Structura ONU – Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite

Autorii Cartei ONU au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul instituţional al organizaţiei, ca organ cu compunere restrânsă, investit cu răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art. 24) Pentru realizarea acestei răspunderi, Carta conferă Consiliului de Securitate puteri speciale de decizie şi de acţiune în prevenirea şi rezolvarea conflictelor internaţionale, iar statele membre ONU „acceptă să execute hotărârile Consiliului de Securitate”, luate în conformitate cu dispoziţiile Cartei (art.25).Poziţia şi rolul deosebit rezervate acestui organ în structura organizaţiei mondiale sunt relevate de compunerea acestuia, funcţionarea, sistemul decizional şi competenţele ce le exercită. Destinat să facă faţă, prin „acţiuni rapide şi eficace”, unor situaţii conflictuale, alcătuirea acestui organ, în viziunea fondatorilor ONU trebuia să răspundă unei duble cerinţe: pe de o parte, să se limiteze la un număr restrâns de membri, iar pe de altă parte, să aibă în compunerea sa, obligatoriu şi permanent, marile puteri aliate în cel de-al doilea război mondial, cooperarea acestora fiind considerată o principală garanţie a menţinerii păcii şi securităţii în perioada postbelică. Ca atare, conform Cartei, Consiliul de Securitate cuprinde două categorii de membrii: permanenţi şi nepermanenţi. Iniţial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci membri permanenţi, numiţi prin Cartă – Republica China, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii – şi şase membri nepermanenţi. Ca urmare a unui amendament adus Cartei în 1963 (intrat în vigoare la sfârşitul anului 1965), numărul membrilor nepermanenţi a fost sporit la zece , Consiliul fiind compus, după 1965, din cincisprezece membri. Competenţele Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite sunt exprimate în temeiul art. 24 al Cartei, care conferă acestuia răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, competenţele în cauză urmărind prevenirea izbucnirii unor conflicte, intervenţia, dacă este cazul, pentru a le pune capăt şi, în general, dezamorsarea crizelor internaţionale. În acest cadru, atribuţiile Consiliului sunt grupate, de Carta ONU, în trei capitole distincte: Capitolul VI – atribuţii în soluţionarea în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale; Capitolul VII – atribuţii în cazul unor „ameninţări împotriva păcii”, „încălcări ale păcii” şi „acte de opresiune”, care impun măsuri de constrângere, fără folosirea forţei urmate, dacă este cazul, de folosirea acesteia; Capitolul VIII – atribuţii în raporturile dintre ONU şi organizaţii ori acorduri regionale, având ca obiect menţinerea păcii şi securităţii într-o anumită zonă geografică. În domeniul soluţionării paşnice a diferendelor, Consiliul poate: să invite părţile la un diferend să îl soluţioneze printr-unul din mijloacele menţionate la art. 33 („tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgere la organisme sau acorduri regionale, ori prin alte mijloace paşnice, la alegerea părţilor”); să dispună o anchetă asupra unui diferend sau a unei situaţii, care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend; concluziile anchetei, întreprinsă de un organ subsidiar al Consiliului, de o comisie formată din reprezentanţi ai statelor ori personalităţi independente, constituie o primă etapă în stabilirea poziţiei Consiliului asupra diferendului a cărui natură urmează să o determine;să recomande părţilor la diferend, procedura sau metoda de soluţionare, tinând seama de natura diferendului, ori, la cererea acestora, să le recomande soluţii concrete; În cazurile în care Consiliul constată existenţa unor situaţii calificate drept ameninţare împotriva păcii, încălcare a păcii sau act de agresiune, Consiliul de Securitate al ONU, în temeiul Cartei, este autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie, prin care dispune măsuri, mergând uneori până la utilizarea forţei armate.

Structura Organizația Națiunilor Unite este compusă din cinci entități: Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Secretariatul Națiunilor Unite, Curtea internațională de justiție, Consiliul de Securitate al ONU și Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate, Consiliul de Tutelă, și-a încetat activitatea în 1994, atunci când Palau a devenit stat independent. Patru dintre cele cinci entități au sediul în New York. Curtea internațională de justiție se află în Haga, Regatul Țărilor de Jos, iar alte agenții își au sediile în Biroul Națiunilor Unite de la Geneva , Biroul Națiunilor Unite de la Viena și Biroul Națiunilor Unite de la Nairobi . În baza Convenției legată de privilegii și imunități a Națiunilor Unite, ONU și agențiile sale au imunitate în fața legilor din

țările în care își desfășoară activitatea, menținând astfel imparțialitatea Națiunilor Unite legată de țările gazdă și statele membre. Alături de cele șase entități principale se regăsește „o colecție extraordinară de entități și organizații, unele dintre ele chiar mai vechi decât organizația mamă, care își desfășoară activitatea aproape independent față de Națiunile Unite” (Linda Fasulo). Această colecție include agenții specializate, instituții de cercetare și educație, programe, fonduri etc.

Adunarea Generală este principala adunare deliberativă a Națiunilor Unite. Compusă din toate statele membre a Națiunilor Unite, adunarea se întâlnește în sesiuni regulate în fiecare an, dar se pot efectua și adunări de urgență. Adunarea este condusă de un președinte, ales dintre statele membre printr-o bază regională rotativă, și de 21 de vicepreședinți.Prima sesiune a fost convocată pe 10 ianuarie 1946 în Methodist Central Hall Westminster din Londra, incluzând reprezentanți a 54 de țări. Când Adunarea Generală votează pe diferite teme, două treimi dintre votanți și voturi sunt necesare. Exemple de întrebări importante includ recomandații privind pacea și securitatea; selecția membrilor unei entități; admiterea, suspendarea sau expulsia unor membri; și decizii bugetare. Alte întrebări sunt decise prin majoritatea voturilor. Fiecare reprezentat al unei țări are un vot. În afară de aprobarea problemelor bugetare, rezoluțiile nu depind de membri. Adunarea poate face orice recomandări pe orice temă pentru ONU, exceptând cele legate de pace și securitate, acestea fiind discutate de Consiliul de Securitate. Propuneri pentru rezoluții pot fi acordate Adunării Generale de 8 comitete: Comitetul General - un comitet supraveghetor constând în președintele, vicepreședintele și șefii comitetelor adunării Comitetul Acreditar - responsabil pentru determinarea acreditării fiecărui reprezentat al unei țări din ONU Primul Comitet (Dezarmare și Securitate Internațională) Al Doilea Comitet (Economic și Financiar) Al Treilea Comitet (Social, Umanitar și Cultural) Al Patrulea Comitet (Special Politic și Decolonizare) Al Cincilea Comitet (Administrativ și Bugetar) Al Șaselea Comitet (Legal).

Consiliul de Securitate Consiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității în state. În timp ce alte organe ale Națiunilor Unite pot face doar „recomandări” statelor membre, Consiliul de Securitate are puterea să ia decizii obligatorii pe care statele membre au înțeles să le accepte, sub termenii Articolului Cartei 25. Deciziile Consiliului sunt cunoscute ca rezoluțiile Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.

Secretariatul Secretariatul ONU este condus de către Secretarul General, asistat de o echipă internațională de funcționari civili din întreaga lume. Acesta asigură studii, informații, și facilități necesare entităților Națiunilor Unite pentru ședințele lor. De asemenea, preia și efectuează sarcini de la Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, și de la alte entități ONU

Curtea Internațională de Justiție Curtea Internațională de Justiție (CIJ) se află în Haga, Olanda. Aceasta este principalul organ judiciar al ONU. Stabilită în 1945 de Carta ONU, Curtea a fost pusă în funcțiune în 1946, ca succesorul Permanentei Curți Internaționale de Justiție. CIJ este compusă din 15 judecători care dețin funcția pentru 9 ani și sunt numiți de Adunarea Generală; fiecare judecător în funcție trebuie să fie de naționalitate diferită.

Consiliul Economic și Social Consiliul Economic și Social (ECOSOC) asistă Adunarea Generală în promovarea cooperării și dezvoltării economice și sociale globale. ECOSOC are 54 de membri, care sunt aleși de Adunarea Generală timp de trei ani. Președintele este ales pentru un an din puterile mici sau medii reprezentate de ECOSOC. Consiliul are o ședință anuală în iulie, ținută în New York sau Geneva. Văzut separat față de entitățile pe care le coordonează, funcțiile ECOSOC includ strângerea de informații, sfătuirea statelor membre și propunerea de recomandări. Avându-și mandatul extins de coordonare a mai multor agenții, ECOSOC a fost uneori criticat ca fiind nenecesar sau instabil.

Agenții specializate Carta Organizației Națiunilor Unite stipulează că fiecare organ primar a ONU poate stabili variate agenții specializate pentru a-și îndeplini datoriile. Unele dintre cele mai bine cunoscute agenții sunt

Agenția Internațională pentru Energie Atomică, Organizația pentru Alimentație și Agricultură, UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), Banca Mondială, și Organizația Mondială a Sănătății (OMS). ONU efectuează majoritatea acțiunilor umanitare prin aceste agenții. Exemplele includ programe de vaccinare mondiale (prin OMS), ocolirea foametei și malnutriției (prin PAM), și protecția oamenilor vulnerabili sau strămutați (prin Marele Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați - MCNUR).

Organizaţia Naţiunilor Unite (organizaţie politică universală) este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. Fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial, are 193 de state membre. ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional. Sediul central al organizaţiei este situat în New York. Cel de-al Doilea Război Mondial nu a avut ca rezultat un tratat de pace general, cauza a fost nivelul scăzut de slidaritate între aliaţi. Carta ONU a fost un substitut al unui tratat general de pace. Obiectivul – menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. În afara scopului fundamental, de a institui un nou sistem de securitate colectivă, Carta ONU menţionează în preambulul său trei finalităţi : respectul drepturilor funadamentale ale persoanei umane, respectul dreptului internaţional şi al dreptăţii de promovare a progresului social general într-un climat de libertate.

Societatea Naţiunilor, precursoarea ONU – Scurt istoric şi descriere Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menţinerii păcii, poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale, ţinute în ultima parte a secolului XIX-lea şi prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizaţii cu vocaţie universală a fost dat însă de dorinţa statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial. În 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată ale cărei principale idei, acceptate de preşedintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârşitul războiului. La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat în unanimitate şi a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920. Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Naţiunilor sunt legate de promovarea păcii şi prevenirea războiului. Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din ianuarie 1942, prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite este lansată de miniştrii de externe ai SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) şi Marii Britanii (Anthony Eden) şi ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung). Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite privind Organizaţia Internaţională”, şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanţilor a 50 de state. Lucrările Conferinţei, care au durat două luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU. În termeni generali, Organizaţia Naţiunilor Unite poate fi definită ca o organizaţie cu vocaţie universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale – state suverane – cât şi domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. ONU nu este o organizaţie supranaţională, nu are competenţele unui guvern mondial, ci reprezintă o organizaţie de state suverane, funcţionând ca „un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor prin atingerea unor scopuri şi obiective comune” .

Scopul si sarcinile ONU Scopurile pentru care a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite şi pentru realizarea cărora acţionează statele membre şi organizaţia ca atare sunt înscrise în primul articol al Cartei. Primul şi cel mai important dintre acestea este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Aliniatul întâi al aceluiaşi articol indică şi căile utilizării acestui obiectiv: a.) prin măsuri colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi prin reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii; b.) prin aplanarea şi soluţionarea diferendelor sau a situaţiilor cu caracter internaţional care pot duce la o încălcare a păcii, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional. În al doilea rând, după

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Carta subliniază, ca scop al Organizaţiei, realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social. Pentru atingerea acestui obiectiv, ca şi în cazul menţinerii păcii şi securităţii globale, Carta conţine prevederi precise privind atribuţiile organelor sau organizaţiilor din sistemul său, în sarcina cărora cade realizarea acestui obiectiv. Un al treilea obiectiv al ONU, consfiinţit în articolul 1 al Cartei, este realizarea cooperării internaţionale pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei, principalele responsabilităţi pentru promovarea drepturilor omului sunt încredinţate Adunării Generale şi Consiliului Economic şi Social. Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni. Carta stabileşte un set de principii în baza cărora vor acţiona, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate, atât Organizaţia, cât şi statele membre.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată şi adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1948, este primul document cu vocaţie universală în acest domeniu şi stabileşte o concepţie unitară a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertăţile omului, deschizând calea spre un sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului. După 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în acest domeniu peste 60 de convenţii şi declaraţii prin care s-a avut în vedere şi instituirea unor mecanisme specifice de protecţie a acestor drepturi. După cum enunţă prima propoziţie a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane reprezintă „fundamentul libertăii, justiţiei şi păcii în lume” şi a fost proclamată ca un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi naţiunile” în ceea ce priveşte respectul faţă de drepturile omului. Ea face referire la numeroase drepturi - civile, politice, ecomomice, culturale şi sociale – la care oamenii de pretutindeni sunt îndreptăţiţi.

Preambul Considerind ca recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume, Considerind ca ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revolta constiinta omenirii si ca faurirea unei lumi in care fiintele umane se vor bucura de libertatea cuvintului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie a fost proclamata drept cea mai inalta aspiratie a oamenilor, Considerind ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta impotriva tiraniei si asupririi, Considerind ca este esential a se incuraja dezvoltarea relatiilor prietenesti intre natiuni, Considerind ca in Carta popoarele Organizatiei Natiunilor Unite au proclamat din nou credinta lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si in valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru barbati si femei si ca au hotarit sa favorizeze progresul social si imbunatatirea conditiilor de viata in cadrul unei libertati mai mari, Considerind ca statele membre s-au angajat sa promoveze in colaborare cu Organizatia Natiunilor Unite respectul universal si efectiv fata de drepturile omului si libertatile fundamentale, precum si respectarea lor universala si efectiva, Considerind ca o conceptie comuna despre aceste drepturi si libertati este de cea mai mare importanta pentru realizarea deplina a acestui angajament, ADUNEAREA GENERALA proclama prezenta DECLARATIE UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI, ca ideal comun spre care trebuie sa tinda toate popoarele si toate natiunile, pentru ca toate persoanele si toate organele societatii sa se straduiasca, avind aceasta Declaratie permanent in minte, ca prin invatatura si educatie sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure prin masuri progresive, de ordin national si international, recunoasterea si aplicarea lor universala si efectiva, atit in sinul popoarelor statelor membre, cit si al celor din teritoriile aflate sub jurisdictia lor. Articolul 1 Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi. Ele inzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unii fata de altele in spiritul fraternitatii. Articolul 2 Fiecare om se poate prevala de toate drepturile si libertatile proclamate in prezenta Declaratie fara nici un fel de deosebire ca, de pilda, deosebirea de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, de origine nationala sau sociala, avere, nastere sau orice alte imprejurari. In afara de aceasta, nu se va face nici o deosebire dupa

statutul politic, juridic sau international al tarii sau al teritoriului de care tine o persoana, fie ca aceasta tara sau teritoriu sint independente, sub tutela, neautonome sau supuse vreunei alte limitari a suveranitate. Articolul 3 Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale. Articolul 4 Nimeni nu va fi tinut in sclavie , nici in servitute; sclavajul si comertul cu sclavi sint interzise sub toate formele lor. Articolul 5 Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6 Fiecare om are dreptul sa i se recunoasca pretutindeni personalitatea juridica. Articolul 7Toti oamenii sint egali in fata legii si au, fara nici o deosebire, dreptul la o egala protectie a legii. Toti oamenii au dreptul la o protectie egala impotriva oricarei discriminari care ar viola prezenta Declaratie si impotriva oricarei provocari la o asemenea discriminare.Articolul 8 Orice persoana are dreptul la satisfactia efectiva din partea instantelor juridice nationale competente impotriva actelor care violeaza drepturile fundamentale ce-i sint recunoscute prin constitutie sau lege. Articolul 9 Nimeni nu trebuie sa fie arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar. Articolul 10 Orice persoana are dreptul in deplina egalitate de a fi audiata in mod echitabil si public de catre un tribunal independent si impartial care va hotari fie asupra drepturilor si obligatiilor sale, fie asupra temeiniciei oricarei acuzari in materie penala indreptata impotriva sa. Articolul 11 Orice persoana acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusa nevinovata pina cind vinovatia sa va fi stabilita in mod legal in cursul unui proces public in care i-au fost asigurate toate garantiile necesare apararii sale. Nimeni nu va fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nui constituiau, in momentul cind au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului international sau national. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa mai grea decit aceea care era aplicabila in momentul cind a fost savirsit actul cu caracter penal. Articolul 12 Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul lui sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13 Orice persoana are dreptul de a circula in mod liber si de a-si alege resedinta in interiorul granitelor unui stat. Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv a sa, si de reveni in tara sa. Articolul 14 In caz de persecutie, orice persoana are dreptul de a cauta azil si de a beneficia de azil in alte tari. Acest drept nu poate fi invocat in caz de urmarire ce rezulta in mod real dintr-o crima de drept comun sau din actiuni contrare scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite. Articolul 15 Orice persoana are dreptul la o cetatenie. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de cetatenia sa sau de dreptul de a-si schimba cetatenia. Articolul 16 Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea casatoriei, in decursul casatoriei si la desfacerea ei. Casatoria nu poate fi incheiata decit cu consimtamintul liber si deplin al viiitorilor soti. Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului. Articolul 17 Orice persoana are dreptul la proprietate, atit singura, cit si in asociatie cu altii. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18 Orice om are dreptul la libertatea gindirii, de constiinta si religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea, singur sau impreuna cu altii, atit in mod public, cit si privat, prin invatatura, practici religioase, cult si indeplinirea riturilor. Articolul 19 Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea opinii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspindi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat. Articolul 20 Orice persoana are dreptul la libertatea de intrunire si de asociere pasnica. Nimeni nu poate fi silit sa faca parte dintr-o asociatie. Articolul 21 Orice persoana are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale tarii sale, fie direct, fie prin reprezentanti liber alesi. Orice persoana are dreptul de acces egal la functiile publice din tara sa. Vointa poporului trebuie sa constituie baza puterii de stat; aceasta vointa trebuie sa fie exprimata prin alegeri nefalsificate, care sa aiba loc in mod periodic prin sufragiu universal, egal si exprimat prin vot secret sau urmind o procedura echivalenta care sa asigure libertatea votului. Articolul 22 Orice persoana, in calitatea sa de membru al societatii, are dreptul la securitatea sociala; ea este indreptatita ca prin efortul national si colaborarea internationala, tinindu-se seama de organizarea si resursele fiecarei tari, sa obtina realizarea drepturilor economice, sociale si culturale indispensabile pentru demnitatea sa

si libera dezvoltare a personalitatii sale.Articolul 23 Orice persoana are dreptul la munca, la libera alegere a muncii sale, la conditii echitabile si satisfacatoare de munca, precum si la ocrotirea impotriva somajului. Toti oamenii, fara nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egala. Orice om care munceste are dreptul la o retribuire echitabila si satisfacatoare care sa-i asigure atit lui, cit si familiei sale, o existenta conforma cu demnitatea umana si completata, la nevoie, prin alte mijloace de protectie sociala. Orice persoana are dreptul de a intemeia sindicate si de a se afilia la sindicate pentru apararea intereselelor sale . Articolul 24 Orice persoana are dreptul la odihna si recreatie, inclusiv la o limitare rezonabila a zilei de munca si la concedii periodice platite. Articolul 25 Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sanatatea si bunastarea lui si familiei sale, cuprinzind hrana, imbracamintea, locuinta, ingrijirea medicala, precum si serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare in caz de somaj, boala, invaliditate, vaduvie, batrinete sau in celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta, in urma unor imprejurari independente de vointa sa. Mama si copilul au dreptul la ajutor si ocrotire deosebite. Toti copiii, fie ca sint nascuti in cadrul casatorii sau in afara acesteia, se bucura aceeasi protectie sociala. Articolul 26 Orice persoana are dreptul la invatatura. Invatamintul trebuie sa fie gratuit, cel putin in ceea ce priveste invatamintul elementar si general. Invatamintul elementar trebuie sa fie obligatoriu. Invatamintul tehnic si profesional trebuie sa fie la indemina tuturor, iar invatamintul superior trebuie sa fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe baza de merit. Invatamintul trebuie sa urmareasca dezvoltarea deplina a personalitatii umane si intarirea respectului fata de drepturile omului si libertatile fundamentale. El trebuie sa promoveze intelegerea, toleranta, prietenia intre toate popoarele si toate grupurile rasiale sau religioase, precum si dezvoltarea activitatii Organizatiei Natiunilor Unite pentru mentirenea pacii. Parintii au dreptul de prioritate in alegerea felului de invatamint pentru copiii lor minori. Articolul 27Orice persoana are dreptul de a lua parte in mod liber la viata culturala a colectivitatii, de a se bucura de arte si de a participa la progresul stiintific si la binefacerile lui. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale si materiale care decurg din orice lucrare stiintifica, literara sau artistica al carei autor este. Articolul 28 Orice persoana are dreptul la o orinduire sociala si internationala in care drepturile si libertatile expuse in prezenta Declaratie pot fi pe deplin infaptuite. Articolul 29 Orice persoana are indatoriri fata de colectivitate, deoarece numai in cadrul acesteia este posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale. In exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare om nu este supus decit numai ingradirilor stabilite prin lege, exclusiv in scopul de a asigura cuvenita recunoastere si respectare a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica. Aceste drepturi si libertati nu vor putea fi in nici un caz exercitate contrar scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite. Articolul 30 Nici o dispozitie a prezentei Declaratii nu poate fi interpretata ca implicind pentru vreun stat, grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savirsi vreun act indreptat spre desfiintarea unor drepturi sau libertati enuntate in prezenta Declaratie.

Foametea din 1946-1947 Foametea din anii 1946-1947 din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost o perioadă de deprivare alimentară majoră la nivelul populației de la est de Prut, consecință a unui complex de cauze: distrugerile agriculturii provocate de război, seceta, impactul determinant al măsurilor sovietice de supracolectare de produse alimentare, distrugerea modului tradițional de viață, ascunderea adevărului despre situația reală și lipsa de reacție a statului față de nevoile oamenilor. Caracterul global al colectării produselor alimentare (pe lîngă grâu se colectau și alte semințe de culturi vegetale, care puteau fi utilizate în alimentație) de la populația rurală, sub forma unei impuneri economice foarte mari ce includea prestări ce nu puteau fi acoperite de gospodăriile țărănești, a dus la epuizarea oricărei surse de existență . Situația a fost și mai grea în partea de sud, unde atât seceta a fost mai puternică cât și recoltele mai mici Rezervele de grâu au fost epuizate încă din 1945. Comisarii au măturat în toamna anului 1946 toate produsele alimentare din podurile și hambarele cetățenilor. Conducerea URSS considera că respectivele măsuri nu sunt îndeajuns de stricte, astfel gospodăriile țărănești avînd așa-numite “datorii” de predare a produselor către stat către anul 1947, cu adevărat colosale. La punctele de alimentare, înființate în sate în iarna 1946/47, norma de pîine se dădea de regulă, numai în cazurile

cînd aceste sate dăduseră în prealabil cotele de cereale cerute de către stat. Foametea cea mai dură a durat aproximativ 10 luni pînă a apărut recolta anului 1947, .astfel că spre sfîrșitul acestui an, proporțiile mortalității încep treptat să se reducă. Lipsa completă de produse de hrană normală pentru o populatie foarte numeroasă , consumul de plante și subproduse agroindustriale dăunatoare sănătătii, de cadavre și hoituri a provocat o mare creștere a morbidității. Aceasta se referea mai ales la sate, pentru că orașele, în care trăia și nomenclatura sovietică, erau ajutate mult mai bine cu produse alimentare, care erau luate desigur cu forța de la tărani. La începutul anului 1947 sufereau de distrofie de la 10 pîna la 15 la sută din populația sătească. În decembrie 1947 în multe raioane distroficii alcătuiau de la un sfert pîna la 30 la sută din populație, iar în unele locuri această cifră se ridica pîna la 80 la sută. Stalin”a trimis în Basarabia o comisie în frunte cu Alexei Kosîghin, viitorul “reformator” al URRS de după Hrușciov. Acela a raportat că în RSSM, “cu adevărat, sunt foarte muți distrofici”. Stalin a citit atunci scrisoarea lui Kosîghin la ospețele de noapte de la celebra vilă de sub Moscova și l-a poreclit imediat, rîzînd copios împreună cu tot Biroul Politic al CC al PCUS și, l-a poreclit pe Kosîghin “distrofcic”. Porecla ia rămas “reformatorului” pînă la moarte. În legătură cu numărul de decese datorat foametei, se vehiculează diverse cifre, de la 200.000 la mai mult. A fost o evidentă creștere a nivelului mortalității în anul 1947 față chiar de anul 1946. Situația era mai gravă iarna și primăvara devreme, cînd indicii mortalității aproape că se dublau. Un indice foarte înalt este indicat în luna iulie. Aceasta asociate cu migrarea în masă a populației au dus la o catastrofă demografică în rândurile populației din Bucovina de Nord și Basarabia atât în anul 1946, cât mai ales către anul 1947. Foametea a provocat o creștere înspăimântătoare a criminalității. Furturile, mai întotdeauna de produse alimentare, deveniseră fenomenul cel mai obișnuit. Pe la începutul lunii iunie 1946, cîteva cazuri de canibalism - dovada foametei îndelungate, au avut loc În contextul accentuarii foametei la sfârșitul anului 1946 – începutul lui 1947, a sporit numărul celor care decid să treacă Prutul. Urmare a acestui fenomen, grănicerii primesc ordin să fie necruțători față de cei care vor încerca să treacă frontiera. În privința celor prinși, apare ordinul ca aceștia să fie executați pe loc, iar față de cei care reușesc să treacă Prutul – să fie urmăriți pe teritoriul României și, în caz că nu vor putea pune mâna pe ei, să fie împușcați.