MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRI, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

LICEUL TEOLOGIC ORTODOX “NICOLAE STEINHARDT” SATU MARE

Lucrare de atestat

Slujitorii sfintelor altare şi taina hirotoniei

Prof.Coordoantor: Elev:Varga Ovidiu Kiss Melania

Satu Mare 2015

3

CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................................3Capitolul 1............................................................................................................................4Taina hirotoniei....................................................................................................................4

1.1.Instituirea dumnezeiască a Tainei şi Ierarhia bisericească sacrămentală în Noul Testament......................................................................................................................51.2.Elementele Tainei hirotoniei...................................................................................91.3.Preoţia generală sau obştească..............................................................................10

Capitolul 2..........................................................................................................................13Slujitorii sfintelor altare.Preoţia.........................................................................................13

2.1. Sublinitatea preoţiei.............................................................................................192.1.1. Chemarea şi vocaţia...................................................................................192.1.2. Jerta preotului. Râvnă şi conştientizare......................................................20

2.2. Păstorirea sufletelor..............................................................................................222.2.1. Adorarea şi tactul păstorului......................................................................23

CONCLUZII......................................................................................................................25BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................26Declaraţie...........................................................................................................................27

4

INTRODUCERE

Despre preoţie s-a scris şi s-a vorbit mult. Au scris şi au vorbit şi sfinţi, şi teologi.

S-a scris cu drag şi cu dorinţa de a ridica tot mai mult spre culmile sfinţeniei pe slujitorii

preoţiei, pe preoţi. Dar oricât s-ar scrie despre preoţie şi oricât s-ar vorbi, niciodată nu

este de ajuns. Preoţia are atâtea înălţimi, atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte

multă greutate poate fi cunoscută şi descrisă după cuviinţă. Preoţia este întocmai ca un

munte mare, ce-şi înalţă cu maiestate vârful spre ceruri, cu mult dincolo de nori. Alpiniştii

îl explorează, se caţără pe el.

Unii ajung de cunosc văile şi adâncimile de la poalele lui; alţii ajung până la

jumătate; alţii se caţără pe înălţimile care fac coroană piscului celui mai înalt; alţii reuşesc

de a se urca până unde fruntea muntelui se îngeamănă uneori cu norii; alţii, rari, rari de

tot, ating piscul cel mare. Dar nici unul dintre aceşti alpinişti nu poate spune că a străbătut

toate cărările muntelui, că i-a cunoscut toate frumuseţile, că i-a admirat înălţimile, că a

ascultat muzica tuturor izvoarelor lui, că şi-a desfătat privirile cu toată bogăţia floriloi lui.

Toţi spun că muntele e frumos, fiindcă e frumos chiar şi în puţinul ce l-au cunoscut; toţi

spun că muntele e grandios, că e măreţ, fiindcă e grandios, e măreţ chiar şi la înălţimea la

care au ajuns.

Despre înălţimea şi importanţa slujitorilor altarelor şi despre minunata taină a

hirotoniei voi vorbi şi eu în cele ce urmează, tradând subiectul dintr-o perspectivă

teologică modernă, spre a fi de folos atât mie cât şi altora de seama mea.

5

Capitolul 1Taina hirotoniei

În fiecare Taină, Mântuitorul Hristos Se dăruieşte celor ce s-au încorporat în Sine

ca mădulare ale Trupului Său tainic, Biserica, şi, după aceea, celor ce cred în El şi aleargă

la ajutorul Său dumnezeiesc, printr-o lucrare a Sa, iar în Sfânta Euharistie Se dăruieşte cu

însuşi Trupul şi Sîngele Sau. Dar fiind nevăzut şi voind să dăruiască Bisericii şi

membrilor ei Trupul şi Sîngele Sau, precum şi harul dumnezeiesc în chip văzut, Hristos a

hotărât să Se dăruiască oamenilor prin persoane văzute. Pe aceste persoane Mântuitorul

însuşi le alege şi le sfinţeşte prin Taina hirotoniei, dându-le Bisericii aşa precum Tatăl L-a

dat pe El lumii : "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi... Luaţi Duh

Sfânt" (Ioan, 20, 21-22).

Fără un subiect uman care să-L reprezinte pe Hristos ca subiect în chip văzut,

Hristos nu ne-ar putea împărtăşi ca persoană darurile Sale, sau nu S-ar putea dărui pe

Sine însuşi în celelalte Taine ca mijloace văzute. Dăruirea Sa nu s-ar putea face decât în

mod nevăzut.

Episcopul sau preotul sunt organele văzute ale Preotului şi Arhiereului nevăzut,

Hristos, în Biserică. Hirotonia îl face pe cel ce o primeşte iconom al Tainelor lui

Dumnezeu (I Cor. 4, 1) prin care Biserica se realizează şi se prelungeşte în umanitate.

Hirotonia este prin excelenţă Taină Bisericii, pe lângă faptul că este Taina care-L face pe

Hristos trăit prin preoţi ca subiect deosebit de credincioşi.

Dar dacă preotul şi episcopul sunt organe văzute prin care Hristos însuşi

împărtăşeşte harul şi darurile Sale celor ce cred în El, şi pe Sine însuşi, înseamnă că ei nu-

şi pot lua de la ei înşişi această calitate, de organe ale lui Hristos. Însă nici comunitatea

bisericească nu poate impune lui Hristos aceste organe prin care El să Se dăruiască şi să-

Şi împărtăşească darurile şi tot harul Său. În hirotonie, Mântuitorul însuşi îşi alege

organele Sale şi le investeşte de sus cu puterea Duhului Sfânt în Biserică şi pentru

Biserică.

De aceea şi Taina hirotoniei nu se săvârseste în afara Bisericii, ci în cadrul ei, şi

mai exact în Sfântul Altar, de către purtătorii autorizaţi ai ei, adică de către episcopii

existenţi, şi unora dintre membrii ei. Şi Biserica dă garantie că aceştia îi sunt daţi ei prin

6

aceia (adică prin episcopii hirotonisitori) şi de către Hristos. Acest lucru se arată concret

prin acel "vrednic este" cu care Biserica întreagă răspunde ori de câte ori are loc o

hirotonie de diacon, preot sau episcop.

Taina hirotoniei sau a preoţiei este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului

Bisericii şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei anume pregătite, în Biserică şi

pentru Biserică, harul dumnezeiesc într-una dintre treptele preoţiei, dându-i-se puterea de

a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi spre

mântuire.1

1.1.Instituirea dumnezeiască a Tainei şi Ierarhia bisericească

sacrămentală în Noul Testament

Sfânta Scriptură ne arată că Mântuitorul Hristos, dorind ca opera Sa de mântuire

adusă întregului neam omenesc să fie cunoscută peste veacuri şi roadele ei să fie însuşite

de fiecare dintre noi, Şi-a ales doisprezece apostoli, pe care i-a luat din mulţimea celor

care-L urmaseră şi mai apoi Domnul a mai ales şaptezeci (şi doi) pe care i-a trimis în

cetăţile şi locurile pe unde avea să vină El .

Pe aceşti apostoli, Mântuitorul Hristos îi investeşte cu puterea Duhului Sfânt,

chiar în prima zi a învierii Sale din morţi, seară când, stând în mijlocul lor, le-a zis :

"Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi... Şi suflând asupra lor a zis :

Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi

ţinute" (Ioan, 20, 21-23). Mântuitorul le dă putere şi îi trimite în lume, precum şi El a fost

trimis în lume de Tatăl. Este momentul culminant al îmbrăcării apostolilor de către

Hristos cu puterea Duhului Sfânt spre slujba apostoliei pentru care îi chemase. Acum,

dându-le lor pe Duhul Sfânt şi printr-un act vizibil - prin suflare (Ioan, 20, 22) - îi

instituie în serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu pentru oameni şi, prin această, instituie

Taina hirotoniei. Iar conţinutul acestei puteri dumnezeieşti date lor îndată după înviere,

nu numai cu cuvântul, ci şi prin suflare, adică printr-un semn sensibil : "a suflat asupra

lor şi le-a zis : Luaţi Duh Sfânt" (Ioan, 20, 22), le-a fost arătat tot de El, în mesajul dat

înainte de a Se despărţi de ei, înălţându-se la cer : "Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe

pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui

1 http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/administrarea-sf-taine-hirotoniei-69940.html

7

şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte Eu v-am poruncit

vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei, 28, 18-20)

şi "Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi

se va boteza se va mântui ; iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu, 16, 15-16). Şi

Evanghelia după Marcu spune mai departe : "Deci Domnul Iisus după ce a vorbit cu ei S-

a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, iar ei, plecând, au propovăduit

pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau" (Marcu,

16, 19-20).

Mântuitorul îi sfătuieşte pe apostoli să rămână în Ierusalim până ce se vor îmbrăcă

cu toată puterea de sus (Luca, 24, 49 ; Fapte, 1,8). Învestirea lor cu toată puterea Duhului

promisă de Hristos are loc la Cincizecime : "când toţi erau împreună în acelaşi loc li s-au

arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de

Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi precum le dădea lor Duhul a grai"

(Fapte, 2, 1-4 ; 1, 13-14). Acum deci, la Cincizecime, are loc învestirea personală a celor

ce se aflau împreună într-un loc cu toată puterea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta

că puterea Duhului este deţinută personal de fiecare dintre cei doisprezece apostoli, însă

aflându-se în comuniune cu toţi ceilalţi. Numărul celor doisprezece apostoli se

completase mai înainte cu alegerea lui Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul (Fapte, 1, 23-

26).

Slujba dată apostolilor şi inaugurată la Cincizecime nu se referă numai la ei, ci şi

la urmaşii lor. În mesajul dat apostolilor, înainte de despărţire, privind Biserica, în

calitatea ei de comunitate concretă a oamenilor cu Dumnezeu pe temelia propovăduirii şi

lucrării lor harismatice sfinţitoare, Mântuitorul Hristos îi asigură că va fi cu ei în toate

zilele până la sfârşitul veacului (Matei, 28, 20). Dar cum ei nu puteau să trăiască până la

sfârşitul veacului, înseamnă că harul preoţiei ce li se dă se va da mai departe, prin ei,

urmaşilor lor, prin succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor. Acest lucru a fost

înţeles perfect de către sfinţii apostoli, căci nu mult după Cincizecime ei mijlocesc şi

altora, în diferite grade, harul, adică puterea Duhului Sfânt, pe care au primit-o ei de la

Hristos pentru propovăduirea Evangheliei, săvârşirea celor sfinte - a Tainelor - şi

conducerea credincioşilor în Biserica spre mântuire.

Această împărtăşire a harului preoţiei o fac ei printr-un anume ritual şi anume,

8

după mărturiile din scrierile apostolilor, prin punerea mâinilor. Astfel, de la sfinţii

apostoli până astăzi, harul pe care l-au primit ei direct de la Mântuitorul (Ioan 20, 21-23)

şi de la Duhul Sfânt la Cincizecime (Fapte, 2, 1-4) se coboară asupra celor ce se

hirotonesc, conform celor rânduite de Hristos însuşi, numai prin mijlocirea lor, făcută şi

această tot cu puterea Duhului Sfânt care este în ei, adică în apostoli şi în episcopi,

urmaşii acestora.

Este foarte probabil că ritualul punerii mâinilor, adică şi partea văzută a Tainei

hirotoniei, să fi fost prescrisă chiar de Mântuitorul. Este bine ştiut că apostolii nu şi-au

permis să adauge nimic de la ei la cele spuse şi săvârşite de Hristos. Iar punerea mâinilor,

ca parte văzută a Tainei hirotoniei, afirmată de scrierile apostolilor, s-a păstrat în Biserică

până astăzi.

Prin punerea mâinilor şi rugăciuni, adică prin împărtăşirea harului, au fost

investiţi cei şapte diaconi: "...şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt,

şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmenă, şi pe Nicolae, prozelit

dm Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se, şi-au pus mâinile

peste ei" (Fapte, 6, 5-6). Despre diaconi se vorbeşte între adresanţii Epistolei către

Filipeni : "Pavel şi Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinţilor întru Iisus Hristos,

celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii" (Filip., 1, 1), precum şi în

Epistola I către Timotei, când arată însuşirile pe care trebuie să le aibă : "Diaconii de

asemenea trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri..." (I Tim., 3, 8, 12). Funcţia

lor era de a ajuta apostolilor, episcopilor şi preoţilor în slujba lor şi nu numai de a sluji la

agape, căci şi ei propovăduiau (Fapte, 6, 10 ; 7, 2 s.u. ; 8, 35).

Prin punerea mâinilor şi rugăciuni, adică prin Taină hirotoniei, au fost consacraţi,

în slujirea lor, preoţii : sfântul apostol Pavel şi Barnaba, după ce au propovăduit

Evanghelia în Listra, Iconiu, Derbe şi Antiohia, "cu rugăciuni şi cu ajunări, le-au

hirotonit preoţi în fiecare biserica, încredintându-i Domnului în care crezuseră" (Fapte,

14, 23). Dar treapta de preot este amintită şi în alte locuri : "Atunci apostolii şi preoţii, cu

toată Biserica (din Ierusalim) au hotărât să aleagă bărbaţi dintre ei şi să-i trimită la

Antiohia, cu Pavel şi cu Barnaba..." (Fapte, 15, 22). "Apostolii şi preoţii şi fraţii din

Ierusalim trimit salutări fraţilor dintre neamuri care sunt în Antiohia şi în Siria şi în

Cilicia" (Fapte, 15, 23). Sfântul apostol Pavel, trimiţând din Milet la Efes, a chemat la

9

sine pe preoţii Bisericii (Fapte, 20, 17). Lui Timotei, aşezat episcop în Efes, Sfântul

Apostol Pavel îi cere să nu-şi pună mâinile degrabă pe nimeni, ca să nu se facă părtaş la

păcatele acestora (I Tim., 5, 22), iar "preoţii care îşi ţin bine dregătoria să se

învrednicească de îndoită cinste" (I Tim., 5, 17). Lui Tit, pus episcop în Creta, Sfântul

apostol Pavel îi spune : "Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai

lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit" (Tit, 1, 5). Iar sfântul Iacov

zice : "De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el,

ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului" (Iacov, 5, 14).

Tot prin punerea mâinilor şi rugăciuni, adică prin Taină hirotoniei, sunt consacraţi

de sfinţii apostoli şi episcopii. Harul arhieriei a fost transmis, prin sfântul apostol Pavel,

episcopilor Tit (episcop în Creta: Tit, 1, 5) şi Timotei (episcop în Efes I Tim., 1, 3). Astfel,

scriindu-i lui Timotei, Sfântul Apostol Pavel îi aminteşte : "Nu fi nepăsător faţă de harul

care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai marilor

preoţilor" (I Tim., 4, 14) şi : "Din această pricina îţi amintesc să aprinzi din nou şi mai

mult harul lui Dumnezeu care este întru tine prin punerea mâinilor mele" (ÎI Tim., 1, 6).

Timotei şi Tit sunt arătaţi ca fiind episcopi, hirotonind preoţi (I Tim., 5, 22 , ÎI Tim., 2, 2 ,

Tit, 1,5). Sfântul Apostol Pavel vorbeşte apoi despre însuşirile ce trebuie să le aibă ei (I

Tim., 3, 1-7).

Sfântul Apostol Pavel aminteşte episcopilor că însuşi Duhul Sfânt i-a pus să

păstorească Biserica lui Hristos : "Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de turmă

întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi,, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe

care a câştigat-o cu însuşi sângele Său" (Fapte, 20, 28).

Hirotonia se face în Biserică şi are în vedere Biserica, în sensul că episcopul,

preotul şi diaconul îşi desfăşoară activitatea în Bisericî şi în slujba Bisericii, fiecare

potrivit treptei sale harice: "Pe preoţii cei dintre voi îi rog... păstoriţi turma lui Dumnezeu

dată în paza voastră, cercetându-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu

după câştig urât, ci din dragoste ; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pildă

făcându-vă turmei" (I Petru, 5, 1-3).

Întrebuinţarea, un timp nedistinct, a termenilor de episcop şi prezbiter, unul în

locul celuilalt, chiar dacă desemnau, uneori, aceeaşi persoană, fiindcă terminologia s-a

fixat ceva mai târziu, în perioada ce a urmat imediat sfinţilor apostoli, nu înseamnă că

10

între treptele ierarhice n-a fost o distincţie de funcţiune şi putere harică. Chiar dacă

numirile erau la început sinonimice, niciodată însă nu s-au făcut confuzii de atributii între

treptele harice.

1.2.Elementele Tainei hirotoniei

Aceasta are toate elementele care intră în definiţia unei Taine, adică : a) aşezarea

sau instituirea ei dumnezeiasca de la Hristos ; b) partea văzută sau sensibilă şi c) partea

nevăzută sau împărtăşirea harului dumnezeiesc cu efectele ei în fiinţă primitorului. Partea

văzută a hirotoniei constă în punerea mâinilor arhiereului pe capul celui ce se hirotoneşte.

Sfântul apostol Pavel ne-a arătat că de această punere a mâinilor depinde harul preoţiei (II

Tim. 1, 6). Fără ea nu este preoţie. Acest ritual sau act vizibil a fost practicat de sfinţii

apostoli pentru toate treptele ierarhiei bisericeşti şi au prescris că şi urmaşii lor să facă la

fel (I Tim. 5, 22), ceea ce s-a şi observat până astăzi.

Biserica Romano-Catolică tot prin punerea mâinilor împărtăşeşte harul preoţiei, în

Taină hirotoniei, cu observaţia pentru catolici că pot fi hirotoniţi mai mulţi diaconi şi mai

mulţi preoţi deodată, adică în cursul aceleiaşi Liturghii. În Biserica Ortodoxă nu pot fi

hirotoniţi în cursul aceleiaşi Liturghii şi zile decât câte unul din fiecare treaptă la

momentele respective.

Partea nevăzută a Tainei hirotoniei o constituie însăşi împartăşirea harului preoţiei

în respectiva treaptă, cu efectele ei. Astfel prin hirotonie se împărtăşeşte primitorului

harul care ajută şi îndreptăţeşte la împlinirea atribuţiilor ce revin respectivei trepte

ierarhice pentru care s-a hirotonit. Că împărtăşirea harului preoţiei are efecte, ne-o arată

sfântul apostol Pavel când zice: "Din această pricina îţi amintesc să aprinzi din nou şi

mai mult harul lui Dumnezeu, care este întru tine prin punerea mâinilor mele" (II Tim. 1,

6).

Hirotonia nu se repetă. Harul acestei Taine se împărtăşeşte unei persoane pentru

aceeaşi treaptă o singură dată, şi el rămâne în ea pentru totdeauna dacă nu cere

împărtăşirea harului preoţiei pentru o treaptă imediat superioară (diaconul şi preotul).

Canoanele pedepsesc cu depunerea atât pe cel ce primeşte hirotonia a două oară, cât şi pe

cel care hirotoneste o persoană care a mai fost hirotonită o dată valid.

11

Săvârşitorul Tainei hirotoniei este numai episcopul. Pentru hirotonia unui episcop,

foarte curând după timpul sfinţilor apostoli s-a stabilit că aceasta să fie făcută de trei

episcopi, sau de cel puţin doi episcopi, arătându-se prin această comuniunea episcopului

nou-hirotonit cu episcopatul întregii Biserici; iar hirotonia în diacon şi preot, de un singur

episcop. La catolici, hirotonia întru episcop, în împrejurări excepţionale, poate fi făcută

valid şi de către un singur episcop.

1.3.Preoţia generală sau obştească

Protestanţii nu recunosc Preoţia bisericească ca Taină şi deci nici caracterul

sacramental haric al celor trei trepte ierarhice. După această concepţie, între preoţi şi

credincioşi nu există nici o deosebire, fiindcă orice creştin, prin botez, este preot şi

oricare poate fi însărcinat de comunitate să îndeplinească slujirea preoţească. Dar, deşi în

principiu toţi creştinii sunt preoţi, totuşi, din motive practice, administrative, comunitatea

luterană cheamă, alege şi instituie numai anumite persoane în funcţia de preot pentru că

"nimeni nu poate să înveţe în Biserica şi să administreze Tainele, afară de cel chemat

canonic". Cei chemaţi şi instituiti păstori (preoţi) de către comunitatea bisericească pot

purta şi poartă numele de diacon, pastor şi episcop, dar ei nu se deosebesc şi nu se disting

sacramental de mulţimea credincioşilor. Dar nici între ei nu se deosebesc sacramental, de

vreme ce diaconul săvârseste tot ceea ce săvârseste pastorul şi episcopul. Deosebirile

ierarhice sunt exclusiv nominale şi de drept uman, neavând decât o importantă

administrativă.

Protestanţii, deşi au respins şi nu mai beneficiază de preoţia sacrămentală,

păstrează în comunitatea lor treptele de episcop, pastor, diacon ; mai exact, au pe păstori

care pot fi şi diaconi dar şi episcopi, aşezaţi, este adevărat, prin punerea mâinilor, sau pur

şi simplu numiţi dintre păstori (ca episcopi). Dar aceştia sunt delegaţi ai comunităţii care

i-a ales. Pastorul este deci un oficiu al comunităţii şi în serviciul comunităţii, având ca

sarcină principala propovăduirea cuvântului şi administrarea Tainelor : botezul şi Cina

Domnului (pentru unii şi pocăinţa şi îndeosebi cea publică, comună în biserica). Singura

preoţie în Biserică, zic ei, este preoţia obştească sau generală a creştinilor, a poporului lui

Dumnezeu, care vine de la Hristos.

Protestanţii fac deosebire între preoţie şi slujire, cea dintâi fiind comună tuturor

12

creştinilor, cealalta însă nu, fiind încredinţată de comunitate celui pe care ea l-a ales

pentru această slujba.

În sprijinul acestei teze protestanţii şi, mai mult decât ei, sectarii învoca

cunoscutele texte de la I Petru 2, 5-9 şi Apoc, 5, 10, precum şi Apoc, 20, 6, unde se spune

că toţi credincioşii sunt "seminţie aleasă şi preoţie împărătească". Se susţine, pe drept

cuvânt, o preoţie generală, universală sau obştească, care aparţine tuturor creştinilor. Dar

o slujire preoţească, de drept uman, încredinţată de comunitate numai anumitor persoane

alese în acest oficiu sau slujire, nu are temei în Scriptură. Ei oficiază o ceremonie

simbolică, în care credincioşii dau delegaţie unor persoane de a predică cuvântul lui

Dumnezeu şi de a administra Tainele, adică păstorilor, recte predicatorilor, care

îndeplinesc diverse slujiri.

Biserica Ortodoxă, ca şi Biserica Romano-Catolică, cunoaşte şi ea o preoţie

generală, ca aparţinând tuturor credincioşilor. Dar ea cunoaste şi o preoţie specială,

sacramentală, deosebită de această, intemeiata de Hristos însuşi, Care Şi-a ales din

mulţimea ce-L urma doisprezece apostoli, şi mai apoi 70 de ucenici, pe care i-a investit

cu puterea Duhului Sfânt în mod vizibil.. Această preoţie generală se dobândeşte într-

adevăr prin botez, dar nu numai prin botez, ci şi prin mirungere şi Euharistie.

Această preoţie generală sau obştească a credincioşilor, este starea de făptură nouă

în Hristos a celor care, odată încorporaţi în El prin botez, au primit şi relaţia personală a

Duhului, în Taină mirungerii, devenind nu numai "hristofori", ci şi "pnevmatofori",

unindu-se deplin cu Hristos în Sfânta Euharistie. Starea de făptură nouă în Hristos este

calitatea plenară de creştin a omului.

Prin încorporarea noastră deplină în Hristos, prin cele trei Taine ale iniţierii

creştine, noi toţi devenim preoţi şi jertfe în Hristos, învăţători şi călăuzitori spre mântuire

ai noştri şi ai altor credincioşi apropiaţi sau ai altor oameni, fără o răspundere formală

faţă de comunitatea bisericească. În textul: "Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă

duhovnicească, preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe duhovniceşti bineplăcute lui

Dumnezeu, prin Iisus Hristos" (I Petru, 2, 5), "pietrele vii" arată că creştinii formează în

Biserică o comunitate duhovnicească de persoane care se dăruiesc împreună şi fiecare în

parte lui Hristos, ca jertfe bineplăcute lui Dumnezeu. Dar această comunitate de persoane,

de "pietre vii" cum spune textul, şi fiecare în parte, îşi trag puterea de a se aduce, adică de

13

a se dărui lui Dumnezeu, din aducerea continuă a Jertfei lui Hristos şi din împărtăşirea cu

ea. Iar Hristos Se aduce continuu jertfă în Biserica prin cei cărora le-a dat această putere

şi poruncă, adică prin apostoli şi urmaşii lor, episcopii şi preoţii (Luca, 22, 19; I Cor., 11,

24 şi 25). Prin episcop şi preot, credincioşii se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui

Hristos.

Ca unii ce sunt încorporaţi în Hristos ca mădulare ale Bisericii, Trupul Său,

creştinii sunt o seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit al lui

Dumnezeu, ca să vestească în lume bunătăţile Celui ce i-a chemat la lumina Sa cea

minunată (I Petru, 2, 9), aşa cum a fost în Vechiul Testament poporul lui Israel preoţie

împărătească şi neam sfânt între celelalte popoare (Ies., 19, 5-6). Dar, alături de această

preoţie, este cea specială rezervată în Vechiul Testament lui Aaron şi semintiei lui până la

Hristos, instituită de Dumnezeu prin Moise pentru poporul Său (Ies., 18, 1-3 ; 40, 12-15 ;

Lev., 8 şi altele), şi apoi cea instituită de Hristos cu specială intenţie de sfinţire

permanentă a lumii.

Un element care nu trebuie să ne scape este acela că însuşi sfântul apostol Petru

face deosebire între preoţia generală obştească şi preoţia specială ca venind direct de la

Hristos şi cu o responsabilitate precisă în Biserica, atunci când, în cuprinsul aceleiaşi

epistole, spune : "Pe preoţii cei dintre voi îi rog, ca unul ce sunt împreună preot şi martor

al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere : păstoriţi turma lui

Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetându-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după

Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste

Biserici, ci pilde făcându-vă turmei" (I Petru, 5, 1-3).2

2 http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/sfintele-taine/taina-preotiei-hirotonia-69130.html

14

Capitolul 2Slujitorii sfintelor altare.Preoţia

Preoţia, ca sfântă slujire, este aleasă şi înaltă atât prin temeiul său dumnezeiesc,

cât şi prin lucrarea ei apostolească. Preoţia este slujirea aleasă şi înaltă din pricina

temeiului ei dumnezeiesc, fiindcă acest temei este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos,

Care a devenit Mare Arhiereu, fiind un arhiereu din Dumnezeu ”după rânduiala lui

Melchisedec” (Ev. 8,12) şi Care a stat în ceruri de-a dreapta Tronului slavei ca

liturghisitor al celor sfinte şi al cortului adevăratei mărturii, pe care le-a întemeiat

Dumnezeu şi nu omul.3

Preoţia este o rânduială tainică, dar simţitoare, având putere duhovnicească,

arătându-l pe preot, ca organ al Duhului Sfânt, mistagog şi liturghisitor al dumnezeieştilor

ierurgii, prin preoţie un om din rândul oamenilor, chemat prin harul divin şi voinţa

proprie, săvârşind pentru oameni, cele către Dumnezeu.

Referitor la temeiurile preoţiei în Biserică, această taină îşi are începutul de la

pogorârea Duhului Sfânt peste ucenicii şi apostolii Mântuitorului Iisus Hristos, aceştia

neavând vrednicia slujirii preoţeşti sacramentale până la acel moment când Duhul Sfânt îi

„prohiriseşte” sau desăvârşeşte ca preoţi în sensul de sacerdoţi. Era aşadar necesară

pogorârea, ca să fie unşi prin Duhul Sfânt (F.A 2, 2-6).

Deşi prin Cina cea de Taină s-a instituit Taina Sf. Euharistii, nici textul biblic, nici

părinţii apostolici sau Sfinţii Părinţi nu mărturisesc că „frângerea pâinii” s-ar fi săvârşit

de ucenici şi apostoli, până după evenimentul pogorârii Duhului Sfânt, ceea ce ne

îndreptăţeşte să mărturisim că numai prin darul preoţiei, împărtăşit în chip minunat de

milostivirea divină la Cincizecime, preoţia primeşte odată cu definirea ei caracterul de

iconomie a Tainelor lui Hristos.

Ierarhia bisericească a primit în timp valenţele cunoscute astăzi, odată cu

propovăduirea creştinismului la toate neamurile, unde apostolii au lăsat urmaşi şi slujitori

ai tainei tainelor ce aveau să fie gustate şi simţite în tot pământul. Pentru săvârşirea

lucrării de sfinţire, de propovăduire şi de păstorire a credincioşilor, după porunca

3 Sf. Nectarie de Eghina, "Despre preoţie", editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 9.

15

Mântuitorului Iisus Hristos, Apostolii au rânduit pe preoţi, adică pe slujitorii bisericii din

cele trei trepte ale ierarhiei: episcopi, preoţi şi diaconi. Potrivit cu harul dumnezeiesc

primit de fiecare la hirotonie, ei continuă în lume însăţi lucrarea de mântuire săvârşită de

Iisus ca Arhiereu, Profet şi Împărat.4

Scriitorii cărţilor Noului Testament arată limpede că slujitorii din cele trei trepte

bisericeşti ale preoţiei şi-au început lucrarea lor în diferite obşti de credincioşi încă din

primele zile ale bisericii. Scurtă vreme după ziua Cincizecimii, ierarhia bisericească se

înfăţişează deplin constituită, căci dacă pentru ascultarea adevărului despre Iisus şi

săvârşirea de rugăciuni credincioşii se puteau aduna în curtea Templului, în jurul

Apostolilor, însă pentru cuminecare şi agapă frăţească, precum şi pentru celelalte acte de

seamă ale cultului religios al creştinilor în epoca apostolică, era nevoie de slujba preoţilor

şi a diaconilor în bisericile rânduite în casele încăpătoare ale unor credincioşi (F.A 2; 42,

26).

Potrivit rânduielilor liturgice, poporul lui Dumnezeu este structurat ierarhic şi nu

poate fi conceput fără o asemenea ierarhizare, dar el nu e împărţit în două, ci structurat în

episcopi, preoţi-diaconi, ipodiaconi, citeţi, laici botezaţi catehumeni, Biserica veche,

cunoscând încă şi alte diferenţieri. Nu în schema împărţirii în două, în preoţi şi laici, ci în

principiul structurării poporului lui Dumnezeu, în care împărţirea în cler şi laici este într-

adevăr cea mai importantă (dar nu unica) îşi are locul şi monahismul.

În Biserica Ortodoxă există o relaţie cu totul specială între drept şi harismă. Ea nu

recunoaşte preoţiei un har sacramental-desprins de „drept”. Astfel, hirotonia episcopului

nu este conferită în mod absolut, ci concret, adică pentru un anumit scaun episcopal, la

schimbarea eparhiei un episcop nefiind hirotonit din nou, la fel petrecându-se şi în cazul

preoţilor şi a diaconilor.5

Lucrarea unificatoare a lui Hristos se exprimă prin aceea că preoţii ca întemeietori

ai comunităţilor locale sunt aduşi la unitate într-un centru văzut, care este episcopul.

Episcopul are o responsabilitate deosebită pentru propovăduire, păstrarea învăţăturii de

credinţă şi supravegherea săvârşirii corecte a Tainelor de către preoţi în eparhia sa.6

4 Patriarh Iustin Moisescu, Patriarhul Iustin-OPERA INTEGRALĂ-"Ierarhia bisericească în epoca apostolică", editura Anastasia 2002, p.95 Karl Christian Felmy, "Dogmatica experienţei eclesiale-înnoirea teologiei ortodoxe contemporane", editura Deisis, Sibiu, 1999, p.2966 Valer Bel, "Unitatea bisericii în teologia contemporană", editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p.204

16

Ţinând seama de acestea, „în fiecare parohie-comunitate este un om al tuturor

oamenilor, chemat fie ca martor, fie ca sfătuitor sau ca reprezentant în toate actele cele

mai solemne ale vieţii, care ia pe om de la sânul mamei sale şi nu-l lasă decât la mormânt,

care binecuvintează ori sfinţeşte leagănul, nunta, patul morţii şi sicriul; un om pe care

copilaşii se obişnuiesc a-l iubi, a-l venera şi a se teme fireşte de el; pe care chiar

necunoscuţii îl numesc părinte; la picioarele căruia creştinii merg şi depun mărturisirile

lor cele mai intime; un om care prin starea lui este mângâietorul tuturor nenoricirilor

sufletelor şi ale trupurilor; mijlocitor obligat între bogăţie şi sărăcie, care vede şi pe cel

sărac şi pe cel bogat bătând la uşa sa, rând pe rând; cel bogat pentru a-i lăsa milostenia în

ascuns, cel sărac pentru a o primi fără a se ruşina, care nefiind de nici o treaptă socială,

ţine deopotrivă la toate clasele: la clasele de jos prin modestia şi simplitatea vieţii; la

clasele înalte prin educaţia, ştiinţa şi înălţimea sentimentelor, ce inspiră şi recomandă o

religie a iubirii de oameni; în fine, un om, care ştie toate, care are dreptul de a spune toate

şi al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligenţelor şi asupra inimilor cu autoritatea unei

misiuni dumnezeieşti. Acest om este preotul.”7

Sublimă, sfântă, înfricoşată şi plină de răspunderi este această înaltă misiune a

preoţiei pentru că este slujirea lui Hristos, puterea şi izvorul preoţiei harice. Mântuitorul

Iisus Hristos a instituit taina preoţiei şi a încredinţat-o oamenilor care păstoresc, să

aprindă în sufletele păstoriţilor săi căldura iubirii de Dumnezeu şi flacăra luminii harului

celui mântuitor care mistuie şi curăţeşte întinciunea păcatelor şi alungă năvălirea

patimilor celor potrivinice.

În lucrarea „Despre preoţie” Sf. Grigorie de Nazianz spunea că: „preoţia

urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă

să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i

arate calea ca să şi-l păstreze; iar dacă şi l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi.

Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Şi

în sfârşit, scopul cel mai de seamă al preoţiei este să-l facă Dumnezeu şi părtaş fericirii

celei de sus, pe cel ce aparţine cetei de sus, pe om.”8

Fiecare om îşi poartă sarcina sa el însuşi, însă sarcina preoţiei o poartă cu fiecare

7 Pr. Prof. Petre Vintilescu, "Preotul în faţa chemării salede păstor al sufletelor", Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1935, pp. 65-66.8 Sf. Grigorie de Nazianz, "Despre preoţie", trad. De Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1987, p.170

17

preot în parte Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos cel ce a făgăduit că va „fi cu noi pînă la

sfârşitul veacurilor” (Mt. 28, 20). Tocmai acest fapt înalţă misiunea preoţiei mai presus

de orice demnitate şi slujire omenească, fiindcă preotul nu lucrează şi nu administrează

cele sfinte numai cu puterea şi capacitatea sa de om, ci cu cuvântul, cu inima şi cu puterea

lui Hristos.

Această putere harică cu care Dumnezeu a investit pe aleşii săi, are drept scop să

mijlocească revărsarea asupra noastră a darurilor dumnezeieşti necesare mântuirii şi

sfinţirii sufletelor noastre, căci prin lucrarea preoţiei, Mântuitorul Iisus a lăsat sarcina

preoţilor grija mântuirii sufletului omenesc, răscumpărat cu preţul scumpului Său Sânge.

În această artă a zidirii sufleteşti a credincioşilor, constă toată greutatea şi sublimul

preoţiei creştine, căci, parafrazându-l pe Sf. Grigorie Teologul, preoţia nu este aşa de grea

prin faptul că trebuie unde observi să vindeci purtările oamenilor, patimile lor, viaţa lor,

voinţa lor, alte asemenea acestora din om, ci prin faptul că prin preoţie preotul trebuie să

izgonească din suflet şi din trup tot ce este animalic şi sălbatic şi să pună în loc,

statornicind deopotrivă în inimă, tot ce este blând şi plăcut lui Dumnezeu.

Acestea îi făcea pe Sfinţii Părinţi să se sfiască în faţa primirii vredniciei de preot,

iar în anumite situaţii aproape că nu cutezau să o primească.

Chiar Sfinţii Trei Ierarhi s-au temut de această vrednicie, socotindu-se nevrednici

de această chemare, deşi erau curaţi ca îngerii. Sfiala Sfinţilor Părinţi de a primii acest

mare dar ”care pe cele neputinciose le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte”9 a făcut

încă din cele mai vechi timpuri ca preoţia să îndemne candidatul la responsabilizare şi

transfigurare din toate punctele de vedere, ca plecând din „interiorul sufletului” harul

Duhului Sfânt să înmiresmeze sufletul rău mirositor al păcatului.

Referindu-se la această sfială a slujirii Sfintelor Taine, Sfântul Ioan Gură de Aur,

în alcătuirea liturgică a rugăciunii din timpul cântării heruvimice al Sf. Liturghii

mărturisea odinioară, iar noi mărturisim astăzi şi până la sfârşitul veacurilor că: „Nimeni

din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau

să-ţi slujească Ţie, Împărate al slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător

chiar pentru puterile cele de cereşti”, arătând prin sublimitatea teologiei sale cât de mare

şi minunat este darul preoţiei, pe care trebuie să-l primim, să-l păstrăm şi nu în ultimul

9 "Arhieraticon", Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p.47

18

rând să-l privim cu sfiala sfinţeniei şi a dragostei creştine. Preoţia este poarta care se

deschide prin mijlocirea Sfântului Duh oamenilor pentru întâmpinarea noastră în bucuria

legii harului, primită prin jertfă de Sânge dumnezeiesc, jertfă care nu se termină niciodată

şi poartă care nu se închide pentru nimeni din cei dezlegaţi de pofte şi de desfătări

trupeşti.

Acelaşi mare dascăl al lumii şi ierarh continuă în rugăciunea tainică a cântării

heruvimice, pentru a întării dogma tainei preoţiei în faţa ereziilor care zguduiau biserica

vremurilor şi care clatină uneori şi biserica inimii noastre, zicând: „Dar totuşi, pentru

iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai

făcut om şi Arhiereu al nostru /…/ şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău duh, pe

mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi

să jertfesc Sfântul şi Preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge”. Iată deci că

Mântuitorul Iisus, făcându-se om s-a făcut şi mare Arhiereu, „hirotonind” prin puterea

Sfântului Său Duh pe cei ce prin aceasta îmbracă harul preoţiei, ca să stea (să locuiască

sau să se învrednicească a locui veşnic) înaintea sfintei Sale mese (a ospăţului celui

veşnic, care nu se sfârşeşte niciodată) şi să jertfească Trupul şi Sângele Tainic şi

adevevărat în acelaşi timp a „arhi-hirotonitorului” său prin excelenţă.

Aceasta este taina preoţiei tâlcuită cu atâta pricepere de Sfinţii Părinţi în general şi

în mod special de Ierarhii Sfinţi care au alcătui textele liturgice definitorii pentru preoţie,

unite în buchetul dumnezeieştii Liturghii răsăritene.

Preoţia este asemenea chipului Bisericii celei adevărate: adică un factor biblic,

tradiţional şi dinamic. Preoţia este biblică pentru că îşi are temeiuri biblice zămislite în

Legea Veche, născute şi plinite prin har şi jertfă în Legea cea Nouă, în chip trinitar şi

plenar.

Preoţia este tradiţională pentru că s-a păstrat şi transmis în chip văzut prin

succesiune apostolică în Duhul Sfânt, primind confirmarea veridicităţii şi a autenticităţii a

tuturor generaţiilor de până acum şi până la sfârşitul veacurilor.

Preoţia a fost, este şi va fi dinamică pentru că întotdeauna a împlinit, împlineşte şi

va împlini setea de har şi binecuvântare sfinţitoare a bisericii celei vii. Mai mult decât atât

preoţia prin unealta sa, adică prin preot, întotdeauna a deservit poporului prin toate

aspectele existenţei sale; şi când spunem aceasta ne referim la funcţiile pe care le-a avut,

19

le are şi le va avea preoţia în toate dimensiunile existenţei umane. Prin preoţie hristică

oamenii au primit, primesc şi vor primi iertarea de la Dumnezeu; prin preoţia hristică

oamenii au primit binecuvântare, mângâiere, alinare şi vindecare de la Dumnezeu. Prin

preoţia hristică oamenii dintotdeauna s-au unit sfidând dezbinarea demonică. Prin preoţia

hristică oamenii s-au dedicat în totalitate lui Dumnezeu, devenind monahi, iar mai apoi

sfinţi ai lui Dumnezeu şi modele de viaţă pentru alţii asemenea lor. Prin preoţia hristică

oamenilor li s-au deschis ochii moralităţii creştine, învăţând să ierte pentru a fi iertaţi şi

pentru a se putea unii cu Ziditorul, Mântuitorul şi Sfinţitorul. Prin preoţia hristică oamenii

au învăţat că a face bine, înseamnă a primi binele cel mai presus de lume. Prin preoţia

hristică a luat fiinţă filantropia creştină, care la ora actuală domină sfera filantropiei

mondiale şi nu se va sfârşi niciodată. Iată, deci un imn al dinamicii preoţiei, care

împotriva tăgăduitorilor acestei lumi nu va cădea niciodată pentru că este dată în dar de

Marele Arhiereu, Iisus Hristos Mântuitorul, întâiul şi veşnicul preot.

Preoţia oferă marele prilej al transfigurării prin vocaţie, rugăciune, har şi

permanentizare a păstrării tainei îndestulării din ospăţul duhovnicesc al Sf. Liturghii.

Frumeseţea preoţiei este mereu actuală şi la fel de proaspătă şi înmiresmată asemenea

dragostei celei dintâi pentru Dumnezeu, focul purificator al preoţiei putând arde cu

mistuire sufletul celui care o primeşte întru nevrednicia desfrânării sufleteşti. Preotul este

o prescură pentru cuminecătură, este pomul care poate rodi sau usca şi arunca în foc.

Prescura pentru cuminecătură, având pecete, chip şi consistenţă devine Trup şi Sânge a

Celui Care a zămislit-o, iar prescura nepecetluită este aruncată la o parte şi îngropată în

pământ, asemenea trupului pieritor.10 La fel şi preoţia nepreţuită devine o dramă veşnică

şi osândă pentru cel care primindu-o nu o preţuieşte şi îşi întinează sufetul, în care ea

sălăşluieşte, făcându-o o preoţie care îşi răneşte primitorul şi Dăruitorul.

Mântuitorul Iisus spune apostolilor şi ucenicilor că sunt sarea pământului şi

lumina lumii. Prin sare şi lumină totul se simte şi se vede. Omul nevăzător se clatină şi

suferă, la fel ca cel care nu se poate bucura de gustul mâncării. Aceasta doreşte a arăta şi

Mântuitorul apostolilor şi ucenicilor şi tuturor urmaşilor lor, şi anume că prin preoţie şi

propovăduire au misiunea de a da lumii gustul Euharistiei şi de a arăta lumina dezlegării

de păcate.

10 Arhimandrit Teofil Tia, "Elemente de pastorală misionară pentru o societate pos-ideologicăi", Editura Reontregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 161

20

2.1. Sublinitatea preoţiei

Preotul este un vas ales al lui Dumnezeu. Din izvoarele Revelaţiei Dumnezeieşti

şi din viaşa generală a Bisericii patristice reiese cu putere că Preoţia este chemarea

dumnezeiască şi trebuie tratată ca atare, având ca exeplu drept pilgă alegerea lui Levi sau

a lui Aaron.

Mântuitorul singur Şi-a chemat, şi-a ales apostolii, alegerea apostolului Matia în

locul lui Iuda s-a făcut tot printr-o chemare “Tu, Doamne, care ştii inimile tuturor, arată

din aceştia doi pe unul, pe care Tu l-ai ales” (FA. 1,24). Sfântul Apostol Pavel se numeşte

pe sine “ Apostolil Chemat”. Chiar şi Mântuitorul a avut o asemenea chemare, potrivit

cuvântului Sfântului Apostol Pavel: Aşa şi Hristos nu s-a preaslavit pe Sine însuşi ca să se

facă Arhiereu ci Cel ce a grait către El “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”.

Iată deci ce este chemarea: o dispoziţie lăutrică superioară pe care o pune

Dumnezeu în inima noastră, la care trebuie să răspundem cu entuziasm şi dezinteres.Este

un glas de chemare în sufletul fiecărui om. Ecoul acestui glas al lui Dumnezeu l-a avut

Samuiel în sufletul său când a fost chemat: “ Samuiele. Samuiele” şi acelaşi ecou l-a avut

şi glasul Mântuitorului în inimile apostolilor când au fost chemaţi de au lăsat toate şi i-au

urmat Lui.11

2.1.1. Chemarea şi vocaţia

Vocaţia de preot se face cunoscută şi prin semne exterioare, văzute: “calcă a

preot”, zice românul. Ea se vădeşte şi prin împlinirea anumitor condiţii şi descoperirea

anumitor aptitudini, unele din ele înăscute, altele dobândite în familie precum:

cuminţenia, cumpătarea, smerenia, evlavia, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, etc. Cel

ce are vocaţie pentru preoţie simte acest lucru şi se manifestp ca atare. El are un mod de

viaţă deosebit de al celor din jur. Din copilărie el se va arăta ataşat de Sfânta Biserică, de

practicile religioase, el va fi alături de preot împlinind în cadrul serviciului divin diferite

“osteneli”, el se v-a spovedi şi împărtăşi mai des decât ceilalţi de o seamă cu el. V-a fi

preocupat de citirea şi rostirea rugăciunilor şi cercetarea a cărţilor cu conţinut religios.

Dintr-o astfel de trăire şi manifestare se vor alege viitori păstori de suflete. Trebuie să

11 Irineu Pop Bistriţeanul “Preoţia şi arta pastorală” Editura Arhidicezană, , Cluj-Napoca , 2009, p.11

21

spunem că vocaţia e formă harică, e un dar şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Preotul creştin, care a primit preoţia fără să aibe chemare preoţească de sus e un

profesionist al altarului, nu un slujitor loial al lui Hristos. Sfântul Grigorie Teologul şi

Sfântul Ioan Gură de Aur erau scadalizaţi de îndrăzneala şi neruşinarea acestor preoţi care

făceau din preoţie un simplu mijloc de trai şi se comportau ca nişte traficanţi de Hristos,

nu ca iubitori de Hristos. Preotul fără vocaţie e un batjocoritor al celor sfinte şi nu va

scapa de pedeapsă el şi episcopul care l-a hirotonit, fără să-i fi făcut cercetare amănunţită

a chemării şi a pregătirii pentru preoţie.12

Vocaţia preoţiască trezeşte conştiinţa răspunderilor înfricoşate ale preoţiei şi

ezitarea sau refuzul de a accepta preoţia. Fuga de preoţie sau rezistenţa uneori prelungită

pe care i-au opus-o în general mulţi Sfinţi Părinţi vădea o conştiinţă vie şi scrupuloasă în

faţa acestei taine dumnezeieşti, iar această conştiinţă sublinia prezenţa vocaţiei preoţeşti.

Preoţi sunt datori să se autoexamineze spre a stabili dacă au sau nu vocaţie. Unele vocaţii

lente se precizează şi ies la iveală prin contactul neîntrerupt cu sfântul altar, cu preoţi

îmbunătăţiţi. Vocaţia nu exclude, ci impune o pregătire stăruitoare,bogată şi mereu

controlată.

Fiecare dintre slujitorii altarului sau dintre candidaţii la Preoţie trebuie să fie

conştienţi de vocaţie. “Dacă nu o simt să o caute”, spune Sfântul Apostol pavel. “Mi-e

teamă de preoţie cu toate că am fost chemat din tinereţe, iar ca să spun ceva necunoscut

de mulţi-scria Sfântul Grigorie de Nazianz-din pântecele mamei mele am fosr sortit

slujirii, am fost făcut dar lui Dumnezeu prin făgăduinţa mamei mele şi am întărit acest

dar mai târziu în vremea primejdiilor prin care am trecut. Dorul de a fi preot a crescut

odată cu mine.13

2.1.2. Jerta preotului. Râvnă şi conştientizare

Cheia sucesului în lucrarea preoţiască constă în râvnă şi conştientizarea pe care

preotul o are faţă de misiunea sa. Acestea două sunt două calităţi absolut necesare în toate

sectoarele de activitate şi care implică multă dăruire de sine, pentru a face ca neîncetat

calitatea muncii să crească.

O astfel de autojertifre trebuie să-l caracterizeze pe adevăratul preot, fiind că aşa 12 Ibidem, pp.11-1213 Ibidem, p.13

22

cum arată Sfântul Grigorie de Nazianz: “nimeni nu este vrednic de marele Dumnezeu, de

marea Jertfă şi de marele Preot, dacă nu s-a adus mai întâi el pe sine însuşi, ca jertfă vie şi

sfântă lui Dumnezeu”.

Prin râvnă se înţelege un imbold lăutric şi puternic, o pornire aprinsă, o însufleţire

în muncă, dar şi ştiinţă şi zel. Iar când este vorba de preot am putea adăuga ardoare şi

evlavie, că Hristos a venit să arunce foc pe pământ, iar preotul este torţa aprinsă care

poate duce acest foc în suflete. Prin râvnă preotul este un înger de curăţenie ce poate

apăra candoarea sufletelor răscumpărate de Arhiereul cel veşnic.

Râvna este evlavie şi renunţare, căci Sfinţii Părinţi adunaţi în Sinodul Trulan

stabilesc prin canonul 29 ca: “Sfintele altarului să nu se săvârşească decât numai de

persoane care au ajunat”. Lipsa de râvnă sau nepăsarea este condamnabilă, de aceea

canonul 58 apostolic dispune “ episcopul sau preotul, nepurtând grijp de cler sau de popor

şi neînvăţându-i pe ei dreapta credinţă, să se afurisească, iar presistând în lenevie şi

neglijenţă, să se caterisească”.

Ochii preotului trebuie să fie curaţi şi simpli ca şi porumbelul, iar mâinile lui să

fie fără pată spre a putea îndrăzni să-L atingă şi să-L ofere pe Mielul divin cel nepătat.

Mica Domnului, prin neprihanirea sa exemplară, a fost demnp să-L nască pe Iisus

Domnul pe Altar, să-L ţină în mâinile sale şi să-L facă să se nască în suflete precum S-a

născut în Betleem.14

Prin conştiinţiozitate păstorul de suflete se comportă ca “lumina lumii”, adică el

este conştient că Hristos la pus pe culmile istoriei prezente ca un far luminos pentru ca

pilda sa bună să strălucească până la mari depărtări. El ştie că trebuie să fie slobod de

orice păcat spre a putea îmblânzi mânia lui Dumnezeu, pornită pentru păcatele

oamenilor.Doritor de obţine pentru oameni harurile necesare înţelegem că Dumnezeu nu

l-ar asculta daca ar fi duşmanul Său.15

Numai prin râvnă şi conştiinciozitate preotul îşi poate îndeplini eficient chemarea

sa de a căuta oiţele rătăcite, a le lua pe umeri şi a le aduce în staul.Dar dacă el nu este

păstorul cel bun, oiţele vor fugi departe de el, pentru că ele nu cunosc glasul unui străin.În

acest fel, din vina preotului, Hristos v-a pierde acele sufelte dragi pentru care Şi-a vărsat

Sângele Său.

14 Ibidem, pp. 15-1615 Ibidem, p.17

23

Atunci când preotul vede că nu dă randamentul dorit şi nu poate atrage, acest

lucru se întâmplă probabil pentru că oaia nu recunoaşte în el semnele adevăratului păstor,

dulceaţa glasului, sfinţenia vieţii.Poate că a speriat-o cu ameninţări nepotrivite şi cu

nerăbdarea sa, sau cu mânie şi pretenţii nedrepte.Exemplul personal dă măsura auteticităţi

preotului, exemplele pe care el le dă conving mai mult decât cuvintele pe care le spune.

Preotul trebuie să fie pozitiv, entuziast, să dea speranţă, să vadă omul în el o adevărată

lumină. Viaţa pilduitoare a preotului este aceea care convinge, e argumetul cel dintâi şi

cel mai tare.

Aşadar râvna şi conştiinciozitatea, susţinute de harul divin, sunt cele două vâsle

de aur prin care preotul cârmuieşte corabia cu credincioşii săi spre limanul neînviforat al

mântuirii şi fericirii veşnice.16

Legat de putinţa preotului de a se mântui să ne gândim doar la episodul din

Vechiul Testament, atunci când Lot se afla în Sodoma, o cetate plină de păcate pe care

Dumnezeu din mulţimea păcatelor care se săvârşeau în ea a distrus-o. Şi la patriarhul

Avraam care se afla în afara oricărui cetate. Făcând o legătură între cele două personaje

biblice ale Vechiului Testament le putem contempla în realitatea contemporană ca Lot

fiind preotul de mir care se află în mijlocul turmii sale, anume în parohiile din oraşe şi

sate, iar Avramm ca fiind călugărul ce trăieşte departe de realităţile lumii în mănăstire

rugându-se neîncetat lui Dumnezeu. Prin rugăciunea lui Avraam, Dumnezeu la izbăvit pe

Lot care se afla în Sodoma, acest lucru ne face să credem că şi preoţii de mir, în greaua

lor misiune de a fi în mijlocul păcatelor omeneşti se pot mântui, menţinându-şi sufletul

treaz într-u Hristos şi prin rugăciunea duhovnicului de la mănăstire.

2.2. Păstorirea sufletelor

Deşi trăiesc pe pământ, ducându-şi viaţa în lume, preoţii sunt cinstiţi cu

încrederea de a chivernisi bunuri nepieritoare, veşnice. “Preoţia se săvârşeşte aici, pe

pământ, dar ea are rang între dregătoriile cereşti”, cum se exprimă şi Sfântul Ioan Gură de

Aur. În toate fenomenele vieţii şi ale lumii există o rânduială, prin care se conduce bunul

mers al lumii, o gradaţie prin care se măsoară răspunderea. Sacra răspundere se

încadrează şi ea în ansamblul ierarhiilor prestabilite de Dumnezeu, în ordinea naturii sau

16 Ibidem, pp.18-19

24

a mântuirii. Cu cât acţiunea cuiva are o rază de eficienţă mai extinsă şi pătrunde prin

autoritate mai adânc în rosturile existenţei, cu atât poartă o mai mare răspundere.

Mântuirea adusă de Hristos fiind cel mai mare bun, în sensul religios al

cuvântului, slujirii preoţeşti îi revine o mare responsabilitate.

Fără preot nu e mântuire sau mântuirea e cu totul nesigură. Conştiinţa că de el

atârnă sparta veşnică a sufletelor, trebuie să ardă neîntrerupt în fiecare. Datoria lui este să

pună o infinită seriozitate şi pasiune în lucrarea sa, pentru a se mântui pe sine şi pe cei ce

îl ascultă pe el.17

Preotul trebuie să fie mereu la datorie , un om pentru oameni, după chipul lui

Hristos.Trebuie să-i cunoască pe oameni, să aibe mâna delicată, plină de înţelepciune şi

de măsură când atinge pasiunile omeneşti. El are în sarcina lui păcatele, căinţa, nevoia şi

sărăcia oamenilor.Trebuie să aibe o inimă plină de mângâiere, de milostenie şi de iertare.

Uşa lui trebuie să fie mereu deschisă, candela lui trebuie să ardă mereu. El trebuie să aibă

în faţa lui mereu egalitatea dintre oameni şi nevoile acestora de iertare şi îndreptare,

indiferent de situaţia financiară sau socială.

Ales şi chemat de Dumnezeu preotul lucrează prin dragoste, în dragoste şi pentru

dragostea tuturor. El este un factor preţios pentru înţelegerea şi pacea între oameni şi

popoare.Preotul vrednic e un om de înaltă cultură pe care şi-o măreşte şi şi-o desăvârşeşte

continuu.

Misiunea preoţească este paralizată fără cultură, ea e paralizată de asemenea fără

viaţă exemplară şi fără râvna de a se îmbunătăţi şi desăvârşi pe alţii.18

2.2.1. Adorarea şi tactul păstorului

În inima preotului trebuie să fie scrise aceste cuvinte: “De-aş grăi în limbile

oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă răsunătoare şi chival

răsunător. Şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu

sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fiu ars, iar dragoste nu

am nimic nu-mi foloseşte” (1 Corinteni 13, 1-3).

În prima zi de după Rusalii trei mii de oameni s-au unit cu Biserica. A doua zi

încă cinci mii. Trebuie să recunoaştem că era o mare muţumire. Apostolii erau martorii 17 Ibidem, p.5718 Ibidem, p.61

25

dragostei. Din aceasta trăiau şi aceasta ne-au transmis-o. Aceasta i-a făcut atât de curajoşi

încât să suporte moartea şi chinurile. În ziua de azi puţini sunt cei ce ar murii pentru

Hristos, care este dragostea şi iubirea cea mai mare.

Când inima preotului începe să vibreze de o asemnea dragoste, cugetul lui deja

începe să depăşească sfera preocupărilor mărunte. Pe preot nu-l mai interesează acum atât

de mult preocupările sau interesele personale , nu-l mai subjugă grijile familiei sau

amănuntele de contrariere sau de neajunsuri, care rămân pentru el simple accidente

secundare, ci un singur ţel îl frământă, după cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur:

“Câtă ştiinţă trebuie să aibă şi câtă muncă trebuie să depună ca să schimbe viaţa

credincioşilor, să-i vindece bine şi să le supună lutul duhului” (în tratatul Despre Preoţie

al Sfântului Ioan Gură de Aur, paginile 173-174). Acesta este idealul sfânt al preoţiei în

slujna căruia trebuie să se dedice cu toată ardoarea, credincioşia şi fiinţa sa de păstorul de

suflete.19

CONCLUZII

Preotul este elementul care nu trebuie să lipsească din viaţa oricărui creştin, fiind

mijlocitorul către Dumnezeu şi săvârşitorul tainelor pe care Hristos le-a instituit spre a fi

de folos oamenilor, prezenţa lui în viaţa noastră trebuie să fie continuă şi să nu fie

înlăturată, tocmai pentru misiunea lui de a ne arăta calea spre mântuire şi a ne fi

19 Ibidem, pp.114-115

26

povăţuitor pe tot parcursul drumului.

Hirotonia face parte din cele 7 sfinte taine lăsate de Mântuitorul, având ca scop şi

misiune, transmiterea harului Duhului Sfânt, asupra celor ce vor urma să devină păstorii

ai turmei lui Hristos.

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti, 2003

2. "Arhieraticon", Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993

27

3. Grigorie de Nazianz, Sfântul, "Despre preoţie", trad. De Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1987

4. Irineu Pop Bistriţeanul “Preoţia şi arta pastorală” Editura Arhidicezană, , Cluj-Napoca , 2009

5. Karl Christian Felmy, "Dogmatica experienţei eclesiale-înnoirea teologiei ortodoxe contemporane", editura Deisis, Sibiu, 1999

6. Nectarie de Eghina, Sfântul, "Despre preoţie", editura Sophia, Bucureşti, 2008

7. Patriarh Iustin Moisescu, Patriarhul Iustin-OPERA INTEGRALĂ-"Ierarhia bisericească în epoca apostolică", editura Anastasia 2002

8. Petre Vintilescu, Pr. Prof. ,"Preotul în faţa chemării salede păstor al sufletelor", Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1935

9. Teofil Tia, Arhimandrit , "Elemente de pastorală misionară pentru o societate pos-ideologicăi", Editura Reontregirea, Alba-Iulia, 2003

10. Valer Bel, "Unitatea bisericii în teologia contemporană", editura Limes, Cluj-Napoca, 2003

11. http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/administrarea-sf-taine-hirotoniei-69940.html

12. http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/sfintele-taine/taina-preotiei-hirotonia-69130.html

Declaraţie

28