În viaţa e ca atunci când, într-un wc public, femeia de servici dezlipeşte nişte afişe şi nu apuci să citeşti, dar vin unii imediat şi lipesc altele în loc,

chiar în timp ce tu te pişi.

“Sunt un om bun. Muncesc din greu. Sora mea mai mare este singura mea rudă. Ca să merg eu la şcoala de artă, ea a renunţat la facultate şi şi-a luat o slujbă la o fabrică. Dar după aceea s-a îmbolnăvit grav şi a trebuit să demisioneze. Aşa că eu am renunţat la şcoala de artă şi mi-am luat o slujbă. Dar de curând am luat o hotărâre. Nu sunt sigur dacă să-i spun sorei mele sau nu. Ezit chiar acum când scriu această scrisoare. Dacă mă hotărăsc să o fac voi asculta înregistrarea împreună cu sora mea. Nu pot vorbi cu gura mea. Sunt surdo-mut. Te rog citeşte-i această scrisoare sorei mele, fiindcă eu nu pot. Surioară, asculţi? Mi-ai spus că dacă mori vrei să fii îngropată lângă râul unde noi doi obişnuiam să ne jucăm. În regulă, voi face asta. Dar asta se va întâmpla peste 40-50 de ani. Te voi salva. Serios. Jur. De fapt, am făcut cerere să îmi donez rinichiul astăzi. Ştiu că ai spus să nu fac asta, că mai bine mori tu. Că mai bine mori decât să fii o povară. Dar ştii că niciodată nu fac ce mi se spune.” (Sympathy for Mr.VengeanceDir. Chan-wook Park, 2002). Dacă am fi fiţoşi am spune ca “lângă râu” reprezintă un fel de Scenă Primară (cu toate aluziile psihanalitice pe care o astfel de denumire o comportă); nu d-alta, dar aici va fi îngropată sora lui Ryu, aici moare fetiţa răpită, aici moare Ryu, şi tot aici sfârşeşte şi tatăl fetiţei. Nu suntem însă; suficient că v-am stricat tot cheful să mai vedeţi filmul spunându-vă cam tot ce se întâmplă.

Ryu nu are grupa sanguină B, nu are bani pentru operaţie, patronatul îl dă afară de la muncă. Dar ştim de la Sartre că: “Povestea unei vieţi, oricare ar fi ea, este istoria unui eşec. Coeficientul de adversitate al lucrurilor este în aşa fel încât trebuie ani de răbdare pentru a obţine cel mai infim rezultat.” (Fiinţa şi neantul). Nu că asta ne-ar linişti în vreun fel. Ryu nu ştie toată treaba asta, aşa că va trebui ca Chan-wook Park să-i facă o demonstraţie ca la carte. Pe moment însă, loveşte cu sete în mingile de baseball (mai târziu va rupe capul unora cu aceeaşi bâtă) pe care i le aruncă maşina de antrenament. Şi uite aşa ajunge omul, între o bătaie pe cur a superiorului (ceva gen, hai marş la muncă!) în fabrica în care bagi ca sclavul tură dublă, şi hârtia prin care eşti înştiinţat că te-au dat afară, la concluzia că o răpire „bună” te poate scoate din toate belelele (asta după ce deja te-au fraierit unii sa le dai rinichiul, că îţi fac ei rost în schimb, de altul “bun”).

Scena în care cei patru tineri şi-o iau la labă în şir indian, cu urechile lipite de perete, pentru că sora lui Ryu urlă de durere (nu a putut să adoarmă pentru că unii se fut cu un etaj mai sus), în timp ce Ryu mănâncă liniştit (e surdo-mut), crezând că sora lui a reuşit în sfârşit să adoarmă, reprezintă un exemplu minunat de solidaritate umană. Cam aşa stau lucrurile în filmele lui Chan-wook Park în general – fiecare e pe treaba lui/ are dreptate în felul lui, numa’ că la un moment dat treaba lui devine şi treaba altuia, iar asta se lasă cu un şir cauză-efect-cauză (toţi caută să se răzbune pe cel care i-a provocat trauma, de cele mai multe ori din greşeală/ inconştient) pe care se sprijină naraţiunea (în care tragedia se îmbină cu comedia, pentru a sublinia în acest fel lipsa de sens) în filmele regizorului sud-korean.