1

Nicolae Iuga

ŞOVINISMUL DE MARE PUTERE

2

Descrierea CIP poate fi consultată la sediul Bibliotecii Naţionale a României ISBN 978-973-126-567-4

Coperta: Vladimir Negoiţă © Autorul

EDITURA

Cluj-Napoca, Str. Primăverii 22/23, c. 400536 GSM: 0744-777.883 E-mail: gabby_cojocaru@yahoo.com Director: Gabriel Cojocaru Echipa tehnică: Alina Tănase Vladimir Negoiţă

3

Nicolae Iuga

ŞOVINISMUL DE MARE PUTERE

De la bolşevism la

Rebuilding America’s Defenses

EDITURA

Cluj-Napoca 2014

4

5

Cuprins

1. Preliminarii terminologice......................................................... 7 1. 1. Bolşevismul ...................................................................... 10 1. 2. Agresiunea este numită „apărare” ................................. 13

2. Retorica legitimării expansiunii: de la teocraţie la totalitarism ateu ....................................................................... 21

2. 1. Comunicarea pe verticală cu Zeii şi motivarea religioasă a războiului ............................................................ 26 2. 2. Comunicarea pe orizontală cu semenii şi motivarea laică a războiului ...................................................................... 33 2. 3. Comunicarea circulară şi motivarea ideologică a expansiunii globale .................................................................. 39

3. Legitimarea şi delegitimarea hegemoniei SUA ..................... 48 3. 1. Constituirea unei lumi multipolare ................................ 48 3. 2. Legitimarea şi delegitimarea hegemoniei SUA ................. 51 3. 3. După Atentatele de la 11 septembrie 2001 ..................... 58 3. 4. Eşecurile portocalii ........................................................... 61

4. Ideea americanizării Europei .................................................. 70 4. 1. Există un „suflet” al culturii americane? ........................ 71 4. 2. Totalitarism global sub aparenţa democraţiei ............... 75

5. Colonizarea României şi abjecţia supuşilor ........................... 78 5. 1. Neo-feudalismul românesc ............................................. 80 5. 2. O glumă tristă: suveranitatea României ......................... 84 5. 3. Sovromul şi Chevronul .................................................... 92

6. Irakul, Rusia şi ‘Primăvara arabă’? ......................................... 99 6. 1. Preparative pentru un război anti-islamic de lungă durată ....................................................................................... 99 6. 2. Compromiterea Premiului Nobel ..................................102 6. 3. Federaţia Rusă la limitele răbdării .................................104 6. 4. Cum a fost regizată primăvara arabă?...........................109

7. De ce China? ............................................................................114 Anexe Rebuilding America’s Defenses.................................................. 123

6

7

1. Preliminarii terminologice Expresia Şovinism de mare putere, denotând anumite

doctrine şi pratici politice, este folosită de către noi aici ca echivalent al termenului filetism din domeniul religios, în care o biserică sau un cult se pune pe sine mai presus decât toate celelelte. Corespondentul politologic ar fi Şovinismul de mare putere. Acest gen de şovinism vrea să descrie situaţia aberantă în care o naţiune se pune pe sine, în propriul său imaginar colectiv şi în propia sa mitologie politică, mai presus decât toate celelalte naţiuni, mai presus chiar decât întreaga omenire şi, cumva de înţeles, mai presus decât Dumnezeu. De aceea, naţiunile care practică acest gen de şovinism sunt fie ateiste, ca regim politic, fie fals religioase. Bolşevismul rusesc, comunismul în genere, Nazismul german sau doctrina unei lumi unipolare din punct de vedere politico-militar, în care se susţine că o singură naţiune ar trebui să domine tot globul pământesc, sunt exemplele cele mai la îndemână. Poate părea un demers neobişnuit ca un sentiment oarecare, de exemplu o imagine deplasat de bună despre sine proiectată la scara unei naţiuni care, combinată cu o forţă economică şi militară semnificativă, duce la şovinism de mare putere – un atare sentiment să fie luat ca „motor al istoriei”, ca fundament al tuturor relaţiilor umane, de la cele mai simple relaţii între indivizi, interpersonale, la cele mai complexe, la relaţiile între grupuri etnice, la relaţiile internaţionale luate în considerare la scară globală1. Există însă o anumită tradiţie filosofică în ceea ce priveşte postularea unei dimensiuni a umanului ca motor al istoriei, ca principiu oarecum metafizic. 1 Vezi Laurenţiu Batin, Filosofia politică a lui A. Glucksmann, Ed. Grinta Cluj Napoca, 2013, § 3. 1.

8

Astfel, la Schopenhauer este postulată Voinţa de a exista, de a trăi (Der Wille zum Leben). Anterior, Kant a susţinut că lucrul în sine, corelativul fenomenului, este imposibil de cunoscut. „Schopenhauer însă ne spune că lucrul în sine este Voinţa”2. Corpul nostru de exemplu nu este altceva decât voinţă obiectivată, voinţă de a exista. Şi nu doar corpul nostru, ci şi întreg regnul animal şi vegetal, ba chiar şi cel mineral, toate nu sunt altceva decât obiectivarea unei voinţe ipostaziate. În regnul mineral, voinţa se manifestă ca magnetism şi electricitate, în cel vegetal ca tropisme şi tactisme, la animale şi la om ca sexualitate şi luptă pentru existenţă. O atare Voinţă ca principiu metafizic ar fi putut fi prezentată şi ca forţă sau energie impersonală, ca „elan vital” aşa cum a făcut mai târziu Bergson, dar Schopenhauer preferă să utilizeze Voinţa, ca fiind „termenul descriptiv cel mai bine cunoscut nouă”3. La fel şi în cazul lui Freud, în măsura în care psihanaliza trimite în mod necesar dincolo de tehnica de analiză a unor conţinuturi psihice la chestiuni de ordin principial filosofic. În eseuri precum: Dincolo de principiul plăcerii sau Angoasă în civilizaţie, Freud se preocupă nu doar de modul de funcţionare a activităţii psihice, ci are şi ambiţia declarată de a contribui şi la „dezlegarea enigmei vieţii”. Freud spera să atingă acest scop prin prezentarea celor două forţe fundamentale ale vieţii, anume instinctul vieţii (Lebenstrieb) şi instinctul morţii (Todenstrieb)4. Viaţa manifestă, exteriorizată este guvernată de principiul plăcerii şi cel al necesităţii, principii cunoscute încă din antichitatea greacă, în calitate de „Eros” şi „Ananke”, dar rădăcina ascunsă a vieţii este alcătuită din împletirea a două principii contrare şi inseparabile, care se condiţionează reciproc,

2 Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. VII, Ed. All, Bucureşti, 2008, p. 261. 3 Idem, p. 262. 4 Sigmund Freud, Opere, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 339 şi urm.

9

instinctul vieţii şi cel al morţii. Această teorie freudiană asupra instinctelor, elaborată la bătrâneţea autorului, depăşeşte simpla semnificaţie psihologică şi capătă o dimensiune ontologică. La fel şi în ontologia umanului a lui Heidegger se pune problema dacă o determinaţie fundamentală a umanului este un ceva originar sau derivat. Heidegger pune Grija (Die Sorge) ca determinaţie originară, ca fiind singurul „fenomen” uman originar, toate celelalte (înţelegerea, angoasa, curiozitatea, ambiguitatea, situarea afectivă etc.) fiind derivate mijlocit sau nemijlocit din Grijă. Dar Ura, care se alimentează reciproc cu Şovinismul de mare putere – poate fi oare un principiu universal al vieţii, care să explice fără rest, sau măcar prioritar, comportamentul oamenilor? Este ura o omniprezenţă umană? Este derivată sau originară? Într-un stil extrem de înflorit eseistic, ironic şi caustic, filosoful francez contemporan André Glucksmann se pare că dă un răspuns afirmativ. În unul din textele sale clasice, Gulcksmann scrie fără echivoc: „Teza pe care o apăr eu aici este aceea că ura există, am întâlnit-o cu toţii. La scara microscopică a indivizilor, dar şi în sânul colectivităţilor uriaşe. Patima de a agresa şi a nimici nu se lasă gonită prin magia verbului”5. In mod tradiţional s-a susţinut că ura ca atare, ura capitală nu există. Comportamentele individuale distructive, infracţionale, sunt explicate prin „împrejurări”. Răutatea gratuită a unui individ este plasată în sarcina Justiţiei, iar mai apoi a psihologilor sau a psihiatrilor. Totul se explică, totul se înţelege, totul se ispăşeşte, totul se iartă. Un pedofil de exemplu poate fi considerat victima unor abuzuri mai vechi, a unei copilării nefericite.Un hoţ sau un asasin poate invoca o nevoie presantă de bani. Un violator este rezultatul educaţiei precare, un incestuos al promiscuităţii etc. Trăsătura comună a actelor antisociale, ura, este redusă la o diversitate de cauze exterioare,

5 A. Glucksmann, Discursul urii, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 9.

10

care s-ar pretinde că o precedă: sărăcie, umilinţă, mizerie fizică şi morală, nenorociri, frustrări, ofense, neînţelegeri.

Există oare şi o Ură manifestată ca sentiment social generalizat, în cazul terorismului de exemplu? Înclinăm spre un răspuns afirmativ. În ceea ce priveşte terorismul, se pot găsi şi contra-argumente, activitatea teroriştilor nu se poate explica satisfăcător prin mizeria socială din care aceştia s-ar recruta. Bunăoară, s-a observat că „Ţara Bascilor este una dintre cele mai prospere provincii”6 şi cu toate acestea este un inepuizabil izvor pentru activităţi teroriste. La fel, terorismul islamic este susţinut de câteva dintre cele mai bogate ţări ale planetei, începând cu Arabia Saudită, care a finanţat reţeaua lui Ben Laden, precum şi alte reţele integriste, care activează în Algeria sau Europa. Încât mai degrabă s-ar putea spune că „terorismul islamic este rezultatul unei obsesii religioase, care nu ţine de cauzele mondiale ale sărăciei”7. A existat în istoria relativ recentă şi o ură la scară macro-socială, fundamentată logic şi ideologic, aşa-numita „ură de clasă”, care a dat naştere bolşevismului. De asemenea, a existat şi o ură de rasă, care a dat naştere nazismului.

1. 1. Bolşevismul Simplul adjectiv „bolşevic” are, istoric vorbind, o conotaţie

sinistră. Termenul însă este practic nevinovat şi neutru în sine. „Bolşoi” (pronunţat în rusă „balşoi”) înseamnă pur şi simplu „mare”. Ca grad de comparaţie, bolşie înseamnă mai mare sau mai mult, antonimul său fiind menşie, care înseamnă mai mic sau mai puţin.

6 Jean-François Revel, Obsesia antiamericană, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 99. 7 Idem.

11

Cariera politică a termenului a început odată cu scindarea Partidului Social Democrat al muncitorilor din Rusia, la Congresul al II-lea ţinut pe 17 octombrie 1903, în „bolşevici” şi „menşevici”, o facţiune autointitulată „majoritară”, adică bolşevică, condusă de V. I. Lenin şi o alta considerată de către bolşevici „minoritară”, numită menşevică, condusă de către Iulius Martov. Motivul scindării l-a constituit disputa în jurul calităţii de membru de partid. Lenin susţinea un acces limitat la statutul de membru de partid, constituirea unui partid restrâns, format dintr-o elită revoluţionară îndoctrinată şi fanatizată, oameni care să nu aibă alte ocupaţii sau profesiuni, „revoluţionari de profesie”, iar Martov era pentru o politică de cadre care să asigure un acces cât mai larg la calitatea de membru de partid.

În realitate, din punct de vedere numeric, lucrurile au stat exact pe dos. Facţiunea lui Lenin reprezenta propriu-zis o minoritate, care a pierdut la vot cu 23 contra 28 şi a provocat scindarea partidului, dar adepţii lui Lenin s-au autodenumit pe ei înşişi majoritari (bolşevici) şi pe ceilalţi i-au numit minoritari (menşevici), pentru că la un singur punct de pe ordinea de zi, la votarea componenţei redacţiei ziarului de partid, numit „Iskra” (în traducere „Scânteia”), au obţinut un vot în plus8.

După cum adjectivul „bolşevic” a fost supranume pentru Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, păstrat ca atare până în anul 1952, tot astfel substantivul „bolşevism” a fost supranume pentru ideologia politică comunistă în forma ei sovietică, pentru statul totalitar al URSS şi pentru principiile politice care au stat la baza sângeroasei dictaturi instituită de către Lenin şi dusă apoi pe culmi de cruzime inimaginabilă de către Stalin.

Ca principii politice, bolşevicii refuzau să colaboreze cu alte partide, nu voiau să colaboreze nici măcar cu partide socialiste cu care erau înrudiţi doctrinar. Ei erau pentru un regim politic

8 Vezi: Alan Woods, Bolshevism, the Road to Revolution, Wellred Books, London, 1999.

12

totalitar, condus exclusiv de bolşevici, o „dictatură a proletaria-tului”. Lozinca în speţă era: „Toată puterea sovietelor!”.

Bolşevicii ruşi, cu o conducere dominată de personalităţi alogene, deci cu o vocaţie intrinsec cosmopolită şi globalistă, erau exponenţi ai aşa-zisului „internaţionalism proletar”. Ideea „internaţionalismului proletar” exprima unitatea şi solidaritatea muncitorilor din întreaga lume, a proletariatului tuturor naţiunilor, împotriva capitaliştilor din întreaga lume, din toate naţiunile. Se pleca de la presupunerea că există sau ar trebui să existe o unitate de interese economice şi politice ale clasei muncitoare din toate ţările, ceea ce ar determina-o să se unească şi să lupte împotriva propriei burghezii din fiecare ţară în parte şi, totodată, împotriva burgheziei pe plan mondial. Deci, o revoluţie a proletariatului mondial împotriva burgheziei mondiale. Era un fel de a preconiza soluţionarea problemei fundamentale a ceea ce mai târziu s-a numit „globalizare”.

Numai că izbucnirea Primului Război Mondial a infirmat această presupunere. Războiul a fost unul al ţărilor, al naţiunilor, respectiv al unor alianţe de naţiuni, un război între ţările Antantei şi ţările Puterilor Centrale. Comportarea proletariatului a dat peste cap previziunile marxist-leniniste şi a infirmat lozinca în speţă: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Proletarii din toate ţările nu numai că nu s-au unit pentru a lupta împotriva capitaliştilor din toate ţările, ci dimpotrivă, proletarii din fiecare ţară au ales să-şi sprijine ţara proprie în efortul de război, adică au ales să se unească cu capitaliştii proprii, împotriva proleta-rilor din ţările adverse.

Iar al doilea război mondial, în fapt cel mai mare război din toate timpurile, privit dintr-un anumit punct de vedere, în punctul său de plecare nu a fost altceva decât o confruntare sângeroasă între tradiţiile naţionale şi marxism9.

9 Alain Besancon, Dilemele mântuirii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 53.

13

1. 2. Agresiunea este numită „apărare” Statele Unite ale Americii pun azi în practică, încă într-un

mod şi mai pronunţat, toate principiile, argumentele şi stan-dardele de comportament ale foştilor bolşevici ruşi, respectiv sovietici.

În primul rând, la început de secol XXI, SUA nu colaborează cu adevărat cu nimeni, cu nici o altă ţară de pe glob, chiar dacă în plan strict şi exclusiv verbal, se pronunţă pentru „colaborare”. În realitate, este vorba de ameninţarea din partea SUA, ameninţare potenţială şi programatică, a majorităţii ţărilor existente pe glob şi de spionarea sistematică a tuturor liderilor politici, din toate ţările care pot prezenta „interes” pentru strategia ofensivă a SUA, inclusiv a ţărilor ipocrit numite „prietene”, cu scopul de a le subordona într-un fel sau altul intereselor sale. Potrivit unor autori, războaiele pornite la începutul secolului XXI de către preşedintele George W. Bush nu ar fi fost altceva decât o maşinaţie ocultă a neoconser-vatorilor10, iar G. W. Bush o simplă marionetă.

Neoconservatorii s-au manifestat ca atare, sub această denumire, la începutul primului mandat al preşedintelui G. W. Bush (2000-2004), părând preocupaţi mai mult de politica externă a SUA care, după opinia lor, trebuiau să joace un rol mai activ şi mai energic în plan internaţional. Ideile lor au fost dezvoltate de think-tank-ul Project for a New American Century, înfiinţat în 1997, şi îi grupa între alţii pe Robert Kagan, Richard Perle, Eliot Abrams, Randy Scheunemann, John Bolton, Paul Wolfowitz, Dick Cheney şi Donald Rumsfeld, persoane care au deţinut ulterior funcţii deosebit de importante în administraţia G. W. Bush. Acest think-tank a elaborat şi publicat în septembrie 2000, deci cu un an înainte de atentatele de la World Trade

10 Adam Curtis, The Power of Nightmares, BBC documentary film, 2004, youtube.

14

Center, strategia Rebuilding America’s Defence, un document progra-matic expus pe 90 de pagini, care a fost imediat comparat, chiar în SUA, cu mai celebrul Mein Kampf al lui Hitler11. Nu a fost comparat nici cu Manifestul Partidului Comunist scris de către Karl Marx, nici cu Tezele din aprilie ale lui Lenin. De altfel, pe Eliot Abrams, John Bolton, Donald Rumsfeld şi William Kristol îi vom reîntâlni în vara şi toamna anului 2013, ca fiind grupul care a orchestrat din umbră destabilizarea politică a Turciei12.

În Rebuilding America’s Defence, repetăm: publicat pe site-ul PNAC în septembrie 2000, deci cu un an înainte de atentatele din septembrie 2001 (momentul îşi are importanţa sa), se află scrise negru pe alb13 o serie de principii de urmat în politica externă a SUA.

În Introducerea la acest document (anexat la sfârşitul prezentei cărţi) este reiterată insistent, cvasi-obsesiv ideea că, după încheierea războiului rece, Statele Unite au rămas singura super-putere din lume din punct de vedere militar (lucru cel puţin discutabil şi prezumţios, într-un context internaţional în care în mod evident este în curs de constituire o lume multipolară), combinând puterea militară cu statutul de lider mondial în ceea ce priveşte tehnologia şi deţinând totodată cea mai mare economie a lumii. America ar trebui să urmărească să păstreze şi să extindă această „poziţie avantajoasă”. Există însă şi state care pot fi nemulţumite de actuala situaţie şi care să caute să o schimbe. Până acuma aceste state au fost descurajate de puterea militară americană, de prezenţa acesteia la nivel global şi de aceea ar fi de dorit ca şi pe mai departe SUA să-şi sporească cheltuielile militare şi să-şi menţină preeminenţa militară

11 www.informationclearinghouse.info/article324..., consultat 15 ianuarie 2014. 12 www.weeklystandard/com.erdogan-obama.html, consultat 31 ian. 2014 13 https://wikispooks.com/file:RebuildingAmericasDefenses.pdf, consultat 16 ianuarie 2014.

15

la nivel global şi „condiţiile fericite” care decurg din aceasta. Întreaga lume ar urma să fie modelată, cu forţa, în conformitate cu interesele americane. Acest lucru este numit în document, în mod repetat, o adevărată „revoluţie în problemele militare”.

Dar aici se impun unele interogaţii. În virtutea căror criterii noi putem aprecia că ar fi de preferat să acceptăm o constrângere militară americană la nivel global? Principiile şi „valorile” americane, politice şi economice, sunt oare cu adevărat acceptabile şi acceptate universal? Şi chiar pot fi aplicate universal? Dacă da, atunci de ce mai este nevoie de o forţă armată tot mai mare şi de sporirea cheltuielor militare? SUA au şi „state prietene”? Dacă da, atunci de ce spionează pe toată lumea, fără excepţie? Pot fi oare ignorate şi reprimate militar de către SUA interesele tuturor celorlalte state existente pe glob, peste 190 la număr? Cu ce diferă „preeminenţa militară” a SUA faţă de „dictatura proletariatului” proclamată de către bolşevici? Celelalte state au dreptul sau nu să îşi afirme opiniile proprii? Este sau nu este vorba aici de şovinism de mare putere din partea SUA, aşa cum postbelic şovinismul de mare putere a fost practicat de către URSS în raport cu ţările satelite? Care vor fi consecinţele instaurării unui nou tip de totalitarism, totalitarismul militarist american global? Care vor fi proporţiile şi consecinţele unui nou război mondial având drept miză hegemonia globală a SUA? Ce se va întâmpla cu ideea de democraţie în relaţiile dintre state şi cu principiile şi reglementările de drept internaţional? Evident, aceste consecinţe nu pot fi decât nefaste, aşa cum sunt în genere consecinţele oricărui tip de totalitarism.

În timpul „războiului rece”, SUA au avut meritul real de a-şi fi stabilit ca obiectiv strategic contrabalansarea tendinţele expansioniste şi veleităţile dominatoare ale URSS în plan global. Azi însă SUA, potrivit autorilor documentului, ar trebui să îşi propună ca obiectiv strategic descurajarea apariţiei unui nou mare concurent pentru putere (vezi Rebuilding America’s Defence, în Anexă, pag. 2), în special să privească cu îngrijorare creşterea

16

Chinei ca rival potenţial al Statelor Unite (pag. 4). Statele mai mici nu trebuie lăsate să se înarmeze în aşa fel, încât să poată descuraja acţiunile militare ale SUA (pag. 6). Se pune problema cum se vor amortiza uriaşele cheltuieli pentru înarmare ale SUA, dar documentul ne linişteşte, asigurându-ne că „beneficiile vor depăşi cu mult cheltuielile” (pag. 14). Dar de unde vor rezulta „beneficiile”, dacă nu din spolierea resurselor ţărilor ce urmează a fi ocupate sau „protejate”? Dacă ar fi să nu ne lăsăm prizonieri ai iluziilor de limbaj, ar trebui să observăm că se preconizează războaie de cotropire şi jaf, la început de secol XXI, în numele „democraţiei” şi al „valorilor” despre care se spune că ar fi îmbrăţişate „aproape universal”. Astăzi Germania este unificată, Polonia şi Cehia sunt membre NATO, regiunea fiind mai stabilă decât oricând, iar Armata Rusă s-a retras la „porţile Moscovei”, eventual mai este periodic angajată pe limesul ei vestic sau în Caucaz, în urma unor provocări dar, cu toate acestea, Programul prevede o prezenţă militară sporită în Europa, sub motivul evident că „NATO nu poate fi înlocuită de către Parlamentul Uniunii Europene, lăsând SUA fără să aibă un cuvânt de spus în problemele de securitate europeană” (pag. 15-16). Apoi, pe zeci de pagini, în Program sunt descrise amănunţit şi competent poziţionarea tuturor unităţilor şi tipurilor de arme americane – forţe terestre, aviaţie, marină – pe tot globul, şi în fiercare caz în parte sunt preconizate creşteri exorbitante a alocărilor bugetare, evident cu scopul menţinerii „preeminenţei militare americane” în întreaga lume.

Se estimează în acest document redactat în luna septembrie a anului 2000, deci cu un an înainte de atentatele din 11 septembrie 2001 că, în absenţa unui eveniment „catastrofic şi catalizator” în genul unui nou Pearl Harbour, transformările revoluţionare care sunt preconizate în dezvoltarea diferitelor tipuri de armament s-ar putea să fie un proces lung şi anevoios (pag. 51), ceea ce nu poate să nu ne ducă cu gândul la teoriile conspiraţioniste, potrivit cărora atentatele din 11 septembrie 2001

17

au fost organizate în cel mai mare secret de către chiar serviciile secrete ale SUA, poate în colaborare cu servicii ale încă unui stat prieten, pentru a crea un eveniment „catastrofic şi catalizator”, care să justifice o înarmare fără precedent a Americii pe timp de pace.

Se preconizează totodată şi unele măsuri care au fost implementate ulterior. Anume, că se va construi o amplă reţea globală de scuturi anti-rachetă, capabilă să apere Statele Unite, aliaţii săi, dar şi forţele militare ale SUA dislocate la înaintare (p. 51). Cum forţele militare ale SUA pot fi dislocate la înaintare aproape oriunde pe glob, şi sistemul antirachetă ar putea fi în principiu amplasat oriunde, pentru că privitor la orice punct al globului se poate invoca o atare justificare. Cu privire la elementele de scut anti-rachetă amplasate în unele ţări est-europene s-a afirmat că acestea ar avea ca rol protejarea aliaţilor SUA în eventualitatea unui atac cu rachete care ar veni din partea Iranului, dar fără îndoială au şi un rol împotriva Rusiei. Tactica SUA a fost aceea de a înconjura Rusia din toate părţile cu scuturi anti-rachetă, cu un rol de descurajare în primul rând psihologic. Rusia şi probabil într-un viitor apropiat şi China, vor fi înconjurate cu astfel de arme, pentru ca aceste naţiuni să conştientizeze că, în cazul unor lovituri cu rachete inclusiv nucleare, ele vor putea fi lovite, dar nu vor putea riposta, datorită scutului anti-rachetă al SUA, iar în urma conştientizării pericolului aceste naţiuni să cedeze poziţiilor de ameninţare cu forţa ale SUA. Deja Putin, într-o conferinţă de presă, a spus franc şi răspicat că „Rusia nu este Irakul şi că Rusia are suficientă forţă pentru a-şi apăra rezervele de petrol şi gaze”14. În acelaşi timp, Rusia a dezvoltat o nouă generaţie de rachete, care pot penetra aşa-zisul „scut” american. Lucrurile pot lua oricând o întorsătură primejdioasă şi imprevizibilă.

14 www.mediafax.ro/externe/putin-rusia-are-suficienta-forta-pentru-a-si-apara ... consultat 2 feb. 2014

18

Solicitarea de noi şi semnificative majorări ale bugetelor pentru înarmare, la 3,5 – 3,8% din PIB-ul Statelor Unite, este argumentată constant de ideea că forţele americane trebuie să dispună de tehnologii de ultimă oră, pentru că trebuie să fie pregătite în viitor pentru un „război de mare intensitate” (pag. 72) şi că China reprezintă o ameninţare potenţială. Se susţine că pacea, în forma ei actuală, este un produs al preeminenţei militare americane (pax americana), deşi în realitate este mai curând produsul unui echilibru anterior, datând din timpul războiului rece, între forţele existente pe plan global, americane şi non-americane, iar în eventualitatea că SUA ar pierde această preeminenţă militară, se mai susţine că acest lucru va permite altor forţe o oportunitate de a modela lumea după norme şi tradiţii antitetice, prin raport cu „interesele şi principiile americane” (pag. 73). De ce numai interesele şi principiile americane sunt necondiţionat bune şi dacă nu cumva mai există şi o a treia cale, a unei lumi multipolare? – aceste întrebări sunt lăsate fără răspuns.

Putem spune că, în anii următori, acest document şi-a făcut efectele politice scontate. De exemplu, atunci când administraţia G. W. Bush a făcut lobby pentru atacarea Irakului, a invocat principiul „preeminenţei” militare americane, a cărui definiţie a fost extinsă, precizându-se că prin acesta se va înţelege inclusiv: „utilizarea anticipată a forţei de către SUA în faţa unui atac iminent”15. Potrivit acestei redefiniri, reiese că SUA vor putea folosi forţa în mod „preventiv”, adică vor putea ataca orice ţară, chiar şi în absenţa dovezilor că acea ţară ar pune la cale un „atac iminent” la adresa SUA, la fel cum bolşevicii susţineau că ei ar fi îndreptăţiţi să atace orice ţară, oricând şi cu orice mijloace, în numele triumfului revoluţiei comuniste mondiale.

15 www.informationclearinghouse.info/article3249.htm consultat ian. 2014

19

Principiul a fost aplicat în atacul împotriva Irakului, moment în care s-a susţinut vehement că Saddam Hussein ar fi avut legătură cu atentatele din 11 septembrie 2001, deşi nu a putut fi arătată nici o dovadă în acest sens, iar mult după aceea s-a demonstrat că Saddam Hussein chiar nu a avut nici o legătură cu acele atentate. Apoi SUA au început practica de a canaliza sute de milioane de dolari de la buget, adică din banii contribuabililor americani, pentru a crea şi finanţa o opoziţie politică, în cazul Irakului şi mai apoi şi în cazul altor ţări, o practică menită să destabilizeze politic ţara în cauză şi să iniţieze o schimbare de regim, deşi legislaţia americană în vigoare interzicea acest lucru, respectiv SUA au început să procedeze exact cum a procedat şi Uniunea Sovietică, încă de la începutul existenţei sale. Şi s-au dat semnale clare că lucrurile nu se vor opri aici. Preşedintele G. W. Bush a început să vorbească despre existenţa unei aşa numite „axe a răului”, cu referire la ţări precum Irak, Iran şi Coreea de Nord, iar secretarul Apărării Colin Powell a spus tot atunci că „războiul împotriva tero-rismului” va dura mult, probabil mai mult de zece ani.

În sprijinul acestei practici politice este vehiculat argumentul, curat bolşevic, al mărimii şi forţei, anume că, în urma încheierii războiului rece, s-a creat un moment strategic deosebit, în care America a ajuns singura super-putere a lumii şi, prin urmare, oportunităţile existente nu ar trebui ratate, că America ar trebui să se folosească de această poziţie pentru a-şi „promova” (citeşte: impune) puterea şi interesele pe tot globul. Se recomandă, între altele, ca să fie instalate „democraţii” în ţările considerate „ostile” intereselor SUA şi de asemenea mai recomandă ca, în vederea atingerii acestui scop, să fie utilizate orice fel de mijloace, inclusiv cele militare. SUA au ajuns să facă export de „democraţie” cu forţa armată, la fel cum URSS făcea export de „revoluţie”, cu aceleaşi mijloace. Un regim politic dintr-o ţară oarecare este etichetat în mod arbitrar, fără legătură cu realitatea politică din ţara respectivă, ca fiind „democratic”

20

dacă este „prietenos” (citeşte: servil) faţă de SUA, după cum un alt regim de acelaşi fel este etichetat ca fiind „nedemocratic” dacă este „ostil” (citeşte: are demnitate proprie) faţă de SUA, de asemenea fără legătură cu realitatea.

Acest argument a fost depăşit în scurt timp de realitatea că, pe plan global, se derulează anumite procese care denotă că sunt în curs de constituire şi alte centre de putere economică, politică şi militară şi că, într-un viitor apropiat, ne-am putea afla de fapt într-o lume multipolară. În timpul războiului rece, lumea a fost împărţită teoretic oarecum în trei. (1) O lume capi-talistă, zisă liberă, democratică şi prosperă, America de Nord şi Europa de Vest, civilizaţia occidentală. Apoi (2) cealaltă lume: comunistă, fără libertatea iniţiativei private, cu regimuri politice dictatoriale, o lume înapoiată economic, URSS şi ţările satelite. Între aceste două „lumi” se purta ceea ce s-a numit „războiul rece”. Filosofia era că restul globului, (3) o lume şi mai înapoiată economic: Africa, America de Sud, statele islamice etc., sunt ceva ce nici nu contează şi de aceea statele din acele zone ale globului au fost numite nediferenţiat şi cu un dispreţ abia camuflat chiar „Lumea a treia”. Evoluţia istorică este însă pe cale a demonstra contrariul. În prezent, se constituie noi centre de putere: China, UE, Rusia, Japonia, India, Brazilia ş. a. – ceea ce ne va pune, într-un viitor apropiat, în mod indiscutabil, în faţa unei lumi multipolare.

În fine, promotorii Programului Rebuilding America’s Defence afirmă inclusiv ideea, la pag. 11 din document, că ONU ar trebui să fie subordonată faţă de SUA, ceea ce ar duce la anihilarea oricărui criteriu şi reper pentru ceea ce este drept şi nedrept în relaţiile internaţionale. Idee care a fost pusă în practică în aprilie 2003, atunci când SUA au atacat Irakul fără un mandat ONU şi fără aprobarea comunităţii internaţionale. La fel, nici bolşevicii nu îşi făceau prea multe scrupule privind respectarea principiilor de drept în general, intern şi internaţional, de vreme ce, potrivit ideologiei lor, ordinea de drept era considerată ca fiind „burgheză”, nu „revoluţionară”.

21

2. Retorica legitimării expansiunii: de la teocraţie la totalitarism ateu

Discursul justificării pregătirii militare în vederea expansiunii a avut, în toate timpurile, indiferent de motivaţie şi de gradul de elaborare şi conştientizare, o anumită structură minimală şi o importanţă fundamentală.

Mai mult, putem spune că nu există o idee de pregătire militară în sine şi de război în sine şi nici o perspectivă total obiectivă şi imparţială asupra acestui fenomen social atât de complex numit război. Ci conceptul de război este modelat cultural şi istoric de o percepţie prealabilă asupra confruntării militare: dacă războiul este considerat just sau injust şi, dacă da, din ce punct de vedere; dacă este vorba de un război motivat religios sau de unul motivat laic, respectiv ideologic; dacă este vorba de un război de cucerire sau de un război de apărare etc. Altfel spus, exact discursul şi retorica stării de beligeranţă sunt elementele de mentalitate colectivă şi de imaginar social pus în joc, care preced şi condiţionează concepţia noastră asupra războiului. Aşa cum am arătat şi în altă parte, structura discursului prealabil şi a retoricii angajate în acesta sunt induse tacit în natura conceptului de război16. Elementele discursului în general se integrează în structura acţiunii politice elementare. Potrivit lui Bertrand de Jouvenel, diferenţa dintre o acţiune oarecare în general şi o acţiune politică este simplă. Există acţiuni care se înfăptuiesc sub influenţa cauzelor externe, fără să fie presupusă o alegere din partea omului şi fără să fie implicată ca necesară ideea de deliberare. Pe de altă parte, „există acţiuni pe care le îndeplinesc oamenii în 16 Vezi: Nicolae Iuga, Dumnezeu şi mersul istoriei, Ed. Limes, Cluj, 2010, p. 86-108.

22

funcţie de un rezultat la care doresc să ajungă”17. Politicianul ştie foarte bine că mijloacele sale pentru a atinge un obiectiv constau în acţiunile celorlalţi oameni. A şti să declanşezi contribuţiile pozitive ale altor oameni reprezintă ştiinţa şi arta politică. Politicianul este un operator care caută să producă un eveniment, pentru a-i determina pe oameni să acţioneze în sensul dorit de către el. Aceasta este „acţiunea politică elementară”. Activitatea politică ia naştere din capacitatea oamenilor de a se influenţa unii pe alţii. Instrumentul principal prin care se exercita această influenţă este Discursul. Discursul presupune un anumit conţinut structurat, iar Retorica este forma discursului alcătuit cu scop persuasiv. Discursul se referă la ceea ce se spune, iar Retorica la cum se spune.

Discursul poate îmbrăca forma unui imperativ simplu, atunci când există probabilitatea şi/sau convingerea că oamenii cărora li se adresează se vor conforma normelor şi comportamentului prescris prin acesta; de exemplu conceperea, formularea şi transmiterea unui ordin. În acest caz, se estimează că ordinul va urmat de executarea lui întocmai. Dar există şi situaţii în care executarea întocmai a ordinului devine problematică. Într-o situaţie de război de exemplu, în care pot să intervină sentimentele executanţilor, sentimente de frică, neîncredere în succes, lipsă de convingere în caracterul just sau necesar al războiului etc. În aceste situaţii intervine Retorica, având sarcina de a crea motivaţii pozitive şi un climat prielnic executarii ordinului. Retorica este, în acest context, dimensiunea persuasivă a discursului sau, altfel spus, se poate considera că există şi un discurs persuasiv, cu caracter predominant retoric.

Discursul persuasiv nu poate fi redus la structura impera-tivului simplu. Discursul persuasiv este discursul adresat de către A lui B, în cazul în care A nu este sigur că B se va conforma unui imperativ simplu. Demersul de tip retoric,

17 Bertrand de Jouvenel, Progresul în om, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p. 296.

23

persuasiv are rolul de a îl pregăti pe B să pună în practică cerinţele enunţate în discursul imperativ de către A.

Structura discursului persuasiv este, după Jouvenel, următoarea: (a) Indicativul; (b) Calificativul; (c) Prospectivul; (d) Procesivul.

„Indicativul” este primul moment al discursului, în care oratorul arată (indică) o situaţie existentă în prezent, asupra căreia el doreşte să atragă atenţia.

„Calificativul” este momentul în care oratorul se pronunţă asupra situaţiei, o „califică”, o caracterizează în aşa fel încât să reiasă că este vorba de o situaţie anormală, aberantă, care este inadmisibilă şi care nu mai poate fi tolerată. Momentul calificativului presupune ca oratorul să releve anumite aspecte negative ale situaţiei indicate, să emită şi să argumenteze o judecată de valoare defavorabilă în raport cu situaţia dată. Tocmai această judecată de valoare negativă trebuie să justifice chemarea la acţiune.

„Prospectivul” trebuie să conţină enunţuri cu privire la viitor într-un dublu registru: enunţuri negative şi enunţuri pozitive. Enunţuri care să stârnească două categorii de sentimente: frica şi speranţa. Frica de un viitor mai rău, dacă publicul căruia îi este adresat discursul nu îl ascultă pe orator, precum şi speranţa într-un viitor mai bun, care va veni negreşit, dacă publicul va urma sfatul oratorului. Acest cuplu de viitori posibili opuşi, unul mai rău decât prezentul iar altul mai bun, pun în joc teama şi speranţa.

„Procesivul” vizează mijloacele de realizare. Mijloacele pentru înlăturarea situaţiei calificată ca inadmisibilă, mijloacele pentru a preveni un viitor mai rău, respectiv mijloacele pentru realizarea unui viitor mai bun. Se numeşte „procesiv”, deoarece arată pas cu pas realizarea obiectivelor propuse18.

18 Idem, p. 342.

24

Privind la modul general aceste momente ale discursului, prezentate sumar după B. de Jouvenel, putem observa că primele două, indicativul şi calificativul, constituie o fază morală a discursului, iar momentele trei şi patru, adică prospectivul şi procesivul, formează o fază pragmatică.

Desigur, discursul intră sub incidenţa unor criterii de verosimilitate. În momentul prospectiv, alternativa pe care oratorul o prezintă ca fiind înfricoşătoare nu provoacă audi-torului teamă, dacă acesta nu este convins că alternativa în cauză este posibil ca să devină reală. Şi, la fel, perspectiva unui viitor dezirabil nu îl va impresiona pe ascultător, dacă el nu va crede în posibilitatea realizării unui asemenea viitor. În crearea impresiei de verosimilitate, momentul procesiv va juca un rol hotărâtor. Dacă procesivul nu va convinge că măsurile propuse sunt realizabile şi eficiente, discursul nu-şi va atinge scopul. Auditorul va reacţiona în principal la partea a doua a discursului, la faza pragmatică. Pornind de aici, apreciem posibilitatea viitorului indicat şi plauzibilitatea atingerii lui. Aici cunoaşterea sau ignoranţa auditorului pot juca un rol important. Atât ignoranţa cât şi cunoaşterea joacă de fapt un dublu rol, pot fi şi pozitive dar şi negative. Individul ignorant poate să fie neîncrezător datorită ignoranţei, sau ar putea să fie credul, şi deci uşor de manipulat, datorită aceleaşi ignoranţe. La fel, şi individul care cunoaşte bine situaţia ar putea să fie sceptic acolo unde nu ar fi cazul, dar şi să aproximeze eronat cursul evenimentelor şi deci să fie excesiv de optimist de asemenea acolo unde nu ar fi cazul. Aici momentele discursului, enunţurile de tip prospectiv şi cele de tip procesiv se împletesc. Enunţurile procesive devin o garanţie pentru realizarea celor prospective. Impreună formează faza pragmatică a discursului şi alcătuiesc raţionamente de tip operaţional.

Faza morală a discursului, înlănţuirea indicativului cu calificativul, este prima şi ca ordine cronologică dar şi ca importanţă logică. Se numeşte pe bună dreptate „morală”,

25

deoarece presupune obligatoriu formularea unei judecăţi de valoare referitoare la situaţia indicată, „calificarea” acestei situaţii printr-o judecată axiologică. Aceasta se adresează sentimentelor, nu raţiunii, şi de aceea este mai eficientă. În al doilea rând, adre-sându-se sentimentelor, faza morală nu presupune construcţie argumentativă şi nici respingere cu contra-argumente. Cel mult, oratorul trebuie să poată explica mai mult sau mai puţin clar şi plauzibil în ce măsură starea viitoare pe care o propune este mai dezirabilă decât cea prezentă. Faptul este foarte important, deoarece acesta îl va determina pe auditor să acţioneze sau nu. Ceea ce este indispensabil pentru a pune masa auditoriului în mişcare este condamnarea situaţiei prezente. Dacă oratorul nu obţine de la auditor această condamnare, faza pragamatică nu îşi mai are sensul. Promisiunea asupra viitorului trebuie să fie suficient de atractivă, pentru a-i face pe oameni să acţioneze asupra prezentului.

Pentru a obţine adeziunea la acţiune, faza morală trebuie să se adreseze unui auditoriu, unui public care are anumite credinţe, reprezentări şi mitologii colective, un anumit mental colectiv. Aici intervine forma şi substanţa retoricii. În acest context, putem defini Retorica drept o dimensiune a Discursului în genere, mai precis o putem defini ca fiind forţa de a convinge prin discursul persuasiv.

Interesant este că Retorica se naşte ca preocupare de sine stătătoare odată cu apariţia democraţiei în Grecia antică. Primul retor în sensul clasic al termenului este socotit a fi Demostene (384-322 î. Hr.), iar primul care costruieşte o reflecţie sistematică şi generalizată asupra Retoricii este contemporanul său Aristotel.

De fapt, Retorica în general şi Retorica beligeranţei în particular suferă o mutaţie radicală chiar în antichitate, în împrejurarea trecerii de la motivarea religioasă a războiului la motivarea laică a acestuia. Diferenţa esenţială era aceea că, în cazul războiului motivat/justificat religios, discursul persuasiv era construit pe autoritatea divinităţii, care cerea imperativ

26

declanşarea unui război şi de asemenea tot divinitatea impunea şi participarea indivizilor la el. În schimb, în cazul motivării laice a războiului, era necesară dezvoltarea unei retorici mai complexe, de altă structură, destinată obţinerii adeziunii celorlalţi în problemele păcii şi ale războiului.

2. 1. Comunicarea pe verticală cu Zeii şi motivarea religioasă a războiului

De la început trebuie să observăm că apariţia Retoricii

induce anumite modificări în modul în care oamenii concep noţiunea de Adevăr.

La modul general, explicit sau nu, oamenii consideră adevărul sub raportul corespondenţei dintre imaginile, repre-zentările şi noţiunile noastre pe de o parte şi realitatea empirică, faptele non-lingvistice pe de altă parte. Acest mod de a înţelege adevărul a dobândit şi un anumit prestigiu, în urma teoretizării ca atare de către Aristotel, este celebrul adevăr conceput ca o corespondenţă între real şi mintal (adequatio rei et intellectus). Aceasta este însă numai o faţetă, o ipostază a adevărului, pe care o putem numi adevăr cognitiv.

Pe de altă parte, adevărul retoric contruit pe verticală, adevărul primit ca revelaţie divină, poate ajunge să fie diferit de adevărul cognitiv. Scopul adevărului cognitiv este acela să evidenţieze o stare de fapt existentă la modul incontestabil, scopul adevărului retoric este să convingă un auditoriu, în împrejurări care uneori construiesc ad-hoc o (altă) stare de fapt, sau se îndreaptă spre o anumită interpretare a faptelor, sau există pur şi simplu tentaţia ca faptele să fie prezentate într-un alt mod, sau să fie construită o altă realitate, contra-factuală.

Adevărul cognitiv şi cel retoric pot intra uneori în contradicţie unul cu celălalt. Acelaşi fapt poate fi prezentat în mod diferit în plan cognitiv şi în plan retoric, cu rezultate

27

diferite. La fel ca şi propoziţia de experienţă, şi propoziţia retorică trebuie să aibă un semnificant şi să trimită la un referenţial exterior în mod ne-echivoc. Diferenţa apare în modalitatea de probare a adevărului. În propoziţia empirică, noi stabilim adevărul în funcţie de corespondenţa judecăţii noastre cu faptele de experienţă. În propoziţia retorică de tip vertical în schimb, adevărul se stabileşte prin confruntarea judecăţii noastre omeneşti cu imperativul divin, cu porunca dumnezeiască. Judecata divină este etalonul adevărului judecăţii omeneşti. Cu toate acestea, există aici şi o contribuţie a omului, contribuţie care are două dimensiuni. În primul rând, omul trebuie să „judece”, adică să realizeze o interpretare corectă, să pună în adecvare, prin interpretarea sa, judecata divină generală cu faptele particulare. Criteriul adevărului este aici nu corespondenţa judecăţii noastre cu fapte de experienţă, ci corespondenţa judecăţii noastre cu judecata lui Dumnezeu.

În al doilea rând, omul ales de către divinitate pentru transmiterea mesajului divin, a Legii divine, trebuie să transmită celorlalţi oameni poruncile primite de Sus într-un mod cât mai adecvat cu putinţă, folosind în acest scop o anumită pedagogie socială corespunzătoare. Ambele dimensiuni evidenţiază caracterul formativ al retoricii de acest gen, al retoricii practicate de către om, dar fundamentată pe voinţa divină. Iar discursul de acest gen, prin faptul că imperativele sunt primite de la divinitate, este investit automat cu o autoritate supremă şi cu o valoare de adevăr de necontestat. Efortul retoric nu vizează aici convingerea auditoriului de justeţea conţinutului imperativelor divine, ci transmiterea cât mai eficientă a mesajului revelat.

Cele mai vechi monumente de gândire juridico-morală ale umanităţii, Codul lui Hammurabi şi Legea lui Moise ilustrează adevărul celor afirmate mai sus.

Hammurabi este un important rege al Babylonului, care a trăit în sec. XVIII – XVII înainte de Christos, cu patru secole înainte de Moise, al doilea mare legiuitor al lumii, şi cu aproximativ o

28

mie de ani înainte de celebrii legiuitori ai polis-urilor greceşti, Solon sau Lycurg. Important este că aici legile nu vin de la oameni, în mod simplu şi nemijlocit, ci sunt date legiuitorului de către divinitate. „Regele Hammurabi nu concepe şi nu scrie el însuşi Codul, ci îl primeşte din mâinile zeului Şamaş, un zeu civilizator, un zeu la luminii şi al Dreptăţii, exact la fel cum mai târziu Moise va primi tablele Legii chiar din mâinile lui Iahve”19.

Moise, personalitate crucială pentru istoria şi religia poporului evreu, reuşeşte să-şi scoată poporul din captivitatea egipteană, undeva pe la jumătatea sec. al XV-lea20. Evreii apar însă pe scena istoriei cu câteva secole mai înainte, prin ceea ce istoria sacră numeşte „chemarea lui Avraam”. Potrivit Cărţilor sfinte, comune atât pentru tradiţia religioasă iudaică cât şi pentru cea creştină, la chemarea lui Iahve, Avraam a părăsit cetatea sa, Urul Chaldeii, un oraş din sudul Mesopotamiei, şi a pornit spre Canaan, „Pământul Făgăduinţei”, pământul pe care Dumnezeu l-a făgăduit lui şi urmaşilor lui. Aici, către sfârşitul sec. al XIX-lea î. H., membrii numerosului trib condus de către Avraam au început să fie numiţi „evrei” (Fac., XIV, 13).

Dumnezeu îi făgăduieşte lui Avraam în mod repetat că acest pământ îi va fi dat lui şi urmaşilor lui, promisiune care este repetată, într-o formă sau alta, numai în Cartea Facerii de cinci ori (XIII,15; XV,7; XV, 18; XXVI, 3-4; XXXV, 12). Tribul lui Avraam străbate ţara de la un capăt la altul, în căutare de locuri bune pentru păşunatul turmelor, dar revine periodic la locul unde s-a produs o epifanie (Fac., cap. XVIII) şi unde se afla şi un stejar considerat sacru de către locuitorii ţării aceleia, anume la locul numit Mamvri.

Deşi avea o promisiune sacră repetată, prin care Iahve îi spunea că va da pământul ţării aceleia lui şi poporului care va

19 Nicolae Iuga, în: “Postfaţă” la Codul lui Hammurabi, Ed. Proema, Baia mare, 2001, p. 60.. 20 Isidor Epstein, Iudaismul, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 17.

29

ieşi din el, atunci când s-a pus problema să-şi stabilească locul unde va fi înmormântat, Avraam a recurs la gestul neobişnuit de a cumpăra pământul în cauză. Naraţiunea veterotestamentară cu privire la acest fapt este foarte amănunţită (Fac., cap. XXIII). În împrejurarea morţii soţiei sale Sara, Avraam a grăit către fiii lui Het: „Eu sunt între voi străin şi pribeag, daţi-mi dar în stăpânire un loc de mormânt la voi”. Aceştia i-au răspuns: „Nu, tu eşti aici la noi un om de seamă al lui Dumnezeu, îngroapă-ţi moarta unde doreşti, căci nici unul dintre noi nu te va opri”. Avraam îi roagă atunci să intermedieze pentru el cu Efron fiul lui Ţohar, „ca să-mi dea peştera Macpela pe care o are în capătul ţarinei lui, dar să mi-o dea pe bani gata, ca să o am aici la voi în stăpânire de veci pentru îngropare”. Efron îi oferă lui Avraam atât peştera cât şi ţarina pe care se afla în dar, consfinţind donaţia printr-un legământ făcut în faţa poporului. Însă Avraam nu acceptă terenurile ca donaţie, ci insistă să le cumpere cu bani, „după preţul negustoresc” (Fac. XXIII, 16). În cele din urmă, Avraam cumpără cu 400 de sicli de argint, o sumă considerabilă (în teremenii de azi 4,6 kg. argint), un teritoriu de o întindere însemnată, „ţarina şi peştera din ea şi toţi pomii din ţarină şi tot ce era în hotarele ei de jur împrejur, s-au dat lui Avraam moşie de veci, înaintea fiilor lui Het şi a tuturor celor ce se strânseseră la poarta cetăţii lui”. Locul constituie azi un sit arheologic celebru, în apropierea oraşului Hebron, cunoscut sub numele de „mormintele patriarhilor”, loc sfânt în acelaşi timp pentru credincioşii din toate religiile monoteiste care s-au născut aici, evrei, creştini şi musulmani.

Faptul că acest teren a fost cumpărat „la preţ negustoresc” de către patriarhul Avraam are o semnificaţie aparte şi implicaţii importante în retorica beligerantă ulterioară, din perioada teritorializării în Canaan a triburilor ebraice, după ieşirea din captivitatea egipteană.

Apoi, triburile ebraice, douăsprezece la număr, după numărul de fii pe care i-a avut patriarhul Iacov, au ajuns să se

30

stabilească în Egipt, în ţinutul Goshen, o zonă fertilă situată între Delta Nilului şi Marea Roşie. Aici triburile ebraice cunosc o viaţă prosperă, mai ales pe timpul dominaţiei hicsoşilor (1730-1562 î.H.). Hicsoşii, o populaţie războinică venită din Răsărit şi de origine semită, a ocupat şi stăpânit Egiptul de Jos, din zona Deltei Nilului timp de mai bine de un secol şi jumătate. Hicsoşii erau „înrudiţi de aproape cu evreii, iar acest lucru a permis evreului Iosif să facă o ilustră carieră la curtea egipteană”21. Între 1580-1562 î.H., hicsoşii au fost alungaţi şi dominaţia faraonilor egipteni asupra întregului Egipt a fost restabilită. Potrivit unor istorici ai religiilor22, după alungarea hicsoşilor evreii au fost priviţi de către egipteni cu ostilitate, ca foşti colaboratori ai ocupanţilor străini, perioada „a fost urmată de violente persecuţii îndreptate împotriva evreilor”, practic de aducerea evreilor în stare de sclavie. Coabitarea a fost transformată în captivitate. În consecinţă, evreii au început să lupte pentru ieşirea lor din Egipt şi pentru întoarcerea în Canaan.

După acelaşi istoric al religiei, lunga perioadă egipteană din istoria poporului evreu este aproape complet necunoscută, sub raportul cultului practicat acolo. Dar se poate deduce, din mai multe întâmplări narate în Cartea Ieşirii, că „urmaşii patriarhilor au reuşit să păstreze depozitul sacru al Revelaţiei şi al Legământului încheiat de Iahve cu Avraam”23. Reiese că retorica referitoare la Ţara Canaanului, ca pământ pe care Iahve l-a făgăduit lui Avraam, era familiară poporului aflat în pustie sub conducerea lui Moise.

În cursul periplului evreilor conduşi de către Moise prin pustie, s-a mai consumat un fapt capital sub raportul comunicării cu divinitatea şi al retoricii derivate din acest gen de comunicare. Anume, este vorba de o revelaţie colectivă pe muntele Sinai

21 Idem, p. 14. 22 Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Ed. BOR, Bucureşti, 1982, p. 356. 23 Idem, p. 361.

31

(Exod, cap. XIX, 9). Până atunci, Yahve a făcut promisiunea cu privire la Canaan în revelaţii individuale către patriarhi şi către Moise în pustia Madian. Patriarhii o transmiteau şi altora, de regulă urmaşilor. Moise o spunea întregului popor, dar poporul putea să o creadă sau nu, putea să accepte din întregul revelaţiei unele elemente care-i conveneau şi să le respingă pe celelalte, putea uneori să se supună imperativelor revelate iar alteori nu. În schimb aici, pe muntele Sinai, revelaţia inaugurală a peregrinării către Canaan „este singura despre care ni se spune că a fost împărtăşită de către un întreg popor. Această experienţă colectivă şi naţională a lui Israel a servit ca să garanteze poporului autenticitatea revelaţiilor pe care patriarhii şi Moise pretindeau a le fi primit în mod strict individual”24. Astfel, revelaţia sinaitică nu mai lăsa loc la îndoieli, nici cu privire la tradiţia transmisă de către patriarhi, nici cu privire la misiunea lui Moise. Principala componentă a revelaţiei sinaitice o constituie desigur Decalogul, o sinteză a imperativelor etice cu valoare universală, dar totodată este repetată promisiunea cu privire Canaan, ca pământ care va fi dat poporului evreu, pământ din care Iahve însuşi va izgoni pe toate celelalte popoare (Exod, XXXIV, 11).

Interesant este că înainte şi în cursul teritorializării prin război a triburilor ebraice în Canaan, conducătorii poporului, Moise şi ulterior Iosua, au recurs exclusiv la retorica bazată pe revelaţie, al cărei principiu era credinţa nestrămutată că aceasta este voinţa lui Iahve, la retorica bazată doar pe legea divină şi nu pe legea umană. Nu au dezvoltat deloc retorici alternative, bazate pe legea umană. Nu au pus deloc problema unui drept istoric asupra Canaanului, deşi ar fi putut să o facă, în baza locuirii acestei ţări de către patriarhi, într-o perioadă istorică anterioară captivităţii egiptene. Nu au ridicat pretenţii asupra unui teritoriu mai restrâns, în baza dreptului comercial, deşi ar fi putut să invoce cumpărarea de către patriarhul Avraam a

24 Isikdor Epstein, op. cit., p. 70.

32

ţarinei de lângă stejarii de la Mamvri la „preţ negustoresc”. Şi nici nu au pus problema dreptului natural al războiului, aşa cum era acesta conceput în antichitate, ca drept firesc al cuceritorului asupra teritoriilor cucerite. Ci au pus doar problema revelaţiei, din care reieşea invariabil ideea că Yahve le va da lor ţara promisă a Canaanului, dar pe care ei trebuie să o cucerească prin război, deoarece ei sunt un popor ales, în raport cu care Yahve are un plan universal care priveşte întreaga umanitate. Prin urmare, nu s-au bazat pe nimic altceva decât pe credinţă, respectiv pe credinţa în cele transmise lor de către însuşi Yahve.

Retorica este aici specifică teocraţiei în genere. Retorica şefilor militari ai triburilor evreieşti, a lui Moise şi Iosua, începe invariabil cu: „Ascultă Israel, Domnul Dumnezeul tău îţi cere..... (Deut., XX, 3 etc.)”. Mai mult, în stilul în care este redactat Deuteronomul, nu conducătorii ci Dumnezeu Însuşi se adresează direct poporului, prin gura conducătorilor, prefaţând fiecare imperativ sau legiuire particulară cu o retorică a anamnezei: „Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului...”; „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului cu mână tare şi cu braţ înalt...” etc. Conducătorul poporului, profet sau comandant de oşti, nu este aici altceva decât un intermediar între divinitate şi popor, un simplu instrument prin care se rosteşte cuvântul şi voinţa neînduplecată a lui Dumnezeu.

Au trebuit să treacă patruzeci de ani, mai înainte ca israeliţii să poată intra prin război în posesiunea efectivă a moştenirii promisă de atâta timp, ca ei să devină dintr-o masă eterogenă de sclavi un popor emancipat, unit şi disciplinat. În acest timp, potrivit unor autori25, cele douăsprezece triburi ebraice au ajuns să poată aduna sub arme până la patruzeci de mii de oameni, o cifră considerabilă pentru vremea aceea, o armată mare şi puternică, aşa cum alte popoare vecine din Canaanul antic nu puteau să o facă.

25 Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, ESE, Bucureşti, 1985, p. 183.

33

Capacitatea de a strânge cu uşurinţă o armată atât de numeroasă prin raport cu populaţia totală a etniei în cauză, o armată deosebit de eficientă şi cu caracter cvasipermanent se explică tocmai prin motivarea religioasă a războiului. Mentalul colectiv de atunci al poporului evreu spunea că participarea la război era o datorie religioasă, cea mai importantă datorie religioasă, deoarece războiul era decis de Yahve şi Însuşi Yahve participa la război, în sprijinul poporului său. Scopul războiului era de asemenea clar, era vorba de un popor pe care Yahve l-a ales, ca să-i fie Lui „împărăţie preoţească şi neam sfânt” (Exod, XIX, 6), popor care trebuia să se stabilească în pământul făgăduit lui încă din timpul revelaţiei avraamitice.

Şi astfel îndelung râvnita Ţară a Făgăduinţei a fost luată în stăpânire, în cea mai mare parte a ei, într-un timp scurt, pe parcursul unor campanii militare sângeroase purtate sub comanda aceluiaşi conducător religios, politic şi militar, Iosua fiul lui Navi.

2. 2. Comunicarea pe orizontală cu semenii şi

motivarea laică a războiului Democraţia cetăţilor greceşti ale antichităţii a adus cu

sine mutaţii fundamentale în ceea ce priveşte Retorica în general, precum şi Retorica beligeranţei în particular. De fapt, s-ar putea spune că democraţia însăşi, la originile ei istorice, s-a născut în legătură cu o stare de beligeranţă.

Democraţia ca sistem politic a luat fiinţă în polisurile greceşti în urma războaielor de apărare împotriva invaziei perşilor, din prima jumătate a sec al V-lea î.H, cunoscute în istorie şi sub numele de războaiele medice. Locuitorii cetăţilor greceşti, inferiori din punct de vedere numeric şi militar faţă de perşi, atât pe mare cât şi pe uscat, au purtat un îndelungat şi disperat război de apărare, întins pe durata unei jumătăţi de secol. În unele bătălii decisive împotriva uriaşei armate persane,

34

cum ar fi de exemplu bătălia de la Marathon (anul 490 î.H.), au luptat toţi bărbaţii cetăţii Athena în stare să poarte arme, inclusiv sclavii. Victoria finală împotriva perşilor, prezentată de către istoricul contemporan Herodot (484-425 î.H.) ca o victorie a libertăţii împotriva tiraniei, „a salvat Grecia de la a deveni o satrapie persană, a salvat însăşi civilizaţia elină şi europeană”26. Astfel, treptat, în conştiinţa individuală a grecului din antichitate şi în cea colectivă a cetăţii, şi-a făcut loc ideea că salvarea cetăţii de la pericolul ocupaţiei străine se datorează fiecărui membru al ei în parte, prin urmare fiecare bărbat matur ar trebui să aibă un cuvânt de spus în problemele cetăţii, adică ar trebui să aibă drepturi politice. Sistemul bazat pe dreptul egal de reprezentare a triburilor („demelor”) în conducerea cetăţii, precum şi pe dreptul egal de a accede la funcţii publice şi la puterea politică s-a numit democraţie.

Începând de aici, datele problemei referitoare la retorica războiului se schimbă fundamental. Desigur, zeii cetăţii îşi au locul lor în continuare, cultul rămâne o îndatorire importantă în viaţa cotidiană şi lipsa de evlavie faţă de zei este pedepsită prin lege, dar nu mai este vorba de o teocraţie, ci de o democraţie. Legile detaliate ale cetăţii nu mai vin de la zei, ci de la thesmoteţi, de la legiuitorii cetăţii, oameni ca toţi ceilalţi. Legile sunt adoptate prin vot, în piaţa publică, în văzul tuturor, ele reprezintă voinţa celor mulţi, cu privire la conţinutul legilor se pot pronunţa toţi cetăţenii cu drept de vot. Legea este desacralizată, iar adevărul ei este relativizat.

Filosofii numiţi sofişti, care au trăit în Grecia în sec. V î.H., au sesizat caracterul contradictoriu al rezultatelor acumulate în filosofia anterioară, presocratică, au observat că ideile şi ipotezele filosofilor se opun unele altora sau, în unele cazuri, contrazic simţul comun. De aici şi ideia sofiştilor că adevărul devine relativ la subiectul cunoscător, la omul care

26 Idem, p. 565.

35

cunoaşte. Afirmaţia lui Protagoras (485-410 î.H.), că „Omul este măsura tuturor lucrurilor” a dobândit repede o foarte largă notorietate şi credibilitate. În baza convingerii că omul este măsura tuturor lucrurilor, „sofiştii au desacralizat legea, reducând-o la un simplu obicei, dându-i o interpretare convenţionalistă” 27.

Faptul desacralizării legii de către sofişti capătă o importanţă aparte pentru dezvoltarea Retoricii. Legiuitorii au avut nevoie de o elocinţă neîntrecută, pentru a-i determina pe oameni să se supună de bunăvoie robiei legilor. Supunerea de bunăvoie faţă de domnia legilor nu mai putea fi prezentată ca un imperativ divin. O cuvântare ţinută în faţa unei armate va avea menirea să alunge teama de moarte din sufletele înspăimântate ale soldaţilor, dar nu va mai putea pretinde că participarea la război este un ordin indiscutabil venit de la zei. Atunci trebuie să se recurgă la o anumită filosofie, care să-i determine pe oameni să mergă la război. De exemplu (a) ideea că merită să înfrunţi primejdiile războiului, pentru că participarea la luptă aduce glorie, faimă personală şi recunoştinţa concetă-ţenilor. (b) Că merită să lupţi deoarece, dacă scapi cu viaţă şi ieşi învingător, te poţi îmbogăţi cu prada luată de la duşman. (c) Că e de preferat o moarte vitejească în luptă, decât să fii redus la condiţia de sclav, în eventualitatea în care războiul ar fi câştigat de către duşman. Faima, averea sau libertatea sunt bunuri care sunt de dorit pentru ele însele şi constituie motive laice, nu religioase, pentru a merge la război. Toată abilitatea retorică va consta în capacitatea retorului de a prezenta atari motive în mod convingător.

Reprezentarea adevărului suferă şi ea mutaţii în consecinţă. Adevărul nu mai este privit ca fiind un ceva absolut, nu mai este extras din revelaţie, nu mai este fundamentat pe autoritatea şi infailibilitatea zeului, ci adevărul este prezentat tot mai retoric, este tot mai ades construit pe interes şi utilitate. Retorii

27 Ştefan Georgescu, Filosofia dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 17.

36

şi sofiştii celebri ai antichităţii au practicat şi o profesie cumva înrudită cu avocatura şi asistenţa juridică din perioada modernă, adică obişnuiau să-i înveţe pe oameni, contra plată, cum să-şi susţină o cauză în faţa unui tribunal. Ceea ce conta aici era ca individul să reuşească să-l convingă pe judecător de justeţea cauzei sale, adevărul a devenit ceva secundar, ceva ce conta mai puţin. Începând de atunci s-a dezvoltat aşa-numita „argumentare avocăţească”, un tip de retorică bazată pe etalarea argumentelor care convin vorbitorului şi pe eludarea argumentelor care nu convin. Avocatul, respectiv sofistul sau retorul, vor susţine cu orice preţ interesul clientului lor, indiferent care va fi adevărul. Judecătorul trebuia înduplecat prin seducţie retorică, prin persuasiune. Marele om politic atenian Pericle (495-429 î.H.) a fost la un moment dat implicat într-un proces în care risca condamnarea la exil. El s-a prezentat în faţa tribunalului însoţit de doi dintre copiii săi care erau minori, judecătorii s-au lăsat impresionaţi de faptul că aceşti copii au nevoie de tată, iar Pericle a fost achitat. Treptat, Retorica ajunge să fie considerată un instrument nociv din punct de vedere etic şi politic, iar retorii un pericol pentru educaţia tineretului.

Adevărul cognitiv propriu-zis are un alt statut decât adevărul retoric. Spre deosebire de argumentarea de tip avocăţesc, specifică îndeosebi comunicării pe orizontală cu semenii, adevărul cognitiv va examina nu numai argumentele care convin în raport cu o teorie sau ipoteză dată, dar în egală măsură şi argumentele care nu convin, care contravin opiniei iniţiale a cercetătorului, chiar dacă susţinerea teoriei sau ipotezei în cauză intră în criză. Adevărul cognitiv este reflexiv şi critic, este interogativ inclusiv în raport cu demersurile proprii. Luarea în considerare a argumentelor care nu convin, care contrazic o teorie dată poate conduce la reconsiderarea şi reformularea teoriilor, constituie un real motor al evoluţiei cunoaşterii.

Adevărul cognitiv nu este absolut, dar nici doar relativ, ci tinde spre o consolidare permanentă a rezultatelor cunoaşterii.

37

Adevărul cognitiv este un adevăr relativ care tinde către absolut, în timp ce adevărul retoric caută în mod în mod evident rela-tivizarea oricărei cunoaşteri. În retorica fundamentată pe comunicarea pe verticală cu divinitatea, adevărul cognitiv al omului este ridicat ilicit la rangul de adevăr absolut al zeului. În retorica proprie comunicării pe orizontală cu semenii, adevărul cognitiv este coborât nemeritat la statutul de adevăr complet relativizat.

Tot acuma apar şi primele reflecţii sistematice asupra Retoricii, datorate filosofului Aristotel (384-322 î.H.). Acest gânditor este întemeietorul universal al tuturor ştiinţelor, el a teoretizat în materie de metafizică, logică, etică, poetică, retorică, ştiinţa naturii etc. Retorica lui Aristotel este de fapt o lucrare cu un puternic caracter aplicativ, are evidente finalităţi practice şi pedagogice. Aristotel îşi elaborează generalizările ca de obicei, plecând de la analize comparative. Pentru a scrie Statul atenian, o lucrare de dimensiuni restrânse, Aristotel a avut la dispoziţie şi a analizat un număr de peste 150 de constituţii ale cetăţilor-stat din vremea sa. La fel a procedat şi în cazul Retoricii, a analizat un mare număr de discursuri ale oratorilor de până la el. Reflecţia sistematică asupra retoricii nu putea lua fiinţă altundeva şi altcândva, decât în Grecia contemporană lui Aristotel.

Retorica se fundamentează pe un anumit sistem de condiţii politice şi pe practica dialogului social. Aceste condiţii erau întrunite în instituţiile politice ale Atenei antice. Structura acestor instituţii existente deja – de reprezentare, de dezbatere, de natură judiciară – l-au determinat pe Aristotel să stabilească o diviziune corespunzătoare a genurilor retorice, în genul demonstrativ, judiciar şi deliberativ. Fără îndoială, un rol important îl joacă aici şi persoana oratorului, mai precis modul în care oratorul este perceput de către publicul căruia i se adresează. Succesul retoric este condiţionat de o părere bună a publicului despre caracterul oratorului. Oratorul trebuie să fie demn de încredere, să fie credibil, să fie capabil să convingă

38

prin argumente raţionale, pentru a nu fi nevoit să cadă în demagogie ieftină.

Din punct de vedere logic, demersul retoric va trebui să fie adaptat la tipurile de demonstraţie, la metodele utilizate de către logică. Retorica va trebui să folosească exemplul, care este corespondentul inducţiei din logică. De asemenea, retorica va trebui să recurgă la entimemă, corespondentul retoric al silo-gismului din logică, un tip de silogism persuasiv, cu premise probabile, care nu cad sub exigenţa ca să fie cu necesitate adevărate, şi cu concluzii care nu sunt întotdeauna formulate explicit ca atare.

După cum am arătat mai sus, genurile retoricii sunt determinate de instituţiile democratice existente, respectiv de către felurile de public, de auditori ai acestor instituţii. Aristotel distinge trei feluri de public: spectatori ai prezentului, judecători ai trecutului şi judecători ai viitorului. Corespunzător, Retorica va avea trei genuri: deliberativ, judiciar şi epidictic sau indicativ. Timpurile verbale ale acestor trei genuri sunt diferite. În genul deliberativ, noi deliberăm cu privire la ceea ce se impune a fi făcut în viitor. În genul judiciar, noi judecăm totdeauna o faptă care s-a produs deja, deci judecăm în legătură cu trecutul. În genul indicativ, noi lăudăm sau blamăm o acţiune care se desfăşoară în prezent. Fiecare gen retoric raportează faptele la un cuplu axiologic propriu. Când deliberăm, noi avem în vedere utilul sau dăunătorul, când judecăm vizăm ceea ce este drept sau nedrept, în timp ce epidicticul se va referi la ceea ce este onorabil sau ruşinos. Iar scopul tuturor demersurilor îl consti-tuie binele public, respectiv fericirea cetăţenilor, înţeleasă ca: trai bun, prosperitate, plăcerea de a poseda anumite bunuri, suficienţa mijloacelor de existenţă, bucuria de a avea copii, de a avea prieteni, de a fi sănătos, de a se bucura de onoruri, de o reputaţie bună etc.

Întrucât, în situaţii date, unele dintre aceste scopuri nu pot fi atinse decât prin război, rezultă că în situaţii de război

39

trebuie pusă în joc întreaga retorică, implicând toate genurile şi mijloacele de persuadare analizate şi prezentate de către Aristotel.

Totodată, Aristotel mai observă, cu fină ironie, că oratorii din toate cele trei genuri ale retoricii vor fi înclinaţi să deformeze realitatea, spre a-şi atinge ţelurile persuasive. Astfel, oratorul politic, care va vorbi într-o adunare deliberativă, de exemplu despre eventualitatea unui război şi susţinând implicarea cetăţii sale în acest război, el va putea admite că războiul este nedrept, dar nu va admite sub nici o formă că nu este oportun. La fel, oratorul care se află în situaţia de a pleda o cauză în faţa judecătorilor, va putea admite că a cauzat un prejudiciu, dar va susţine cu tărie că nu a încălcat legea niciodată. Şi tot astfel şi oratorul din genul epidictic, pus în situaţia să elogieze sau să blameze pe cineva, el va pleda în termeni de probitate morală, fără să recunoască faptul că ar putea să aibă vreun interes în cauza în discuţie.

2. 3. Comunicarea circulară şi motivarea ideologică a

expansiunii globale Retorica motivării ideologice a războiului, specifică marilor

conflagraţii mondiale din secolul XX realizează, paradoxal, în plan structural, o reîntoarcere la motivarea de tip religios, teocratic, proprie începuturilor umanităţii. Structura de gândire ideologică este analoagă cu cea religioasă, în privinţa modalităţii de legitimare a acţiunilor politice şi implicit a războiului.

Prima ideologie totalitaristă importantă a secolului XX, cronologic vorbind, a fost cea comunistă, în varianta istorică a bolşevismului. Aceasta a fost structurată în jurul ideii de legi-timare a deţinerii puterii politice de către clasa muncitoare. Ideologia comunistă pretindea că toate revoluţiile produse în întreaga istorie a umanităţii nu au făcut altceva decât să înlo-cuiască dominaţia unei clase sociale cu dominaţia altei clase,

40

respectiv să schimbe o formă de exploatare a omului de către om cu o altă formă de exploatare. Dar, pentru prima oară în istorie, proletariatul este chemat mesianic să desfiinţeze proprietatea privată şi, prin aceasta, să desfiinţeze complet orice formă de exploatare a omului de către om.

Proletariatul ar avea acest statut istoric obiectiv pentru că, în cursul revoluţiei socialiste, el nu se emancipează numai pe sine, ci emancipându-se pe sine el emancipează totodată, în mod obiectiv şi chiar involuntar, întreaga societate. Deci, evoluţia legică a Istoriei de la comuna primitivă la comunism se află pe post de Dumnezeu Tatăl, proletariatul pe post de Mesia şi ideologia comunistă pe post de Duh Sfânt, care Duh Sfânt poate avea eventual şi epifania porumbelului cu chipul lui Stalin. Un regim politic ateist, pentru că pur şi simplu nu mai era nevoie de un alt Dumnezeu, de o altă Sfântă Treime. În neoconservatorismul american contemporan, după cum am văzut mai sus, SUA au de asemenea chemarea mesianică să „modeleze lumea” după principiile lor, adică să determine mai întâi care ţară îi este „prietenă” şi care ostilă, care ţară ce regim politic trebuie să aibă, care popor în ce limite teritoriale trebuie să trăiască şi, în definitiv, cine are dreptul să trăiască sau nu, ceea ce echivalează evident cu o preluare de către o putere militară anume a înseşi atributelor Divinităţii.

Prin urmare, la fel de obiectiv, ideologia proletariatului era considerată ca fiind singura depozitară a adevărului, adevărul însuşi era prezentat ca având caracter „partinic şi de clasă”, iar partidul proletariatului pretindea că se află în posesiunea adevărului absolut. Adevărul cognitiv era, încă o dată, sacrificat în favoarea celui ideologic. După cum arăta şi o autoare franceză contemporană, „de acuma înainte, partidul va fi prezentat ca purtător şi garant al adevărului. Legitimitatea sa de constrân-gere e totală, deoarece el reprezintă interesele chiar inconştiente ale poporului [...]. Ideologia se încarnează în partid. La Lenin,

41

valoarea de referinţă va fi ideologia separată de proletariat”28. Pentru ca mai târziu, la Stalin, ideologia să acţioneze chiar şi împotriva proletariatului.

Se instituie astfel un despotism al ideologiei, iar despo-tismul transformat în teroare devine singurul mijloc de realizare prin constrângere a unităţii sociale. În consecinţă, primatul ideologiei va conduce în mod necesar la dictatură. Iniţial, în concepţia lui Marx, era vorba de o dictatură a proletariatului, temporară şi fără a exclude elemente de ordin democratic, dar o dictatură necesară, pentru a învinge împotri-virea capitaliştilor faţă de acţiunile de expropriere. În prezent, în ideologia americană contemporană, la fel este necesară dictatura SUA, numită „preeminenţa militară”, pentru a învinge eventuala împotrivire a restului lumii. La Lenin, dictatura proletariatului este trans-formată într-o dictatură a partidului asupra poporului, în special asupra ţărănimii. La Stalin, lucrurile sunt duse până la ultima consecinţă, dictatura proletariatului devine dictatura personalităţii dictatorului asupra partidului şi, prin partid, asupra întregului popor. Astfel, dictatorul comunist a ajuns, prin mecanisme oarecum naturale şi motivate ideologic, să deţină o putere uriaşă, o putere asupra vieţii şi morţii tuturor supuşilor, o putere comparabilă doar cu puterile despoţilor absoluţi ai antichităţii, cu puterile tiranilor şi ale conducătorilor statelor teocratice din vechime.

Retorica războiului cunoaşte, în aceste condiţii, o evoluţie fără precedent. Starea de război a dictaturii proletariatului este o stare permanentă, atât pe plan intern, cât şi extern. Pe plan intern, dictatorul comunist se află în război continuu cu deviaţiile din propriul partid monolit şi cu propria populaţie, prizonieră a modului de gândire tradiţional, specific trecutului burghez. Se impunea, aşadar, făurirea unui „om nou”, indiferent de preţul plătit în vieţi omeneşti individuale, sau prin sacri-

28 Chantal Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 25.

42

ficarea unui mod normal de viaţă. Misiunea istorică a schimbării fundamentale a omului legitima sacrificiul a milioane de vieţi omeneşti. Măreţia scopului justifica brutalitatea şi caracterul criminal al mijloacelor. Iar pe plan extern, cel puţin la începu-turile sale, dictatura bolşevică se afla în război efectiv cu Polonia şi în război declarat cu întreaga clasă capitalistă mondială, scopul de asemenea declarat fiind extinderea revoluţiei socialiste la scară mondială. Cea mai răspândită lozincă a vremii, mediatic vorbind, era aceea care îi îndemna pe proletarii din toate ţările lumii să se unească în lupta împotriva capitaliştilor din toate ţările lumii.

Adevărul ideologic este situat deasupra adevărului cognitiv, indiferent de domeniu, este considerat ca fiind adevăr absolut, exact ca şi adevărul religios. Numai că se produc o serie de substituţii evident ilicite. Ideologia în sine înlocuieşte învăţăturile religioase despre lume, după cum partidul înlocuieşte biserica, iar documentele de partid înlocuiesc Biblia. În locul zeilor din teocraţiile antice se insinuează personalităţile conducătoare ale partidului, care pretind şi primesc veneraţia populaţiei. Se regizează chiar un veritabil cult al personalităţii. Religia instituţionalizată, respectiv Biserica este combătută, după cum este de aşteptat, pentru că este o formă de putere simbolică rivală, care captează sufletele oamenilor. Or, totalitarismul are nevoie de tot, nu numai de trupul omului, ci şi de sufletul lui.

Regimurile politice comuniste sunt declarat ateiste, clerul este persecutat şi exterminat, manifestările cultului sunt drastic limitate, libertatea de conştiinţă religioasă este denaturată, activitatea bisericii este sever îngrădită sau, ca în Albania, religia ca atare este declarată desfiinţată prin lege. Nu mai există un Dumnezeu care va judeca faptele oamenilor, ci Istoria, care se îndreaptă implacabil către comunismul mondial, se crede că aceasta va judeca totul. Va fi o judecată imanentă şi pur obiectivă. Criteriul după care va judeca Istoria este concordanţa sau neconcordanţa faptelor oamenilor cu ideea de progres social

43

(i.e. construirea unei societăţi „fără clase”). La finalul acestei judecăţi, care seamănă perfect cu Înfricoşătoarea Judecată de Apoi din creştinismul medieval, persoanele, clasele sociale şi popoarele vor fi împărţite în două tabere, după cum s-au situat de partea sau împotriva progresului social, după care vor fi recompensate sau condamnate, ca progresiste şi respectiv reacţionare. Se scontează, în aceste condiţii, pe dispariţia lentă şi totală a religiei, într-un timp relativ scurt, după trecerea a una-două generaţii educate în spiritul trecutului. La fel cum a procedat şi Moise în antichitate, cu triburile ebraice proaspăt scoase din robia egipteană. Le-a purtat prin pustie, potrivit tradiţiei timp de patru decenii, până când generaţia născută în scalvie a dispărut în mod natural, iar tinerii crescuţi în pustie au fost formaţi într-un spirit cu totul nou, militarist. Numai că, experienţa istorică ne-a arătat că deprinderile dobândite în sclavie pot fi şterse din memoria colectivă după o anumită perioadă de timp, dar religia ca atare, ca raportare a omului la sacru, nu poate să dispară niciodată, pentru că ideea de sacru nu este ceva determinat istoric ci este un element structural al conştiinţei omeneşti, considerată la modul atemporal29.

Retorica derivată din ideologie, ca şi aceea religioasă, va fi aceea a unui mesaj dat ca adevăr absolut, care nu poate fi discutat sau analizat critic, ci trebuie doar propagat în mase. Scop în care partidul pregăteşte adevărate armate de propagandişti. Orice critică adusă mesajului ideologic poate apărea ca o deviaţie burgheză de la linia partidului, care merită o reprimare legitimă. Orice idee, alta decât cea oficială, care emană spontan de la vreun individ sau grup social, este înăbuşită şi distrusă, iar autorii executaţi. Deci retorica ideologică, la fel ca şi cea teocratică, nu va căuta convingerea populaţiei, ci timorarea, înspăimântarea ei.

29 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I. ESE, Bucureşti, 1981, p. 9.

44

Adevărul absolut al ideologiei, întemeiat pe finalitatea mesianică a proletariatului sau a rasei superioare, a căutat să-şi subordoneze totul, inclusiv ştiinţele în ansamblul lor, în virtutea principiilor primatului şi infailibilităţii ideologiei. Unele ştiinţe au fost remodelate, cum ar fi de exemplu lingvistica, domeniu în care însuşi Stalin a intervenit personal, altele (genetica, psiha-naliza sau cibernetica) au fost decretate pur şi simplu ca fiind false ştiinţe, ca fiind rămăşiţe ale ideologiei burghze, şi ca atare interzise.

Sigur, în Europa secolului XX, comunismul nu a fost singura ideologie totalitară. Au mai existat de exemplu nazismul şi fascismul. Apoi, la început de secol XXI, de peste ocean a venit neoconservatorismul american, concretizat în manifestul programatic Rebuilding America’s Defences, elaborat în luna septembrie anul 2000. Dar, din perspectivă structuralistă, nu există diferenţe majore, esenţiale, privind principiile şi retorica. Structural, bolşevismul, nazismul sau neoconservbatorismul sunt ideologii analoage. Structura logică a legitimării deţinerii puterii şi a adevărului ideologic este aceeaşi.

În nazismul german, Hitler doar înlocuieşte proletariatul din ideologia comunistă cu poporul german, înlocuieşte clasa socială salvatoare a omenirii cu rasa superioară a arienilor, menită de asemenea să salveze omenirea. Rasa superioară şi necesitatea salvagardării ei, pentru binele întregii omeniri, este principiul din care derivă adevărul ideologic absolut şi retorica beligerantă în speţă. Războiul al doilea mondial declanşat de către Germania nazistă era considerat ca fiind just de către nazişti, deoarece ar asigura supremaţia globală a unei rase superioare în raport cu cele inferioare. În plus, nazismul şi neoconservato-rismul au în comun mitul politic al propriei excelenţe, mitul superiorităţii propriei naţiuni faţă de alte naţiuni.

În manifestul neoconservator american de la început de secol XXI este invocat, ca echivalent al proletariatului la bolşevici sau al rasei superioare la nazişti, motivul autosuficient

45

pentru a legitima pretenţia unui stat de a deţine hegemonia în plan mondial, că în lumea de azi SUA sunt unica superputere globală, economic şi militar, iar în viitorul apropiat ar trebui să fie o putere militară şi mai mare. Un construct ideologic în care, după cum se vede, diferitele denominaţiuni religioase relativi-zate sunt o chestiune strict privată, care satisfac astfel iluzia libertăţii de conştiinţă, dar ideea de Dumnezeu ca atare, ca valoare absolută este eliminată şi în locul ei este pusă forţa brută, „preeminenţa” militară. Nu mai există nici un Dumnezeu şi nici o Istorie, care va judeca faptele oamenilor sau ale naţiunilor, ci se crede că acestea vor rămâne pur şi simplu nejudecate de către nici o Justiţie, umană sau divină, imanentă sau transcendentă.

Comunicarea de aici poate fi numită ca fiind circulară din mai multe puncte de vedere. În primul rând, acest tip de comunicare ilustrează la modul general un sofism de tipul circularităţii. Se susţine în premise că ideologia ar deţine adevărul absolut, fapt care abia ar urma să fie demonstrat prin concluzie. În ideologia nazistă de exemplu, se susţine că rasa ariană este superioară tuturor celorlalte rase şi că, prin urmare, ideologia ei este deţinătoarea adevărului absolut. Altfel spus, rasa ariană deţine adevărul absolut pentru că este o rasă superioară, şi este o rasă superioară pentru că deţine adevărul absolut. Ideea superiorităţii rasei ariene este introdusă ca fiind adevărată în premise, fără ca adevărul acestei judecăţi să fi fost demonstrat în concluzia unui silogism anterior. La fel stau lucrurile şi cu proletariatul în ideologia comunistă. Ideea că proletariatul nu se poate emancipa pe sine, fără a emancipa în acelaşi timp şi restul societăţii, era considerată ca fiind adevărată, chiar dacă starea de fapt demonstra contrariul, anume că proletariatul nu emancipează, ci îşi subordonează restul societăţii. În fine, în ideologia neoconservatoare, Statele Unite trebuie să deţină dominaţia globală pentru că au putere militară şi trebuie să aibă cât mai multă putere militară, pentru a deţine dominaţia

46

globală. Ideologia crează „o lume paralelă cu cea reală, care îşi întreţine propriile iluzii”30.

În al doilea rând, comunicarea derivată din ideologie este circulară şi pentru că ideologia este o construcţie autosu-ficientă, nu una generată de dialog. Ideologia nu primeşte mesaje nici de la Divinitate şi nici de la Celălalt, de la alţi oameni. Ideologia nu se construieşte nici pe revelaţia venită din partea transcendenţei, nici prin dialogul cu semenii, aşa cum este cazul în tipurile de comunicare analizate anterior. Ci ideologia se constituie, prin uzurpare, dintr-o sumă de idei, vulgarizate şi banalizate, provenind de la un cerc restrâns de pretinşi iniţiaţi, numiţi uneori generic „mari dascăli ai omenirii”. Ideile iniţiale, economice, rasiale sau de dominaţie globală, pot avea o anumită valoare ştiinţifică, dar ideologia care le preia se articulează ca o denaturare şi o parodie a ştiinţei.

Retorica generată de ideologia bolşevică sau nazistă evoluează într-un plan care îşi pierde şi în alt sens legătura cu realitatea. Partidul unic, care pretinde că se află în posesiunea adevărului absolut, va trebui să dea şi impresia că poate controla totul, de asemenea la modul absolut. Întâmplările negative şi neprevăzute – catastrofe naturale, accidente, mişcări de protest sau pierderea unei bătălii pe front – trebuie să dispară din conştiinţa publică, trebuie ascunse cu grijă, deoarece acestea ar contrazice imaginea unui partid atotputernic, a unei ideologii infailibile şi a unei societăţi perfect planificate. Atunci realitatea trebuie să fie reconstruită, informaţiile despre realitate trebuie să fie filtrate şi interpretate după o grilă oficială. Presa este total ideologizată şi cenzurată, iar propaganda devine o mistificare permanentă. Agenda publică nu este impusă de către nevoile şi neprevăzutul vieţii de zi cu zi, ci de către evenimentele oficiale din viaţa partidului, de angajamentele luate în cinstea acestor evenimente şi de către diverse teze

30 Chantal Millon-Delsol, op. cit., p. 42.

47

lansate cu aceste ocazii. Nu ceea ce văd oamenii cu ochii lor din realitate este adevărat, ci numai versiunea oficială asupra realităţii este singura adevărată. Oamenilor le este interzis de altfel să vorbească despre realitate, decât doar în cadru organizat, iar „cadrul organizat” este chiar spaţiul ritualic al şedinţelor oficiale, în care realitatea este falsificată metodic şi total.

Retorica ideologică este prima din istorie care transfi-gurează propagandistic în mod complet realitatea. Sunt create formule şablon, ca scheme aperceptive a realităţii, expresii standard care ajung să fie complet golite de realitate, din care rezultă finalmente ceea ce s-a numit „limba de lemn”, prin consecinţă o limbă nu doar lipsită complet de expresivitate, ci şi de conţinut semnificant, o limbă care dă oamenilor capacitatea bizară de a vorbi fără să spună nimic. Limbajul este intervertit, cuvintele sunt utilizate cu scopul de a sugera contrariul a ceea ce se întâmplă în realitate, documentul programatic care configurează intenţiile agresive globale ale SUA este numit „Strategie de Apărare”.

Prin pretenţia de a fi în posesiunea unui adevăr absolut, de a fi infailibilă, prin excluderea comunicării pe orizontală cu ceilalţi şi prin refuzul violent de a lua în considerare punctele de vedere care o contrazic, retorica ideologică bolşevică şi nazistă înseamnă o reîntoarcere structurală, formală, la vechiul tip de comunicare pe verticală, bazat pe revelaţie, pe adevărul absolut primit de la divinitate. Diferenţa profundă dintre cele două tipuri de retorică este dată de dimensiunea credinţei. Retorica motivării religioase a războiului şi-a dovedit eficienţa, timp de milenii, prin credinţa în adevărul revelat, credinţă împărtăşită practic unanim. Sentimentul dominant în regimurile ideologiilor totalitare nu este însă credinţa, ci frica. Când credinţa – atâta cât a fost – în adevărurile ideologice a dispărut complet, în timp de numai aproximativ două decenii, iar frica a fost depăşită, retorica ideologică şi-a pierdut sensul şi regimurile politice care au generat-o au intrat în descompunere.

48

3. Legitimarea şi delegitimarea hegemoniei SUA

3. 1. Constituirea unei lumi multipolare Este o chestiune de ordinul evidenţei că, în prezent şi în

viitorul apropiat, pe plan global se derulează procese complexe, care vor conduce finalmente la constituirea unor noi poli de putere militară, economică, politică şi simbolică capabili de a contracara acţiunile politico-militare ale SUA, de a desfiinţa statutul de unică superputere al SUA şi de a rivaliza cu acestea31. Potrivit fostului secretar de stat Henry Kissinger32, viitorii centri de putere cu care se vor confrunta SUA vor fi: Japonia, Rusia, China, UE şi, eventual, India. Lumea islamică nu contează, cel puţin deocamdată, fiind slab productivă sub raport economic şi puternic fragmentată politico-militar, naţiunea arabă nu este grupată într-un singur stat, Islamul este o civilizaţie care nu şi-a regăsit încă un stat-nucleu, cum a fost odinioară Imperiul Otoman. Politologul român Silviu Brucan preia ideea lui Kissinger şi avansează, în plus, şi un set de reguli care ar urma să guverneze jocul, adică aceste noi raporturi de forţe pe plan internaţional. Anume: (1) Nici unul dintre cei cinci sau şase jucători nu trebuie să se izoleze şi nici să nu se lase izolat de ceilalţi, dacă vrea să joace un rol important pe scena globală; (2) Fiecare jucător trebuie să caute să alcătuiască o coaliţie cu alţii, cu cât mai mulţi dintre ceilalţi patru sau cinci; (3) Coaliţia care va reuşi să formeze o majoritate va avea cuvântul hotărâtor în relaţiile internaţionale33. 31 Vezi Nicolae Iuga, Cauzalitate emergentă în Filosofia istoriei, Ed. Limes, Cluj, 2008, p. 83 şi urm. 32 Henry Kissinger, Realists vs Idealists, în: „International Herald Tribune”, nr. din 20. 05. 2005. 33 Silviu Brucan, Secolul XX, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 104.

49

În sensul celor enunţate mai sus, un interesant pol de putere îl constituie Japonia, o ţară cotată pa locul doi în lume după SUA, în privinţa tehnologiei, şi pe locul trei, după SUA şi China, în privinţa PIB, la nivelul anului 201134. Are o populaţie de 127 milioane locuitori şi o forţă de muncă cu o înaltă etică profesională. Este o ţară practic lipsită de resurse, importă aproape în totalitate materiile prime şi produsele petroliere dar, datorită unei productivităţi uluitoare şi promovării high-tech, a ajuns la un înalt indice de valorificare a materiilor prime şi la o extraordinară performanţă economică în ansamblu. Japonia are un sector militar puţin dezvoltat, pentru care se alocă doar 1% din PIB, eliberându-se în acest fel resurse financiare importante pentru investiţii. Acest fapt a devenit un avantaj în cursa economică mondială.

China are avantajul celei mai populate ţări de pe glob. Ocupă locul întâi în plan mondial în privinţa populaţiei (peste 1,3 miliarde locuitori), este cel mai mare exportator mondial de bunuri de consum şi ocupă – la o diferenţă de doar 20%, potrivit unei estimări din 2011 – locul doi după SUA în privinţa PIB35 şi locul patru pe glob privind întinderea teritoriului. În ultimii ani, China a realizat importante schimbări de structură economică, a renunţat în parte la economia de comandă specifică dictaturii comuniste, a reformat sistemul de educaţie, a trimis tineri la studii, în special în Japonia sau SUA şi a favorizat importurile de tehnologie în domeniul informaticii, telecomu-nicaţiilor şi biotehnologiei. Tototdată, potrivit aprecierilor unor specialişti, China a devenit o putere militară de importanţă globală36. De altfel, China şi SUA sunt deocamdată singurele puteri militare care au dezvoltat arme cu care pot fi loviţi sateliţii din spaţiul cosmic, arme extrem de importante în

34 Human Development Report 2011, accesat ianuarie 2014. 35 World Economic Outlook Database, accesat ianuarie 2014. 36 Silviu Brucan, op. cit., p. 118.

50

condiţiile în care operaţiunile militare de la sol sunt coordonate prin sateliţi de comunicaţii.

Federaţia Rusă deţine locul întâi pe glob în privinţa suprafeţei, locul şase în ceea ce priveşte populaţia, cu peste 145 milioane locuitori, şi locul nouă în privinţa PIB, dar are resurse uriaşe şi unul dintre cele mai puternice sisteme militare din lume. În ultimii ani, Rusia a ajuns principala beneficiară a creşterii preţului petrolului. Redresarea economică şi militară a Federaţiei Ruse, după prăbuşirea fostei URSS, este o realitate ce nu poate fi ignorată. PIB-ul Rusiei a crescut spectaculos în timpul preşedenţiei lui Putin, de la 200 miliarde dolari în 1999 la 920 miliarde dolari în 2006 şi la peste 2.000 miliarde dolari în 200937. Rusia este o superputere energetică globală, deşi nu are o economie diversificată, este un „petrol-stat”38, dar care este în acelaşi timp şi o veche putere nucleară şi care generează creştere economică fără o dezvoltatre în economia reală.

Constituirea Uniunii Europene este probabil cel mai ambiţios proiect politic din ultima jumătate de secol. UE este încă departe de statutul unui stat federativ, producţia, politicile economice şi bugetele sunt încă organizate pe baze naţionale. Totuşi, câţiva indicatori sintetici ar putea fi relevanţi. Cu peste o jumătate de miliard de locuitori, UE ocupă la populaţie locul trei pe glob, după China şi India, iar la PIB locul patru, după SUA, China şi Japonia. O integrare propriu-zisă a diverselor state europene într-o Uniune care să aibă caracteristicile unui singur stat federativ este un proces complex şi aflat deocamdată sub semnul întrebării, deoarece ar presupune în prealabil disoluţia puterilor naţionale componente, dar procesul este în derulare. Un proces care, dacă se va derula cu succes, va avea ca emergenţă în viitorul apropiat una dintre cele mai puternice

37 International Monetary Fund, Rusia, consultat ianuarie 2014 38 Lilia Shestova, Vladimir Putin, în rev. „Foreign Policy”, Washington, nr. 2/2008.

51

economii şi una dintre cele mai importante structuri politice şi militare.

3. 2. Legitimarea şi delegitimarea hegemoniei SUA După cum remarca şi Zbigniew Brzezinski, proclamarea

hegemoniei globale a SUA şi încoronarea preşedintelui american ca lider global nu sunt evenimente care ar putea fi legate convenţional de o dată anume din calendar39, ci pur şi simplu, după prăbuşirea fostei URSS, preşedintele american a început să se comporte ca un lider global.

Pare a fi cumva în logica lucrurilor. Puterile aliate, care au ieşit învingătoare din al doilea război mondial, s-au considerat pur şi simplu îndreptăţite la statutul de hegemonie globală şi, în consecinţă, au organizat Procesul de la Nurnberg şi au constituit Consiliul de Securitate al ONU, chiar dacă aveau interese divergente şi au ajuns la scurt timp după aceea să dezvolte o retorică reciproc belicoasă, în cursul a ceea ce s-a numit „războiul rece”. La fel, după prăbuşirea fostei URSS, a părut cumva normal ca puterea considerată învingătoare a războiului rece, respectiv SUA, să fie acceptată tacit ca lider global. Dar ceea ce era acceptat tacit în anii ’90, a fost afirmat explicit în anul 2000, în Rebuilding America’s Defeces. Încă din preambul se afirmă că „Statele Unite au condus Occidentul spre victorie în războiul rece”, afirmaţie reiterată de nenumărate ori, în diverse formulări şi contexte, pe tot parcursul documentului. Nu sunt date argumente clare, iar lucrurile în acest punct sunt discutabile.

Potrivit aceluiaşi Brzezinski40, comportarea Americii ca lider mondial seamănă în unele privinţe cu autoîncoronarea lui

39 Zbigniew Brzezinski, A doua şansă, Ed. Antet, Bucureşti, 2007, p. 5. 40 Idem, p. 6.

52

Napoleon. Atunci împăratul francezilor a luat coroana din mâinile papei şi şi-a aşezat-o singur pe cap, deoarece considera că are misiunea istorică de a impune cu sabia, în toată Europa, principiile Revoluţiei Franceze. La fel, preşedintele SUA dintre anii 2000-2008 George W. Bush a crezut, cu un soi de fervoare religioasă, că lui îi revine misiunea istorică de a remodela cultural, politic şi militar lumea islamică, precum şi alte zone ale globului. Numai că există aici şi diferenţe, pe care Brzezinski nu le numeşte, şi care sunt capitale. Lumea multipolară ce se formează azi nu se poate compara cu Europa din timpul războaielor napoleoniene, după cum preşedintele G. W. Bush nu se poate compara cu Napoleon.

Pe de altă parte, hegemonia SUA ar putea părea chiar un fapt împlinit. Dispunând de armele cele mai perfecţionate şi mai sofisticate, cu baze militare pe toate continentele şi cu mari flote de război pe toate mările lumii, SUA nu au egal, deocamdată, pe plan militar. Niciodată în istorie nu s-a mai întâmplat ca o singură putere să domine cu atâta autoritate tot restul lumii.

Dar – să examinăm, încă o dată41, argumentele pe rând. Se spune că SUA au ieşit victorioase din războiul rece,

învingând clar cealaltă putere globală, fosta URSS, care de altfel s-a şi destrămat la începutul anilor ’90. De aceea s-ar cuveni ca SUA să aibă hegemonia globală. Dacă vom examina critic argumentul, vom putea constata că este, cel puţin în parte, eronat. Este adevărat că, pe la începutul anilor ’80, preşedintele SUA Ronald Reagan a provocat o escaladare a cursei înarmărilor („Războiul stelelor”) şi o creştere ameţitoare a cheltuielilor militare, cheltuieli la care economia etatistă şi necompetitivă a fostei URSS nu mai putea să facă faţă. Dar la prăbuşirea fostei URSS, nici Statele Unite şi nici vreo altă putere nu au avut o contribuţie directă şi imediată. Cea mai bună

41 Nicolae Iuga, Cauzalitate emergentă în Filosofia Istoriei, ed. cit., p. 87 şi urm.

53

dovadă este aceea că destrămarea fostei URSS, produsă într-un timp scurt şi prin evenimente precise, în vara şi toamna anului 1991, a luat prin surprindere pe toată lumea, inclusiv pe SUA şi pe celelalte puteri importante. A fost un fapt istoric de o importanţă uriaşă, care nu a fost prevăzut de către politicieni şi nici de către oamenii de ştiinţă, autori de scenarii globale, nici măcar cu un an-doi mai înainte.

În realitate, cauza principală în prăbuşirea fostei URSS a constituit-o exact seria de iniţiative luate de către fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov. După cum arată în analizele sale şi politologul american Imm. Wallerstein42, Mihail Gorbaciov a încercat să împiedice scufundarea URSS, aruncând balastul peste bord. El a iniţiat măsuri unilaterale de dezarmare, obligând SUA la reciprocitate. A renunţat la războiul catastrofal din Afganistan, care a însemnat pentru sovietici aproximativ ceea ce a însemnat Vietnamul pentru americani, şi a abandonat pur şi simplu la voia întâmplării celelalte ţări foste comuniste. Pe data de 4 decembrie 1989, la întâlnirea avută cu preşedintele SUA G. Bush senior, Gorbaciov a fost de acord inclusiv cu unificarea Germaniei. Gorbaciov a vrut să păstreze numai URSS şi să o reformeze. În consecinţă, Gorbaciov a încercat reformarea URSS prin măsuri interne, pe două planuri: o reconstrucţie economică (în rusă: „perestroika”) şi un efort de regenerare morală a sistemului (în rusă: „glasnosti” = transparenţă). Ambele măsuri reformiste au determinat evoluţii care au scăpat de sub controlul autorităţilor sovietice. Atunci a trebuit să fie sacrificată însăşi Uniunea Sovietică în calitate de organizaţie supra-statală, operaţiune executată cu sânge rece de către succesorul lui Gorbaciov, Boris Elţân.

În paranteză fie spus, aici se pune încă o problemă. Anume, dacă sistemul socialist de tip asiatic din fosta URSS,

42 Immanuel Wallerstein, Declinul puterii americane, Ed. Incitatus, Bucureşti, 2005, p. 48.

54

impus ca atare după al doilea război mondial şi în Estul Europei, era atâta de aberant şi de contraproductiv, cum se face că acesta a durat totuşi atâta de mult timp, aproximativ şapte decenii, cum se face că oamenii care îl alcătuiau au îndurat atâtea privaţiuni, inclusiv reprimarea crudă, nedreaptă şi arbitrară de către propriul sistem. Explicaţia nu poate fi decât una de ordin moral: au existat oameni care au crezut în sistem. Au existat oameni îndoctrinaţi, care aveau sentimentul difuz că istoria este cu ei, că istoria este de partea lor, că acţiunea lor se află în consens cu un progres social obiectiv, că ei sunt exponenţi ai clasei muncitoare şi, în această calitate, au un tip special de legitimitate: au misiunea istorică de a emancipa clasa muncitoare şi o dată cu ea întreaga societate. Pentru realizarea unei atari misiuni de uriaşă însemnătate istorică şi oarecum mesianică, nici un efort nu părea a fi prea mare, nici măcar sacrificiul de sine. Încât putem spune că oamenii nevinovaţi, ucişi din ordinul lui Stalin, au murit cu conştiinţa împăcată. Atunci când acest sentiment a început să-i părăsească pe oameni, atunci când ei au început să-şi piardă credinţa că istoria ar fi de partea lor, abia atunci au fost create condiţiile care au determinat prăbuşirea din interior a socialismului din fosta URSS şi din celelalte ţări foste socialiste.

De cealaltă parte, SUA au venit cu un sentiment similar, al propriei excelenţe, cu conştiinţa faptului că au o misiune istorică la scară globală, care ar fi suficientă pentru a legitima moral orice acţiune intreprinsă în plan extern, inclusiv acţiunile militare cele mai nedrepte. Componentele acestui sentiment ar putea fi sintetizate astfel. Încă din secolul al XIX-lea, SUA au susţinut ferm anumite principii şi valori. După Wallerstein, aceste principii sunt: libertatea cuvântului, libertatea credinţei, asigurarea unui mod de viaţă ferit de lipsuri şi de teamă. Apoi, în perioada postbelică, SUA au impus decolonizarea Lumii a treia43.

43 Idem, p. 16, 20.

55

După Fr. Fukuyama, în timpul celui de al doilea război mondial, SUA au intervenit militar pentru salvarea Europei şi înfrângerea nazismului, pentru ca după război să acorde imense ajutoare financiare Europei Occidentale, prin Planul Marshall44. Şi, în fine, după Brzezinski, America a fost principala apărătoare a democraţiei, împotriva regimurilor totalitare, pe tot parcursul secolului XX45. Concluzia, cum nu se poate mai firească, a fost că SUA ar fi singura putere care, în cadrul unei hegemonii luminate, ar putea crea în prezent o ordine mondială paşnică, prosperă şi democratică.

Este vorba, bineînţeles, de un exerciţiu retoric, care trece cu vederea faptele care contrazic sau resemnifică această imagine angelică a SUA. La un examen critic însă, faptele care contrazic aceste afirmaţii nu trebuie să ne scape. Anume, în secolul al XIX-lea, SUA au utilizat pe scară largă munca forţată a sclavilor negri aduşi din Africa şi au exterminat triburile indigene. Această exterminare a fost un genocid mult mai mare decât toate genocidurile laolaltă, comise în Europa în secolul XX, şi s-a soldat cu peste nouă milioane de victime46. „Corectitudinea politică” din SUA de azi faţă de negri sau indieni este, într-un sens, o recunoaştere tacită, o recompensă tardivă şi o manifestare a unui subconştient sentiment de culpabilitate.

În al doilea război mondial, SUA au „salvat” Europa, de fapt au intervenit militar în Europa, dar nu dezinteresat, ci cu scopul de a prelua de la aceasta ştafeta economiei şi politicii mondiale. De asemenea Planul Marshall, de finanţare a reconstrucţiei economice postbelice în Europa de Vest, nu a fost chiar dezinteresat şi, în general, nu există nicăieri în istorie acte dezinteresate, de pură filantropie, un stat, oricare ar fi fost el, nu a fost niciodată o societate de binefacere pentru alte state, ci

44 Francis Fukuyama, America la răscruce, Ed. Antet, Bucureşti, 2006, p. 87. 45 Zb. Brzezinski, op. cit., p. 160. 46 Ward Churchill, A Little Matter of Genocide, San Francisco, 1997.

56

logica politicii externe a fost întotdeauna ca statul mai puternic să-şi subordoneze, să ocupe statele mai slabe şi să le exploateze în folosul propriu, în conformitate cu acea logică a viului, după care peştele mai mare îl înghite pe cel mai mic. În concluzie, prin Planul Marshall SUA s-au asigurat în Europa de Vest de o uriaşă piaţă de desfacere pentru produsele proprii, bucurându-se în plus şi de obligaţiile şi recunoştinţa unor state devenite clientelare. Războiul rece nu a fost câştigat de către SUA, decât eventual în plan propagandistic, atâta vreme cât frontierele şi sferele de influenţă ale SUA şi URSS din 1989 erau exact aceleaşi ca şi în 1945. După Conferinţa de la Ialta (1945), URSS a ajuns să deţină sub controlul său o treime din glob, iar Statele Unite au pretins restul lumii.

Apoi, în perioada postbelică, o serie întreagă de fapte contrazic mitul propriei excelenţe morale pe care SUA şi-l cultivă cu obstinaţie. Între 1950-1953, SUA au intervenit în războiul din Coreea, suferind mari pierderi de vieţi omeneşti, dar după încheierea armistiţiului situaţia geopolitică a revenit practic în punctul de plecare. Războiul din Vietnam a însemnat o experienţă încă şi mai dramatică pentru SUA, pierderile fiind uriaşe pe toate planurile, pierderi de vieţi omeneşti, costuri financiare extrem de ridicate (peste 150 miliarde dolari), pierderi în planului prestigiului militar şi al evoluţiei economice. În timp ce SUA se aflau angajate în Vietnam cu pierderi considerabile, Japonia şi Europa au realizat creşteri economice importante. SUA au intervenit militar în Coreea sau Vietnam, dar nu au intervenit deloc, nici măcar politic la modul eficient, în Europa Centrală. În 1956, URSS a reprimat sângeros revolta antico-munistă din Ungaria, soldată cu peste două mii de morţi şi peste zece mii de răniţi, în 1968 a invadat militar Cehoslovacia, iar în 1981 a impus starea marţială în Polonia. SUA, considerată în anul 2000 ca fiind puterea care a învins Uniunea Sovietică, s-au limitat la condamnări formale, tardive şi ipocrite. Invadarea Cehoslovaciei în noaptea de 21 spre 22 august 1968 a fost

57

ordonată de către liderul sovietic Leonid Brejnev doar în urma unei discuţii telefonice cu preşedintele SUA Lyndon Johnson, în care acesta din urmă a dat asigurări că nu va interveni.

Mai mult, în paralel SUA au intreprins în sfera lor de influenţă măsuri asemănătoare cu cele practicate de către URSS în Estul Europei. În septembrie 1973, în Chile, guvernul rezultat în urma alegerilor democratice a intenţionat naţionalizarea unor companii americane. În aceste condiţii, SUA au orchestrat o sângeroasă lovitură de stat, soldată cu asasinarea preşedintelui ales Salvador Allende, şi au adus la putere brutala dictatură militară a generalului Augusto Pinochet. Au mai existat, desigur, şi alte intervenţii de acelaşi tip, în America Latină sau în alte zone ale lumii.

În linii mari şi într-o formă rezumată, aceasta este în mod obiectiv zestrea morală contradictorie şi credibilitatea internaţională cu care se SUA se prezentau la bilanţul de încheiere a războiului rece.

Să nu omitem, totuşi, un fapt. În perioada războiului rece, Statele Unite au organizat şi finanţat o serie de posturi de radio – Radio Europa Liberă, Radio Libertatea şi Vocea Americii – posturi care transmiteau pentru ţările din fostul bloc comunist, oferind locuitorilor de aici surse alternative de informare despre propriile ţări, precum şi despre ceea ce se întâmpla în lume în general47. În acest fel au putut fi limitate efectele dezinfomării şi manipulării practicate în regimurile totalitare, precum şi degradarea totală de ordin cultural-politic a cetăţenilor din ţările foste comuniste. Înfiinţarea şi finanţarea acestor posturi de radio înseamnă un merit moral real al SUA şi o contribuţie la căderea comunismului care nu poate fi negată. Totodată, prin aceste posturi de radio, Occidentul exercita o anumită atracţie, o fascinaţie faţă de valorile proprii şi faţă de modul de viaţă din Vestul Europei şi din America de Nord. A

47 Fr. Fukuyama, op. cit., p. 111.

58

fost probabil cel mai important sentiment spontan, care a legitimat SUA în ochii a zeci de milioane de oameni simpli din fostul bloc comunist, de la încheierea celui de al doilea război mondial şi până la prăbuşirea comunismului.

Acest real sentiment filo-american şi filo-occidental, azi un ceva de domeniul trecutului, era comparabil doar cu celălalt sentiment, contrar, cu credinţa comuniştilor îndoctrinaţi, că mersul istoriei ar fi de partea lor. Comunismul sovietic nu s-a prăbuşit în faţa maşinei de război a lui Hitler, dar a căzut după ce oamenii nu au mai crezut în acest tip de legitimare. La fel, pierderea credinţei că Statele Unite ale Americii reprezintă un etalon moral pentru restul lumii, credinţă care a fost cândva prezentă la zeci de milioane de oameni din ţările foste comuniste, a însemnat o pierdere morală uriaşă pentru Statele Unite ale Americii. Deprecierea morală, iar nu vreo lovitură militară mortală ar putea fi cauza principală care va duce, într-un viitor nu foarte îndepărtat, la prăbuşirea acestui imperiu.

3. 3. După Atentatele de la 11 septembrie 2001 Potrivit unor autori48, încă din 1993 în presa importantă

din Statele Unite, în Washington Post de exemplu, a început să se afirme că, după căderea comunismului, SUA ar avea nevoie de ideea unui nou adversar, spre a-şi justifica în plan intern politica externă şi că Islamul ar fi duşmanul cel mai potrivit, mai ales că poate fi uşor reprezentat pe hartă, respectiv pe ecranele televizoarelor, ca o uriaşă pată verde alungită, întinsă de la Gibraltar până în Indonezia. Într-adevăr, înainte de 1989 comunismul, definit ca „duşmanul nr. 1 al omenirii”, era repre-zentat pe ecranul televizoarelor, zi de zi, ca o imensă pată roşie, acoperind acea parte a globului unde se aflau URSS şi celelalte

48 Adrian Mac Liman, în „România liberă”, nr. 4110/26. 09. 2005.

59

ţări comuniste. În acest fel, americanul mediu înţelege şi reţine mai uşor cine este duşmanul, cât de mare este el şi ameninţarea lui.

În baza ameninţării materializate în atentatele de la 11 septembrie 2001, noul preşedinte al SUA, George W. Bush a anunţat imediat o nouă strategie militară a Statelor Unite, strategie care a preluat de fapt ideile din Rebuilding America’s Defenses, program elaborat de fapt cu un an mai-nainte de atentate. Anume, este vorba de doctrina războiului preventiv, în baza căreia SUA vor ataca şi neutraliza pe oricine şi de oriunde, dacă respectivul stat va fi apreciat ca reprezentând un pericol petenţial la adresa intereselor SUA, care interese pot fi prezente practic pe tot globul.

Statele Unite au invadat Afganistanul şi au atacat Irakul, în baza aceluiaşi tip de justificare şi cu argumente false, deşi planurile de război împotriva Irakului fuseseră elaborate de asemenea cu câţiva ani înainte de septembrie 2001. Credinţa că Statele Unite şi-ar folosi uriaşa lor putere în scopuri morale şi spre binele public internaţional a dispărut complet. Administraţia Bush nu a reuşit însă, după cum remarca şi Francis Fukuyama, să anticipeze virulenta reacţie globală negativă faţă de acest mod de a-şi impune hegemonia49. Mai mult, adoptarea unor măsuri menite să discrediteze ONU, refuzul de a recunoaşte Tribunalul Penal Internaţional, refuzul de a semna Acordul de la Kyoto privind poluarea globală, referirile peiorative la ceea au numit „vechea Europă”, făcute în anii 2002-2003 de către cei mai înalţi oficiali americani, cu scopul de a pune presiune pe statele vest-europene ca să aprobe războiul, modul mai presus de lege în care se comportă militari şi funcţionari ai amba-sadelor SUA din unele ţări despre care se crede că oricum nu contează etc. – toate acestea au apărut ca manifestări clare de aroganţă şi şovinism de mare putere, cu care SUA au găsit de cuviinţă să trateze pe celelalte state ale lumii.

49 Francis Fukuyama, op. cit., p. 14.

60

Războiul din Irak a avut mai multe efecte perverse, decât cele scontate de către atacatori. Irakul, după ce a fost ocupat printr-o operaţiune teribilă de bombardament aerian şi o ofensivă terestră de numai două săptămâni, nu a mai putut fi nicidecum pacificat, deşi a fost pusă în joc cea mai puternică maşină de război din lume. Dimpotrivă, prezenţa ocupantului a declanşat aici un puternic război de guerilă, război purtat cu mijloace disperate dar practic imposibil de contracarat. În momentul atacului terestru american, Irakul avea o armată permanentă bine instruită de aproximativ cinci sute de mii de oameni plus peste şase sute de mii de rezervişti, un total de peste un milion o sută de mii de soldaţi, armată din care SUA nu au capturat un număr semnificativ de prizonieri, fapt care americanilor nu le-a dat atunci de gândit. Foştii soldaţi irakieni au aruncat uniformele şi aparent s-au risipit pe la casele lor, dar au păstrat armamentul individual şi au continuat să poarte o luptă imposibil de înfrânt de către o armată străină, prin războiul de tip clasic. Facţiunile politice şi confesionale rivale din această ţară au început să se lupte între ele cu mijloace de tip terorist, cu maşini capcană şi atacuri sinucigaşe. Au rezultat pierderi umane uriaşe, greu de estimat cu precizie, în tot cazul de ordinul sutelor de mii de morţi, pentru care deocamdată nu poartă nimeni nici o răspundere.

Atacarea Irakului a radicalizat lumea islamică şi a furnizat un număr tot mai mare de adepţi structurii jihadiste Al-Quaeda. În loc să tragă de aici concluzia că soluţia războiului este una greşită, SUA dimpotrivă au continuat să se comporte iraţional, au plusat şi au ameninţat şi Iranul, inclusiv cu un atac nuclear, dar nu au putut începe războiul împotriva Iranului, lăsând în spate un Irak pe care nu îl pot controla militar. S-ar putea spune: bine, dar ar fi de dorit ca o ţară precum Iranul să fie lăsată să ajungă putere nucleară? Cei care pun problema în acest fel ar trebui să ştie că, după 2001, Iranul şi-a manifestat faţă de SUA, în mod repetat, disponibilitatea pentru un dialog

61

diplomatic şi pentru limitarea activităţilor sale nucleare la scopuri civile, dar SUA au respins toate ofertele cu aceeaşi aroganţă şi suficienţă. SUA au respins dialogul cu Iranul, pentru că aveau nevoie de fabricarea unui pretext pentru război împotriva Iranului. Dar, după destabilizarea neaşteptată a Siriei şi împingerea acestei ţări la război civil, precum şi după opoziţia fermă a Rusiei şi succesele diplomatice ale Moscovei din toamna anului 2013, atacarea Iranului a fost amânată din nou. În context, trebuie să-i dăm dreptate lui Imm. Wallerstein, atunci când acesta afirmă că America a acumulat un credit moral şi ideologic considerabil în cei peste două sute de ani de existenţă, dar că preşedintelui George W. Bush i-au fost suficienţi doar câţiva ani ca să-l irosească aproape complet50.

3. 4. Eşecurile portocalii

A mai fost pusă în practică şi o altă idee din Rebuilding America’s Defenses, aceea de schimbare a conducerii şi a regimului politic din ţări considerate „ostile” şi înlocuirea acestora cu con-duceri şi regimuri politice pretins „democratice”. Dar în practică se poate vedea clar că schimbarea regimului politic dintr-o ţară şi pretinsa democratizare a acestei ţări cu forţa nu este întotdeauna o soluţie. De exemplu, acest lucru a reuşit în Panama, în 1991, dar nu a mers în Irak. Prin urmare, s-a căutat o altă soluţie.

SUA au recurs la forţarea unor schimbări în sens pretins democratic prin mijloace financiare şi prin manipulare. Scenariul era extrem de simplu. Se ia o ţară în care SUA doresc să opereze o schimbare de regim, eventual să aducă la vârf o conducere pro-americană. Se finanţează masiv o opoziţie zgomotoasă şi vehementă, insensibilă la argumente raţionale, şi se intervine de regulă într-un moment electoral. Fără să mai aştepte finalizarea 50 Imm. Wallerstein, op. cit., p. 26.

62

procesului electoral, numărarea voturilor şi comunicarea oficială a rezultatelor, opoziţia acuză neverificat puterea de fraudă şi organizează mari proteste de stradă. Se improvizează chiar şi simboluri ad-hoc, se adoptă o vestimentaţie de o anumită culoare, se cântă anumite cântece etc. Partea acuzată neverificat de fraudă electorală nu poate risca să reprime demonstraţiile, pentru că aceasta ar duce la o escaladare a violenţei şi s-ar întoarce împotriva sa, aşa că nu are de ales şi părăseşte puterea. Opoziţia proclamă victoria şi sărbătoreşte euforic, numărarea voturilor nu mai interesează pe nimeni, iar rezultatul real al alegerilor nu mai este aflat niciodată.

Oricât ar părea de curios, acest scenariu aparent naiv a fost aplicat cu succes în mod repetat. A fost un mod de a opera, care a reuşit să dea trei lovituri de stat, în trei ţări – Serbia, Georgia şi Ucraina – în trei ani la rând. Agentul care orchestra şi finanţa aceste lovituri de stat era însuşi ambasadorul pleni-potenţiar al SUA Richard Miles. Acest Richard Miles era în anul 2000 ambasador la Belgrad, de aici a fost mutat, în 2003, la Tbilisi, unde a avut loc aşa-zisa „revoluţie a trandafirilor”, iar de aici imediat la Kiev, la „revoluţia portocalie”. În Serbia, Miloşevici a fost alungat de la putere, în ziua alegerilor prezidenţiale din anul 2000, printr-o uriaşă manifestaţie de stradă, în care era acuzat de fraudarea alegerilor, fără ca acuzaţia să fi fost dovedită în vreun fel niciodată şi fără ca voturile să mai fi fost numărate de către nimeni, niciodată.

În toamna anului 2003, scenariul s-a repetat aproape identic şi în Georgia. Cu ceva timp mai-nainte, la Ambasada SUA de la Tbilisi a fost trimis ambasadorul Miles. Georgia este o ţară minusculă, dar cu o poziţie strategică deosebit de importantă, aflată undeva între Rusia şi Iran şi având ieşire la Marea Neagră, practic singurul loc pe unde petrolul din zona Mării Caspice ar putea fi tranzitat spre Occident, fără probleme. Atunci, în toamna anului 2003, în Georgia aveau loc alegeri parlamentare, nu şi prezidenţiale, preşedintele Şevardnadze

63

mai având încă un an de mandat. În ziua alegerilor, opoziţia a ieşit în stradă şi a organizat puternice manifestaţii, finanţate prin Ambasada SUA, acuzând că alegerile nu sunt corecte şi că preşedintele Şevardnadze patronează aceste alegeri fraudate. Preşedintele Şevardnadze a fost solicitat să vină şi să prezinte situaţia în faţa Parlamentului. De bunăcredinţă fiind, Eduard Şevardnadze a venit, dar în Parlament au pătruns manifestanţi trăgând focuri de armă. Gărzile l-au scos pe preşedinte afară din aula Paramentului, pe o uşă din dos, sub motivul că îi asigură protecţia, apoi l-au sfătuit să fugă, pentru că viaţa îi este în pericol. Preşedintele legitim al Georgiei Eduard Şevardnadze şi-a părăsit ţara şi s-a refugiat în Germania, iar Parlamentul l-a proclamat ca preşedinte interimar pe conducătorul manifestanţilor portocalii, Mihail Saakaşvili, un avocat cu studii făcute în SUA, care a trăit mai mulţi ani în SUA şi s-a căsătorit acolo, fiind foarte probabil recrutat de către CIA. În anul 2000, când în Serbia a fost organizată lovitura de stat împotriva lui Miloşevici, pe acest Saakaşvili în găsim la Belgrad, unde a locuit mai mult timp, finanţat de Soros, pentru a studia modalităţile de manipulare a maselor şi pentru a observa nemijlocit modul cum se organizează manifestaţiile de stradă51.

În Ucraina, au avut loc alegeri parlamentare şi prezi-denţiale în iarna anului 2003-2004. Preşedintele Leonid Kucima nu mai avea posibilitatea constituţională să mai candideze pentru încă un mandat, aşa că şi-a desemnat succesorul, în persoana lui Victor Ianukovici. Contracandidatul lui Ianukovici, Victor Iuşcenko, avea ca din întâmplare aproximativ aceleaşi date ca şi Saakaşvili. Vorbitor de limbă angleză, a făcut studii în SUA, a trăit după aceea mai mulţi ani acolo şi s-a căsătorit cu o femeie cetăţean american. Foarte probabil recrutat de către CIA şi trimis să candideze la Kiev. Cu câteva zile înainte de alegeri, ambasadorul Miles şi-a făcut apariţia la Kiev. După tipicul

51 F. William Engdahl, A Century of War, London, Pluto, 2004.

64

cunoscut de la Belgrad şi Tbilisi, susţinătorii lui Iuşcenko nu au aşteptat să se termine alegerile şi au organizat mari manifestaţii în Piaţa Independenţei, acuzând neverificat puterea de fraudă. Manifestaţiile au ţinut mai multe săptămâni, până când fostul preşedinte Kucima şi candidatul susţinut de acesta au cedat şi au predat ştafeta echipei „democratului” Iuşcenko.

Politologul american Francis Fukuyama a analizat aceste evenimente52, fără a identifica însă exact toate datele problemei. Potrivit lui Fukuyama, pentru realizarea unor astfel de „tranziţii” sunt necesare câteva condiţii minimale. În ţările respective trebuie să existe grupuri indigene care să dorească schimbarea politică şi să fie suficient de puternice, pentru a rezista la presiunile represive ale regimului existent. În al doilea rând, finanţatorii externi au o contribuţie vitală la întărirea acestor mişcări, dar aceste mişcări trebuie să aibe rădăcini puternice în propriile societăţi. Finanţatorii străini nu pot stabili momentul temporal al declanşării tranziţiei, deoarece acest moment este determinat de producerea ocazională a unui eveniment intern, de exemplu un asasinat, sau organizarea unor alegeri în legătură cu care se vor putea lansa acuzaţii de fraudă etc., adică un eveniment care să poată deveni „o sursă de mânie şi mobilizare populară”53. În al treilea rând, sprijinul financiar extern trebuie să se orienteze spre înfiinţarea şi finanţarea unor ONG-uri puternice, cu o reţea proprie de observatori ai alegerilor şi cu instituţii de presă proprii, critice şi ostile la adresa puterii existente. De regulă, banii au fost furnizaţi la ONG-uri din partea NED (National Endowement for Democracy), o fundaţie privată americană dar alimentată cu fonduri de către Congresul SUA şi din partea Institutului pentru o Societate Deschisă al lui G. Soros. În Serbia, la nivelul anilor 1999-2000, nu exista o reţea bine pusă la punct de ONG-uri, de aceea banii au fost viraţi

52 Fr. Fukuyama, op. cit., p. 109-113. 53 Idem, p. 112.

65

direct de la Ambasada SUA la Belgrad către Otpor, o grupare de organizaţii studenţeşti. La fel s-a procedat şi în Georgia. În Ucraina, în schimb, au fost finanţate din exterior o serie întreagă de organizaţii ale societăţii civile, inclusiv ziarul Ucrainskaia Pravda, fost oficios comunist, sau mişcarea ultranaţionalistă Ruh. În paranteză fie spus, trebuie să observăm că Ucraina prezintă această particularitate paradoxală. Ţara este cumva împărţită, ca mentalitate, între Vest şi Est. Vestul, cu o orientare pro-occidentală conjuncturală, interesată, precară şi reversibilă, are o populaţie majoritar ucraineană naţionalistă, precum şi minorităţi de cultură vestică, în special maghiari, polonezi şi români maramureşeni. Estul ţării, cu orientare filorusă, este dominat de rusofoni autohtoni sau emigraţi din fosta URSS, şi ca atare este o zonă mai tolerantă sub raportul convieţuirii diverselor naţionalităţi. Astfel că SUA au fost nevoite să facă o alegere proastă, susţinând curentele naţionalist-ucrainiene, intolerante, din Vest pentru „democratizarea” acestei ţări.

Câteva întrebări, rămase deocamdată fără răspuns. În primul rând, ar trebui să se răspundă pertinent la o

întrebare de principiu: în ce măsură este admisibil ca, în numele promovării democraţiei, să se forţeze schimbări politice într-o modalitate nedemocratică, în realitate veritabile lovituri de stat? Nu cumva această contradicţie flagrantă între scop şi mijloace va fi de natură să ducă la compromiterea scopului? Acest gen de schimbări, „revoluţie portocalie” etc., nu vor determina oare o formare mai curând nedemocratică a spiritului public din ţările vizate?

Nu există oare şi alte posibilităţi, mai proprii, de demo-cratizare internă a unei ţări, prin forţe proprii? Cazul Mexicului pare să denote un răspuns afirmativ. Din 1928 şi până în anul 2000, adică timp de peste şapte decenii, viaţa politică din Mexic a fost caracterizată prin prezenţa la putere a unui singur partid politic, Partidul Revouţionar Instituţional. După care, începând cu anul 2000, în Mexic s-a produs o schimbare de regim şi o alter-

66

nanţă la guvernare prin mijloace interne pur politice, fără să fie necesară organizarea unei „revoluţii” cu finanţare din afară.

Altă întrebare inevitabilă: este realmente posibilă o „democratizare” a Chinei? Cum ar trebui să ne imaginăm aşa-ceva?

Pare un lucru de ordinul evidenţei că metoda de a forţa schimbări politice cu finanţare externă prin ONG-uri este failibilă tocmai datorită procedeului în sine. În Rusia de exemplu, scenariul de la Belgrad, Tbilisi sau Kiev nu s-a putut pune în aplicare. Înainte de alegerile prezidenţiale din 2004, a fost de-ajuns ca preşedintele Putin să dea un Decret cu privire la controlul strict al finanţării şi activităţii ONG-urilor, şi astfel la Moscova nu a mai fost nici o „revoluţie portocalie”, pentru că nu a fost voie de la stăpânire sau, mai exact, pentru că stăpânirea nu a dat semne de slăbiciune. Totodată, în diferite ţări, unele forţe locale s-au opus cu mijloace şi mai energice ideii de a avea un preşedinte promovat din afară, posibil agent CIA. Astfel în Pakistan, la alegerile din 2007, candidata la preşedenţie Benazir Butho, care s-a reîntors în ţară după mai mulţi ani petrecuţi în Anglia şi SUA, a fost asasinată. La fel, preşedintele ucrainean Victor Iuşcenko a fost ţinta unei tentative de asasinat.

Problema cea mai gravă este aceea că schimbările pro-vocate prin metoda „revoluţiilor portocalii” nu au condus deloc la rezultatele pe care ar fi trebuit să le atingă. După ce s-au risipit aburii beţiei de pe urma succesului, populaţiile din Serbia, Georgia sau Ucraina au putut vedea că problemele lor au rămas aceleaşi, sau poate chiar s-au agravat. În Ucraina, cel puţin, s-au agravat în mod sigur. În Serbia, schimbarea politică la vârf în sens portocaliu nu a reuşit să asigure prezervarea integrităţii teritoriale a ţării; dimpotrivă, SUA împreună cu unele state UE au sprijint populaţia de naţionalitate albaneză din provincia sârbă Kosovo să declare această provincie ca stat independent. În Georgia, preşedintele legitim Eduard Şevardnadze, fost demnitar sovietic, a fost alungat de la putere printr-o lovitură de stat sponsorizată generos de către SUA, dar succesorul

67

său portocaliu, „democratul” Mihail Saakaşvili a scos Armata în stradă, pentru a înăbuşi demonstraţiile opoziţiei, în toamna anului 2007, dovedindu-se a fi mai autoritar şi mai puţin democratic decât predecesorul său „comunist”. În Ucraina, preşedintele portocaliu Iuşcenko nu a reuşit să menţină o majoritate parla-mentară care să asigure stabilitatea politică a ţării, şi a dovedit un comportament şovin de tip naţionalist-ucrainean, atât în plan intern, cât şi faţă de statele vecine. Statul ucrainean de sub preşedenţia „democratului” Iuşcenko nu a fost un stat mai puţin anarhic şi mai puţin mafiot decât cel de sub preşedenţia „comunistului” Kucima.

Eşecurile sunt cauzate exact de politica dominantă a acestor schimbări. După ce s-au asigurat de transferul de putere la vârf, finanţatorii „revoluţiilor” portocalii au lăsat aceste state de izbelişte, să se descurce singure, deşi se vedea clar că nu au experienţa şi nici mijloacele necesare. În Georgia sau Ucraina nu s-a asigurat construcţia sau reconstrucţia instituţiilor politice, care să susţină un regim cu adevărat democratic. Şi, ce-i mai important, nu s-a realizat o investiţie masivă în scopul reconstrucţiei economice, ceva în genul Planului Marshall de odinioară, care să asigure asanarea economică şi atingerea unui nivel de trai mai bun. Statele postcomuniste structurate pe aranjamente economice de tip mafiot, aşa cum sunt şi eşecurile portocalii de genul Ucrainei sau Georgiei, nu sunt capabile să genereze singure, prin ele însele, democraţie politică.

Apoi, substanţa morală a acestor state va fi în mod necesar duplicitatea politică, pentru că asta au învăţat de la SUA. În plan verbal, aceste state se vor declara pentru valorile occidentale şi pentru aderarea la NATO, dar în plan practic, în anumite momente critice, îşi vor îndrepta într-un fel sau altul privirea spre Moscova. Sârbii privesc cu speranţă spre Moscova, în chestiunea Kosovo şi în perspectiva furnizării de ţiţei şi energie. Minuscula Georgie, sub preşedenţia „democratului” Saakaşvili, s-a lansat într-o aventură halucinantă, atacând militar colosul

68

rusesc, în anul 2008, o aventură iresponsabilă soldată cu amputarea ţării agresoare, a Georgiei. Tot din motive de aprovizionare cu energie ieftină, Ucraina este nevoită să negocieze periodic cu Federaţia Rusă în condiţii umilitoare, iar opinia publică din aceste state este puternic polarizată, divizată între Rusia şi Occident.

Manifestaţiile de la Kiev şi din alte oraşe din Ucraina de Vest din iarna anului 2013-2014 demonstrează elocvent acest lucru. La fel ca şi în iarna anului 2003-2004, noile imperii, SUA & UE, nu au găsit o modalitate de finanţare a Ucrainei, în vederea redresării economiei acestei ţări, dar au găsit bani să plătească protestatarii din piaţă de la Kiev, cu câte 200 – 300 de grivne (15-20 euro) pe zi. Banii au fost viraţi din Germania prin Fundaţia „Konrad Adenauer”54, dar şi din SUA, prin ambasada americană de la Kiev. Adjunctul secretarului de stat Victoria Nulad, provenind dintr-o familie originară din Rusia, rusofonă şi o rusofobă înverşunată în acelaşi timp, a fost personal la Kiev în decembrie 2013 după care, la întoarcerea în SUA, a declarat că „SUA a investit în Ucraina 5 miliarde de dolari în crearea unei reţele, care are ca scop atingerea intereselor americane în Ucraina şi pentru a dărui Ucrainei viitorul pe care îl merită”55. Gura păcătoasei adevăr grăieşte! Destinul Ucrainei este deja pecetluit.

Este de înţeles că noile imperii, SUA & UE, nu sunt interesate în reconstrucţia economică şi dezvoltarea de sine stătătoare a unei Ucraine independente, ci în transformarea acestei ţări în colonie a Vestului. În Vest s-au găsit miliarde de dolari şi de euro, pentru destabilizarea politică a Ucrainei până la aducerea ei în situaţia războiului civil, dar nici un cent pentru redresarea economică a acestei ţări. Este clar scopul acestei destabilizări. „Viitorul pe care îl merită Ucraina” – după cum bine zicea Victoria Nuland – şi viitorul care îi este pregătit de

54 www.paulcraigroberts.org, consultat la 2 martie 2014. 55 www.informationclearinghouse.info/article37599.html , consultat la 2 martie 2014.

69

fapt, la fel ca şi cel al României, este acela de colonie, de unde puterile occidentale vor exploata materii prime ieftine şi unde vor exporta bunuri de consum, în cantităţi şi la preţuri care să absoarbă în totalitate veniturile coloniştilor.

Aşa-zişii manifestanţi „pro-europeni” din Kiev, care au înfruntat represiunea fizică şi şi-au riscat viaţa, vor avea în curând motive să regrete amarnic. Vom asista la un proces de dezmembrare a Ucrainei, după modelul tragic după care Polonia vecină a fost împărţită de mai multe ori în cursul istoriei. Rusia îşi va recupera teritoriile istorice pur ruseşti, pe linia (de la nord la sud) Harkov – Poltava – Dnepropetrovsk – Herson – Crimeea, teritorii care au fost luate de la Rusia şi date Ucrainei în anul 1954, dintr-o pornire stupidă a fostului lider sovietic Hrusciov. Apoi, după al doilea război mondial, Stalin a luat teritorii din Estul Germaniei învinse şi le-a dat Poloniei, iar teritorii poloneze din Estul Poloniei le-a dat Ucrainei Sovietice, de fapt le-a luat pentru URSS. Pur şi simplu, Polonia a fost translatată de către Stalin pe harta Europei, de la Est către Vest, ca URSS să se poată extinde ceva mai mult. Acuma este foarte probabil ca, după satisfacerea pretenţiilor Rusiei în Est, Polonia să fie translatată la loc. Adică teritoriile germane din Vestul Poloniei să fie restituite Germaniei, iar teritoriile poloneze din Vestul Ucrainei să fie restituite Poloniei. Aşadar, Ucraina va fi sfârtecată şi de la Est şi de la Vest. Atunci – pentru ce au luptat fraierii autointi-tulaţi „manifestanţi pro-europeni” de la Kiev? Pentru ce au acceptat aceştia ca să fie plătiţi? Ca să îşi dezmembreze propria ţară?

Până la urmă, s-a confirmat diagnosticul de „ţară sfâşiată”, pus Ucrainei de către S. P. Huntington56. Divizarea prin violenţă a Ucrainei, între o gubernie rusească în Răsărit şi o colonie europenească în Apus, este deja un fapt împlinit.

56 S. P. Huntington, op. cit., p. 201 şi urm.

70

4. Ideea americanizării Europei

Ideea este neîndoielnic prezentă în mentalul comun al europeanului de azi57. Prezintă o puternică similitudine cu mentalitatea sovietică de prin anii ’50, vis a vis de o iminentă competiţie cu capitalismul. Atunci sovieticii, prin liderul lor N.S. Hrusciov, gândeau şi se exprimau astfel: e adevărat, capi-talismul este mai avansat decât noi din punct de vedere economic, dar noi suntem superiori din punctul de vedere al organizării politice şi al economiei de comandă. Noi, sovieticii, putem planifica economia, în sensul de a-i asigura un ritm susţinut de creştere, în aşa fel încât în câteva cincinale o să ajungem din urmă şi o să depăşim dezvoltarea economică a ţărilor capitaliste, respectiv a Americii. Un model spaţial şi cronometric impropriu, de parcă ar fi fost vorba de curse de automobile.

În realitate însă, statele socialiste nu numai că nu le-au „ajuns din urmă” pe cele capitaliste, dar însăşi economia de comandă s-a dovedit a fi tot mai puţin productivă până când, în cele din urmă, a sucombat din interior, din cauze endemice. Pe aceeaşi structură de mentalitate, europeanul contemporan îşi reprezintă SUA ca fiind sunt mai „avansate” decât Europa pe mai multe planuri, de la tehnică şi PIB la cunoaştere, iar noi europenii trebuie să căutăm să le „ajungem din urmă”, să urmăm drumul parcurs de SUA, pentru că nu am avea altă cale de ales şi că, dacă nu urmăm modelul SUA, atunci suntem pierduţi. O tendinţă iluzorie, sortită eşecului, pentru că SUA au parcurs şi parcurg un drum care a avut oportunităţi şi emergenţe proprii, unice şi irepetabile la scara istoriei, un drum imposibil de imitat şi de repetat.

57 Nicolae Iuga, Cauzalitate emergentă în Filosofia istoriei, ed. cit., p. 111-120.

71

4. 1. Există un „suflet” al culturii americane? Oswald Spengler, cel care l-a influenţat profund pe filosoful

român Lucian Blaga, în cartea sa Declinul Occidentului58, publicată cu mult timp în urmă, imediat după primul război mondial, vine cu o reprezentare interesantă referitoare la civilizaţiile care s-au succedat pe pământ, idee care a fost confirmată din plin de cele mai dramatice evcenimente ale secolului XX. Spengler respinge explicaţiile cauzale linieare ale dezvoltării istoriei, reprezentarea istoriei ca o serie lineară de cauze eficiente în timp, şi construieşte o altă reprezentare, aceea a unor evoluţii separate şi ciclice. Spengler substituie istoriografia şi filosofia istoriei cu filosofia culturii. El identifică, în istoria universală, un număr de opt culturi: babiloniană, egipteană, greco-romană, chineză, indiană, bizantină, arabă şi occidentală59. Aceste culturi, care au totodată ca pandant tot atâtea sisteme de civilizaţie, parcurg o ciclicitate organică: se nasc, au tinereţe, se dezvoltă în timp, se maturizează şi în final mor. Ceea ce animă, dezvoltă şi maturizează o cultură este „Sufletul” (în germ. Seele) sau „Spiritul” ei (Geist), care se manifestă ca „stil” al culturii respective. Spiritul unei culturi conţine inclusiv ideile-forţă (cum le numea A. Fouillée) care determină evenimentele istorice din arealul respectiv, capacitatea creatoare specifică a unei culturi. Sau ceea ce, în terminologia mai săracă de azi, s-ar putea numi un proiect pentru viitorul omului. Este de la sine înţeles că diferitele culturi mor, atunci când sufletul lor le părăseşte. Atunci ele nu mai sunt capabile de creaţie culturală, nu îşi mai (re)găsesc stilul, şi se limitează la producerea de bunuri utilitare.

Prin urmare, în lumina celor de mai sus: care este „sufletul” culturii americane contemporane (dacă există vreunul)? Şi, dacă există un astfel de suflet, poate oare el reprezenta un model,

58 Oswala Spengler, Declinul Occidentului, Ed. Beladi, Bucureşti, 1996. 59 Idem, p. 34 şi urm.

72

poate constitui un standard de referinţă pentru viitorul „sufle-tului”, respectiv al culturii europene? După unii autori însă, „marea slăbiciune a acestui imperiu (i.e. SUA) este aceea că nu are suflet, adică nu are un proiect colectiv pentru viitorul omului”60, ci se limitează la dezvoltarea producţiei şi a consumului propriu, prin superioritatea armelor sale. Nu are alte proiecte, în afară de acela de a creşte la infinit producţia şi consumul în propria ţară, pe cheltuiala altor regiuni ale globului.

SUA au ajuns la o anumită abundenţă de bunuri şi al anumite standarde de viaţă, pe seama resurselor naturale şi a mâinii de lucru ieftine din diferitele regiuni ale globului. Este o gravă şi regretabilă deficienţă de gândire să-ţi propui să imiţi SUA, să le urmezi şi să le ajungi din urmă.

Modelul SUA nu poate fi urmat nici de către Europa şi nici de către alte ţări, pentru simplul motiv că celelalte ţări ale lumii nu pot şi nici nu au de unde să domine între jumătate şi 2/3 din suprafaţa planetei. Un procent însemnat din populaţia globului lucrează pentru SUA, oamenii fiind plătiţi în dolari, o monedă care este devalorizată treptat, grevată fiind pe plan intern de o datorie publică tot mai mare, la nivelul anilor 2010 de peste trei mii de miliarde dolari. Tranzacţiile cu petrol din întreaga lume de asemenea se efectuează în dolari, fapt care sprijină puternic moneda americană, aducând în SUA câştiguri imense, care nu sunt compensate cu un echivalent muncă. La un moment dat, unele ţări exportatoare de petrol, Iranul de exemplu, au anunţat că intenţionează să renunţe la dolar şi să efectueze tranzacţiile cu petrol în euro. După cum se ştie, în SUA anunţul a provocat o adevărată isterie la cel mai înalt nivel, Iranul fiind ba denunţat că nu este un stat „democratic”, ba acuzat că vrea să fabrice armament nuclear etc. Trecerea tranzacţiilor cu petrol pe euro este puţin probabilă, faţă cu

60 Roger Garaudy, Statele Unite, avangarda decadenţei, Ed. Antet, 2004, p. 38.

73

ameninţarea lansată de către SUA cu un atac nuclear „preventiv” împotriva oricărei ţări care i-ar afecta interesele. Deci, nici în acest segment al pieţei globale, Europa nu îşi poate face iluzii să urmeze drumul parcurs de către SUA, pentru a o „ajunge din urmă”.

Totodată, SUA sunt ţara cu cea mai mare datorie externă de pe planetă, o datorie uriaşă, practic imposibil de estimat cu precizie şi de asemenea imposibil de plătit, o datorie care creşte continuu cu peste o sută de mii de dolari pe secundă. Numai ca să ocupe şi devasteze Irakul, SUA au cheltuit aproximativ 1 trilion dolari, ceea ce – evident – nici o altă ţară nu şi-ar fi putut permite. Numai datoria către China este de-a dreptul fabuloasă, reprezentând la sfârşitul anului 2013 aproximativ 1,28 trilioane dolari61. Cel puţin, atâta a „cumpărat” China din datoria externă a SUA. În principiu, dacă s-ar pune problema ca SUA să-şi plătească datoria către China, atunci economia SUA ar trebui practic să intre în faliment. Dar, după cum este cumva de aşteptat, SUA nu dau semne că s-ar grăbi să înceapă restituirea datoriei către China. Dimpotrivă, lucrurile se întâmplă aici ca într-o anecdotă absurdă, atunci când vine vorba despre datorie, SUA vorbesc despre cu totul altceva, despre faptul că China nu ar respecta drepturile omului etc. Totodată, SUA au încercat destabilizarea Chinei, prin provocarea unor tensiuni sociale majore în Tibet. Cu alte cuvinte, o iugoslavizare a Chinei, prin kosovizarea Tibetului. Un scenariu care foarte probabil nu va reuşi. Pentru că, în cazul Chinei lucrurile nu sunt deloc simple, ca în cazul fostei Iugoslavii, al Ucrainei sau al Irakului. Astfel că, în prezent SUA trăiesc paradoxul teribil de a fi cea mai puternică ţară de pe glob şi, în acelaşi timp, cea mai vulnerabilă.

61 www.telegraph.co.uk/world-should-de-americanise-says-china, din 13 oct. 2013, consultat 12 feb. 2014.

74

Adevăratul „suflet” şi adevărata religie a SUA constă în idolatrizarea pieţei şi fetişizarea banului62. Dar niciodată, nicăieri în lume piaţa nu a rezolvat totul, dimpotrivă. Dacă piaţa ar reglementa ceva şi ar impune cu adevărat o disciplină, atunci „persoanele care muncesc din greu n-ar fi mai sărace şi speculatorii n-ar fi mai bogaţi”63. Bugetul militar al SUA din perioada postbelică a crescut puternic de la un an la altul, ceea ce a stimulat producţia industrială din Europa, respectiv producţia de componente pentru armele americane. Pe de altă parte, ţările europene au fost nevoite să achiziţioneze armament american, ceea ce a redus în perioada imediat postbelică defi-citul dolarului, încât „ajutorul” furnizat Europei Occidentale prin Planul Marshall a fost recuperat prin investiţiile în armament fabricat în Europa în aproximativ doi ani64. Tehnica de vârf a ajuns în SUA la performanţe uluitoare, dar finanţarea cercetării în acest domeniu a fost făcută în scopuri militare, şi numai abia mai târziu, după ce nu au mai avut caracter secret, aceste realizări (internetul, de exemplu) au primit şi utilizări pentru viaţa civilă. La fel stau lucrurile în prezent cu cercetările din domeniul geneticii. Şi aici cercetarea este finanţată la cote înalte, pentru că se urmăreşte producerea unor arme biologice extrem de periculoase, menite să infesteze populaţia civilă care va fi considerată ostilă, să afecteze de exemplu numai genomul unei anumite rase etc., arme interzise formal de către convenţiile internaţionale.

62 Roger Garaudy, op. cit., p. 36. 63 Pascal Bruckner, Misère de la prosperité, Ed. Grasset, Paris, 2002, p. 21. 64 Roger Garaudy, op. cit., p. 38.

75

4. 2. Totalitarism global sub aparenţa democraţiei După 11 septembrie 2001 şi sub pretextul acelor

atentate, SUA şi-au schimbat radical cursul politicii externe. După cum scrie şi celebrul G. Soros, „SUA au trecut de la relaţii internaţionale bazate pe drept, la relaţii internaţionale bazate pe forţă”65, operându-se înlocuirea dreptului internaţional cu forţa brută. Faptul este extrem de grav şi periculos, pentru că face ca lumea în ansamblul ei să fie mai nesigură şi lipsită de repere pentru ceea ce este drept şi ce nu este drept în plan extern, să fie lipsită de criterii pentru evaluarea ideologiilor şi regimurilor politice. Unde este vorba de forţă în loc de drept, evident nu mai putem deosebi între democraţie şi fascism. Ca evreu care s-a născut (în 1930) în Ungaria şi a trăit acolo perioada fascistă a acestei ţări, precum şi câţiva ani buni din regimul comunist, Soros are ocazia să constate cu amărăciune că, sub administraţia Bush jr., SUA au reînviat semnificativ practicile totalitarismului, s-au folosit de atentatele de la 11 septembrie 2001 pentru a restrânge dramatic libertăţile civile şi pentru a preconiza o supraveghere orwelliană a propriilor cetăţeni. Dintr-un adept al societăţii deschise, SUA au devenit duşmanul acesteia, prin urmare pare clar că nu pot constitui un model pentru Europa. „Vechea” Europă a cunoscut experienţele totalitare duse la extrem, iar reînvierea practicilor totalitare pare aici mai puţin probabilă, cel puţin atâta timp cât memoria sa culturală nu va fi deteriorată prin americanizare.

Simptomatic este şi modul în care SUA au obţinut „adeziunea” unor ţări europene la invadarea Irakului. După cum se ştie Franţa, prin preşedintele Chirac, iniţial s-a opus categoric războiului, dar în cele din urmă a cedat. Ce s-a întâmplat, de fapt? Preşedintele Chirac şi-a dat seama că pot fi periclitate intersele naţionale ale ţării sale, deoarece SUA au pus

65 Georghe Soros, The Bubble of American Supremacy, Public Affaires, 2004.

76

la cale izolarea economică a Franţei, prin „boicotarea spontană”66 a mărfurilor franţuzeşti de către consumatorii americani. Aşa a fost obţinut consimţământul Franţei şi al altor state de către „cea mai avansată democraţie din lume”. Dar trebuie să se pună şi problema: ce valoare şi ce coeziune poate să aibă o „coaliţie internaţională” formată prin şantaj şi prin exploatarea servi-lismului liderilor unor state neimportante, care nu puteau refuza să meargă la război alături de „fratele mai mare”?

Prin Legea numită USA Patriot Act din 26 octombrie 2001, în Statele Unite au fost practic desfiinţate mai multe drepturi ale omului, proclamate ca atare în Declaraţia Universală adoptată de către ONU în 1948. Astfel, accesul public la informaţiile guvernamentale a fost restrâns drastic, în timp ce accesul guvernului la informaţiile privind viaţa intimă a individului a devenit practic nelimitat. Sub pretextul depistării unor posibili terorişti, guvernul poate să asculte convorbirile telefonice, să intercepteze corespondenţa prin e-mail, să deţină în condiţii inumane şi fără judecată persoane suspecte, să practice tortura asupra deţinuţilor pentru a smulge recunoaşteri şi mărturisiri etc., proceduri proprii celor mai brutale regimuri totalitare. De menţionat că legea sus-amintită, care autorizează toate aceste abuzuri grave, a fost adoptată chiar în ziua depunerii ei la Congres, pe 26 octombrie 2001, fără ca textul să fie citit şi dezbătut de către congresmeni şi senatori, pentru că... în acea zi a avut loc şi un „atac cu antrax” în clădirea Congresului SUA, producîndu-se evacuarea în grabă şi o panică de ndescris. Un amănunt doar: tulpinile de antrax găsite în acea zi în clădirea Congresului erau „de o calitate superioară, pe care numai programul militar american era capabil să le fabrice”67.

Nici în plan cultural general şi civilizatoric SUA nu stau mult mai bine. SUA au peste 23 de milioane de analfabeţi în

66 Idem, p. 29. 67 Idem, p. 33.

77

sensul propriu al termenului, asta însemnând cel mai ridicat procent din lume, prin raportare la populaţia totală. La capitolul violenţă se înregistrează peste douăzeci de mii de asasinate pe an. SUA au peste un milion de puşcăriaşi, dintre care câteva mii sunt condamnaţi la pedeapsa capitală. Sunt ţara cu cea mai ridicată rată a criminalităţii. Tineri, studenţi sau elevi recurg adesea, ca la o distracţie palpitantă, la gestul de a merge la şcoală cu arme de foc, îşi împuşcă fără motiv cîţiva colegi, după care se sinucid.

Pentru americanul de rând, idealul feminin este Madonna, cel al bărbăţiei este Rambo, dramele din viaţa de zi cu zi trebuiesc finalizate în stil Terminator, comportamentul este determinat de către violenţa nemotivată din programele TV, imaginaţia este stimulată de filmele de groază bazate pe efecte speciale, gândirea este modelată infantilizat prin benzi desenate. Rap-ul ţine loc de muzică şi grafitti de pictură. Repetăm: aici îl avem în vedere pe americanul mediu, aşa cum şi Heidegger defineşte Dasein-ul tot printr-o medie a cotidia-nităţii, nu ne referim la extreme, puţine statistic, la indivizii cu „dizabilităţi” psihice sau la cei cu dotare intelectuală excepţională.

Bineînţeles, cultura americană din ultimele două secole a dat şi oameni mari, în litere şi în filosofie. Dar rădăcinile acestora se află de regulă altundeva, în „vechea” Europă. R. Emerson a fost influenţat de filosofia greacă antică. Ch. S. Pierce a studiat la mai multe universităţi din Europa şi, după cum mărturiseşte el însuşi, i-a parcurs temeinic pe Kant şi pe Hegel. W. James de asemenea a studiat la Paris, sub îndrumarea lui Henri Bergson68. E.A. Poe a studiat în Anglia, Hemingway a locuit multă vreme la Paris ş.a.m.d.

68 Nicolae Iuga, Filosofia contemporană despre morala creştină, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2002, p. 79 sq.

78

5. Colonizarea României şi abjecţia supuşilor Filosoful german Karl Jaspers (1883-1969) a studiat mai

întâi Medicina şi s-a ocupat vreme îndelungată de Psihiatrie, practicând într-o clinică în calitate de medic psihiatru şi abia mai târziu, pe la patruzeci de ani, a ajuns să se intereseze de filosofie. Acest detaliu biografic are relevanţă, atunci când filosoful matur scrie despre sufletul omului şi despre situaţia spirituală a timpului său. După al doilea război mondial, la bătrâneţe, filosoful îşi pune în mod repetat, obsedant, întrebarea: cum a fost cu putinţă ascensiunea nazismului în Germania? Pentru că la nazism, la fascism în general, au consimţit, sincer sau din calcul oportunist, zeci de milioane de oameni. Şi răspunsul ultim dat de către Jaspers este acela că omul în general este capabil în mod constant şi universal de o anumită abjecţie, de o doză de josnicie greu de imaginat, de o rară capacitate de a se supune unor dictatori fără scrupule, în fine este capabil de o “enigmatică înclinaţie spre obedienţă”69.

Teroarea, tortura, deportările şi exterminările nu au fost ceva nou în secolul XX, ci acestea au fost cunoscute şi practicate încă de pe vremea asirienilor sau mongolilor. Ce a fost nou în secolul XX – au fost proporţiile în care acestea au fost practicate, precum şi abjecţia oamenilor, călăi şi victime deopotrivă. Evoluţia tehnicii este acea care a făcut şi face posibilă masificarea indivizilor, fascizarea şi manipularea lor. Existenţa unui mare număr de apatrizi şi dezrădăcinaţi70, o pătură muncitoare ocazională şi flotantă, un fel de vagabonzi globali constrânşi să trăiască de pe azi pe mâine, lipsiţi de orizontul unui plan de viaţă propriu şi de continuitatea unui conţinut al vieţii lor, cei 69 Karl Jaspers, Essais philosophiques, Paris, Payot, 1970, p. 31 şi urm. 70 Idem, p. 34.

79

care sunt în toată lumea şi nicăieri acasă la ei – atari oameni sunt la cheremul aparatului politic şi al funcţionarilor unei birocraţii nemiloase. În faţa acestui aparat, omul este un simplu act de identitate, un cod numeric, o cifră, eventual un cip. Într-un cuvânt, omul nu mai depinde de el însuşi, ci de o ierarhie politică atotputernică şi inaccesibilă. Omul conştientizează că supravieţuirea sa depinde de acomodarea la cerinţele acestei ierarhii, de „corectitudinea politică” a sa, nu de afirmarea gândirii şi a individualităţii sale.

Credem că acest servilism funciar în formele sale cele mai josnice poate fi analizat luând ca exemplu cazul României contemporane. Suntem, ne convine sau nu, o naţiune balcanică, peste care s-a suprapus împrejurarea istorică particulară că noi, de regulă, nu am avut capul, conducerea statului înăuntru, ci în afară. În cei mai puţin de şapte sute de ani de statalitate feudală şi modernă, noi am avut mai mult de trei secole capitala cultural-politică la Istambul, respectiv pentru Ardeal la Viena, vreo jumătate de secol la Moscova, pentru ca în ultimul deceniu şi jumătate aceasta să se mute la Bruxelles. Asta explică, măcar în parte, lipsa noastră de coloană vertebrală, de demnitate naţională şi de caracter, lipsă care ne-a definit aproape tot timpul. Mai puţin de un secol de monarhie de factură europeană, de la Cuza la Gheorghiu Dej, cu partide politice de tip naţional, nu au fost de ajuns ca să repare în totalitate răul făcut. Servilismul faţă de stăpânul străin şi abjecţia faţă de noi, unii faţă de alţii, au ieşit din nou la suprafaţă, cu ocazia instaurării dictaturii comuniste. Iar perioada post-decembrie 1989 nu a adus altceva, din acest punct de vedere, decât schimbarea Moscovei cu Bruxellesul.

80

5. 1. Neo-feudalismul românesc Este adevărat, istoria României din perioada ei cea mai

fericită, adică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, a fost caracterizată printr-o tendinţă de sincronizare cu civilizaţia vest-europeană, idee tratată de pe poziţii contradictorii şi complementare de către doi gânditori importanţi, Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu. România a preluat din Vest, fără discernământ, şi ce a fost şi ce nu a fost bun pentru ea însăşi, rezultând celebrele forme fără fond. Lucrurile s-au agravat în mod deosebit de la debutul secolului XXI, servilismul României faţă de SUA & UE îmbrăcând forme patologice, care compromit destinul ţării pe termen lung.

Un politician român, fost demnitar important, a dat o analiză remarcabilă71 a situaţiei din România de azi.

Analistul nostru începe cu constatarea că, atunci când, în secolul al XIX-lea, „conservatorii români criticau formele fără fond, ei aveau în vedere faptul că statul român mersese prea repede în preluarea formei instituţionale specifice naţiunii moderne, pe când fondul societăţii româneşti rămăsese încă feudal”72. Astăzi lucrurile se petrec oarecum invers. Avem iarăşi forme fără fond, dar nu pentru că adoptăm prea repede forme politice moderne care nu se potrivesc unui fond social arhaic, ci pentru că fondul naţional român, aşa cum a fost acesta moştenit de la regimul comunist, a devenit mai înapoiat, se întoarce către un sistem arhaic de societate de tip neo-feudal.

Adrian Severin consideră că, în ceea ce priveşte corupţia, România nu iese neapărat în evidenţă, pentru că şi alte ţări, inclusiv occidentale, sunt afectate de corupţie cel puţin

71 Adrian Severin, Colonizarea unei naţiuni eşuate, www.corectnews.com/node, postat 07.11.2013, consultat 15.01.2014. 72 Idem.

81

la fel de grav, autorul acestui este eseu fiind el însuşi beneficiarul şi subiectul unei afaceri de corupţie „de tip occidental”. În fapt, crede autorul nostru73, adevărata problemă a României nu este corupţia, ci „feudalizarea”, adică faptul că la noi corupţia practicată la scară mare şi, practic, instituţiona-lizată duce la crearea unor structuri sociale şi politice retrograde, de tip feudal. În ce ar consta aceste structuri neo-feudale şi care este mecanismul producerii lor?

Acea jumătate de secol de comunism din istoria noastră a lăsat urme adânci. În România, ca şi în alte ţări foste comuniste, comunismul nu a reuşit să transforme proletariatul, „clasa conducătoare a întregii societăţi” într-o elită conducătoare ci, dimpotrivă, a proletarizat şi sărăcit întreaga societate, a realizat o societate egalitaristă. Comunismul în România a aruncat ţara cu cel puţin un secol în urmă, într-un stadiu anterior diferenţierii capitaliste din punct de vedere patrimonial şi civilizaţional.

Statul a ajuns să deţină absolut toate mijloacele de producţie, ceea ce a permis pe de o parte realizarea de mari lucrări publice (Canal, Metrou, Casa „Poporului”, cartiere de blocuri etc.), dar pe de altă parte tot statul era cel care „dădea” locuri de muncă şi „dădea” mijloace de subzistenţă, adică salarii reduse la minimul necesar, individul fiind totalmente dependent faţă de stat. Bineînţeles, în mod planificat, salariul nu era niciodată suficient, de aceea trebuia completat obligatoriu prin furt de la stat, ca exerciţiu permanent de supravieţuire. Aveam o pauperizare generală a întregii societăţi, iar statul, în calitate de capitalist general, pretindea de la indivizi nu doar muncă, ci şi o aservire de tip simbolic şi mental, prestarea de omagii publice, o loialitate de tip feudal de la toţi angajaţii săi. Faptul că statul comunist român a renunţat la tipul bolşevic de legitimare a deţinerii puterii politice, că a renunţat la ideologia internaţionalismului proletar în favoarea protocronismului şi a

73 Idem.

82

unui naţionalism de paradă, nu a făcut decât să potenţeze mentalitatea de tip feudal.

De aceea, după 1990 tentativele de integrare a europeană a României au întâmpinat probleme specifice, de ordinul mentalităţii. România nu se putea cupla normal cu ţările din Vest, pentru că nu se putea altoi o structură socială şi mentală pre-capitalistă pe cea post-capitalistă occidentală. România nu venea cu o elită de individualităţi puternice, înstărite, demne şi intreprinzătoare ci, mental vorbind, cu o masă de iobagi duplicitari şi cleptomani. Atunci SUA şi UE nu au făcut decât să profite de situaţie spre a transforma, pentru beneficiul propriu, România în colonie.

Pe de altă parte, la prăbuşirea comunismului, fosta proprietate de stat trebuia (re)transformată cumva în proprietate privată, dar – cine era îndreptăţit să devină capitalist, în ce mod şi după ce criterii? O parte infimă a acestei proprietăţi a fost distribuită tot egalitarist, prin atribuirea pentru fiecare cetăţean major a unui cupon nominativ de privatizare, pe timpul guvernării Văcăroiu, însă cea mai mare parte a proprietăţii socialiste a trecut la noii proprietari capitalişti prin fraudă şi furt. Reprezentanţii instituţiilor statului au asistat pur şi simplu la spectacolul grotesc al hoţiei generalizate, uneori ca nişte martori neputincioşi, dar cel mai adesea pe post de complici, cu Justiţia pe post de farsă kafkiană. Este greu de spus dacă este josnic şi condamnabil să fii hoţ, atâta vreme cât hoţul este un produs necesar al sistemului.

Acest îndelungat, sistematic şi dublu exerciţiu de hoţie a dus, cu timpul, la crearea nu numai a unei mentalităţi specifice, ci şi a unor puternice structuri proprii, feudalo-mafiote, ierarhizate piramidal după logica piramidei trofice, pe criterii de clientelism şi vasalitate. Vasalitatea feudală fiind bazată pe protecţia ierarhică discreţionară a vasalului de către senior, dar şi pe sprijinul militar şi politic loial pe care seniorul îl aştepta şi îl primea de la vasal. Evident, în aceste condiţii este o iluzie

83

să-şi imagineze cineva că în România corupţia va putea fi eliminată prin reprimarea ei de către stat, atâta vreme cât relaţiile de tip feudalo-mafiot sunt mai puternice decât ordinea de stat, iar ordinea de stat ea însăşi se bazează pe corupţie şi pe asocieri de tip mafiot.

Privind lucrurile de la baza piramidei, structurile feudalo-mafiote se văd încă şi mai clar. Acestea se dezvoltă pe verticală, până la nivelurile cele mai înalte, penetrând ţesuturile orizontale de sus ale instituţiilor juridice şi politice. România de azi, cum spune autorul mai sus-citat, nu are structura socială a unui stat modern, ci este o ţară fărâmiţată într-o sumă de oligarhii locale rivale, de „baronate” judeţene sau de grupuri locale de interese74, cu cetăţenii transformaţi, normal, în „iobagi” (spune autorul), sau în „clienţi” politici (am spune noi), în sensul pe care termenul „client” îl avea în antichitatea latină. Clienţii politici din antichitate le dădeau patronilor votul, iar patronii politici le dădeau în schimb clienţilor trafic de influenţă şi protecţie discreţionară în raport cu instituţiile statului. Acest troc constituie de fapt şi azi substanţa sistemului.

Românii de azi nu îşi pun problema că ar fi cetăţeni, cu drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ci se comportă ca nişte servitori ai noilor îmbogăţiţi locali, de la care nu aşteaptă recunoaşterea unor drepturi, ci acordarea de protecţie discreţionară. Oligarhii locali, la rândul lor, se află şi ei pe post clienţi, servitori sau vasali faţă de cei de la centru pentru că, hoţi şi corupţi fiind, au şi ei nevoie de o protecţie discreţionară de la centru, la nivel înalt, sau de arbitrajul corupt şi coruptibil al celor de la centru, după caz.

În fine, cei de la centru, din capitală, din parlament, guvern şi alte instituţii centrale, respectiv cei de la vârful piramidei trofice sunt oarecum în aer. Ei pot să acorde uneori indulgenţe, amnistii, modificări de cod penal, acordări prefe-

74 Idem.

84

renţiale de fonduri de la buget, trafic de influenţă şi protecţie discreţionară pentru vasalii lor locali dar, la rândul lor, se află la aprecierea discreţionară a conducerii noilor centre de putere imperială, SUA & UE. Este de ajuns ca un emisar mărunt din SUA sau de la UE să vină la Bucureşti, să strănute şi să acuze voalat, pur verbal, fără nici un fel de dovezi, cum că „democraţia” ar fi în pericol, că Justiţia nu ar fi „independentă” etc. şi cei care se simt vizaţi au deja frisoane.

5. 2. O glumă tristă: suveranitatea României Conducătorii României de azi, primii oameni în stat –

preşedinte, prim ministru, şefii de la Parlament etc. – sunt de fapt ca nişte „regi fără ţară”. Ei sunt disperaţi că vor pierde puterea şi de aceea vor căuta sprijin în afară. Ei sunt aduşi la putere şi maziliţi periodic, atunci când nu mai corespund, prin manevrele oculte ale noilor imperii SUA & UE. Ei ştiu asta şi, pentru a-şi păstra statutul şi privilegiile pe care le conferă acest statut, se vor grăbi imediat, după fiecare ciclu electoral, să „închine ţara”, adică vor oferi bogăţiile ţări spre a fi jefuite, vor cumpăra scump nave şi aeronave la mâna a doua, bune de dus la fier vechi, vor devaliza bugetul plătind aceloraşi contracte oneroase sau vor îndatora ţara, bineînţeles fără să fie nevoie.

Astfel, conducătorii nominali ai României de azi vor căuta, la rând lor, să obţină protecţie discreţionară din afară, din SUA & UE, de fapt protecţie împotriva propriului popor, prin cedarea atributelor suveranităţii statale, Constituţia fiind în acest context doar o glumă tristă şi, ce e mai grav, prin cedarea controlului asupra resurselor strategice de minereu, produse petroliere etc. În acest fel, aceşti conducători se asigură faţă de eventuala lipsă de loialitate a baronilor locali, se asigură inclusiv împotriva contestărilor populare, împotriva protestelor venite de jos.

85

Există aici un paradox. Cei care sunt numiţi eufemistic „baroni locali”, de exemplu primarii şi preşedinţii de consilii judeţene, deşi se află undeva pe la mijlocul ierarhiei, sunt într-un fel mai puternici şi au o poziţie politică mai solidă decât potentaţii de la vârf, decât oligarhii de la centru, pentru că au un alt fel de legitimitate. Aceştia, baronii locali, sunt aleşi direct de către „popor”, respectiv de către clienţii lor, nu are importanţă că este vorba de un popor iobăgit sau de voturi fraudate, prin urmare poziţia lor nu este expusă la fluctuaţiile politice curente. Un primar sau un preşedinte de consiliu judeţean de exemplu poate să-i ameninţe în public pe ziarişti cu bătaia, fără ca acesta să rişte nimic, dar un ministru dacă ar face acelaşi lucru, foarte probabil şi-ar pierde funcţia.

În anumite momente din viaţa partidelor sau a insti-tuţiilor, baronii locali sunt mai puternici şi pot condiţiona puterea celor de la centru, iar centrul nu îi poate disciplina decât numai eventual prin şantaj şi ameninţare cu dosarele din Justiţie. Prin comparaţie, cei de la vârful ierarhiei nu au nici un fel de suport popular, nu au mase mari de clienţi proprii pe a căror loialitate să se poată bizui, şi de aceea un înalt funcţionar guvernamental, un ministru, un şef de CSM, un şef de guvern sau un preşedinte sunt mult mai expuşi, existând oricând posibilitatea retragerii sprijinului care îl au de la oligarhii de jos şi pierderea puterii pe care au deţinut-o. Atunci, cei de la vârful ierarhiei vor căuta protecţie în afară şi, în momente critice pentru ei, chiar vor căuta să facă vizite la ambasada SUA.

Pare deci clar pentru oricine că liderii nominali ai statului român actual nu mai pot fi înscăunaţi fără avizul străinătăţii şi nici nu se pot menţine în scaun fără susţinerea ei. De aceea, liderii politici români sunt cooperanţi cu centrul de putere din afară într-o manieră tipică prostituţiei. În stilul unor proxeneţi politici care nu primesc bani, ci dau bani (resursele ţării), pentru a fi menţinuţi pe funcţii. Dar de ce alte state, chiar dintre statele vecine României, nu sunt tratate atâta de prost de

86

către noile centre de putere imperială, aşa cum este tratată România?

În cazul Ungariei de exemplu, am putea admite că, spre deosebire de România, există două condiţii particulare. Pe de o parte, Ungaria nu are resurse minerale şi petroliere de acaparat, precum România, deci nu consituie o miză economică importantă şi de aceea i se tolerează o anumită independenţă, anumite „derapaje” de la „democraţie”, adică faţă de autocraţia SUA & UE. Dar, pe de altă parte, există şi un alt factor hotărâtor, politicienii maghiari nu sunt aşa de porniţi, precum cei români, ca să-şi trădeze ţara ci, dimpotrivă, caută pe cât se poate să-şi apere şi să-şi promoveze interesul naţional. Ei au alte tradiţii naţionale şi patriotice. Istoric este dovedit că maghiarii au ştiut, în împrejurări critice, să se poarte cu mai multă demnitate, chiar dacă pentru asta au plătit uneori un preţ greu.

În cazul României însă, lucrurile stau incomparabil mai prost din punct de vedere moral. Este posibil chiar ca, iniţial, SUA & UE nici să nu fi avut intenţia clară de a transforma România în colonie, dar conducătorii României s-au dus ei înşişi la înaltele porţi imperiale şi au pus ţara la dispoziţia SUA & UE pe post de colonie. Apoi s-au întors în ţară şi au căutat să-şi convingă cetăţenii se accepte să se comporte faţă de imperii ca şi cum România ar fi deja o colonie. SUA & UE poate nu şi-au pus iniţial problema să ne cucerească şi să ne transforme în colonie, ci noi înşine, prin reprezentanii noştri, i-am invitat să vină să ne ocupe şi să ne trateze ca pe o colonie. Şi chiar am devenit o colonie, treptat şi pe nesimţite.

Politicienii români au externalizat şi internaţionalizat luptele politice interne, reclamându-se reciproc la puterile imperiale, ceea ce a creat impresia de nemernicie cronică a tuturor guvernărilor succesive, oricare ar fi fost ele, a dat impresia că în România puterea este vacantă şi că SUA & UE sunt invitate să vină şi să preia conducerea ţării. În aceste condiţii, SUA & UE nu au refuzat oferta, mai ales că este vorba de o ţară care dispune

87

de ceva resurse şi care are o anumită importanţă strategică. În aceste condiţii totul a fost denaturat, ţara a devenit un teritoriu liber pentru a fi ocupat, poporul a devenit o populaţie care nu contează, cetăţeanul un iobag, iar democraţia o vorbă goală.

În încercarea de a justifica această jalnică stare de lucruri, politicienii români de azi dau de înţeles că nu ar exista altă cale, că România poate fi modernizată doar lăsându-se mai întâi „civilizată” şi disciplinată de către Occident, chiar plecându-se tranzitoriu de la statutul de „colonie”. De vină ar fi sistemul ticăloşit post-comunist pentru eşecul de a moderniza, respectiv europeniza România, care sistem, în loc să o modernizeze, a împins-o spre neo-feudalizare. Structura neo-feudală fiind rezultatul concubinajului dintre post-comunism şi o formă primitivă şi sălbatică de capitalism. România ar fi în prezent un stat naţional eşuat, dar ar putea deveni un stat naţional modern şi performant, numai după ce va fi „reeducată” de către metropolele occidentale. Cu alte cuvinte, „cedarea de suvera-nitate”, adică sacrificarea independenţei ţării s-ar face numai temporar şi nu pentru perpetuarea actualilor politicieni la putere, ci pentru civilizarea cetăţenilor şi re-aducerea lor la statutul de naţiune modernă.

În realitate, statutul de colonie, cu care ne-am pricopsit deja şi de care nu vom putea scăpa decât foarte greu, sau de care poate nu vom scăpa niciodată, nici măcar prin război, este echivalent cu condamnarea României la subdezvoltare pe termen lung. Ţara este decapitalizată şi nu poate dispune de exploatarea resurselor proprii. Avem de exemplu zăcăminte de aur, dar nu le putem exploata noi înşine, pentru că „nu avem bani”. Banii pe care i-am fi putut avea, adică i-am fi putut capitaliza noi înşine într-o economie asanată, au plecat în afara ţării, cu concursul unor conduceri politice corupte, iar conducerile politice corupte sunt menţinute la putere cu concursul unei străinătăţi interesate să ne spolieze, inclusiv financiar.

88

Datorită corupţiei politicienilor, am pierdut rând pe rând totul. Am pierdut în planul competitivităţii economice, prin comparaţie cu ţări precum Polonia sau Cehia, iar cadrul legal juridico-economic din România este mai curând „o frână în calea modernizării ţării”75. Am pierdut enorm prin ne-accesarea de fonduri europene, deşi cotizăm la constituirea acestor fonduri. Cheltuirea acestor fonduri este în aşa fel organizată, încât să nu poată fi fraudate, iar politicianul român, dacă nu poate fura nimic, atunci nici nu mai face nimic pentru atragerea acestor fonduri. Apoi, am pierdut prin stabilirea unor redevenţe derizorii la resursele date spre exploatare.

Nu mai avem industrie, nu mai putem prelucra nimic, ci exportăm materii prime la preţuri tot mai scăzute şi importăm produse finite la preţuri tot mai ridicate, aceasta fiind regula de bază, logica şi raţiunea oricărei exploatări de tip colonial. În timp, decalajele economice şi civilizaţionale între colonie şi metropolă se adâncesc tot mai tare. Metropola se dezvoltă tot mai mult, iar colonia se subdezvoltă tot mai mult. Este o iluzie deosebit de păgubitoare să-şi imagineze cineva că o colonie va ajunge vreodată din urmă metropola dezvoltată pe seama exploatării sale.

Ar mai fi eventualitatea împrumuturilor externe, de la FMI de exemplu. FIM are 188 de ţări membre, adică aproape toate ţările de pe glob, şi este capitalizat prin contribuţia ţărilor membre76, fiecare ţară participând cu o „cotă de subscriere” proporţională cu PIB-ul propriu. FMI este specializat în a acorda „asistenţă financiară” pentru ţările în curs de colonizare. Aceste ţări sunt mai întâi decapitalizate şi li se crează artificial probleme financiare, după care li se oferă împrumuturi prin FMI. Dar aceste împrumuturi nu sunt destinate pentru investiţii, crearea de locuri de muncă şi pentru dezvoltarea ţării

75 Vasile Iuga, în www.tbs.ubbcluj.ro , consultat la 14 feb. 2014. 76 www.imf.org consultat 14 feb. 2014.

89

împrumutate, ci numai pentru „ajustare structurală”, prin care înţeleg doar „ajustarea balanţei de plăţi”. În ţara cu care face acorduri, FMI practic conduce guvernul şi duce la perpetuarea şi agravarea stării de subdezvoltare, fapt pentru care încasează dobânzi la banii daţi cu împrumut. Ţara care se îndatorează la FMI intră astfel într-o spirală a datoriilor, care cresc vertiginos. Criza nu se poate rezolva altfel decât prin alungarea FMI din ţară şi prin luarea de măsuri radicale. Nu este vorba doar de un raţionament logic, ci se pot găsi destule exemple de ţări în care FMI a procedat în această manieră.

Cazul Argentinei este semnificativ în acest sens. După ce a renunţat la colaborarea dezavantajoasă cu FMI, în anul 2001, Argentina a cunoscut o creştere economică spectaculoasă şi, în plus, a rămas stăpână pe resursele sale naturale77. În România, legăturile cu FMI au fost întrerupte de către Guvernul Tăriceanu în anul 2006, dar au fost realuate, printr-o decizie arbitrară a preşedintelui Băsescu, în anul 2009. Nu România a avut nevoie de FMI, ci FMI a avut nevoie să încaseze dobânzi pe împrumuturi non-necesare acordate României. Iar preşedintele Băsescu a avut nevoie, la rândul lui, de protecţia FMI, de sprijinul politic ocult al metropolei, pentru a se menţine în funcţie în mod nelegitim.

Abjecţia supunerii de tip colonial se manifestă nu doar din partea politicienilor vânzători de ţară, ci şi din partea populaţiei, un segment de populaţie confuzionat, în raport cu care a avut succes metoda de spălare a creierului. Personalităţile culturale şi politice care se declară public împotriva non-sensului „modernizării prin colonizare” sunt etichetate ca fiind „anti-sistem”, deşi acestea nu sunt împotriva sistemului democratic şi a modernizării economice, ci sunt doar împotriva sistemului neo-feudal dinăuntru şi al celui neo-colonial din afară. Aceste personalităţi sunt asasinate moral în mod metodic, printr-o presă aservită şi printr-o Justiţie selectivă încă şi mai clar aservită.

77 Şerban Cionoff, Argentina fără FMI, în jurnalul.ro nr./25 aprilie 2012.

90

Soluţiile de ieşire din această situaţie nu se întrevăd – şi probabil nici nu există. Ar trebui să distingem aici două planuri: cel intern şi cel extern.

Pe plan intern, pare clar că lucrurile au scăpat de sub control. Singura modalitate de a eradica în mod semnificativ corupţia şi de a face din nou ordine în România ar presupune măsuri radicale care, cel puţin pentru prezent, sunt nerealiste, dacă nu de-a dreptul utopice. Anume:

(1) Re-naţionalizarea privatizărilor frauduloase de mare anvergură şi a sectoarelor economice de interes strategic. De exemplu în Argentina, după ce ţara a fost adusă la faliment de către FMI pe la începutul anilor 2000, intreprinderile mici falimentate au fost transformate în societăţi pe acţiuni, iar cele mari au fost naţionalizate. La fel a procedat şi Venezuela în ultimul deceniu, a alungat FMI-ul din ţară şi a naţionalizat exploatările de petrol, exploatările aurifere, producţia de ciment etc. Faţă cu aceste ţări, SUA şi FMI nu au putut să facă practic nimic. Aceste ţări au fost atacate virulent în plan propagandistic de către profitori, dar nu au putut să fie destabilizate şi nici nu s-a putut recurge la o intervenţie militară. Bineînţeles, România nu poate să facă ceea ce au făcut Argentina sau Venezuela, pentru simplul fapt că România este ţară membră NATO şi UE. Dar, totuşi, putem să ne uităm la Ungaria vecină. Această ţară s-a opus, cu curaj şi demnitate, ordinelor falimentare şi indicaţiilor aberante venite de la FMI, a pus Banca Natională a Ungariei sub controlul Parlamentului propriu, iar în august 2013 a întrerupt colaborarea cu FMI, a plătit ultimele datorii şi a cerut acestei instituţii să-şi închidă reprezentanţa din Budapesta. Cei de la FMI i-au numit „fascişti” pe guvernanţii maghiari, dar au fost nevoiţi să plece.

(2) Reintroducerea pedepsei cu moartea, chiar ca măsură temporară, cel puţin pentru infracţiunile de înaltă trădare, delapidare, fraudă sau furt de la o anumită sumă de bani importantă în sus.

91

(3) Reluarea procesului de privatizare, sub control legal şi în mod transparent, cu păstrarea în proprietatea statului a sectoarelor strategice ale economiei.

Pe plan extern, situaţia României este de aşa natură încât nu se pot lua măsuri radicale în interior. În ultima sută de ani, România a avut şi are un punct vulnerabil: Transilvania. Trecerea Transilvaniei în administrarea Regatului României, după primul război mondial, a fost continuu şi vehement contestată de maghiari. La sfârşitul celui de al doilea război mondial, Stalin s-a folosit de situaţia Transilvaniei ca obiect de ameninţare şi şantaj. Dacă Regele Mihai I al României va accepta un prim ministru impus de ruşi, atunci Transivania de Nord, teritoriu fost în timpul războiului sub ocupaţie horthystă, va reveni la România – dacă nu, nu. Regele Mihai nu avut de ales, l-a numit prim ministru pe Petru Groza, omul ruşilor, pe data de 6 martie 1945, iar la o săptămână după aceea, Regele României a fost invitat de către Armata Sovietică, care administra atunci Transilvania de Nord, să intre în Cluj, împreună cu membrii Guvernului Groza. M. S. Regele a venit la Cluj cu trenul, iar la gară a fost primit de o gardă de onoare formată din batalioane ale Armatei Române venite direct de pe front, fapt ce a constituit un semnal categoric pentru Ungaria că Transilvania de Nord revine la România. A fost unul dintre puţinele cazuri în care Stalin s-a ţinut de cuvânt.

De aceea considerăm că, şi azi ca şi atunci, România nu prea are de ales. Dacă refuză statutul de colonie şi predarea bogăţiilor ţării pe mai nimic, atunci noile imperii pot oricând să... pună problema Transilvaniei, din nou ca obiect de ameninţare şi şantaj. Dacă nu ne conformăm cerinţelor noilor imperii, acestea pot oricând, în mod foarte discret, să ameninţe cu dezmembrarea României după scenariul iugoslav. Din păcate, România se află în prezent într-un trist moment de răscruce pentru destinul său, la locul de întâlnire a josniciei şi a trădării politicienilor români, cu pretenţiile rapace ale metropolei. Credem că azi nu se mai

92

pune problema „modernizării” statului român, ci se pune în primul rând problema, exact ca şi după cel de-al doilea război mondial, a supravieţuirii naţiunii române.

5. 3. Sovromul şi Chevronul În perioada imediat postbelică, URSS a jefuit metodic

resursele României, sub motivul că România trebuie să plătească sovieticilor despăgubiri de război. În acest scop, au fost înfiinţate societăţi comerciale mixte sovieto-române, numite „SovRom”-uri, între anii 1945 şi 1952. În total au fost înfiinţate un număr de 16 astfel de Sovromuri, pe tot atâtea domenii de activitate, dintre care 5 sau 6 au avut o activitate comercială mai importantă, şi au funcţionat până în anul 1956, când au fost dizolvate. Deşi erau constituite pe principiul parităţii aportului de capital, adică jumătate capital sovietic şi jumătate capital românesc, scopul declarat al Sovromurilor era acela de a gestiona recuperarea datoriilor României către Uniunea Sovietică. În realitate, Sovromurile au constituit cea mai durabilă şi rentabilă formă de exploatare de către URSS a bogăţiilor naturale ale ţării şi a economiei româneşti în general. Despre activitatea Sovro-murilor, o personalitate intelectuală a vremii, Onosifor Ghibu, spunea că „sub această denumire benignă, se duc în Rusia cele mai de seamă bogăţii ale ţării noastre, cu preţuri derizorii, în timp ce de pe pieţele noastre lipsesc, sau suntem nevoiţi să plătim pe ele înzecit mai mult decât plătesc sovietele”78. Rezultatul imediat a fost că Onisifor Ghibu a fost arestat şi condamnat pentru „activitate antisovietică” la mai mulţi ani de detenţie. Unele Sovromuri ar merita o succintă analiză separată.

„Sovromtransport”, o societate de navigaţie mixtă sovieto-română, înfiinţată pe 14 iulie 1945 şi dizolvată în 1954. 78 Onisifor Ghibu, Chemare la Judecata Istoriei, Vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 102-103.

93

La sfârşitul războiului, România avea o flotă de 16 nave care, în baza Convenţiei de armistiţiu, trebuiau puse la dispoziţia Uniunii Sovietice, ulterior fiind exploatate în comun cu partea sovietică, în vederea plătirii datoriei de război. La constituirea Sovromtransport, partea sovietică a venit cu 4 cargouri, iar partea română cu două nave rămase neconfiscate de către ruşi, precum şi cu închirierea şantierelor navale de la Constanţa şi Brăila. Ulterior, au mai fost achziţionate alte 4 cargouri. La desfiinţarea Sovromtransport, în 1954, navele au rămas în proprietatea statului român şi în locul acestei societăţi a fost înfiinţată firma Navrom, proprietate exclusivă a statului român79.

„Sovrompetrol” a fost înfiinţată pe 17 iulie 1945, în condiţiile armistiţiului încheiat cu Uniunea Sovietică. Aportul părţii sovietice s-a constituit din bunurile germane confiscate de către URSS din România, respectiv din utilajele germane aflate în câmpurile de extracţie petrolieră. Societatea exploata ţiţeiul din România şi în parte îl transporta în URSS, în contul despăgubirii de război. „Sovrompetrol”, care a deţinut cotrolul total asupra industriei de petrol româneşti, a făcut totodată şi investiţii importante în România. A fost construit un nou sistem de conducte subterane de transport ţiţei în Muntenia şi Moldova, au fost deschise noi exploatări petroliere în Moldova, a fost construită Rafinăria de la Oneşti şi infrastructura de transport la rafinărie. Societatea a fost dizolvată la 1 septembrie 195680, iar patrimoniul a trecut în totalitate în proprietatea statului român.

„Sovromcuarţit”, înfiinţată la 31 decembrie 1951, a avut ca scop declarat extragerea cuarţului, dar în realitate, în mod camuflat, secret, a practicat extragerea uraniului şi cercetarea

79 N. N. Constantinescu, Istoria economică a României, vol. 2, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 80 Florian Banu, Asalt asupra economiei României, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004, p. 124.

94

zăcămintelor de uraniu de pe teritoriul României. Participaţia de capital la această societate a celor două părţi, România şi URSS, ca de altfel la toate sovromurile, era egală, adică 50% - 50%, iar beneficiile trebuiau împărţite, cel puţin teoretic, tot în mod egal. În perioada ei de existenţă relativ scurtă, de numai 4 ani, a extras şi transportat în URSS, sub acelaşi motiv al despăgubirilor de război, aproximativ 18.000 tone de uraniu metal la un preţ subevaluat, material utilizat în programul de înarmare nucleară a Uniunii Sovietice. În zonele unde a organizat exploatări miniere, Sovromcuarţit a făcut şi anumite investiţii, construcţii de infrastructură (căi ferate şi drumuri, de exemplu la Ştei în judeţul Bihor), cartiere de blocuri de locuinţe în aşa-numitele centre muncitoreşti, clădiri industriale, şi linii de energie electrică. La fel, a creat un mare număr de locuri de muncă, la apogeul activităţii sale Sovromcuarţit având aproxi-mativ 16.000 de angajaţi. Pe fondul nemulţumirilor şi presiunilor liderilor comunişti români faţă de preţul subevaluat la care ne preluau sovieticii uraniul, Sovromcuarţit s-a desfiinţat la 22 octombrie 1956. Investiţiile făcute au intrat în proprietatea statului român, care a înfiinţat firma „Cuarţit”, care a preluat integral patrimoniul fostei „Sovromcuarţit”, convenindu-se totodată ca statul român să vândă în continuare uraniu către sovietici la preţuri stabilite pe piaţa internaţională. Partea de 50% din fosta „Sovromcuarţit” care a aparţinut URSS a fost evaluată la 413 milioane ruble şi părţile română şi sovietică au convenit ca statul român să răscumpere participaţia sovietică în zece rate anuale fixe81, începând cu anul 1961. Dar în anul 1961, statul român a desfiinţat societatea „Cuarţit”, iar răscumpărarea de 413 milioane ruble nu a mai fost plătită niciodată.

„Sovromgaz” înfiinţată în august 1945, avea ca obiect exploatarea gazului metan din zăcămintele de la Bazna şi Copşa Mică, dar cea mai mare parte a exploatării de gaz de la Mediaş

81 Idem, p. 154.

95

nu a făcut obiectul asocierii în Sovromgaz, rămânând în proprietatea exclusivă a statului român. Şi aici partea sovietică a venit cu „aport în natură”, adică cu utilajele germane din timpului războiului, care au fost abandonate la faţa locului şi au fost confiscate de către ruşi, în conformitate cu prevederile Conferinţei de la Potsdam din 1945. În perioada ei de existenţă, societatea Sovromgaz a extras din România aproximativ 1 miliard 400 milioane m.c. gaz, pe care l-a transformat în negru de fum, la uzinele din Copşa Mică, construite anume în acest scop, iar negrul de fum a fost exportat în URSS.

În linii mari, lucrurile au stat la fel şi cu celelelte sovromuri: Sovromlemn, Sovrombanc, Sovromcărbune, Sovromtractoare, Sovromconstruct, Sovromfilm etc. Suma totală transferată din România în URSS de către toate cele 16 sovromuri pe doată durata existenţei lor este estimată de către partea română la aproximativ 960 milioane dolari82.

O comparaţie sumară între exploatarea României învinsă în război de către URSS, prin Sovromuri, şi actuala exploatare a resurselor României colonizată fără război de către noile imperii, de către companii private din ţările zise „democrate”, înclină balanţa dreptăţii şi a corectitudinii etice în afaceri în favoarea celor dintâi.

Prin Tratatul de Pace de la Paris, încheiat la sfârşitul celui de al doilea război mondial, la articolul al II-lea, România era obligată la plata unor despăgubiri de război către URSS în valoare de 300 milioane dolari83, pentru distrugerile pe care Armata Română se pretindea că le-ar fi provocat în prima parte a războiului, în campania de pe frontul de Est, evident fiind vorba de valoarea de atunci a dolarului SUA. Ruşii au preluat

82 George Nanu, În spatele cortinei de fier. România sub ocujpaţie rusească, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 344. 83 Ion Calafeteanu, Spolierea României la Tratatul de Pace de la Paris, în www.Historia.ro consultat la 1 martie 2014.

96

din România resurse estimate la această valoare prin Sovromuri, în mod direct, dar au spoliat România şi în mod indirect, prin supraevaluarea participaţiilor sovietice la sovromuri şi prin subevaluarea preţurilor materiilor prime scoase din ţară încât, până la urmă, a rezultat achitarea către URSS a unei despă-gubiri de aproximativ de trei ori mai mare. Dar a fost vorba, totuşi, de o vină a României (războiul antisovietic) şi de obligarea României la plata acestei despăgubiri de război printr-un act juridic cu statut de drept internaţional.

Prin comparaţie azi, când cele mai valoroase resurse ale României, aurul, alte minerale, gazele de şist etc., sunt luate pe nimic de către companii occidentale, când societăţile care exploatează resursele României, spre deosebire de sovromuri, sunt cu capital integral străin, iar statul român nu are aici nimic, când se încheie contracte absolut dezavantajoase pentru România, tot cu companii private occidentale, în vederea construirii de autostrăzi, sau pentru achiziţioanarea de echipamente militare scumpe şi învechite etc. – azi nu suntem constrânşi de vreun act juridic internaţional, ci suntem pur şi simplu la cheremul SUA & UE, care chipurile ne asigură „securitate” prin integrarea în NATO, dar ne pretind în schimb resurse şi bani, ceva ce în lumea interlopă se numeşte taxă de protecţie.

Cu alte cuvinte, prin anii ’50 am plătit ruşilor despăgubiri pentru un război care a avut loc şi pe care ei l-au câştigat, în schimb azi plătim către noile imperii taxe de protecţie, în eventualitatea unui război care nu a avut încă loc, iar dacă va avea cândva loc, nu se ştie cine o să-l câştige, tandemul SUA & UE sau potenţialii lor adversari. Adică trebuie să dăm pe degeaba către firme din SUA & UE aurul, gazele de şist şi o parte a banilor adunaţi la buget. Azi nu există la bază un act juridic care să ne constrângă la aşa-ceva, ci există doar şantajul şi ameninţările discrete, venite pe căi oculte din partea SUA & UE, precum şi lipsa de coloană vertebrală, servilismul, venalitatea şi corupţia clicii politice româneşti.

97

Putem să luăm pe rând câteva taxe de protecţie de acest fel. De exemplu, contractul extrem păgubos cu firma americană Bechtel, care chipurile ar fi urmat să construiască autostrăzi în România, încheiat de către guvernul Năstase în decembrie 2003, a fost încheiat la presiunea unor înalţi oficiali ai SUA, care i-au spus franc premierului Năstase că numai cu această condiţie vor susţine intrarea României în NATO84. Astfel, acest contract, al cărui original se zice că s-ar fi „pierdut”, a fost gândit din capul locului, în mod intenţionat şi deliberat, ca să fie un contract în dezavantajul statului român. Evident, scopul nu era ca România să aibă autostrăzi, ci scopul era ca băieţii deştepţi de la Bechtel să câştige nişte bani nemunciţi pe spinarea României, înghiţind 1,6 miliarde euro pentru 52 de kilometri de autostradă.

Contractul cu Chevronul privind exploatarea gazelor de şist, sau cel cu RMGC vizând exploatarea aurului de la Roşia Montană sunt gândite în acelaşi fel, în sensul că România este tratată la fel, ca o colonie condusă de politicieni puşi în funcţii importante numai cu acordul metropolei. În cazul contractului cu Chevron redevenţa, adică cota care revine statului român ca proprietar al terenului, este de doar 3,5% din gazul exploatat. În rest, dacă România mai are nevoie de gaz, poate să cumpere de la Chevron, bineînţeles la preţuri Vest. Tot aşa şi cu aurul de la Roşia Montană şi cu alte metale preţioase. Redevenţa la aur şi platină prevăzută în contractul ţinut secret faţă de poporul român era de 4%, dar în urma protestelor opiniei publice împotriva exploatării de la Roşia Montană, firma a promis mărirea redevenţei la 6%. În rest, dacă statul român are nevoie de aur, poate să-l cumpere la preţul pieţei de la firma canadiană care va exploata aurul nostru de la Roşia Montană.

84 www.civitaspolitic.org/autostrada-bechtel, consultat la 1 martie 2014.

98

Spre deosebire de aceste contracte şi altele de acelaşi fel, în cazul sovromurilor, participaţia statului român fiind de 50%, şi beneficiile care reveneau părţii române erau, cel puţin teoretic, tot de 50%. Cu toate că sovieticii recurgeau de regulă la înşelăciune de pe poziţii de forţă, totuşi cota care revenea părţii române nu cobora, după toate calculele, sub 40%.

Paradoxal şi ca o ironie a istoriei, afacerile cu sovieticii de pe vremea lui Stalin erau mai cinstite şi mai avantajoase pentru România, decât cele încheiate cu colonizatorii „democraţi” de azi.

Sovromurile au creat mai multe zeci de mii de locuri de muncă, Chevron şi RMGC promit doar câteva sute.

Apoi, după urma sovromurilor, patrimoniul acestora a rămas în proprietatea statului român. Lucrări de infrastructură, căi ferate, drumuri, rafinării, conducte petroliere subterane, utilaje, mijloace de transport, cartiere de locuinţe muncitoreşti. Ce va rămâne însă de pe urma Chevron sau a şantierului de la Roşia Montană? Imaginaţia ne conduce spre un tablou apocaliptic.

99

6. Irakul, Rusia şi ‘Primăvara arabă’?

6. 1. Preparative pentru un război anti-islamic de

lungă durată

Războiul împotriva Irakului a început în fapt cu mai multă vreme înainte, din punct de vedere ideologic şi psi-hologic. Ideologic, SUA au fabricat o serie de sofisme lustruite, pe care le-au livrat opiniei publice mondiale printr-un uriaş aparat mediatic. Cum ar fi bunăoară că Irakul ar trebui să demonstreze că şi-a distrus armele pe care nu s-a demonstrat că le are. Efectul manipulării nu a putut fi neglijat. Milioane şi milioane de oameni din întreaga lume au repetat fără să gândească deloc, la modul psittacist, justificările SUA.

Psihologic, SUA şi-au etalat înfricoşătorul arsenal militar la frontierele viitoarei victime, cu scopul de a o îngrozi şi hipnotiza, au lansat din avion fluturaşi cu conţinut defetist, îndemnând poporul irakian la revoltă împotriva „dictaturii”. Îmbierea lui Saddam cu exilul a fost tot un truc de acelaşi fel. Evident că, în ipoteza că ar fi reuşit să-l păcălească să se exileze, Saddam tot ar fi fost urmărit până în pânzele albe şi asasinat. Dar Saddam, în locul unei morţi dezonorante ca fugar, a ales să moară în ţara sa. Insistenţa suspectă cu care lui Saddam i s-a oferit varianta exilului îşi are şi ea explicaţia ei. Anume, s-a scontat că o eventuală fugă a lui Saddam Hussein ar fi demoralizat Irakul, armata şi populaţia civilă ar fi opus o rezistenţă mult mai redusă, iar SUA ar fi avut pierderi umane mai mici.

Dar să revenim la mizele războiului. Evident, miza principală o constituie acapararea petrolului, dar nu este singura. Există şi o miză politică. Ţările arabe au două posibilităţi. Prima, pot să admită pe teritoriul lor baze militare americane şi să aibă conduceri

100

filoamericane. A doua, ţările arabe care nu îndeplinesc aceste condiţii, trebuie să fie slăbite ecomonico-militar şi „integrate” într-un sistem care să asigure dominaţia regională a Israelului. Aşa se explică şi de ce SUA acţionează cu atâta fermitate şi consecvenţă.

Prima metodă de slăbire a acestor ţări constă în a le pune în imposibilitatea de a decide ele însele, în virtutea suveranităţii naţionale, cu privire la bogăţiile lor naturale, respectiv rezervele de petrol. În unele ţări arabe, au fost plantate mai demult guverne marionetă. În celelalte, guvernele sunt date jos şi vor fi date jos cu forţa.

O altă metodă de dominaţie, veche de când lumea, o constituie divizarea teritorială, fragmentarea, „federalizarea”. Irakul a mai fost fragmentat odată, în 1961, de către englezi, prin desprinderea Kuweitului ca „stat independent”, un stat cu un teritoriu minuscul şi având atunci o populaţie sub 1,5 milioane locuitori, dar care a preluat o parte importantă din rezervele petroliere din zonă. În paranteză fie spus, atunci când a ocupat Kuweitul în 1990, Irakul a căutat de fapt să-şi recupereze o provincie istorică ce i-a fost smulsă de către englezi doar cu vreo 30 de ani mai-nainte.

Şi o altă metodă va consta în iniţierea unui insistent proces de secularizare, de laicizare a statelor Islamului, în scopul slăbirii influenţei pe care religia o deţine aici în diferitele domenii ale vieţii, în speţă în plan moral şi politic. Se urmăreşte debilizarea religiei şi laicizarea statului ca premise ale „demo-cratizării” politice. Nu ştim dacă într-un viitor previzibil se va ajunge şi în ţările islamice la indeferentismul religios din Europa occidentală sau la degenerarea spiritului religios ca în SUA, dar putem spune că aceasta este tendinţa. Laicizarea combinată cu fragmentarea vor contribui la slăbirea islamului mai mult decât operaţiunile militare propriu zise. Încă de mai demult, din secolul al XVIII-lea, filosoful Imm. Kant a enunţat ca pe o axiomă ideea că puterea corupe

101

judecata. Puterea în sens politic înseamnă capacitatea de a-ţi impune voinţa proprie asupra altora, de a determina comporta-mentul celorlalţi în beneficiul tău, abstracţie făcând de o judecată nepărtinitoare, de eventualitatea luării în consideraţie şi a dreptului celuilalt. Apoi puterea mai are însuşirea păcătoasă de a nu putea fi săturată niciodată. Puterea devine viciu. Există un fel de beţie a puterii. Puterea cheamă putere şi cineva, odată ajuns la o putere oarecare, va ţinti neapărat spre o putere şi mai mare, se va folosi de cei de sub el şi îi va săpa pe cei aflaţi deasupra lui, căutând să ajungă cât mai sus. Este ca şi cum cineva, spre a-şi potoli setea, ar bea apă sărată. Setea nu numai că nu va înceta ci, dimpotrivă, va deveni tot mai puternică.

SUA au rămas, pe moment, singura superputere şi dau semne că suferă de aceeaşi patologie a puterii nelimitate. Simptomele sunt multe şi de grave. Nefiind contrabalansate eficient, deocamdată, de către alţi poli de putere mondială, SUA se comportă totalitar. De exemplu au refuzat să recunoască Curtea Penală Internaţională, fapt ce sfidează dreptul interna-ţional, deschide calea unei noi politici de forţă, cum a fost „Machtpolitik”-ul lui Hitler şi creează premise ca crime de război comise de către militarii americani să poată rămâne nepedepsite.

Privind invadarea nejustificată a Irakului, ajungând într-o situaţie de izolare diplomatică în raport cu marile puteri, SUA au mituit cu vorbe goale ţări precum Bulgaria, România, precum şi o serie de ţări africane, spre a le câştiga sprijinul. La modul cel mai ridicol cu putinţă, în Consiliul de Securitate al ONU, alături de SUA s-au aflat ţări precum Pakistanul, Camerunul, Angola şi Guineea, ţări despre care se poate spune orice, mai puţin însă că ar fi modele de democraţie şi prosperitate. Consilierul pe probleme de apărare al preşedintelui Bush, Condolezza Rice a dat ordin ca telefoanele reprezentanţilor acestor ţări să fie interceptate, spre a putea fi manipulaţi mai uşor. Apoi, un oficial american a fost trimis la Bucureşti să constate în vorbe că

102

România are o „economie de piaţă funcţională”, de parcă o economie de piaţă ar fi ceva ce s-ar putea înfiinţa brusc, prin decret, iar nu rezultatul unui îndelungat proces real. Afirmaţia e cu atât mai cinică cu cât orice chior poate vedea că la noi lucrurile evoluează, cel puţin deocamdată, într-un sens contrar economiei de piaţă, adică spre un control de tip centralizat, în care locul statului l-a luat mafia.

Mentalitatea politică americană, preluată şi la noi în felul cel mai prost asimilat cu putinţă din snobism şi din mirajul modului de viaţă american, conţine un totalitarism mai subtil decât cel din ţările foste socialiste, acela desemnat de expresia “political correctness”. Sloganul ne îndeamnă ca, dacă vrem să ne fie bine, atunci să "gândim corect" în ceea ce priveşte problemele politice, adică să nu gândim cu capul nostru, ci să gândim aşa cum gândeşte conducerea superioară de partid şi de stat. Adevărul nu se află în noi înşine şi nici nu poate fi elaborat prin judecata noastră, ci adevărul ne vine de sus. Dar nu de la Dumnezeu, ci de la şefi.

6. 2. Compromiterea Premiului Nobel Decernarea a Premiului Nobel pentru Pace pe anul 2003

a surprins şi contrariat pe multă lume. Catolici dar şi foarte mulţi ne-catolici în sensul apartenenţei la confesiune, aveau o mare admiraţie faţă de Papa Ioan Paul al II-lea, ca personalitate istorică ce a făcut extrem de mult pentru pace. Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea, împreună cu fostul lider al URSS Mihail Gorbaciov, care de altfel a şi primit Nobelul pentru Pace, au dezamorsat paşnic cea mai periculoasă bombă planetară, cel mai criminal imperiu din întreaga istorie a umanităţii. Un imperiu autodeclarat fără Dumnezeu şi înzestrat cu arme nucleare, o teribilă forţa brută în stare de orice, mai ales pe vremea lui Brejnev, când a văzut că pierde competiţia economică

103

cu vestul capitalist. Lucrul a fost posibil fără război, minunea s-a produs datorită, în primul rând, mutaţiilor spirituale coordonate de către suveranul pontif. Dacă a existat cineva, dintre cei care au trăit pe la sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000 pe pământ, să merite cea mai înaltă distincţie internaţională pentru pace, atunci acel om a fost negreşit capul Bisericii Catolice. La mare distanţă în urma lui ar veni alte personalităţi istorice, să zicem fostul preşedinte ceh Vaclav Havel. Sau, dacă nu, atunci Premiul Nobel nu mai e cea mai înaltă distincţie internaţională. Şi, cu toate acestea, juriul Nobel a preferat-o, în 2003 de exemplu, pe o obscură fostă judecătoare din Iran, Shirin Ebadi, care trăia exilată în Occident şi care era total nevinovată, în sensul că nu a făcut nimic la viaţa ei. De ce? Răspunsurile ar fi mai multe. În primul rând, lucrurile nu se explică altfel, decât prin faptul că Juriul Nobel este supus câteodată unor influenţe şi presiuni oculte venite de peste ocean. Papa trebuia pedepsit într-un fel, pentru că a avut curajul să se împotrivească războiului de jaf şi cotropire pus la cale de către SUA împotriva Irakului. Ioan Paul al II-lea s-a pronunţat ferm şi categoric, în mod repetat, împotriva războiului din Irak85. Paradoxal, ca o ironie a istoriei, chiar omul care a făcut cel mai mult pentru pace, nu a primit Nobelul pentru Pace, tocmai pentru că a luptat pentru pace!

În al doilea rând, laureatul Nobelului pentru Pace din 2003, cu motivaţia că a luptat cândva pentru drepturile femeilor în Iran, judecătoarea Shirin Ebadi, era de fapt figură dubioasă. Aceasta fusese judecătoare până în 1979, adică de pe vremea fostului şah Reza Pahlavi, când în Iran nu era cazul să lupţi pentru drepturile femeilor, deoarece acestea practic existau. Din 1979, persoana în discuţie a trăit în Anglia şi în Norvegia, unde a profesat ca avocat. Poate a pledat şi în procese care implicau

85 Vezi www.agero-stuttgart.de

104

probleme de principiu privind drepturile femeilor de origine islamică, dar a făcut-o ca orice avocat, pentru clienţii săi şi pentru bani. În acest caz, la egalitate cu ea se pot afla zeci şi sute de mii de avocaţi.

Ce a făcut această avocată, în mod deosebit, ca să merite Nobelul pentru Pace? Această persoană pare a fi un caz tipic de agent pregătit de către CIA, la fel cum a fost pregătit tot în exil Ahmad Chalabi pentru Irak, pe care americanii ar fi intenţionat să o folosească, sub acoperirea prestigiului Premiului Nobel, pentru a destabiliza situaţia politică din Iran. Putem fi de acord că pot fi folosite mijloace murdare spre a destabiliza o ţară arabă, dar punerea în joc a Premiului Nobel pentru Pace în acest scop este prea mult. Ştirbeşte grav şi pe termen lung valoarea şi credibilitatea acestui premiu.

6. 3. Federaţia Rusă la limitele răbdării

Oricine a putut observa că în ultimele trei decenii Rusia a făcut gesturi uimitoare, prin comparaţie cu diplomaţia tradi-ţională a URSS. Rusia a dus constant o politică de cedare de poziţii pe plan extern. Această strategie a demarat pe la sfârşitul anilor '80, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Au fost retrase trupele sovietice din statele foste socialiste din Europa centrală, din Ungaria, Cehoslovacia şi RDG. Rusia a fost de acord cu democratizarea ţărilor foste satelite şi cu reunificarea Germaniei. A admis secesiunea şi proclamarea independenţei în cazul unor state foste sovietice din vestul URSS (Ucraina, Belarus, Moldova), precum şi a unor state islamice din zona caucaziano-caspică, bogate în petrol, cu excepţie Ceceniei. Apoi, a fost de acord cu extinderea NATO spre Est, după desfiinţarea Pactului de la Varşovia. Nu a intervenit pentru menţinerea fostei Iugoslavii. A permis armatelor SUA ca, sub pretextul luptei împotriva „terorismului”, să ocupe Afganistanul şi Irakul s.a.m.d.

105

Este o strategie care ar trebui să dea de gândit. Care ar fi trebuit să fi fost evaluată sub raportul limitelor până la care poate fi dusă. Este cunoscut că ţările din fostul bloc sovietic au fost ţinute laolaltă şi li s-a menţinut sistemul socio-economic printr-o politică de forţă. Postbelic, URSS a realizat intervenţii în forţă în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. Această politică nu a mai putut fi practicată după ce a devenit clar că ţările socialiste au pierdut competiţia economică cu Vestul capitalist şi SUA. Apoi, fostul imperiu numit URSS era prea heterogen şi diluat, cu prea multe tendinţe centrifuge, spre a mai merita să fie menţinut. Conducerea Rusiei, începând de la Gorbaciov încoace, a dat dovadă de inteligenţă şi s-a repliat pe poziţiile care îi sunt proprii şi oarecum ireductibile. S-a constituit o structură statală federativă, numită Federaţia Rusă, contractată între hotarele sale tradiţionale, de pe vremea imperiului ţarist, cu limesul vestic trecând pe lângă Ucraina şi Belarus, cu limesul sudic pe Caucaz, Marea Caspică, Iran şi Afganistan, încât s-ar părea că Rusia şi-ar fi recăpătat consistenţa şi coerenţa. Era de altfel şi viziunea scriitorului rus A. Soljeniţân. Problema este: până unde poate fi comprimat colosul rus? Care este ‘coeficientul său de elasticitate’? De la care limită de comprimare încolo, colosul rus se va trezi şi va reacţiona? Se pare că acest punct critic a fost deja atins, undeva în vara anului 2008. Totul a început de la situaţia creată în Georgia, ţară fostă republică socialistă sovietică sub denumirea de Gruzia. Georgia este o enclavă în Munţii Caucaz, alungită pe direcţia est-vest, cu ieşire la Marea Neagră. Conductele care ar urma să transporte petrolul şi gazele din zona Mării Caspice spre Vest trebuie să treacă prin Georgia. Nu există altă soluţie. La nord se afla instabila Cecenie, iar la sud Iranul ostil. Americanii au şi construit deja două conducte gigant, care traversează Georgia în lung, dinspre zona Marii Caspice spre Marea Neagră şi Turcia. Ca să asigure securitatea lor, americanii au înfiinţat şi o

106

bază militară pe teritoriul Georgiei, în martie 2002, menită să antreneze, chipurile, armata georgiană în lupta împotriva „terorismului”. Pe de altă parte ‘securitatea’ Georgiei, în partea de nord a ţării, în provincia separatistă Osetia, era asigurată de mai multă vreme şi de către baze militare ruse. Şi iată că, în sfârşit, într-o ţară mică, pe o fâşie îngustă de pământ, interesele americane şi ruse privind petrolul caspic au ajuns faţă în faţă. Şi armatele lor la fel. Americanii au încercat să-l manipuleze pe fostul pre-şedinte al Georgiei Eduard Şevardnadze împotriva ruşilor, adică să-l determine să ceară Rusiei să-şi retragă bazele militare din Georgia. Dar Şevardnadze a pariat pe legitimitatea intereselor Rusiei în Georgia. În august 2003, fostul preşedinte georgian a favorizat pătrunderea în Georgia a companiei petroliere ruse UES, al cărei preşedinte era Anatoli Ciubais, un om foarte influent, apropiat al fostului preşedinte Elţân şi al preşedintelui Putin. Americanii s-au răzbunat pe Şevardnadze, răsturnându-l de la putere după acelaşi scenariu ca şi pe Miloşevici. Au adus în locul lui pe un avocat, Mihail Saakaşvili, care a trăit mai mulţi ani în Statele Unite şi care, foarte probabibl, a fost recrutat de către CIA. Numai că Şevardnadze a plecat dar problema a rămas. Înfruntarea intereselor americane şi ruse a mocnit o vreme îndărătul frazelor cu lustru diplomatic. Apoi a izbucnit pe neaşteptate.

Pe data de 19 august 2008, profitând de faptul că atenţia lumii întregi era atrasă de festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, minuscula Georgie a atacat militar pe neaşteptate Federaţia Rusă. După cum s-a arătat86, în planificarea acţiunii militare georgiene un rol important a fost rezervat propagandei prin mass-media internaţională, în scopul inducerii în opinia publică euroatlantică a imaginii unui stat mic, nedreptăţit şi strivit de un stat mare şi puternic. Deci, Georgia

86 Călin Hentea, în www.historia.ro , consultat la 15 feb. 2014.

107

conta pe un important sprijin diplomatic internaţional, pe un puternic sprijin american privind înzestrarea cu armament, precum şi pe cei peste o mie de “consilieri” militari israelieni, care au coordonat efectiv operaţiunile militare anti-ruse. Nici momentul declanşării operaţiunilor militare de către Georgia nu a fost ales întâmplător. Liderii mondiali erau toţi reuniţi la Beijing, pentru a asista la ceremoinia de deschidere a Jocurilor Olimpice, mizându-se probabil pe formarea, la nivelul cel mai înalt, al unui sentiment de simpatie şi sprijin faţă de Georgia, prezentând lucrurile pe dos, susţinând că această ţară mică şi neajutorată este o victimă inocentă a agresiunii ruseşti, când de fapt Georgia era agresorul. După cum se ştie, riposta militară a Rusiei a fost rapidă, fermă şi devastatoare, iar presa occidentală şi americană plătită de către Georgia a încetat să mai demonizeze Federaţia Rusă.

Al doilea act al dramei confruntării diplomatice SUA – Federaţia Rusă s-a jucat în cursul lunii septembrie 2013, în problema războiului civil din Siria. Retorica prealabilă a SUA şi a formatorilor de opinie fani şi chiar fanatici ai SUA era una de auto-încurajare, pivotată în jurul afirmaţiei, cum că „Rusia nu mai este o putere globală”87.

Pe data de 21 august 2013, într-o suburbie a Damascului a avut loc un atac cu arme chimice, soldat cu moartea a peste 1.400 de civili. Probabil o provocare, dar rebelii sirieni şi SUA s-au grăbit să acuze neverificat armata guvernamentală siriană, susţinătoare a regimului Bashar Al Assad. Preşedintele Obama a spus răspicat că este o acţiune intolerabilă, că atacul cu arme chimice împotriva populaţiei civile înseamnă „depăşirea unei linii roşii” etc. Părea clar un motiv plauzibil pentru o intervenţie militară a SUA în Siria, SUA păreau obligate la ripostă. Rusia a cerut dovezi, din care să reiasă că armata guvernamentală este autorul atacului. Pe 26 august 2013, o delegaţie de inspectori

87 Dan Dungaciu, în www.adevarul.ro , consultat la 15 fe, 2014.

108

ONU încearcă să verifice în teren incidentul, dar când să ajungă în suburbia respectivă, convoiul oficial este atacat de către luptători neidentificaţi. Pe 27 august, înalţi oficiali americani susţin că preşedintele Obama ia în considerare o intervenţie militară în Siria, de scurtă durată şi cu scopul limitat de a pedepsi atacurile cu arme chimice. În fine, pe 31 august, însuşi preşedintele Obama declară că Statele Unite au „o responsa-bilitate morală de a interveni militar în Siria”88. În paralel cu aceste declaraţii, o impresionantă flotă de război a SUA a intrat în Mediterana prin Gibraltar şi s-a pus în marş spre coastele Siriei. În acelaşi timp, o altă mare flotă de război, aceea a Federaţiei Ruse, intra în Mediterana din Marea Neagră prin Bosfor şi din Marea Roşie prin Canalul Suez. Războiul părea inevitabil. Până într-o bună zi, când lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură.

În ziua de marţi 3 septembrie 2013, aşa cam pe la orele amiezii, Ministerul rus al Apărării a anunţat că un radar de pe uscat, situat în sud-vestul Rusiei, în apropiere de Marea Neagră, a detectat la ora 10 şi 16 minute, ora Moscovei, două rachete, care au fost trase din „partea centrală către estul Mării Mediterane”89 şi că „obiectele balistice” au căzut în mare, fără să provoace daune. Iniţial, adică în aceeaşi zi, şi SUA şi Israelul au negat că ar fi avut loc un tir cu rachete în Mediterana, dar în ziua următoare, pe 4 septembrie, Pentagonul a dat un comunicat, din care reieşea că a fost vorba de un exerciţiu israeliano-american, dar că ar fi fost un „test”, care „nu a avut nimic de a face cu o eventuală acţiune militară în Siria”90. Evident că nu a fost nici un „test”, pentru că atunci nu era nici momentul şi nici locul să se facă teste, ci a fost debutul ratat al

88 Pentru cronololgia evenimentelor, vezi: www.titulescu.eu, consultat la 16 feb. 2014. 89 www.stiri.com.ro, consultat la 16 feb. 2014. 90 Idem.

109

atacării Siriei, au fost primele şi ultimele două rachete americane de tip Sparrow destinate Damascului, dar care au fost doborâte (de către ruşi? de către sirieni cu arme anti-rachetă de fabricaţie rusească?) imediat după lansare. Armata americană, care probabil nu se aştepta la această performanţă a ruşilor, a luat decizia înţeleaptă de a nu mai continua atacul. Din acest punct încolo, lucrurile s-au liniştit ca prin farmec, flotele militare s-au reîntors în porturi, iar preşedintele american Barack Obama a lăsat-o mai moale cu „responsabilitatea morală de a interveni militar în Siria” şi a acceptat fără condiţii propunerile preşedintelui rus Vladimir Putin, privind rezolvarea crizei din Siria, propuneri pe care anterior le-a fost respins cu încăpăţânare.

6. 4. Cum a fost regizată primăvara arabă? Cele mai interesante răspunsuri la această întrebare le

aflăm la William Engdahl, un economist şi poliltolog contemporan, consultant economic şi jurnalist independent. El descrie SUA de după al doilea război mondial ca fiind un tip de Imperiu cu totul nou, care nu se bazează pe ocuparea militară a unui teritoriu, ci pe controlarea unor resurse vitale91. Un imperiu informal, dar care controlează finanţele mondiale, lanţul alimentar de bază, energia, petrolul şi industria chimico-farmaceutică, un imperiu ajuns, după prăbuşirea fostei URSS, cea mai mare concentrare de putere din istorie. Şi acest super-imperiu, ca oricare alt imperiu din istorie, va avea un sfârşit, iar sfârşitul SUA va veni exact din această tendinţă a sa, aceea de a controla anumite resurse la scară planetară.

Scopul final al SUA în momentul de faţă – arată în continuare Engdahl92 – este acela de a pune sub controlul său

91 www.williamengdahl.com, consultat la 22 feb. 2014. 92 www.rt.com, consultat la 22 feb. 2014.

110

militar resursele din Africa şi Orientul Mijlociu, spre a putea bloca în acest fel creşterea economică în China şi Rusia, tocmai pentru a controla Eurasia în întregime. Numai că în prezent, după Engdahl, SUA au intrat în declin, deşi nimeni de la Washington nu este dispus să recunoască acest lucru, la fel cum în Marea Britanie în urmă cu o sută de ani nimeni nu voia să admită că Imperiul este în declin. În prezent, SUA depun toate eforturile nu numai ca să-şi menţină intactă puterea la care au ajuns, dar şi să-şi extindă dominaţia asupra întregii planete.

William F. Engdahl crede că revoltele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt departe de a fi o serie de mişcări oneste şi spontane, pornite din interior şi menite să înlăture regimuri politice abuzive, ci aceste revolte au fost provocate din afară şi fac parte dintr-un plan politico-militar anunţat de către fostul preşedinte SUA G. W. Bush la o reuniune a G8 din anul 2003, proiect numit „Orientul Mijlociu Mare”. Acest proiect a fost pus la cale de către SUA pentru a lua sub control – prin „democratizare”, de fapt prin „balcanizare” – întreaga lume islamică, din Afganistan şi Pakistan, prin Iran, Siria, Egipt, Libia, Tunisia, Maroc, până la Gibraltar. Aşa-numita „primăvară arabă” a fost planificată şi organizată în prealabil, instigatorii de pe reţelele de socializare fiind manipulaţi.

Liderii arabi ai răscoalelor din statele islamice au fost instruiţi la Belgrad, de către specialişti americani din organi-zaţiile Canvas şi Otpor, unde s-a constituit o adevărată şcoală de diversiune şi destabilizare politică, după înlăturarea violentă de la putere a fostului preşedinte sârb Miloşevici93.

Care ar fi motivele pentru care SUA ar urmări o deman-telare sistematică a statelor islamice? După Engdahl, primul motiv ar fi acela că în mâinile liderilor lumii arabe se află concentrată o bogăţie uriaşă, constând în fonduri acumulate şi resurse. Aceste state trebuie „democratizate”, cam în felul cum

93 Idem.

111

s-a procedat în Rusia pe la începutul anilor ’90, pentru ca aici să poată pătrunde „economia de piaţă”, respectiv să se poată restructura economia după indicaţiile imperative ale FMI, astfel ca „băncile şi societăţile financiare occidentale să poată veni şi să-şi ia prada”94.

Al doilea motiv ar fi „securizarea” şi militarizarea resurselor de petrol din locuri precum Libia şi Sudan, ţări care prezintă interes pentru creşterea economică viitoare a Chinei. Acest lucru nu a fost dezvăluit abia acuma de către Engdahl, ci a fost preconizat cu mult înainte de către Zbigniew Brzezinski, într-o carte publicată în anul 199895. Aici politologul american, fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, preconizează strategia SUA în Eurasia, arătând că nici un concurent al SUA nu trebuie lăsat să ajungă capabil să domnie Eurasia şi să conteste pre-eminenţa globală a Americii. Pentru aceasta, în primul rând trebuie blocat accesul Chinei la resurse petroliere, la resursele Africii în general.

În anul 2006, China a invitat la Beijing 40 de şefi de state din Africa, făcându-le oferte de afaceri deosebit de avantajoase, propunând în acelaşi timp să facă investiţii, să construiască în Africa locuinţe, spitale şi să realizeze mari proiecte de infra-structură, tot ceea ce nu a făcut FMI în Africa timp de 30 de ani de când se află infiltrat acolo. Imediat după acest eveniment, Pentagonul a constituit un „Centru de comandă” special pentru Africa, Africom, şi a început cu destabilizarea ţărilor bogate în resurse din nord. Rezultatele înfricoşătoare ale politicii americane se văd la tot pasul: Tunisia, Egiptul şi Libia – altădată ţări prospere – sunt acuma ajunse prin ele însele la anarhie şi ruine.

China dispune de venituri comerciale de aproximativ 300 de miliarde dolari anual, bani care trebuie investiţi undeva.

94 Idem. 95 Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, Basic Books, 1998.

112

Inclusiv România, prin premierul Victor Ponta, a tatonat în toamna anului 2013 mediul economic şi politic chinez, iar pe la sfârşitul lunii noiembrie prim ministrul Chinei a venit într-o vizită oficială la Bucureşti. Ocazie cu care au fost făcute din partea chineză oferte de investiţii deosebit de avantajoase, în valoare de aproximativ 8 miliarde de euro. O lună şi ceva mai târziu, adjunctul secretarului de stat american Victoria Nuland a venit intempestiv la Bucureşti, să-şi mai vadă colonia şi să blocheze accesul investiţiilor chineze în România. Omul cu ideea, adică premierul român Victor Ponta, cel care l-a invitat în România pe premierul chinez, a evitat să dea ochii cu Nuland, dar aceasta a fost primită de către preşedintele Băsescu şi ministrul de Externe, cărora le-a şuierat printre dinţi, între altele, ceva despre „derapajele statului de drept” în România, de parcă în SUA statul de drept ar merge mai drept, după scandalul ascultării ilegale a telefoanelor la scară globală. Dar supuşii români au înţeles aluzia şi au lăsat-o baltă cu investiţiile chineze.

Deocamdată China, cu uriaşele resurse financiare de care dispune, cumpără bonuri de tezaur de la SUA, susţinând în acest fel în mod indirect dolarul american şi finanţând, în mod ironic, chiar investiţiile militare ale SUA îndreptate inclusiv împotriva sa, adică a Chinei. Dar SUA, pentru a-şi menţine dolarul, trebuie să găsească repede noi domenii de pradă, şi de aceea şi-a îndreptat privirile spre fabuloasele bogăţii ale lumii arabe.

În opinia lui Engdahl, inclusiv criza din Grecia a fost amorsată, începând cu anul 2002, de către Goldman Sachs, care a încurajat această ţară să falsifice rapoartele oficiale privind deficitul bugetar şi datoria publică, declarând cheltuieli guvernamentale mai mici şi o datorie publică mai mică decât erau în realitate. Criza din Grecia a fost programată, pentru a putea fi detonată de la mare distanţă, din SUA, atunci când ar fi

113

fost necesar, respectiv atunci când moneda euro ar fi putut deveni un concurent serios pentru dolarul american.

În fine, o altă mare, gigantică ironie a istoriei constă în aceea că în prezent tocmai Rusia, o Rusie încercuită militar în ultimii ani, prin construirea a nu mai puţin de 17 noi baze militare ale SUA, această Rusie – poate împreună cu Iran, China şi unele ţări din America de Sud – este chemată să joace un rol constructiv, de stabilizare şi stabilitate politică în lume, să joace rolul de contrapondere la această strategie deosebit de periculoasă a NATO şi SUA. În linia aceleaşi ironii, de data asta mai mult comică decât gravă, se înscrie şi faptul că Rusia a preluat ştafeta respectării drepturilor omului, prin faptul că a acordat azil politic lui Edward Snowden, unul dintre puţinii oameni, alături de Julian Assange, care au îndrăznit să arate adevărate faţă a SUA.

114

7. De ce China? Ascensiunea economico-militară a Chinei este un fapt

poate prea puţin analizat. Iar puţinele analize pertinente realizate până în prezent s-ar părea că sunt supuse unei cenzuri făţişe96.

În urmă cu două decenii şi ceva, China a ales un drum al muncii şi al sacrificiilor. Muncitorul chinez a fost educat să muncească mult şi să fie plătit extrem de puţin, prin comparaţie cu muncitorul american sau european, cu proverbiala farfurie de orez pe zi. China a ajuns să producă de toate, şi încă la proporţiile populaţiei sale, enorm de mult şi extrem de ieftin. China a exportat foarte mult, saturând piaţa societăţilor occidentale de consum, şi a importat foarte puţin, având aşadar o balanţă comercială cu un excedent foarte mare97. Până în 2012, Germania a deţinut locul întâi pe plan mondial la balanţa comercială excedentară, dar în 2013 a fost depăşită de către China. Un flux financiar uriaş intră anual în China. Foarte multe ţări ale lumii, începând cu SUA, au datorii financiare importante către China. Evident, aceşti bani trebuie investiţi undeva. Ca orice putere colonială, respectiv ca orice putere comercială cu excedent financiar, China face investiţii mari în străinătate şi repatriază profitul, ceea ce atrage o şi mai mare capitalizare a ţării.

Ţările decapitalizate şi transformate deja în colonii, precum România, nu au resurse financiare şi sunt nevoite să se împrumute. De unde? Practic, acestor ţări li se impune să se împrumute de la FMI, de la bănci europene sau americane. Iar băncile în cauză impun acestor ţări dobânzi mai mari decât cele

96 Vezi Primo Laurenţiu, Meritocraţia, Ed. Antet, 2009, republicată pe www.meritocratia.ro, p. 1. 97 Idem.

115

de pe piaţa liberă a împrumuturilor, sub pretextul că ar fi vorba de ţări care ar reprezenta risc de neplată a datoriei. Ungaria face din nou o figură aparte şi la acest capitol. A tratat deja la începutul anului 2014 un împrumut de 10 miliarde de euro din Rusia, în condiţii mult mai avantajoase decât cele impuse României de către FMI, pentru construirea unei centrale nucleare. La fel, premierul român Victor Ponta a încercat atragerea în România a unor investiţii chineze, de 8 miliarde de euro, de asemenea în condiţii mult mai avantajoase decât cele oferite de către FMI şi băncile americane şi europene. Dar aceste iniţiative nu vor rămâne nepedepsite de către imperiile SUA & UE. În ianuarie 2014, adjunctul secretarului de stat al SUA, Victoria Nuland, a venit pe neaşteptate la Bucureşti şi a ameninţat Româniea să renunţe la investiţiile chineze. În cazul Ungariei, dacă nu va renunţa la împrumutul din Rusia, s-ar putea ca, într-un viitor apropiat, imperiile să destabilizeze această ţară în mod dramatic.

Dar ţările decapitalizate şi colonizate care se împrumută de la FMI şi bănci europene şi americane, se împrumută în mod indirect tot din... China! Pentru că China este cel mai important „contributor” la constituirea fondului de împrumut al FMI, atâta doar că dobânda se duce la FMI în loc să se ducă în China. La fel stă situaţia şi cu băncile americane. SUA este superînda-torată către China. Eu de exemplu, dacă am luat împrumut 10 dolari din SUA, iar SUA la rândul ei este datoare Chinei cu 1.000 de dolari, asta se cheamă că eu m-am împrumutat indirect tot din China, atâta doar că dobânda merge la băncile din SUA, nu la cele din China, iar China pierde practic diferenţa dintre dobânda mai mică practicată faţă de SUA şi dobânda mai mare percepută de către băncile americane faţă de ţările-colonii.

China are nişte puncte tari98, care fac plauzibilă ipoteza că, într-un viitor apropiat, această ţară va depăşi SUA din punct

98 Idem.

116

de vedere economic, dar şi ca putere militară. Aceste puncte sunt: China are o populaţie care reprezintă aproximativ un sfert din populaţia planetei. Are un teritoriu imens. Are deja accest la resurse. Are o poziţie strategică importantă. Are, spre deosebire de SUA, o cultură şi o civilizaţie de peste două mii de ani. Are un popor ambiţios, care a demonstrat că este capabil de spirit de sacrificiu. Are legi aspre pentru combaterea corupţiei. Are un sistem politic centralizat şi autoritar, care poate permite o adaptare mai bună în competiţia economică globală.

Într-adevăr, China a reuşit să aibă acces la materii prime, dar nu ocupând anumite zone ale globului prin război, ci pe cale comercială, cumpărând teritorii întinse din Africa şi Australia (deocamdată), fapt care denotă o dată în plus caracterul unei naţiuni cu o civilizaţie străveche. Pe de altă parte, la fel cum odinioară europenii le-au furat chinezilor invenţiile lor specifice, praful de puşcă sau acul magnetic, astăzi China copiază şi reproduce orice invenţie tehnică, fără scrupule, cu o repeziciune uimitoare. Conducerea centralizată a acestei ţări de asemenea poate fi un avantaj, pentru că deciziile se pot lua rapid şi eficient, fără tergiversări, fără să fie blocate de insti-tuţiile unei democraţii prost înţelese. Ordinea şi disciplina sunt asigurate prin pededpse care descurajează infracţionalitatea, inclusiv prin pedeapsa cu moartea, spre deosebire de exemplu de Europa de azi, în care sistemul penal nu este deloc descu-rajant, unde infractorii au mai multe drepturi decât părţile vătămate şi în genere decât oamenii cinstiţi, unii dintre infractori trăind chiar mai bine în închisoare decât în libertate. În Europa de azi, majoritatea politicienilor care fac legile nu sunt altceva decât reprezentanţii sau interpuşii infractorilor.

Astfel China a ajuns să producă pentru Occident, în cantităţi imense, bunuri de folosinţă cotidiană, îmbrăcăminte, jucării sau aparatură electrocasnică, atrăgând sume enorme de bani, care sunt însă cheltuiţi judicios. Şi unele ţări arabe, unde există guverne marionete ale SUA, au atras sume uriaşe de bani

117

din Occident în schimbul petrolului, dar nu au ştiut practic ce să facă cu banii. Au cheltuit pentru un lux orbitor, în voluptate consumeristă, în investiţii morganatice şi extravagante, în construcţii babilonice şi insule artificiale. Investiţii care nu produc nimic, banii dispar ca şi cum ai turna apă în nisip şi, foarte probabil, într-un viitor oarecare această civilizaţie va dispărea cu totul, ca o iluzie optică a pustiei. Acele ţări arabe nu au fost interesate în cercetarea ştiinţifică pentru obţinerea de energii alternative, deoarece trebuie să-şi vândă avantajos petrolul, fără concurenţă energetică. Şi de asemenea nu au fost interesate să investească într-un sector propriu de apărare, pentru că au pe teritoriul lor... baze militare americane!

În cazul Chinei, lucrurile stau cu totul altfel. Cu banii prove-niţi din Occident şi gestionaţi chibzuit, cu un sistem juridic de combatere drastică a corupţiei, au fost cumpărate fabrici, tehnologii şi teritorii bogate în resurse, China deţinând la ora actuală cele mai importante bogăţii minerale ale Africii şi Australiei, dar au fost făcute şi investiţii în exterior şi au fost creditate state occidentale. Totodată, China a pus pe picioare unul dintre cele mai performante sisteme de învăţământ superior şi cercetare ştiinţifică din lume, a avansat considerabil în producerea unor surse alternative de energie şi au creat un sistem militar de temut. Tehnologia militară a Chinei rivalizează la modul serios cu cea a SUA şi a Japoniei.

Criza economică declanşată de către bancherii americani începând cu anul 2008 a surprins cele două superputeri financiare, China şi SUA, în situaţii complet diferite. În vara anului 2013, datoria publică a SUA a atins un record de neimaginat, după cifrele oficiale, care se pare că sunt de vreo şase ori mai mici decât cele reale99, de 12.000 de miliarde de dolari100, dintre care 1.315 miliarde dolari numai către China şi 1.111 miliarde dolari

99 www.gandul,info, consultat la 27 feb. 2014. 100 www.wall-street.ro, consultat la 27 feb. 2014.

118

către Japonia. SUA sunt datoare inclusiv către Venezuela, cu sute de milioane de dolari, pentru petrolul importat de aici, iar în loc să-şi achite datoria a procedat la demonizarea conducerii acestei ţări şi a încercat în repetate rânduri destabilizarea ei. Este clar că SUA au acumulat datorii pe care nu le vor putea plăti niciodată. În timp ce China nu doar că nu avea datorii, dar înregistra la 8 decembrie 2013 şi un excedent comercial de 33, 8 miliarde dolari.

Sigur, mecanismele pieţei reglează în mod spontan multe lucruri, dar – potrivit părerii unui autor – dacă „marile companii americane ar fi lăsate la cheremul pieţei, în scurt timp valoarea lor ar scădea atât de mult, încât ar putea fi achiziţioante de către China sau de către interpuşii ei pe mai nimic [...]. Este interesant de studiat modul în care marile puteri cred că au rezolvat criza din 2009. Reţeta a fost tipărirea de bani electronici pentru şmecheri şi credite de la FMI pentru proşti”101. Cu această reţetă, americanii au mai găsit o cale să fenteze criza, dar numai pentru un timp scurt. Într-un viitor apropiat, este posibil ca dolarul să se deprecieze, până când va deveni o monedă cu care nu se va mai putea face nimic. Atunci se va trece la o altă monedă, bitcoin de exemplu, sau se va încerca adoptarea monedei euro, o monedă încă viabilă. Europa nu prea are de ales, deoarece este şantajabilă de către SUA cu NATO şi cu o posibilă ameninţare militară din direcţia Rusia – China. Europa este vulnerabilă din acest punct de vedere, deoarece, în afara NATO, nu are şanse într-o confruntare cu o atare ameninţare. Apoi, până la ruinarea totală şi a Europei, americanii estimează că vor mai câştiga timp.

În economia mondială, după cum am arătat mai sus, cel mai mare excedent de cont curent l-a avut Germania, până în anul 2013, când a fost depăşită de către China. În disperare de cauză, SUA au atacat inclusiv Germania, în privinţa politicilor

101 Primo Laurenţiu, loc cit., ibidem.

119

sale economice. În raportul prezentat de către Trezoreria SUA în octombrie 2013 sunt inserate critici dure la adresa Germaniei, fiind prezentată ca o ţară care caută „să obţină un avantaj compe-titiv asupra exporturilor americane”102. În esenţă, Germania este criticată că menţine un excedent comercial mare bazat pe exporturi şi că limitează cererea internă, iar FMI s-a alăturat acestor critici ale Departamentului de Trezorerie, dând „indicaţii” Germaniei să reducă surplusul de export „la o rată adecvată” şi să se axeze pe satisfacerea cererii interne. Cu alte cuvinte, traducând în limbaj profan, se spune că produsele SUA nu prea pot pătrunde pe piaţa europeană şi pe alte pieţe din afara Europei, deoarece sunt concurate de către produsele germane, mai bune şi mai ieftine, iar acesta este un motiv de a chema Germania la ordine. Germania a respins aceste critici, arătând că „atacul SUA este de neînţeles” şi că „surplusul său de cont curent nu poate constitui un motiv de îngrijorare”103. Germania a mai arătat că excedentul său de cont curent este un semn al sănătăţii şi competitivităţii economiei germane, că este mai bine ca Europa să aibă o forţă propulsoare de export în economia germană, decât să nu aibă nici un motor de creştere economică.

Faptul este cu atât mai bizar, cu cât criticile Trezoreriei SUA şi a FMI la adresa Germaniei au fost făcute întru-un context total inoportun, marcat de scandalul interceptării ilegale a telefoanelor liderilor europeni de către o agenţie specializată a SUA şi în împrejurarea în care preşedintele Obama a solicitat Congresului să aprobe ridicarea plafonului de îndatorare a SUA.

Nu este exclus ca strategii americani să ia în calcul şi declanşarea unui război, pentru răsturnarea actualei ordini mondiale, cu toate şansele de a deveni al treilea război mondial,

102 www.infopolitic.ro/criticile-sua-aduse-politicilor-economice-germane.html, consultat la 28 feb. 2014.. 103 Idem.

120

ca unică soluţie de ieşire din situaţia imposibilă în care se află, prin provocarea Chinei, sub pretexte cum nu se poate mai aberante şi absurde, cum ar fi acuzaţiile că China nu recunoaşte independenţa Taiwanului, sau că nu respectă drepturile omului, motive considerate „suficiente” ca SUA să nu le mai plătească datoria.

Datele de mai sus s-ar părea că pun China şi SUA în situaţia unui antagonism ireconciliabil. Lucrurile se complică în continuu, deoarece intervine aici în mod profund şi ironia obiectivă a Istoriei.

Pe de o parte, ironia este că această mare putere care este China, cumpărând bonuri de tezaur ale SUA, ajunge să finanţeze SUA, respectiv finanţează inclusiv cheltuielile militare ale SUA, adică înarmarea SUA împotriva Chinei.

Pe de altă parte, Fondul Monetar Internaţional, înfiinţat în anul 1944 prin Tratatul de la Bretton Woods, având iniţial ca menire reconstrucţia economică de după război şi promovarea unei economii mondiale sănătoase, şi-a început în mod oficial activitatea în la 1 martie 1947. Sistemul prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având ca referinţă standard aurul, dolarul SUA fiind singura monedă convertibilă în aur. Însă în anul 1971, SUA au luat decizia de a renunţa la convertibilitatea în aur a dolarului. Ţările exportatoare de petrol au crescut preţul petro-lului, iar SUA au avut tot interesul ca să plătească un petrol tot mai scump cu un dolar tot mai devalorizat. Astfel, sistemul întemeiat la Bretton Woods a dispărut, dar FMI a rămas.

Ulterior, FMI a fost transformat de către SUA ca un instrument de dominaţie, control şi spoliere financiară a ţărilor sărace, care sunt nevoite să se împrumute de la FMI. Dar în condiţiile de azi SUA, extrem de îndatorate fiind, nu mai pot împrumuta pe alţii prin intermediul FMI. Astfel că FMI este preluat treptat de către China, care are bani în exces. Ironia istoriei în acest caz este că FMI nu mai este pentru cine s-a pregătit, ci pentru cine s-a nimerit. În aparenţă, ţările cu datorii

121

sunt datoare către FMI, dar în mod indirect sunt datoare de fapt Chinei. Sub paravanul FMI, bogăţiile planetei nu se mai scurg către SUA, ci către China.

Putem spune că al treilea război mondial, indiferent cum se va purta, cu mijloace militare sau financiare, a fost pierdut deja de către Occident în favoarea Chinei.

122

123

ANEXE

124