu sau altul ? Trăind în cercul vostru strâmt Norocul va petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece.”

Acest deznodământ nu a fost totdeauna înțeles la fel.Titu Maiorescu a scris un articol ,,Eminescu și poeziile lui”(1889) în care a intuit just melancolia lui Hyperion:”Cuvintele de amor fericit și nefericit nu se poate aplica lui Eminescu în accepțiunea de toate zilele.Nici o individualitate femeiască nu-l poate captiva și ține cu desăvârșire în mărginirea ei.Că și Leopardi în Aspasia,el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil.Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea,tot copie rămânea,și el cu melancolie impersonală își caută refugiul într-o lume mai potrivită cu el,în lumea cugetării și a poezieia” �

Page 13: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

În creația lui Eminescu impresia de măreție nu vine din tehnică,ci din faptul că poetul lucrează cu cele mai înalte concepte făurite de rațiunea omului,că vede lucrurile foarte de sus și foarte de departe,în perspectivă infinitului și a eternității.

Page 14: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

ION CREANGĂ

Ion Creangă, unul dintre scriitorii clasici ai literaturii române, s-a născut la 10 martie 1837. Într-o schiţă autobiografică, acesta scria însă că este născut la 01 martie. A învăţat la şcoala din Humuleştiul natal, apoi la Broşteni, la Şcoala Domneasca din Târgu-Neamţ si la Şcoala catihetică din Fălticeni. La Târgu-Neamţ era înscris cu numele de Ştefănescu Ion, la Fălticeni cu numele de Ion Creangă, pe care îl va păstra toată viaţa. L-a cunoscut in 1875 pe Mihai Eminescu, cel care i-a devenit prieten bun si acesta il va introduce in societatea literară Junimea.

A debutat in publicaţia Convorbiri literare cu povestea Soacra cu trei nurori, la 01 octombrie 1875 si va publica aici si celelalte poveşti, până in anul 1878. In perioada 1875-1883 a scris cele mai importante opere ale sale, îndemnat de Mihai Eminescu. In 1881-1882 a publicat primele trei părţi din Amintiri din copilarie, a patra fiind postumă si apăreau primele semne ale epilepsiei. Este autorul a 13 povesti, 8 povestiri, 2 nuvele si a celebrei lucrari autobiografice Amintiri din copilarie.

A murit la 31 decembrie 1889 si este înmormântat la cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Page 15: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

HARAP-ALB

În realizarea poveștilor sale, Ion Creangă pornește de la modele populare, caracterizind teme de circulație universală cu o vechime uneori mitică. Cercetătorii operei scriitorului român au găsit asemănări între capră cu trei iezi și un motiv din fabulele lui La Fontaine, între Soacra cu trei surori și un basm armean, între Punguță cu doi bani, și unele povestiri indiene, sau între Povestea lui Harap-Alb și omul fără bărba al lui Emile Legrand, fără să fie vorba de o influența directă asupra lui Creangă, care n-avea cum să cunoască toate aceste scrieri. în creația lui sînt și alte motive care apar în spații culturale foarte depărtate: motivul călătoriei, al încercării puterii, al animalelor recunoscătoare și al tovarășilor devotați, motivul apei vii și al apei moarte etc. Harap-Alb în slujba Spinului amintește de Heracles; sclavul lui Euristen, și de muncile lui, iar trimiterea eroului peste mari și țări și însoțirea lui cu făpturi năzdrăvane seamănă cu expediția lui Iason după lâna de aur din Colhida.

Existența acestor teme și motive la Creangă a fost determinată de faptul că izvorul principal al poveștilor sale este folclorul românesc, unde ele circulă așa cum circulă în poveștile tuturor popoarelor. Influența folclorică este însă mai largă și nu se reduce doar la prelucrarea nucleelor narative universale. Ion Creangă valorifică și alte elemente care conferă poveștilor un caracter specific, popular-romnanesc. Povestea lui Harap-Alb are în linii mari următorul subiect: Verde-împărat îi cere fratelui sau să-i trimită pe cel mai vrednic dintre nepoți că să-l lase urmaș după ce n-o mai fi: craiul, tatăl bautilor, îi supune unei probe a curajului , la care nu rezistă decît mezinul. Acesta, povățuit de Sfîntă Duminică, pe care o milostivise, îi alege un cal năzdravan, care în aparență este o mîrțoagă, și pleacă la drum nu înainte de a ascultă sfaturile tatălui sau. în ciuda povețelor este păcălit de Spin, care-l face rob. Ajunși la casa lui Verde-împărat , Spinul se da drept nepotul moștenitor și din orgoliu nemăsurat îl supune pe adevăratul nepot unor încercări deosebite, poruncindu-i, pe rînd, să aducă "salatile" din grădină ursului, pietrele nestemate din grădină cerbului și pe fata împăratului Roș. Ajutat de felurite personaje, povățuit de câl, însoțit de niște simpatici monștri; Harap-Alb se descurcă de minune în toate împrejurările. în final impostorul este demascat și pedepsit și, eroul este răsplătit primind binecuvîntarea împăratului Verde, împărăția și pe fiica împăratului Roș.

Page 16: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

După cum se vede, ,,Povestea lui Harap-Alb” (1877) apare ca un mic roman de aventuri, realizat însă în cel mai autentic spirit popular, respectînd adică tematica, compoziția epică, eroii, ajutoarele lor, precum și mijloacele de exprimare specifice prozei populare. Concepută că un lung șir de peripeții și încercări la care e supus un tînăr pentru a-și dovedi vrednicia, curajul, puterea și înțelepciunea, povestea cuprinde în șine o idee morală fundamentală: aceea că binele și adevărul triumfă în ciuda tuturor piedicelor, că meritele omului sînt răsplătite. Formula de descriere a poveștii, precum și motivele tipice unui basm popular- motivul împăratului fără urmaș (avea numai fete); motivul probei destoiniciei; motivul neascultării sfaturilor date de tata; motivul probelor depășite etc.

Creangă improvizează pe marginea schemei universale a basmului o imagine a vieții țărănești de altădată, cu tipurile ei morale, cu tradițiile și obiceiurile ei , în deprinderile de comportament și cu limbajul ei specific.Respectînd schema tradițională, Creangă devine original prin abundență detaliilor specifice, prin insistență asupra aspectului particular, prin nuanțarea mișcărilor, a gesturilor, a vieții sufletești. în felul acesta personajele și acțiunile lor capătă individualitate, devin de neconfundat. Arta povestirii la Creangă nu este dominată numai de acțiune; ochiul lui surprinde particularitățile cadrului în care această se desfășoară, iar auzul prinde cu exactitate schimbul de cuvinte dintre oameni. Detaliile dau poveștii contur realist. Prin ele lumea fabuloasă se umanizează, coboară într-un plan de existența care poate fi localizat geografic și istoric. Personajele, de la Harap-Alb, la simpaticii monștri care-l însoțesc acționează țărănește și vorbesc moldovenește.

Diferențele dintre basmul popular și basmul lui Creangă ies în evidență urmărind patru aspecte: calitatea narațiunii, particularitățile fantasticului, funcția dialogului și limbajul.Narațiunea la Creangă are un ritm mai rapid, el individualizează acțiunile și personajele, elimină explicațiile inutile , descrierile sau analizele. Cît privește fantasticul, acesta la Creangă este umanizat și în cadrul lui scriitorul construiește tipuri diferențiate fizic și moral, tipuri a căror viață se desfășoară conform unor deprinderi și obiceiuri specifice familiei țărănești. Culoarea locală este astfel mai puternic sugerată.

Page 17: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

La Creangă dialogul contribuie la caracterizare, la individualizare, iar în ceea ce privește limbajul Creangă e mai precis și mai expresiv. Sursele umorului în Povestea lui Harap-Alb sînt diverse . Uneori el este susținut prin zicale, rostite în versuri: "Poftim pungă la masă / Dacă ți-ai adus de-acasă" "Voinic tînăr, câl bătrîn / Greu se-ngaduie la drum".Alteori, Creangă folosește proverbe și zicători hazlii: "fiecare pentru șine, croitor de pine", "apăra-mă de găini, că de cini nu mă tem", "cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale". Umorul alteori provocat și prin exprimări neașteptate: "să trăiască trei zile cu de alaltăieri" "Pin-acum ți-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot așa are să-ți fie". Altă sursă de umor o constituie vorbirea în proză rimata: "Poate că această-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, var primar cu Chiorila, nepot de sora lui Pindila, din sat de la Chitila, peste drum de Nimerilă, ori din tîrg de la Să-l-cați, megieș cu Căutați și de urmă nu-i mai dați".O altă sursă de umor o constituie numele personajelor. Creangă descrie întâi : "apucăturile" acestora și abia le spune numele: "Se vede că această-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul secetei".

Povestea lui ,,Harap-Alb” este un basm cult având că particularități: reflectarea concepției despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului. Însă, că orice basm, pune în evidență idealul de dreptate, de adevăr și de cinste.

Page 18: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

IOAN SLAVICI

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad — d. 17 august 1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, județul Vrancea) a fost un scriitor și jurnalist român. Este al doilea copil al cojocarului Sava Slavici si al Elenei. Debutează la Convorbiri literare cu Fata de birau (comedie). În vara, împreuna cu Eminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna astfel punînd bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună.Bolnav şi obosit de viaţă agitată, cu procese şi detenţii în puşcării, se refugiază la fiica sa, care traia la Panciu, în podgoria asemănătoare cu Siria natală. La 17 august trece în lumea umbrelor, înmormîntat la schitul Brazi.

Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere memorialistice. Prin nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi clasici, scriitorul care a avut o contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul modernităţii, întemeietor al realismului nostru modern, Slavici va fi punct de reper nu numai pentru romanul social, ci si pentru cel psihologic.

Dacă Eminescu e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici este, alături de Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului.

Page 19: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

Moara cu Noroc   Ioan Slavici face parte, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ion Creangă, din galeria marilor clasici ai literaturii române. Scriitorul se inspiră în nuvelistica sa din viaţa satului ardelean, fiind un deschizător de drumuri pentru proza secolului XX. Lumea satului este reconstituită realist, autorul face în permanenţă apel la tradiţie, la moravuri şi obiceiuri, personajele conformându-se obligatoriu unei mentalităţi tradiţionale. De la descrierile idilice ale satului ardelean, Slavici va trece treptat la nuvele care au în centru tragismul unei existenţe. Opera sa este clasică în măsura în care putem găsi coresponedenţe evidente între nuvelele şi romanele sale şi tragedia greacă. Asemeni personajelor din tragediile greceşti, personajele lui Slavici sunt victimele unui destin neiertător.

Un exemplu elocvent pentru susţinerea acestei idei este personajul Ghiţă din ,,Moara cu noroc”. Dorind să se îmbogăţească cu orice preţ, Ghiţă încalcă o lege veche conform căreia trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce ţi-a oferit viaţa şi să nu încerci să obţii mai mult prin mijloace imorale şi nelegale. Pentru că a încălcat această lege tradiţională este pedepsit prin ruinarea propriei sale familii. Elementele de modernitate ale operei lui Slavici sunt date de analiza psihologică prin intermediul căreia autorul pune în evidenţă transformările personajelor la nivel psihologic.           Nuvela ,,Moara cu noroc”a fost publicată în volumul de debut ,,Novele din popor”. Viziunea despre lume a scriitorului se observă din abordarea unei duble formule: realismul psihologic şi clasicismul. Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator omniscient, omniprezent şi neimplicat. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, se observă o altă tehnică narativă folosită de Slavici şi anume tehnica punctului de vedere din intervenţiile bătrânei. Nuvela este construită după principiul ciclic, începând şi sfârşindu-se cu replicile bătrânei care conferă unitatea şi sensul textului. La început, cuvintele bătrânei fixează teza morală a nuvelei, conform căreia omul trebuie să se mulţumească cu ce are: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.” Nerespectarea acestui principiu de viaţă va aduce cu sine sfârşitul tragic al personajelor, exprimat în final de bătrână prin replica: „Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dată.”

Page 20: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

            Slavici este un autor moralist şi de aceea tema nuvelei va surprinde influenţa nefastă a dorinţei de înavuţire şi procesul de dezumanizare al individului ca urmare a acestei obsesii pentru bani. Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective: socială (urmăreşte încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social), morală (prezintă consecinţele obsesiei pentru bani asupra liniştii sufleteşti a personajului) şi psihologică (prezintă conflictul interior al lui Ghiţă între dorinţa de a rămâne om cinstit şi dorinţa de a se îmbogăţi). Viziunea clasică a autorului poate fi observată din opţiunea pentru sfârşitul tragic al personajelor implicate în confict. Ca şi în tragediile greceşti, tragismul este generat de forţa implacabilă a destinului care pedepseşte orice încălcare a normelor, iar pedeapsa nu poate fi decât moartea.Titlul nuvelei este bivalent: conţine şi şansa de îmbogăţire a lui Ghiţă, dar şi ameninţarea morţii ascunsă sub ademenitoarea aparenţă a norocului. Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, situat între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe pâna la sărbătorile de Paşte. Nuvela debutează cu mutarea familiei lui Ghiţă la hanul „Moara cu noroc”, pe care îl ia în arendă. Motivul acestei schimbări în viaţa familiei este determinat de dorinţa lui Ghiţă de a scăpa de sărăcie. Incipitul nuvelei fixează, prin intermediul cuvintelor bătrânei, teza morală a textului care se referă la faptul că omul trebuie să se mulţumească cu ce i-a fost dat de către divinitate şi să nu încerce să-şi schimbe destinul, iar finalul nuvelei este de o simplitate clasică. Bătrâna, ca ultim martor al destinelor personajelor, afirmă: „Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dat.” Nimic nu stă mai presus de destinul omului şi aici se creează din nou o punte între tragedia clasică şi mentalitatea populară românească.

Page 21: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

ION LUCA CARAGIALE

S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei. Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cîntăreața Caloropulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas. L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. I.L. Caragiale a fost director al Teatrului Național din București.De la debutul său în dramaturgie (1879) și pînă în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii.

“Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”.

(Titu Maiorescu)

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg roman prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa a influențat și pe alți dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco.In zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în

Page 22: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză.

O SCRISOARE PIERDUTĂ Lucrarea este o comedie în 4 acte și evocă viață publică și de familie de la sfârșitul secolului trecut. Temă ei este demascarea prostiei umane și a imoralității publice și private, înscriindu--se între comediile de moravuri și caracter.Acțiunea se desfășoară în "capitală unui județ de munte" (numele localității nefiind specificat, situația poate fi generalizată), pe fundalul unei agitate campanii electorale. Între avocatul Nae Cațavencu, din opoziție, care aspiră la o carieră politică, și grupul fruntaș al conducerii locale (Zaharia Trahanache și Ștefan Tipatescu) izbucnește un conflict iscat de pierderea unei scrisori de dragoste pe care Tipatescu i-o adresase soției lui Trahanache, Zoe.

Dornic de parvenire, Cațavencu recurge la șantaj (al cărui instrument este "scrisorică") pentru a obține candidatură în locul lui Farfuridi.Dar, după ce Zoe îi convinge pe Tipatescu și Trahanache să îl aleagă pe adversar, pe lista candidaților este trecut din ordinul autorităților de la centru, un nume necunoscut: Agamemnon Dandanache.Interesele contrare se încâlcesc în timpul ședinței de numire oficială a candidatului, dar soluția vine de la polițaiul Pristanda care pune la cale un scandal menit să-l anihileze pe Cațavencu. În incăierare, acesta își pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea, și, devenit inofensiv, este nevoit să accepte patronajul lui Zoe. În final, toată lumea se împăca, micile pasiuni dispar că prin farmec, iar Dandanache este ales în "unanimitate".

Piesă este remarcabilă, în primul rând, prin artă compoziției. Tehnică este cea a amplificării treptate a conflictului. Scriitorul crează un conflict fundamental (pierderea scrisorii), care da unitate operei; dar și altele secundare (cuplul Farfuridi-Branzovenescu se tem că nu sunt considerați membri marcanți ai partidului lor; apariția lui Dandanache)

Complicațiile se amplifică din ce în ce mai mult, că urmare a repetiției, evoluției inverse și interferenței diverselor serii de personaje aflate în conflict. (tehnică bulgărelui de zăpada) Caragiale însă, este și cel mai mare creator de caractere din literatură română, personajele lui fiind realizate într-o viziune clasică. Că urmare, ele se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter; această nu presupune o lipsă de interes pentru omul social, pentru culoarea locală sau pentru particularitățile psihice sau de limbaj.Autorul alege că

Page 23: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

modalități de caracterizare pe cele specifice genului dramatic: prin acțiuni, limbaj, onomastică și prin intermediul celorlalte personaje.

Având convingerea că oamenii sunt turnați după calapoade diferite, dramaturgul își înzestrează eroii cu trăsături distincte. Astfel, Zaharia Trahanache este un vanitos înșelat, un înrăit de o viclenie rudimentară (pregătește abil un contrasantaj, dezarmându-l pe Cațavencu). Posedând o gândire plată, este capabil să se entuziasmeze de o expresie de genul "într-o sotietate fără moral și fără printipuri, carevasăzică că nu le are". Temperamentul sau domol, într-un fel, și el expresie a șireteniei, este sugerat de ticul verbal "ai puțintică răbdare", dar și de numele care crează impresia de zahariseala, de capacitate de a se modela ușor ("trahanaua" este o cocă moale). Este încadrat în seria încornoratului simpatic, deoarece refuză să creadă în autenticitatea scrisorii de amor.

Ștefan Tipatescu, este tipul junelui-prim, fixat într-un triunghi conjugal banal și tihnit, bănuit de toți. El administrează județul că pe propria moșie având o mentalitate de stăpân medieval: e orgolios, abuziv, încalcă legea și admite micile matrapazlâcuri ale lui Pristanda, pentru că acesta îi folosește. Însă, de fapt, este ținut din scurt de o femeie voluntară și se mulțumește cu tihnă burgheză pe care I-o asigură Zoe: "musia-I moșie, fonctia-fonctie, coană Joitica-coană Joitica: trai neneo, cu banii lui Trahanache" (tip=june prim, abil, rafinat). Zoe Trahanache este cea mai distinsă între femeile teatrului lui Caragiale, reprezentând tipul cochetei, adulterinei, ambițioasei, voluntarei. Ea încheie triunghiul conjugal prin care Caragiale dezvăluie imoralitatea vremii. Speriată de șantaj și pentru a păstra aparențele Zoe face uz de lacrimi, leșinuri și alte arme din arsenalul lamentației feminine. Pendulând între soț și amant, conduce din umbră toate sforile politicii din județ. Învins, Cațavencu e consolat de d-na Trahanache cu perspectiva "altei camere"; comportamentul natural, fără ranchiună este explicația puterii de seducție pe care o exercită asupra tuturor celor din jur. Nae Cațavencu este un arivist, care umbla cu "machiavelacuri" și este conștient de acest lucru pentru că citează deseori propoziția lui Machiavelli "scopul scuză mijloacele", pe care însă o atribuie "nemuritorului Gambetta". Motivația acțiunilor lui pornește de la dorința anulării decalajului dintre condiția sa politică umilă și convingerea că le e superior celorlalți. Demagog, parvenit, șantajist grosolan, și totuși ambițios dar fără tenacitate,

Page 24: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

are o evoluție inversă față de momentul inițial. Pierzând scrisoarea se resemnează rapid, se gudura pe lângă Zoe și se supune imediat, intuind că șansa de câștig rămâne tot femeia. (Cațavencu cațaveică = haină cu două fețe ipocrizie). Farfuridi intră în aceeași categorie a demagogului, dar este însă un prost de o teribilă fudulie. Părerea despre sine este superlativa, și și-o mărturisește admirându-se în ipostazele sale civice "Eu am, n-am să-ntalnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg" și ideologice "trădare să fie, dar s-o știm și noi". Insuficiența intelectuală a personajului, obtuzitatea minții se relevă prin totala confuzie semantică și gramaticală a discursurilor, delicioase mostre ale umorului absurd. Împreună cu Branzovenescu, Farfuridi alcătuiește un cuplu comic, o pereche contrastantă. Temperamentului coleric al celui din urmă i se opune firea domoală, precaută a lui Branzovenescu. Ambii trăiesc cu spaimă de trădare, vor să anunțe centrul de cele ce se petrec în județ, dar se tem să nu li se "recunoască slova la telegraf". Numele lor, cu rezonanțe culinare, sunt derivate subtil cu sufixe onomastice grecești sau românești. Agamemnon Dandanache este un ticălos demagog, întruchipare a râului cel mai rău: "mai prost decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu" (după mărturisirea autorului). Șantajul este pentru el o formă de diplomație. Agamita e un stupid peltic, lovit de amnezie, mândru însă de familia sa de la "patruzsopt". Portretul său e caricatural-grotesc, stârnind deopotrivă râsul și dezaprobarea, prin contrastul izbitor cu numele pe care îl poartă. Cetățeanul turmentat este un tip realmente simpatic, dar nu inocent pentru că înainte de a aduce scrisoarea "andrisantului", o citește mai întâi sub felinar. Stăruința lui în acțiune este de fapt un tic profesional al unui fost postaș. Devenit "apropitar", cetățeanul are acum drept de vot, iar veșnica sa enigmă este: "eu cu cine votez ?". prin replica lui: ".apoi, dacă-I pe poftă, eu nu poftesc pe nimeni." se descoperea mecanismul găunos al campaniei electorale. Ghiță Pristanda este tipul polițaiului slugarnic, marionetă în mâna puternicilor zilei, cu o etică modelata după interes. Se dedă la mărunte afaceri, după o deviză practică: "dacă nu curge, pica", ori îndemnat de soție: "Ghiță, Ghiță, pupa-l în bot și-I papă tot, că sătulul nu crede la al flămând".

Page 25: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

Încalcă legea din ordinul superiorilor săi,și egata să-și ofere serviciile celui mai puternic. Personajul este admirabil caracterizat verbal: folosește frecvent termeni populari (mai ales regionalisme), deformează neologismele "bampir", "famelie", "catrindala", "renumeratie", și încalcă fără complexe regulile gramaticale. Ticul sau verbal: "curăț" produce asociații comice "curăț murdar". Numele personajului, luat de la un joc moldovenesc în care se bate pasul într-o parte și alta, fără să se pornească niciunde, este de o mare putere de sugestie, potrivindu-se cu șiretenia primitivă a lui Pristanda. Autorul "Scrisorii pierdute" pune în slujba satirei toată gama comicului: ironia, zeflemeaua, batjocura, invectiva, grotescul, etc.Există, în primul rând, un comic al situațiilor, rezultat din fapte neprevăzute și din prezența unor grupuri insolite (triunghiul conjugal Zoe-Trahanache-Tipatescu, cuplul Farfuridi-Branzovenescu, diversele combinații de adversari, etc.). Caragiale folosește scheme tipice, modalități cunoscute în literatura comică universala, cum ar fi: încurcătura, confuzia, coincidența, echivocul, revelațiile succesive, quiproquo-ul (substituirea de personaje), acumularea progresivă, repetiția, evoluția inversă, interferența etc.

În al doilea rând, există un comic al intențiilor, care reiese din atitudinea scriitorului față de evenimente și oameni. Caragiale nu iartă trăsăturile care îi fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie, cu umor, punându-I în situații absurde sau grotești, demontând mecanismele sufletești și reducându-i uneori la condiția simplificată a marionetei.

Comicul caracterelor surprinde, în comedia clasică: avarul, fanfaronul, orgoliosul, ipocritul, mincinosul, gelosul, lăudărosul, pedantul, păcălitorul păcălit, prostul fudul, etc. Personajul purtător al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de generalizare a trăsăturilor unei categorii mai largi, devenind un exponent tipic al clasei umane respective. Caragiale creează și el o tipizare comică, dar eroii lui au întotdeauna elemente care îi particularizează, astfel că nici unul nu seamănă cu celălalt.

Comicul de limbaj este cu totul admirabil prin capacitatea cu totul ieșită din comun a dramaturgului de a reține cele mai fine nuanțe ale limbii vorbite. Râsul în acest caz este stârnit de: a) prezența numeroaselor greșeli de vocabular. Cuvintele mai ales

neologismele sunt deformate prin pronunție greșită: "famelie", "renumeratie", "andrisant", "plebicist" sau prin etimologie populară:

Page 26: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

"scrofuloși", "capitaliști"-locuitori ai Capitalei, dar și prin lipsa de proprietate a termenilor: "liber-schimbist" elastic în conceptiiaa. �� � � b) Încălcarea regulilor gramaticale și a logicii, cum ar fi: polisemia "ne-am răcit împreună", contradicția în termini "după lupte seculare care au durat aproape zece ani" sau "12 trecute fix", asociații incompatibile "Industria română este admirabilă e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire", nonsensul "din două, dați-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica.", truismele-adevăruri evidente "un popor care nu merge înainte stă pe loc", sau "o sotietate fără printipuri, carevasazică că nu le are", expresii tautologici "intrigi proaste" sau construcții prolixe "care va să zică.cum am zite.în sfârșit să trăiască" etc. c) Repetiția aproape obsedantă a unei specificități de limbaj care deplasează atenția de la fondul comunicării la formă ei. La multe personaje, nu mai e important ce spun, ci cum spun, ele fiind pecetluite în propria lor vorbire, pentru că prin limbaj se verifică ceea ce se pretind și ceea ce sunt în fond. d) Nepotrivirea rezultată din interferența stilurilor. Multe personaje folosesc un registru al limbajului (stil) în totală contradicție cu situația concretă a momentului (ex. discursul lui Dandanache) Există, în sfârșit, un comic de nume, de o savoare inimitabilă. Caragiale dovedește mai mult rafinament decât înaintașul său Alecsandri, și alege nume care să sugereze dominantă de caracter a personajelor, originea sau rolul lor în desfășurarea evenimentelor. Geniul comic al celui mai mare dramaturg român este profund original și rezultatele lui țin de o combinare inimitabila a tuturor mijloacelor.

Page 27: MARII CLASICI AI LIMBII ROMÂNE cu diacritice

BIBLIOGRAFIE

1. Perpessicius-,,Patru clasici”-editura Eminescu,1974,Bucuresti

2. Tudor Vianu -,,In paralel cu Alecsandri si Macedonski”-editura Minerva,1974 ,Bucuresti

3. Tudor Vianu-„Arta prozatorilor romani,-editura Minerva,1988 Bucuresti

4. G.Calinescu-,,Opera lui Mihai Eminescu”-editura Minerva,1976 Bucuresti

5...http://articole.famouswhy.ro/clasicismul _- 6.referat/http://www.psant.com/romana/mihai- Eminescu 7. .www.wikipedia.ro