SOCIETBTEa DE MflIHE Guprinsu

PROBLEME SOCIALE: Satele ră­zleţe ale României Ion Clopoţel Sociologie rurală aplicată . . D-tru Corvinul Problemele molilor din Vaşcâu. Alex, Bursaşiu Kautsky şi Vandervelde . . . Paul Teodorescu

ARDEALUL VECHIL: „Gazeta" delii Braşov şi presa Ardealului de altădată Gh. Tulbure

ACTUALITĂŢI : Din „Sipetul cu mărunţişuri" C. Banu Imperativul vremii Const. Barcaroiu E de bun augur Horia Trandafir Adevărul gol-goluţ Eufrast

FIGURI REPREZENTATIVE: Vic­tor Branisce Horia Trandai ir •(• Di. Hertwik lumii; . . . . Trăiau Huniade Alexandru l'apiu llarian (con­tinuare) Ion Clopoţei ,,

PAGINI LITERARE: Pe culme, Vijelie, Vorbeşte pământul . I. U. Soricu Teoria cunoştinţa Em. C. G-iigoraş Mitropolitul Saguna eu scriitor şi pedagog Traian Huniade

C R O N I C I C U L T U R A L I : Ş I A R T I S ­T I C I ; : Teatrul eu filelor ''du­ruţi e Const. Barcaroiu Expoziţia pictorului Eustaţiu Stoenescu G-ge Teodorescu

FAPTEi IDEI, OBSERVA'ITUNI : Cea mai in are putere. -- Cu. fruntea sus. — Necesitatea an­chetelor sociografice. - • „Nu dăm românilor fişpanate". — I iirurajeri. Vitalitatea po­poarelor balcanice. - Cantinele şcolare ţărăneşti din judeţul Sererin. - Cât pierd ţfiranii noştri. Cuptrinsul materiei li­nului 1938. Redacţia

IOPERTA : Crăciunul unora şi al altora Catul Bogdan

Director: ION CLOPOŢEL

Înscrisă in registrul Trib. Corn. Ilfov ev nr. 1327/38. lledaelia şi Ad­ministraţia : Bucureşti 6, str. d-r. Asachi 11 (Cotroceni),

APARE TRIMESTRIAL

ANUL 15

Trimestrul Ottomvrie, Noemvrie, Decemvrie 1938

no 4 (no 364 dela apariţie)

ABONAMENT ANUAL: Autorităţi; birouri, bănci . 1500 L Societăţi culturale, şcoli . . 1000 L

Punct., studenţi, muncitori 500 L In s t ră inătate: dublu

Abonamente se remit anticipat prin CEC no. 1218

©B.C.U. Cluj

VWriira'«l i terară a ,,S<yţ;te!tăjWfc";„c|ie'j;,Sf»#ia%g Un început demn de toată lauda, în marea problemă

culturală a editării operelor de gândire în noile teritorii, este acela ai d-lui Miron Neagu, cunoscutul librar şi tipo-' graf dela Sighişoara.

O casă de editură bine dirijată însemnează un ferment puternic de stimulare a atâtor energii creatoare.

Fără posibilitatea tipăririi lâncezesc spiritele cele mai culte şi mai bine intenţionate.

După răsboiu nici un fundament solid nu s'a pus insti • tuţiei de editură. încercările de până acum au fost spo­radice şi de scurtă durată. Nu s'au găsit iniţiatorii şi capitalurile necesare, pentru ca să se întreprindă cu fer­mitate o editură în stil mare în Ardeal şi Banat, demnă de prestigiul literar de altă dată.

D. Miron Neagu şi-a permis să spargă gheaţa. Cu opere pur literare. Alese cu gust. A dat o tehnică ireproşabilă Operele editate sunt destul de bine alese. Fapta d-sale a produs o impresie deosebită şi a deşteptat atâtea spe­ranţe frumoase.

Dintre cărţile apărute până acum în editura „Miron Neagu" sunt remarcabile cele datorite scriitorilor Beniuc, Şuluţiu şi Vlasiu.

De aci, până în a trece Ia îmbrăţişarea problemelor do viaţă ale noilor teritorii, nu mai este decât un pas. O seamă întreagă de probleme reprezentative, expresie a frământărilor sociale şi pulsaţiunilor culturale din noile provincii, îşi aşteaptă editorul harnic.

Să fie într 'un ceas bun !

'SJU ':un şi ROMÂNII

\ sor G. Popa-Lisseanu a publicat în limba fran-D. prdffc. ->santă carte asupra Săcnilor şi românilor (Si-

cezâ o inter . ^ains, Tip. Bucovina-Torouţiu,, 1939, lei 60), cules et ROUHU numeroase surse istorice şi pe o bogată sprijinind-o pe . ^te pas cu pas penetraţiunea corpului statistică. Urmară , -itat din toate cele opt triburi ungu-mihtar special, recrc iui cu misiunea de a întări trecă-reşţi, în văile Ardeal». tificaţii. Când aceşti săcui n'au tOrilt* ş i a î n t â m p i n flvrft* i on5 Q o i-> «i *-. n -v.«™i,* ,,r.™ ^ . . .

auioiiwue a romanilor. jj«uu.» * Românii aveau institu-cuilor are loc în sec. XII—XIIL * kneziatele şi boeria ţiunile lor : ducatele (voevodaţelej, t a t j o r g a n i z a t ^ l e (Ţara Făgăraşului), cari ara ™ 1 « X •• privilegii impor-sacuieşti şi săseşti. Săcuii au d e ţ m m j j n t l , . 0 s j ţ u a tonte, fiind socotiţi cetăţeni liberi. R u h j p e r s e c u t a ţ i ţ:une de inferion&te sociala de iobaga > ^ t j v_ in toate chipurile de către religramle r e c n m ^ c u t - ş i re ghnurfle politica, românii au fost « » ^ < ™ B ^ t ^ ^ ™n funde în masa elementului privilegiat ba . m o ™ acce. ia c a r t e l a biserică şi le v ia ţa a d m i n i s t r a t i v * n u ^ se in „x^„i - Jo o iQT,xriTrptA relieiei Şi naţionalităţii , u - i up» Kari»lâ fara l e P a , ^ a r ^ , 1 ^ „ s

t , , t J r o r a c e l o r factori car i au Lisssanu at&ruieşte a s u p r a j u t o o r a c e ^ r . r o

^ ™ t â u T m e " V m T n u n f e ^ a r C V e ţ i o a s e deBvăluesc • mani m bacuimc i i interesează de m-, marea d , X i V C p i - L i « e a n n u n ghid. sigur; p u n e au ^ U T un titlu meri tat de glorie prin şargum-

î f S ^ ^ l f v o S J n v X o a S a P c o l e C ţ i u n e : „Iz­voarele istoriei românilor ).

PAUL BUJOR : AMINTIRI LITERARE. (Bd. Cartea Ro-mânească, lei 40).

Pr intre cărţile - c e n t j a n ^ ^ l ^ L t n i w s î ^ r tură bucureşteana, .Ammt i rue u * { m e r i t a t suc-Pau l Bujor s'aui bucurat de un ™ ™ rf n e _ a r a d u c e PP« de librărie. Oncat de, multe, cară m e r a r &

V l r s o l a S S â t T e T n t l a t e în c o n , * ! » * pat»-

ea . . ..băgă­

toare a memoriilor trezesc o curiozitate noua şi iit'ţejb-sivă faţă de ei. Un contemporan introdus în micul sfat al zeilor posedă, atâtea lucruri, ni-i descoperă în carne şi oase, ni-i apropie şi famiJiariz»azâ. D. Pau l Bujor a fost un privilegiat, a petrecut ani dearândul în societa- " tea iluştrilor scriitori, a putut să-i observe până în in­timitatea gândurilor, să-i înţeleagă şi să ni-i evoce în-tr'o lumină cât mai veridică, E atât de curgătoare po­vestirea manierelor lor de viaţă, încât eşti captat dela cele dintâi pagini. Duiosul Vlahuţă a fost o inimă de aur, jertfindu-şi averea şi timpul în slujba copiilor săraci. Independent, sarcastic, fără menajamente Cară- ' ~ geale strălucea prin verva-i incomparabilă. Delawancea ':are aspira mai puţin să ajungă printre nemuritorii Acdemiei, a izbutit, totuşi, pe când Vlahuţă şi Carageale a.u fost lăsaţi la poarta cetăţii. Pictorul Grigorescu er4 un taciturn şi ocolea noile cunoştinţi... Dar numai o lec-W tură. directă te duce In surprinderea minunatelor carac- ^f terizări. '

GEORGETA CANCICOV : 'MOLDOVENII. (Ed. „Naţio-nalu-Ciornei", lei 80).

Noul volum este continuarea „Poenilor" care a cunos­cut o desfacere foarte repede în mai multe ediţiuni. Per-" sonagiile sunt aceleaşi. Viaţa dela ţară îşi desfăşoară filmul cu infinite nuanţe, peisagii, scene sufleteşti, mo­mente trăite intens de către ţăranii .moldoveni. Meritul d-ne: Cancicov consistă în autenticul desprins cu o pri­cepere şi o vigoare de caracterizare deosebită. Până şi limbajul sătesc e fide] în nuanţări le şi pronunţările co-t.idia'ne. Filisofia ţărănească e admirabil observată şi re-' dată.. Tânăra scriitoare se înscrie printre cele mai price­pute portretiste ale plugarilor noştri. Ochiului său de­prins să noteze cu atenţiune şi fidelitate gândirea şi trăirea dela ţară a diverselor clipe, nu-i scapă nimic. Se înfiripează astfel o frescă rura la deosebit de preţioasă. Reţineţi, de pildă, comcntarul Ruxandrei asupra căsăto­riei : „măritişul nu-i un măr din care muşti şi dacă nu-ţi place să-1 svârli"'. Puternică şi veridică filosofie ! în t re ­gul volum este străbătut de maniera, admirabilă de a închega cu răbdare şi in mod foarte expresiv mozaicul spiritual şi material al lumii dela ţară, care nu numai că e departe de a fi epuizată în cercetări, ci ascunde încă nenumărate secrete. E de datoria celor mai exercitaţi scriitori să pă t rundă tainele vaste şi extrem de variate ale mediului şi existenţii plugarilor noştri. D-na Canci­cov ia loc printre cei mai de seamă scriitori români, hotă-rîţi să smulgă adevărul, acelei lumi care constitue de altfel imensa najoritate a poporului nostru (aproape 85°/o)..

OCTAVIAN LUPAS : MIRCEA V. STĂNESCU. (Ed. Con­cordia", Arad).

Instituţiunea culturală de mari posibilităţi „Concor­dia" din Arad a organizat numeroase biblioteci poporale în regiunea Zarandului. Noi am vorbit pe larg la tirropul său în „S. d. m." despre „Concordia". Azi notăm aci n-teri tul d-lui avocat dr. Octavian Lupaş în concretizarea, sis­temului celui mai practic de a pune cărţi bune în m â n a

. poporului. Ba d-sa a încercat şi genul cel mai accesibil de mici monografii, scriind una sumară despre perso­nalitatea politică şi scriitoricească a lui Mircea V. Stă-nescu, îndrăzneţ protagonist al daco-românismului chiar acolo la frontieră. Descriere cursivă,, limpede, convingă­toare. Relevăm metoda d-sale de lucru, demnă deopotrivă de apreciat şi de imitat.

RECENSII VIITOARE

Colaboratorul nostru d. Paul Teadorescu va scrie în numărul viitor despre celebrul nostru: scriitor Peter Neagoe (Amintiri personale) şi despre cartea d-lui sculptor Ion Vlasiu apărută în editura „Miron. Neagu" din Sighişoara.

m u PQPA

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE REVISTA SOCIALA CULTURALA

Identificarea unei vechi si desbătute probleme româneşti: a s a t e I o r r a s I e ţ e

Un scurt istoric, o clarificare sociologică şi o "soluţie primară evidentă. Viitorul neamului : în casele umile ale satelor, —

Inspectoratul general administrativ pentru studii în Munţii Apuseni,

O veche problemă românească îşi dibueşte soluţiunile cele mai potrivite, mai practice şi mai sigure de pri­menire şi renaştere: problema satelor răsleţite.

Regiuni întinse, mari complexe geografice de confi-guraţiuni foarte felurite şi complicate în ce priveşte mijloacele de existenţă, muncă şi civilizaţie, cum sunt Munţii Apuseni, Maramureşul, Haţegul şi Semenicul bănăţean, aşteaptă zorii unei alte vieţi.

Niciodată nu ne vor fi de prisos sfaturile, ideile şi experienţele înaintaşilor noştri. Dacă vom uni rodul minţii lor pătrunzătoare cu eforturile unei cunoaşteri sociologice directe, continui şi obiective, vom dobândi cheia soluţiunilor optime, o încredere puternică în noi înşine şi vom avea o certitudine deosebită în căile de îndreptare alese.

Sufletul meu a fost totdeauna sensibil în ce priveşte comandamentele morale ale trecutului şi m'am străduit să descoperă razimuri cât mai solide, orientări şi sti-mulenţi cât mai obligatorii şi mai activi.

Pregătirile ce trebue să preceadă o acţiune se impun atât ca teorie sigură, cât şi ca netezire practică a tere­nului de orice necunoscută.

Cu cât răspunderea este mai mare şi mai reală, cu atât şi împlinirea condiţiunilor prealabile de înfătuire se cere cât mai întreagă şi mai îmbietoare. •• Ştiinţele sociale au făcut progrese remarcabile, căci metodele lor sunt identice cu ale ştiinţelor exacte. Fe­nomenele sociale pot fi abordate, descusute, prinse în mod material în formule — expresie fidelă, în statis­tici şi date cari mărturisesc realitatea aşezărilor ome­neşti, mentalităţilor şi curentelor spirituale.

Deci dela tiparele închegărilor tradiţionale, ale ocu-paţiunilor şi obiceiurilor trecem la elaborarea sinteze­lor reprezentative, perfect controlate şi supuse trans­formărilor voite.

In chipul acesta, faza pur empiristă, a improvizărilor, diletantismului politic şi orhecăirii, e depăşită, intrăndu-se în laboratorul social al certitudinilor.

Totul trebue deliberat în mod sistematic şi supus im­perativelor ştiinţelor sociale. Ducem la bun sfârşit co­ordonarea experienţelor înaintaşilor, verificate şi com­plectate cu propria noastră investigaţie.

Nimic mai dificil şi mai demn de concentrarea ener­giilor noastre decât a ne cunoaşte ţara şi a purcede la conducerea reformelor.

Problema trebue desprinsă din stări controlate, cir­cumscrisă, identificată în termenii ei exacţi, cu grijă ştiinţifică, fără balastul frazeologiilor de ocazie, fără peroraţii şi sentimentalisme ditirambice. Ea se cere definită în componentele ei constante şi veridice.

Aspectul cel mai bătător la ochi este desigur izolarea în care trăesc populaţiunile vizate. Izolarea cu toate marile ei desavantagii. Căci cuceririle culturii nu pă­trund la periferii decât cu dificultăţi negrăite.

Şi despre cine este vorba când tratăm despre margini, despre sectoarele românismului din afara centrelor ur­bane şi industriale ? Despre ţara însăşi, despre ţara cea mare şi străveche, care a rezistat eroic tuturor încercă­rilor, tuturor persecuţiunilor, tuturor războaielor, tutu­ror migraţiunilor. Nici nu este fenomen mai cert care să ateste bimilenara noastră continuitate decât înşile periferiile noastre, cari au bravat furtunile şi au con­servat fizionomia cea mai pură a neamului şi însuşirile cele mai oţelite. Periferiile constituesc argumentul stră­lucit şi imposibil de dărâmat al existenţei universale şi copleşitoare a românismului în frontierele bătrâne et­nice ce acopăr cu oarecare aproximaţiune înşile gra­niţele de stat actuale.

Dar tocmai fiindcă rasa cea mai vrednică şi mai plină de virtuţi, adevărata aristocraţie românească din a-dâncuri de vremi — căci ea ne-a păstrat şi limba şi portul şi însuşirile generice cele mai curate, mai nedi­formate de amestecuri şi influenţe culturale străine — cade statornic în afara razei de beneficii economice şi sociale,' statul fiind în mod prea exclusiv şi abuziv con­fiscat de instituţiile plutocratice urbane, românii de la ' ţară sunt victimele ignoranţei, sărăciei şi tuturor plopi­lor morale. „

Iată a bătut ceasul când statul a concentrat în moinele sale o sumă maximă de puteri şi pleacă spre periferii, spre înoirea energiilor naţionale şi electrizarea sufle­tească a mulţimilor. Descătuşat de forme convenţionale cari adesea sugrumau fondul, statul român a mobilizat acum pentru ca.să ia lupta contra pauperismului, anal­fabetismului, scăderilor demografice şi tuturor relelor împotriva cărora nu se vedeau remedii.

La toate departamentele de stat se iau iniţiative de zor pentru a redobândi timpul pierdut şi a dăruit na­ţia cu deplina capacitate de a-şi pune în valoare puterile. de productiune şi valorificare a muncilor agricole.

123J

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Procesul de desţelenire a început, graţie principiilor puse de d. ministru Armând Călinescu la baza descen­tralizării locale şi stimulării simţului practic.

S'a deschis bătălia contra birocraţiei leneşe, inapte, rutiniere şi pasive. Lucrările se înteţesc, se dinamizează, suprimând somnolenţe şi pretinzând fiecărui slujbaş al statului o potrivire activa la noile obligaţiuni faţă de popor.

Despre specificul marginilor uitate ale populaţiei ru­rale, despre acest autohtonism de cea mai legitimă mân­drie, s'a scris adesea. Inteligenţe agere şi cultivate au intervenit pentru ameliorări. Ici-colo ele au dirijat chiar cobortri în câmpul faptelor. Adevărat, cam puţin.

Pentru trecutele vremi de urgie, de frământări ce con-fiscau toate atenţiunile în direcţia unică a desrobirilor şi creării statului tuturor românilor, chiar şi numai in-tenţiunile, purele teorii erau un lucru de mare preţ.

Vom păstra pentru vecie recunoştinţă curajului unor reformatori ca Bălcescu, Alecu Golescu, Kogălniceanu, Papiu Ilarian, Şaguna şi Andrei Mocioni în favoarea po­porului dela ţară.

Să examinăm câteva sisteme mai complicate de eman­cipare rurală. Cine oare ar putea trece înaintea marelui Spiru Haret ?

JHrecfiunea celor trei coordo­nate sau teoria sociologică a lui Spiru Haret

Ridicarea economică, intelectuală şi morală, aşa ca toţi membrii societăţii să fie în profit, face parte din siste­mul sociologic (de mecanica sociala) al eruditului ma­tematician şi ministru al culturii poporului.

„Aceea ce face gloria civilizaţiei noastre şi aceeace o distinge de civilizaţiunile anterioare — spune Haret — este preocuparea ce o întâlnim în timpul nostru pen­tru buna stare materială, intelectuală şi morală a celor slabi şi desmoşteniţi" (Opere, voi. X, p. 242). El ne-a lăsat o apologie a popoarelor scandinave; cu toate că „într'o climă neprielnica şi pe un pământ destul de ingrat, aco­perit în mare parte de păduri, lacuri, prundişuri şi râpe; având să lupte cu ierni lungi şi aspre si cu dis­tanţele cele mari" ele au transformat ţara lor într'o grădină, pauperismul e necunoscut, alcoolismul înfrânt, iar analfabetismul nu există. Expansiunea cea mai com­plectă in cele trei direcţiuni.

„Nu mai este cu putinţă ca ţărănimea să fie ţinută în afară de mişcarea intelectuală, economică şi politică a ţării", (voi. IX, p. 25).

„Munca pentru datorii făcute la cârciumă ar trebui o-prită cu totul". Proprietarul sau arendaşul cel mai ne­milos nu poate să egaleze în cămătărie pe cârciumarii satelor, fie români, fie străini" (voi. VIII, p. 33).

Haret atacă din plin însăşi problema noastră, desve-lindu-i elementele. In circulara sa nr. 85561 -1899 (voi. 1, p. 312) vorbeşte la inima dascălilor convingându-i să întemeieze cantine şcolare conduse de comitete anume:

„Depărtarea, lipsa de drumuri, violenţa intemperiilor şi lipsa de protecţie contra lor, pentru copiii cari sunt obligaţi a merge pe câmp până a ajunge la şcoală, sunt greutăţi pe cari orăşenii nu le cunosc. Să mai adăogăm pentru mulţi copii lipsa de haine calde, de cărţi, pre­cum şi sărăcia comurielor. Cantinele şcolare sunt în multe părţi indispensabile. Sunt multe şcoli rurale pe cari o cantină le poate face să prospereze, pe când lipsa ei le poate face să rămână pustii".

r K

Avem deci cele dintâi elemente ea să identificăm pro« /blema satelor răsleţe în însuşi Vechiul Regat. însuşi ex-\ perimentatul şi bătrânul filosof D. Rădulescu-Motru a-| firma undeva că 70 din satele Moldovei şi Munteniei

sunt resfirate dealungul şoselelor, potecilor, crângurilor. Legea din 1804 despre adăpostul

şcolar

Ba chiar la o dată mai veche, sub ministerul loviturii de stat izbutite de Domnitorul Alexandru Cuza — care a dizolvat parlamentul reacţionar şi a supus reformele referendumului popular -- minister prezidat de per­sonalitatea politică de cea mai mare suprafaţă din vre­mea sa, de Mihail Kogălniceanu, avem legiuirea şcolară în sensul potrivit nevoilor păturilor periferice. Ea pune postulatul adăpostului şcolar pentru ca elevii să scape de tortura viscolelor, ploilor şi tuturor extenuărilor fi­zice şi morale.

Soluţia practică a mitropoliei de Sibiu

Genialul mitropolit Andrei Şaguna a stors împăratu­lui Francisc Iosif şi ministrului Eotvos Constituţia bise­ricească (1864 — 1868) creând trei mii de şcoli primare confesionale româneşti complect autonome, rezervăn-du-şi sie-şi dreptul autorităţii de control — un adevărat stat în stat.

Dar pentru ca să dai şcoală unui popor măcinat de su­perstiţii şi sărăcie, era nevoe de o activitate suprao­menească.

încetul cu încetul, Mitropolia a constatat că în unele părţi periferice, greutăţile sunt de neb&nuit. A anchetat împrejurările jalnice şi a ajuns în 1910 la concluziunea firească, formulată în circulara nr. 13.528 din 25 Noem-brie 1910, că numai cantinele şcolare, unele chiar cu dormitor, oferă mântuirea aşteptată.

In circulară dăm de datele elementare ale problemei: „Locuri muntoase, sate răsleţite, comunicaţie grea, de­

părtări, scurtimea zilei iarna, copiii osteniţi şi înghe­ţaţi, nu se pot recrea şi n'au răgazul să mănânce ceva.

„Copii neajutoraţi, de oameni săraci. Puţină mămă­ligă cu brânză sau caş în vreme de dulce, pâine cu mere şi cartofi copţi în timp de post.

Mijloacele materiale de remediere ? Taxe minimale pe părinţii copiilor, fonduri speciale

din serbări. înfiinţarea cantinelor cu dormitor „din motive cul­

turale, naţionale şi igienice", apoi „umanitare şi creşti­neşti".

Nu se poate mai judicios şi mai convingător! Experienţa a cules succese reale în multe parohii.

Insă rezistenţa mediului şi indiferenţa (dacă nu chiar prigoana) autorităţii de stat a curmat repede promiţă­torul plan.

Un „oficiu al munţilor" preconi­zat de Consiliul dirigent

Comisarii generali ai Munţilor Apuseni dr. Laurenţiu Pop şi dr. Candin David au primit însărcinarea Consi­liului dirigent de a întemeia un oficiu al munţilor, bu­getar în Abrud. Ei au întocmit şi prezentat un memoriu a cărui esenţă era: spargerea izolării ermetice în care tânjesc moţii. Cer instituirea unui Comisariat general

124 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

dotat cu toate mijloacele materiale şi personalul tehnic ştiinţific. Printre cele dintâi griji: crearea unei şcoli de lemnărit în Câmpeni, desvoltarea şcolii de sculptură în piatră dela Zlatna, înfiinţarea unei şcoli de industrie metalurgică în Văscău, o şcoală pentru valorizarea pro-duselor în Brad („Societatea de mâine" a. 1927 p-489 - 490).

Anchete sociografice tn Munţii Apuseni şi Severin

Dela marele Vasile Goldiş am prins de timpuriu gustul pentru erudiţia sociologică. Şi n'a fost şcoală mai pro­fundă şi mai democratică decât ziaristica, a cărei uceni­cie am început-o la Românul de sub direcţia ilustrului Goldiş. Ca prim-redactor şi director al celor trei cotidia-ne transilvănene, de mare prestigiu: „Românul" din Arad, „Gazeta Transilvaniei" din Braşov şi „Patria" din Cluj, apoi ca fondator, editor şi director al revistei „So­cietatea de mâine" de 15 ani încoace am organizat ne­încetate campanii de investigaţie pe teren, consacrându-mă tocmai locurilor celor mai ingrate, mai izolate, mai la spatele lui Dumnezeu şi mai uitate de guverne şi po­tentaţii politici. An de an am închinat toată energia şi toate mijloacele mele şi ale Societăţii de mâine, pentru a întocmi diagrama certă a stărilor pline de privaţiuni în care se sbat populaţiunile cele mai obidite, mai slăbite ca stare materială, dar în acelaş timp cele mai româ­neşti, mai dârze, mai vărtoase şi mai oţelite în suferin­ţele multiseculare. Rezultatele au format obiectul unor conferinţe publice ţinute în Cluj, Turda, Brad, Oradea şi Beiuş, cu ăiscuţiuni în contradictoriu. O seamă de alţi conferenţiari specialişti au prelucrat materia cunoscută de ei sub auspiciile „Societăţii de mâine". Conferinţele au fost adevărate verificări. S'a produs un curent pu­ternic în favoarea Moţilor (numire generică pentru to­talitatea locuitorilor de la munte, cu toate că ei se li­mitează aproape numai la suprafaţa plăşilor Câmpeni, Abrud şi Baia de Arieş). înşişi Ionel Brătianu (dispus să facă ceva pentru Moţi) şi C. Argetoianu au păstrat in­teres intensiv soluţiunilor date. O seamă de cărţi au fost tipărite de „Societatea de Mâine" cu materia coordonată în conferinţele amintite.

„Nu putem sta nepăsători" Conferinţa dela Arad a fost prezidată de însuşi Va­

sile Goldiş. Reflecţiile sale preţioase le împrospătăm aci: Există deci un complex vast de probleme ale regiuni­

lor muntoase. D. conferenţiar Ion Clopoţel are toată dreptatea când arată nevoia de a se întinde studiul şi măsurile de îndreptare asupra tuturor regiunilor asemă­nătoare cu cea a Munţilor Apuseni.

S'ar putea face multe, dar trebue să constatăm că ne lipseşte sufletul.

Este mult de lucru şi nu putem sta nepăsători. Totuşi se găsesc intelectuali ca cei de faţă cari fără

diurne, jertfesc timpul lor pentru o cauză publică. Dacă ar continua acţiunea, s'ar forma acea opinie pu­

blică ce va avea puterea să înduplece statul în a se in­teresa deaproape de populaţia nevoiaşa („Societatea de mâine", anul 1927, p. 477).

O comisiune instituită de .,Astra" Concepţiunea mea asupra căminului şcolar în satele

resfirate, ţinută la „Astra" din Cluj în ziua de 5 Apri­

lie 1933, a avut următorul rezultat: S'a instituit o comir siune compusă din d-nii G. Bogdan-Duică, Ion Clopoţel, dr. luliu Haţieganu, dr. I. Matei», I. Agărbiceanu şi C. Iencica, autorizată să întreprindă o anchetă prin despărţâ-mintele şi revizoratele şcolare ale regiunilor muntoase pentru a se constata unde este mai urgentă nevoia în-temeerii de căminuri şcolare.

Comisiunea însă nu s'a întrunit niciodată. „Astra" era imobilizată de mărunte trebuuri de organizaţie internă. lipsită de orientare, îmbătrânită, fără sensibilitatea cu­venită faţă de problemele culturale transilvănene. Nici chiar adunările generale nu mai interesau publicul. Ea trebue să-şi înnoiască spiritul de conducere şi de muncă. Marele capital moral moştenit nu trebue risipit din cauza oamenilor. Instituţia trebue să trăiască.

Vn filosof despre mesele comune D. prof. Rădulescu-Motru a luat faţă de problema ur­

mătoarea atitudine: Elevii când muncesc împreună, prin aceasta se stimu­

lează şi se controlează reciproc. Această muncă în co­mun înviorează şi activitatea poporului.

D-sa cere învăţătorilor ca chiar şi merindele să fie „puse în comun, preschimbându-se într'o cotizaţie pro­porţională a averii fiecărui părinte"... (Ion Clopoţel: „Un program de culturalizare a satelor", Cluj 1933, pp.

XJn medic celebru despre nevoia internatului

D. dr. Iuliu Haţieganu, directorul clinicei interne a universităţii din Cluj, a «orbit astfel despre căminul şcolar:

„Astra" trebue să se angajeze contra analfabetismu­lui. Căminul e necesar în satele împrăştiate. Statul co* mite greşala de a nu şti să distribue posibilităţile sale.

Să aibă tineretul şcolar un mic internat, o casă calda, unde să i se servească o mâncare caldă zilnic.

Un biolog despre singura soluţie bună

D. dr. Dan Rădulescu, profesor universitar de biolo-grie, a avut următoarele reflecţii asupra cărţii scrise des­pre necesitatea căminului şcolar.

„Cartea ă-lui Clopoţel ne arată cu o claritate convin­gătoare... de ce şcoala noastră primară, pentru cel puţin 80% din populaţie e în mare parte insuficientă şi fără valoare. După ce a subliniat factorii care o fac astfel, d-sa indică simplu şi lapidar, precis ca o teoremă aeo-metrică soluţiunea si anume singura solutiune bună şi eficace în condiţiile dela noi: căminul şcolar.

„Căminul şcolar trebue să fie principala preocupare şi realizarea lui principala problemă tehnică a tuturor în­făptuirilor cari vor să fie durabile şi eficace în direc­ţiunea culturii poporului". („Societatea de mdtne", anul X, 1933, p. 91).

Adevărata instituţie socială

„D. dr. Ion Mateiu, profesor universitar şi reputat pu­blicist transilvănean, vede astfel lucrurile:

„D. Clopoţel, spre deosebire de predecesorii săi, are meritul unui novator al metodei de trasare,;, s'a dus pe teren într'o serie de regiuni muntoase, spre a cunoaşte,

125 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

pe temem de anchete riguroase, cauzele acestui fenomen ruşinos (analfabetismul), ca pe urmă să poată formula, deplin orientat, soluţia salvatoare. E metoda documen­tării sociologice... contribuind astfel la pregătirea gene­raţiei tinere în spiritul serios al ştiinţei speciale ce do-minează viaţa contemporană.

„Căminul şcolar... se transformă într'o adevărată in­stituţie socială cu rosturi hotărâtoare pentru toată des-voltarea satului". („Societatea de mâine", anul X, 1933, pp. 92-93).

. Realism în documentare şi opti­mism în construcţie

D. Traian Herseni, profesor sociolog de înaltă şcoală şi scriitor de frunte, comentează astfel:

„Programul d-lui Clopoţel prezintă două caracteristici fundamentale : realismul în documentare şi optimismul în construcţie. Teza d-sale e admirabilă şi pe larg do­cumentată. La baza acţiunii pe care o propune, d-sa a-şează o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, o practică sociologică îndelungată şi un deosebit spirit cri­tic... Optimismul sănătos nu poate fi decât rodul drept al realismului critic. Reformele adevărate vizează întot­deauna temeliile". („Societatea de mâine", anul X, p. 123).

c ) Cantinele şcolare cu dormitor

\ •

D. dr. OnisifOr Ghibu, profesor de pedagogie la uni­versitatea din Cluj, fost inspector general primar al Mitropoliei de Sibiu, intervine astfel:

„Problema căminului şcolar... şi eu am pus-o înainte cu aproape un sfert de secol, pe când eram inspector al învăţământului primar (al mitropoliei de Sibiu). Având prilejul să cunosc din intuiţie proprie condiţiunile grele în cari funcţionează şcolile noastre în diferite părţi... printre măsurile ce le-am luat... a fost preconizarea în­fiinţării de cantine şcolare şi de cantine şcolare cu dor­mitor în satele resfirate şi cu comunicaţie grea. Sub can­tine cu dormitor înţelegeam exact ceeace se cuprinde sub denumirea nouă de „Cămin şcolar".

„Părerea mea este că problema trebue să şi-o pună mai întâi autoritatea şcolară superioară, adică Ministerul Instrucţiunii -- aşa cum şi-a pus-o la 1910 Consistorul din Sibiu". („Societatea de mâine" a. X, p. 126).

Părerea unui sociograf exercitat

D. Ion Chelcea, profesor şi autor de monografii so­ciale e deprins cu metoda cercetărilor pe teren şi-şi ex­primă părerea :

„...aprob şi iscălesc şi eu alături de d. Ion Clopoţel. „Astfel concepută instituţia nouă, adică sprijinită pe

oameni de jertfă, ruptă din însăşi realităţile locale, ar avea rezultatele aşteptate. S'ar putea face şi concursuri între sate şi ideea s'ar desăvârşi spre binele poporului, rămas legat de glie, de întuneric şi de lipsa de un scop mai clar despre viaţă". („Societatea de mâine", anul X, p. 127).

Un vechiu dascăl moţ D. dr. Lazăr Chirilă, fost învăţător timp de 15 ani

înainte de războiu în Munţii Apuseni, arată că „multe observaţiuni ale conferenţiarului sunt foarte juste, ele fiind rezultate din cercetări meticuloase pe teren".

Un geolog se reclamă dela auto­ritatea Statului

D. dr. Victor Stanciu, prof. univ. de geologie şi publi­cist de seamă, vedea chestiunea în modul de mai jos:

„Căminele şcolare se vor îngloba învăţământului pri­mar şi astfel întemeierea lor aparţine tot statului, sin­gurul în măsură să le susţină şi să le dea viaţă.

^Nimeni nu poate nega binecuvântările ce s'ar revărsa asupra ţinuturilor în cari s'ar înfiinţa căminele şcolare". („Societatea de mâine", a. X, p. 183).

Legislaţia sanitară aprobă

D. dr. Axente Iancu, inspector general sanitar, scrta astfel :

„Legislaţia noastră sanitară nivelează calea căminului şcolar".

„Problemă de capitală importanţă şi de o covârşitoare actualitate".

„Fondul sanitar judeţean şi comunal ar putea contri­bui la întregirea bugetului căminului şcolar, care ar ră­mâne să se complecteze şi din alte resurse preconizate atât de d. Clopoţel, cât şi de personalităţile marcante cari şi-au spus cuvântul". („Societatea de mâine", a. X, p. 184-185).

Combaterea mortalităţii şi anal­fabetismului

D. Titus Bunea, publicist cu pregătiri serioase la Sor-bana, are următoarele dureroase observaţiuni:

„Sunt foarte mulţi ţărani cari deplâng mai mult moartea unui viţel decât moartea copilului lor — sânge din sângele lor.

„La toate naţiile civilizate viaţa copilului e cea mai sfântă dintre vieţi. La toate naţiile civilizate există un cult al copilului care este una din cele mai frumoase vir­tuţi ale umanităţii.

„Campania pentru combaterea mortalităţii infantile să fie una din marile noastre probleme naţionale.

„Nu există palmă mai aspră pe obrazul aşa zisei de­mocraţii decât procentajul enorm al mortalităţii infantile şi al analfabetismului". ((Societatea de mâine", a. X, pp. 191 - 192).

E necesar entuziasmul ordinelor religioase

Regretatul Al. Giura, scriitorul de infinită delicateţă şi fineţă, cu spiritul său pătrunzător, urmăreşte astfel în­făptuirea dezideratului:

„Problema căminului şcolar relevată în interesanta broşură a d-lui Ion Clopoţel, profesor şi publicist, s'a pus pe neaşteptate în discuţie, dovedindu-se dela înce­put de cea mai mare importanţă şi actualitate.

„Un cămin al şcolarilor în aceste comune răsleţe, pe mari întinderi ar dă posibilitatea elevilor dela mari de­părtări să aibă măcar odată la zi un pat pentru noapte, încât elevii să plece la şcoală Luni dimineaţă şi să se înapoieze acasă numai Sâmbăta după amiază, cruţăn-' du-şi astfel atâtea drumuri lungi şi obositoare.

„S'au văzut atâtea şcoli şi căminuri înfloritoare, ridi­cate din entuziasmul ordinelor religioase.

„Aceste căminuri vor putea fi ridicate numai prin în­sufleţire şi dragoste pentru şcoală şi odrasle tinere". („Societatea de mâine" a. X, p. 152).

126 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Şcoala să fie adevărat centru de atracţie

Se ffă putea oare întâmpla această minune? Un dascăl inimos, deştept, înzestrat cu un ager simţ de observa-ţiune, tratează într'un amplu articol problema moţilor şi rezumă în 7 puncte avantagiile căminului şcolar cu internat (dormitor, atelier de tâmplărie, grădină de pomi, curte). D. Vasile Chirilă e directorul şcoalei din Ponorel (plasa Câmpeni) şi îşi încheie astfel studiul său ;

„Când şi acest deziderat va fi satisfăcut pentru şcoală, aceasta vă deveni un centru viu, iarna plin cu copiii sa­tului, iar vara un locaş tot viu, împrejmuit cu flori, gră­dină de zarzavat, etc. Va fi cu adevărat centru de atrac­ţie şî'spre care vor gravita ochii tuturor locuitorilor sa­tului, însăşi copiii cu rândul nu-l vor părăsi nici vara, ci ştiind că cea mai mare parte a timpului lor îl petrec în acest cămin, care este şcoala, îl vor îngriji şi în timpul vacanţei. Astăzi localului şcolar nu i se dă nici o aten­ţie, fiind considerat ca un local vremelnic de şedere şi fără viaţă, chiar direct antipatic, doar că învăţătorii se silesc să nu-l lase în părăsire.

Un alt avantaj rezultat în urma şcoalelor cu internat, ar mai fi şi unul de alt ordin; anume: şcoalele aşa con­cepute, neapărat ar trebui să aibă un atelier şi un mae­stru care să se priceapă la 1,2 sau mai multe meserii pri­vind învăţământul localnic şi posibil a se face cu ma­teriile prime ce se găsesc în partea locului. In acest ate­lier copiii în timpul liber în mod spontan să-şi descopere aptitudinele. Ar fi un bun mijloc de observaţie pentru învăţător care are misiunea să studieze individualitatea elevilor săi.

„In sfârşit şcoala internat, căminul cultural şi toţi fac­torii conducători ai acestora, cred, ar schimba viaţa sa­telor în Munţii Apuseni, din toate punctele de vedere şi mai ales moral, intelectual, social şi igienic, iar învă­ţământul practic în aceste şcoli cred că s'ar oglindi şi în viaţa gospodăriilor acestor locuitori" („Societatea de mâine", a. XV, nr. 2).

Viitorul neamului în casele umile ale satelor

Mecenatele recunoscut, părintele ziariştilolr de eri din Transilvania, regretatul dr. Ioan Mihu din Orăştie, era un mare economist şi îşi dădea seama de valoarea satu­lui românesc. El v.e-a lăsat următorul testament:

„In cele din urmă viitorul neamului nostru, nu se ţese în alt loc decât în casele umile ale satelor noastre ro­mâneşti" (Spicuiri din gândurile mele", Sibiu 1938, p. 389, 390, 392).

Acesta este adevărul: acolo jos de tot in colibele ne­căjite s'au desvoltat, călit şi rezistat cele mai alese în­suşiri ale neamului românesc.

Am argumentat cu o serie întreagă de dovezi, din sursă directă (pentru a deţine valoarea de document) for­mulate de unele din inteligenţele cele mai deprinse cu studiul reformelor obşteşti, cât e de actuală şi de impor­tantă marea problemă a regiunilor periferice.

Imperativul zilei este să o ducem până în pânzele albe, nu numai ca lămurire, ci şi ca faptă.

Inspectoratul general ad-tiv pen­tru studii în Munţii Apuseni

Tocmai pentru a complecta cercetările în regiunile a-mintite, d. ministru de Interne Armând Călinescu, a că­

rui putere de pătrundere, de muncă şi de prevedere este îndeobşte cunoscută, a binevoit să-mi acorde însărcinarea foarte plăcută de inspector general ad-tiv pentru studii la faţa locului. Voi avea deci prilejul de a fi din nou în mijlocul oamenilor pe cari am învăţat să-i iubesc pentru tenacitatea şi sfânta lor suferinţă şi să-i înţeleg în um­brele caracterului lor mohorît şi neîncrezător.

Azi avem în ţară un regim de supleţă, de amestecuri iuţi şi directe în orânduirile mie, de posibilităţi mari în a dirija o acţiune de amploare spre binele periferiilor ignorate.

Şi cel dintâi care se va bucura de cea mai mică îm­bunătăţire obţinută în favoarea „marginilor" (ce sunt în realitate mai degrabă centre de energie românească) voi fi eu.

Nu voi uita nici o contribuţiune valoroasă de câte s'au cernut deja prin sita criticii oneste. Avem deja o seamă de cărţi şi studii detaliate. Numele d-lor profesori Petru Suciu, Traian Mager, Ion Luca Ciomac, al d-rului Vasile Pasca, al foştilor comisari pentru Munţii Apuseni, dr. Ion Pop (fost subsecretar de stat la Interne) dr. Emil Dandea şi dr. Eugen Dunca, al d-rilor Eugen Nicoară şi Iosif Stoichiţă, al ziaristului Ulpiu Gombosiu, al gru­pului de monografişti din Timişoara dela Institutul so­cial Banat-Crişana, cari ne-au dat monografia Belinţu-lui, sunt îndeobşte apreciate. Sunt sigur că voi avea con­cursul d-lor şi al altor fruntaşi din munţi. Nimeni nu reuşeşte de unul singur. Umăr la umăr să strângem dra­mul de înţelepciune pe care-l avem pentru a izbuti.

Acum intră în funcţiune şi vastul aparat de organizare obştească a Serviciului social, sub exercitata conducere a d-lui profesor D. Guşti. S'au înmulţit nu numai prie­tenii devotaţi ai poporului, ci şi mijloacele efective de pătrundere în miezul vieţii dela ţară. Cu astfel de ar­mătură se grăbesc ceasurile cuceririlor preconizate. Pâ­nă aci totul era în stare latentă, de acum înainte dăm piept cu însăşi realitatea, o înfruntăm, o biruim, o mo­delăm. Oricât de arid va fi mediul marginal, modifi­cările vor sparge crusta primitivismului şi vor face să ţâşnească, asemeni toiagului lui Moise, marile şi înoi-toarele surse ale unui nivel superior de viaţă omenească.

La depărtări de sute de chilometri de centrele urbane, în adâncuri de văi, pe coaste abrupte, pe vârfuri de dea­luri, există aşezări străvechi de viaţă umană, „conglo­merate" comunale cari numără uneori chiar 6000 suflete-Astfel e Bistra de lângă Câmpeni. Scărişoara are 5500 suflete. Comuna Avram lancu 4500, Arada lui Horia

. 4000, Albacul 4000, Neagra, Vidra şi Câmpenii câte 3000 suflete.

Moţii lăsaţi la propriile-şi slabele lor puteri, niciodată nu se vor putea reculege. Autoritatea de Stat e datoare cu intervenţiunile cuvenite pentru ca instituţiunile so­ciale de ocrotire a muncii, de stimulare a energiilor, de creare a posibilităţilor mai îndestulătoare de trai, de in­tensificare a învăţăturii, de combatere a bolilor, de in­dustrializare agricolă, să se introducă în inima acelor bătrâne vetre româneşti. Printr'un concurs organizat de jos în sus, dela oamenii locului însuşi, dela comună, plasă, prefectură şi ţinut, să nădăjduim că unda bine­făcătoare de refacere va cuprinde şi acele meleaguri.

O colaborare activă între autorităţile şcolare, sanitare, agricole şi muncitoreşti, se face din primul moment ne­cesară. ,. Dacă se va creea în fiecare sat răzleţ, instituţiunea u-nică, acea clădire comunală cu cinci compartimente (că-

127 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

minul şcolar şi casa de ocrotire) vom avea însuşi centrul de iradiaţie în toate direcţiunile.

Acum instituţia va fi pavăza energiei biologice. Va fa­voriza puterea de prestaţie a copilului. Va suprimă ser­vitutile intemperiilor. Va îngriji de alimentaţie, haine, cărţi, curăţenie. Va fi înzestrată cu atelier de tâmplărie, va fi o adevărată şcoală de pomicultură, grădinărit, le-gumărit. Va avea casă de ocorotire, cu soră de ocrotire şi depozit de medicamente. Va fi căminul de iniţiere în cooperaţie şi experimentări 'agricole. Serviciul social şi Straja Ţării vor avea la îndemână cadrul pentru desfă­şurarea activităţilor lor legale. Va avea bae pentru sat... Coordonatele ridicări satelor nu sunt numai trei, cum le vedea Spiru Haret, ci cu mult mai multe.

Intr'un cuvânt, clădirea aceea va fi legătura cu locui­torii şt cu statul. Trăsura de unire dintre sat şi stat.

Splendidul program de regenerare a satelor, elaborat şi pus timp de trei luni în practică de către energicul mi­nistru al Sănătăţii, va dispune de instrumentul perma­nent local pentru a se împlini.

Iar sociologii miniştri Andrei şi Ralea vor avea la în­demână cheia de a face să pătrundă până acolo departe inimoasele iniţiative în favoarea învăţăturii şi organi­zării muncii.

Ideea mi se pare aproape de realizare. In curând voi fi la faţa loculvi.

Profesor - ziarist, ION CLOPOŢEL Inspector general administrativ pentru

studii în Munţii Apuseni

- * ^ ^

Bucureşti, 3 Ianuarie 1039.

'Despee ?l îglia şi un sistem filosofic dinainte cu 3CC ani

Printre cărţile de seamă ale anului sunt, fără îndoială, şi cele două ale d-lui profesor universi­tar Nicolae Petrescu distinsul no­stru colaborator: Anglia (ed. Fun­daţiile Regale, lei 80) şi Thomas Hobbes (ed. Societatea română de filosofie, lei 80).

Amândouă sunt de o mare ac­tualitate. Prin situaţiunea dobân­dită în relaţiunile internaţionale Anglia continuă să deţină scep­trul puterii financiare şi echili­brului general. Mulţi credeau că Statele Unite vor eclipsa presti­giul şi forţa Angliei dela răsboiu încoace. Ceeace nu s'a întâmplat. In ce rezidă preponderenţa engle­ză în lume ? Vom afla din volu­mul „Anglia", care analizează toate aspectele civilizaţiei, socie­tăţii şi Statului englez. Alături de tradiţiile cele mai uechi şi res­pectate, pulsează dinamismul a-vânturilor şi iniţiativelor de pro­gres. Statul nu s'a suprapus so­cietăţii, ci dimpotrivă, el este o emanaţie a e i : „preocuparea a fost de a lăsa societatea să se or­ganizeze în formele ei potrivite, fără nicio constrângere artificia­lă" (p. 327). Deasemeni între pu­terea centrală hotărîtă a statului şi spiritul larg de autonomie exi­stă o perfectă toleranţă: „auto­nomia locală, departe de a stân­jeni autoritatea statului şi unita­tea naţiunii, înlesnesc statornici­rea unei guvernări durabile şi eficace". Sunt modele specifice engleze, neîntâlnite la alte popoa­re. Englezii au ajuns de multe se­cole la prosperitate materială şi şi-au putut îngădui poleirea şi

cultivarea unor calităţi spirituale superioare. Ei sunt toleranţi în conduită, circumspecţi în judeca­tă şi iubitori, de adevăr. Şi-au dat seama, că niciun răsboiu nu e rentabil. Pacifismul lor e realist. Deaceea rolul lor mediator între statele înfocate şi grăbite la des-lănţuirea de ostilităţi este foarte ferm în ceasul de faţă.

Cititorii se pun la curent, din surse directe de informaţîune, a-supra desvoltării imperiului şi societăţii britanice. D. ^Nicolae

- Peţrgscu a făcut un splendid ser­viciu culturii româneşti când a dat o atât de bogată şi veridică frescă a moravurilor engleze, ce păreau de nepătruns şi pline de contradicţiuni pentru neiniţiaţi. Cartea se cere consultată cu aten­ţiune. Anglia va mai avea mari misiuni de îndeplinit în lume.

A doua carte este înfăţişarea sistemului filosofic dinainte cu trei sute de ani, formulat de

- TJipjnas„__Hobbes. Niciodată n'a primit sistemul acesta o mai vie actualitate ca acum. Rezistenţa se explică prin originalitatea şi profunzimea lui. Hobbes a- fost puţin cunoscut de contemporanii săi. A fost impopular, respins şi combătut. Totuş o mână de gân­ditori s'au oprit asupra cugetării sale şi i-au făcut loc în filosofie.

Hobbes apare ca un protago­nist al doctrinii statului totalitar. Observator atent al fricţiunilor dintre partide şi al tendinţelor de a sfârma puterea de influenţă a regelui şi statului, Hobbes a în­tocmit un astfel de plan care să înlăture elementele nefaste al» scăderii prestigiului dinastic. Teo­

riile sale ce* ca societatea să fie subordonată cu desăvâşire orga­nizării pe care o reclamă statul. Iniţiativa de organizare şi gu­vernare să plece numai dela stat sau dela suveran. In mod respicat se ia atitudine contra individua­lismului. Suveranul este deasu­pra oricăror obligativităţi sau contracte cu cetăţenii. Voinţa su­veranului e lege. Cetăţenii îşi transmit asupra suveranului toa­te drepturile, autorizându-l să dispună după propria sa voinţă de soarta statului. Concepţiunea lui Hoobes este una de etatism pur. Liberalismul trebuie părăsit. în­colo Hobbes e relativist şi e de părerea, ca ştiinţa să se limiteze la construcţiile propriului nostru spirit: „suntem în stare să cu­noaştem numai ceeace noi înşine am creat". Deci se declară împo­triva obscurantismului. Influenţa lui Hobbes a fost considerabilă. Locke şi Hume au plecat dela germenul său filosofic.

In Franţa au admirat şi asimi­lat gândirea sa personalităţi ca Diderot şi Spinozza. Alţi giganţi cari au adoptat sistemul lui Hob­bes au fost Bentham şi Hegel. Poatecă niciodată sistemul politic n'a fost mai actual ca în zilele noastre când într'adevăr se pune în practică doctrina categorică a statului totalitar — asum&ndu-şi atribuţiuni mai numeroase decât oricând. Deaceea „desmonmănta-rea" gândirii lui Hobbes de către d. profesor universitar Nicolae Petrescu ne ajută să înţelegem evoluţia statului în ceasul de faţă.

« W POPA

©B.C.U. Cluj

Din „Sipetul cu mărunţişuri" — însemnări fără dată —

Batilius e omul unei singure idei. Nici aceea a lui. Culeasă din spasmurile retorice ale înoitorilor.

A păstrat-o, a desmierdat-o, a şlefuit-o, a proclamat-o. Cu rost şi mai ales fără rost.

Iar din licăririle ei şi-a împletit nimbul care-i înconjoară capul, gol ca un os fără măduvă. Şi nimbul străluceşte astăzi pe bănea ministerială.

Prostia vicleană a ieşit astfel odată mai mult biruitoare.

Se înşeală acei cari cred că numai despotismul nu poate exista fără ipocrizie. Orice cârmuire nu poate fi decât ipocrită.

Viaţa e mişcare şi plasticitate. Şi totuşi crezi, sărmane Manlius, că o poţi încre­meni în tiparul rigid al miei doctrine imuabile?

*

Publius trece printr'o criză de moralitate acută. O viaţă 'ntreagă a păgubit statul în folosul intereselor sale personale. Nu s'a

dat înlături dela nici o combinaţiune oricât de suspectă. A traficat, direct şi mai ales indirect, fără nici un scrupul şi fără nici o pudoare. A acceptat cu inima uşoară toate compromisurile. A tolerat şi celorlalţi ceea ce îşi tolera sie-şi. In scurt, a mers, spre a-şi spori avuţia, până la marginea codului penal. Deşi unii pretind că ar fi trecut-o, sigur de impunitatea cuvenită situaţiunei lui în Stat.

Şi, iată-1 deodată, spre uimirea acelor cari-1 cunosc, înălţându-se pe culmea moralităţei pure şi de-acolo, de sus, făcându-se judecătorul nemilos al contimporanilor săi, distribuind blamuri şi predicând cinstea, dezinteresarea şi sacrificiul. Iar oamenii de ispravă îl aprobă pecând mulţimea îl aplaudă.

Singur, Atilius, cinic şi vulgar, scoţându-şi pântecul înainte îl apostrofează: — Aşa, după ce ţi-ai umplut buzunarele, acum vrei să pui pe ceilalţi la regulă.

E prea târziu pentru tine şi prea de vreme pentru <ei. *

Oameni cari să moară bucuros pentru un interes personal, oricât de însemnat mai rar. Cât de des însă pentru o credinţă!

Neatacată, fiara îşi vede de drum. înfometată atacă. Regele creaţiunei, omul, atacă nu numai când îl laşi în pace dar şi când îl copleşeşti cu binefaceri. E încă una din superiorităţile lui faţă de vietăţile care nu ştiu nici ce e iubirea nici mila.

* Din orice înfrângere să tragi posibilităţile unei victorii viitoare. Numai neputin­

cioşii se prăbuşesc subt loviturile duşmane. Bărbăţia adevăratului luptător îşi găseşte în ele puteri nebănuite pentru o nouă sforţare iar dibăcia omului politic condiţiunile nesperate ale biruinţei ce trebue să vină.

Precum există un curaj al înţelepciunei, există şi o îndrăzneală a prostiei. O poţi folosi şi pe aceasta dar te şi poate doborî.

E o forţă. Iar forţele, bune sau rele, nu se ignorează. Cu atât mai puţin se dispreţuiesc.

* Nimic nu sporeşte preţul isbânzilor noastre ca neisbânda celorlalţi,

C. BANU

129 ©B.C.U. Cluj

„Gazeta" dela Braşov şi presa Ardealului de altădată

— Amintiri şi reflexii pe marginea unui jubileu — O sută de ani de viaţă este o vârstă, cu care s'ar

mândri oricare ziar depe glob. Cu atât mai just, mai îndreptăţit este titlul de mândrie, ce-1 are astăzi „Gazeta Transilvaniei" din Braşov, primul şi singurul ziar românesc, care, cu o simpiă privire retrospectivă, îşi poate contempla firul vieţii pe o lungime de un veac. A stărui 100 de ani neclintit pe aceeaşi bari­cadă, a înfrunta cu bărbăţie toate furtunile, a rupe voiniceşte toate zăgazurile vrăşmăşiilor şi a stropşi — ca un Păt-Frumos, cu copita calului năzdrăvan, — toţi şerpii şi balaurii, ce-ţi ies în cale, gata să te înghită, este fără îndoială un act de înalt eroism moral, care se cade să fie omagiat şl sărbătorit. Ca să ne dăm seama: ce înseamnă în viaţa unei gazete româneşti din Ardeal 100 de ani de luptă, din care 80 sub ochii duşmănoşi ai procurorului maghiar!

Iată pentruce o astfel de aniversare — rară la alte popoare — la noi este unică şi epocală, pentru că echivalează cu un triumf. Triumful este cu atât mai strălucit, cu cât el aminteşte un moment în adevăr epocal în istoria redeşteptării românismului de pre­tutindeni. Anul 1838, când întemeiază Gheorghe Ba-riţiu „Gazeta de Transilvania", coincide cu data, când neamul românesc face primii paşi hotărîţi şi energici pe terenul ziaristicei, un domeniu până atunci cu multă sfială încercat. Ca publicist şi ca Român, resimt din plin acest mare şi sărbătoresc fior, care cred că este împărtăşit de întreagă suflarea românească.

Iar în momentul de faţă — când înmoi pana în călimară, — sentimentul acesta mă smulge din actu­alitate şi, ca o vrajă, mă poartă cu decenii înapoi, pe cărările trecutului. Cufundat în lumea aducerilor aminte mă văd iarăşi băiat de şcoală.

Cu toată evlavia şi duioşia, pe care o comportă o mărturisire, trebue să spun că „Gazeta" din Braşov a fost cel dintâi ziar pe care mi-am plimbat ochii mei de şcolar setos de slovă. Ca aproape toţi cărtu­rarii, preoţi şi dascăli ai satelor din Ţara Oltului, tatăl meu era abonat la două ziare săptămânale: „Foaia Poporului" dela Sibiu şi „Gazeta" din Bra­şov. Ani dearândul, în lunile de vară petrecute la sat, „Gazeta" a fost singurul curier, care mă ţinea la curent cu diversele evenimente de ordin politia, cultural şi social ale vieţii româneşti, din Ardeal. Coloanele ei largi, cu slova lor mare, limpede şi

clteaţă, cu povaţa lor cuminte şi domoală, au fost cele dintâi lumini, care mi-au îndreptat spre alte zări ochii minţii mele de adolescent. Ele m'au fami­liarizat cu chestiunile vieţii publice şi mi-au trezit interesul faţă de soarta neamului, pe atunci înglobat unei apăsătoare stăpâniri străine.

Toate conversaţiile mele cu tata, pe acasă şi pe la câmp, — în cursul anilor de liceu, — se învârteau în orbita diverselor ştiri pe care ni le furniza monitorul nostru naţional deia Braşov.

Dela o vreme însă exigenţele mele intelectuale au început să depăşească nivelul „Gazetei" de Duminică, redactată, cum era firesc, mai mult pentru nevoile culturale ale satelor. Cel dintâi cărturar din partea locului, pe masa căruia am găsit numărul cotidian al „Gazetei", a fost vestitul notar Gh. Comaniciu, din satul vecin Veneţia inferioară. Şi cum punga tatif nu-mi permitea luxul să mă abonez la cotidian; sin­gurul mijioc de a-mi potoli setea de jurnal era să uzez de norocoasa vecinătate şi de proverbiala ospi­talitate a „baronului" din Veneţia, care şi el se bucura că are ocazia să discute politică cu un tânăr „student".

Astfel, în vacanţele de vară treceam Oltul tot mai des, pentru a mă întoarce cu un teanc de „Gazete" necitite şi puse laoparte pe seama mea. Contactul acesta cu ziarul deia Braşov l-am menţinut şi după terminarea liceului. Ca student la Budapesta, în sala de lectură a societăţii academice „Petru Maior", o răsfoiam cu o duioasă plăcere, mai ales că ea îmi evoca imagina Braşovului românesc, cu tot cortegiul lui de amintiri. Dela primele rânduri, literile însă începeau să danseze; apoi dispăreau într'o ceaţă şi gândul meu zbura pe plaiurile de sub Tâmpa. îmi apăreau printre rânduri, chipurile colegilor mei de liceu, unii băieţi de bani gata, veniţi de dincolo de Carpaţi, alţii copii dela ţară, din întinsul şes al Fă­găraşului, plecaţi cu făina şi cu brânza în traistă şi încărcaţi pe o caravană de căruţe, umplând cu vue-tul veseliei lor toate pădurile dintre Pierşani şi Codlea şi alergând să se adape la minunata şcoală a Braşovului, care nu avea pereche în Ardeal. înca­drate în aoreola prestigiului lor fără prihană, îmi apăreau apoi impresionante icoanele profesorilor mei de odinioară, din a căror trudă de dascăli adevăraţi am cules atâta dragoste de carte, atâta respect de adevăr şi atâta omenie românească. Alături de ei îmi răsăreau, aspra şi mustăcioasa figură a tribunului

130 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Axente Severu, alba barbă de patriarh a protopopu­lui Petric şi a altor burghezi şi negustori braşoveni de pe atunci, la ale căror onomastice ne înfiinţam cu orchestra clasei noastre şi le cântam de nu mai prididiau cu laudele şi trataţiile.

Aceste şi alte amintiri duioase, din vechiul nostru Heidelberg românesc de altă dată, năvăleau în sto­luri prin faţa mea, ca puii de rândunică sub cuibul din straşină, ori de câte ori luam „Gazeta" în mână.

Prin anul 1905, ca studjgnj^am petrecut o iarnă în societatea simpaticului Arhimandrit Augustin Ham-sea, stareţul Mănăstirii Bodrogului. Serile le petre­ceam de obiceiu sorbind un ceaiu şi citind ziarele. Râşnovean de obârşie, fireşte că „Gazeta" era „leib-jurnalul" lui. In anul următor, fiind la Sibiu, am fost desemnat pentru câteva săptămâni să suplinesc pe secretarul Consistorului, plecat în concediu. Misiunea mea era să mă duc, în fiecare seară la reşedinţa de vară, din strada Sehewis, unde se găsea bătrânul Mitropolit Meţianu, pentru a-i ceti pe o bancă în parc „Gazeta" dela Braşov. începând dela articolul de fond şi până. la ultimul fapt divers, vreme de trei sau patru săptămâni, am cetit atunci „Gazeta" ca pe o lecţie de şcoală.

O admirabilă lecţie de pedagogie naţională. In anul 1907/8 am încetat de a fi simplu cetitor. Am trecut în ipostaza de colaborator. Tocmai atunci se iscase o acerbă polemică între „Revista Teologică", nou apărută la Sibiu, şi între „Luceafărul", revista literară redactată de Goga. La polemica aceasta — care tindea să definească adevărata chemare a preo-ţimii noastre ardelene — am luat şi eu parte cu 2-3 articole, publicate în „Gazeta".

Tot pe vremea aceea începusem să studiez mai deaproape activitatea literară a lui Şaguna. Răsfoiam o colecţie a scrisorilor lui circulare. Mare mi-a fost emoţia, când am dat de circulara lui Şaguna din Decembrie 1855, în care marele mitropolit pune la punct câteva regretabile inexactităţi, apărute în „Gazeta de Transilvania" în legătură cu călătoria sa la Abrud. Şi mai era un motiv, pentru care tânărul ierarh se supărase pe redacţia „Gazetei". Redactorul de atunci Iacob Mareşanu, publicase corespondenţa unui învăţător din Banat, care, între altele, spunea cu emfază — probabil ca să placă redacţiei — că elevii lui din şcoala primară cetesc mai bucuros „Gazeta", decât Ceaslovul şi Bucoavna. Lăudăroşia dascălului bănăţean desigur nu spunea ceva nemai pomenit. De când e lumea au fost şi vor fi elevi cari preferă să soarbă noutăţile din ziare, decât să buchi­sească manualul de şcoală. Mai ales când este vorba de Ceaslovul cel cu potcoave cirilice. Dar ceeace lui Iacob Mureşanu i s'a părut un simplu fapt divers, pentru Şaguna era alarmant şi subversiv. Sentinelă cu ochii veşnic aţintiţi la educaţia tinerimii, pusă sub aripa ocrotitoare a bisericii şi având ca obiectiv formarea caracterului religios-moral, un vlădică drept credincios de talia lui Şaguna, nu putea să admită ca tocmai cartea bisericească să fie scoasă din locul de cinste şi pusă la coada Gazetei, în ochii elevilor. O astfel de concesiune era proprie să Io scâlcie mentalitatea, să le denatureze fondul curat şi sănătos al psihologiei, aduse din casa părintească. Aşa se înţelege pentru ce, adânc contrariat, numeşte pe dascălul corespondent „om neînvăţat şi fantast", iar redacţia „Gazetei" o mustră pentru „nenorocoşii! tact".

Aşi putea să torc mai departe firul acestor amin­tiri, dar mă opresc aci, pentru că s'ar putea găsi cineva, care să-şi pună întrebarea: ce fast şi ce legă­tură au aceste reminiscenţe mărunte cu praznicul centenarului? Răspund imediat: Eu le găsesc un sens deosebit de actual şi profund interesant. Şi tocmai fondul lor intim m'a deternimat să le cobor pe hârtie.

Din ele se desprinde, înainte de toate, adevărul, că „Gazeta" era pe vremuri o lectură îndrăgită deo­potrivă de tineri şi bătrâni. Faptul acesta nu e greu de înţeles, când ne gândim, că pe atunci nu se pome­nea, între cele două generaţii, enorma deosebire de concepţii, înspăimântâtoarea prăpastie ideologică, la care asistăm în vremea din urmă. Dar altceva do­ream să scot în evidenţă. Vreau să spun, că şi cazul meu nu este izolat şi că procesul de elaborare sufle­tească, ce s'a petrecut în mine sub influenţa bine­făcătoare a contactului cu Gazeta, s'a petrecut la fel cu aproape toţi contimporanii mei, cu toţi cărtu­rarii ardeleni. Felul nostru de gândire şi de simţire, toată mentalitatea şi toate concepţiile noastre în interpretarea datoriilor faţă de neam sunt produsul educaţiei, pe care ne-au sădit-o cei doi factori deter­minanţi: şcoala şi ziarul. Doi educatori, care operau mână în mână şi nu se pomenea ca unul să zidească iar celălalt să dărâme peste noapte.

Adevărat catechism naţional, ziarul era un înţelept povăţuitor al tinerimii. Dar nici tinerimea de atunci nu semăna cu cea de astăzi, care se crede o creaţie coaptă deagata şi exclude din principiu nevoia de a primi dela cei vârstnici o modelare de gânduri şi de caracter. Generaţia noastră îşi mai păstrase încă cuviinţa faţă de cei bătrâni, modestia în atitudini, respectul tiparului şi setea de învăţătură, care con­stituia distincţia şi farmecul tinereţii, la toate popoa­rele civilizate. La rândul său, „trecutul" stătea bucu­ros la sfat prietenesc cu „viitorul", când era vorba să se dea o cuminte îndrumare evenimenteîor din „prezent".

Timp de o sută de ani „Gazeta Transilvaniei" — la fel cu celelalte ziare mai tinere din Ardeal — au fost redactate de. aşa manieră, încât ele puteau să fie date în mâna oricărui băiat de liceu fără teama de a-i primejdui igiena sufletului. Dimpotrivă. Stu­dentul, familiarizat cu atmosfera senină a cărţii, găsea în gazetă aceeaşi atmosferă spirituală, curată şi edificatoare. Ziarul părea un auxiliar al şcolii, care aducea tot ceeace nu se putea găsi în manuale, Redactorul se bucura de aceeaşi stimă, de acelaş prestigiu ca şi profesorul depe catedră, pentru că şi el era de fapt dascăl, un propagandist, care profesa idei, de cea mai pură şi înălţătoare esenţă. îndru­mător al opiniei publice, deacolo, de pe tribuna re­dacţiei lui, nu făcea decât să ne îmbogăţească patri­moniul ideologic, să ne urce tot mai sus, spre culmile gândirii. Gazeta era o autoritate o putere spirituală, care dădea impuls generoaselor avânturi juvenile şi marilor idealuri naţionale. Acestei prese şi acestor gazetari de altădată avem să le mulţumim, în mare parte, acea nobilă şi frumoasă tradiţie de educaţie naţionalistă, care, — spre norocul nostru şi al tutu­rora — a fost — şi mai este încă — apanajul specific şi distinctiv al familiilor de cărturari ardeleni, Bătrâna „Gazetă" dela Braşov, „Tribuna" dela Sibiu şi cea dela Arad, „Libertatea" dela Orăştie, „Drape-

131 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Iul" dela Lugoj şi celelalte, erau adevărate drapele de luptă, în faţa cărora se descoperea un popor în­treg. Pentru că redactorii lor, gazetarii Ardealului de eri, îşi înmuiau condeiul într 'un lichid curat şi sfânt, ca o aghiasmă: în conştiinţa apostolatului lor. Apos­tolat acceptat cu toate consecinţele lui fireşti: în primul rând cu sentimentul vocaţiei, al răspunderii profesionale, cu hotărîrea de a servi exclusiv neamul şi cu respect de adevăr pentru fiecare cuvânt, ce apărea la gazetă. Ziarul se scria pe atunci cu un suflu din credinţa preotului, când oficiază la altar. Şi se cetea de mulţime cu evlavia creştinului, care s'apropie de cuminecătură. Pentru că el avea girul moral al unor personalităţi intrate în conştiinţa nea­mului şi contopită cu aspiraţiunile lui

Ar trebui să consacram un capitol special, dublat de o vastă documentare, care să lămurească rolul naţional şi funcţiunea socială a ziarului ardelean de eri. Capitolul acesta în parte este scris. Toţi, cari s'au ocupat de funcţia gazetarului în promovarea organismului naţional au constatat că el a fost cel mai puternic şi mai reprezentativ factor de afir­mare naţională.

In afară de faptul, că prin condeiul său el sporea patrimoniul spiritual al neamului şi promova expan­siunea lui pe planul cultural, el făcea legătura t re­cutului cu prezentul, t ransmiţând comorile spiri­tualităţii prezente pe seama generaţiilor de mâine.

Privit sub aspectul acesta, rolul presei ardelene de odinioară ne apare covârşitor, pentru că ea a fost flacăra sfântă, care a a ră ta t calea spre mântuire şi a îndrumat pe toţi, din toate unghiurile, pe linia conştiinţei şi a datoriei naţionale.

* Deodată cu desrobirea politică a Ardealului, firul

acestei mari şi curate tradiţii, din păcate, s'a curmat. Gazetăria ardeleană de pe vremuri a murit şi nu suntem cei dintâi cari înregistrăm cu jale acest neaş­tepta t deces.

In locul stinselor torţe de lumină, şi-a făcut apa­

riţia o presă nouă, cu oameni noui, agitând în aer alte flamuri şi alte credinţe.

Dar mai ades: absenţa oricăror credinţe. In locul vechilor gazetari, de mare prestigiu, se ridică la suprafaţă obscuri antreprenori de idei şi anonimi negustori de senzaţii. In locul ziarului amvon ne-am pomenit cu ziarul pamflet, cu fiţuica desmăţată. care nu reprezintă pe nimeni.

Figurile marilor noştri redactori — Bariţiu, Mure-şenH. Branişte, Rusu-Şirianu, Păcăţeanu şi atâţ ia alţii — cari au înţeles să-şi călească puterea morală în mucenicia temniţelor ungureşti, pentru că simţeau sensul martiric al unei istorii şi al unui destin, sunt înlocuite cu surogate de dubioasă calitate, cari nu fac decât să diluieze faptul divers, fără să-1 poată depăşi.

Prin vuetul de bâlciu al acestei prese de pripas, târându-şi povara anilor şi acoperindu-şi desgustul cu un zâmbet iertător — ca o bunică subţiată şi uscată de zile amare — „Gazeta" din Braşov s'a s t re­curat încetinel pe vechea ei cărare de trudă, pentru a se opri acum sus, pe muchia celor 100 de ani ai ei, ca o glorie din alte vremi.

Popasul ei jubilar marchează un capitol de istorie, întemeierea ei împletindu-se organic cu însăşi înce­puturile ziaristicei româneşti, centenarul „Gazetei" împrumută semnificaţia de mare praznic al întregei prese din cuprinsul ţării. Simbol viu de statornicie şi putere de rezistenţă, ca însăşi urmaşii legionarilor lui Traian în munţii Daciei, — aniversarea ei pentru noi, gazetarii şi scriitorii de azi, este un prilej de înălţare supletească şi un puternic îndemn la îm­plinirea fără de pr ihană a datoriei faţă de neam.

Cu privirile muiate în imagina trecutului de luptă şi credinţă, depunem un mănunchiu din gândurile şi amintirile noastre, drept prinos de omagiu şi recu­noştinţă, la soclul nevăzut al presei ardelene, în frunte cu venerabila matroană a românismului dela Braşov.

GH. TULBURE

Vitalitatea popoarelor europene Statele balcanice în fruntea tuturor

Problema creşterii natalităţii şi a scăderii mortali­tăţii este astăzi una dintre cele mai însemnate griji a politicii de stat din toate ţările europene, fiindcă de soluţionarea lor fericită depinde în mod necondiţionat vigoarea şi viitorul popoarelor şi a ţărilor însăşi.

Tabela comparativă de mai jos, alcătuită după datele oficiale ale statisticilor respective pentru perioada din­tre anii 1932 — 1936, ne prezintă următoarea situaţie obiectivă :

o/o anual de Natalii. Mortalii, creştere

Cehoslovacia . . . . 18,8 Polonia 26,6 Danemarca 17,7 Ungaria 21,7 Italia 32,1 Germania 17,0 Franţa 16,0 Anglia 14,8

13,5 14,3 10,8 15,5 13,7 11,3 15,5 12,0

5,3 12,3 6,9 6,4 9,4 5,8 0,5 2,8

»/o anual de Natalit. Mortalii, creştere

13,5 12,9 12,2 13,6

Statele balcanice : Bulgaria . . . . . . 28,3 14,8 Grecia 28,9 16,1 ROMÂNIA 32,8 20,6 •Iugoslavia 30,8 17,2

Cifrele acestea arată că, dintre popoarele din Europa occidentală şi centrală Polonia are cea mai mare nata­litate, dar în ce priveşte procentul de creştere anuală na­turală a populaţiei sale, rămâne cu mult în urma po­poarelor din Balcani, cari din punctul de vedere al vi­talităţii lor, ocupă locul de frunte între toate celelalte popoare din Europa.

Este demn de remarcat faptul că şi între popoarele balcanice se găsesc în frunte în ce priveşte procentul de înmulţire naturală a populaţiei ambele popoare slave: cel jugoslav şi cel bulgar.

f.JLUMEA ROMÂNEASCĂ")

132 ©B.C.U. Cluj

Problemele moţilor din plasa Vaşcău In zilele trecute am asistat la o convorbire între

d. Ion Clopoţel şi d. Ulpiu Traian Gomboşiu, un bun cunoscător al problemelor din Munţii Apuseni sau Ţara Moţilor cum i se mai zice (în mod generic, N. Redacţiei).

D. Gomboşiu era invitat să scrie pentru numărul de Anul nou, un articol la revista „Societatea de mâine", tratând părţi din problemele ce interesează pe românii moţi din Munţii Apuseni, în folosul cărora d. director al revistei Ion Clopoţel, continuă cu Vigoare consacrarea paginilor sale.

Am fost nespus de bucuros că mi s'a întâmplat să fiu prezent la această convorbire, întrucât demult mă împingea firea să scriu şi eu la vreo gazetă sau revistă despre problemele din versantul de apus al Munţilor Apuseni, convins că în felul acesta pot contribui şi eu cu ceva la prosperarea fraţilor mei moţi din plasa Văşcău. Deaceea- în cursul convorbirei amintite în care m'am integrat şi eu, am promis să vin şi eu cu lămuririle pe cari le cred folositoare.

Declar dela început însă, că, problemele de mai jos şi soluţiile ce le propun, sunt cele văzute şi simţite de mine, ceeace nu exclude existenţa şi a altor pro­bleme şi soluţii în această plasă şi pentru această plasă Vaşcău, neaoş românească.

N'am pretenţia să fac o descriere literară, ci una reală, din care nu se vor încălzi prea mult cetitorii. Mă adresez mai mult celor cari au puterea şi dreptul să aplice soluţiile propuse de mine, sau altele ce ar avea darul să îmbunătăţească starea de fapt de azi din această plasă.

Plasa Vaşcău, cuprinde 44 comune cu circa 40.000 locuitori, toţi români de religie ortodoxă, nici l°/0 aproape, nu au altă naţionalitate sau altă religie.

Locuitorii acestei plăşi îşi păstrează şi azi datinele şi portul aproape neştirbite, după cum le-au apucat din bătrâni. Portul le e simplu, dar frumos.

Dintre locuitorii plăşii 75%> sunt muncitori fores­tieri, 15°/0 meseriaşi şi 10% agricultori. Cu toţii au o inteligenţă deschisă, un suflet bun şi curat şi un simţământ naţional desvoltat, într'o măsură mai pu­ternică decât restul locuitorilor din Biharia.

Dovadă este faptul că în această plasă sunt cele mai frumoase biserici din judeţ. Semnalăm apoi lipsa sectarilor. Luptele politice frumoase, purtate de lo­cuitorii acestei plăşi sub jugul străin şi iubirea ce-o au în prezent faţă de Rege, Ţară şi biserica lor stră­moşească, sunt argumente evidente.

In această plasă sunt străine chiar şi de auz, fur­turile, tâlhăriile şi omorurile.

îmi închipui că de s'ar încerca să se facă plăşi-model, după cum se încearcă să se facă comune-model, prima care ar putea deveni plasă românească-model ar fi a noastră.

Locuitorii din această plasă sunt foarte muncitori. Trăesc, aş putea zice, exclusiv din munca braţelor lor. Pământ pentru cultură este puţin şi slab produ­cător, deaceea este lăsat mai mult pentru fâneţe. Este însă acest pământ foarte potrivit pentru culti­varea pomilor.

Din cauza pământului sărac, aproape fiecare co­mună, se înfăţişează ca un şantier de industrie cas­nică românească, locuitorii prin forţa împrejurărilor fiind obligaţi să înveţe câte o meserie şi să o prac­tice atâta vreme cât prezintă o posibilitate de câştig sau câtă vreme nu se prezintă celui ce o practică, o posibilitate de câştig mai mare sau mai uşoară, îndeletmcindu-se cu altceva. Ca să ilustrez cu exem­plu această afirmare, amintesc că, în comuna Var-zari din această plasă înainte cu 25 de ani, erau 60 de ferari cari lucrau sape şi securi, iar azi deabia mai sunt 3 cari lucrează, restul au părăsit meseria din lipsă de rentabilitate.

A primi meseriaşii aceştia un sprijin efectiv, o îndrumare sănătoasă şi o organizare hi cadrul coope­raţiei, înseamnă a transforma comunele în cari se practică diferitele meserii casnice, în adevărate şan­tiere de muncă şi producţie ţărănească şi româ­nească, înseamnă a traduce in faptă gândul şi do­rinţa Majestâţii Regelui Carii II: „valorificarea muncii ţărăneşti".

In nădejdea că toţi factorii îndrituiţi, îşi vor da aportul la munca pentru ridicarea satelor româneşti prin valorificarea muncii ţărăneşti, îndrăsnesc să aş­tern pe hârtie problemele din plasa Vaşcău, precum şi soluţiile ce le cred eu de bune în acest scop.

I. PROBLEMA MUNCITORILOR FORESTIERI

Am arătat mai sus că 75°/o din populaţia plasei Vaşcău îşi câştigă existenţa din munca la pădure, care muncă, fără exagerare, este cea mai grea şi cea mai primejdioasă — aici fiind mai multe accidente de muncă — dintre muncile "manuale. In plasa Vaşcău sunt trei feluri de muncitori forestieri: faso-natori, corhănitori şi constructori de uluce şi dru­muri.

Un muncitor forestier ca să-şi poată îmbrăca şi întreţine familia, din 365 zile trebue să lucreze 250,

133 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

aşa că acasă deabea stă la sărbătorile mari şi vara în timpul cositului de fâneaţă 10-20 de zile.

Aceşti muncitori nu au nici o organizaţie, fiecare lucrează cum îl taie capul şi din acest motiv sunt speculaţi de către aceia cari-i angajează la lucrări în diferite forme, fie direct de firmele ce exploatează păduri (cari cele mai multe sunt străine) fie de in­termediarii ce lucrează pentru aceste firme. Este şi natural să-i poată specula, neintervenind între aceşti muncitori şi firma patroană, obişnuitul şi recentul contract de muncă. Deaceea nefericiţii de ei sunt privaţi de anumite drepturi ce în cazul contractului de muncă le-ar fi asigurat. Aşa bunăoară, plata a jumăta te sau a integralului cheltuielilor de transport din partea firmei patroane, asistenţa medicală gra­tuită, despăgubire sau pensie în caz de accident (pentru accidentat sau pentru familie). In lipsa unui atare contract, firma patroană nu totdeauna este dispusă să satisfacă pe muncitorii angajaţi. Iar din nesatisfacerea acestora, vai! câte neajunsuri suferă muncitorii forestieri şi familiile lor. Spre edificare, amintim unul din multele cazuri cunoscute.

Muncitorul Gheorghe Moisie Teaha din Câmp, a lucrat la o firmă străină dela Moreni, mi se pare, mai mult de 26 de săptămâni, cât legea asigurărilor sociale prevede pentru a avea dreptul la ajutor şi pensie pentru muncitorul asigurat sau pentru fami­lia lui. Acest muncitor s'a îmbolnăvit în lucra şi la câteva zile a murit, la 20 Aprilie 1938, nefiind înşti­inţat la Casa Asigurărilor Sociale de firma patroană, decât cu vre-o 2-3 săptămâni, lipsindu-i ciclul de 26 săptămâni, deşi le-a lucrat. Familia lui n'a primit şi nu primeşte nici un ajutor sau pensie, astfel văduva lui şi cu cei 3 copii din această cauză trăesc în cea mai neagră mizerie.

Muncitorilor şi locuitorilor din această regiune li s'a împlinit în parte una din principalele lor doleanţe şi anume, li s'au eliberat carnete de moţi în baza cărora beneficiază de o reducere de 50% pe C. F. R. înloc de 75% cât cereau şi cât ar trebui să benefi­cieze.

Este necesar ca muncitorii forestieri să fie organi­zaţi într 'o cooperativă de muncă pe plasa întreagă, care să poată asigura membrilor ei o muncă onorabil plătită. Angajările de muncitori să nu se poată face decât prin această cooperativă şi în baza unui con­tract de muncă. Aceşti muncitori organizaţi să bene­ficieze de reducerea de 75'>/0 pe C. F. R.

II. PROBLEMA OLARILOR

In comunele Sălişte de Vaşcău, Leheceni, Cărpinet şi Criştiorul de jos circa 300 de olari fabrică vase de pământ . Pământul , „lutul" din care se fac aceste vase, este cel mai bun din ţară. Vasele din acest pă­mânt au proprietăţi deosebite, bunăoară ulcioarele dela Sălişte sunt renumite prin faptul că apa din ele e bună ca apa de isvor, întrucât aceste ulcioare nesmălţuite, au porii deschişi prin cari elimină sau primesc gazele ce schimbă gustul apei în apă de isvor după 8-10 ore. Aceste ulcioare erau căutate în timpul stăpânirii maghiare până afund în pusta ungară chiar şi ia Debreţin. Apoi aceste vase suportă temperatură foarte ridicată şi sunt întrebuinţate la fiert, întrecând în această privinţă orice marfă simi­lară din ţară.

Olarii, după împrejurări, smălţuesc sau lasă ne -smâlţuite vasele ce le fac. Aşa de exemplu ulcioarele pentru apă şi oalele în cari se păstrează magiunul nu le smălţuesc. Vasele pentru fiert le smălţuesc, asemenea farfuriile, vasele pentru flori şi ulcioarele mici pentru copii, cărora olarii ie spun „olurele cu ţâţă".

Mijloacele rudimentare de care se servesc aceşti olari la facerea, fabricarea vaselor, este una din cau­zele nerentabilităţii acestei frumoase şi interesante ocupaţiuni casnice. O rotilă, un pieptene de lemn — fără dinţi, se înţelege — şi o lingură de lemn — nescobită — iată toată fabrica olarului.

In casa fiecărui olar există o astfel de instalaţie şi policioarele pentru aşezatul vaselor.

Casa unui olar este un adevărat cuib de infecţie. Ia tă motivul pentru care toate familiile olarilor sunt sau mai bine zis merg spre degenerare şi sunt isto­vite de tuberculoză. Nici că s'ar putea închipui altfel: in aceeaş încăpere, într'o singură cameră, trăeşte întreaga familie (bucătăria, prânzitorul şi dormito­rul) . Acolo lucrează şi la vasele cari sunt aşezate pe policioare, până ce se usucă, de pot fi arse în cuptor. Mirosul, aburii ce ies din lut şi din vase sunt respi­rate de aceste familii. Nenorocirea cea mai mare este că nu pot nici aerisi prin deschiderea uşilor şi fere­strelor a tâ ta vreme cât vasele nu sunt uscate pe policioare, altfel curenţii distrug munca olarului, crăpând vasele cari trebuesc să se usuce pe îndelete. Un olar ca să poată trăi din această meserie trebue să lucreze dela era 4 dimineaţa până la ora 9 seara, deci 17 ore de muncă. Nenorocul olarului este şi fap­tul că trebue să lucreze mai mult iarna — căci în celelalte anotimpuri trebue să-şi desfacă marfa. Din această cauză trebue să lucreze noaptea la lampa de gaz, care trebue să-i fie aproape pentruca să vadă bine. Astfel că mai trebue să respire şi gazele şi fumul produs de lampă. Pentru a se ajuta aceşti nefericiţi şi harnici muncitori, este nevoie ca şi aceştia să fie organizaţi pe baza principiilor coope­raţiei şi ajutaţi să-şi procure smalţurile şi desface marfa în comun.

Pentru olari, smalţul, desfacerea, valorizarea vase­lor sunt probleme de o importanţă capitală.

Olarii cumpără azi smalţul brut în solzi cu circa 40 lei kgr., în timp ce l-ar putea cumpăra cu cel mult 20—25 lei importat din Cehoslovacia, pe lângă scutire de taxele vamale sau cu circa 25—30 lei cu preţul de fabrică din ţară.

In privinţa smalţurilor, olarii din plasa Vaşcău ştiu prea puţin. Ei îşi pierd timpul măcinând smal­ţul brut zile întregi, preparând oxizii trebuincioşi la smalţ din aramă, sticlă etc. Alte zile îşi pierd dea-rândul, câtă vreme ar putea cumpăra azi cu 100-120 lei kgr de smalţuri preparate conţinând oxizii nece­sari. Căci în realitate, aşa după cum se vinde în comerţ azi, este cu mult mai eftin ca smalţul brut.

Smalţurile preparate de aceşti olari nu produc decât două culori, verde închis şi maro deschis. Pe când smalţurile preparate şi cari se vând în comerţ produc toate nuanţele de culori.

Ca fiu de olar, interesându-mă, am aflat lucruri neînchipuite în legătură cu problema smalţului pen­tru olarii din plasă.

In Bucureşti am găsit firma „Komrag", care des­face în comerţ smalţuri şi diferite articole pentru

134 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

industria ceramică. Această firmă are şi un specialist în această materie. Din informaţiile primite dela acest specalist, mi-am format convingerea că soarta olarilor din plasa Vaşcău poate fi radical schimbată spre bine, producţia lor poate fi schimbată cantitativ şi calitativ. Odată organizată şi desfacerea produse­lor, ocupaţiunea olarLor va deveni rentabilă.

Institutul social român, Institutul Naţional al Coo­peraţiei, despărţământul Vaşcău al „Astrei", ar putea organiza o puternică cooperativă a Olarilor care cu un ajutor material din partea Statului, va putea schimba radical nu numai necăjita viaţă de azi a olarilor, ci şi comunele lor în adevărate ateliere ale muncii româneşti şi ţărăneşti , în care munca să primească răsplata binemeritată.

Ia tă ce ar trebui să facă această cooperativă: In primul rând să procure smalţurile de lipsă ola­

rilor, brute şi preparate, cu preţurile cele mai eftine, fie importându-le, fie procurându-le direct dela fa­bricile din ţară , cerând Ministerului de Industrie şi Comerţ anumite avantagii, scutirea de taxele vamale sau de alte taxe la smalţurile şi articolele necesare în industria ceramică. Acele smalţuri şi articole de cari membrii acestei cooperative au lipsă, să se pro­cure prin cooperativă.

Să angajeze un specialist care să iniţieze pe olari în ar ta smălţuirii şi înfrumuseţării artistice a vaselor

Nu putem îndestul stărui asupra importanţei deose­bite pe care trebuie să i-o atribue toată pătura noastră conducătoare de Stat şi viaţă publică şedinţei celei din­tâi a Marelui Consiliu de îndrumare, prezidată de în-suş Majestatea Sa Regele în Palatul Regal, potrivit legii speciale a Serviciului Social.

S'au dat acele directive, cari trebue să prezideze orice acţiune • de refacere culturală şi economică, sani­tară şi educativă a tineretului şi poporului dela ţarjă.

înainte de orice păşire pe teren e necesară o operă de cunoaştere ştiinţifică a împrejurărilor, de cumpănită alegere a soluţiilor celor mai potrivite în mediul dat, de „curăţire" a bălăriilor pentruca o acţiune să prindă în plin, în pământ bun.

Această muncă este cunoscută sub denumirea de so­ciologie aplicată, ştiinţă cu mare renume în Statele-Unite ale Americii unde ţărănimea constitue marea ma­joritate a populaţiei.

Iar în România iniţiatorul fericit al sociologiei mo­nografice este d. profesor Dimitrie Guşti, preşedintele activ al Serviciului Social.

Lotul activităţilor dezordonate şi întâmplătoare îl ia de aci înainte sistemul închegat al Serviciului Social.

Sunt mai multe compartimente de muncă. Unul prea­labil de migăloasă investigaţie, de pipăire şi formulare a remediilor potrivite regiunilor,

pentru ca marfa acestor olari să fie căuta tă şi să aibă un preţ mai bun.

Să organizeze desfacerea în comun a produselor olarilor, prin vânzarea acestora în depozitele ce coo­perativa le va înfiinţa în diferite centre sau le va preda altor cooperative pe lângă un anumit comision. Să organizeze transporturile cu mijloace moderne, a vaselor pentru debuşee şi centrele de desfacere. Ola­rul să nu fie pe mai departe expus ca pentru vin­derea celor 400 bucăţi de vase să-şi piardă o lună de zile, el şi carul cu boii colindând sute de kilo­metrii.

Odată pusă la punct această chestiune, se schimbă şi timpul de lucru al olarului: înloc să lucreze iarna şi la lampa cu gaz, va lucra vara şi numai ziua.

Şi în fine va trebui cu timpul să se înfiinţeze în fiecare comună de olari, câte un atelier comun pen­tru lucru şi un cuptor sistematic pentru arsul vaselor. Deabia atunci scapă familiile olarilor de primejdiile ce le ameninţă sănăta tea şi economisesc t imp şi bani prin tehnica modernă, ce trebue să răsbată şi în această meserie. Timpul şi materialul sunt foarte scumpe pentru un olar.

Bucureşti, 17 Decembrie 1938.

Preot ALEXANDRU BURSAŞIU Vaşcău

In posesiunea experienţei dobândite, se trece apoi la lămurirea tineretului şi a ţăranilor, pentruca trnsfor-mările să se opereze cu concursul lor maxim, cu înţe­legerea şi integrarea lor voluntară şi inimoasă în schim­barea, civilizarea şi reconstrucţia satelor noastre.

Câte greutăţi nu se cer răzbite, câte lipsuri şi boli, câtă ignoranţă şi primitivism nu trebuiesc combătute.

Dar victoria va veni prin organizarea competentă şi sistematică a activităţilor prevăzute în legea minunată a Serviciului Social.

Legea cheamă la datorie întâiu de toate pe conducă­torii societăţii şi ai serviciilor publice. De îndată ce conducătorii vor pătrunde deabinelea în miezul pro­blemelor abordate de Serviciul Social, totul va decurge limpede în continuare, căci poporul român este ager dela natură şi se conformează cu promptitudine planu­rilor, dela a căror realizare atârnă fericirea, bunăsta­rea şi cultura sa viitoare.

Desfăşurarea de forţe noi în favoarea mulţimilor ro­mâneşti, coborîrea în mijlocul celor dezarmaţi şi nepre­gătiţi, înălţarea nivelului de viaţă obştească — este cea mai salutară operă de sociologie rurală aplicată.

DUMITRU CORVINUL

i®eD©l®g|fl<® rurmim ®pflic®t<

135 ©B.C.U. Cluj

Actual rtăţi

ADEVĂRUL GOL-GOLUT Reflecţii critice contemporane

Ce joc miraculos al energiilor spirituale: cu cât te resemnezi, cu atât voinţa ta se oţeleşte şi creşte. Cu cât ştii să te retragi în tine însuţi, cu atât apariţiunea ta va fi mai impetuoasă, mai proaspătă, mai plină de atracţie, mai capabilă de a impresiona şi a înfrânge rezistenţele. Din concentrările gândurilor — ies lim­pezi ideile de mare orizont. Nu degeaba grăuntele infim, aproape imperceptibil material, atomul, conţine în sine capacitatea maximă cunoscută de energie.

* Apa adâncă şi liniştită îmi dă impresiunea adevăra­

tei puteri. Omul tăcut e străbătut de vârtejuri ce elaborează ade­

sea valori de preţ. Sinaul arizează-te — şi vei fi ceva, dacă deţii în tine virtualităţile cuvenite.

* Nu te lua, întocmai, după proverbe. Ele sunt frânturi

de viată, reflexe cari exprimă fără îndoială o veche deprindere de a observa. Nu e mai puţin adevărat, că ele sunt produsele cuiva. Au nuştiuce aer de vetu-state şi felonie în ele.

Formulate foarte precis, ele denunţă o observaţie la îndemâna oricui, deci oarecare banalitate şi înnustime de vpderi cari mă supără; deaceea miwiuna chiar, în­văluită în vorba răpitoare, de spirit tăios, e fragedă, savuroasă, suportabilă când e inocentă...

Anali?ati: ,,capul plecat nu-l taie sabia". Cred si eu : cari individul nu riscă nimic. Dar ce s'ar alene de progresul omenirii — fără filosofia visului şi a riscului ?

* Seriozitatea este oare numai morgă, pretenţiune şi

excludere a veseliei ? Nicidecum! Darul bucuriei este dat firilor profund serioase, culte şi erudite.

Veselia nu este monopolul sburdalniciei, trăncănelii, spiritului facil şi flecăreţ, nu. Ar fi o dramatică necon-solare să treabă drept apanaj al superficialităţii şi eti­chetei salonarde.

De areea, cine vrea cu adevărat să stârnească sensa-tiile rele mai plăcute, savuroase şi durabile, să nu d,epăşiaseă reoulile seriozităţii, care e legată de dem­nitatea omenească însăş.

Seriozitatea nu este duritate, tăcere gravă şi cinism dispreţuitor — căci ar defini un grav egoism, distant şi plicticos.

Dupăcum veselia nu este exclusivitatea zâmbetului obligatoriu, fad şi ipocrit.

Nu vă cheltuiţi oricând, oriunde şi faţă de oricine în prefăcute explozii de râs cu orice preţ.

Fiţi fideli fondului vostru sufletesc agonisit cu greu şi pe care nu este bine să-l risipiţi în mod necugetat.

* Ce greu se formează un om! Şi nu se formează decât

într'un mediu care stimulează fără să absoarbă.

A crea limita adevărată, dincolo de care este deraiere, iată problema.

Cu cât eşti dator să intervii ? Unde eşti ţinut să te opreşti ?

In nici un caz că nu te încrezi în absolutul meto­delor unice şi dogmatice .

Să pui la bătaie mijloace variate şi complexe, în mod manifest, dar şi în mod indirect — pentru a nu ţi se descoperi intenţiile ce pot deştepta reacţiuni şi bănuieli ce zădărnicesc totul.

Nimic mai greu decât a fi un excelent pedagog în casa ta şi în societatea în care te învârteşti.

Deaceea înşişi profesorii dau greş în educaţia pro­priilor lor copii. Rutina şi oarba întrebuinţare a „me­todelor" expuse în cărţi, deobiceiu învechite, se 'mpo-trivesc unui progres adevărat. Nici păpuşi, nici pără­sire pe mâna doicelor ori altor semeni ce le ies în cale.

Dirijarea este extrem de anevoioasă, căci sufletul uman este prada atâtor frământări şi furtuni suscitate de ocaziuni ce adesea ne scap.

Şi atunci nu mai este scăpare ? Să încredem totul simplei întâmplări ?

Ar fi o greşală. Dacă este legitimată vreodată intervenţiunea, apoi

ea trebuie făcută doar cu scopul de a trezi simţul cri­tic, răspunderea personală, conştiinţa de sine. E o înar­mare sigură... Cei cari reuşesc a-şi crea o astfel de armătură spirituală vor şti să reziste. Şi e destul pen­tru tine ca părinte — eşti revanşat!

Dacă tânărul şi-ar da seama despre valoarea capita­lului său biologic şi moral, pe care este dator a-l strânge neîncetat, până a fi cineva, a avea vederi per­sonale, a-şi încropi o concepţiune proprie limpede şi viguroasă, desigur că altfel şi-ar croi căile existenţii.

Insă cine-l ajută ? Părinţii ? Dar le lipseşte cultura pentru aşa ceva. Ei

înşişi n'au pregătirea în vederea unui scop atât de mare. Profesorii ? Dar sunt sclavii formulelor şi suficien­

ţelor obtuze; ei se cred făcuţi, atotştiutori şi cu dreptul la lene, adormire ,pasivitate. Sunt înghiţiţi de birocra­ţie şi se simt scutiţi de răspundere...

Societatea ? Dar ea luptă din greu cu nevoile mă­runte care-i închid orice orizont şi dospesc în ea mai degrabă germenii tuturor degenerărilor şi deziluziilor.

Şi totus, de undeva trebuie să plece strigătul de alarmă. Poate dela un mănunchiu de intelectuali veritabili, cari să publice o bibliotecă specială pentru tineretul tuturor vrâstelor în asociaţie cu medicii cei mai deştepţi şi mai avizaţi in chestiuni biologice.

*

Sunt inteligenţe puse în serviciul unor cauze rele. Iscusinţa — pentru a fi în slujbă bună — are nevoie de stăruinţă şi devotament chiar în cadrul cel mai îngust, — şi nu se poate să nu răzbată odată, ba să atingă chiar vârful unor adevărate virtuţi.

136 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Dintr'o speculă greşită, inteligenţe naturale primesc o întrebuinţare mediocră, din supoziţia falşă că e mai uşor (morala lenei) a vâna câştiguri la întâmplare (a trăi pe picior!) — cari însă din cauza caracterului lor de incertitudine împing adesea la demoralizări dra­matice.

E de preferat să te subordonezi unor eforturi conti­nui — chiar slab remunerate.

Căci o inteligenţă avilită e o pată pe obrazul omului. E un stigmat care izolează — chiar când în stări inter­lope anume indivizi se servesc spre scopuri murdare de un astfel de „naufragiat"; şi cine nu cade mai re­pede în capcană decât cel crezut meşter în apucături şi în subterfugii din calea valurilor vieţii. Rezistenţa e slabă. Declinul sigur. Cazul povestit de un prieten: „pantalonarul" deprins cu ciupeli a preferat să moară decât să se 'ntoarcă în satul natal — und,e ar fi fost sfredelit de mii de ochi întrebători...

* Asupra caracterelor... vai, câte ar fi de scris! Câtă

fermitate la unii neîngăduindu-şi nici cea mai minimală depăşire de limite.

O văduvă cu o casă de copii, foarte strâmtorată, fă­când o echilibristică supraomenească de fiecare zi în a ieşi la capăt cu minimul trebuincios coşniţei, refuza un surplus de chirie oferit la sfârşit de sezon (într'o loca­litate climaterică); ce fel de cântar moral al valorilor are acea femeie de o austeritate, severitate şi eticism neîntâlnit, nu cumva voia să reformeze societatea ?

Există, cu adevărat, exemplare de felul acesta. Dar ele nu sunt la colţuri de străzi, nici în îmbulzeala pieţii: deaceea lumea e dispusă să le conteste exi­stenţa. Numai gălăgioşii răsbesc şi impun morala parve­nirii repezi şi pe orice căi.

* Pe cei mai mulţi nu-i interesează decât să se ridice.

Cu orice preţ. Şi cât de sus. îşi iau o morgă vremel­nică de moralizatori şi atacă în gura mare obiceiurile sociale. Lumea se dă speriată la o parte:

— Faceţi-i loc! Merită omul! Apucătura e stigmatizată de engleji ca bluff. Ce-are a face ! Dece s'ar alege mijloacele ? Şi găndiţi-vă, că la noi se dau lovituri tocmai din

cauza simţului actoricesc al atâtor neisprăviţi. Niţel tea­tru! Orbeşti. Lumea-ţi face loc, îţi justifică ascensiunea fulgerătoare, te tolerează. Cel puţin până nu-ţi dai în petic!

La adicătelea nici nu-i prea greu să te ridici. Prin sgomot continuu oamenii se deprind şi te „înghit". Ai tupeu, te vâri, ai epiderma îngroşată, izbeşti cu coatele ; sau poate că vrând să nu dai faţă cu prea multă lume (resortul moral se frânge în tine şi-ţi ia tăria înfrun­tării făţişe a reproşurilor) recurgi la căi subterane, la rafinatele intrigi, la clevetiri necontrolabile, la anonime plasate cu instinct de pirat (ca să nu degradăm cuvântul de regisor teatral).

Chestiunea e: nu te temi că te vei da totuşi de gol în toată nimicnicia şi putreziciunea din tine ? Cutezi să bravezi până la capăt cinstea şi bucăcuviinţa!

Cum stăm cu dreptatea lui Bacon de Verulam, care afirma, că cea mai mare greşală este o înainta prea repe.de; de atâtea ori e nevoie de plumb în aripi!

*

In mod intermitent individul apare aci ca un cetă­ţean deţinător al unei părţi de suveranitate, aoreolat

de libertăţi şi creaţiuni fără frâu, aci ca o verigă ne­însemnată dintr'un lanţ social care-l striveşte şi anu­lează chiar.

Marele filosof danez Hoffding scria în istoria filoso-fiei moderne (Alean 1924, p. 15): „Omul era conside­rat în Evul mediu în strictă relaţiune cu biserica şi corporaţia sa. Omul natural, cu simţământul său pur individual, nu era luat în consideraţie, ci era privit ca neautorizat".

Şi mai multă potrivire este când se reglementează raporturile omului în organizaţia de stat: uneori liber­tinaj, până la desfrâu, alteori constrângere până la tă­cere totalitară.

Se experimentează mereu pe spinarea insului, pânâ-şi va iscodi el însuş, prin consimţământ colectiv, echili­brul mai echitabil (căci despre unul definitiv nu va pu­tea fi vorba nici chiar în ziua dispariţiei planetei).

Acelaş Hoffding continuă: se simte că viaţa indivi­duală a sufletului este o realitate; conform raţiunii na­turale, independent de orice autoritate, un fenomen se iveşte din plin: tendinţa de a se găsi o religie înte­meiată pe însăşi natura omului şi în mod independent de formele exterioare şi de tradiţiuni.

*

M'a rănit îndrăsneala unui filosof „român", care, de peste hotare unde a avut grija să se expatrieze repede de tot — evadând, chipurile, din primitivitatea înapoia­ţilor săi de acasă — lecţii patetice de românism. Nu-i stă bine. A urmat cursurile universitare în străinătate, apoi a luat posturi în străinătate şi s'a adăpat cu ex­clusivitate din culturi străine. Toate le râbdăm! Numai să-şi cunoască lungul nasului şi să ne cam slăbească de insistenţele în a ne orienta şi dirija. Dealtfel fraza lui e dură, e plină de emfază, e declamatoare şi forţată. Fi-losofia lui rigidă, înţepată, încărcată de termeni aiu-rişti şi străinisme neasimilabile de limba românească. Se vede cât de înstrăinat e „mentorul" şi ce greşită e poza lui îndrăsneaţă! Cultura noastră, ori cât va fi ea de săracă, de începătoare şi bagatelizată, a ajuns totuşi la un tezaur de gândire ce nu mai poate fi dis­preţuită, cel puţin de români nu! Filosofi români ca ţ P. P. Negulescu, Coco Dumitrescu-Iaşi, Rădulescu-Mo- ' tru, Mircea Florian, Ion Petrovici, N. Bagdasar, P. An-': drei, P. P. Roşea vădesc mari posibilităţi intelectualej care-i plasează la nivelul celor mai de seamă cugetători din lume.

Ne repugnă astfel „pâcloasele cuprinsuri" ale filoso- ţ fiei mioritice, „funebrele rezoluţii" de a părăsi cerul patriei, alergăturile după „climaturile paradiziace", con­venienţele de culise şi refuzul încăpăţânat al „filosofu-1 lui" de a vibra printre ai săi ca o „harfă eoliană". Ba nu zău, limba română este foarte bogată în expresiuni şi avem datoria elementară de a o pătrunde, gusta şi exercita cel puţin (dacă nu a o îmbogăţi şi perfecţiona), iar filosofului nostru de a-i cere categoric să se 'ntoarcă pe meleagurile noastre, căci riscă să se înstrăineze cu totul. Să părăsiască dispreţul faţă de fraţii săi „orien-talizaţi", pentru ca să nu fie clasificat drept ignorant — aşa cum deja o face un critic (d. Anton Dumitru) in-tr'un foileton bucureştean (ori poate că fiind scris pe malurile Dâmboviţei, săgeţile nu vor mai putea per­fora epiderma înstrăinatului ?).

137 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Pentru ce Kant va fi mare dealungul secolelor ? Pen­tru că a încercat rezolvarea uriaşei probleme a antino­miei străvechi dintre spirit şi materie, dintre raţiune şi sensibilitate. El a precizat, că fenomenul nu este de­cât mater ia lul prelucrat , deci materialul susceptibil de cunoaştere ştiinţifică. Spaţiul şi timpul sunt două forme structurale ale spiritului nostru, moduri proprii în cari suntem afectaţi de obiectele exterioare. Spaţiul apare în conştiinţă deodată cu obiectele ce au formă spaţială.

Timpul e un mecanism structural care ne ajută să inşi' răm fenomenele ca succedăndu-se în etape.

Nu e de conceput sensibilitate în afara actului de gândire. „Cugetări fără conţinut sunt goale, intuiţii fără concepte sunt oarbe".

O soluţie genială care înrădăcinează spiritualităţile în mediul social şi imaterializează şi idealizează viaţa concretă.

EUFRAST

SĂ FIE DE BUN AUGUR... Felicitări şi urări de deslegare fericită a problemelor regiunilor

muntoase Hotărârea statului de a con­

tinua cu o vigoare nouă cer­cetările pe teren ale stărilor sociale din Munţii Apuseni, a deşteptat un interes deosebit.

Printre scrisorile prilejuite de numirea d-lui Ion Clopoţel ca inspector general adminis trat iv al regiunilor muntoase, re ţ inem câ­teva, cari au mişcat deosebit de mul t pe directorul n o s t r u :

Cluj, 7 Ianuarie 1939

Te rog să-mi permiţi să te felicit din toată inima pentru înalta dis-tincţiune si în special pentru atât de importanta însărcinare ce ai primit, în calitatea ta de inspector general administrativ pentru studii in Munţii Apuseni.

Nu se putea alege mai bine per­soană mai cunoscătoare a sufletu­lui poporului şi felului lui de a gândi şi trăi.

Sunt sigur că prin înaltele tale calităţi, prin multele şi serioasele tale cunoştiinţe, apoi prin temeini­cia cercetărilor duse printr'o a-devărată dragoste ţaţă de soarta a-celora pe cari ştiu că-i iubeşti sin­cer, zic sunt sigur, că in fine se va da soluţionarea cauzei Moţilor.

Doresc din tot sufletul ca acea­stă numire a ta să fie începutul recompensei pentru munca ta de­pusă până acum în slujba Neamu­lui.

MARIUS PECULEA directorul Băncii

„Albina'-Cluj

Dintr'o scrisoare mai lungă, re­ţinem aceste rânduri-exrresie ale unei bucurii reconfortante.

Huedin, 15 Ian. 1939.

Muilt stimate domnule director,

Ne bucurăm din inimă, că barem după 20 de ani s'au cugetat cei chemaţi să încredinţeze soarta Mo­

ţilor în mâna unui om care s'a interesat din iubire adevărată de aceşti oameni şi nu din interese politice şi personale.

Dumnezeu să vă ajute ca să pu­teţi realiza tot ce e bun şi frumos în interesul acestor strănepoţi de croi, ajunşi la un grad de degene­rare trupească şi sufletească foarte mare...., tot ce vă dictează nobilul dv. suflet în noul post.

Dr. Vasile Pasca medic primar de spital

Ziarul „România de Vest" din Timişoara s'a ocupat pe larg şi a făcut o splendidă pre­zentare a problemei sateJor răsleţe într'o serie întreagă de numere consecutive.

Cu un veritabil simţ gazetă­resc redacţia „România de Vest" a îmbrăţişat cu amploa­re cauza satelor oblidite şi res­firate pe o mare suprafaţă în regiunile de munte îndeosebi. „România de Vest" comentează astfel evenimentul :

„Măsura pe cât de chibzuită pe atât de folositoare denotă deose­bita înţelegere a vajnicului „vornic al treburilor din lăuntru" şi aten­ţiunea pe care d-sa s'a străduit a o acorda mai ales regiunilor de la marginile ţării ca şi comunelor si­tuate în cele mai depărtate şi ui­tate colţuri, până unde, fie că nu puteau pătrunde foloasele civiliza­ţiei, fie că nu s'au învrednicit po­liticienii de ieri să ajungă, fie rău­tatea stăpânirii maghiare de pe vremuri nu avea nici un interes a arunca lumina ori a-şi întinde grija părintească".

Ziarul ..Tribuna" din Cluj ia notă astfel despre problemă :

Se cunosc străduinţele manifes­tate după Unire pentru cercetarea şi îndreptarea stărlor soriale şi economice din ţinutul Moţilor. In

jurul revistei „Societatea de mâi-ne'\ apărută timp de zece ani la Cluj, s'au manifestat într'o vreme foarte intens preocupările cercetă­toare în legătură cu aceste stări şi cu problemele ce se degajau din ele.

Au apărut in acea vreme multe studii preţioase privind viaţa Mo­ţilor. Au apărut apoi câteva studii mai vaste asupra regiunii Moţilor şi asupra vieţii din aceste regiuni.

Totuşi, au rămas multe realităţi necunoscute şi au rămas, mai ales, multe probleme nerezolvate în le­gătură cu viaţa Moţilor.

Pentru complectarea cercetărilor sociale economice în regiunile Mo­ţilor, d. Armând Călinescu, Mini­strul Internelor, a găsit necesar să creeze un inspectorat general adm'nistrativ pentru studii la faţa locului şi a numit în fruntea a-cestui inspectorat pe d. Ion Clopo­ţel, profesor şi ziarist.

D. ION CLOPOŢEL, noul inspec­tor general administrativ pentru studii în Munţii Apuseni, este un om care s'a întâlnit adesea cu realităţile româneşti. Ca ziarist mai întâi la „Românul", la „Ga­zeta Transilvaniei", la „Patria", a-poi ca editor şi redactor, director al revistei „Societatea de Mdine'\ a întreprins multe anchete pe tere­nul realităţilor sociale d'n Ardeal, în special din ţinutul Moţilor. La „Societatea de Mâine" d-sa a fost mai ales purtătorul de interes deo­sebit pentru problemele Moţilor.

Inspectoratul general administra­tiv pentru studii în Munţii Apu­seni poate fi de mare folos Moţi­lor noştri apăsaţi de neajunsuri şi mizerii, iar numirea d-lui Ion Clopoţel în fruntea acestui inspec­torat poate fi o garanţie, că pro­blemele ce se impun să fie cerce­tate vor fi văzute cu suflet şi pri­cepere.

HORIA TRANDAFIR

138 ©B.C.U. Cluj

KAUTSKY şi VANDERVELDE La câteva luni după moartea lui Otto Bauer, se

stinse din viaţă celălalt doctrinar socialist, bătrânul Karl Kautsky. Dacă primul fusese şeful şcoalei austro-marxiste, cel de-al doilea era teoreticianul cel mai ascultat al socialismului-reformist, îndrumătorul ideolo­gic al social-democraţiei.

Contemporan cu Eduard Bernstein, Kautsky n'a ad­mis revizionismul acestuia, deşi în cărţile sale de mai târziu s'a străduit să atenueze unele teze ale doctrinei ortodoxe marxiste.

Extrem de fecund, Karl Kautsky a lăsat câteva zeci de volume, dacă n'a atins chiar suta. Ocupându-se de problemele pe care le ridica actualitatea, el a izbutit greu, arareori, să depăşească obiectivul imediat al miş­cării pe care o diriguia din turnul său de fildeş. In­fluenţat prea mult de evenimentul prezent, el uita adeseori perspectivele unui viitor mai îndepărtat. Dea-ceia, lucrările sale rezistă anevoe timpului care le în-vălue în haina uitării.

Cu toată aplicaţia sa în acest domeniu, cu toată uşu­rinţa sa de a teoretiza, Kautsky nu s'a putut ridica la nivelul maeştrilor săi Marx şi Engels. Fără să fie pro­priu zis un militant, el trata o problemă mai mult poli­tic decât ştiinţific. El era mai mult un tactician decât un teoretician.

Dealtfel, el însuşi n'a avut- altă dorinţă decât aceia de a fi un comentator şi un popularizator al gândirii marxiste, în consensul căruia părea că dă directive celei de a doua Internaţională. â

Kautsky s'a născut la Praga, la 16 Octombrie 1854, dintr'o falimie de intelectuali şi artişti. Mama sa, Minna Kautsky, a fost artistă de teatru ; la sfârşitul vieţii a scris câteva romane sociale.

După mai mulţi ani de studii universitare, Kautsky aderă la socialism în 1875, an în care cele două par­tide muncitoreşti fuzionaseră la Gotha. După cinci ani de peregrinări prin străinătate (in timpul legilor dra-coniene ale lui Bismark), el se fixează la Stuttgart, apoi la Berlin.

In 1883, Kautsky fondează revista „Neue Zeit", în care publică an cu an cea mai mare parte a lucrări­lor şi aprecierilor sale asupra evenimentelor politice şi sociale.

In 1917, el se separă de social-democraţii pe care-i conduceau în acea vreme Noske şi Scheidemann. Dar nu se alătură nici spartakiştilor, în fruntea cărora erau Karl Liebknecht, Roşa Luxemburg şi Franz Mehring. El devine centrist ca şi Bernstein, adversarul său de altădată.

Karl Kautsky a luat dela început atitudine împo­triva revoluţiei ruse din 7 Noembrie 1917. Simpatia sa a mers întreagă către prima revoluţie, din Martie 1917, care şi-a avut expresia politică în regimul Ke-rensky. Partizan fidel al democraţiei parlamentare, el a combătut sistemul sovietic până deunăzi, când boala 1-a obligat să renunţe la luptă. Desigur că el n'a pu­tut suporta uşor nici căderea republicii dela Weimar, nici dispariţia republicii austriace.

Moartea 1-a răspus în exil (la Amsterdam) la vârsta de 84 ani.

Printre lucrările cele mai de seamă ale sale cităm următoarele: învăţămintele economice ale lui Marx; Precursorii socialismului; Marxismul; Chestiunea agra­

ră ; Utopia lui Thomas Morus; Luptele de clasă în Franţa în 1789 ; Protecţia muncii şi ziua de opt ore; Programul dela Erfurt; Parlamentarism şi socialism; Revoluţia socială; Social-democraţia şi catolicismul; Dictatura proletariatului; Terorism şi comunism ; Dic­tatură şi democraţie; Materialismul istoric.

Acceptând marxismul, Kautsky şi-a însuşit partea lui pur ştiinţifică, subscriind atât la materialismul dia­lectic, cât şi la concepţia materialistă a istoriei.

Dar, când a fost vorba să aplice această ideologie la acţiunea politică de fiece zi, el s'a simţit strânuorat, a ezitat o vreme, apoi a băutut necontenit în retragere. Devenit un adept convins al social-democraţiei de modă germană, al cărei papă nu era altul decât August Bebel, el a uitat că democraţia parlamentară nu este în politica marxistă decât un mijloc, iar nu un scop. încetul cu încetul, Kautsky s'a transformat în-tr'un fabricant de programe politice, bune numai pen­tru necesităţile de moment ale partidului social-demo-crat german, iar nu şi pentru ţelurile finale ale miş­cării muncitoreşti. Aşa se explică de ce aripa stângă a acestei mişcări — dela Karl Liebknecht la Vladimir Ilici — 1-a socotit un oportunist. Desigur că n'a fost nici *un moment vorba de un oportunist în sensul ac­tual, care adaptează ideile necesităţilor sale personale, ci de un oportunist al mişcării marxiste, care din como­ditate de moment (nu pentru sine, ci pentru partid) se mulţumeşte să rupă din când în când câte o firimi­tură de reformă. Deţinând un număr important de man­date parlamentare, partidul său socoteşte că deţine o frântură din puterea politică. Dar o va pierde de în­dată ce adevăraţii conducători îşi schimbă tactica.

Kautsky n'a înţeles acest joc al celor atotputernici. El şi-a făcut iluzii din cele mai costisitoare, luând drept regulă ceeace nu era decât excepţie.

Cu atât mai bizară pare credinţa lui într'o succesiune normală de reforme care ar transforma pe nesimţite regimul capitalist într'un regim socialist, cu <:ât acea­stă credinţă şi-a făcut apariţia încă sub regimul celui de al II-lea Reich.

In luptă cu Karl Leibknecht, cu Roza Luxemburg, cu Franz Mehring, cu Lenin şi cu ceilalţi conducători ai revoluţiei ruse, Kautsky a făcut piruete care puneau într'o lumină neplăcută lucrările sale teoretice din prima etapă a activităţi sale.

Mai târziu, când social-democraţia germană ocupa locul prim în arena politică a republicii dela Weimar şi când, stăpână pe putere, acumula greşelile mai abi­tir decât trustiştii miliardele, Kautsky n'a avut perspi­cacitatea să vadă prăpastia care pândea întreaga de­mocraţie germană, n'a prevăzut dezastrul care se anun­ţa, n'a dat alarma pentru a salva ceeace mai putea fi salvat.

Karl Kautsky rămâne însă un nume. El lasă cărţi valoroase, din care generaţiile viitoare vor descifra multe ascunzişuri din actualele orânduiri. El marchea­ză o etapă în mişcarea socialistă, etapa reformistă, care a creat multe iluzii şi care s'a încheiat cu şi mai multe desamăgiri.

Kautsky poate fi socotit ca cel mai ilustru reprezen­tant al gândirii social-democrate, iar pentru prima parte a lucrărilor sale ca unul din cei mai de seamă comentatori ai lui Marx. >

139 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

In istoria mişcării socialiste, numele său nu va putea fi şters cu una cu două. Căci atât meritele câi şi de­fectele sale i-au creat un loc aparte, pe care numai el îl poate ocupa. i

*

Câteva luni după Kautsky, a plecat dintre cei vii Emil Vandervelde, un alt nume scump mişcării socia­liste. Militant neobosit, propagandist încă din primi ani ai tinereţii, autor al unor numeroase şi valoroase lucrări teoretice, om politic de primă calitate, el a fost rând pe rând preşedintele partidului muncitoresc belgian, preşedintele Internaţionalei a Ii-a, deputat, ministru de externe, delegat la Societatea Naţiunilor şi vice-preşe­dinte al consiliului de miniştri,

Vandervelde era un adept declarat al ideologiei mar­xiste. Era socialist. Şi era democrat. Om de acţiune şi om de guvernământ, el era unul din teoreticianii ce mânuiau cu uşurinţă şi cu roade apreciabile dialectica materialistă. Lucrarea sa „Capitalism de stat sau so­cialism democratic" are meritul de a fi lăsat să se în­trevadă alternativa tragică : democraţie sau fascism, cu toate primejdiile ei şi cu avalanşa de urmări printre care exagerările totalitarismului nu sunt decât un as­pect.

Vandervelde a mai lăsat o carte despre Jaures, cu unul dintre cele mai reuşite portrete ale marelui tri­bun şi o lucrare asupra Comunei din Paris, mişcare care i-a canalizat înspre proletariat elanul tinereţii.

Născut la Ixelles, la 15 Ianuarie 1866, Emil Vander­velde era fiul unui magistrat. După serioase studii ju­ridice şi filozofice, el a fost în acelaş timp avocat şi profesor. Ambiţia tinereţii lui era să ajungă profesor universitar. Dar viaţa de politică militanlă 1-a atras, 1-a acaparat atât de complect, încât i-a fost imposibil să se mai desprindă până la vârsta de 73 ani, când moartea 1-a răspus. Aderând la socialism încă din 1885,

el a închinat toată puterea sa de muncă acestei miş­cări, pe atunci încă la începutul eL

In 1889, este ales deputat de Charleroi. De atunci, el a fost fără întrerupere parlamentar.

In 1914, in timpul invaziei teutonice, el acceptă să fie ministru de stat. In anii 1916—18, îl găsim ministru al aprovizionării. In 1918—21, ministru de justiţie şi vice-preşedinte al consiliului de miniştri.

In anii 1925—27, el deţine portofoliul afacerilor străine şi joacă un rol important la conferinţa dela Locarno. In 1935—36, redevine ministru în cabinetele de coaliţie liberalo-catolico-socialiste, al căror scop era să pună stavilă mişcărj. rexiste a d-lui Leon Degrelle.

In 1936, Vandervelde părăseşte guvernul din cauza divergenţelor de păreri în chestiunea spaniolă. In vreme ce „socialislul" Spaak şi ceilalţi miniştri nu-şi ascun­deau simpatina faţă de guvernul din Burgos, Vander­velde rămânea fidel republicii spaniole îndoliate.

Opunându-se trimiterii unui reprezentant diplomatic la Burgos, Vandervelde a avut tristeţea să se vadă părăsit de majoritatea partidului muncitoresc belgian. Aşa se explică de ce el, „patronul" mişcării, şi-a dat demisia anul trecut dela preşedinţia acestui partid.

In afară de cărţile amintite mai sus, Vandervelde a lăsat un număr important de lucrări printre care: Co­lectivismul şi evoluţia industrială; Sindicalismul con­tra statului; Cooperaţia socialistă şi Exodul rural. Com­bătând pe Henri de Man, el a.scris acea carte de mare răsunet: „Nu, marxismul n'a dat faliment".

Până în ziua morţii, el şi-a redactat memoriile poli­tice, pe care se pare că n'a apucat să le scrie decât până în 1918.

Cu Emil Vandervelde dispare unul din cei mai apre­ciaţi oameni politici ai Belgiei şi unul dintre cei mai stimaţi conducători socialişti din vechea gardă a lui Kutsky şi-a lui a Otto Bauer.

PAUL TEODORESCU

- * ^ ^ |»>

Cantinele şcolare ţărăneşti din judeţul Severin D. col. P. Boitan, prefectul jude­

ţului Severin, a lansat zilele ace­stea un apel tuturor cetăţenilor din cuprinsul judeţului, cu privire la înfiinţarea cantinelor şcolare la sate, cu gândul bun de a veni în ajutoru? şcolarilor săraci îmbună-tăţindu-le regimul alimentar. Re­dăm mai jos câteva pasagii din frumosui apel :

— Vă este cunoscută şi dvs. ini-tiva luată de d. Ministru al Sănă­tăţii, care constatând starea pre­cară în care se sbate o parte din populaţia dela sate şi oraşe şi greutăţile ce le întâmjină această populaţie, cu creşterea normală a copiilor lor, a apelat la sufletele miloase a'e oamenilor înstăriţi şi la instituţ.ile de toate categoriile, cerând intervenţia lor benevolă şi sprijinul lor pentru ajutorarea creş-terei tinerilor vlăstare. Vă este de asemeni cunoscut, cu cât entuz.asm a fost primit acest apel, şi ce răsunet a avut in inimile carita­

bile; coloanele ziarelor sunt pline de subscripţii şi de mulţumiri către acei cari s'au gândit şi au luat această lăudabilă iniţiativă.

Judeţul Severin, nu trebuie să rămână mai pre jos de restul ţării. Avem şi noi copii noştri pe care din tot sufletul dorim să-i ve­dem voinici şi sănătoşi; avem şi noi destui oameni necăjiţi cari cu greu cresc o casă de copii şi cari nu se ştie dacă au posibilitatea de a le da o hrană care să le asigure o creştere normală ; avem şi noi sfânta dorinţă, ca din vlăstarele se­menilor noştri să scoatem oameni întregi, ostaşul şi cetăţeanul de mâine; avem şi noi, dorinţa ca spitalele să fie cât mai goale iar glia şi atelierele cât mai populate de braţe vân; oase şi dibace.

Banatul care-i fruntea, trebue să stea şi la fapte mari în fruntea tu­turora şi din tot sufletul să-şi dea obolul pentru fii lui, mici şi mai năpăstuiţi de soartă. Un comitet

judeţean de ajutorare compus din capii tuturor autorităţilor s'a con­stituit în Lugoj. Acest comitet a organizat pe lângă fiecare şcoală primară- din judeţ, câte o cantină şcolară, unde copii oamenilor ne­voiaşi să poată căpăta zJnic un supliment de hrană, care să le a-sigure vlaga necsară unei bune şi fireşti desvoltări.

Daţi-vă obolul vostru pentru în­treţinerea acestor cantine şi nu uitaţi n ci odată că 2—3 lei pe zi cheltuiţi pentru un copil sărac sal­vează o viaţă şi formează un cetă­ţean de mâine, sănătos, cinstit, har nic, recunoscător societăţii, care 1-a ajutat la timp.

Pe lângă celelalte multe şi fru­moase iniţiative, întreprinse de d. col. Panalt Boitan, iniţiativa de mai sus, vorbeşte dela sine, despre „omul potr.vit în locul potrivit".

(„România de Vest").

140 ©B.C.U. Cluj

ALEXANDRU PAPIU ILARIANU în fata problemelor contemporane ale

românismului CContinuare)

CELE TREI ADUNĂRI NAŢIONALE DELA BLAJ E necesar să mergem până la originele eveni­

mentelor, cari s'au desfăşurat apoi într'o înlăn­ţuire puternică şi au luat formele grave ale unor puhoaie populare, aproape imposibil de zăgăzuit.

Cum au ajuns românii să convoace la Blaj trei adunări mari, în 30 Aprilie, în 15 Mai şi în 16 Septembrie 1848, dintre cari două împotriva auto­rităţilor şi de caracter categoric revoluţionar ? A-dunările au fost foarte populate si puteau aduce orice hotărâri, sfidând pe agenţii forţei publice şi afirmându-şi complecta suveranitate.

E un salt uriaş dela starea de iobăgie de ieri, la aspiraţiunea unei independenţe a Transilvaniei sub conducere românească.

Nu ne este prea greu să stabilim cauzalitatea istorică a creşterii acesteia irezistibile de autono­mie politică.

împărăţia habsburgică se clătina, măcinată de propriile sale erori şi slăbiciuni. Apărea ca un ana­cronism.

Ideile înaintate ale timpului lipsa de coheziune dintre popoarele componente, lipsa de voinţă a îm­păratului şi desorientarea guvernanţilor au provo­cat căderea regimului Metternich.

In ziua de 13 Martie 1848 izbucneşte revoluţia la Viena. Atotputernicul Metternich îsi dă dimisia. Se proclamă libertatea presei şi se împart arme cetăţenilor...

In Pojon (Bratis^va) populaţia s'a dedat la mari excese antisemite.

E ocazia binevenită pentru Ludovic Kossuth de a ridica steagul de independenţă a Ungariei faţă de Austria.

In ziarul său Peşti HMap întemeiat în 1841 dă alarma. Francisc Kossuth pune o notă editorială în subsolul paginii 141 a volumului XI din Scrie­rile mele în sensul, că revoluţia din Viena a fost exploatată de Ludovic Kossuth „pentru a aşeza in­dependenta Ungariei pe baza cea mai largă cu putinţă"1).

*) hogy Magyarorszâgnak f(iggetlens6g6t a leheto legs-sz61esebb alapra fektesse.

Deja în 18 Martie Ludovic Kossuth publică -ma*-\._._ nifestul cuprinzând cele 6 revendicări principale,/j manifest votat de către Senat (forendihâz) : 1) guvern responsabil, 2) parlament în Budapesta, 3; impozit egal şi progresiv, 4) suprimarea raportu­rilor urbariale, 5) gardă naţională, 6) ştergerea cenzurii şi instituirea curţii cu juraţi.

Proclamarea acestor principii a stârnit un răsu­net extraordinar la poporul maghiar. Au încetat discordiile. S'au organizat demonstratiuni popoare de stradă. Ştergerea iobăgiei şi victoria libertăţilor au fost sărbătorite într'un entuziasm delirant'.

Atmosfera era înălţătoare si impresionantă. Nu mai existau diverginţi de opinii, ci toţi o apă

şi-un pământ. Curentul puternic de frăţie, unire şi jubilare s'a

propagat şi printre celelalte popoare conlocuitoa­re, deci şi printre români, căci cine nu se bucura de desfiinţarea robiei ?

Numeroşi intelectuali români credeau orbeşte în noua solie'şi şi-au potrivit atitudinile viitoare idei­lor liberale anunţate de kossuthiştii fanatici.

In descrierea acelor zile însuş Papiu consemnea--ză astfel starea de spirit la oamenii de carte : „ro­mânii inteligenţi (de carte) până în 25 Martie nu arătară nicio formă de opoziţie contra nimănui: cei mai mulţi se bucurau că uniunea va şterge io­băgia, că va aduce libertatea, că timpul tot făcu pentru noi, numai să ne folosim de cele câşti­gate"2).

Au fost câteva zile de incertitudine. Insă „Or­ganul luminării" al lui Cipariu şi „Gazeta Tran­silvaniei" a. lui Bariţiu ezitau la început să comen­teze altfel decât favorabil noua liberalitate, atră<-gându-şi critica moderată şi înţelegătoare a lui Papiu. Ambele foi româneşti de mare prestigiu sa­lutau împăcarea partidelor ungureşti conservatoa-: re si progresiste.

Şi deodată căzu o bombă : în 25 Martie circula în Sibiu proclamaţiunea manuscrisă neiscălită, al cărei autor nu era altul decât Simion Bărnuţiu

*) A. P. I.: Istoria Românilor, li, p. 94.

141 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

„studentul" la Academia de drept de acolo. A mai fost răspândită o a doua proclamaţiune, nu mai puţin senzaţională, datorită tot lui Bărnuţiu. Pa-piu ne asigură, că manifestele lui Bărnuţiu so-siau la Tg.-Mureş în 28 Martie.

Practicanţii români dela Tabla regească din Tg.-Murăş făcuseră deja examenul complect al situa­ţiei în şedinţa dela 26 Martie în locuinţa lui Avram Iancu şi deciseseră să se convoace o mare adunare de popor în Blaj pentru ziua de 30 Aprilie — Du­mineca Tomii. Nicolae Bârlea duce la Blaj faima adunării. Profesorul de filosofie Aron Pumnul re­dactează şi el „o proclamaţiune chemătoare la adu­nare pe Dumineca Tomii, pe care o da în mână la fiecare student"3).

Manifestele lui Bărnuţiu şi Pumnul avură efectul neaşteptat al unei deşteptări din letargie şi sesi­zării adevăratei realităţi politice.

Din Tg.-Murăş, din Blaj şi din Sibiu porniau im­boldurile şi apelurile înflăcărate în toate părţile pentru a se organiza o adunare cât se poate de mare de popor românesc : a fost o strânsă corela-ţiune, sau o coincidenţă ?

Nu mai încape îndoială, că fixarea adunării pe Dumineca Tomii aparţine tineretului din Tg.-Mu­răş, consimţită şi ae Blaj. Bărnuţiu s'a pronunţat în principiu pentru o adunare, fără să aleagă data şi locul. Juriştii dela Tg.-Murăş însă precipitau evenimentul, sub impulsiunea avântului lor curat care nu suporta amânarea.

Elevii şcolilor din Blaj în vacanţa Paştilor au răscolit satele împărţind manifestele'cari erau cre­zute pe cuvânt ca sfânta evanghelie. Ţăranii atâta au aşteptat: s'au pregătit de drum' de cu bună vreme, cu zile înainte.

Autorităţile n'au autorizat adunarea. Şi au in­trat în panică. îşi dădeau seama, că poporul nu poate fi oprit. Orice încunoştiinţări oficiale erau de prisos. Au recurs atunci la contrapropagandă : au răspândit svonul, că adunarea e contramandată, (II, p. 131) că la Blaj sunt concentrate trupe mi­litare de săcui cari „vor spânzura şi împuşca în popor".

In curtea episcopului Lemeni ar fi aşezate tu­nuri gata să tragă. In pieţe ar fi ridicate furci de spânzurătoare. In toate satele se afişau decretele guverniale „prin cari se ameninţa cu cercetare mergerea poporului la Blaj" (II, p. 115).

Fireşte," că administraţia trecea la fapte pe te­ren. In 28 Aprilie la Bucerdea şi Săcel trupele im­periale îşi făcură apariţia.

Nici ameninţările, nici persecuţiunile aevea, nu-şi produseră efectul. Cu toate că o seamă de poduri de peste Murăş şi Someş erau trase, „po­porul trecea apa cu notulu şi-si continua calea la Blaj".

Bravarea administraţiei constituia un act revo­luţionar

Nu toată lumea cărturărească era de acord cu învăpăiaţii revoluţionari. Mai ales episcopul Le-meni se împotriviâ unei adunări în atari condi-ţiuni şi consilia pe iniţiatori la prudenţă. Să nu se mai provoace urgia deţinătorilor puterii de stat.

Nu se mai putea însă bate în retragere. Juriştii practicanţi îşi împărţiseră văile şi munţii

*) Papla o. c-, II, p. 109.

şi se puseseră personal în fruntea convoaelor ţără­neşti îndreptate spre Blaj. Puterea elementară a mulţimilor nu mai putea fi oprită, căci nimeni nu risca o ciocnire, înteţind îndârjirea şi poate dând fără vrere semnalul unei răzvrătiri cu consecinţi neprevăzute.

Avocaţii Ion Buteanu din Abrud şi Florian Mi-cheş din Cluj avuseseră în prealabil consfătuiri aprinse cu canonicii şi profesorii din Blaj pentru a se ţine adunarea. Aron Pumnul expediase circulară către „toţi protopopii din ţară de amândouă ritu­rile luând cu sine câte doi preoţi şi doi din popor din fiecare sat" (Papiu, II, p. 117).

Intimidat de curentul irezistibil al maselor „gu­vernatorul ţării contele Iosif Teleky ceru părerea episcopului Lemeni, care răspunse în singurul fel impus de împrejurări: „nicidecum nu află cu sfat împiedicarea adunării" (p. 118).

Guvernatorul Teleky intervine pe lângă ambii episcopi „să opriască pe subordonaţii lor proto­popi şi parohi de a merge la adunare" (p. 118).

Papiu se puse în fruntea coloanelor ţărăneşti de pe Valea Murăşului. Avram Iancu şi Ion Buteanu („renumit român şi avocat" — cum ni-1 prezintă Papiu) — acesta din urmă ţinuse deja adunări în Ţara Moţilor ca un om politic experimentat, căci petrecuse la Agram şi participase la luptele croa­ţilor pentru libertate'— veniau cu „muntenii".

In Cluj activau avocatul Florian Micheş, Ioan Suciu, studentul Maronian, juristul I. Hodoş, pro­topopul Negruţiu, iar câţiva studenţi au fost a-restaţi.

In Braşov avocatul Ioan Bran reuşise să adune 400 români în şedinţă la „magistrat" (primărie) în 28 Martie.

Simion Bărnuţiu organizase la Braşov în ziua de Paşti o adunare de protest contra uniunii cu Un­garia şi cerea ca la adunarea dela Blaj să fie che­maţi şi românii „din Banat şi dela Tisa" ca şi ro­mânii'ardeleni din Principate. A mai emis părerea, ca venerabilul „patriarh" din Banat Eftimie Mur-gu să fie invitat ca preşedinte al adunării proiec­tate la Blaj.

Cel dintâiu sosit la Blaj dintre conducători a fost Papiu Ilarian. A simţit, că este nevoe de îm­bărbătarea poporului (5000 — 6000 oameni), de­oarece svonurile de tot felul încercau să-i strice moralul, să-1 desorienteze şi să-1 arunce pradă tu­turor îndoielilor.

De pe lespedea intrării în catedrală a vorbit a-tunci „un cancelist" (însuş Papiu care-şi redă în Ist. Rom. fragmentul discursului) în felul urmă­tor :

„Suntem credincioşi împăratului şi vrem drep­tate, vrem pace. Să trăiască împăratul, să trăiască naţiunea română ! Voi sunteţi poporul, şi crede-ţi-mi, de ascultaţi de noi gloanţele puştilor nu pot să pătrundă în voi" (II, pp. 137 — 135).

„Spiritul libertăţii universale a deşteptat pe toate seminţiile Europei, acelaş a ajuns şi la noi, şi ne strigă să'ne deşteptăm din somnul cel de moar­te, să aruncăm vestmântul sclaviei, să sfărmăm catenele servitutii".

Şerbi mai mult nu vrem să fim ! Noi nu vrem să domnim peste alţii, dar nici nu

vom mai suferi, noi cei mai numeroşi şi mai vechi locuitori ai ţării, ca să se mai facă vreo lege în a-

142 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MĂ1NB

ceasta a noastră tară — fără ştirea noastră" (pp. 135 — 136).

Autorităţile tăcură... impresiunea asupra poporu­lui a fost reconfortantă.

Pela ora 10 sosiră Iancu şi Buteanu urmaţi de „munteni".

Intrară cu toţii în biserică. La sfârşitul slujbei episcopul Lemeni crezu că

trebuie să'vorbiască pe un ton didactic şi morali­zator contra tinerilor cari prea au luat-o razna şi sfidează ordinea. Episcopul glăsui, nu fără ironie, că „tinerii sunt învăţaţi, dar sunt tineri şi gre­şesc". Evocă apoi morala biblică în sensul, că „cine nu se supune mai marilor,.lui D-zeu nu se supune". Ceeace provoacă replica „tribunului" (Papiu) ca­re întrerupse pe vlădica în termeni tăioşi: „dom­nule episcop, astăzi care nu ascultă de popor, nu ascultă de D-zeu". Episcopul făcu apel către po­por să se 'mprăştie în linişte spre casă.

Luară cuvântul Avram Iancu şi dr. Ion Bu­teanu, cari vorbiră în acelaş spirit.

Comisarii guvernului — primpretorul Foszto şi subprefectul Miksa — relatează pe larg baronului Nicolae Bânffy corniţele suprem al judeţului Alba inferioară despre decursul adunării, insistând mai mult asupra expunerii lui Papiu, care a fost mai cutezător decât Iancu şi Buteanu.

Timotei Cipariu compuse o petiţie pentru elibe­rarea avocatului Micheş din închisoare.

Adunarea este apoi amânată pe dup'amiază. La vestea că, vine şi Simion Bărnuţiu, poporul se 'n-dreaptă spre Câmpia Libertăţii unde îl aşteaptă.

Bărnuţiu potoli spiritele şi îndemnă pe toţi să vină la adunarea ce se va ţinea tot în Blaj, în con­tinuare, la 15 Mai.

Astfel luă sfârşit adunarea dela Dumineca To-mii, adunare ilegală, neaprobată, dar care a con­stituit proba de foc a puterii poporului. Fără de a-ceastă adunare nu s'ar fi ajuns la măreţia adună­rii naţionale dela 15 Mai.

A fost nevoie de tratative îndelungi până ce con-sistoarele din Blaj şi Sibiu au putut fi înduplecate să adreseze circulara cu privire la 15 Mai. Ele au pus condiţiunea de a se renunţa la adunarea ile­gală dela Dumineca Tomii.

Insuş Avram Iancu s'a văzut nevoit să se depla­seze la Sibiu cu o seamă întreagă de fruntaşi, pen-truca să clarifice acolo atmosfera şi să întreprindă împreună demersuri la Blajul care se lăsa greu şi se temea de consecinţe neplăcute.

Poporul adunat la Dumineca Tomii nu se'm-prăştie atât de uşor. El se temea de răzbunările ad­ministraţiei. Un bătrân a îndrăsnit să se adreseze episcopului Lemeni astfel: „nu mergem încă aca­să, căci am venit şi noi la sfat, şi sfatul cu mulţi se face !". Ba mulţimea prezentă a cerut comisari­lor unguri garanţii scrise („testimonii") că nu se va întâmpla niciun rău celor trei: Iancu, Butea­nu şi Papiu (II, pp. 148 — 147). Comisarii s'au exe­cutat !

In răstimp au continuat cu febrilitate pregătirile pentru adunarea cea mare îngăduită de guverna­tor. Era nevoie de timp pentruca să participe po­por din toate regiunile, în cap cu toate ilustri-tăţile timpului.

Atenţiunea întregului românism se îndrepta spre Blaj, ca spre cetatea făgăduinţelor supreme.

Generaţia nouă din Principate, crescută în spi­

ritul şi sub patronajul generosului şi marelui Ion Câmp'ineanu — fost aspirant la domnie — care se arăta în mod atât de categoric promotor al reali­zării unirii tuturor românilor într'un singur stat, privia spre Blaj perfect orientată asupra impor­tanţei şi puterii politice a românilor din Transil­vania. Ea şi-a trimis solii săi pe Câmpia Libertăţii, în frunte cu Bălcescu, Russo şi Catargi, însă deo­camdată ea fomenta mişcarea revoluţionară încoro­nată de succes deabia peste o lună la Islaz. Gu­vernul revoluţionar dela Islaz a stabilit legături permanente cu fruntaşii politici ardeleni, la putere sau în refugiu, legături ce nu s'au mai rupt nici­odată. Unul dintre transilvănenii de marcă, prinşi în sudura spirituală a fraţilor de pe ambele creste ale Carpaţilor, a fost chiar Papiu Ilarianu.

Propagandiştii cei mai fervenţi ai adunării dela 15 Mai au fost debunăseamă participanţii adu­nării dela Dumineca Tomii, ce nu s'au mai desli-pit de către înfîăcăraţii şefi Papiu, Iancu şi Butea­nu, cari i-au prins în vraja cuvântului de comandă mântuitoare. Ţăranii cari au cunoscut la Dumine­ca Tomii grandoarea descătuşerii şi forţa înmănun-chierii tuturora sub un singur steag, au cucerit cu uşurinţă satele desiobăgite, gata să răspundă che­mării şi să ia drumul Blajului în număr covârşitor (până la 60.000 bărbaţi).

însufleţirea, sus şi jos, era fără margini. Numai intr'o asemenea stare de spirit puteau să se inspi­re barzii de talia lui Andrei Murăşanu şi să ne dea „răsunete" ca „Deşteaptă-ne române".

Totuş, deosebirea între cele două clase româ­neşti, era foarte mare.

Pecât de omogenă şi de unitară era pătura ţă­rănească, pe atât de amestecate erau simţămintele clasei cărturăreşti, expuse asimilaţiei prin tenta­ţiile privilegiilor. Generaţia dela Tg.-Murăş era un adevărat fenomen : ea se 'nfăţişa pentru întâia oară în deplina cunoştinţă de cauză a neamului, cu o concepţiune limpezită,' cu o maturitate de gân­dire şi simţire, care i-a îndreptăţit întâietatea în dirijarea Ardealului.

In clasa noastră suprapusă, atât de înstrăinată, de materialistă şi oportunistă, a început disputa pe tema unionistă şi antiunionistă. Gâlceava va conti­nua până târziu de tot.

Chiar în consfătuirile premergătoare prezentării în faţa poporului pe Câmpia Libertăţii, argumen­tele pro şi contra unirii Transilvaniei cu Ungaria erau susţinute cu aprindere de către cele două ta­bere (minuscule de altfel) : un mănunchiu de sur-tucari mai mult sau mai puţin intimidaţi de că­tre autorităţi cu pierderea slujbelor sau privilegii­lor, în frunte cu timoratele coasistoare împotriva cărora se va întoarce cu toată vehemenţa însăş grandioasa adunare.

Cei trei luceferi din Dumineca Tomii aveau deci de învins încă piedici numeroase. Aducerea mase­lor, organizarea adunării, ordinea şi triumful idei­lor liberatoare erau opera prin excelenţă a celor trei. Dealtfel ei n'au mai apărut pe planul prim, ci s'au retras în mijlocul mulţimilor devotate total ascultării lor.

Fiecare din cei trei îşi avea deja de pe acum per­sonalitatea sa distinctivă. Avram Iancu mai tăcut, dar hotărât şi dominator ; nu era un vorbitor iscu-nit, dar deţinea secretul psicologic al cârmuirii maselor ; avea acum 24 de ani şi era pe deplin for-

143 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

mat, bărbat în toată puterea cuvântului. Ceva mai în vârstă decât el era avocatul dr. Ion Buteanu din Abrud un cap politic de primul rang, cu o expe­rienţă mai veche în doctrina şi lupta naţionalistă — de pe vremea când, certat şi desmoştenit de fa-miile (mama maşteră unguroaică, pecând mama sa adevărată ca şi tatăl său erau de origină româneas­că din Chioar) a plecat în lume şi a terminat liceul în Zagreb unde a fost martorul mişcărilor croate pentru libertate ; el organizase deja două adunări în Munţii Apuseni (3 şi 5 Aprilie în Abrud şi Câm­peni) în cari se ocupase cu singurele condiţiuni ale apropierii de unguri. Mai tânăr decât ei, abia de 21 ani, Papiu Iliarian avea superioritatea fluidităţii oratorice şi curajul.unui temperament neegalat de luptător.

Atât de mult s'a impus, încât „poporul îl iubia şi admira până la extaz", căci era „cel mai iubit ora­tor al poporului adunat" şi g, dus „rolul principal" la adunarea din 15 Mai (prof. dr. Ioan Raţiu în Unirea din 15 şi 22 Nov. şi 6 Dec. 1902). Ceeace s'a observat deja cu prisosinţă din relatările de până aci. Ba, acelaş biograf Raţiu mai vorbeşte despre „cunoştinţele multilaterale", despre „caracterul profund" — „neintimidabilul caracter" şi despre meritul principal al reuşitei adunări din 30 Apri­lie care se datoreşte „sigur nimănui mai mult de­cât lui Papiu" (nr. 46 din Unirea, 1902).

Cu o săptămână înainte de 15 Mai, Treboniu Laurian şi Timotei Cipariu zăboviau în Sibiu pen­tru a înlătura piedicile autorizării şi a stabili de­plin acord între vlădicii şi intelectualii celor două centre româneşti. Şaguna s'a întors dela Carloviţ şi a desbătut întregul program al adunării. încă din ziua de 12 Mai Şaguna era în Blaj. I s'a propus preşedinţia adunării,ceeace a şi acceptat. Guverna­torul Transilvaniei a însărcinat pe corniţele suprem Banffy să-1 reprezinte în calitate de comisar. Sâmbătă sosesc Iancu şi Buteanu cu zecile de mii de moţi şi mocani, Vasile Moldovanu cu grupurile de ţărani „câmpiani", iar Papiu a mobilizat ace­leaşi mulţimi extaziate de pe Valea Murăşului.

Coloanele nesfârşite de popor sosiau cântând, îmbrăcate sărbătoreşte şi împodobite cu flori, frunze şi flamuri.

Cei trei tribuni au apărut nedespărţiţi deodată, „pe piatra bisericii", la intrarea catedralei.

Liturghia a fost slujită în catedrală într'o deli­cată frăţietate de ambii vlădici ai celor două rituri: Şaguna şi Lemeni. Au apărut în străni intelectualii din principate : George Sion, Russo (foarte uimit că „inteligenţii" vorbesc cu predilecţie în limbă străină), Lascăr Rosetti, Ionescu, Teodor Mo.dc-vanu ş. a.

Papiu consemnează în cronica sa istorică : „di­versitatea cea mare de păreri între inteligenţi" — „numai poporul era un cuget în cauza naţională" (pp. 209 — 211).

După cuvântarea canonicului Vasile Raţiu, po­porul aclamă pe Simion Barnuţiu şi-i cere să vor­bească. Barnuţiu îşi citeşte magistralul şi istoricul discurs, care a făcut epocă. El „leapădă cu totul uniunea cu ţara ungurească", îndeamnă la „unire naţională între sine şi confederaţiune cu popoarele respectuoase de naţionalitate;' iară cu ungurii numai atunci să se uniască, când românii vor fi, ca naţiune, liberi, şi când ungurii vor respecta drepturile naţionale", „să se proclame naţiunea ro­

mână liberă şi independentă : să ştie toţi, că ro­mânii nu mai vor să fie supuşi ungurilor, săcuilor şi saşilor şi altor naţiuni" (o. c. p. 213).

Iar în ceeace priveşte politica interesată, timidă,, fără perspective şi fără glorie a consistoarelor, Pa­piu rezumă astfel fragmentul vizat al cuvântării barnutiene : „românii să nu se lase numai pe e-piscopi ca să fie procuratori în cauza naţională* cum au fost până acum, ci cauza naţională să o ia asupra-şi toată românimea, adică comunităţile ro­mâneşti "(p. 213).

Aceste părţi esenţiale sunt subliniate şi turnate în câte fraze lapidare de către Papiu între 23-24 ani, pecând îşi tipăria în Viena cea dintâi operă a sa, în două volume şi în două ediţiuni (cea de a doua într'un mai curgător şi mai fonetic) proprii: Istoria Românilor din Dacia Superioară (1851-52).

Subiectul părea epuizat, astfel „după Barnuţiu nimeni nu mai află de lipsă a perorarc" în cate­drală.

Lumea s'a deplasat apoi pe Câmpia Libertăţii. S'a constituit adunarea, preşedinte fiind proclamat în aclamaţiuni generale episcopul Andrei Şaguna, care deja pe atunci se bucura de o trecere şi un prestigiu deosebit atât pentru ştiinţa, cât şi pentru înţelepciunea sa politică.

Vicepreşedintele Simion Bărunţiu a sintetizat re­vendicările în cinci puncte, cari au fost primite cu valoare de hotărâri :

1) adunarea se proclamă de adunare generală naţională a naţiunii române din Transilvania ;

2) câmpul se va numi pentru totdeauna Câm­pia Libertăţii;

3) naţiunea română va fi pururi credincioasă împăratului — mare principe al Transilvaniei;

4) naţiunea română se declară şi se proclamă de naţiune de sine stătătoare şi de parte întregitoare a Transilvaniei pe temeiurile libertăţii egale ;

5) naţiunea română depune jurământul de cre­dinţă către împăratul, către patria şi naţiunea ro­mână (întreg poporul jură rostind formula cuno­scută) .

Filologul şi istoricul Augustin Laurian dă apoi formă definitivă moţiunii din 16 puncte, care nu este alta decât textul însuş al petiţiunii naţionale prezintată de către două delegaţiuni, una în frunte cu episcopul Şaguna împăratului, iar cealaltă în frunte cu episcopul Lemeni dietei din Cluj.

Poporul ascultă cu viu interes cele 16 hotărâri citite de Laurian : 1) naţiunea română pretinde independenţa sa naţională, să-şi aibe reprezen­tanţi în dieta ţării în proporţie numerică, dregăto­rii săi, să se revină la limba sa, şi în fiecare an să se ţină câte o adunare generală; 2) biserica ro­mână, fără distincţie de confesiune, să rămână li­beră, independentă' de altă biserică, egală în drep­turi şi foloase cu celelalte biserici din Transilvania; cere restaurarea mitropoliei române şi a sinodului anual, alegerea episcopilor prin majoritatea vo­turilor, fără candidare ; 3) să se desfiinţeze iobă­gia şi dijma ; 4) libertate industrială şi comercială, desfiinţarea vămilor la graniţă ; 5) să se şteargă darea ce s'a pus asupra vitelor ce pasc în ţările ve­cine ; 6) să se desfiinţeze zeciuiala metalelor în mine; 7) libertatea de a vorbi, scrie şi tipări fără cenzură ; 8) libertatea personală şi a adunărilor ;

144 ©B.C.U. Cluj

9) tribunale de juraţi cu publicitate ; 10) înarma­rea poporului, gardă naţională, miliţie cu ofiţeri români; 11) o comisiune mixtă pentru păduri şi moşii — colonii; 12) dotarea clerului român din cassa statului; 13) şcoli pentru toate satele şi ur-bele, gimnazii militare şi tehnice, seminalii şi o universitate româneasca; 14) impozit progresiv după stare şi avere, ştergerea privilegiilor; 15) constituţiune nouă pentru Transilvania; 16) che-stiuneea uniunii cu Ungaria să se pună numai du-păce naţiunea română va fi constituită şi organi­zată cu Vot deliberativ şi decisiv în camera legis­lativă.

Nici o chestiune n'a fost uitată, dela proclamarea neatârnării Transilvaniei la cele mai de jos nevoi economice şi culturale ale poporului nostru de pă­stori şi plugari.

Iar realizarea independenţii constituţionale a Transilvaniei nu e văzută ca posibilă decât cu spri­jinul împăratului căruia impunătoarea adunare îi jură fidelitate şi-i oferă titlul de mare principe al provinciei.

Justificarea istorică şi logică va fi încercată de însuş Papiu Ilarian, cum vom vedea.

Fruntaşii cari au prezidat memorabila adunare, au fixat principiile naţiunii şi au participat apoi încă două zile la desbâterile în cerc restrâns ale aplicaţiunii practice, au imprimat directiva princi­pală în sensul dinasticismului habsburgic celui mai fervent, pentruca să se poată lua lupta cu toţi sor­ţii de izbândă împotriva intransigenţii şovine a Budapestei. Se prevedeau nori grei la orizont. Un concurs masiv nu putea veni decât dela Viena.

Cu toatecă din două direcţiuni veniau insistenţe în sens cu totul opus.

Ele se pot bănui. Una din Banat. Popularul Efti-mie Murgu (amestecat în conspiraţiunile tineretu­lui grupat în jurul lui Ion Câmpineanu şi din care făceau parte Bălcescu, Goleştii, Brătienii, Rosetti ş. a.), era antidinastic şi rusofob ; politica filoau-striacă a Blajului a fost respinsă de el, refuzând să meargă şi să prezideze acolo măreaţa adunare. Cea­laltă opoziţie, foarte pronunţată şi activă, susţinu-, tă de pleiada revoluţionară, pleca dela Bucureşti. Bălcescu, Russo, Golescu „Arăpilă", Dumitru Bră-tianu, însuş Mihai Cogălniceanu, şi bine 'nţeles ma­rele Ion Ghica guvernatorul de Samos cu amestec atât de fecund în situaţiunea din bazinul dună­rean, se 'ndreptau cu simpatii puternice spre re­voluţia lui Kossuth, în care vedeau pe dărămătorul autocraţiei habsburgice. Proaspetele forţe militare ungureşti cari cutează a sfida Viena şi a detrona pe împăratul-rege, s'ar putea alia într'o bună zi for­ţelor armate române, pentruca împreună să se o-pună victorioase celor două imperialisme : rusesc şi austriac. Plan temerar ! Două împărăţii vaste să fie înfruntate de două popoare mici, dar viteze şi conştiente de dreptele lor aspiraţiuni la inde­pendenţă politică totală.

Există un vast material de documentare asupra îndelungilor sondări, şi tratative, acorduri şi con-spiraţiuni, polemici şi campanii în una dintre cele mai ingrate, complicate, delicate şi veşnice pro­bleme : înţelegerea româno-maghiară.

Nu numai ca obiect intensiv de preocupare al cabinetelor şi cercurilor politice conducătoare din

SOCIETATEA DE MÂINE

Budapesta şi Bucureşti, nu numai ca plan masiv elaborat de diplomaţia otomană de a înfiinţa un „vicarat" al tuturor românilor sub suveranitatea Constantinopolei, ci chiar acolo pe teren stabili­rea unor raporturi normale cu ungurii dedea enorm de mult de gândit la fiecare pas. Agenţi, curieri, misionari circulau dela o tabără la alta chiar în decursul conflictelor armate dintre Iancu şiKossuth. Misiunea deputatului bihorean Dragoş, însărcinatul lui Kossuth, la Abrud n'a fost doar un simplu epizod. Buteanu şi Iancu răspund adesea ofertelor kossuthiste de' colaborare. Kossuth se declara gata să înfiinţeze o „legiune română" care să întăriască legiunea'revoluţionară a lui Magheru retrasă în adăposturile Carpaţilor după invazia rusească din toamna anului 1848.

Toate bunăvoinţele de partea românească s'au izbit de împotrivirile maghiare de a deslega favo­rabil chestiunea română din Ardeal şi Ungaria.

Papiu e consecvent cu spiritul hotărîrilor dela Blaj. Se dă de partea Vienei cu toată pasiunea în­flăcărată a temperamentului său politic. E con­vins, că orice discuţiune cu ungurii e zadarnică. Vede în unguri pe adversarul ireductibil, îl tra­tează în consecinţă, îl combate cu înverşunare.

Nu e de mirare, că agitaţiunile politice ale lui Papiu cari iau amploarea unor răzvrătiri populare ce anihilează orice act de autoritate al dministra-ţiunii de stat atrag asupră-i toate fulgerile şi mă­surile represive..

Popularitatea celor trei triburi este imensă. As­cendenţa lor politică recunoscută. Li se oferă, cu toată tinereţea lor, trei locuri în Comitetul naţio­nal constituit la Blaj sub preşedinţia lui Şaguna. Papiu, Iancu şi Buteanu se deplasează la Sibiu pentru a intra în exerciţiul înaltelor funcţiuni ale Comitetului care-şi luase atribuţia „de pacifica-ţiune". Fu ales chiar de secretar al comitetului.

Atmosfera este încărcată. Deputaţii dietei din Cluj resping petiţia naţională şi cer arestarea membrilor Comitetului permanent din Sibiu.

Autorităţile militare austriace sunt slabe şi ezită să dea piept cu insurgenţii maghiari cari-şi fac de cap, terorizează populaţia românească şi vor să suprime pe conducători. Deabia emit timorate sal-vus conductus prefecţilor români, cari, ca şi Pa­piu, trec în Muntenia pentru a pipăi situaţia po­litică de acolo.

In Septembrie Papiu se 'ntoarce împreună cu Axente Sever la Blaj pentru a participa la a 3-a adunare, în zilele de 16, 17 şi următoarele. De data aceasta ţăranii participanţi erau înarmaţi pentru a face faţă oricăror împrejurări. Faţă de' trecerea la ofensiva brutală a unor forţe militare săcuieşti neregulate contra românilor, nu se mai putea privi situaţia cu braţele încrucişate. însuş Comitetul de pacificare a simţit nevoia de a se desfiinţa (de alt­fel încă din luna Mai el fusese declarat ilegal de către guvernatorul Transilvaniei) şi de a ceda lo­cul unui Comitet nou ales de adunarea de acum. Comitetul acesta nu s'a mai resemnat în espec-tativă, ci a ordonat împărţirea Transilvaniei în unităţi militare, a instituit' 15 legiuni, a numit prefecţi, tribuni şi centurioni.

ION CLOPOŢEL

145 ©B.C.U. Cluj

2>e culme llătrânule, prinde toiagul Si vino cu mine Pe vârful Negoţului. Ce sprijineşte cu braţ/i de granit cerul tău. Resfiră-ţi barba şi sprâncenele In uriaşe caere seine de nori. Departe pe şesuri Fulgerele privitei tale Să spintece catapeteasma zilei.

i'ignienii vor ingenunchia Si cu fruntea la pământ,

Vor să ascute Din. respirarea ta cum fântănrşte A vieţei nouă lamură curată. In care ei îşi văd al morţii giulgi. -— Indură-te de robii tăi. Stăpâne!... Si plânge laşitated'n ruga lor Ca foamea'n cântul bietului orbeţ. Si flutură groaza'n mintea lor Cu lilieci'n turnul părăsit...

De unde au primit botezul nopţii? Ce treaptă ruptă i-a cununat cu

robia? Tu ţi i-al făcut soţi de lucru. Le-ai dat mâni să modeleze viaţă Lumină le-ai dat gândului plămadă Si ritm de pas de stele pentru

cântec... In şase zile ai înfiripat Al cosmosului, vers în limbi de foc Pe şase coarde tu l-ai învăţat Pe cel dintâi al lor Să'nşire lumi de calde melodii SWnşire'n salbe stele vorbitoare... Pe cinci găuri de fluer, Cu mişcarea degetelor maestre, L-ai învăţat să sufle duh de viaţă. Să înflorească golurile sterpe Cu zori de trandafiri, Deschizând sânul munţilor Ca să le-aşeze pe frunţi iscusite Coroane de eternă primăvară...

Cine-a sămănat in ogorul lor Teama? Cine mişelia? Cine robia? Si eu sunt de-ai lor? Eu stau lângă tine. Nu te vream nici domn, nici stăpân.

Ci frate. Din Udul luininei ce vii-ai dat Am modelat opaiţ uriaş, Am turnat în el untul de lemn Al oceanelor.

Sin mijlocul lui am lăsat să ardă hi sâmbure orbitor luceafărul. Pe scara razelor lui S'au înălţat visuri, vănzolid

albastrul Din caerui lui toarse Ariadne îndrumătorul fir pentru Theseu. Si-au răsucit nemuritoare muze Coardele pentru harpa lui Tirleu-. Eu nu te cunosc despot. Mintea care A conceput nemărginirea, A plăsmuit aripi şi foc şi tunet Si-a pus în trestii cântec de iubire Si'n buciume chemări şi'n fier

dreptate Si'n flori parfum -şi leac pentru

durere, Nu poate să'dospească tirania. Eu nu te cunosc despot O voinţă Ce binele ii [are cumpănă Si dreptatea temelie vieţei Ce prin căldura bucuriei Nemărginirea lumilor si-a lini.pluî O face să se sprijine

Nu-şi întinează ochiul ei etern Ca să privească'n pulbere 'njosirea.

O, frate-ul meu, Hun. şi'nţelegător ca şi mine. Aici sus, în vederea cerului Si-a târgurilor setoase de înţelegere. Mărturisesc c'ai greşit, Când ai făcut pe lume întunerec, Ca să masori cu el splendoarea

zilei. Mărturiseşte c'ai greşit Când ai lăsat minciuna şi trufia, Să dea ticăloşiei mers de şarpe Si'nşelăciunci miere otrăvită...

Nu vezi cum a batjocorit Pe cel de visu-ţi veşnic plăsmuit? Nul vezi tu cum se pleacă? Nu vezi viţelul la care se'nchină? Nu-l vezi cum drumul spre mormânt Si-aşterne Cu spinii răutăţii şi-ai dur erei ? Mă voi face duhovnicul tău. Care desleagă cele mai ascunse Ale rătăcitei in viaţă. Dar focul soarelui tău trimele Să ardă a păcatului rugină Să spele tina care înnegreşte, Să dai vieţ,ei nouă Pe omul nou. Curat, luminat. Ca lumina dimineţelor tale, Ca bucuria ochilor tăi. Si când ii voi vedea înălţdndu-se Semeţ, bărbat, încălzind cu vatra ini mei lui Sâmburele vieţei noui. Când îl voiu vedea drept. Plămădind din adevăr şi iubire Ai biruinţei psalmi Si ale bucuriei tropare, Cu harpa lui mi-oi înfrăţi cântarea Cu focul lui îmi voi schimba

vestmântul, Stropind cu busuiocul innoirei Icoanele din casa ta curată. Si voi striga: Mărire ţie. Frate, frate bun al meu!'...

I. U. SORICU

«e

©B.C.U. Cluj

fMn Hlevaluva cehă

V i j e l i c Auziţi 1... Cântecul ratelor Detunătoare halucinaţii Băsună din nevăzute clopote In istovirea veghei Răsună'n sufletele noastre Peste adâncul pământului! Pribeagă jumătate A bulgărelui nostru de pământ Se scaldă acolo 'n soarele Dimineţii care va veni! Grădină de flori Din ostroavele de miazăzi Inmoată acolo în mijlocul mărilor. Necunoscute pasări Se lasă pe dumbrăvi de palmieri In nouri de scântei şi de cântări! Şi, ca de greutatea vinului auriu, îşi pleacă florile potirul

Otokar Brezina

Innaintea luminei şi-l varsă, Iar mirosul lor Din ieburi se înnoită în sus. Şi aripile fluturilor s'aprind în

flăcări De iuţeala zborului.

Dar aici Noaptea Deschisă pentru timpuri Şi priviri deschise pentru noapte Şi dureri cari ne împiedică Să le închidem în vis Şi să "nşelăm cu-al umbrelor sărrut Setea buzelor noastre. Clipa ţâşneşte grea în clipă, Ca abis in abisul Ce 'n bolţile subpământene Ale munţilor de calcar

11 sapă veacurile. Râul pierdut Dispare din lumină''n întunerec Se prăvăleşte, se 'mprăştie 'n spume Prin mii de prăpăstii Şi caută şi-şi strigă Inflăcărata-i dragoste: Soarele! 0 lume 'ntreagă De sunete care gem Ca groaza de a boitei prăbuşire In ecoul suspinelor sale Răsună în zadar. Soarele-i cufundat Cufundat în recile păduri De stalactite ! •..

I. U. SOBICU

Vorbeşte pământul Eu sunt ca şi un arbore în floart Zumzet de insecte şi albine In preajma mea: A liniştei şi-a râsului tânguire. Sângele meu e răsăritul soarelui, Când ziua 'ntinerită In alintarea focului se scaldă. In coridoare de lumină Am răspândit miresme Pentru cei dragi ai m-ei. Şi toate minunile nopţilor Le-am aruncat femeilor în uoală. Dar, vezi, când noaptea, toropit Se odihneşte trupul meu De sărutul primăverei obosii, Sunt gelos Că pe tine nu te-ajunge dorul De frumuseţea surorilor Care la joc şi danţ ademenşU: De mii de ani am adunat Ca pe un domnesc haraciu Bogăţia mea. Şi toată-am dăruit-o celor Ce n'au fost îndrăsnit nimic

să-mi ceară. Şi pentru ei este 'nfocata groază

A iubirii mele, Necontenitul val de osteneulă, Adâncul privirilor mele, Pentru cari s 'aprinde Vârtej sistemul sorilor, Paharul clipitelor mele In care strălucirea veşniciei A turnat stropi de sânge Şi dulceaţa şi amarul Beţiei îmbrăţişerilor. Eu nu sunt ca sunorile vifle. Noaptea veşnică e fondul Visului meu strălucit Şi făclie de nuntă Peste capul celor ce. se. iubesc Aşez eu In flăcări Spaţiul. Flori pe care le~am. sădit Le secer cu seceră de foc. Pasări ocrotite 'n buclele mele Fug de flăcările mele. Dar suflete, Pe care dorul le-a purtat prin

veacuri, Din taina nopţii mersul şH întorc In liniştea de moarte le-aud pasul In zbor scânteetor de fluturi etnici.

Otokar Brezina Şi se rotesc in jurul făcliei mele Pe care am întors-o şi-am muiat-o In focul luminos Al sâmburelui pământului. Sclav veşniciei, Domn mâniei Cunosc străfundul plângător Al suferinţei materiei. Cunosc măreţia primului soare Şi-a ultimului amurg Care fără ţdrmure se 'ntinde. Un potop de lacrimi Inneacă frumuseţea chipului meu Şi curge prin genele mele Ce pentru fericire sunt închise. Şi n suspinul meu Se prăvăleşte muzica nopţilor Şi orbecarea stelelor scănteetoare. Ca 'n râsul meu suspină Blestemul tainicului păcat Al timpului Şi 'n suspinul meu Ce răsună de zâmbetul luminei, Nădejdea reintoar-celei cântă! .

I. U. SOKIGU

©B.C.U. Cluj

FEORIA CUNOŞTINŢEI A apărut şi al 3-lea volum al „Istoriei Filosofiei mo­

derne", scos de Soc. de Filosofie română. El însă dă oca­zia să mă ocup de o ramură a Filosofiei, în care nu m'am avântat, cu toate că aveam ceva de spus.

Aşteptând voi. IV, care va cuprinde şi Filosofia româ­nească, mult-puţină cât e, să scriu deci despre cel a-părut.

Volumul este interesant prin expunerea Transformis-mului şi Evoluţionismului în primul loc. Introducerea pentru prima oară a fenomenului succesiune! în ştiinţă reprezintă acest capitol al cugetării filosofice. Fenomenul se naşte cu Ştiinţele Naturei, va trece în Chimie, ba chiar in Istorie şi Sociologie. Bine înţeles Finalismul va re­veni contra Materialismului ca Evoluţionismul, căci a-ceastă din urmă şcoală va acoperi cu activitatea ei în­treg sec. XVIII şi XIX.

Sec. XIX debutează deci cu preocuparea pură ştiinţi­fică. Va fi în întregime dominat de această preocupare. Ştiinţele Naturei şi cele sociale, în plină desvoltare, vor forţa Filosofia la această activitate.

Ca final al acestei quasi-obsesii se va naşte şi Filosofia ştiinţifică, Filosofie, care va căuta să generalizeze datele Ştiinţei. Această Filosofie ar reedita Şcoala Enciclope­dică a sec. XVIII, dacă nu s'ar lovi de imensitatea Ştiinţei moderne.

Iar aşa, neputând îmbrăţişa totul, afară de sosirea unui imens geniu sau a unui supra-om, ea e menită să nu-şi atingă scopul.

Cu siguranţă că Filosofia, va trebui să spargă acest zid puternic pentru a păşi mai departe.

Al treilea lucru, şi mai rămân destule, este acel Lo­cotenent al Ştiinţei, zis şi Teoria cunoştinţei, care cu partea de mai sus umple aproape toată cartea, plină la rândul ei de Filosofia modernă germană.

Această Teorie a Cunoştinţei, domină deasemenea în­treaga Filosofie contimporană după cum a dominat şi pe cea precedentă. Descoperirea fiind baza Ştiinţei, desigur că cercetarea fenomenului în el-însuşi trebuia să secundeze marea dezvoltare a Ştiinţei moderne. Şi pentru că acest capitol este necomplect redat, profit de aceste rânduri pentru a-1 da eu sub o formă cât se poate de succintă.

Această teorie zisă a Cunoştinţei, nu este altceva de cât punerea noastră în contact cu cele ce ne înconjoară. Instrumentele de investigaţie sunt cunoscute. Pe lângă cele 5 simţuri, mai se adaugă şi un al 6-lea, care este compus din raţiune, experienţă, contemplaţie, fantezie, spiritism, clarviziune e tc , Atacul lor asupra Naturei ne permite să reducem Incognoscibilul din prejurul nostru.

De partea intuiţiei celor 5 simţuri, nu mă voi ocupa, căci Psihologia n'a ajuns încă o Ştiinţă cu toate sfor­ţările făcute, şi deci n'a putut încă descurca, dacă ima-ginele despre lume sunt reale ori nereale, reprezentă­rile juste ori eronate. De aici ar trebui să înceapă şi Teoria incertitudinei lui Heisenberg, despre care se face atâta caz, şi nu de la experienţa experimentală a in­strumentelor.

Mă voi ocupa numai de partea a doua, care atinge în­deaproape Ştiinţa, unde sunt la mine acasă, şi unde o ex­perienţă de 40 ani şi o activitate tot pe atât de lungă, mi-a permis să constat lucruri interesante.

TEORIEI CUNOŞTINŢEI, i se mai zice în acest dome­niu şi descoperire. Ea este între Ştiinţa, propriu zisă, şi Filosofie, o ştiinţă aparte, după cum Teoria Materiei este o ştiinţă aparte între Fizică şi Chimie, zisă şi Fi-zico-Chimm. Pentru acest motiv, trebue să fii şi Om de ştiinţă şi Filosof, pentru a o putea îmbrăţişa. Şi neno­rocirea este, că prea puţini sunt aceia, cari să fie în acest caz. Ca şi mai sus pentru Neoenciclopedism va trebui un mare geniu, pentru a o ataca şi a o reduce la dome­niul nostru.

Descoperirea, ca orice ştiinţă, îşi are şcolile ei, îşi are metodele ei.

Şcolile sunt cunoscute. Ele poartă nume de : Raţio­nalism, Misticism şi Empirism.

Raţionalismul lui Aristotel, nu admite ca instrument de cercetare de cât raţiunea cu metodele ei inductive şi deductive. A distrus Misticismul ancestral.

Empirismul nu admite de cât experienţa cu observaţie cu tot, şi nimic alta.

Misticismul, la rândul lui nu admite de cât punerea în contact cu Dumnezeirea (Incognoscibilul ori a 4-a di­mensiune).

Acestea sunt şcolile simple. La ele se adaogă însă şi cele două şcoli combinate : Teosofia şi Şcoala Ştiinţifică, adică Şcoala nouă. Teosofia este compromisul între Mis­ticism şi Empirism.

Şcoala nouă ştiinţifică, a înjghebat alt compromis în­tre Raţionalism, Misticism şi Empirism, după inspiraţia luată din Kant.

Teosofia pune Experienţa să controleze Contemplaţia descoperitoare. Iar Cantemir cere după AugusUn şi un control al experienţei-control, de alt gen bine înţeles, adică exercitat tot de aceiaş contemplaţie.

Şcoala nouă se rezumă în adagiul: Fantezia crează, Experienţa controlează, iar Raţiunea generalizează la alte domenii.

Misticii uzează de tot soiul de gimnastici, cari au anu­me acţiuni asupra sistemului nostru nervos şi care îi transportă în stare de Beatitudine. Ei atunci întrezăresc lumea necunoscută.

Raţionaliştii nu admit de cât Meditaţiunea cu jocul deducţiei şi inducţiei.

Teosofii aleargă la Contemplaţie, un soi de autohip-notism, în care timp ei pot vedea aceiaşi lume necuno­scută. Cantemir descrie minunat aceasta stare cu ope­raţia ei cu tot. (Metafizica) Trecerea de la starea acea­sta la conştiinţa, cu clopoţelul, este redată şi de moder­nişti cu Poincare în cap.

Raţionaliştii sunt conştienţi, ceilalţi inconştienţi. La metodele inconştiente însă se adaogă metode

conştiente-ajutâtoare. Am arătat, cum AugusUn şi Can­temir cer controlul experienţei şi cum Şcoala moderni­sta aplică Raţiunea la generalizarea rezultatelor expe^-rienţei la celelalte discipline. Cea mai interesantă este însă, cea a lui Descartes.

Această metodă a lui Descartes, cere lărgirea bazelor ştiinţei, adică revenirea la origina oricărei discipline şi lărgirea principiilor de bază, pentru crearea unor noi Ştiinţe, ori a unor noi Ramuri ale aceleiaşi Ştiinţe.

148 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

O asemenea metodă o aplic şi eu, decând lucrez, şi am putut face multe descoperiri cu ea, unele mai mari, altele mai mici, unele într'un domeniu, altele într'altul. Câmpul meu a fost variat. Am lucrat mai în toate cu­noştinţele umane. Să arăt deci şi această mica metodă a mea.

METODA MEA consistă în: reeducarea ştiinţifică. După timp îndelungat, în care nu mă mai ocup de o

parte a Ştiinţei, după ce aproape mi-a devenit aceasta o noutate, 0 reînvăţ. Bine înţeles, operaţia se face cu ochii maturizaţi la noile cunoştinţe achiziţionate de Ştiinţa toată.

Cum Ştiinţa nu alege dintr'un grup de adevăruri de cât pe cel legat de seria, în care se mişcă acea Ştiinţă, în acel moment, sau mai bine nu vede un adevăr de cât sub unghiul seriii în care se află (teoria actuală,), eu atac fiecare asemenea termen al seriii pe toate feţele adevărului şi prin toate metodele cunoscute conştiente ori inconştiente, neţinând seamă de nimic altceva.

Aşa am descoperit Algebra Relativă, plecând dela Imaginare în ideile relativiste din Fizica nouă.

Aşa am descoperit Forţa Radială, încercând pe cale di­rectă să atac matematiceşte problema Greutăţii Ener­giei.

Aşa am descoperit Funcţiunea Socială în lumina In­tegralei Domaniale.

Aşa Im putut demonstra teorema lui Abel prin des­coperirea nouii proprietăţi a Intensificării equaţiilor.

Aşa am descoperit legea aglomerării şi deglomerârii materiei cu posibilitatea unei Cosmogonii Chimice a hu­mei. '

Aşa am descoperit pe Cantemir poet şi filosof, dim­preună cu Poezia veche românească în metru antic can­titativ.

Aşa am descoperit Criptografia românească cu atâtea noutăţi istorice.

Şi câte altele publicate şi nepublicate. Că această metodă pare o variantă a metodei lui Des-

cartes, e lucru adevărat, dar chiar aşa luată este mult mai generală şi mai avută. în consecinţe.

Şi pentru că fenomenele creaţiunei şi Invenţiunei, tot descoperiri aduc omenirii să le schiţez şi pe acestea tot din propria mea experienţă.

Am creat şi âm inventat multe şi pot spune lucruri interesante.

Creaţiunea este de ordin ideal, iar Invenţiunea de ordin practic. Cea dintâi este de ordin literar, artistic, teore­tic, etc. Cea de a doua mai ales de ordin material. Ele formează două funcţiuni inverse, cum se spune tn Matematici.

Inventatorii sunt în genere oameni simpli, şireţi; au spirit de combinaţie practică, lucrează cu elemente rea­le. Cele mai mari invenţiuni nu se datoresc oamenilor învăţaţi.

Creatorii ori ce s'ar zice despre Folklore, sunt toţi oameni de intelect, lucrează numai cu concepte.

Dacă îi comparăm cu Descoperitorii, aceştia ţin de ambele lumi.

Şi la Creatori şi la Inventatori aceea, care crează este Fantezia, care ori ce s'ar spune tot un soi de Contem­plaţie este.

Această Fantexit deci face parte ca şi Contemplarea

din al 6-lea simţ, lucrează în timp, este deci funcţiune de timp, si se produce în serie la intervale variate.

Cine a lucrat cu ele ştie că timpul ca şi la habitudine (deprindere) este factorul esenţial al fenomenului.

Deaceea şi cel de al 6-lea simţ poate fi numit Simţul Timpului sau al celei de a 4-a dimensiune. De acolo de-robă el tot aparatul lui de cunoştinţe nouă, fie create de Natură, fie de noi în derivaţia Naturei: La mine in­tervalul de timp este cam de zece ani.

Toţi acei, cu acest dar de simţ nou dar mai ales Crea­torii, se plâng de boale de stomah. Se pare că, eri Sto-mahul ori Plexul solar este în legătură cu cea de-a 4-a dimensiune (timpul).

Deci nu numai canalele semi-circulare din ureche ne-ar da simţul spaţial ci şi alte părţi ăle noastre ne-ar da pe cel timporal (iperspaţiu). Aşa că şi sistemul vege­tativ, ar fi un sensitiv, lent dar ar fi.

Cum contemplaţia se produce ca şi hipnotismul pe calea ochilor, n'ar fi exclus ca şi glanda hipofiză în ana­logie cu semi-circularele, să fie agentul comunicator cu timpul ori hiperspaţiul.

Deci al 6-lea simţ, al metodelor de investigaţie incon­ştiente în necunoscut ar avea drept organe de suport endocrinele şi vegetativul.

Mai rămâne de spus că creaţiunea este cea mai edu­cabilă dintre fenomenele descrise. După ea vine Inven­ţiunea. Descoperirea pare absolut ineducabilă. Interva­lul timp nu poate fi redus şi maniat.

Mai rămâne încă o parte şi cea din urmă asimilată Cunoştinţei, anume Previziunea. Şi ea ne aduce lucruri noi şi necunoscute nouă.

Previziunea fiind baza existenţei Ştiinţei, este con­ştientă atât cât Logica şi Experenţa ne dau rezultate pe baza cunoştinţelor câştigate. Experienţa ne dă ghi­citul.

Ea devine inconştientă cu Televiziunea ori Telepatha, cu Presimţirea, cu Visele etc. Prima este de ordin spa­ţial, celelalte mai mult de ordin timporal. Cum la toate li se dă numele de Hipersensibilitate, pare că sensibili­tatea unora este superioară comunilor muritori şi că aceasta ar fi instrumentul acestor fenomene.

Hipersensibilitatea se produce tot prin avertizarea clopoţelului ca şi Descoperirea etc. Ea se mai produce prin prezentarea faptului ca provenind dela o persoană invizibilă. Fenomenul este atât de bine cunoscut de hipersensibili încât trece ca ceva natural, ca ceva de ordinul sensibilităţii. Se produce rar, şi mai ales în ca­zuri extreme. Mai ales în cazuri de apărare personală. E greu pe un hipersensibil să-1 surprinzi. Hiperensibi-lul descopere uşor fapte, care-1 ating, dar pe care nu le-a cunoscut la timp. Pare a fi mai ales simţul de apă­rare al speţei, simţ ancestral păstrat activ la unii. Te trezeşte din somn şi-ţi spune la ureche aproape, ce se va întâmpla, la fel cu simţul creaţiunei şi al descope­rim. Aceasta din propria mea experienţă.

Inşfârşit mai rămâne pentru a fi complecţi şi un corolar: Inspiraţia, Spontaneitatea şi Improvizaţia, cari tot lucruri noi ne aduc. Instrumentul lor pare a fi hazar­dul, dar mai degrabă este un apanagiu al heredităţU. Educarea celui de al 6-lea simţ (Creaţiune mai ales) s'ar transmite cu uşurinţă în domeniile moştenite.

Se produc toate sub imperiul emoţiilor mari şi pare că talentul nu este străin de acest corolar.

Buc. 21 Noembrie 1938. EM. C. GRIGORAŞ

149 ©B.C.U. Cluj

Teatrul ca factor educativ şi cultural Vorbeam cândva despre absoluta necesitate a tea­

trului, nu numai ca o isbucnire a străfundurilor sufle­teşti ale omului, într'o expresiune plastică sau sugestivă ceeace n'ar fi decât o manifestare artistică, ci ca un via­bil element al organismului social în tot ceeace are el mai temeinic ca tendinţă sau devenire.

In concluzie, teatrul e sinteza vieţii însăşi. Pornind dela acest considerent, el nu se poate situa

numai într'un domeniu eteric, abstract, ci acel al rea­lităţilor, al tuturor frământărilor şi străduinţelor co­lective.

Să nu se creadă că pledez pentru anumite piese cu caracter social, pentru teatru tezist. Din contra; în fi­xarea repertoriului fiecare teatru ar trebui obligat (mă­car moralmente) să aleagă numai opere de o indiscu­tabilă valoare literară şi artistică.

Spun numai că teatrul, el însuşi, ca instituţie, are o mare dacă nu chiar o capitală importanţă în organis­mul social. El poate fi o tribună dela înălţimea căreia să se propage şi să se însămânţeze ideile cele mai con­structive, aspiraţiunile cele mai înalte (şi aci ar privi şi viaţa de Stat), precum şi a creea o nouă şi unitară spiritualitate. Mai poate, deasemenea, fi o oglindă, dacă nu chiar o frescă a vieţii noastre naţionale.

Dacă din teatrul modern, s'ar înlătura toate lubri-cităţile, toate elucubraţiile, tot ceeace degradează şi mai ales ce distramă sufletul omenesc, s'ar mai putea vorbi de o decadenţă a epocii? Când vădit este că întreaga Societate se îndreaptă către un ţel de austere virtuţi ?

Evident, teatru! nostru sufere simţitor din lipsa le­găturilor în contemporan. Aceasta nu înseamnă că acolo unde e pricepere şi bună - intenţie teatrul nu-şi exer­cită adevărata lui menire.

Un început îmbucurător s'a şi ivit în marea acţiune de culturalizare a masselor.

Teatrul „Muncă şi voe bună" din iniţiativa Ministe­rului Muncii, sub dir. d-lui V. I. Popa, teatrul „reli­gios" din bunul gând al P. S. Arhiereu Irineu Mihălces-cu - Târgovişteanul, vicarul S. Patriarhii, sub dir. d-lui Niculescu - Frumuşani. Meritul cel mare revine însă d-lui profesor N. Iorga consilier regal, singurul care a înţeles cu mult înainte că teatrul a re ,o misiune edu­cativă şi culturală în afară de funcţiunea lui pur ar­tistică, şi căruia i-a închinat o bună parte din viaţă cu c- adevărată pasiune.

Necesitatea masselor populare, de a se împărtăşi din manifestările sărbătoreşti ale sufletului, s'a putut do­vedi din activitatea întreprinsă la sate de către minist. presei şi fundaţiile regale.

Cred că dacă s'ar alcătui şi echipe de teatru, opera de culturalizare ar fi cu mult mai eficace.

Acolo unde, însă, s'ar putea interveni, dându-se o mare satisfacţie vieţii culturale, ar fi reînfiinţarea tea­trelor naţionale din provincie, desfiinţate de apusele partide politice.

Reînfiinţarea lor e cu atât mai necesară cu cât anu­mite centre din ţinuturile alipite exercită o atmosfe­ră de ostilitate a tot ce e românesc.

Lăsând la oparte faptul că o mulţime de artişti — tineri sau bătrâni — şi-ar putea găsi rostul vieţii lor printr'o amplă activitate artistică, s'ar mai petrece şi un alt fenomen : un teatru e o aşezare dinamică. In jurul lui strâng şi freamătă toate categoriile de cetăţeni. Intelectuali şi manuali gândesc şi simt unitar. In jurul teatrului, mai ales într'un oraş de provincie, polarizea­ză tot ceeace e gând bun şi dorinţă de manifestare spi­rituală autohtonă. ,

Un repertoriu ales, cu actori de talent, cu montări bune, pot atrage chiar pe minoritari, apropiindu-i astfel de sufletul nostru, de posibilităţile noastre de creaţie şi a-i determina să ne fie — dacă nu prieteni — cel puţin admiratori.

CONSTANTIN BARCABOIU

REVISTA „ŢARA BÂRSEI" NU MAI APARE

Numărul din urmă — toarte volumingjji^preţws — al revistei din Braşov „Ţara Bftrsei" întemeiată şi con­dusă timp de exact 10 ani de către distinsul prqleMt,~şL om de litere Axente Banciu, ne aduce şi nTpTacuta ştire, că nu va mai "upăfertr-A^împlinit un deceniu de muncă, şi-a făcut o frumoasă datorie, dar nu înţelege să mai con­tinue apariţia, in împrejurări atât de grele pentru soarta tiparului.

Toţi câţi au citit „Ţara Bârsei" îşi exprimă regretul lor sincer pentru dispariţia atât de neaşteptată a valo­roasei reviste. Puţine tipărituri în România au avut o •mai mare îngrijire şi un, nivel atât de ridicat,

îndeosebi trecutul nostru a fost cercetat de către emi­nenţi publicişti în paginile „Ţării Bdrsei". D. profesor Axente Banciu şi-a dăruit întregul său simţ critic şi toată puterea sa de muncă pentru o apariţiune model de revis­tă românească.

Meritele sale mari sunt înscrise pentru totdeauna în publicistica noastră.

1

150 ©B.C.U. Cluj

In atelierul d-lui Eustatiu Stoenescu Deschizându-mi-se uşa atelieru­

lui din Bul. Lascăr Catargiu, de către omul de serviciu, am făcut primul pas în studio.

Din fund, de printre lucrări, sa ridicat o frunte senină de de-asu-pra paletei încărcată de culori şi doi ochi ospitaliteri m'au înbiat să iau loc pe un scaun.

Maestrul Eustatiu Stoenescu lu­cra la o natură moartă, pe o pânză fixată pe chevalet.

Atelierul, în mărimea lui, cu­fundat într'o linişte desăvârşită.

Toate aveau poziţii naturale de parcă s'ar fi aşezat singure cum lj s'a părut mai comod.

Aici intervine d. Stoenescu: — Şi să nu crezi d-ta, că s'au

aşezat singure, vezi tocmai acea­sta e greutatea, ca totul să pară că respiră, că are viaţă. Obiectele să nu facă impresia că sunt aşe­zate de mâna pictorului, să nu aibă o poză forţată.

Portretele. tratate în genere în-tr'un colorit destul de sobru, lă­sând să cadă lumini numai asupra

In peisagiu, cele câteva Veneţii, pe lângă isbutirea de a reda atât de bine atmosfera locală, prin am­bianţa coloritului grizat, dă fiinţă unor interesante efecte cromatice.

Natura moartă, de obicei un su­biect limitat, prin felul de inter­pretare al d-lui Stoenescu, capătă o importanţă deosebită. Lămpile cu gaz, ale căror sticle sunt exe­cutate de o transparenţă unică, cărţile cu moliciunea lor şi vioara cu o patină timpurie. „Copilul la

r: 1^%S cu lumină caldă dela nord, cu lu­crări multe pe pereţi şi'n aproape tot cuprinsul lui, pare un templu.

Lângă unul din colţuri se află un birou plin de cărţi, în deosebi străine, deasupra cărora patronea­ză o cutie de vioară larg deschisă.

Alături un paravan. Apoi o sofa, pe care maestrul îşi savurează timpul de pauză.

După puţin timp, d. Eustatiu Stoenescu lăsă paleta şi penelurile şi mă invită să-mi arate lucrarea pe care o considera terminată.

Era o compoziţie, o natură moar­tă compusă dintr'o vioară, o par­titură deschisă şi o carte.

figurii, E un contrast de culoare bine echilibrat şi de o transparen­tă singulară.

Atât puterea de expresivitate cât şi coloritul au consacrat pe d. Stoe­nescu printre cei mai .de seamă pictor; ai timpului.

D-sa nu caută efecte de umbră, ci tratează totul în plină lumină, fapt ce 1-a mărturisit ca.ee] mai dificil.

— Desigur, e mult, mult mai greu şi tocmai greutatea de a tra­ta cu lumina în plină faţă mă a-trage, sunt valori, tonuri cu mult mai variate. sH@sa\*îl>

^

masă", cu toate că este larg tra­tat în ansamblul armonic al culo­rii, dă impresia unei. clarităţi per­fecte. Dealtfel, în această factură de tratare .constă adevărata artă a d-lui Stoenescu.

Nudul, aşezat în faţa oglinzii, simulând un contre-jour, are o miş care de o plasticitate sculpturală.

E în întregime valorat în griuri. Valoraţie, ce menţine personalitatea rl-sale.

Aceste lucrări, precum şi multe altele, sunt expuse actualmente la .,Dalles" în cadrul asociaţiei,,Arta".

151 ©B.C.U. Cluj

PERSONALITĂŢI REPREZENTATIVE

Mitropolitul Şaguna-scri i tor şi îndrumător şcolar

Noua monograf ie a d-lui <3h. Tulbure Avem o nouă înfăţişare a mitropolitului ilustru An­

drei Şaguna, cunoscut îndeosebi ca restaurator biseri­cesc din cele două monografii scrise de episcopul Ni-colae Popeea şi profesorul universitar Ioan Lupas.

D. inspector general şcolar Gh. Tulbure, unul dintre intelectualii şi scriitorii de talie ai Transilvaniei, şi-a luat timpul cuvenit pentru a reface şi portretul de restau­rator şcolar al marelui Şaguna. Cartea este extrem de preţioasă prin materialul vast ce aduce.

Şaguna este prezentat ca un scriitor foarte harnic, neobosit, competent, erudit. Aproape toată viaţa- o pe­trece aplecat asupra mesei de scris.

El nu este numai autor de pastorale şi circulari bi­sericeşti, nu este numai un curajos exponent al poli­ticii românilor punându-se în fruntea delegaţiunilor şi apărând cu demnitate în faţa împăratului şi miniştrilor (dintre cari Eotvos 1-a cinstit cu înalta sa prietenie, dovadă şi înscrierea Statutului Organic în 1868 printre legile ţării) drepturile românilor (unele dintre nume­roasele sale memorii politice sclipesc prin gândirea ge­nială şi înălţimea concepţiilor politice), ci este ctitor de şcoli, fondator de tipografii, autor de cărţi, întemeetor de gazetă („Telegraful român").

Cu drept cuvânt observă d. Gh. Tulbure, că o acti­vitate atât de fecundă şi o îndrumare scrisă atât de vastă nu puteau veni decât dela un bărbat foarte cult, foarte pregătit. „Lupta şi ştiinţa lui sunt strâns legate, sunt în funcţie una de alta" — scrie aşa de frumos şi de just d. Tulbure.

Deci ştiinţa, iniţierea, competinţa lui Şaguna au dat culturii româneşti orizonturi fecunde.

întâi de toate Şaguna a izbutit să smulgă din mâna statului şi să o supună mitropoliei autoritatea şcolară de control. Autonomia bisericească era apărată de Şa­guna cu cea mai hotărâtă intransigenţă. Şcoala confe­sională era inspectată de către organele bisericii. La 1859 autonomia şcolară este fapt împlinit. Cancelaria aulică transilvană comunică lui Şaguna, ordinul că „su­pravegherea şi regularea şcoalelor să se concorde or-dinariatului (consistorului) epistoricesc".

Şaguna se îngrijeşte de abecedare şi introduce alfa­betul latin în locul celui cirilic.

In 1858 existau în Ardeal 2398 şcoli primare cu 90.000 elevi, dintre cari 981 erau româneşti, 957 ungu­reşti şi 460 germane.

Şaguna se străduieşte să pregătească pe învăţători şi trimite circulare cu instrucţiuni cari să garanteze bu­nul mers al şcoalei. Organizează conferinţe didactice şi se interesează de progres.

Nu-î scapă nicio problemă esenţială. Pledează chiar şi pentru lucruri practice, cum sunt : cultura pomilor, viermilor de mătasă şi înfiinţarea grădinilor şcolare.

El este organizatorul conştient al învăţământului po­poral. Este adevăratul Haret al Transilvaniei.

152

Şaguna arată că nu e îndoială : „cauza principală a sărăciei şi înapoierea lui (a poporului român) intelec­tuală au fost şi este lipsa de învăţătura". Poporul român „are capacitate şi înclinare spre învăţătură", „numai ocazie să i se dea".

Gândirile lui sboară stăruitor şi spre „adulţii analfa­beţi" ai satelor şi îndeamnă pe preoţi să remedieze răul.

Iar acolo unde Şaguna a pipăit cu adevărat răul, este în combaterea lipsurilor cu cari luptă şcolarii români.

Chiar cu un an înainte de moartea sa Şaguna se adre­sează categoric preoţilor:

„Să se înfiinţeze în fiecare parohie câte un fond şcolar din „naturalii", adică din cereale şi alte produse agricole, strânse dela săteni cu ocazia recoltei, pentruca şcoala şă fie pusă la adăpostul vicisitudinilor de ordin material"...

Ce înţelegere minunată a greutăţilor specifice în ca­lea învăţăturii!

Oricine citeşte cu atenţie această circulară a lui Şa­guna îşi dă seama de adevărul cuprins acolo, adevăr care este şi astăzi de o dureroasă actualitate.

In atâtea sate româneşti şcoala nu poate funcţiona, pentruca elevii suferă de lipsuri mari.

Este un îndemn trimis de dincolo de mormânt către societatea românească de astăzi, ca să se întoarcă din toate puterile spre familiile nevoiaşe şi să organizeze concursul necesar intensificării frecventării şcolare.

Adesea în paginile acestei reviste au răsunat strigă­tele de chemare la realitate; acum vine în sprijinul nostru glasul de înaltă autoritate al arhiereului nemu­ritor, glas care trebuie să pătrundă până în inima ce­lui mai recalcitrant, mai egoist şi nepăsător român din zilele noastre. E ceasul când se impune organizarea jert­fei în favoarea mulţimilor incapabile să vadă de vii­torul copiilor.

Monografia d-lui Gh. Tulbure este un cald prinos adus marelui cunoscător Şaguna, atât de bogat şi de fecund în toate domeniile de activitate, dar care a stră­lucit atât de deosebit ca om al condeiului şi ca îndru­mător şi organizator şcolar.

XRAIAN HUNIADE

©B.C.U. Cluj

t VICTOR BRANISCE Presa din România întregită arborează steagul de

doliu: unul dintre cei mai stimaţi, mai pregătiţi şi mai devotaţi slujitori ai ei cade pe frontul datoriei. Da, pe frontul datoriei celei mai istovitoare şi mai ingrate a militat Victor Branisce timp de 40 an, în ziaristica transilvăneană, cu toată energia şi temperamentul său de luptător.

Când moare acest bătrân şi talentat gazetar ? In aju­nul jubileului de o sută de ani pe care se pregătia să-l sărbătorească ziarul său (al nimănui mai mult decât al său) drag GAZETA TRANSILVANIEI în redacţia că­reia a activat neîntrerupt timp de patru decenii.

Din 100 ani de existenţă a Gazetei braşovene, 40 ani au avut serviciul cotidian preţios al lui Victor Branisce, astfel încât destinul sau s'a împletit şi contopit cu al ziarului însuş.

începuturile sale gazetăreşti au avut loc în redac­ţiile distinsului său frate şi... confrate Valeriu Branisce, marele publicist şi om politic, fost şef a[ Resortului de Instrucţie Publică în Consiliul Dirigent. Deci la „Pa­tria" din Cernăuţi şi la „Dreptatea" Mocioneştilor din Timişoara, al căror director era Valeriu Branisce, s'a iniţiat şi împătimit de dragostea pentru profesiunea ziaristică. In acelaş timp trimitea corespondenţe şi la „Gazeta Transilvaniei" în redacţia căreia a ocupat apoi un însemnat şi permanent post de redactor principal dela 1900 încoace.

Pentru curajul opiniilor sale a fost tradus în faţa justiţiei maghiare şi a fost condamnat la închisoarea pe care a şi făcut-o la Seghedin.

Coborîtor dintr'o familie de publicişti (tatăl său Moi-se Branisce a jucat şi un rol însemnat de stenograf în dietele transilvănene dela Sibiu) din Făgăraş (Cincul Mare) a dus până la capăt chemarea sfântă a scrisului dezrobitor.

S'a jertfit pentru cauzele naţionale, brauănd eroic de pe meterezele falnicei redute naţionale GAZETA TRANSILVANIEI loviturile duşmanilor contra nea­mului.

In 1916, la intrarea armatei române eliberatoare în Braşov, GAZETA TRANSILVANIEI saluta entuziast libertatea. S'a retras şi el, în refugiul lung, iar în Si­beria unde înplinia o misiune militară importantă prin­tre prizonierii români transilvăneni a făcut să apară ziarul — expresie a idealurilor româneşti. S'a întors apoi glorios, în patria mărită...

In doua rânduri a fost ales senator, a fost răsplătit cu decoraţii de prestigiul „Ordinului Ferdinand", a fost înconjurat de toată iubirea şi preţuirea pe care price­perea sa profesională, modestia şi strălucitele sale ma­niere de om foarte fin şi cult, le merita cu prisosinţă.

HOBIA TRANDAFIR

Incă un prieten ne părăseşte: Dr. Hertvik Jarnik

Poşta ne-a adus o dureroasă şi neaşteptată surpriză: anunţul funerar, încadrat în groase dungi negre, al pro­fesorului universitar dr. Hertvik Jarnik din Bmo.

Decedatul nu este altcineva decât fiul marelui filo-român dr. Urban Jarnik, al cărui nume este foarte popu­lar la noi, şi care ne aparţine, în egală măsură ca şi cul­turii cehoslovace.

•t

Fiul a urmat cu fidelitate tradiţia tatălui său : s'a consacrat filologiei romanice şi s'a devotat îndeosebi ştiinţei filologice române. La universitatea „Masaryk" din Brno avea un seminar, cercetat de o seamă de stu­denţi din România.

E demn de remarcat faptul că şi d-ra Jarnik, singura descedentă, e profesoară tot de filologie romanică şi ro­mânească.

O familie rară, o familie demnă de cea mai înaltă şi generală stimă românească.

Deaceea ne atinge profund şi zguduitor decesul pre­matur pe care Asociaţia ceho-română din Brno ni-1 ves­teşte acum (ceskorumunsky spolek). Un atare devota­ment faţă de spiritualitatea românească, din bunic-ta(tă-fiu, la o singură familie este aproape fără egal.

Şi abia atinsese vârsta de 50 ani savantul filoromân dela Brno ! Ne părăseşte în cea mai frumoasă vârstă !

L'au cunoscut personal toţi românii, toate misiunile trimise de stat, în Cehoslovacia, l'au preţuit şi admirat, întâmpinările, bineventările, explicaţiunile sale erau cursive în cea mai pură şi bogată limbă românească. Părea că în vorba sa exală nu ştiu ce parfum de carte veche, de cronicar bătrân şi cuminte.

Ca şi venerabila figură a lui Urban Jarnik, care a cutreerat toate meleagurile româneşti în dulcea tovără­şie şi devotata prietenie a lui Andrei Bârseanu — pro­fesor şi preşedinte al Astrei din Sibiu — strângând măr­găritarele poeziei poporale şi scriindu-şi memoriile în „Convorbiri literare" tot astfel şi dr. Hertvik Jarnik a bătătorit adesea plaiurile noastre şi a învăţat să ne iubească şi să scrie elogios despre noi într'o măiastră limbă a poporului. A colaborat şi la foile şi revistele ro­mâneşti, popularizând chestiuni ce priveau viaţa ambe­lor popoare. „Societatea de mâine" a avut cinstea să pri-miască adesea articole dela el.

Un pion al prieteniei şi solidarităţii dintre cehoslo­vaci şi români, cade acum, în mijlocul regretelor una* nime.

TRAIAN HUNIADE

•m ©B.C.U. Cluj

F A P T E I D E I OBSERVAŢII

Imperativul vremii Acum când ţara şi-a învestmăn

lat trupul în haine de nea şi pro-moroacă, apoi când „florile dalbe1', înfloresc în ciripit vesel de copii pe la ferestrele caselor aducând ma­rea veste a naşterii Domnului, si când un nou an bate la porţile vieţii, fiecare dintre noi ar trebui să se lepede de sgura unor triste experienţe sau frământări cari au înăsprit sufletul omenesc.

E destul numai să ascultăm si să privim atenţi la străbunele noas tre datini, ca foarte lesne să ne dăm, seama de câtă forţă morală şi spirituală dispune neamul ro­mânesc, de câtă măreaţă aşezare s'a alcătuit in instinctul lui social, pentru ca să ne mai turbure şi să ne înspăimânte anumite agitaţiuni din afară ori dinăuntru.

Noi trăim, ca un fluviu în pro­pria lui matcă. îndeplinind un des­tin precis, al propriei noastre des-voltări.

Nu! Nu!... Nici veacurile şi nici mileniile nu ne-a.u putut scoate din etnicul nostru. In el stau pute­rea şi conştiinţa existenţei ca na ţiune.

Revenind la datinile noastre, şi văzând superba frumuseţe a lor, precum şi a obiceiurilor bazate pe o înaltă spiritualitate creştină, nu se poate să nu deduci că adevăra­ta plămadă sufletească a româ­nului, rezidă în însuşi structura lui de o virtuoasă măreţie şi ab­negaţie în acelaş timp.

Cei cari au crezut că pot mistifi­ca sau contraface sufletul româ­nesc după anumite importaţiuni au fost sau mari naivi, sau rătă­ciţi, sau înşelători.

Dar pentru că timpurile noui au distrus viaţa patriarhală creind alta mai accelerată, mai trepidan­tă, smulgând pe individ din însuşi

" firescul lui. el poate foarte uşor rămâne fără un suport moral, creindu-se astfel o stare de lucruri anormale.

In acest -moment de răscruce a spiritelor, o revenire la cele mai dq^baştină ale neamului se impu­ne în mod imperativ.

Forurile conducătoare şi cele e-ducative trebue să conlucreze In mod armonic la şlefuirea sufletu­lui poporului nostru.

Revenirea la preceptele morale creştine cari se acordă atât de mi­nunat cu dispoziţiunile native ale fiinţei noastre, e opera cea mai sa­lutară, a evocei în care trăim. Jar înfăptuirile, chiar de ordin utili-tarist, încă ar trebui să poarte pe­cetea autohtonismului nostru.

Oficialitatea a început din vre­me o uriaşă şi lăudabilă acţiune de purificare şi propagandă a în-tregirei noastre în românismul cel •mai pur. şi exemplu de autentici­tate a lor o dau aceste sfinte săr­bători, când în unanimitate au­torităţile deslănţue o uriaşă operă de ajutorare a celor buni şi în ne­voi.

Această uşurare a nevoilor şi a-linare a sufletelor organizată în stil atât de mare, are sfânta me­nire de a temeinici şi mai mult unitatea naţională.

Nu este însă suficient. Nu numai autorităţile trebuesc să-şi dea si­linţa. Ar putea să pară ceva for­tuit. Ci fiecare dintre noi, în mă­sura în care ne stă în putinţă, trebuie să ne aplecăm urechea la. geamătul fratelui nostru. Numai atunci putem spune că trăim cu adevărat sub imperativul vremii, şi numai atunci vom putea înfăţi­şa tuturora indisolubilitatea fiin­ţei noastre colective româneşti.

CONSTANTIN BARCAROIU

Cea mai mare putere Am răsfoit, nu fără emoţie,, pre­

ţioasele colecţiuni anuale ale zia­rului Românul din Arad, fostul or­gan oficial al tuturor românilor din „Ardeal şi Ungaria" (Ungaria: Banat, Crişana, regiunile bihore-ne, sătmărene şi maramureşene învecinate cu vasta câmpie de din­coace de râul Tisza). „Românul" a stat sub direcţia laborioasă şi bine orientată a profesorului-sociolog Vasile Goldiş. Cele mai frumoase articole erau acelea cari combă­teau „politica catastrofală" a Bu­dapestei şi Vienei, cari refuzau re­cunoaşterea drepturilor noastre. Cu un curaj extraordinar Vasile Gol­diş constata, că M. Sa împăratul Francisc Iosif e „prea bătrân" pen-truca să mai schimbe ceva din si­stemul de nedreptăţire a popoare­lor alogene. Dar sunt ceasuri în istorie, când românii pot trage ho-tărîtor în cumpănă. Românii sunt hotărîţi să dea Chezarului ceeace se cuvine Chezarului, dar numai atât, căci dragoste cu ghionturi, jandarmi şi prigoane nu se poate face. Iar marea taină a noastră este să fim una, să ne încredem în noi înşine şi nimeni nu ne va re­zista. Cea mai mare putere suntem deci noi toţi înhiănunchiaţi într 'o unitate desăvârşită... Credeul lui

Goldiş de ieri trebue să fie şi cel de azi şi de totdeauna al tuturor românilor !

Cu numărul de faţă Încheiem co-lecţiunea anului 15 de apariţie. N-rul viitor (nr. 1, anul 16 din 1939) va apărea la finele lunii Fe­bruarie. Administraţiunea revistei dispune numai de colecţiuni lega­te solid. Preţul unei colecţiuni compactate este de lei 2500. Nu­mere singuratice din anii trecuţi nu avem.

Cu fruntea sus

stăm în faţa judecăţii cele mai severe, mai nepărtinitoare <şi mai dificile a intelectualilor şi citito­rilor noştri, în ce priveşte datoria împlinită a „Societăţii de mâine".

înfruntăm orice examen, oricât de meticulos şi de puţin binevoitor: citiţi-ne şi rostiţi .sentinţa. Spre deosebire de alte publicaţii, „So­cietatea de mâine" pune în mod masiv problemele româneşti, smul­se societăţii şi realităţii din ţară, cu aceeaş tenacitate şi cu acelaş de­votament care ne-a ^constituit di­recţia şi individualitatea de 15 ani împliniţi.

Cu seninătate şi încredere aş­teptăm opiniunea, căci avem sigu-raţa aprecierii şi recunoaşterii muncii noastre.

Toţi icei pătrunşi de aportul no­stru in cunoaşterea ţării şi socie­tăţii româneşti sunt rugaţi să ne acorde încrederea şi în viitor prin abonarea, sprijinirea şi răspândi­rea „Societăţii de mâine" în cercu­ri cât mai largi.

Ar fi singura noastră mângâiere după o trudă atât de îndelungată. Intelectualii vor înţelege, că îşi vor manifesta astfel în chip material semnul ataşării, aprobării lor şi încurajării lor active şi rodnice.

„Nu dăm românilor fispanateI"

Guvernele maghiare căutau pe vremuri să dea o soluţie chestiu­nii românilor. O astfel de soluţie, care să „pacifice" şi să ia dela or­dinea de zi spinoasa problemă care strica renumele Ungariei. Cele mai dese tatonări şi propuneri de • „îm-

154 ©B.C.U. Cluj

păcare" se făceau mitropoliţilor. Atmosfera consistoarelor noastre era proprie ăstor feluri de mane­vre. Doar mitropolitul Miron Ro­manul s'a pretat până chiar la a Înfiinţa partidul moderat român in coastele partidului unic naţio-nalist-român.

Contele Tisza s'a adresat şi mi­tropolitului Meţianu. Dar mitropo-liţii nu mai deţineau marea pu­tere de a rezolva chestiunile poli­tice încă din vremea când Simion Hărnuţiu smulsese prin hotărâri publice din mâinile episcopatului dreptul exclusiv de a se pronunţa in materie naţională. Bărnuţiu şi conducătorii din 1848 s'au pronun­ţat pentru sinodalism împotriva e-piscopalismului. Şi numai autori­tăţi excep'ţionale ca Şaguna şi Şu-luţiu au fost capabile să. primea­scă însărcinări politice de primul rang, fiind puşi în fruntea delega-ţiunilor cari trebuiau să stoarcă dietelor şi împăratului împlinirea postulatelor româneşti... O încer­care de proporţiuni deosebite de a deslega chestiunea românească a fost cea din 1910 prin marele izo­lat dela Vinerea,, dr. Ioan Mihu. Cu tot eşecul suferit de contele Tisza, încă îri iarna 1912-13 el reia firul tratativelor întrerupte şi-1 continuă cu încăpăţânarea-i cunos­cută până în pr imăvara 1914. Dar el voia soluţiuni minore. Nişte drepturi de subsol, cari să nu ştir­bească dominaţiunea maghiară şi primatul „statului naţional unitar maghiar". El şi-a t rădat intenţiu-nile de bagatelizare a problemei româneşti în declaraţiunea ce a culminat în fraza : „nu dăm româ­nilor pişpanate!" Adică dăm orice nimicuri, dar nu fărămiţirea puterii administrative în stat! Şi se mai mirau ungurii, că românii mai continuau să protesteze!

Directorul nostru d. Ion Clopoţel exprima mulţumiri citxlmmiăgi tu­turor acelora cari l-au felicitat şi i-au -urat din inimă curată o sin­ceră izbândă în împlinirea încre­dinţării de inspector general admi­nistrativ pentru studii în regiunea Munţilor Apuseni.

D-sa speră să răspundă intr'o măsură xât de neînsemnată, cu soluţii practice <şi cu fapte, şi în-tr'un viitor cât mai apropiat, aş­teptărilor.

Misiunea este extrem, de grea. problemele fiind multe şi compli­cate. Cu un spirit de metodă strân­să, cu un mecanism sensibil de or­dine tehnică precăabUă şi cu <un concurs onest şi realist tal cunoscă­torilor de împrejurări, d-sa speră să găsească soluţiile adequate.

Atmosfera generală de încredere

cu oare este întâmpinat, e de bun augur...

Dela S,f. Dumitru şi până la Sfinţii {&ţc<pj£a quf t i i e iftşJBima-tate de an, cei mai mulţi din plu­garii noştri nu lucrează nimic. Şi aici îi răul, lipsa de chibzuială şi cumpăneală, şi aceasta numai la bărbaţi. Femeile lucrează şi iarna şi vara, mai mult chiar decât băr­baţii lor. Ele torc, ţes, îngrijesc de copii şi poartă tot greul gospodă­riei. Bărbaţii însă îşi trec ziua mai mult pe Ha moară, în poveşti sau la cârciumă, rezemând pereţii.

S'a socotit că în fiecare a n se pierd aşa cam un miliard de zile lucrătoare. Şi acestea în paguba fiecărui din noi şi în paguba ţării intregi. Socoteala n'o facem noi. A fost făcută la Ministerul Agricul­turii.

In alte ţări plugarii muncesc niai cumpănit, cu mai multă socoteală şi cumpăneală. Aproape toţi cunosc câte un meşteşug pe "care îl de­prind în timpul iernii. Unii fac împletituri frumoase, din nuele şi papură, pe caii le vând apoi pe bani frumoşi. In regiunile de mun­te şi cu păduri lucrează la lemn, fac vase, şindrilă şi alte lucruri folositoare. Acolo nici o zi nu se pierde în trândăvie. Şi câte lucruri frumoase nu s'ar putea face şi la noi iarna în jurul casei, cari ar aduce un venit în punga, plugaru­lui harnic îşi l-ar scoate din multe nevoi şi necazuri. Vine apoi gră­dina şi câmpul, care deasemenea ar putea fi îngrăşat mult mai bine acum în timpul iernei, ca la vară să aducă apoi rod bogat şi mult. In alte ţări cară oamenii cari n 'au vite, gunoiul pe ogor cu spatele sau cu roaba, ori îl urcă pe lespezi de piatră, între colţuri de stânci, ca să facă şi acolo un colţ de pă­mânt roditor.

Lipsa aceasta de cumpăneală este spre paguba tuturor. Miliardul acela de zile lucrătoare, din lunile de iarnă se irosesc în paguba ţării întregi. De pe u rma lor suferă în­treaga noastră economie naţională.

Din sărăcie şi lipsuri nu ne pu­tem sălta decât înidrumându-ne şi orftnduindu-ne al tcum viaţa.

(Unirea Poporului).

D-dr- %Ee^it£e-af«tf£&§iu4o?ste

un nume cunoscut '£u.ciyyftflţcfion-trucă a fost pr imarul municipiului Timişoara,, ci IRSf'aTes pentrucă a dat viaţă Insti tutului _Şocig.L„.„Ba; nat-Crişafla"; "aT "caruT Vicepreşedin-te permanent" şi plin de iniţiativă a fost ales ilustrându-se printr 'o

SOCIETATEA DE MÂINE

foarte activă muncă atâţia ani de zile. Pat ru mar i monografii socia­le au fost elaborate, pe baza cer­cetărilor pe teren, emiţându-se u-nele din sintezele cele mai temei­nice din câte s'au formulat până în acest ceas. Dealtfel d. dr. Cor­nel Grofşoreanu abordează un exa­men sistematic al curentelor vre­mii, scriind studii voluminoase. De curând d-sa ne-a surprins cu o în­făţişare a rezultatelor dobândite de „expoziţia învăţământului şco­lar" din oraşul Szekesfehervar (Ungaria) unde sociografia elevi­lor a deţinut un loc de frunte fiind anchetaţi 18.059 elevi din şcolile secundare şi 120.411 din cele pri­mare. Referitor la adăpost şi ali­mentaţie d. Grofşoreanu scrie ur­mătoarele rândur i în „România de Vest" din Timişoara :

„Situaţia adăpostului nu e prea favorabilă, deoarece % parte a co­piilor locuesc cu părinţii lor lao­laltă în locuinţe constatatoare din una cameră, eventual una cameră şi bucătărie; 14.8% a copiilor lo­cuesc împreună cu părinţii lor în-tr'o cameră unde se şi găteşte. Deşi numai 66.5% a copiilor tră­iesc într'o cameră cu părinţii, to­tuşi 80.3% dorm împreună cu membrii familiei, pentru a cruţa combustibilul. Şi mai desavanta-gioasă este statistica locului de dormit, deoarece numai 28% a co­piilor au pat, ori, dormesă separa­tă, restul de 72% este nevoit, ca să doarmă cu mai mulţ i într 'un pat.

„Cât priveşte alimentaţia, anche­ta a dat la iveală un tablou destul de sobru constatându-se că, în ziua anchetei numai 84.4% a co- • piilor a luat de trei ori masa, pe când 13% mănâncă de două ori la zi, 2.5% abia odată la zi şi 0.12%, adică 147 copii nu mâncaseră de­loc. Aceşti copii, deci,, flămânzesc în înţelesul strict al cuvântului. Numărul acestor nenorociţi ar fi şi mai considerabil, dacă 1543 de elevi n 'ar fi căpătat prânz la po­pota şcoalei. La fel obţinuse lapte dela şcoală 5856 copii. Este de reţi­nut că, în multe cazuri copiii nu mănâncă decât pâine goală. Astfel la dejun 11.6%, la prânz 6,4% şi la cină 8.8%. In concluzie, deci, nu­mai 57.3% a tuturor elevilor are alimentaţie suficientă".

Exemplele instruesc şi deschid orizonturi tuturora.

In Ungaria, ca şi în orice stat, problemele fundamentale ale so­cietăţii au fost prea mult t imp ig­norate !

E ceasul când pentru copii tre-bue începută marea campanie, căci o generaţie sănătoasă şi vânjoasă nu e posibilă fără concursul con­ştient şi sistematic al intelectuali­lor autentici, inimoşi şi gata de iniţiative noi.

155 ©B.C.U. Cluj

„Societatea de mâine": sumarul anului 1938 PROBLEME SOCIALE

l-lidrva Vlaicu: Aspecte clin-.Ţara Moţilor . liursa.şiu Alexandru : Problemele moţilor din Vaşcău Clopoţfl Ion : Satele răs'leţe ale României . . .

" Monografia unei comune d inBar i a t _^ ., .. Din nou printre moţi

Căminul şcolar . . . . ., ., Fenomenul sociologic contemporan

Vorvinul Dumitru .- Sociologia rura lă aplicată ,, Spre o adevărată societate de

mâine . . >Popa I: Realităţi din Munţii Apuseni Popa Titu : Ancheta deda Bclinţul Banatului

„ ., 15 ani de publicistică . . > Suciu Petru : Studiile mele pe teren în Ţara Moţilor

Te.odorescu Paul.- Kautsky şi Vandervelle

I N V Ă Ţ Ă M A N T - E D U C A Ţ I E

Chirilă Vasile : Cum putem avea o şcoală organizată în Munţii Apuseni

Clinciu loan: Răspuns la chestionar lancu Victor : Şase preciziuni Sadoveanu Izabela : Sugestii pentru formarea

elite . . . . :'-'. Sergescu Petre : Problema şcolară

ACTUALITĂŢI Hanu C. : £):n ,,Sipetul cu mărunţişuri '1

RarcaroiuHC-tin : Imperativul vremii Hugarin Gfrîgore : Biserica delâ Mar'gina

\ Ciuceanu'Emil: Despărţirea gazetarilor de moţi Vorvinul jburnitru : Bogăţia munţilor noştri Clopoţel Iţji: Cea mai delicata chestiune

\ Clopoţel Rădica/: De vorbă cu doi intelectuali moţi Eufrast: AdevSrul gol-goluţ Huniade traian: Centenarul .,-f.îazetei Transilvaniei". Olinesfu Xfarcel: Cultural izare^ sadelor • •

,, ' 'Z „' ' Bisericile de'; lemn Popa .Taşţi*: Memoriile lui lori M:lm . . . . Trandafir Horia : E de bun augur . . . .

. „ •, „ Viaţa ciobănească milenară în munţi i , . . . . ;

Trandafirfi Horia: Gazetarii în mijlocul poporului

POLITICA EXTERNĂ

C or vin ui Dumitru : Dispariţia Austriei şi apropierea româno-maghiară

Huniade. .Traian .- Să ne cunoaştem vecinii Popa TItu : Anglia Petrescu 'Nicolae : Politica Statelor Unite faţă de Eu­

ropa - • ' . . ,

Pagina

. 93 133 123 100

Pagina

i-3 50

4 135

68 67 59

3 16

139

64 9

17

14

129

117 61

102 37 51

136 16

114 13

138

63

36 19

118

87

Societatea de mâine : Jalea poporului român '(t Re­gina. Măria)

Trandafir Horia: Victor Branisce . . . . Trandafir Horia : Publicistul Ilarie Chendi

PROBLEME ECONOMICE Ardeleanu Gheorghe ; O expoziţie agricolă perma­

nentă . . . Ardeleanu Gheorghe; să intelectualizăm cooperaţia Rindea Teodor.- Viaţa muncitorului în oraşul Cluj Romeas Tiberiu : Politica agrară a statului român . liucurescu Petre .- Problema ieftinirii traiului Clopoţel Ion: Zootehnie şi diplomaţie Clopoţei Ion .• Un proces agrar de 20 ani Cosrna, Nerva Traian: Emanciparea Bihorului prin

cooperaţie Roman Valeriu dr : Importanţa recensământului me­

seriaşilor Teodorescu Paul: Tehnică. îndrumare şi ocrotire a-

gricolă cehoslovacă Trandafir Horia : Noile orientări ale Băncii Centrale

Cooperative

SATE, ORAŞE, REGIUNI

liarcaroiu C-tin : Beiuş, Oraviţa. Sălişte Bârna. Vlaicu : Pe drumuri transilvănene

VIAŢA INTELECTUALĂ CONTIMPORANA Grigoras C. Em. : Memorii . . ' . Olinescu Marcel: Ţinutul Hălmagiului Simtion T. E.: Atlasul limbii române

ARDEALUL VECHIU Din Bariţiu George : Omagiu scriitorilor .

< Popa Titu : Badea Gâldâu din Ponorel Tulbure Gh. : „Gazeta" dela Braşov şi presa

nă de altă dată ardei ea-

PAGINI LITERARE * £ *

liarcaroiu C-tin: Rânduri pentru un câine Hugarin Grigore : Cum se creează doina (iouza. Grigore; Un hoţ de porumb: vezurele Grigoras C. Em, : Teoria cunoştinţii

Karit ş: şcoala franceză Mitropol ;tul Şaguna scriitor şi '

153 76

54 21 25

110 34 58 28

55 v

27

19

22

71 8

89 92

115

Vi 30 J

Grigoras C. Em Huniade Traian: Mitropolitul Şaguna scriitor şi "pe­

dagog . . . . . l'redescu Lucian : Părinţ i i poetului Mihail Eminescu Răzvan Andrei: Cântecele bănăţene . . . . Soriciu (.: Pe culme, Vijelie. Vorbeşte pământul . 146

6 91 23

148 82

152 103 90

147

Teodorescu Paul ; Otto Bauer 70

FIGURF REPREZENTATIVE

Clopoţel Jon : Alexandru Papiu Ilarian . • 83. 141 Clopoţel Ttodica : Regina Măria augusta scriitoare 42 Huniade Traian : f dr. HertWik Iarnik . . 153 Popa 'Titu: Destinul măre ţ şi tragic al lui .Eîtimie

Murgii V : • •• . •] • 62 Popp Ghiţă: Mil'an Hodza . . . . . . 52\ Popp Chită: Milan Hordza 52>^ Popp Ghiţă: Ovidiu Densuşanu 60

CRONICI CULTURALE Bl ARTISTICE

liarcaroiu C-tin ; Teatru ca factor cultura-] liarcostan : Viaţa teatrală, regizorii, actorii Uruita Nicolae: Cronică plastică . . •*" Eftimiu Victor: Coloaria teatrelor ' . Teodorescu Gig: Expoziţia pictorului EustaţJu Stă

tescu . - . • . •

150 47 73 29

151

COPERTE ORIGINALE in fiecare număr de artiştii pic­tori Nicolae Brana, Catul Bogdan, Marcel Ohnescu şi Drăguţescu.

FAPTE IDEI SI OBSERVAŢIUNI, precum şi o bogată cronică de chestiuni sociale, de estetică şi critica lite­ra ră în fiecare număr dela 5 până la 10 pagin:.

Atelierele „IMPRIMERIA" S. A. R. Str. Matei Millo, 3. Telefon £.43.45

©B.C.U. Cluj