Universitatea PiteştiFacultatea Ştiinţe Juridice şi Administrative

Specializarea Administraţie Publică

Tema:Situaţia geo-politică a Europei în secolul al XIX-lea şi până

în prima jumătate a secolului XX

Echipa : Predica Anişoara Răileanu Lucia Retevoescu Cristian Şerban Adrian Simescu Georgeta Bercea Iulia

Piteşti 2011

Structura referatului

1. Intensificarea mişcarilor de libertate a popoarelor europene, dupa anul 1820 : perioada revoluţiilor din statele europene – evenimente şi evoluţii

2. Apariţia mişcărilor socialiste

3. Primul Război Mondial

4. Al Doilea Război Mondial

Bibliografie

1. Intensificarea mişcarilor de libertate a popoarelor europene, dupa anul 1820 : perioada revoluţiilor din statele europene –

evenimente şi evoluţii. Imediat dupa înfrangerea lui Napoleon, învingatorii organizează Congresul de la Viena pentru a redesena harta Europei. Trebuie sa se şteargă pur şi simplu un sfert de secol de frământari revoluţionare pentru a se reveni la Vechiul Regim.Congresul se angajeaza deci într-o acţiune de restauraţie. Splendoarea unei epoci minunate, după care suspină prinţii şi marea nobilime, afirmarea principiului legitimităţii dinastice, revenirea la intrigile şi manevrele diplomaţiei din secolul al XVIII-lea: este momentul sărbătoririi unei epoci de aur pe care Europa încearcă să o reânvie.

Congresul de la Viena va încerca să satisfacă pretenţiile celor patru învingători ai lui Napoleon, răspunzând în limitele posibilităţilor la imensa lor foame de teritorii. Va încerca de asemenea să restabilească un echilibru între marile puteri pe care Napoleon le-a supus şi dintre care nici una nu ar mai accepta de acum înainte ca acest echilibru sa fie repus în discuţie spre profitul rivalelor sale. În acest joc, ambiţiile monarhilor îşi găsesc satisfacţie, dar nu şi aspiraţiile naţionale, care au jucat un rol atât de important în căderea Imperiului. Dar există şi reversul medaliei. Pentru a păstra Europa croită după măsurile vechilor dinastii, neluand în seamă în mod deliberat dorinţele şi aspiraţiile popoarelor, comunitatea suveranilor de pe continent trebuie sa pregăteasca mijloacele de constrângere care îi vor permite să facă faţa mişcărilor de protest previzibile. Îmbrăcat în accentele mistice ale „Sfintei Alianţe” sau în realităţile mai concrete ale „sistemului Metternich”, ia fiinţă în 1815 un pact de asistenţă mutuală între monarhi împotriva frământărilor revoluţionare, şi până în 1823 acesta permite împiedicarea tuturor mişcărilor liberale sau naţionale europene.Dar această solidaritate silită dintre puterile europene, realizată împotriva supunerii în discuţie a ordinii din 1815, este de scurtă durată : nu după mult timp această ordine din 1815 este contestată. Rusia.Deşi Petru cel Mare (1682-1725)accelerase tranziţia Rusiei către modernitate,la sfârsitul secolului al XVIII-lea tara realizase puţine progrese în direcţia unor modernizari sociale si politice. Rusia avea o lunga istorie de rascoale şi lovituri de palat.În cadrul acestei forme istorice de protest,rebelii nu încercaseră niciodata să rastoarne sistemul de guvernare.În decembrie 1825,la moartea lui Alexandru,revoluţionarii s-au ridicat la luptă cu scopul de a lichida autocraţia. În Rusia învatamântul reprezenta un privilegiu acordat aproape în exclusivitate nobilimii.În secolul al XVIII-lea,această elită intelectuală a suferit influenţa gândirii franceze,astfel că mulţi ruşi au adoptat idei iluministe.Când au izbucnit războaielenapoleoniene,aristocraţia instruită includea în rândurile sale şi corpul de ofiţeri însărcinat cu campaniile din Imperiul Francez. Astfel,membrii celor mai instruite şi mai liberale grupări din Rusia au venit în contact cu viaţa occidentală,experienta care le-aintensificat dorinţa de înnoire socială si politică.La întoarcerea acasă,o parte din ofiteri au înfiinţat societăţi secrete având drept scop tocmai producerea unor asemenea schimbări.Aceşti conspiratori au devenit decembriştii din 1825.

La moartea lui Alexandru I,în decembrie 1825,fratele lui mai mic,Nicolae,a emis pretenţii la tron.Incertitudinile referitoare la legalitatea întronarii lui Nicolae au oferit rebelilor prilejul mult asteptat.Trei mii de soldati urmau să depună juramântul oficial în faţa noului ţar.Ofiţerii implicaţi în conspiratie au convins însă militarii să nu participe la ceremonie.Rebelii sperau că acest incident va înlesni acceptarea unei monarhii constituţionale.După mai multe ore de expectaţie,trupele fidele ale lui Nicolae au recurs la folosirea artileriei,ucigând între şaizeci şi optzeci de persoane. Revolta din capitală a încetat numaidecât. Curând,nucleele conspiraţiei au fost înăbuşite în întreaga ţară,patru lideri decembrişti au fost executaţi iar alte sute au fost aruncaţi în închisori sau exilati.În deceniile care au urmat,decembristii au ajuns sa fie considerati eroi de o buna parte a poporului rus.În 1825,însa,prea putini erau aceia care acordau atentie cauzei lor.Deşi valul represiv din ultimii ani de domnie ai lui Alexandru I a contribuit la izbucnirea revoltei decembriste,Nicolae I (1825- 1855)a amplificat sistemul represiv.El a reorganizat Consiliul Executiv de Stat,Cancelaria Majestăţii sale,în secţiuni cu

răspunderi clar determinate.Printre îndatoririle Secţiunii a treia se numarau crearea şi dirijarea unei noi forţe represive,numită uneori “poliţia secretă ”,deşi membrii săi purtau uniforme azurii.De asemenea,Nicolae a instituit o cenzură severă a presei şi a stabilitcriteriile de apreciere a cetăţenilor loiali.Doctrina de stat a “nationalităţii oficiale ”îi caracteriza pe adevaraţii ruşi drept adepţi convinşi ai autocraţiei,ortodoxiei şi naţionalismului.Nimeni nu avea dreptul să conteste aceste valori sacrosancte.Rusia a intrat în epoca împarţirii intelighentiei în “pro-occidentali ”(care sustineausuperioritatea civilizatiei vestice) şi “slavofili ”(care militau pentru întoarcerea la vechile tradiţii slave,detestând atât instituţiile ruseşti ale timpului cât şi cultura occidentală).Cele doua direcţii şi-au dovedit,în timp,perenitatea. Anglia. Sistemul britanic de guvernare a fost dominat,în această perioadă,de liderii parlamentari.Condiţiile socio-politice în schimbare şi accesele de nebunie ale regelui George al III-lea au zădărnicit tentativa acestuia de a reinstaura controlul monarhiei însfera politicului.Fiul sau,George al IV-lea,care a domnit între 1820 şi 1830,a contribuit într-o măsură şi mai mare la subminarea instituţiei monarhice.Ca urmare,fractiunile care dominau Parlamentul şi-au consolidat poziţia. Aristocraţia devenea din oficiu membră a camerei superioare a Parlamentului, Camera Lorzilor. Deţinătorii de proprietăţi se orientau spre Camera Comunelor. Gentilomii relativ înstăriţi din mediul rural şi aristocraţii dominau ambele camere,precum şi cele două partide care funcţionau în cadrul lor,Tory şi Whig. Partidul Tory era adeptul fervent al conformismului religios sub egida Bisericii Anglicane,însă după apariţia republicanismului în Franţa principalul său obiectiv l-a constituit opoziţia faţă de această ideologie revolutionară.Mulţi ani,partidul a reuşit să-şi impună doctrină în Anglia.Lordul Liverpool a fost prim-ministru între1811 şi 1828,iar partidul său a continuat să domine în guvern până în 1830.În mod tradiţional,partidul Whig reunea pe aristocraţii bogaţi,proprietari de pamânt,având astfel multe aspecte commune cu partidul Tory.În plus,partidul apăra interesele claseiindustriale în ascensiune,precum şi pe cele ale disidenţilor protestanti. Ambele partide parlamentare erau alcătuite din membri care doreau o reformă moderată.Partidul Whig şi oamenii de afaceri adepţi ai comerţului liber constituiau principala ameninţare laadresa tradiţiilor şi legilor susţinute de către vechea elită.Cum gruparea Tory,care reprezenta aceste elemente tradiţionaliste,deţinea supremaţia în Parlamentul Britanic,reforma sistemului electoral a devenit principala preocupare a factiunilor nemultumite. Membrii Parlamentului intrasera în corpul legislativ în calitate dereprezentanti ai comitatelor rurale sau ai oraselor mici.Fiecare district trimitea în

parlament doua persoane.Procedurile de alegere a acestor reprezentanti ramasesera neschimbate vreme de 150 de ani.Astfel,asa-numitele “târguri putrede ”continuau sa fiereprezentate de doi membrii în Parlament,în timp ce câteva centre urbane importante nici nu erau reprezentate.În urma alegerilor parlamentare din 1830,50 din locurile detinute anterior de Tory au revenit partidului Whig si altor grupari similare. În 1831,conservatorii antireformisti din Camera Lorzilor au blocat o reforma care prevedea redistribuirea locurilor din Camera Comunelor si extinderea dreptului de vot.Primul ministru, lordul Gray,l-a convins pe rege sa anunte ca va asigura crestereacorespunzatoare a numarului de membri pentru ca legea sa poata fi aprobata în camera superioara.Camera Lorzilor a cedat.Reforma.electorala din 1832 lua aproape 150 de locuri de la districtele reprezentate excesiv si le repartiza unor zone insuficientreprezentate.Legea cobora limita de avere a electoratului,suficient ca sa acorde drepturi electorale unei cincimi din populatie.Aceste schimbari au sporit influenta clasei mijlocii urbane,aflata în plina dezvoltare,creând totodata un precedent pentru astfel de

schimbari electorale pe criterii socio-economice.Legea instituia în Anglia cel mai democratic sistem de guvernare din Europa,desi la conducere continua sa se afle o minoritate. În a doua jumatate a secolului al XIX-lea, în partea de nord-vest a continentului se dezvoltă capitalismul industrial. Dar tinde să apară o prăpastie între Europa industrială a „calului putere” şi Europa arhaica a „calului de tractiune” din est si din sud. Pe teritoriile industrializate se operează o modificare a harţilor în favoarea Germaniei şi în detrimentul Regatului Unit. În sfârşit, crizele economice şi mai ales marea depresiune din anii 1873-1875 repun în discuţie dogmele capitalismului liberal din cauza concentrării sau a protecţionismului care denaturează condiţiile concurenţei. Acest apogeu economic este însoţit de întaietatea europeană în lumea epocii. Aceasta din urma este marcată de triumful imperialismului european. Emigraţia europeană duce la constituirea unor vaste imperii coloniale şi la răspandirea dincolo de mari a limbilor, a tehnicii, a religiilor si a modelelor institutionale si culturale ale batranului continent. Intaietatea stiintifica si tehnica a europenilor, bogatia capitalurilor lor investite in strainatate le asigura influenta politica asupra planetei. Nemaifiind ingradita, datorita liniilor ferate, a alfabetizarii sau a serviciului militar, lumea rurala cunoaste o imbunatatire lenta a conditiilor de locuit, a tehnicilor utilizate, a modului de viata, dar isi pierde trasaturile specifice si incepe sa adopte modelele urbane. O alta evolutie importanta: urbanizarea si industrializarea provoaca o crestere rapida a paturii muncitorilor. Conditiile sale de viata evolueaza datorita bunastarii generale si luptelor muncitoresti. Acestea sunt realizarile sindicalismului in plina dezvoltare si a socialismului, care cunoaste la sfarsitul secolului patrunderea conceptiilor marxiste.Dar gruparea sociala care castiga in urma evolutiei economice este burghezia, corp heteroclit, care, de la clasele dominante, care controleaza bancile si industria, pana la „clasele mijlocii”, a caror eterogenitate devine o regula, tinde sa-si unifice modul de viata. Franta.Coaliţia de state europene care l-a înfrânt pe Napoleon a restaurat dinastia de Bourbon,aducându-l la tron pe Ludovic al XVIII-lea în 1814.Noul rege a optat,totusi,pentru reconstrucţia partială a sistemului existent înainte de revoluţie.El şi-a oficializat revenirea prin elaborarea unei noi constituţii a Franţei,Carta din 1814. Documentul prevedea existenţa unui organ legislativ ales de un numar strict limitat de persoane,cei mai bogaţi100 000 de oameni dintr-o naţiune de aproape 30 000 000.

Carta mentinea Codul lui Napoleon şi reforma religioasă operată de el,instituiacontrolul statului asupra învatamântului,garanta egalitatea în faţa legii şi îngaduia păstrarea pamânturilor cumparate din fostele domenii ale nobilimii sau ale Bisericii.Deşi constituţia lui Ludovic nu preciza obligaţia miniştrilor de a actiona în conformitate cumajoritatea parlamentară,până la urmă primul ministru a adoptat această cale.Guvernarea responsabilă a devenit o problemă politică extrem de importanta, stârnind numeroase dispute. Faptul că Ludovic acceptase cele câteva schimbări liberale a produs reacţia imediată a tradiţionaliştilor.Aceştia respingeau politica moderată a regelui,militând pentru restaurarea deplină a vechii ordini aristocratice şi monarhice.În fruntea lor se afla chiarfratele regelui,contele de Artois. La moartea regelui,în 1824,el se va urca pe tronul Franţei sub numele de Carol al X-lea. Curând, noul rege a început să orienteze Franţa direct spre trecut.Într-un singur an,aristocraţii care îsi pierduseră pamânturile au primit

compensaţii din partea statului.În continuare,Carol a încercat să restabilească controlul Bisericii asupra învatamântului.În Franţa au izbucnit proteste.Opoziţia s-a estompat în 1827,când regele a acceptat ca politica executivului să reflecte voinţa majorităţiiparlamentare.Cu toate acestea,doi ani mai târziu,monarhul şi-a schimbat radical poziţia.Camera Deputatilor a protestat dar Carol a reacţionat dizolvând legislativul.El a aprins,fără sa ştie,flacara revoluţiei.În noul parlament,adversarii săi au obţinut şi mai multe locuri.În această situaţie Carol a emis Ordonanţele din iulie,o serie de decrete care anulau recentele alegeri parlamentare, instituind un sever control asupra presei şi anulând votul a trei patrimi dintre alegatori.Rezultatul a fost ridicarea maselor dinParis.Astfel,ultimul monarh al dinastiei de Bourbon a fost obligat.să fugă în Anglia. Curând,un “monarh burghez ”,Ludovic Filip de Orleans,a devenit “regele francezilor ”.Pe tot parcursul domniei sale (1830-1848),noul monarh,a carui familie de viţă regală sprijinise răsturnarea lui Ludovic al XVI-lea în 1792,a tinut seama de interesele marii burghezii.Din 1815, anumite categorii profesionale si clasa oamenilor de afaceriprosperi au preluat controlul asupra sistemului socio-economic.În 1830 ei i-au înlocuit din nou pe aristocrati,alegându-si un govern care sa-i reprezinte.Ludovic Filip a repus,de asemenea,în drepturi Carta din 1814,anulata de catre Carol al X-lea.Mai mult,el i-a revizuit prevederile electorale,acordând drept de vot la 200 000 de persoane. Trăsături comune şi specifice ale revoluţiilor din 1848-1849 Rolul personalităţilor în cadrul revoluţiilor.Istoricul şi filozoful francez Alexis Tocqueville îşi avertiza compatrioţii la începutul anului 1848, într-un discurs ţinut în Camera Deputaţilor, de pericolul şi valul schimbărilor ce aveau să abată asupra continentului:  ”Dormim pe un vulcan… nu vedeţi că pământul se cutremură din nou? Suflă un vânt de revoluţie, furtuna e la orizont.” De fapt, anul 1848 a fost demn de ţinut minte în Europa, fiind plin de evenimente dramatica, violente, cu speranţe şi eşecuri. A fost anul epidemiei de holeră din Europa provocând multe pierderi de vieţi omeneşti din cauza dezorganizării complete a societăţii în multe domenii. A fost anul apariţiei Manifestului Comunist al lui Carl Marx, în care erau exprimate deja principiile revoluţiei muncitorilor salariaţi. A fost un an al speranţei în revoluţiile care izbucniseră în toată Europa, dar s-a încheiat cu un an al eşecului. Au existat o mulţime de revoluţii, mai mari şi mai pline de succes în lumea modernă, dar nici una nu s-a răspândit mai rapid, mai profund şi mai cuprinzător decât revoluţiile din 1848-1849 trecând frontiere şi chiar oceane. A fost un proces general european, chiar dacă au existat diferenţe naţionale semnificative, datorită premiselor zonelor geo-politice foarte variate. Cu o forţă deosebită s-au manifestat ideologiile naţionale.

Totuşi, este singura revoluţie care a afectat în Europa atât părţile dezvoltate, cât şi pe cele înapoiate ale continentului. Această ”primăvară a popoarelor” s-a dovedit însă a fi foarte departe de a reprezenta punctul de cotitură, pentru o Europă dornică de schimbare. A fost o poartă pentru o perioadă care avea să fie dominată de marile imperii doritoare de menţinere a echilibrului politic, dar şi o perioadă a apariţiei unor state naţionale independente. Revoluţiile se deosebeau între ele ca formă de manifestare, program sau durată, prin capacitatea de realizare a dezideratelor, prin forţa acţiunilor represive, gradul de dezvoltare şi libertăţile politice şi naţionale dintr-o ţară sau alta. Totuşi, după caracterul lor, după scopurile finale, metodele de acţiune, revoluţiile din 1848-1849 din ţările europene au avut mai multe trăsături comune. Ideologic, programul revoluţiei a fost unul asemănător, însă lipsa unui lider cu autoritate a fost fatală pentru destinul multor ţări care au participat la revoluţie.

Libertăţile individuale, de întrunire, de asociere, a presei au fost prevederi politice comune ale programelor revoluţionare. Programele reflectau problema socială prin abolirea privilegiilor feudale, soluţionarea problemelor sociale ale muncitorilor industriali, emanciparea ţăranilor prin intermediul abolirii iobăgiei, ori a clăcii, constituirea gărzii naţionale, care trebuia să apere interesele poporului, independenţa justiţiei, autonomia comunală, organizarea modernă a statului, înlocuirea burgheziei bancare cu cea industriale. Revoluţiile au avut ca scop şi unificarea şi constituirea statelor naţionale.În Franţa, şi parţial în Sicilia şi la Viena, s-au desfăşurat revoluţii democratice, care au urmărit fie lărgirea şi adâncirea cadrului politic democratic al statului, fie instaurarea acestuia. În Europa dintre Rin, Gurile Dunării, Marea Baltică şi Sudul Italiei s-au desfăşurat revoluţii cu caracter predominant naţionale. Aici, drepturile şi libertăţile naţionale, precum şi problemele specifice regimurilor feudale târzii, au cerut înlăturarea structurilor sociale şi politice feudalo-absolutiste, modernizarea societăţii şi statului prin instalarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale şi promovarea independenţei şi unităţii naţionale cu sisteme de guvernare constituţional-parlamentare.Revoluţia din Franţa apare ca un caz particular. Revoluţia izbucneşte iniţial (februarie 1848) datorită crizelor nefaste climaterice ce compromiseră recoltele şi în urma cărora preţurile au crescut. Monarhia burgheză este abolită, iar Franţa este declarată republică. Guvernul provizoriu proclamă votul universal, dreptul la muncă şi sunt înfiinţate şantiere pentru şomeri. Au loc primele alegeri efectuate pe baza votului universal pentru alegerea Adunării Constituante (23 aprilie 1848). Este proclamată libertatea presei, a întrunirilor, lichidată pedeapsa cu moartea. Constituanta promulgă Constituţia celei de-a 2 republici franceze (12 noiembrie 1848) ce consfinţeşte cuceririle revoluţiei: votul universal, regimul parlamentar, libertatea presei, dreptul la asociere. Alegerile de peste o lună, însă, provoacă o surpriză de proporţii prin câştigarea lor de către prinţul Ludovic Napoleon Bonaparte. Acesta, prin forţă şi abilitate, ascunzându-şi opiniile conservatoare, a reuşit să înlăture din viaţa politică partidele de orientare democratică care credeau iniţial că ”e un cretin pe care îl vor manevra”, să dizolve Adunarea Legislativă şi să iniţieze lovitura de stat din 2 decembrie 1851, preludiu al restaurării imperiului. Tulburările franceze nu au declanşat pur şi simplu revoluţii asemănătoare în celelalte ţări. Revoluţiile au avut loc în acelaşi timp deoarece anumite condiţii din Franţa, Germania, Imperiul Habsburgic erau asemănătoare. Congresul de la Viena făcea din Imperiul Austriac o mare putere în Europa, reprezentată printr-un mozaic de popoare (italieni, cehi, polonezi, sârbi, români, sloveni, croaţi, maghiari), în care germanii nu erau decât o minoritate. Imperiul Austriac a fost

puternic zdruncinat de mişcările revoluţionare din 1848-1849 care au urmărit în Austria propriu-zisă abolirea sistemului absolutist şi instituirea regimului constituţional liberal, iar în afara ei, popoarele încorporate de-a lungul secolelor au dorit obţinerea autonomiei sau independenţei naţionale, precum şi transformarea în spirit modern a structurilor sociale şi politice, ceea ce însemna liberalizarea sau democratizarea vieţilor politice. Realizarea acestor sarcini a revoluţiei era legată în mod indispensabil de necesitatea lichidării orânduirii feudale: privilegiile de castă ale nobilimii, dependenţei personale a ţăranului de moşier, transformării Austriei dintr-un stat feudal absolutist în unul burghez.În Germania au fost declanşate două serii de mişcări care s-au radicalizat după demisia cancelarului austriac: mişcări liberale în interiorul fiecărui stat şi mişcări naţionale unitare. În prima fază, s-au desfăşurat aproape paralel în statele Confederaţiei germane reuşind să imună guverne de orientare liberală şi legi cu caracter constituţional. Cea mai însemnată dintre ele s-a desfăşurat în Prusia. Regele Prusiei a fost de acord să-i

cheme la guvern pe liberali care au iniţiat un program de reforme. Acesta şi-a slăbit popularitatea din cauza inconsecvenţelor politice: neacordarea drepturilor naţionale polonezilor, blocarea desfiinţării obligaţiilor feudale ale ţăranilor. Regele a organizat o lovitură de stat împotriva guvernului liberal, înlocuindu-l cu altul conservator. De atunci, Prusia a devenit principalul agent de înăbuşire a revoluţiei prin forţă armată. Episodul cel mai semnificativ al revoluţiei germane a fost convocarea unui parlament la Frankfurt (18 mai 1848), format din deputaţi aleşi din toate statele Confederaţiei. Este elaborată o Constituţie care a pus bazele unificării viitoare a Germaniei. Deputaţii au optat pentru un imperiu cu structură federativă (având în frunte un împărat, asistat de organisme centrale, executive şi legislative, dar păstrând o autonomie internă limitată a statelor princiare şi a oraşelor libere dintre care fusese compusă Confederaţia. Regele Prusiei a refuzat să joace acest rol deoarece n-a vrut să guverneze după o Constituţie asupra căreia el nu se pronunţase. Astfel, parlamentul de la Frankfurt a fost dizolvat, iar înfăptuirea unităţii naţionale a fost amânată. Revoluţia în statele italiene avea obiective social-politice, dar, în primul rând, urmărea lichidarea dominaţiei străine (austriece şi franceze), realizarea unităţii naţionale şi constituirea unui stat italian unitar modern. Într-un şir de state italiene biruie revoluţia şi sunt adoptate constituţii liberale. În teritoriile ocupate de austrieci s-au declanşat răscoale. Regatul Piemont (Sardinia) a atacat Austria. Voluntari din alte state italiene s-au alăturat armatei piemonteze, astfel revoluţia s-a transformat într-un război de eliberare naţională. Piemontul a fost însă înfrânt, nereuşind să-ţi asigure rolul de lider al unificării Italiei. În statele italiene sunt restaurate regimurile monarhice. Ultimele focare de rezistenţă ale revoluţiei le-au constituit Sicilia, Roma şi Veneţia. În Sardinia s-a menţinut regimul constituţional, fapt care i-a permis acestui regat să-ţi asigure pentru etapa următoarea rolul de forţă unificatoare a teritoriilor italiene. Punerea în practică a visurilor de unificare şi libertate s-a amânat. Revoluţiile au construit însă baza de plecare a dezvoltării într-un cadru naţional pentru compromis (dualismul austro-ungar), pentru fondarea imperiului german (1871), pentru mişcarea naţională a românilor, croaţilor, sârbilor, cehilor.Rolul unui lider cu autoritate incontestabilă în timpul evenimentelor revoluţionare poate fi, în anumite împrejurări, unul determinant pentru soarta revoluţiei. De pregătirea sa teoretică, de dârzenia, curajul, spiritul său combativ depinde evoluţia evenimentelor  revoluţionare, rezultatul final al revoluţiei. Modul cum se manifestă liderul revoluţiei în diferite situaţii devine un exemplu de urmat pentru colegii săi, pentru masele antrenate în evenimentele revoluţionare.Ludovic Napoleon a avut un rol deosebit în soarta politică a Franţei la acea etapă.

Moştenind prestigiul celebrului său unchi Napoleon I, Ludovic Napoleon a exploatat situaţia politică instabilă din Franţa şi s-a proclamat împărat. Nu a existat o întoarcere completă la vechiul regim absolutist, abolit de revoluţia din 1789, puterea regelui, deşi considerabilă, era îngrădită de constituţie şi parlament. Încercările de înfiinţare a unei republici au eşuat, iar tronul i-a revenit lui Ludovic-Filip. Ca ”rege cetăţean” constituţional, Ludovic-Filip a fost un monarh respectabil, deşi mai puţin inteligent, până când eşecurile în perioada externă şi o recesiune severă au dus la izbucnirea revoluţiei din februarie 1848 şi la căderea monarhiei. Deşi a fost proclamată republică, problemele şomajului şi sărăcirea clasei muncitoare au generat noi conflicte. Favorizat de circumstanţe, Ludovic-Napoleon Bonaparte este ales preşedinte (decembrie 1848). Planul lui era de a se menţine cât mai mult la putere. A manipulat liderii partidelor, însuşindu-şi puteri aproape dictatoriale. Cu toată viclenia lui, nu a reuşit să convingă parlamentul să modifice constituţia, pentru a rămâne la putere.

În consecinţă, Napoleon organizează o lovitură de stat şi îşi arestează opozanţii, zdrobind rezistenţa cu cruzime. Ludovic-Napoleon a emis o constituţie revizuită care i-a prelungit funcţia cu 10 ani. Constituţiei i-a imprimat un aspect democratic, fiind supusă unei aprobări populare printr-un plebiscit (2 decembrie 1852). Ludovic recurge şi de data asta la viclenie. Menţionând neadevărul că fiul lui Napoleon a domnit sub numele de Napoleon II, Ludovic Napoleon a fost încoronat Napoleon III.Ludovic promova prosperitatea şi expansiunea industrială, desfăşura lucrări publice de mare amploare, inclusiv transformarea capitalei franceze de către baronul Georges Haussmann într-un mare oraş cu bulevarde imense – în mare parte, Parisul de azi.Ludovic-Napoleon a fost ultimul reprezentabil notabil al dinastiei bonapartiste. El şi-a lăsat adânc amprenta în desfăşurarea evenimentelor Franţei secolului XIX, în timpul revoluţiilor din 1848-1849 fiind un înăbuşitor, un factor regresiv. Însă chiar dacă a fost înfrântă, revoluţia din Franţa a avut o importanţă deosebită: dreptul de vot universal s-a menţinut şi în cadrul viitoarelor regimuri. Un exemplu clasic al unui lider cu o autoritate incontestabilă şi cu o influenţă enormă asupra participanţilor la revoluţie poate fi considerat Maximilien Robespierre. Devotamentul său faţă de idealurile revoluţiei a fost sincer şi dezinteresat. Pentru caracterul său integru şi intransigent M. Robespierre fusese supranumit „incoruptibilul”. A fost în acelaşi timp o întruchipare a măreţiei, dar şi a ororii Revoluţiei Franceze. În comportamentul său se întrevedea un fanatism  doctrinar şi un amestec de înalt patriotism, de ideal democratic generos, dar şi  de terorism sângeros. Sub conducerea sa, Revoluţia a aplicat în practică, în domeniul politic şi social, cele mai avansate principii ale doctrinei democratice din secolul al XVIII-lea, dar şi răfuială necruţătoare cu toţi acei care erau consideraţi infideli cauzei revoluţionare. „Pe când… alţi virtuozi ai cuvântului revoluţionar erau artişti dedublaţi, bilingvi ai acţiunii, Robespierre a fost un profet. Credea tot ce spunea şi exprima tot ce spunea în limbajul revoluţiei, nici un alt contemporan n-a interiorizat ca el codajul ideologic al fenomenului revoluţionar… Ceea ce face din Rob espierre o figură nemuritoare nu este faptul că a (dominat) câteva luni asupra revoluţiei, ci că, prin el, revoluţia şi-a rostit discursul ei cel mai tragic şi cel mai pur”. (François Furet, istoric francez contemporan) Lipsa unui lider sau unor lideri cu autoritate a fot fatală pentru destinul mai multor revoluţii. Un exemplu clasic în acest sens în pot constitui revoluţiile din anii 1848-1849 din statele germane, dar şi cele din Imperiul Habsburgic.Primul parlament german al statelor membre ale Confederaţiei germane, ales prin vot universal, care-şi desfăşura lucrările sale la Frankfurt, din cauza lipsei unor lideri

incontestabili s-a autodizolvat atunci, când regele Prusiei, Frederic Wilhelm al IV-lea, refuzase să accepte coroana de împărat al întregii Germanii oferită de acest parlament. Împrejurările de atunci dictau promovarea unor acţiuni hotărâte ale deputaţilor, cum ar fi, impunerea Constituţiei democratice şi a unirii statelor germane pe o altă cale, decât cea pe care o preferaseră aceştia. În cursul perioadei revoluţionare, în capitala Austriei, nu ai existat personalităţi revoluţionare eminente care ar fi fost capabile să învingă interesele egoiste pentru a prelua conducerea tuturor manifestărilor revoluţionare din imperiu. Numeroase mişcări şi revoluţii locale, spontane, slab organizate, doar la nivelul provinciilor sau principalelor oraşe ale imperiului îşi au în mare măsură explicaţia tocmai în această deficienţă. Din cauza lipsei unei coeziuni dintre conducătorii acestor mişcări revoluţionare locale, generate în special de o animozitate reciprocă, a eşuat colaborarea comună dintre populaţiile din imperiu în scopul suprimării regimului monarhic. Acestea au luptat unele

împotriva altora: ungurii contra austriecilor, nemţii contra slavilor, românii transilvăneni şi croaţii împotriva ungurilor, rutenii contra polonilor. Dimensiunea socială a revoluţiei a scos în evidenţă problema agrară. Eliberarea ţăranilor în zona Europei Centrale iar mai apoi şi în estul şi sud-estul Europei a permis avântul industrial, cu o intensitate însă descrescândă de la vest la est.Pentru burghezie şi ţărănime, revoluţia de la 1848-1849 nu a fost nicidecum un eşec. De acum înainte ţăranii vor fi aproape pretutindeni liberi. În Franţa burghezia îşi va afirma puterea politică, iar în Germania ea ca primi compensaţii economice pentru înfrângerea politică. De acum încolo, prin imboldul ”primăverii popoarelor”, democraţia politică şi idealul naţional au devenit valori curente ale societăţii europene.

2. Apariţia mişcărilor socialiste Napoleon al III-lea si Europa nationalitatilor Napoleon al III-lea se va stradui sa distruga Europa creata de Congresul de la Viena si va incuraja infiintarea unei Europe a nationalitatilor, al carei arbitru va dori sa devina.El profita de ocazia care ii este oferita in 1854 de a se alia cu Anglia impotriva tarului, care tocmai atacase Turcia. Victoria franco-britanica din razboiul Crimeii, apoi organizarea la Paris a unei conferinte europene care sa puna capat conflictului fac din el cheia de bolta a politicii europene. El joaca, de asemenea, un rol esential in realizarea unitatii italiene, organizata de Cavour, prim-ministrul regelui Piemontului si Sardiniei. Aliat cu Piemontul impotriva Austriei, garant al ordinii stabilite in 1815, Napoleon al III-lea o invinge pe aceasta din urma in timpul razboiului din Italia, in 1859. El isi da apoi girul la anexarea de catre piemontezi a ducatelor din Italia centrala, apoi la cucerirea regatului celor Doua Sicilii si a statelor papale (exceptand Latium). In sfarsit, intervine in razboiul austro-prusac din 1866 pentru ca Venetia sa fie cedata Italiei. Dar se opune intrarii trupelor italiene in Roma, unde o garnizoana franceza il apara pe papa. In Germania, unificarea realizata rapid intre 1864 si 1871 este opera cancelarului Bismarck. Acesta vrea sa unifice Germania prin forta si numai in avantajul Prusiei. Si reuseste prin trei razboaie succesive: razboiul ducatelor impotriva Danemarcei, razboiul impotriva Austriei si, in sfarsit, razboiul impotriva Frantei, care ii permite sa adune in jurul Prusiei toate statele germane. Infrangerea Frantei in 1870-1871 pecetluieste in acelasi timp caderea Imperiului francez si nasterea Imperiului german, proclamat la Versailles de invingatori, si duce la anexarea Alsaciei si a nordului Lorenei de catre noul imparat. Invinsa de Prusia, Austria accepta in 1867 compromisul care instaureaza dualismul si face din Ungaria un stat independent. Dar refuza sa accepte acelasi proces si pentru cehi. Slavii din nord si din sud, romanii, italienii, constituie de acum inainte tot atatea forte care tind spre dezintegrarea Dublei Monarhii. Europa lui Bismarck Din 1871 pana in 1890, Europa trece prin epoca bismarckiana. Om al Vechiului Regim, cancelarul Bismarck nu are alta ambitie decat sa mentina un statu-quo european avantajos de acum inainte pentru Germania, si nici o alta perspectiva decat aceea a echilibrului european. In aceasta viziune, grija sa principala este sa interzica Frantei sa-si gaseasca aliati care ar putea sa o ajute sa-si pregateasca revansa de care se teme. Folosind rand pe rand concilierea si amenintarea, el isi da silinta sa o faca sa-si schimbe hotararea de a se arunca intr-o aventura care ar putea repune in discutie unificarea Germaniei. Dar, in primul rand, el va cauta prin actiuni diplomatice sa gaseasca mijlocul de a impiedica Franta sa-si ia revansa: el va elabora sisteme de aliante destinate sa o impiedice pe aceasta din urma sa-si gaseasca parteneri.

Prima concretizare a acestei politici este Antanta celor Trei Imparati, incheiata in 1872 cu Austria si Rusia. Dar aceasta prima strategie se poticneste de ambitiile opuse ale celor doi aliati ai sai, care cauta si unul si celalalt sa domine Balcanii.Al doilea plan bismarckian este mult mai complex. Bazat pe alianta cu Austria (Dubla Alianta), incheiata in 1879, acesta se dezvolta in doua directii: pe de o parte, spre Rusia, care de frica izolarii, in 1881 accepta sa refaca Antanta celor Trei Imparati, pe de alta parte spre Italia, rivala a Frantei in Tunisia si care, in 1882, adera la alianta dand nastere Triplei Aliante. Sistemul lui Bismarck atinge in sfarsit apogeul in 1887. La reinnoirea Triplei Aliante se adauga inca doua: una care uneste Anglia cu Italia pentru mentinerea unui statu-quo in Mediterana (impotriva Frantei si Rusiei), cealalta este un tratat secret semnat de Germania si Rusia prin care acestea se angajau sa se sprijine reciproc.Complexitatea acestui sistem de aliante si contradictiile pe care acestea le contin condamna Germania la un statu-quo. Aceasta politica nu putea sa-i convina multa vreme noului imparat, Wilhelm al al II-lea, dornic sa-si lanseze tara intr-o politica la scara mondiala. Acesta este motivul evictiunii lui Bismarck in 1890. Ciocnirea dintre nationalismele europene si evolutia Europei spre razboi Dominata de Germania, Europa de la sfarsitul secolului al XIX-lea va fi perturbata de efectele politicii duse de originalul Wilhelm al II-lea. Demiterea lui Bismarck si abandonarea strategiei sale de aliante permit Frantei sa iasa din izolare. Intre 1887-1893, Franta incheie o alianta cu tarul. Pe de alta parte, Delcasse, ministrul francez al Afacerilor externe, stabileste o apropiere cu Italia si, intre 1903-1904, incheie cu englezii Antanta cordiala. Sistemul de aliante francez este completat in 1907 printr-o conventie care pune capat contenciosului colonial intre Regatul Unit si Rusia, Aceste diverse initiative diplomatice dau nastere Triplei Intelegeri (Antanta). Pentru a distruge sistemul de alianţe îndreptat de acum înainte împotriva Germaniei, împaratul Wilhelm al II-lea îţi înmulţeste loviturile menite să-i convingă pe membrii Triplei Înţelegeri de caracterul precar al acesteia. Astfel, se succed una dupa alta, prima criză marocana din 1905, criza bosniaca din 1908-1909, a doua criză marocana din 1911, urmează apoi războaiele balcanice din 1912-1913, in timpul carora tările dependente de Rusia şi de Austria îşi dispută ramaşiţele Imperiului Otoman. Fiecare din aceste crize accentuează riscurile unui razboi, exacerbează naţionalismele şi justifică intensificarea înarmărilor.

Asasinarea la Sarajevo, pe 28 iunie 1914, a printului mostenitor al Austriei, Francisc Ferdinand, serveste drept detonator al razboiului. Considerand momentul favorabil, Germania împinge Austria la intransigenţă. Un ultimatum inacceptabil impus sârbilor, pe care aceştia îl resping, constituie semnalul declanţării conflictului. Printr-un joc al alianţelor şi al sistemelor de blocuri, care face ca fiecare stat să devină solidar cu nemulţumirile aliaţilor săi, toate marile state europene se vad angajate rând pe rând într-un conflict imposibil de stăpânit. La începutul lunii august 1914, Europa se aruncă în război şi iîşi închipuie că acesta va fi scurt.

3. Primul Război Mondial La 28 iunie1914, prinţul austriac Frantz-Ferdinand efectua o vizită oficială la Sarajevo. A fost asasinat, împreuna cu soţia sa, de către Gavrilo Princip, un student

bosniac. O lună mai tarziu Austro-Ungaria declară război Serbiei, acuzată că ar fi pregatit atentatul. Atentatul de la Sarajevo a fost doar pretextul războiului. Cauzele acestui prim conflict mondial au fost mult mai adânci: concurenţa economică, imperialismul şi naţionalismul. Una din principalele cauze a începerii primului război mondial este dorinţa Germaniei şi Italiei de a-şi întari poziţiile, prin toate mijloacele posibile, faţă de Rusia, Franţa, Marea Britanie, Imperiul Austro-Ungar din centrul Europei şi Imperiul Otoman-în decadere. Ţările mici au ramas neutre. Tendinţa Germaniei de a deveni cea mai mare putere militară a Europei şi de a sparge supremaţia navală a Marii Britanii a produs tensiuni mari între cele doua ţări. Imperiul Austro-Ungar era caracterizat de nemultumirea şi agitaţia nationalităţilor ţinute cu greu într-un stat unitar. Marile puteri s-au organizat în două tabere opuse: Tripla Alianţă din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia, şi Antanta compusă din Franţa, Rusia şi Anglia. Antanta a intrat în război de partea Serbiei. În urma acestei situaţii s-au angajat în război şi alte state, urmarindu-şi propriile obiective. Astfel, Bulgaria a intrat în luptă alături de Tripla Alianţă. În shimb, Italia s-a declarat neutră, astfel încat Tripla Alianţă nu a mai existat, legătura dintre Germania şi Austro-Ungaria menţinandu-se. Alianta dintre aceste două mari puteri s-a numit Puterile Centrale. În perioada 17-30 iulie 1914 reprezentanţii Antantei fac cunoscut guvernului roman acordul ţărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în shimbul participării României la război împotriva Puterilor Centrale. În acelaşi timp, regele Carol I primeşte un mesaj al împaratului Germaniei, Wihelm al II-lea, prin care i se cerea României îndeplinirea obligaţiilor fatţă de Puterile Centrale. Deşi regele României, Carol I era german prin origine, opinia publică românească şi clasa politică în marea ei majoritate era de partea Antantei. Totuşi, considerând că ţara nu este pregatită pentru o astfel de conflagraţie, Consiliul de coroana întrunit la Sinaia –21 iulie 1914- la care au participat, pe langă membrii guvernului, şi o serie de oameni politici din opoziţie, a hotărât, în condiţiile în care şi Italia făcea la fel, ca România să adopte o politică de neutralitate armată, respingând astfel cererea regelui Carol I de a intra în razboi de partea Puterilor Centrale. În urma asasinatului de la Sarajevo, Austro-Ungaria atacă pe 28 iulie Regatul Sârb. După două zile, Rusia mobilizeaza în ajutorul sârbilor o armata de 1,2 milioane de militari. Germania someaza Rusia să-şi retragă forţele în 24 de ore. În caz contrar îi declară razboi. Rusia refuza ultimatumul, iar Germania se tine de promisiune.

Franţa primeşte şi ea declaraţia de război a Germaniei în data de 30 august, ea fiind aliată Rusiei. Conform planului Schlieffen, Franţa trebuia invadată înainte ca Rusia sa fie gata de război, altfel Germania trebuia să lupte pe două fronturi, atât în vest, cât şi în est. Linia fortificată de pe graniţa franceză se putea ocoli prin Belgia. Dar cum ea se declarase neutră, şi nu permitea trecerea trupelor germane pe teritoriul său, în 4 august este invadată de Germania. Deoarece Marea Britanie apără neutralitatea Belgiei, ea declară război în aceeaşi zi Germaniei. Nu trecuseră nici cinci săptamâni de la atentat şi toată Europa se afla în razboi. În noiembrie Turcia intră în război de partea Puterilor Centrale. În 1915 Italia intra în război de partea Antantei.

În România, în perioada 13-29 iunie 1916 au loc demonstraţii antirăzboinice. Astfel, între 4-17 august se semnează la Bucuresti Tratatul de alianţă între România şi Antanta. Printre condiţiile intrării României în război contra Puterilor Centrale se stipula şi satisfacerea dezinteratului unirii cu România a teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria. Primul Razboi Mondial a durat până în 11 noiembrie 1918, când a intrat în vigoare armistiţiul cerut de Germania pe data de 31 octombrie 1918. La tratativele de pace din iunie 1919, puterile învingătoare au impus condiţii aspre învinşilor. Războiul menit să “pună capăt oricarui război” se sfârşise cu cei mai multi morţi de până atunci de partea ambelor tabere. Aruncateîintr-un război pe care nici unul nu se gandeste să-l câstige repede, statele europene stabilesc un armistiţiu în luptele politice interne, care este reprezentat de „sfânta unire”, şi îşi aruncă în bătălie forţele de care dispun pentru a încerca să-i pună capăt în cateva săptamâni. Dar toate ofensivele lansate de beligeranţi eşueaza şi, la sfarşitul lui 1914, fronturile se stabilizează. Din 1915 până în 1917, dorinţa de a se agăţa de terenul cucerit duce la un război de poziţii. Îngropaţi în tranşee, soldaţii cunosc infernul unui război de uzură , ai cărui supravieţuitori vor cunoaste ororile, frigul, lipsurile şi moartea. Marile ofensive sfârşesc toate prin eşecuri sângeroase, bătaliile avănd de acum înainte drept obiectiv slăbirea adversarului şi mai puţin înfrângerea rapidă a acestuia. Această formă de razboi antrenează mobilizarea economică şi o intensivă propagandă („împuierea capului”) pentru ca spatele frontului să reziste. Dificultăţile militare din 1917 (eşecul ofensivei Nivelle în Franţa, dezastrul de la Caporetto în Italia) provoacă criza. În spatele frontului, greutăţile materiale duc la greve şi manifestaţii. S-a terminat cu „sfintele uniri”, iar curentele pacifiste iau amploare. In Rusia, criza este mai gravă decât oriunde, ea provocând căderea ţarismului, apoi eşecul guvernului provizoriu care dorea să continue războiul. Stăpani pe putere, bolşevicii semnează pacea de la Brest-Litovsk. Ieşirea din joc a Rusiei este compensată în cadrul Antantei de intrarea în război a Statelor Unite în 1917. Anul 1918 aduce sfârşitul coşmarului. Peste tot in Europa unde sunt guverne puternice, acestea pun capat crizei şi redreseaza situatia interna. Hotarată sa termine războiul, Germania lansează patru mari ofensive care au drept scop scoaterea Angliei şi Franţei din lupta înainte ca Statele Unite să intervina. In ciuda unor succese de început, eşecul final al acestora pecetluiesc soarta conflictului. Incepand din vara lui 1918, aliaţii preiau ofensiva. În toamnă, Germania şi aliaţii săi sunt infranti iar în imperiile din centrul Europei izbucneşte revoluţia.

4. Al Doilea Război Mondial Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijloculsecolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomica, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor şi civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a aproximativ 60 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populatia mondiala de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmităţi pe viaţă datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experienţelor militare şi medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că acest război a costat mai mulţi bani şi resurse decât toate celelalte războaie la un loc: 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la

socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucţia de după război.Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii şi schimbările aranjamentelor geopolitice,culturale şi economice, au fost fără precedent. În cazul României,obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, instaurată după Ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut caracter de dictat, fără nici un temei istoric, neexistând nici o convenţie politică sau militară între România şi U.R.S.S., şi nici o consultare prealabilă a populaţiei privitoare la această problemă. În acel moment, populaţia majoritară era cea românească.

Majoritatea istoricilor apreciază că războiul a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de catre Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealth-ul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chineide către Japonia (7 iulie 1937) marchează începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietica a anexat partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanşat un razboi separat cu Finlanda şi a fost atacata de Germania Nazista, în iunie1941. Statele Unite ale Americii au intrat în conflict, în decembrie 1941, după Atacul de la Pearl Harbour. Războiul s-a sfârşit în 1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte.

Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt pe larg dezbătute încă, printre aceste cauze numărându-se, în grade diferite:Tratatul de la Versailles,Marea Criza Economica, precum şi apariţia şi dezvoltarea nationalismului,rasismului şi militarismului,fascismului italian,nazismului german şi imperialismului japonez. Deloc de neglijat printre cauzele principale se poate număra şi ameninţarea cu declanşarea „Revoluţiei Mondiale” pusă la cale deInternationala Comunista, marile puteri înţelegându-se să ia măsuri preventive. Aşa se poate explica atitudinea Angliei si Frantei faţă de pregătirile şi prima parte a "Razboiului ciudat".Practic, toţi activiştii instigatori comunişti din Europa au fost arestaţi de nazişti şi au pierit. După război, au apărut mai multe cărţi care au analizat acest aspect.

Părţile aflate în conflict au fost Puterile Axei şi Aliatii. Axa a reprezentat, la început, o alianta între Italia Fascista şi Germania Nazista, care s-a extins, mai apoi, pentru a cuprinde Japonia şi ţări din Europa Rasariteana precum Romania şi Bulgaria. Unele dintre ţările ocupate de nazişti au trimis unităţi militare pe front, în special pe Frontul de Rasarit. Printre fortele expeditionare care s-au alăturat Germaniei au fost cele ale Regimului de la Vichi,Olandei,Belgiei,Spaniei(deşi Spania era o tara neutra), precum şi unităţi formate din rusi şi ucrainieni(vlasovişti), sub comanda generalului Andrei Vlasov. Aliaţii au reprezentat, mai întâi, alianţa dintre Anglia, (inclusiv Commonwealth-ul),Franta si Polonia, mai târziu alăturându-li-se Uniunea sovietica,Statele Unite ale Americii si China..

Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic,Europa Apuseana si Rasariteana,Marea Mediterana,Africa de N,Orientul Mijlociu,Oceanul Pacific si Asia de sud-est si China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea neconditionata a Germaniei, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei-15 august 1945..

Cel puţin 60 de milioane de oameni au murit datorita acestiu razboi. Aceste cifre includ victimele actelor de genocid, (Holacaustul şi experimenteleUnitatii 731 a generalului nipon Ishii Shiro din Pingfan), victimele bătăliilor incredibil de sângeroase din Europa, Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific, victimele bombardamentelor masive asupra oraşelor, inclusiv cele nucleare de la Hirosima si Nagasaki şi bombardamentele cu bombe incendiare ale oraşelor Dresda şi Pforzeim înGermania. Doar puţine regiuni au rămas neatinse de război. Războiul s-a dus pe "frontul de acasa", prin ducerea la

paroxism a bombardamentelor strategice şi ale zonelor civile. Armele nucleara,avionul cu reactie,rachetele şi radarul,blitzkriegul, ("războiul fulger"), folosirea pe scară largă a tancurilor,submarinelor, bomabrdierelor torpiloare şi a formaţiunilor de distrugatoare şi tancurilor petroliere, sunt doar câteva dintre inventiile militare şi noile tactici care au schimbat modul de desfăşurare a conflictului. Europa postbelică a fost împărţită între sferele de influenta occidentala şi sovietica. Dacă Occidentul a trecut la reconstrucţie prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei planificate şi ale politicii unui singur partid totalitar. Această împărţire a fost neoficială. De fapt, nu au existat înţelegeri oficiale pentru împărţirea sferelor de influenţă, relaţiile dintre ţările victorioase în război au devenit din ce în ce mai încordate, liniile militare de demarcaţie au devenit în cele din urmă graniţe de facto ale ţărilor. Ţările Europei Occidentale au devenit în mare parte membre ale NATO, în timp ce cele mai multe dintre statele din Europa Rasariteana s-au aliat înPactul de la Varsovia, aceste două alianţe militaro-politice fiind cele care au alimentat Razboiul rece. În Asia, ocupaţia militară a Japoniei a deschis calea democratizării ţării. Războiul civil din China continuat în timpul şi după încheierea celui de-al doilea război mondial, ducând, în cele din urmă, la proclamarea Republicii Populare Chineze şi la secesiunea Taiwanului. Războiul a fost scânteia care a aprins un val de lupte pentru câştigarea independenţei coloniilor puterilor europene, metropolele fiind vlăguite de ultima conflagraţie mondială. S-a petrecut o schimbare notabilă a centrului de greutate al puterii mondiale de la ţările Europei Occidentale către noile superputeri,Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica.

Cauzele Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial mai sunt încă subiect de dezbatere şi de cercetare, dar un punct de vedere comun, în special în perioada postbelică, printre aliaţii victorioşi, era că acestea sunt legate de expansionismul Germaniei şi Japoniei. În urma înfrângerii din Primul Razboi Mondial, Germania pierduse puterea, statutul internaţional şi uriaşe sume de bani, expansiunea urmând să-i readucă măreţia de odinioară.

În Germania exista o dorinţă puternică să se scape de limitările impuse de Tratatul de la Versailles. În cele din urmă,Hitler şi partidul său National Socialist au reuşit să cucerească puterea în stat folosindu-se şi de aceste sentimente populare anti-versaillese. Hitler a condus Germania de-a lungul unui proces care a fost marcat de: reînarmare, reocuparea Rheinelandului, unirea cu Austria , încorporarea Cehoslovaciei şi, în final,invadarea Poloniei.

În Asia, eforturile Japoniei de a deveni o putere mondiala şi cucerirea puterii de cătremilitari, (în deceniul al patrulea, autoritatea guvernului fiind subminat de militarii care deţineau puterea de facto, având un control totalitar în ţară), au dus la conflicte cu China şi, mai apoi, cu SUA. Japonia urmărea, de asemenea, să pună mâna pe resurse naturale precum cele de petrol,carbune sau minereu de fier, resurse de care insulele nipone duceau lipsă.

Participanţii Participanţii la cel de-al Doilea Război Mondial sunt consideraţi ca aparţinând unuia dintre cele două blocuri:Axa si Aliatii. Mai multe ţări mici au participat la război, cu toate că erau sub ocupaţie.

Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania,Italia si Japonia, care au împărţit lumea în trei sfere de influente, prin Pactul Triparit din 1940, angajându-se să

se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat. Acest nou pact a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia a aderat în 1927. Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului,Spania rămânând, însă, neutră în conflict. Mai multe state mici pot fi, de asemenea, numărate printre ţările Axei:Bulgaira,Romania,Ungaria,Slovacia Si Finlanda(în acest din urmă caz, părerile sunt împărţite).

Printre puterile Aliaţilor, aşa numiţii Cei Trei Mari, se aflau:Anglia(din 3 septembrie 1939), Uniunea Sovietica (din iunie 1941) şi Statele Unite ale Americii(din decembrie 1941). China se afla în război cu Japonia încă din 1937.

La 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial, URSS şi Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărţea Europa Rasariteana în două regiuni de influenţă. Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadand URSS in 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât ţările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA a intrat în război după Atacul de la Pearl Harbour şi declaraţiile oficiale de război ale Japoniei şi Germaniei, când interesele americane, marina militară şi transporturile maritime au devenit ţinta atacurilor Axei.

Alte ţări (Austria,Belgia,Brazilia,Canada, Danemarca,franta,Grecia,Olanda, Noua Zeelanda,Norvegia,Filipine, Polonia,Tailanda si Iguoslavia), au fost, de asemenea, considerate ca făcând parte dintre Aliaţi, deşi unele dintre ele au fost ocupate de forţele Axei, sau chiar s-au alaturat oficial fortelor Axei, e adevărat, prin constrângere.

Ţările care au ales să rămână neutre în conflagraţie, au fost privite cu neîncredere de ambele tabere şi deseori au fost presate să contribuie într-un fel sau altul la eforturile de război al vecinului mai puternic. Ţările care nu participau la conflict în mod direct aveau, totuşi, interese legitime să vadă învingătoare una dintre părţile angrenate în conflagraţie. De exemplu, Elvetia neutră era considerată, în general, favorabilă Aliaţilor, în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că nici una dintre aceste ţări nu au aderat deschis la una dintre alianţele menţionate. Astfel de situaţii au permis ţărilor neutre să devină terenuri de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale ţărilor beligerante.

Controverse cu privire la data de începere a războiului Data la care cel de-al Doilea Război Mondial a izbucnit este o problemă încă dezbătută. Istoricii nu au căzut de acord asupra nici unei date semnificative. Cel mai adesea, este menţionată data de 1 septembrie 1939, dată care marchează invadarea Poloniei de catre Germania, ceea ce a dus la declaraţiile de război ale Franţei şi Angliei două zile mai târziu. Alte date luate în calcul sunt 7 iulie 1939, (invazia japoneză în China, care a fost începutul celui de-al doilea razboi chino-japonez), sau intrarea armatelor lui Hitler în Praga în martie1939. Există istorici care consideră că invazia italiană în Etiopia (al doilea razboi italo-abisinian), din 1935-1936 este adevăratul început al celui de-al Doilea Război Mondial. Se merge chiar mai departe, data de 18 septembrie 1931, (aşa numitul Incident manciurian), fiind considerată de unii istorici data de început a războiului.

Urmari Pierderile omeneşti

Cel puţin 60 de milioane de oameni şi-au pierdut viaţa în cel de-al Doilea Război Mondial —aproximativ 25 de milioane de soldaţi şi cam 35 de milioane de civili. Estimările variază destul de mult. Aceste cifre includ pe cei aproximativ 6 milioane de evrei şi cei 4 milioane de neevrei (polonezi, rromi, homosexuali, comunişti, dizidenţi, handicapaţi, prizonieri sovietici, etc) ucişi în lagărele Holocaustului.

Forţele Aliaţilor au pierdut aproximativ 17 milioane de soldaţi morţi, (din care aproximativ 10 milioane de sovietici şi 4 milioane de chinezi), iar forţele Axei au pierdut cam 7 milioane de soldaţi morţi, (din care aproximativ 5 milioane au fost germani). Uniunea Sovietică a suferit cele mai grele pierderi omeneşti: între 20 şi 28 de milioane de morţi în total, din care 13 – 20 milioane erau civili. Per total, 80% dintre pierderile omeneşti au fost de partea Aliaţilor, iar restul de 20% de partea statelor Axei.

Billiografie

Andrei Marga, Filosofia unificării europene, Cluj-Napoca,1997

Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană: construcţie, instituţii, drept, Editura All Beck, 2005

Angela Banciu, Cultura şi civilizaţia europeană, Editura Luminalex, Bucureşti, 2003

Răzvan Theodorescu, Cultura şi civilizaţia europeană, Editura Fundaţiei România Mare, Bucureşti, 2003

Emilian Dobrescu, Integrare economică, Ediţia a II-ua, Editura AllBeck, Bucureşti, 2001