Consideraţii introductive

1. Noţiunea de delincvenţă juvenilă

Noţiunea de delincvenţă juvenilă.1

Există o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni, în funcţie de ştiinţa care abordează studiul ei: din punct de vedere juridic este o abatere de la normele penale, sociologic este o devianţă, iar în concordanţă cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor apare ca o inadaptare socială ori o tulburare de comportament.

Începând cu deceniile 6-7 ale secolului XX s-a impus concepţia juridică, fapt recunoscut şi la cel de al şaselea Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1980), unde noţiunea de delincvent juvenil a fost considerată ca "produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viaţă a individului".

Aşadar, din punct de vedere juridic, delincvenţa juvenilă este o devianţă de natură penală ce constă în ansamblul conduitelor minorilor şi tinerilor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală.

Perspectiva juridică nu oferă, însă, delimitări categorice între specificul conduitelor delictuale ale tinerilor şi cel al comportamentelor infracţionale ale adulţilor, căci nu se interesează de cauzele acestor comportamente, ci doar de stabilirea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia se poate distinge între o conduită ilicită sub aspect penal şi un comportament normal, acceptat de societate. Astfel, spre deosebire de criminalitatea (infracţionalitatea) actelor adultului, delincvenţa juvenilă cuprinde acele conduite comise de persoane imature, care nu au responsabilitate socială sau juridică. În acest sens, dincolo de interpretarea ei juridică, noţiunea de delincvenţă juvenilă are numeroase

1 S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, Criminalitatea în România în periada de tranziţie: teorii, tendinţe, metode de prevenire, Editura Lică, Piteşti, 2001, p. 116-119 şi 294-298; F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 25-35.

semnificaţii biologice, psihologice şi sociale care fac dificilă definirea ei în mod exact.

Marea majoritate a delincvenţilor nu sunt nici infractori înrăiţi, nici elemente marginale irecuperabile, ci pur şi simplu copii în derivă, victime ale lipsei de educaţie, ale unui mediu familial ostil şi, adesea, violent, şi care, datorită eşecului procesului de socializare familială, au ajuns să comită, mai mult sau mai puţin, abateri de la normele sociale. e. Fuga, vagabondajul, nu mai apar ca delicte sau ca forme de conduită aberantă, ci un fel de eliberare, o formă de evaziune dintr-un mediu perceput ca ostil. Din nefericire evadarea se face într-un univers şi mai lipsit de valenţe morale, care, în plus, oferă ocazii infracţionale tentante şi care determină un stil de viaţă caracterizat prin respingerea a tot ceea ce este apreciat drept îngrădire sau restricţie.

Explicaţia comiterii unui act deviant prin comportament, şi nu prin situaţia familială sau socială, este o explicaţie clinică represivă, care stabileşte criterii dihotomice între bine şi rău, normal şi patologic, ignorând faptul că nu se poate plasa conduita morală a unui tânăr în limitele absolute ale necesităţii respectării normei. În acest sens, cele mai multe conduite deviante săvârşite de minori sunt rezultatul unor modalităţi educative defectuoase, iar nu al unor structuri deficitare ale personalităţii.Putem înţelege că majoritatea actelor deviante au la origine manifestări specifice mediului de viaţă şi "crizei" adolescentine. De altfel, chiar din punct de vedere al normei juridice, faptele incriminate de Codul penal nu se vor aplica minorului până la 14 ani din lipsă de discernământ, între 14-16 ani se prezumă relativ lipsa de discernământ, iar între 16-18 ani minorul este prezumat a avea discernământ, dar se poate face proba contrară şi pentru alte cauze decât cele medicale de retard intelectual, spre deosebire de major, pentru care se pot invoca numai cauze care dovedesc o insuficientă dezvoltare a capacităţii psihice.2 De aceea, chiar din perspectivă juridică, nu este suficientă stabilirea gradului de vinovăţie, ci este necesară determinarea gradului de maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptelor săvârşite, adică evaluarea atitudinilor şi motivaţiilor faţă de norma legală, toate pentru a stabili răspunderea minorului.

2 T. VASILIU ş.a., Codul penal al RSR comentat şi adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 362.

Tot din aceste motive minorii delincvenţi nu trebuie în primul rând sancţionaţi penal, ci trebuie reabilitaţi social prin supunerea lor unui regim bazat nu pe represiune, ci pe asistenţă şi protecţie socială, reeducare şi resocializare.

Un element important în definirea delincvenţei juvenile, alături de sistemul de sancţiuni şi tratament juridic aplicat minorilor – cele două criterii de definire a sa, este vârsta cronologică. Limita de vârstă a răspunderii penale diferă, însă, de la un sistem juridic la altul: în Olanda minorii care au împlinit 12 ani pot fi sancţionaţi penal în cadrul unui sistem special, diferit de cel al adulţilor; 13 ani în Franţa şi Polonia; 14 ani în Austria şi Ungaria; 15 ani în ţările scandinave; 18 ani în majoritatea statelor americane (dar în unele state vârsta coboară până la 17 sau chiar 16 ani), în Anglia