STATELE

Studentă : Sicoe Andreea

CRP, anul II

Franceză

STATELE

Reprezentarea proporțională

Sistemele cu reprezentare proportională sunt sistemele care se bazează pe circumscripții plurinominale, adică fiecare circumsctriptie trimite mai mulți reprezentanți în parlament. Dacă circumscripția are dreptul la zece locuri, fiecare partid le oferă alegatorilor o listă a partidului cu zece candidați. Fiecare votant alege o listă, iar partidul obține locuri proporțional cu voturile pe care le primește. De exemplu, dacă partidul ar câștiga 30 % din voturi într-o circumscripție cu 10 reprezentanți, ar trimite în parlament primele trei nume de pe lista partidului.

Însă, votul nu este atât de exact deobicei. Și atunci ce poți face? Trimiți o fracțiune dintr-o persoană în parlament? Cea mai obișnuită metodă de a rezolva problema este formula matematică Hondt, care reprezintă în proporții ușor mai ridicate partidele mai mari în detrimentul celor mici. Pentru a minimiza problema inconveniențelor sau a partidelor extremiste, sistemul reprezentării proporționale impune partidelor așa numitele clauze de prag și anume câștigarea unui anumit procent din voturi pentru a obține vreun loc. De pildă, în Germania și Polonia, un partid trebuie să câștige cel puțin 5% din voturi la nivel național, iar în Suedia și Italia 4%.

Sistemul reprezentării proporționale are câteva avantaje și anume: sistemul legislativ al țării reflectă cu acuratețe opinia publică și forța partidului, partidele nu trebuie neapărat să capteze centrul spectrului electoral și astfel pot articula mai clar ideologii și principii, neîncercând să facă pe plac tuturor. Dacă o mică parte a populației crede cu adevărat în ceva, atunci poate să candideze ca partid și să câștige locuri. Dar, ca orice pe lumea asta, apar și dezavantaje. Sistemul reprezentării proporționale duce adesea la sistemele multipartidiste. Dacă partidul cel mai mare nu reușește să întrunească jumătate din locuri în sistemul reprezentării proporționale, trebuie să formeze o coaliție cu alte partide. Aceste coaliții sunt adesea instabile și incapabile să decidă asupra aspectelor importante.

Statul și economia

În ceea ce privește clasificerea guvernelor în funcție de economie, statele se confruntă cu 2 întrebări: Cât din economie ar trebui să dețină sau să supravegheze statul? și Cât din averea statului ar trebui redistribuită sectoarelor mai sărace ale societății? În funcție de răspunsurile la aceste întrebări există 4 abordări față de promovarea bunăstării generale : laissez-faire, etatismul, socialismul și statul social.

Sistemul laissez-faire presupune ca guvernul să dețină o mică parte a industriei sau deloc și să redistribuie puțin sub forma programelor dedicate asistenței sociale. Țările în care funcționează acest sistem urmează linia lui Adam Smith și a lui Thomas Jefferson care au argumentat că intervenția guvernului în economie scade dezvoltarea și prosperitatea și că

întreprinderile private și inițiativa individuală fac națiunea atât liberă, cât și prosperă. Exemple de state cu sistem laissez-faire : Statele Unite, Elveția.

Statele sociale sau democrațiile sociale dețin o mică parte a industriei sau deloc, dar redistribuie averea către cei aflați într-o situație economică precară. Acestea oferă beneficii în domeniul asigurărilor de sănătate, îngrijirii copilului, instruirii în vederea ocupării unui loc de muncă și fondurilor pentru pensionari. Ca să plătească pentru acestea, ele percep cele mai mari taxe din lume. Exemple de state cu sistem social : Suedia, Danemarca.

Etatismul este un sistem în care statul este capitalistul numărul 1, deține și conduce principalele ramuri din economie, dar oferă puține prestații sociale. Statul deține căile ferate, combinatele siderurgice, băncile, industria petrolieră și alte mari întreprinderi. Întreprinderile mici și mijlocii aparțin domeniului privat. Multe din țările în curs de dezvoltare au urmat modelele etatiste spunând că doar guvernul are banii, ideile și talentul necesare pentru inițierea unor noi industrii. Însă, rezultatele economice dezvăluie că firmele deținute de stat sunt ineficiente deoarece sunt conduse de birocrați și nu au concurență, operează în pierdere și trebuie să fie finanțate de trezoreria națională. Exemple de state cu sistem de tip etatist : Africa de Sud, Brazilia.

Un sistem socialist implică atât posesia statului, cât și beneficii considerabile în domeniul asistenței sociale. Guvernul deține aproape toate mijloacele de producție, pretinzând a conduce economia în interesele societății ca ansamblu. Totuși colapsul regimurilor comuniste indică faptul că funcționau prost. Acest tip de sistem a fost ilustrat mai întâi de Uniunea Sovietică, dar astăzi doar Coreea de Nord și Cuba rămân exemple de socialism.

În practica actuală, guvernele combină adesea elemente din aceste patru sisteme. Chiar și Statele Unite solicită măsuri de asistență socială și de salvare a firmelor gigant aflate in prag de faliment. China comunistă și Vietnamul comunist, altădată socialiste, au acum economii private, care se dezvoltă rapid.

În majoritatea statelor din restul lumii, puterea statului este acceptată ca fiind naturală și pozitivă. În Franța, de exemplu, statul supraveghea economia și educația, colecta impozite, construia șosele și canale de navigație și crea armate stabile. Elita franceză a folosit statul ca agent de modernizare. Un sistem de școlarizare centralizat a eradicat dialectele locale, a pus capăt tradițiilor rurale stagnante și a recrutat cele mai mari talente pentru universități. Industriile aflate în proprietatea statului au transformat Franța într-o putere economică.

Spre deosebire de aceasta, Marea Britanie și Statele Unite au avansat cu o supraveghere guvernamentală minimă. Spiritul competitiv al economiei libere de piață și-a făcut treaba mai repede și mai ieftin.

Ar trebui guvernul să încerce să supravegheze economia oferind planuri, sugestii, împrumuturi și cooperare la nivelul industriei? Tradiționalul răspuns american este : Nu, n-ar face decât să încurce lucrurile. La o privire mai atentă însă putem observa că totuși guvernul federal a împins înainte în mod repetat economia americană, obținând teritorii mari, lăsându-i pe coloniști să le popularizeze și oferind căilor ferate drepuri de trecere.

Chiar și conservatorii au fost de acord că scoaterea din dificultate economică a principalelor instituții financiare din 2008 a fost necesară. Și America a folosit statul ca agent de modernizare și acum dezbate programe federale pentru a promova independența energetică. Acum însă, una din marile întrebări ale politicii moderne este câtă intervenție din partea statului ne dorim?

1. Care din cele 4 modele considerați că ar fi cel mai benefic penntru economia țătii noastre?

2. Cât din banii statului ar trebui folosiți pentru sectoarele sărace ale societății/ ajutoarele sociale?