tatele Unite ale Americii sau pur și simplu Statele Unite sau abreviat S.U.A (în engleză United States of America respectivUnited States) este numele unei republici constituționale federale, constând din 50 de state și un district federal (Districtul federal Columbia sau D.C.), situată aproape integral în America de Nord, între Canada și Mexic, respectiv Oceanul Atlantic(la est) și Oceanul Pacific (la vest). Statul Alaska este situat în extremitatea nord-vestică a continentului America de Nord, între Canada la est și strâmtoarea Behring la vest. Statul Hawaii este un arhipelag din Oceanul Pacific, situat la circa 3,200 km sud-vest față de sud-vestul statului California. Țara posedă de asemenea niște teritorii în Pacific, respectiv înCaraibe.La o suprafață totală de peste 9,83 milioane km2 (sau circa 3.79 milioane mile pătrate), dintre care circa 85% reprezintă teritoriul Statelor Unite continentale (în engleză Contiguous United States sau adesea "The Lower 48"), suprafața Statelor Unite este de aproximativ 40 de ori mai mare decât suprafața României, fiind a treia din lume. Partea sa continentală măsoară peste 5.000 de kilometri de la Oceanul Atlantic (la est) până la Oceanul Pacific (la vest) și peste 2.000 de kilometri de la granița canadiană (la nord) până la cea mexicană (la sud).Cu o populație de peste 312 milioane de persoane, conform recensământului din anul 2010, Statele Unite este nu numai a treia țară ca suprafață din lume, dar și a treia cea mai populată țară a lumii. Statele Unite este, în același timp, și una dintre țările lumii cele mai divers etnic și cultural din lume, întrucât oameni din toate țările lumii au emigrat cândva sau continuă să emigreze în Uniune.[2]

La o valoare de 15,2 trilioane de dolari a produsului intern brut (cunoscut și sub acronimul PIB), economia Statelor Unite este cea mai mare a lumii, contând pentru circa 22% din PIB nominal global și peste 19% din PIB nominal global considerând ajustările determinate de paritatea puterii de cumpărare)

S2.In timpul razboiului rece, care a durat mai bine de 40 de ani, Statele Unite ale Americii s-au erijat in aparatorul Europei ramase in afara sferei de influenta a Rusiei. Pentru a sprijini reconstructia economica a Europei si pentru a stopa inaintarea blocului comunist catre Vest, SUA au initiat Planul Marshall, Congresul american fiind convins ca o cooperare economica este conditia esentiala pentru o pace durabila.Ajutorul financiar al Statelor Unite ale Americii a fost oferit tarilor din Europa cu o conditie: initierea de planuri de reconstructie transfrontaliere si cooperea economica intre tarile Europei, ceea ce a dus la crearea in 1948 a Organizatiei Europene pentru Cooperare Economica. Un an mai tarziu, tot la initiativa SUA, majoritatea statelor libere vest-europene se alatura Americii si Canadei si formeaza Organizatia Atlanticului de Nord (NATO), alianta militara care sa se opuna blocului Sovietic din Est.Tot Planul Marshall a fost unul dintre factorii importanti care au ajutat la punerea bazelor Planului Schuman si a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.La putin timp de la intrarea in vigoare a Tratatului de la Paris semnat de Franta, Germania, Italia si tarile Benelux, au fost stabilite relatii diplomatice intre entitatea nou infiintata si SUA. Pe masura ce anii au trecut, si alte tari au aderat la Comunitatea Europeana transformand-o intr-o putere politica si economica cu un rol din ce in ce mai important pe scena internationala.In momentul in care, la sfarsitul anilor '80, blocul comunist s-a dezintegrat, Comunitatea Europeana avea deja 12 membri, iar aparitia noilor democratii din estul Europei si reunificarea Germaniei, au propulsat CE intr-o noua era a dezvoltarii. Integrarea Germaniei de Est in Comunitatea Europeana precum si dorinta de a sprijini statele Est-Europene in efortul lor de a stabiliza democratia si libertatea proaspat castigate au determinat conducatorii Comunitatii sa ia in calcul extinderea (incorporarea in cadrul Comunitatii a statelor din Est) si adancirea Europei (asigurarea unei structuri institutionale capabile sa faca fata potentialei extinderi).Relatiile transatlantice  au capatat si ele o nou dimensiune, cooperarea dintre SUA si CE fiind formalizata la sfarsitul anului 1990 prin adoptarea Declaratiei Transatlantice. Un pas ulterior a fost adoptarea in decembrie 1995, a Noii Agende Transatlantice,  constituind de atunci baza relatiei dintre SUA si Uniunea Europeana.Prin Declaratia Transatlantica s-a stabilit cadrul institutional pentru consultare intre cele doua puteri, intarind si intensificand cooperarea de ambele parti ale atlanticului. Astfel, au inceput sa aiba loc intalniri (in SUA si in UE) la nivel de presedinti (Presedintele Consiliului European si Presedintele Comisiei Europene pe de o parte, si Presedintele SUA pe de alta parte), precum si alte consultari anuale sau ad-hoc la diverse niveluri politice si de grupuri de lucru.Prin Noua Agenda Transatlantica s-a stabilit Cadrul de Actiune cu patru obiective majore de atins prin cooperarea transatlantica: promovarea pacii si a stabilitatii, a democratiei si dezvoltarii la nivel mondial;

rezolvarea problemelor globale; expansiunea comertului mondial si intarirea relatiilor economice la nivel global; construirea de relatii transatlantice pentru mediul de afaceri, pentru oamenii de stiinta si mediul academic.Prezent – realizari si provocariIn prezent, Uniunea Europeana si Statele Unite ale Americii formeaza cel mai mare parteneriat comercial bilateral. Numai comertul cu bunuri in 2007 s-a ridicat la peste 400 de miliarde de euro, iar cel cu servicii este estimat la 226 miliarde de euro.Mai mult, SUA si UE reprezinta cei mai mari investitori in spatiul partener: in 2007, 42% din totalul investiiilor facute de UE au fost directionate catre SUA, iar peste jumatate din investitiile private americane si-au gasit destinatia in tarile din Uniunea Europeana. Investiile straine directe au permis crearea de milioane de locuri de munca atat in SUA cat si in Uniunea Europena. In Statele Unite ale Americii, din cei peste 5 milioane de americani angajati de companii straine, 58% dintre ei munceau pentru companii europene. La fel, in Europa, in filialele fimelor americane lucrau aproape 4 milioane de europeni (date la nivelul anului 2005).Pentru a contribui la intarirea competitivitatii celor doua economii, zeci de miliarde de euro sunt alocate anual pentru cercetare-dezvoltare de catre firmele europene in SUA si de cele americane in UE.Volumul tranzactiilor bilaterale precum si gasirea solutiilor optime pentru intarirea relatiilor dintre cele doua puteri diminueaza sau chiar sterg neintelegerile ocazionale intre SUA si UE, aparute de-a lungul timpului in domeniul comertului, cum ar fi problema subventiilor pentru agricultura sau pentru domeniul aeronautic.Relatiile dintre cele doua parti nu se rezuma numai la domeniul comercial, la fel de importante fiind relatiile politice si militare. Fiind doua super-puteri care domina scena internationala, ele nu pot ramane indiferente la problemele care apar in diferite regiuni sau state ale lumii. Cooperarea in domeniul afacerilor internationale dintre SUA si UE este vitala, intrucat de cele mai multe ori problemele sunt prea complexe pentru a putea fi rezolvate numai de una dintre ele. Nu exista disputa internationala, zona sau tara din lume in care Statele Unite si Uniunea Europeana sa nu aiba interese si in care fiecare dintre ele sa nu fie afectata de modul in care actioneaza cealalta.Este binecunoscut faptul ca opiniile celor doua sunt diferite in ceea ce priveste o serie de probleme importante cum ar fi Curtea Penala Internationala, tratatul de la Kyoto, productia si stocarea de mine antipersonal, pedeapsa capitala. Cu toate acestea, este de netagaduit ca ceea ce le desparte este mult mai putin important decat ceea ce le uneste: valorile si obiectivele pe care le impartasesc si care se urmareste a fi atinse la nivel global, prin cooperare – respectul pentru statul de drept, drepturile omului si ale minoritatilor, democratia, lupta impotriva criminalitatii si a terorismului, pentru a numi doar cateva dintre ele.Summit-urile anuale SUA-UE la nivel de presedinti, numeroasele intalniri la nivel ministerial si la nivel de grupuri tehnice de lucru ofera un cadru pentru ca cele doua parti sa isi coordoneze actiunile atunci cand sunt de acord sau sa minimizeze disputele atunci cand nu ajung la un acord in privinta unei probleme.Relatiile din ultimii ani (de la inceputul Adminsitratiei Bush si pana in prezent), desi uneori au fost tensionate ca urmare a neconcordantei de opinii intre cele doua entitati (care au inceput cu amenintarea Statelor Unite de a se retrage din fortele de pace ale Natiunilor Unite daca personalul lor nu era scos de sub jurisdictia Curtii Penale Internationale si continuand cu razboiul din Irak) au trebuit sa se moduleze in functie de evenimentele care au avut loc la nivel mondial. Astfel, cooperarea intre Statele Unite si Uniunea Europeana a cunoscut o intensificare majora in domeniul luptei impotriva criminalitatii si a terorismului ca urmare a atacurilor teroriste din 11 septembrie, cele doua parti luand o serie de masuri bilaterale: schimbul de informatii privind amenintarile teroriste, tiparuri de crime si rute de trafic (2001), schimbul listelor de pasageri ai liniilor aeriene, pentru a depista potentialii teroristi (2004) etc.Cooperarea intre SUA si UE a capatat o noua dimensiune si ca urmare a implicarii din ce in ce mai mult a Uniunii Europene in securizarea zonelor de conflict din lume. Chiar daca modalitatile de asigurare a securitatii oferite de UE (misiuni de mentinere a pacii, ajutor umanitar, masuri de prevenire sau rezolvare a conflictelor, reconstructie si securizare post-conflict) sunt oarecum diferite de metodele fortelor armate ale SUA, in ultimul timp Uniunea Europeana se contureaza ca o entitate importanta capabila sa ofere securitate in lume, complementand eforturile SUA.Summit-ul din 2008Puternic mediatizat, ultimul summit UE-SUA din timpul administratiei Bush a avut loc la inceputul lunii iunie 2008 la Brdo, in Slovenia, si a inclus pe agenda de discutii o gama larga de subiecte de interes regional sau global, domenii in care SUA si UE au actionat sau urmeaza sa actioneze in parteneriat.

Astfel, principalele probleme discutate s-au referit la asistenta pentru dezvoltarea Kosovo, continuarea initiativei de pace in Orientul mijlociu, initiativa lansata anul trecut la Annapolis, realizarea unui acord global in ceea ce priveste schimbarile climatice, precum si problema eficientizarii folosirii energiei.In domeniul economic au fost aduse in discutie intarirea cooperarii economice si progresele inregistrate de Consiliul Economic Transatlantic, organism infiintat la summit-ul anterior.De asemenea, un alt subiect de interes pentru toate statele membre ale UE l-a constituit discutia cu privire la includerea altor state membre UE in programul US Visa Waiver.Probleme delicateDaca discutiile cu privire la securitatea internationala, pacea, drepturile omului, democratia, precum si cele legate de relatiile economice intre SUA si UE au dus la concluzii clare legate de actiunile ce trebuie urmate in cadrul cooperarii dintre cele doua parti, categva probleme s-au demarcat ca fiind mai sensibile si rezolvarea lor cerand mai mult timp.Prima dintre ele o constituie problema tratatului de la Kyoto, pe care administratia Bush nu l-a ratificat. De asemenea, o alta divergenta care nu si-a gasit inca solutia o repezinta problema Curtii Penale Internationale. Avand in vedere ca Statele Unite ale Americii vor avea in curand un nou presedinte, Uniunea Europeana spera ca in viitorul apropiat SUA sa isi asume responsabilitatea solutionarii acestor probleme. Deja, in ceea ce priveste schimbarile climatice, candidatii la presedintia SUA si-au luat angajamentul  de a aborda problematica emisiilor de gaze cu efect de ser _i de a ajunge la un acord internacional pan in 2009 pentru perioada post 2012.Un alt subiect sensibil pentru o parte din statele membre ale Uniunii Europene il constituie regimul vizelor impus cetatenilor europeni. Avand in vedere ca numai 15 din statele UE pot intra pe teritoriul Statelor Unite fara viza (in scop turistic sau de afaceri pe o perioada limitata de timp), Uniunea Europeana doreste ca SUA sa ridice regimul in materie de vize si sa trateze toti cetatenii europeni in mod egal, incluzand toate statele membre in Programul Visa Waiver (VWP).Programul a fost infiintat in 1986 cu obiectivul de a promova relatiile dintre SUA si aliatii sai, sa elimine barierele inutile in calea circulatiei persoanelor.Pentru a fi acceptat in programul Visa Waiver, un stat trebuie sa indeplineasca o serie de conditii, printre care: - reciprocitatea - ridicarea necesitatii obtinerii vizelor se face de ambele parti, de catre Guvernul SUA si cel al tarii incluse in program. - alinierea tehnologiei de verificare a pasapoartelor (toate statele din VWP trebuie sa utilizeze aceleasi scannere folosite pentru citirea pasapoartelor)- existenta de programe biometrice de identificare a persoanelor si de citire a documentelor de calatorie, care sa se ridice la standardele Organizatiei Internationale a Aviatiei Civile- rata scazuta de imigratie clandestina- indice mic de refuz al aplicatiilor pentru viza (indicele de "violare" a termenilor de acordare a vizelor sa fie mai mic de 2% din numarul total al cetatenilor din statul respectiv care au calatorit, in anul fiscal anterior, pe teritoriul SUA).Mai mult, statele doritoare sa adere la VWP trebuie sa emita pasapoarte care sa respecte standardele de securitate ale statelor membre din program, sa aiba prevederi legale si cadru institutional necesar luptei impotriva amenintarilor unui stat si luptei impotriva imigratiei si contrabandei. Mai mult, statul candidat trebuie sa aiba stabilitate politica si economica si sa fe semnatari ai acordurilor de cooperare cu SUA si alti parteneri internationali ai acesteia in domeniul luptei impotriva acestor amenintari, inclusiv tratate de extradare.Pentru a se asigura accesul liber tuturor cetatenilor europeni pe teritoriul Statelor Unite, in aprilie 2008, statele membre UE au autorizat Comisia Europeana sa negocieze in numele lor acele conditii de includere in Programul Visa Waiver care cad sub incidenta responsabilitatii Comunitatii Europene.

S3 Interesele SUA în statele din Asia de Sud-EstO nouă realitate strategică a evoluat în Asia de Sud-Est, generată de creșterea economică a Chinei pe fundalul unui declin economic relativ al SUA și a politicii externe de adventurism ale acesteia. O nouă luptă pentru influență în Asia de Sud-Est a îneput. Creșterea economică a Chinei și succesul său nu doar că au cîștigat admirația țărilor din Asia de Sud-Est, dar de asemenea au permis Beijing-ului să stabilească legături comerciale și financiare puternice cu acestea.

În prezent China este a doua economie din lume (figura1), cu o creștere economică de cca 9-10% pe an începând cu 1970, în pofida faptului că ponderea PIB-ului american pe plan mondial a scăzut din 1999. Dimensiunea economiei chineze este de așteptat să o depășească pe cea a Statelor Unite până în 2030. În 2005, China a ridicat peste 600 de milioane de oameni din așa numită sărăcie “un dolar pe zi”. Este cel mai mare exportator din lume și se estimează că va deveni cel mai mare importator în viitorul apropiat. China este cel mai mare deținător de rezerve valutare din lume.

Aceasta a devenit cel mai mare creditor din lume, oferind mai multă finanțare țărilor în curs de dezvoltare decât Banca Mondială. Puterea economică și financiară a Chinei a fost în special resimțită în sud-estul Asiei odată cu retragerea influenței Statelor Unite din regiune, mai ales după criza financiară asiatică din 1997-1998, când Statele Unite nu au intreprins nici o acțiunie. Refuzul Chinei de a devaloriza Renminbi (RMB) a fost de mare ajutor pentru economiile afectate din Asia de Sud-Est. Diplomația economică a Beijing-ului începînd cu această perioadă s-a dovedit a fi inteligentă și eficientă. Dialogul dintre China și ASEAN a început cu Reuninea de consultare a Înalților Oficiali în urma decăderii din 1995, în ajunul crizei financiare asiene, cînd China împreună cu Japonia și Coreea de Sud, au acceptat invitația ASEAN pentru a participa la summit-ul informal de la Kuala Lumpur din 1997, care a evoluat în ASEAN +3 (APT). Pînă în octombrie 2003, China a aderat la Tratatul ASEAN de Prietenie și Cooperare (TAC). Tratatul dintre China și ASEAN privind Zona de Liber Schimb a intrat în vigoare în ianuarie 2010. Integrarea economică regională în Asia de Est ca un întreg a continuat în același ritm. Exporturile intra-regionale cunoscut o creștere semnificativă în ultimul deceniu (de la 34% în 2002 la peste 50% în regiunea ASEAN+3), redat precum în figura 2.

Restul regiunii este dependentă de China, chiar dacă produsele finale sunt în continuare destinate pentru piețele imense de consumatori din SUA și Europa. Începând cu anul 1993 China a fost un importator net în comerțul regional. Aproximativ 50 la sută din importurile de componente a Chinei sunt din Japonia, Taiwan și Coreea de Sud. În termeni de ISD (Investiții Străine Directe):

- Japonia are cca 30.000 de companii care investesc peste 60 de biliarde de dolari in China; - Coreea de Sud, de asemenea, are aproximativ 30.000 de companii investind peste de 35 de

bilioane de dolari;- Singapore este implicat în peste 16.000 de proiecte cu investiții de peste 31 miliarde de dolari.

Chiar și Taiwan, cu care China are o problemă non-negociabilă legată de un "interes de bază", are peste 110 miliarde de dolari investiți pe continent, iar în august 2012 a semnat un acord de protecție a investitorilor cu Beijing (firmele din Taiwan sunt responsabile pentru 60% din exporturile de hardware din China). Mai mult ca atît, companiile multinaționale reprezintă 60 la sută din totalul comerțului din China, și 80% din valoarea exporturilor lor este importat . Întradevăr, aproximativ 60 la sută din totalul importurilor în SUA provin de la filialele americane sau firmele subcontractate ce operează în China. Aceste cifre indică că exporturile “chinezești" nu sunt în exclusivitate factorul ce determină terenul geoeconomic din regiune. În schimb, China se află în centrul de împărțire regională și internațională a muncii . Mai mult decât atât, toate excedentele (surplusurile) sunt reciclate. Paul Krugman numește China o republică „T-bills”, în ce privește integrarea sa în economia globală și regională. Republica Populară Chineză este acum în glumă menționată ca Republica T-bills, din cauza acumulării sale uriașe de bonuri de trezorerie americane. Unele estimări ating cifra de 800 bilioane dolari în titluri de creanță americane. În timpul crizei financiare și economice occidentale din 2008, China a susținut țările un pachet de stimulare RMB4 trilioane (586 bilioane dolari). Țările din Asia de Sud-Est și de Est au fost mai bine pregătite să se confrunte cu criza din 2008 nu doar datorită îmbunătățirii în guvernanța corporativă, imensele rezerve valutare deținute, capitalizarea băncii după criza asiatică din 1997-1998, dar și din cauza apariției Chinei ca un factor cheie al creșterii economice.După criza asiatică, China a jucat un rol esențial în crearea Chiang Mai Initiative Multilateralisation (CMIM) menită să sprijine economiile din regiunea ASEAN+3 ce se confruntă cu probleme de termen scurt, organizație cu o capacitate de cca 240 bilioane dolari.Un birou regional cu sediul în Singapore, a fost înființat pentru a efectua un fel de supraveghere macro-economică a acțiunilor FMI, cu CMIM pregătită să acorde sprijin financiar de până la doi ani, în baza unor acorduri convenite. Creșterea economică a Chinei, împuternicită de sistemul financiar și economic mondial de tip deschis condus de SUA, a fost, de asemenea, un rezultat al cooperării cu statele din regiune. Astfel,

șapte economii din Asia au fost identificate ca viitoare motoare de creștere la nivel mondial, dezvoltarea clasei de mijloc fiind un element cheie.Motoare ale creșterii (Economiile Asia-7) se estimează că între 2010 și 2050, acestea vor reprezenta 87% din creșterea PIB-ul total în Asia și aproape 55% din creșterea PIB-ului global. Deci aceste Economii se vor transforma din motoare regionale, în motoare semnificative pentru economia globală (figura 3).Un factor cheie este clasa de mijloc - sursa economiilor și a spiritului antreprenorial, care generează noi produse și procese. Creștere economică este cauzată în principal de noi produse și cea mai mare creștere are loc atunci cînd noile produse sunt destinate clasei de mijloc. Clasa de mijloc consumă o treime din cererea totală la nivel mondial (figura 4).

În timp ce povestea creșterii economice a Chinei și Asiei se absoarbe, într-o perioadă de declin economic relativ al SUA, este important să se evite tentația de a trata proiecțiile pe viitor drept o realitatea curentă. În pofida declinului, economia Statelor Unite rămîne a fi cea mai puternică și cea mai sofisticată economie din lume. Este o piață importantă pentru ASEAN, iar investițiile SUA în regiune depășesc substanțial pe cele ale Chinei (fig. 5).

Statele Unite își păstrează, de asemenea, superioritatea tehnologică, la fel ca și prioritățile structurale, ce includ rolul semnificativ al dolarului SUA drept monedă de rezervă. Toate aceste în concluzie înseamnă că SUA are o capacitate mai mare de a-și soluționa problemele sale economice decât orice altă națiune din lume. În plus, deținerea unor cantități semnificative de către China a activelor exprimate în dolari este un băț cu două capete pentru aceasta, descris de unii ca fiind o relație de interdependență „simetrică”. În cele din urmă, SUA are o forță militară fără egal, asigurând supravegherea americană asupra bunurilor comune globale. În 2011, SUA a cheltuit de 8 ori mai mult decât China pentru apărare, China fiind cel mai apropiat concurent în acest sens (a se vedea figura 5). Cele 739.3 bilioane de dolari ce prezintă bugetul Pentagonului, au depășit esențial cele 486.4 bilioane dolari ale următoarelor 9 puteri din clasament, dintre care doar două din ele pot fi concepute ca fiind “ostile” – China și Rusia.În ultimii doi ani, guvernul SUA a fost mai reticent în ceea ce ține de promovarea comerțului din SUA, a investițiilor și tehnologiei în Asia de Sud-Est. La sfârșitul anului 2010, Hillary Clinton, în perioada vizitei oficiale în Malaezia, a găsit timp pentru a prezenta tehnologia de ultimă oră: GE și Boeing-ul. Consiliul de Afaceri SUA-ASEAN, care a umbrit vizita ei, s-a prezentat la un nivel cu mult mai ridicat, decât ar fi fost cazul într-o ședință de regulă. În iulie 2012, secretarul de stat american a ținut un discurs în Siem Reap, la sfârșitul unui seminar de promovare al afacerilor, organizat în comun de către Consiliu, Trezoreria SUA și Departamentul de Stat. Acest efort al SUA, nu de multe ori văzut în Asia de Sud-Est, să nu mai vorbim în Cambodgia, aliat apropiat Beijing, a venit imediat după Phnom Penh ASEAN (Reuniunea miniștrilor de externe) care nu a reușit să cadă de acord la un comunicat comun, pentru prima dată în istoria sa, din cauza diferențelor despre cum ar trebui menționate incidentele petrecute în urma disputelor din Marea Chinei de Sud.Pe lîngă implicarea activă a guvernului SUA, ceea ce s-a evidențiat prin acțiunile acestei țări a fost dorința de a fi politic agnostic în promovarea interesului său economic și strategic. În dimineața zilei următoare, delegația de afaceri din SUA a continuat s-a îndreptat spre Myanmar, însoțiți de oficialii de rang înalt de la Trezoreria SUA. În aceste și alte eforturi diplomatice, există o dorință de a semnala o dimensiune economică puternică la pivotul distinct de problemele de securitate și militare care au dominat prima pagină a ziarelor.Cu toate acestea, există deficiențe în ceea ce Statele Unite oferă. Lăsând la o parte dificultățile economice și politice interne ale administrației, aranjamentele economice pe care și le-a propus în Asia de Est și de Sud-Est, în contrast cu China, sunt distinse prin eșecul lor de a fi inclusive. Inițiativa Parteneriatului Trans-Pacific (TPP), pe lîngă faptul că exclude, de asemenea, nu prevede parteneriat cu Cambodgia, Laos și Myanmar, în timp ce Vietnam și celelalte state din Asia de Sud-Est sunt incluse. Oricare nu ar fi criteriile “necunoscute” pentru aderare aplicabile acestui parteneriat, inițiativa încurajează divizarea regională. Insistența americană asupra unei integrări economice bazate pe reguli sau angajamente a încetinit de asemenea procesul de încheiere a unor acorduri de liber schimb (ALS), un exemplu ar fi cazul Malaeziei, care a fost blocată de ceva timp din cauza unor probleme cum ar fi normele privind achizițiile publice și libertatea de a investi. Deși administrația Obama pare să dea prioritate parteneriatului TPP față de acordurile individuale de liber schimb, ansamblul problemelor politice și a drepturilor omului legate de comerțul cu SUA și investiții, inspiră nesiguranță în rândul multor state din regiune.

În pofida economia sale, companiilor și tehnologiilor de care dispune, SUA ca putere politică globală nu mai exercită de una singură influența în sud-estul Asiei. Contragreutate economică a Chinei a schimbat balanța de putere în regiune. Cu toate aceste, SUA nu se așteaptă să fie redusă la sub-primație în regiune, ca urmare a ceea ce unii consideră “dominare clandestină” (Chinese „domination by stealth”) chineză. În timp ce cîteva evenimente puține la număr, dar extrem de importante, cum ar fi o abordare din ce în ce mai fermă a Chinei în disputele din regiunea Mării Chinei de Sud poate părea să fi reaprins implicarea SUA în regiune. Există o strategie de “reechilibrare” mai amplă menită să înregistreze putere și influența americană, și pentru a contracara de facto Doctrina chineză Monroe aplicată Asiei de Sud-Est. Cu toate acestea, diplomația de reechilibrare se confruntă cu o serie de provocări. SUA nu este “întoarce” la teritoriul „virgin” al Asiei de Sud-Est. În ultimele decenii, regiunea s-a transformat sub accentul asupra dezvoltării economice, iar în cazul în care SUA vrea să se afirme în regiune, aceasta trebuie să recunoască acest fapt. Cert e faptul că regiunea, incluzând China, s-a dezvoltat pe seama piețelor americane, însă acest lucru este un rezultat al interdependenței globale, din care atît corporațiile americane, cît și consumatorii au beneficiat.Bineînțeles că americanii doresc să beneficieze de creșterea prognozată pe viitor a regiunii Asia- Pacific, dar participarea trebuie să se fundamenteze pe inclusivitatem, adică angajamentele autarhice sau războaiele comerciale să nu se prelungească, astfel ducând spre eșecul acestei prosperități.Pentru început, crearea parteneriatului inclusiv TPP, ce ar include și China ar demonstra buna-credință economică. Acest lucru ar avea ramificații geoeconomice pe termen lung și va submina aranjamentele exclusive din Asia de Est promise de China. Pe lîngă concursul strategic evident, există un conflict de idei nerezolvat ce ține pe ordinea economică și politică. Când Francis Fukuyama a scris despre sfîrșitul istoriei subiectul ordinii mondiale nu a atins modelul sau ideile asiaticilor din Est.Există o abordare în Asia de Est, în mare parte bazată pe ideea de stat, modelul de dezvoltare al căreia oferă o alternativă la modelul neoliberal american, pe care Fukuyama l-a proclamat prematur triumfător odată cu dispariția Uniunii Sovietice. Punctele slabe ale modelului occidental a subliniat în criza financiară din 2008 și recesiunea ulterioară -excesele pe piețele financiare, supra-consumul, sub- economisirea și deficitele publice și private masive- fac parte din peisajul economic contemporan, și pentru ca acest model să-și păstreze actualitatea, sunt necesare revizuiri semnificative pentru a acoperi daunele cauzate. În timp ce modelul “chinez” nu e pe deplin format și, într-adevăr, are deficiențe grave, Statele Unite nu trebuie să se neglijeze deficiențele evidente ale Consensului de la Washington și economiile bazate pe acesta. Secretarul Apărării Hagel a dat de știre într-un mod clar, de susținerea Japoniei, în confruntarea sa cu China, asupra insulelor din Marea Chinei de Sud și în ceea ce privește apărarea Japoniei împotriva Coreei de Nord .Cu o întindere de la Singapore și Strâmtorile Malacca pînă la Strâmtoarea Taiwan, Marea Chinei de Sud este unul dintre teritoriile maritime cele mai aprig disputate de lume. China revendică aproape întreagul teritoriu al Mării, care se suprapune cu creanțele maritime din Taiwan, Vietnam, Malaezia, Brunei, și Filipine. Cu teritoriu suveran, resurse naturale, și mândrie națională în joc, acest litigiu amenință să destabilizeze regiunea și chiar se presupune că ar atrage Statele Unite într-un conflict.

Exercitarea suveranității asupra Mării Chinei de Sud ar putea fi un avantaj strategic pentru China, având în vedere că mai mult de jumătate din tonajul comerciant din lume, o treime din comerțul cu petrol brut, și jumătate din comerțul de gaz natural lichefiat trece prin apele contestate. Şi tocmai în momentul în care SUA se contractă militar, puterile emergente devin tot mai agresive. China, Rusia şi Iranul testează reacţia aliaţilor SUA în locuri precum Marea Chinei de Sud, Georgia sau Strâmtoarea Hormuz, exercitând presiuni militare şi diplomatice, dar şi încălcări ale spațiului aerian şi maritim. Unii dintre aliaţii vulnerabili ar putea să prefere opţiunea finlandizării şi a coabitării. Ceea ce nu ar fi în beneficiul strategic al Statelor Unite. Economic, prezenţa unor state pro-SUA în puncte cheie precum Strâmtoarea Malacca, Hormuz sau Marea Baltică ajută la conservarea arterelor energetice şi comerciale de care depinde economia globală. Strategic, aceste alianţe au un efect stabilizator care descurajează conflictul în competiţiile geopolitice.Este, cu siguranţă, în interesul SUA să vadă aceste alianţe reenergizate. Iată cum.Interesul SUA într-o afacere japoneză,

În Articolul lui Kyodo din 26 septembrie 2013 " Abe încearcă să contracareze imaginea militantă în SUA ", premierul Shinzo Abe spune că în interpretarea actuală a Constituției Japoniei e că navele de război din Japonia nu pot „veni în ajutorul navelor americane de război ce operează în apele internaționale din jurul Japonia, în cazul în care aceste sunt atacate din aer”.

Același lucru a fost menționat de către Comitetului pentru Relatii Externe al Senatului SUA, președintele Robert Menendez în timpul unei audieri de confirmare a Caroline Kennedy ca ambasador în Japonia. Menendez a citat o situație ipotetică în care o navă SUA și un vas japonez ar naviga alături: „În cazul în care nava SUA ar fi atacată de un inamic, nava japoneză ar fi doar un observator”.

Acesta a fost motivul pentru care partea americană i-a cerut Japoniei revizuirea Constituției. Aceasta îsi dorește ca Japonia să se simtă justificată în luarea unor măsuri represive împotriva unui dușman ce ar ataca navele americane.Sună rezonabil, dar pentru început, Japonia și Statele Unite ale Americii nu sunt parteneri egali în tratatul lor de securitate. Relațiile nu sunt la fel de naturale ca și cele dintre SUA și Marea Britanie spre exemplu. Tratatul de securitate dintre Japonia și SUA din 1951, a fost impus Japoniei, în schimbul independenței sale . Ca rezultat, forțele de ocupație aliate, conduse de SUA au reușit să crească în Forțele Americane ale Japoniei.Deși tratatul a fost revizuit în 1960 și redenumit Tratatul de securitate și prietenie reciprocă Japonia-SUA, esența vechiului tratat s-a păstrat. Cu alte cuvinte, regimul de ocupație, într -un sens, a continuat chiar și după ce suveranitatea Japoniei a fost recăpătată, garantându-se utilizarea bazelor americane ca și înainte.Există 88 de baze americane și facilități în întreaga Japonia, din care 33 sunt amplasate în Okinawa. Absurditatea este că contribuabilii japonezi nu trebuie să ofere doar terenul pentru aceste baze gratuit, dar , de asemenea, să contribuie cu 74 la sută din costurile de întreținere - chiar dacă armata SUA le-a folosit ca popas pentru implementări de trupe pentru a lupta războaie în străinătate , care nu au nimic de a face cu Japonia.Prin urmare, este un nonsens să spunem că Japonia trebuie să coopereze cu SUA în continuare prin revizuirea, sau altfel spus reinterpretarea Constituției sale, astfel încât să poată lupta un război mondial alături de SUA.