Manual INM 2014-2015 – formare inițială

1

Gabriela Florescu

Stabilirea competenței instanței, în dosarele de dreptul familiei, cu privire la obligația de întreținere

Obiective de formare analizarea unei situații concrete dintr-o cauză de dreptul familiei;

identificarea dispozițiilor din Regulamentul nr. 4/2009 aplicabile în vederea

stabilirii corecte a competenței;

rezolvarea unor cazuri practice de conflict de competență și de litispendență în

materie de stabilire a competenței; redactarea minutei;

motivarea soluțiilor pronunțate în cazurile practice analizate;

conștientizarea rolului esențial pe care îl au instanțele naționale în aplicarea

dispozițiilor Regulamentului nr. 4/2009.

Teme abordate competență în materie de obligație de întreținere; noțiuni autonom de drept UE în

materia dreptului familiei; litispendență și conexitate; prorogare de competență

Sediul materiei

(texte relevante)

Art. 67, 81 TFUE

Regulamentul (CE) nr. 4/2009 referitor la competenţa judiciară, recunoaşterea şi

executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială și a răspunderii

părintești, art. 1-14

Legea nr. 32/2012 privind unele masuri necesare pentru aplicarea unor regulamente

și decizii ale Consiliului Uniunii Europene, precum și instrumente de drept

internațional privat în domeniul obligațiilor de întreținere

Hotărâri importante -

Website portalul e-justice, la:

https://e-justice.europa.eu/home.do?sufix=19&plang=ro&action=home

pagina Ministerului Justiției, la:

http://www.just.ro/Cooperarejudiciar%C4%83/tabid/61/Default.aspx

1.1 DE CE?

De ce să citiți acest capitol? Bifați una sau mai multe căsuțe:

Pentru că nici despre asta n-am învățat.

Pentru că voi avea de soluționat asemenea cauze când voi fi stagiar.

Pentru că pică sigur la lucrare și la examen.

1.2 CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE. DOMENIUL DE APLICARE ÎN TIMP

ȘI SPAȚIU AL REGULAMENTULUI NR. 4/2009. RELAȚIA CU ALTE

INSTRUMENTE ALE UE.

Regulamentul nr. 4/20091

are ca obiectiv eliminarea procedurii de exequatur2 pentru

creanțele de întreținere, pentru a face mai eficiente mijloacele de care dispun creditorii

pentru apărarea drepturilor lor.

Prin adoptarea acestui regulament s-a urmărit ca un creditor al unei obligații de întreținere

să poată obține cu ușurință într-un stat membru o hotărâre care să fie în mod automat

executorie în alt stat membru, fără vreo altă formalitate (considerentul 9). Nu dintotdeauna

materia creanțelor de întreținere a beneficiat de propria sa reglementare. Anterior adoptării

Regulamentului, problemele relativ la creanțele de întreținere intrau în domeniul de

aplicare al Regulamentului 44/2001, regulament de natură generală, care acoperă o paletă

largă de materii civile și comerciale.

1 J O, L 007, 10.01.2009, p.1. 2 Procedură prealabilă executării hotărârilor străine, care presupune verificarea mai întâi a regularității lor.

2

Regulamentul nr. 4/2009 se aplică în toate statele membre din data de 18.06.2012. Acesta

se aplică numai în cazul acțiunilor judiciare introduse, tranzacțiilor judiciare aprobate sau

încheiate și actelor autentice întocmite ulterior acestei date (art. 75 alin. 1).

Spre deosebire de divorț și autoritate părintească, în cazul cărora problemele de

competență, recunoaștere și executare a hotărârilor, respectiv de determinare a legii

aplicabile pe fond, fac obiectul unor regulamente separate (Regulamentul nr. 2201/2003,

respectiv Regulamentul nr. 1259/2010), în cazul obligației de întreținere rezultate din

relațiile de familie Regulamentul 4/2009 acoperă toate aceste aspecte.

În ceea ce privește recunoașterea și executarea hotărârilor, în cuprinsul Regulamentului

se face de mai multe ori distincție între statele membre care au obligații și statele membre

care nu au obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007.

Statele membre care nu au obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 sunt

Marea Britanie si Danemarca. Aceste state nu participă la cooperarea instituită de

dispozițiile art. 15 din regulament, care privesc legea aplicabilă obligației de întreținere. Ca

o consecință a acestui fapt, recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor

provenite din aceste două țări au un regim diferit față de hotărârile pronunțate de instanțele

din celelalte state membre. Astfel, potrivit art. 17 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2009, o

hotărâre pronunțată într-un stat membru care are obligații în temeiul Protocolului de la

Haga din 2007 este recunoscută într-un alt stat membru fără a fi necesar să se recurgă la

nicio procedură și fără a fi posibilă contestarea recunoașterii. O hotărâre care este

executorie în statul membru respectiv, este executorie în alt stat membru, fără a fi necesară

încuviințarea executării (art. 17 alin. 2).

Spre deosebire de acestea, o hotărâre pronunțată într-un stat membru care nu are obligații

în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 (Marea Britanie și Danemarca), executorie în

statul membru respectiv, este pusă în executare în alt stat membru atunci când, la cererea

oricăreia dintre părțile interesate, a fost încuviințată executarea în statul respectiv (art. 26).

Regulamentul face trimitere, de asemenea, la Convenția de la Lugano din 2007 privind

competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și

comercială.3 Această convenție este încheiată între Uniunea Europeană și Norvegia,

Islanda și Elveția. Uneori se specifică în Regulament că această Convenție se aplică

prioritar față de dispozițiile sale (de exemplu, în art. 4 alin. 4).

În cuprinsul Regulamentului vom regăsi și trimiteri la Convenția de la Haga din 2007

privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate pentru copii și alți membri ai

familiei.4

Convenția de la Haga din 2007 se aplică de către statele membre UE în relația cu state

terțe.

În prezent, pe lângă statele UE5 mai sunt părți la această convenție următoarele state:

Albania, Bosnia-Herzégovina, Norvegia și Ukraina.6

Convenția de la Haga din 2007 nu se aplică teritoriilor statelor membre în care nu este

aplicabil Tratatul de funcționare a Uniunii Europene (art.355) și nu aduce atingere actelor

sau pozițiilor care pot fi adoptate în temeiul Convenției de către statele membre respective,

în numele și interesul acestor teritorii (Anexa 1 lit. A, pct. 4 din Decizia Consiliului

nr.2011/432/UE).

3 JO, L 147,10.06.2009, p.5. 4 JO L 192, 22.07.2011, p. 51. Pentru declarațiile pe care le-a făcut UE în temeiul Convenției a se vedea: http://eur-

lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32011D0432&qid=1418110774472&from=RO. A se vedea și Decizia

Consiliului nr.2011/432/UE din 09.06.2011, JO L 192, 22.07.2011, p. 39. 5 La Convenția de la Haga din 2007 sunt părți toate statele membre UE, cu excepția Danemarcei.

6 A se vedea site-ul http://www.hcch.net/index_fr.php?act=conventions.status2&cid=131.

3

1.3 DOMENIUL MATERIAL DE APLICARE

Regulamentul se aplică obligațiilor de întreținere care decurg dintr-o relație de familie,

rudenie, căsătorie sau altă alianță (art. 1 alin. 1).

Potrivit considerentului (11) în sensul regulamentului, noțiunea de obligație de

întreținere, ar trebui interpretată într-un mod autonom.

Stabilirea relațiilor de familie din care decurg obligațiile de întreținere rămâne

reglementată de legislația națională a statelor membre, inclusiv normele de drept

internațional privat ale acestora (considerentul 21). Această precizare este foarte

importantă în contextul reglementărilor naționale diferite cu privire la relațiile de familie.

În acest sens, o altă dispoziție importantă a regulamentului este art. 22, potrivit căruia,

recunoașterea și executarea unei hotărâri judecătorești cu privire la întreținere în temeiul

regulamentului nu include sub nicio formă recunoașterea relației de familie, rudenie,

căsătorie sau alianță care stă la baza obligației de întreținere care a condus la pronunțarea

hotărârii judecătorești.

Creditorul este definit la art. 3 din Regulament ca fiind orice persoană căreia i se

datorează sau se pretinde că i se datorează întreținere (este vorba de o persoană fizică).

Creditor poate fi persoana care pretinde întreținere pentru prima dată sau care urmează să

beneficieze de întreținere în temeiul unei hotărâri anterioare. În mod corelativ, „debitor”

înseamnă orice persoană care datorează sau se pretinde că datorează întreținere (art.1 alin.

1 pct.11).

În continuare, vom prezenta dispozițiile regulamentului privind competența internațională

a instanțelor statelor membre în soluționarea cererilor privind obligații de întreținere.

1.4 REGULI DE DETERMINARE A COMPETENȚEI DE SOLUȚIONARE A

CERERILOR PRIVIND OBLIGAȚIILE DE ÎNTREȚINERE

1.4.1.1 Precizări prealabile

Înainte de a aplica normele de competență stabilite de Regulament, instanța trebuie să

verifice mai întâi dacă există un element de extraneitate în dosar. Acesta este reprezentat

de o situație de fapt care are legătură cu statele membre ale Uniunii Europene, uneori și cu

un stat terț.

De exemplu, într-un dosar având ca obiect pensie de întreținere, creditorul minor al

obligației de întreținere este cetățean român, cu reședința obișnuită în România, iar pârâtul

este cetățean român cu reședința obișnuită în Germania. În acest litigiu, dacă reclamantul

introduce acțiunea în fața instanței române pentru obligarea pârâtului, tatăl său, la plata

pensiei de întreținere, instanța va determina competența sa internațională aplicând

dispozițiile Regulamentului nr. 4/2009.

Regulamentul nr. 4/2009 nu se aplică într-un litigiu pur intern. Un astfel de litigiu ar fi, de

exemplu, cel în care reclamantul creditor, cetățean român, are reședința în România și

cheamă în judecată pentru majorarea pensiei de întreținere pe debitorul cetățean român,

care și el are domiciliul în România. Acest dosar este unul pur intern, în care instanța va

determina competența potrivit dispozițiilor art. 94 și urm. NCPC.

În următoarea etapă, instanța va verifica dacă cererea intră în domeniul de aplicare al

Regulamentului din punct de vedere spațial, temporal și material.

Normele de competență stabilite de Regulament vor fi aplicabile și în anumite ipoteze în

care cererea privind obligația de întreținere are legătură cu un stat terț, care nu este

4

membru UE, dar este stat contractant7 la Convenția de la Haga din 2007 privind obținerea

pensiei de întreținere în străinătate pentru copii și alți membri ai familiei8.

În al treilea rând, trebuie precizat că Regulamentul nr. 4/2009 stabilește competența

internațională a instanțelor statelor membre, adică determină care instanțe dintre cele ale

statelor membre sunt competente să soluționeze cererea privind o obligație de întreținere

care decurge dintr-o relație de familie.

După ce s-a determinat competența internațională, competența materială și teritorială în

statul membru al instanței sesizate, se determină potrivit dispozițiilor din dreptul național.

1.4.1.2 Reguli de competență

Art. 3 din Regulamentul nr. 4/2009 stabilește o competență alternativă a instanțelor

statelor membre cu privire la soluționarea cererilor având ca obiect obligații de întreținere.

Astfel, potrivit acestui articol, are competența de a hotărî în materie de obligații de

întreținere în statele membre:

a. instanța judecătorească de la locul reședinței obișnuite a pârâtului; sau

b. instanța judecătorească de la locul reședinței obișnuite a creditorului; sau

c. instanța judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acțiune privind

starea persoanei în cazul în care cererea cu privire la o obligație de întreținere este

accesorie respectivei acțiuni, cu excepția cazului în care respectiva competență se

întemeiază exclusiv pe cetățenia unei părți sau

d. instanța judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acțiune privind

răspunderea părintească atunci când cererea cu privire la o obligație de întreținere este

accesorie respectivei acțiuni, cu excepția cazului în care respectiva competență se

întemeiază exclusiv pe cetățenia uneia dintre părți.

Cu privire la criteriile de competența prevăzută de art. 3, se impun următoarele precizări:

Spre deosebire de reglementarea anterioară a competenței în această materie, prevăzută

de Regulamentul 44/2001, criteriul de competență nu mai este domiciliul, ci reședința

obișnuită a părții.

Noțiunea de reședință obișnuită este un concept autonom de drept al Uniunii Europene și

care trebuie interpretat uniform în toate statele membre. Acest concept este utilizat și în

alte instrumente, ca de exemplu în Regulamentul nr. 2201/2003. Termenul nu este definit

în Regulament, însă CJUE a interpretat noțiunea de reședință obișnuită a copilului în

contextul Regulamentului nr. 2201/2003, în materia competenței privind acțiunile în

răspundere părintească.9

Se pot aplica criteriile stabilite de CJUE pentru determinarea reședinței obișnuite a

copilului în materia Regulamentului nr. 2201/2003 și pentru a stabili reședința obișnuită a

copilului și în litigiile privind pensia de întreținere?

Răspunsul este afirmativ, astfel încât instanța de judecată poate utiliza criteriile stabilite

de Curte pentru determinarea reședinței obișnuite a copilului si pentru a-și stabili

competența în conformitate cu art. 3 din Regulamentul nr. 4/2009.

7 Statele membre al Convenției de la Haga din 2007 privind obținerea pensiei de întreținere pentru copii se pot regăsi pe site-ul

http://www.hcch.net/index_fr.php?act=conventions.status2&cid=131#mem . 8 P. Lortie, M. Groff – Manual pentru uzul autorităților competente: Convenția de la Haga din 2007 privind obținerea pensiei de

întreținere în străinătate pentru copii și Regulamentul din 2009 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea

hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, Onești, 2013, p. 112 (Manualul a fot conceput în cadrul Proiectului

, Consolidarea cooperării judiciare internaționale în materia obligațiilor de întreținere - derulat cu sprijinul financiar al Uniunii

Europene prin programul Justiție Civilă). 9 CJUE, hotărârea din cauza C-523/07, A, EU:C:2009:225.

5

În ceea ce privește art. 3 din Regulamentul nr. 4/2009, regulile de competență sunt în

favoarea creditorului obligației de întreținere, care are posibilitatea de a alege instanța de

la reședința sa obișnuită pentru a introduce acțiunea. Debitorul însă nu poate introduce o

cerere privind sistarea sau reducerea obligației de întreținere decât la reședința

creditorului.10

Dispozițiile art. 3 lit. c permit și o prorogare de competență, de la instanța care judecă o

cerere privind starea persoanei (de exemplu divorțul sau stabilirea filiației, potrivit

Regulamentului nr. 2201/2003 sau, după caz, Cărți a VII-a NCPC), la cererea accesorie

privind obligația de întreținere. Această posibilitate există, indiferent dacă reclamantul este

debitor sau creditor al obligației de întreținere. Prorogarea de competență este exclusă însă

în situația în care regula de competență în acțiunea principală privind starea persoanei se

întemeiază exclusiv pe cetățenia unei părți.

În temeiul acestei norme este posibil, de exemplu, să se proroge competența instanței care

soluționează cererea principală de divorț și la cererea accesorie privind obligația de

întreținere între soți.

De asemenea, în temeiul art. 3 lit. d se poate proroga competența de la instanța care

soluționează o cerere în răspundere părintească, la cererea accesorie privind obligația de

întreținere, dacă norma de competență nu se întemeiază exclusiv pe cetățenia unei părți.

Este deci posibil ca, în temeiul acestei dispoziții, instanța care stabilește că este competentă

în materia răspunderii părintești (potrivit Regulamentului nr. 2201/2003 sau, după caz,

Cărți a VII-a NCPC) să se declare competentă și în soluționarea cererii accesorii privind

obligația de întreținere cu privire la copil.

Această dispoziție a avut în vedere că de foarte multe ori, cererea privind obligația de

întreținere este accesorie unei acțiuni în răspundere părintească și de aceea s-a urmărit

rezolvarea cererilor de către aceleași instanțe.

O ultimă subliniere este aceea că, uneori, pentru a determina reședința obișnuită a uneia

dintre părți, instanța trebuie să administreze probe. În acest context, în lipsa normelor de

armonizare UE, recurgem la normele procesuale civile interne. În absența unor norme

speciale, dacă este cazul, facem aplicarea art. 131 alin. 2 NCPC: ,,în mod excepțional, în

cazul în care, pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare,

judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în

acest scop’’.

1.5 ALEGEREA UNEI INSTANȚE

Spre deosebire de materia divorțului, unde părțile nu aveau posibilitatea încheierii unei

convenții de alegere a jurisdicției, în litigiile având ca obiect obligații de întreținere, părțile

pot ca prin acordul lor să aleagă instanțele unui stat membru pentru soluționarea cauzei lor

(art. 4 din Regulamentul nr. 4/2009).

Posibilitatea alegerii instanței competente nu se aplică în cazul unui litigiu cu privire la o

obligație de întreținere privind un copil mai mic de 18 ani (art. 4 alin. 3).

Acordul referitor la alegerea instanței se încheie în scris.

Regulamentul prevede însă unele limitări ale posibilității părților de a alege instanțele

competente.

Astfel, acestea pot alege numai dintre următoarele instanțe stabilite de Regulament, care

au o anumită legătură cu litigiul:

10

L. Cadiet, E. Jeuland, S. Amrani- Mekki, Droit processuel civil de l’Union Europeenne, Lexis Nexis, Paris, 2011, p. 107.

6

a. o instanță sau instanțele dintr-un stat membru în care una din părți își are reședința

obișnuită;

b. o instanță sau instanțele dintr-un stat membru a cărui cetățenie o deține una din părți;

c. în ceea ce privește obligațiile de întreținere între soți sau foștii soți: 1. instanța care

are competența să soluționeze litigiile acestora în materie matrimonială sau 2. o

instanță sau instanțele statului membru în care s-a aflat ultima reședință obișnuită a

soților pe parcursul a cel puțin un an.

Condițiile menționate la lit. a, b și c de mai sus, trebuie să fie îndeplinite în momentul

semnării acordului sau în momentul în care este sesizată instanța.

Competența stabilită prin acord este exclusivă, cu excepție situației în care părțile au

stabilit altfel. Aceasta înseamnă că dacă părțile au încheiat o convenție de alegere a

instanței competente, nu se pot adresa pentru soluționarea litigiului, altei instanțe decât cea

aleasă.

Dacă părțile (cu excepția obligațiilor de întreținere privind un copil mai mic de 18 ani) au

ales competența exclusivă a unei instanțe judecătorești a unui stat parte la Convenția de la

Lugano din 2007 (Elveția, Islanda sau Norvegia), se va aplica această Convenție (art. 4

alin. 4).

Rezultă din cele menționate mai sus că părțile nu pot să desemneze prin acordul lor decât

instanțele unui stat membru sau ale unui stat terț, dar care este parte la Convenția privind

competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

din 2007, semnată la Lugano.

1.6 COMPETENȚA ÎNTEMEIATĂ PE ÎNFĂȚIȘAREA PÂRÂTULUI

Potrivit dispozițiilor art. 5 din Regulament, ,,cu excepția cazurilor în care competența este

determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața

căreia se înfățișează pârâtul este competentă. Prezenta dispoziție nu se aplică dacă

înfățișarea are drept scop contestarea competenței.”

Ca și în cazul altor regulamente, traducerea în limba română a dispozițiilor art. 5 din

Regulamentul nr. 4/2009 este eronată.

Astfel, potrivit versiunii în limba franceză ,,outre les cas où sa compétence résulte

d’autres dispositions du présent règlement, la juridiction d’un État membre devant laquelle

le défendeur comparaît est compétente. Cette règle n’est pas applicable si la comparution a

pour objet de contester la compétence”.

De asemenea, în limba engleză art. 5 dispune: ,,Apart from jurisdiction derived from

other provisions of this Regulation, a court of a Member State before which a defendant

enters an appearance shall have jurisdiction. This rule shall not apply where appearance

was entered to contest the jurisdiction.”

Față de variantele în limba franceză și engleză ale art. 5, versiunea corectă în limba

română a acestui articol ar fi următoarea: ,,pe lângă cazurile în care competența este

determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța în fața căreia se

înfățișează pârâtul este competentă”, și nu „cu excepția”.

Prin urmare, art. 5 nu înlătură celelalte criterii de competență prevăzute de Regulament,

ci adaugă un criteriu, și anume voința părților. Acest articol din Regulamentul nr. 4/2009

este asemănător cu art. 24 teza I din Regulamentul nr. 44/2001 privind competența,

recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.11

Pentru a înțelege

11 JO L 12, 16.01.2001, p.1.

7

sensul dispozițiilor privind înfățișarea pârâtului voi exemplifica cu jurisprudența CJUE de

interpretare a acestei din urmă dispoziții.

Astfel, în interpretarea art. 24 din Regulamentul 44/2001, CJUE a statuat că această

dispoziție se aplică inclusiv în cazurile în care instanța a fost sesizată cu nerespectarea

dispozițiilor regulamentului menționat și implică faptul ca înfățișarea pârâtului să poată fi

considerată o acceptare tacită a competenței instanței sesizate și, așadar, o prorogare de

competență a acesteia.

Curtea a concluzionat că instanța sesizată fără ca normele cuprinse în secțiunea 3,

capitolul II din Regulamentul 44/2001 să fi fost respectate, trebuie să se declare

competentă în cazul în care pârâtul se înfățișează și nu ridică o excepție de necompetență, o

astfel de înfățișare constituind o prorogare de competență implicită.12

Prin urmare, având în vedere cele stabilite de CJUE în jurisprudența menționată mai sus,

rezultă că și în ceea ce privește materia obligației de întreținere, în cazul în care pârâtul se

înfățișează și nu invocă excepția de necompetență în fața unei instanțe care nu întrunește

criteriile de competență stabilite de Regulamentul nr. 4/2009, această instanță trebuie să se

declare competentă.

De exemplu, reclamantul, cetățean român, cu reședința obișnuită în Bulgaria, creditor al

obligației de întreținere, introduce acțiunea pentru obligarea pârâtului la plata pensiei de

întreținere în fața instanțelor române, deși reședința obișnuită a pârâtului, și el cetățean

român, este în Ungaria. Dacă pârâtul se înfățișează și nu contestă competența instanței,

aceasta se va declara competentă în temeiul art. 5 din Regulament.

Înfăţişarea pârâtului se raportează şi la procedurile scrise, prin reprezentant, şi nu

presupune prezenţa fizică. Art. 5 se aplică pentru toate obligațiile de întreținere, inclusiv

pentru copii, deoarece acestea nu mai sunt excluse, ca în cazul alegerii de competență.13

1.7 COMPETENȚA SUBSIDIARĂ. FORUM NECESSITATIS

Competența subsidiară este stabilită în art. 6, potrivit căruia, în cazul în care nicio instanță

dintr-un stat membru nu este competentă în conformitate cu art. 3, 4 și 5 și nicio instanța

parte la Convenția de la Lugano care nu este stat membru nu este competentă, sunt

competente instanțele statului membru al cetățeniei comune a părților.

Potrivit considerentului (15), faptul că un pârât își are reședința obișnuită într-un stat terț

nu ar trebui să mai aibă drept efect excluderea aplicării normelor comunitare în materie de

competență și de acum înainte nu ar mai trebui avută în vedere nicio trimitere la legislația

națională.

Pentru competența subsidiară, Regulamentul prevede un singur punct de legătură:

cetățenia comună a părților. Pot să atragă astfel competența instanțelor române în materie

de obligații de întreținere creditorii și debitorii cetățeni români și care au ambii reședința

obișnuită în state terțe UE, care nu sunt nici părți la Convenția de la Lugano.

Instanța sesizată este cea care trebuie să verifice din oficiu dacă o altă instanță nu este

competentă în temeiul art. 3, 4 sau 5.14

12

Hotărârea CPP Vienna Insurance Group, C-111/09, EU:C:2010:290. 13

A vedea în acest sens și I. Burduf, V. Onaca, Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18.12.2008 privind

competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere,

Protocolul de la Haga din 23.11.2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere şi Convenţia de la 23.11.2007 privind

obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate pentru copii şi alţi membri ai familiei, Revista română de jurisprudență, nr.6/2011,

p.13. 14

P. Lortie, M. Groff, Manual pentru uzul autorităților competente: Convenția de la Haga din 2007 privind obținerea pensiei de

întreținere în străinătate pentru copii și Regulamentul din 2009 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea

hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, Onești, 2013, p. 112 (Manualul a fot conceput în cadrul

8

Prin criteriul de competenţă subsidiară întemeiat pe cetăţenia comună a părţilor, se

doreşte ca Regulamentul să aibă o aplicabilitate universală, iar cetăţenii UE, indiferent de

locul unde s-ar afla (inclusiv într-un stat terţ) să aibă acces la justiţie în statul membru al

cetăţeniei comune.15

Un temei de competență excepțional este prevăzut de art. 7 din Regulament: ,,în cazul în

care nicio instanța dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 3, 4, 5 și

6, instanțele dintr-un stat membru, pot, în mod excepțional fi investite cu cauza respectivă

în situația în care procedura nu se poate iniția sau desfășura în mod rezonabil sau este

imposibil să se desfășoare într-un stat terț cu care litigiul are o legătură strânsă.

Litigiul trebuie să prezinte o legătură suficientă cu statul membru al instanței sesizate.

Un astfel de caz excepțional, în sensul art. 7, ar putea fi situația în care o procedură se

dovedește a fi imposibil de realizat în statul terț respectiv, de exemplu din cauza unui

război civil sau situația în care în mod rezonabil nu se poate aștepta ca reclamantul să

introducă o procedură în acel stat (considerentul 16). Cu toate acestea, competența

întemeiată pe forum necessitatis ar putea fi exercitată doar în cazul în care litigiul prezintă

o legătură suficientă cu statul membru al instanței sesizate, cum ar fi, de exemplu, cetățenia

unei părți (considerentul 16).

În ceea ce privește competența întemeiată pe art. 7, instanța trebuie să verifice două

aspecte: mai întâi imposibilitatea sau incapacitatea de a iniția sau a desfășura procedura

într-un stat terț și în al doilea rând, legătura suficientă a litigiului cu statul membru al

instanței sesizate.16

1.8 LIMITĂRI PROCEDURALE

Ca regulă generală, atunci când o hotărâre este pronunțată într-un stat membru sau într-un

stat contractant la Convenția de la Haga din 2007, în care creditorul își are reședința

obișnuită, acțiunea de modificare a hotărârii sau de pronunțare a unei noi hotărâri nu poate

fi introdusă în instanță de către debitor în niciun alt stat membru atâta timp cât creditorul

își păstrează reședința obișnuită în statul în care a fost pronunțată hotărârea (art. 8 alin. 1

din Regulament).17

Premiza aplicării acestui articol este, așadar, existența unei hotărâri

anterioare.

Aceasta este o normă de protecție pentru creditor, cât timp își păstrează reședința în statul

în care s-a pronunțat deja o hotărâre privind pensia de întreținere. În această situație,

debitorul nu poate solicita reducerea sau sistarea pensiei de întreţinere în alt stat decât cel

în care s-a pronunțat deja o hotărâre.

De la acest principiu există mai multe excepții prevăzute de art. 8 alin. 2.

În primul rând, regula nu se aplică atunci când părțile au convenit în temeiul art. 4 cu

privire la competența instanțelor judecătorești din celălalt stat membru.

În al doilea rând, se exceptează situația în care creditorul recunoaște competența

instanțelor judecătorești din celălalt stat membru, astfel cum prevede art. 5.

Constituie de asemenea, o excepție de la regula prevăzută de art. 8 alin. 1, ipoteza în care

autoritatea competentă din statul contractant de origine la Convenția de la Haga din 2007

Proiectului,, Consolidarea cooperării judiciare internaționale în materia obligațiilor de întreținere - derulat cu sprijinul financiar

al Uniunii Europene prin programul Justiție Civilă), p.115. 15

I. Burduf, V. Onaca, op.cit, p15. 16

P.Lortie, M.Groff, op. cit,. p. 116. 17

O dispoziție aproape identică se regăsește și în art. 18 din Convenția de la Haga din 2007 privind obţinerea pensiei de

întreţinere în străinătate pentru copii şi alţi membri ai familiei.

9

nu poate sau refuză să își exercite competența pentru a modifica respectiva hotărâre sau

pentru a pronunța o nouă hotărâre.

În ultimul rând, se exceptează situația în care o hotărâre pronunțată în statul de origine

contractant la Convenția de la Haga din 2007 nu poate fi recunoscută sau executarea nu

poate fi încuviințată în statul membru în care se intenționează introducerea unei acțiuni în

instanță pentru obținerea unei noi hotărâri sau a unei modificări a hotărârii în cauză.

1.9 VERIFICAREA COMPETENȚEI

Instanța dintr-un stat membru care este sesizată cu o cauză cu privire la care nu este

competentă în temeiul Regulamentului, își declină, din oficiu, competența (art.10).

Această „declinare” de competență, din traducerea în limba română a Regulamentului

trebuie înțeleasă în sensul că instanța se desesizează (se declară necompetentă), ca și în

cazul celorlalte regulamente studiate până acum. Ceea ce trebuie să reținem cu privire la

acest aspect este că instanța română, declarându-se necompetentă, nu trebuie să trimită

cauza (să ,,decline”) spre soluționare unei instanțe din alt stat membru.

Pentru declararea necompetenței instanței, procedura este cea prevăzută de dreptul intern,

în aplicarea principiului autonomiei procedurale.

În acest context reamintesc faptul că, încă de la începutul jurisprudenței sale, CJUE a

scos în evidență principiul autonomiei procedurale naționale în domeniul remediilor legale,

conform căruia dreptul UE trebuie aplicat la nivel intern în conformitate cu procedurile și

regulile stabilite de dreptul național.18

De asemenea, Curtea a statuat că, în principiu,

dreptul Uniunii nu impune instanțelor naționale să creeze remedii legale noi.19

Principiul autonomiei procedurale naționale include două cerințe: procedurile și regulile

naționale să se aplice drepturilor care decurg din dreptul național și din dreptul Uniunii în

același fel (echivalența) și să nu facă imposibilă în practică exercitarea drepturilor care

decurg din dreptul Uniunii ( posibilitatea practică).20

Având în vedere regulile create de Curtea de Justiție în dezvoltarea principiului

autonomiei procedurale naționale, în privința declarării necompetenței sale, instanța va

face aplicarea art. 1070 NCPC.

Astfel, constatând că nu îndeplinește criteriile de competență stabilite de Regulament,

instanța va pune în discuția părților excepția de necompetență generală a instanțelor

române, o va admite și va respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române.

Excepția de necompetență internațională a instanței române poate fi invocată oricând, chiar

și în căile de atac (art. 1070 alin. 2 NCPC).

1.10 VERIFICAREA ADMISIBILITĂȚII

Potrivit art. 11 din Regulament, atunci când pârâtul, care are reședința obișnuită în alt stat

decât statul membru în care s-a intentat acțiunea, nu se prezintă în fața instanței, aceasta

suspendă procedura atât timp cât nu se stabilește că acest pârât a putut primi actul de

sesizare a instanței sau un act echivalent în timp util pentru a pregăti apărarea sau că au

fost întreprinse toate demersurile necesare în acest scop (art. 11 alin. 1).

18

Hotărârea IMM Humblet/ Statul belgian, 6/60, EU:C:1960:48; Hotărârea Salgoil/ Ministero del commercio con l' estero,

13/68, EU:C:1968:54. 19

Hotărârea Rewe/ Hauptzollamt Kiel, 158/80, EU:C:1981:163. 20

A se vedea, P. Craig, G. De Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, ed. a IV-a, Editura

Hamangiu, 2009, p. 382.

10

În cazul în care actul de sesizare a instanței a trebuit transmis dintr-un stat membru în

altul în conformitate cu Regulamentul nr.1393/2007, art. 19 al acestuia se aplică în locul

dispozițiilor art. 11 alin. 1 (art. 11 alin. 2).

Dacă dispozițiile Regulamentului nr.1393/2007 nu se aplică, art.15 din Convenția de la

Haga din 1965 privind notificarea sau comunicarea în străinătate a actelor judiciare și

extrajudiciare în materie civilă și comercială se aplică, dacă actul de sesizare a instanței a

fost transmis în străinătate în temeiul acestei convenții (art. 11 alin. 3).

De regulă, în litigiile transfrontaliere cu elemente de drept UE, actul de sesizare a

instanței se va transmite în conformitate cu Regulamentului nr. 1393/2007, astfel încât se

vor aplica, în ceea ce privește verificarea admisibilității acțiunii, dispozițiile art. 19 din

acest act.21

1.11 LITISPENDENȚA

Litispendența este situația în care cereri având același obiect și aceeași cauză, între

aceleași părți, sunt introduse înaintea unor instanțe din state membre diferite (art. 12 alin.

1).

În această ipoteză, instanța sesizată ulterior suspendă din oficiu acțiunea până în

momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate (art. 12 alin. 1).22

Când prima instanță sesizată s-a declarat competentă, orice instanță sesizată ulterior, își

declină competența în favoarea acesteia (art. 12 alin. 2).

Cum află instanța română că mai există o cerere având același obiect, cauză, părți și în

fața unei instanțe din alt stat membru? Această informație nu poate fi obținută decât de la

una dintre părți, de regulă de la pârât, care va fi interesat să aducă la cunoștința instanței

faptul că reclamantul a sesizat și o instanță a unui alt membru.

Dacă în momentul în care instanța este informată cu privire la o cerere pendinte în fața

unei instanțe din alt stat membru, partea depune și dovezi cu privire la data sesizării acestei

instanțe, judecătorul va proceda conform art. 12.

Astfel, dacă va constata că instanța din celălalt stat membru a fost prima sesizată, va

suspenda acțiunea până se va stabili competența acelei instanțe. Temeiul suspendării este

chiar art. 12 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2009.

Dacă instanța română va constata că este prima sesizată, măsura pe care o va lua va fi

aceea a verificării propriei competențe și a declarării competenței sale internaționale (dacă

este întrunit în fața sa vreunul dintre criteriile de competență). Dacă va constata că nu este

întrunit niciun criteriu de competența internațională în fața instanțelor române, instanța se

va declara necompetentă.

După ce a suspendat dosarul în temeiul art. 12 alin. 1, după un termen pe care îl va

aprecia ca fiind rezonabil, instanța va repune cauza pe rol și va solicita dovezi de la părți

privind declararea competenței primei instanțe sesizate. Dacă această instanță s-a declarat

competentă, instanța română se va declara necompetentă.

Instanța nu va transmite dosarul direct către instanța care s-a declarat competentă, ci va

respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române.

21 Pentru condițiile de aplicare a art.19 din Regulamentul 1393/2007, a se vedea materialul prezentat mai sus în manual. 22 Art.12 din Regulament este echivalent cu art. 27 din Regulamentul Bruxelles I și art.21 din Convenția de la Bruxelles din

1968 privind competența și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

11

1.12 CONEXITATEA

În sensul Regulamentului nr. 4/2009, conexitatea este reprezentată de acea situație în care

două acțiuni sunt atât de strâns legate între ele încât este oportună instrumentarea și

judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri

ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor (art. 13 alin. 3).

Puteți da exemple de acțiuni conexe în materia obligațiilor de întreținere? De exemplu,

într-o acțiune creditorul solicită majorarea pensiei de întreținere, iar în fața unei instanțe

din alt stat membru, debitorul solicită reducerea cuantumului pensiei datorate aceluiași

creditor.

Potrivit art. 13 alin. 1, în cazul în care cereri conexe sunt pendinte înaintea unor instanțe

din state membre diferite, instanța sesizată ulterior poate suspenda judecata.

Din conținutul art. 13 alin. 1 rezultă că acțiunile conexe trebuie să fie introduse în fața

unor instanțe din state membre diferite. Prin urmare nu va fi conexitate în sensul

Regulamentului ipoteza în care acțiunile sunt introduse în fața instanțelor aceluiași stat

membru.

De exemplu, creditorul cu reședința în România introduce cererea de majorare a pensiei

de întreținere în fața instanțelor române, iar debitorul acestuia, care are reședința în Franța,

introduce acțiunea de reducere a cuantumului pensiei de întreținere în fața unei alte

instanțe române (instanța de la reședința obișnuită a pârâtului și cea care a pronunțat

hotărârea a cărei modificare se solicită).

În această situație, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 alin. 1 din Regulament, deoarece

acțiunile nu sunt introduse în fața unor instanțe din state membre diferite. În concret,

fiecare instanță sesizată, în temeiul art. 10 din Regulament, va verifica dacă este

competentă internațional. Dacă ambele instanțe s-au declarat competente, în etapa

următoare, instanța care a fost prima sesizată, poate conexa cererile, dar nu în temeiul art.

13 din Regulament, ci în baza normelor naționale de procedură civilă, respectiv art. 139

NCPC.

Revenind la dispozițiile regulamentului, după cum rezultă din dispozițiile art. 13 alin. 1,

în cazul conexității, spre deosebire de litispendență, suspendarea nu este obligatorie.

Instanța are disponibilitatea de a suspenda sau nu.

Atunci când decide suspendarea cererii privind obligația de întreținere datorată unui

minor, instanța trebuie să aibă în vedere, în primul rând, interesul superior al copilului de a

obține cu celeritate pensia de întreținere de la debitor.

În cazul în care acțiunile sunt pendinte în prima instanță, orice instanță sesizată ulterior

poate, la cererea unei părți, să-și decline competența, cu condiția ca respectivele cauze să

fie de competența primei instanțe sesizate și ca legea după care se conduce aceasta să

permită conexarea acțiunilor (art. 13 alin. 2).

Din dispozițiile de mai sus, rezultă că pentru aplicarea art.13 alin.2 din Regulament

trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a. cererile conexe să fie pendinte în primă instanță;

b. să existe solicitarea uneia dintre părțile în litigiu ca instanța sesizată ulterior să decline

acțiunea instanței care a fost prima sesizată;

c. legea de procedură după care judecă litigiul această primă instanță sesizată să permită

conexarea.

Și în acest context trebuie făcută aceeași precizare: declinarea de competență prevăzută

de art. 13 alin. 2 trebuie înțeleasă în sensul de desesizare. În cazul în care sunt îndeplinite

condițiile menționate mai sus și instanța se va declara necompetentă.

12

1.13 SESIZAREA UNEI INSTANȚE JUDECĂTOREȘTI

Strâns legată de instituțiile litispendenței și conexității este stabilirea datei sesizării unei

instanțe judecătorești.

Potrivit art.9 din Regulamentul nr. 4/2009, se consideră că o instanță este sesizată:

la data la care actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent a fost depus la

instanță, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe

care era obligat să le ia pentru ca actul să fie comunicat pârâtului;

în cazul în care actul trebuie notificat sau comunicat înainte de a fi depus la instanță,

la data primirii acestuia de către autoritatea responsabilă pentru comunicare, cu

condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era

obligat să le ia pentru ca actul să fie depus la instanță;

În funcție de fiecare sistem de drept național, instanța va stabili și va comunica data

sesizării în raport de aceste dispoziții ale Regulamentului.

1.14 MĂSURI PROVIZORII ȘI ASIGURĂTORII

Măsurile provizorii și asigurătorii prevăzute de legea unui stat membru pot fi solicitate

instanțelor statului în cauză chiar în cazul în care, în temeiul prezentului regulament,

instanțele dintr-un alt stat membru sunt competente să judeca cauza pe fond (art. 14).

Din conținutul art. 14 din Regulament rezultă că măsurile provizorii și asigurătorii vor fi

cele prevăzute de legea internă a fiecărui stat membru.

Prin urmare, în situația sesizării instanțelor române numai cererile de măsuri asigurătorii

și provizorii prevăzute de Titlul IV NCPC, respectiv art. 951 și urm.

Deși art. 14 prevede că aceste măsuri provizorii și asigurătorii pot fi dispuse și de altă

instanță decât cea care judecă fondul, trebuie precizat că totuși ele nu pot fi luate de orice

instanță. Trebuie ca instanța care dispune măsurile provizorii să aibă o legătură cu litigiul:

pe teritoriul său să se afle bunurile/ conturile asupra cărora urmează să se instituie măsura

asigurătorie solicitată.