Teologia propovaduirii

Spre o teologie a predicii si a catehezei

Zaharia Zaharou• Întrebarea 9: Noi preoții avem o parohie și o familie. Cum putem noi, ca familie, să ne găsim un

refugiu duhovnicesc în viața monahală?• Răspunsul 9: Nu cred că dumneavoastră puteți duce o viață monahală. Cred că e o greșeală atunci

când unii duhovnici monahi impun ascultare oamenilor care trăiesc în lume. Ascultarea este numai pentru monahi, în mânăstiri, unde toată viața este rânduită în numele lui Dumnezeu și în vederea slujirii Liturghiei. Nu poți aștepta ascultare de la oamenii care trăiesc în lume. Acolo există alte reguli. Dar toți avem datoria ascultării de poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să vă cinstiți soția și soția trebuie să vă cinstească, la rândul ei. Trebuie să fiți deschiși și sinceri, neținând nimic tăinuit unul față de celălalt; și puteți să vă luați la întrecere: cine va face mai mult voia celuilalt. Atunci viața e minunată. În ceea ce privește copiii, eu nu cred că prin cuvinte se învață sau primesc ei duhul lui Dumnezeu. Am să vă spun o întâmplare. Știu un preot care are trei fii. Niciodată nu le-a ținut "predici" și toți sunt în Biserică acum, unul dintre ei este chiar cleric. Iată cum făcea acest preot: aștepta până se duceau toți la culcare și după ce adormeau, mergea, îngenunchea lângă patul lor și se ruga o vreme și astfel, duhul rugăciunii tatălui se împărtășea fiilor săi. Niciodată nu le-a ținut lecții, ci vorbea cu Dumnezeu și Dumnezeu grăia inimilor lor. Acum unul dintre ei este diacon și ceilalți doi sunt cântăreți în parohia lui. Uneori credem că prin cuvinte putem face mare lucru. Însă când vrem să-i ajutăm pe oameni, de multe ori aduce mai multă roadă dacă vorbim cu Dumnezeu și Îl lăsăm pe El să găsească o cale de a grăi inimii lor.

• (Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiți și voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 174)

Ionel Ungureanu, Persoana si ethosGandind ce este teologia, nu vom pleca de la intelesul etimologic strict, care ne-ar

trimite la vorbire, discurs despre Dumnezeu. Inainte de vorbire, de exprimare in afara, teologia este, asa cum bine o infatiseaza arhimandritul Sofronie, o stare existentiala, o stare ce izvoraste dintr-un anumit mod de a fi. Referindu-se la parintele sau, la sfantul Siluan Athonitul, arhimandritul Sofronie spune ca acesta “a devenit teolog nu in intelesul carturaresc al cuvantului, adica primind o diploma din seminar, sau din academie, sau asa ceva. Nu! – Ci in intelesul in care teologia este starea omului ce traieste din Dumnezeu si in Dumnezeu. Si Dumnezeu lucreaza in el, si omul viaza in Dumnezeu”. Vedem ca accentul cade initial nu pe cuvant, pe exprimare, nici macar pe gandire, ca functie esentiala a psihicului, ci pe cautarea atingerii unei stari din relationarea cu Dumnezeu. Gandirea, ca si cuvantul, sunt ulterioare, putandu-se ajunge la o adanca teologie intr-o deplina tacere.

Evident, se ajunge si la exprimare, orala sau scrisa, in actul teologic. Importanta este insa motivatia care precede aceasta exprimare.

Andrew Louth, Deslusirea Tainei

• “Taina credintei crestine nu tine in primul rand de cuvinte, idei, sau concepte. Inima misterului crestin o constituie realitatea Dumnezeului facut om in Hristos, faptul ca in El, Dumnezeu este cu noi; cuvintele, chiar si ale Lui, sunt secundare fata de realitatea pe care a savarsit-o. A fi crestin nu inseamna pur si simplu a crede in ceva, a invata ceva, ci inseamna a experia ceva. Rolul Bisericii nu este atunci pur si simplu acela de a fi doar un vehicul contingent al mesajului crestin in istorie, ci comunitatea de care apartinand venim in contact cu misterul crestin”.

Ionel Ungureanu, Persoana si ethos

• Pentru a se accede la continutul ontologic al teologiei, pentru a atinge fiintialitatea ei, este nevoie de o permanenta grija in a nu fi identificata teologia cu cuvantul in care este expusa. A se trece dincolo de cuvinte sau, mai bine spus, a se cauta apropierea de ceea ce cuvintele descriu, relateaza. Aici este marea miza a cercetarii autentice in teologie: neramanerea la cuvant, ci depasirea lui prin imbratisarea continuturilor povestite prin cuvant.

Staretul Sofronie, Cuvantari duhovnicesti

• De fapt, exista o cale de educatie in Biserica, prin scoli si prin invatatura teologica. Insa, sa mi se ingaduie a spune, aceasta cale nu este totusi mai mult decat un paleativ. Vremea noastra cu precadere scoate la iveala "nerozia" stiintelor teologice. Prin stiinta nu poti intelege existential pe Dumnezeu, si nici nu poti sa il traiesti.

• Traind in lumea asta, unde se leapada calea rugaciunii si viata dupa porunci, unde vor sa inlocuiasca slujirea lui Dumnezeu si viata intr-insul cu conversatii despre El, necontenit suferim influenta acestor dispozitii omenesti si riscam sa pierdem adevarata cale catre cunoasterea lui Dumnezeu si catre mantuire, care este singurul tel al vietii. Mantuieste-se omul, nu prin multimea informatiilor stiintei. Prin informatii nicicum nu ni se impartaseste starea de a "vedea pe Dumnezeu precum este."

• In ce consta abaterea societatii contemporane? -Uitati-va unde duc toate scolile! De cum ajunge omul pe trepte academice mai inalte, imediat incepe sa se uite cu condescendenta, sau mai degraba cu dispret si cu neatentie, la toti cei mai prejos de el. Ca pentru tot omul nascut in lumea aceasta: Cea mai mica superioritate in plan cultural il face deja mandru. Din pricina acestei mandrii vine tendinta de a "smeri" pe cei slabi.

• Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: Tânărul mergea la şcoala unde se învăţa theologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L iubi. Asemenea Sfântului Ioan din Kronstadt, ei terminau Academia fără să-şi piardă credinţa, plini de experienţa harului ce le fusese dată în copilărie. În vremea noastră educaţia copiilor este un moment extrem de greu. Şcolile noastre sânt sub dependenţa sferelor logicii omeneşti şi a intereselor pământeşti. Din pricina pierderii credinţei părinţilor, copiii vin la şcoală şi învaţă theologia la fel ca pe alte discipline - chimia, fizica, geografia, lingvistica ş.a.m.d. Şi aceasta pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să trăiască pe Dumnezeu în chip logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt înţeleg că logica lui Aristotel nu se potriveşte cuvântării de Dumnezeu, că acea realitate ce ni se descoperă cere îndepărtare de la logica formală şi trecerea în logica ale cărei categorii sânt însăşi Fiinţa pe care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire.

• Şi la ce ne-au dus aceste şcoli? - Am dobândit nişte fiinţe standard ce vorbesc despre lucruri pe care niciodată nu le-au trăit. De unde întunerecul acesta în Biserica noastră? De unde toate rupturile?

• Eu v’am spus deja, şi încă nu o singură dată, însă Duhul mă sileşte să repet. Mai înainte de a mă duce de la voi - iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape - aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul theologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină. Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în theologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.

Diac. Ioan I.Ica jr.

• Locul teologilor ierarhi si harismatici, episcopi sau monahi, este luat acum de profesori universitari, teologi stiintifici tot mai specializati si autonomizati in demersurile lor intelectuale si in pretentiile de autoritate doctrinara in Biserica si societate.

Discutie

• Ce le oferim copiilor sau credinciosilor:• - informatii?• - o apropiere de taina?

Sfantul Grigorie Palama• Dobândirea ştiinţelor celor din afară, numeroase şi de prisos, şi înţelepciunea

omenească cea mai înaltă, şi cunoaşterea cea mai înaltă, obţinute prin nedormiri şi oboseli, nu aduc nimic necesar, de folos şi care să procure viaţa veşnică celor care s-au străduit foarte tare cu acestea, ci în schimb le aduc o creştere a durerilor. Trebuie aşadar să ne luăm la revedere de la toate acestea şi să priveghem în cântări, în rugăciuni şi cereri către Creatorul/Făcătorul, Dumnezeul şi Stăpânul nostru, să stăruim în acestea, să ne dăruim tot timpul acestora, să ne ridicăm, prin unele ca acestea, inima şi mintea către înălţimea de neînţeles a măreţiei dumnezeieşti, să ne aţintim ochii către frumuseţea soarelui slavei, să lăsăm să fie iluminat omul nostru cel dinlăuntru şi cel din afară prin participările şi împărtăşirile care vin de acolo, să ne predăm acelei slave negrăite, prin contemplaţii şi vederi, pe cât ne este cu putinţă, şi să ne umplem de bucuria cea de nespus şi dumnezeiească, ca nu cumva ocupându-ne cu cele dăunătoare/inutile, să ajungem să fim condamnaţi/blamaţi în cel mai scurt timp împreună cu şcoala cea deşartă.