UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL DE STUDII CULTURALESECŢIA DE STUDII EUROPENE

SISTEMUL DE REPRESIUNE ŞI DETENŢIE DIN ROMÂNIA COMUNISTĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: ABSOLVENT:prof. Andrei Cornea Constatin-Tudor Bădilă

SESIUNEA IUNIE 2012BUCUREŞTI

Lista abrevierilor

• AANP – Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor

• ACNSAS – Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

• ANIC – Arhivele Naţionale Istorice Centrale

• ASRI – Arhiva Serviciului Român de Informaţii

• CC – Comitetul Central

• CPADCR – Comisia Prezidenţială Pentru Analizarea Dictaturii Comuniste din România

• DGLCDMN – Direcţia Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre – Marea Neagră

• DGP – Direcţia Generală a Penitenciarelor

• DGPCM – Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă

• DGPLCM – Direcţia Generală Penitenciare, Lagăre şi Colonii de Muncă

• DGSP – Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea)

• HCM – Hotărârea Consiliului de Miniştri

• MAI – Ministerul Afacerilor Interne

• NKVD – Narodnîi komissariat vnutrennih del (rusă) – Comisariatul Poporului pentru

Afaceri Interne

• OSA – Open Society Archives (eng.) – Arhivele Societăţii Deschise

• PCB – Partidul Comunist Bulgar

• PMB – Partidul Muncitoresc Bulgar

• PMR – Partidul Muncitoresc Român

• PNŢ – Partidul Naţional Ţărănesc

• PSDI – Partidul Social Democrat Independent

• RFE – Radio Free Europe (eng.) – Radio Europa Liberă

• SSI – Serviciul Special de Informaţii

Cuprins

Introducere............................................................................................................................................4

CAPITOLUL 1: Privire de Ansamblu Asupra Sistemului de Detenţie................................................7

CAPITOLUL 2: Locuri de detenţie....................................................................................................21

Studiu de caz: Gherla.....................................................................................................................21

Reeducarea de la Gherla............................................................................................................24

Studiu de caz: Reeducarea de la Piteşti.........................................................................................27

Studiu de caz: Canalul Dunăre – Marea Neagră............................................................................37

CAPITOLUL 3: Bulgaria şi România – Analiză comparativă...........................................................44

Concluzii.............................................................................................................................................54

Bibliografie.........................................................................................................................................60

Introducere

Lucrarea de faţă este un studiu asupra sistemului de detenţie şi represiune din România

comunistă. Motivăm necesitatea unei asemenea lucrări prin faptul că informaţia despre acesta,

deşi abundentă, este răspândită în momentul de faţă în numeroase volume, nefiind sistematizată,

ceea ce îngreunează înţelegerea fenomenului.

Statul, în definiţia sa minimală, este instituţia care monopolizează violenţa legitimă în

scopul a asigurării unei anumite ordini sociale. El face aceasta printr-un mecanism simplu:

alegerea unor reguli, pe de-o parte, şi impunerea respectării lor, pe de alta. Pentru a-i face pe

cetăţeni să-i respecte legile, statul nu are altă opţiune decât aceea de a-i obliga, întrucât tentaţia

de a obţine avantaje necinstite prin nerespectarea regulilor stabilite este una căreia mulţi indivizi

îi vor ceda. Ori, dacă un număr suficient de indivizi cedează acestei tentaţii, se atinge masa

critică, iar regulile nu mai pot fi numite reguli. Din această cauză statul trebuie să creeze un

sistem punitiv prin care să se asigure că ele sunt respectate. Acest sistem este mecanismul juridic,

însoţit de sistemul penitenciar, fără de care cel dintâi ar fi lipsit de orice putere reală de coerciţie.

Prin urmare, sistemul penitenciar este unul dintre agenţii care asigură stabilitatea statului.

Acest fapt este la fel de adevărat într-un stat totalitar cât şi într-unul democratic sau de orice altă

natură. Totuşi, sistemele de detenţie din statele democratice şi din cele din statele totalitare nu

sunt echivalente şi nici măcar nu au vreun scop comun în afara celui de a întări legile statelor

respective.

Diferenţa dintre cele două este una substanţială, natura sistemelor de detenţie fiind legată

de scopul detenţiei din statele respective. În statele democratice, acesta este reintegrarea

deţinutului în societate, pe când în cele totalitare detenţia are scopul reeducării deţinutului. Cei

doi termeni par parţial sinonimici. Totuşi, diferenţa de sens este majoră. Dacă prin reintegrare

înţelegem acţiunea de a-i da deţinutului mijlocul de a funcţiona normal şi fără a comite delicte în

societate odată ce pedeapsa sa se încheie, prin reeducare se înţelege forţarea deţinutului de a

gândi în nişte şabloane prestabilite, împotriva naturii sale – având în vedere că, în statele

totalitare, deţinuţii nu sunt închişi pentru delicte comise, ci pentru ceea ce ei sunt sau gândesc.

Prin urmare, pentru a înţelege de ce cetăţeanul statului totalitar se comportă într-un

anumit fel şi nu în altul, precum şi de ce statul poate înghiţi societatea în integralitatea sa şi dicta

până şi cele mai banale şi mundane aspecte ale vieţii cetăţenilor săi, trebuie să înţelegem natura

sistemului său represiv.

Chiar dacă în România s-au scris volume întregi despre Securitate şi metodele acesteia,

4

considerăm că acest lucru nu este suficient fără înţelegerea sistemului de detenţie comunist şi a

modului în care acesta a fost structurat şi a funcţionat ca principal instrument represiv. În opinia

noastră, aceasta ar arunca o lumină clarificatoare asupra epocii comuniste.

Vorbind despre Gulag, sistemul de detenţie din Uniunea Sovietică, Anne Applebaum

aprecia că: „Gulagul nu s-a ivit, gata format, din spuma mării, ci mai curând a oglindit

standardele generale ale societăţii din jurul său. Dacă lagărele erau murdare, dacă gardienii erau

brutali, dacă echipele de muncă erau delăsătoare, aceasta s-a întâmplat parţial din cauză că

murdăria, brutalitatea şi delăsarea erau fenomene suficient de frecvente şi în celelalte sfere ale

vieţii sovietice. Dacă viaţa în lagăre era abominabilă, insuportabilă şi dacă rata mortalităţii era

ridicată, nici asta nu ne poate mira prea mult. În unele perioade, viaţa în Uniunea Sovietică era de

asemenea abominabilă, insuportabilă şi inumană, iar rata mortalităţii era la fel de mare în afara

lagărelor.”1

Sistemul penitenciar al unui stat este un microcosm care oglindeşte societatea care l-a

generat. Observaţia Annei Applebaum rămâne validă şi în cazul sistemului penitenciar comunist

din România. Dacă acest sistem este viciat (şi, după cum vom vedea în cele ce urmează, este),

asta nu înseamnă decât că întreaga societate din România comunistă era viciată în egală măsură.

Între sistemele din România comunistă şi din Uniunea Sovietică vecină acesteia a existat

o legătură strânsă, pe toate nivelurile. O legătură pe care o putem asemui cu cea dintre un tată şi

fiul său. Dacă vom continua mai departe pe acest fir logic, vom ajunge la concluzia că sistemul

comunist proaspăt apărut în România, impus de U.R.S.S. l-a privit pe cel matur din statul care a

impus comunizarea României şi a început să-l imite. Şi-a creat structuri echivalente, a repetat

acţiunile din copilăria U.R.S.S.-ului şi a încercat să fie o copie cât mai fidelă a părintelui

transformat în model. Un exemplu perfect în acest sens este sistemul legislativ represiv din

România comunistă, care nu este nimic altceva decât o imitaţie a celui sovietic2. Pe măsură ce

timpul a trecut, tatăl şi fiul au fost când apropiaţi, când depărtaţi, dar imitaţia originară a fost atât

de reuşită, încât România comunistă nu şi-a schimbat, în realitate, niciodată structura sa profund

sovietică.

Atunci când România proaspăt comunizată a vrut să-şi adapteze sistemul penitenciar, ea a

preluat tot modelul sovietic, Gulagul. Astfel, ea şi-a metamorfozat închisorile pre-existente într-

un gulag miniaturizat, fidel modelului chiar şi în cazul detaliilor minore.

Regula de bază a gulagului este una simplă: detenţia nu are scopul reintegrării deţinutului

în societate, ci ori pe cel al reeducării deţinutului (reeducarea însemnând distrugerea fiinţei

1 Anne Applebaum, Gulagul: O istorie, p. 23.2 Roman, Cristina, Represiune şi regim concentraţionar în România comunistă (1945-1967), în Muraru, Andrei

(coord.), Dicţionarul Penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), p. 21.

5

profunde a acestuia şi reconstruirea ei într-un mod considerat corect de către regim), ori pe cel al

exploatării mercantile a deţinutului prin muncă, ori pe cel al exterminării celor despre care se

consideră că nu pot fi reeducaţi şi a căror muncă nu poate fi exploatată, din simplul motiv că sunt

prea slăbiţi ca să mai muncească.

Paul Goma spunea că una dintre trăsăturile cele mai importante ale vieţii în detenţie în

acest sistem este lipsa de logică: „Mie, nouă, ciudată, inacceptabilă ni s-ar părea prezenţa logicii.

Fiindcă aşa am fost învăţaţi, acolo – şi nu numai acolo. (...) Citeşti pe toate gardurile precum că

omul este cel mai preţios capital. Logic ar fi să fie tratat ca atare. Numai că, la noi, funcţionează

logica lipsei de logică – n-ai băgat de seamă?”3

Ceea ce descrie cel mai bine acest sistem sunt brutalitatea şi mai ales continuitatea sa.

După cum constata tot Paul Goma, odată ce intrai în acest sistem, nu mai scăpai de el nici măcar

după eliberare. El îl cita pe locotenentul de securitate care s-a ocupat de el în perioada

domiciliului obligatoriu, Livescu, care i-a spus, la un moment dat: „Nici după moarte nu scapi de

noi, mă!” 4

În fine, lucrarea de faţă se deschide cu o privire de ansamblu asupra sistemului de

represiune şi detenţie din România comunistă, prin care vom încerca să stabilim exact

magnitudinea acestuia şi să observăm formele pe care el le-a îmbrăcat. Ea continuă cu trei studii

de caz făcute asupra a trei locuri de detenţie din România, care vor ilustra modul în care arăta

viaţa cotidiană într-un penitenciar obişnuit, o colonie de muncă şi un penitenciar excepţional prin

brutalitatea şi sadismul cu care erau trataţi deţinuţii. Finalul lucrării este o analiză comparativă

între sistemul represiv român şi analogul său bulgar, la sfârşitul căreia vom putea vedea dacă cele

două sunt simple versiuni ale aceluiaşi şablon – Gulagul sovietic, aşa cum am presupus, sau

lucruri complet diferite, cu diferenţe structurale fundamentale.

3 Goma, Paul, Gherla, p. 13.4 Ibidem, p. 21.

6

CAPITOLUL 1: Privire de Ansamblu Asupra Sistemului de Detenţie

Conform estimărilor CPADCR, prin sistemul penitenciar din România comunistă au

trecut, din 1944 până în 1989, aproximativ 2.000.000 de oameni, luându-i în considerare şi pe cei

deportaţi şi cu domiciliu obligatoriu. Această cifră nu include deţinuţii de drept comun. Dacă îi

scădem pe cei 100.000 – 150.0005 de prizonieri capturaţi de sovietici după data de 23 august

19446 şi pe cei 150.000 de etnici germani care au fost deportaţi în U.R.S.S., care nu fac obiectul

acestei lucrări, ajungem la numărul de 1.700.000 – 1.750.000 de deţinuţi politici în România

comunistă7. Desigur, acest număr nu este decât o estimare. Există şi o altă variantă citată tot de

CPADCR conform căreia numărul deţinuţilor din România comunistă ar fi de aproximativ

350.000 de oameni8.

Aproximativ 49% dintre aceştia aveau ca „origine socială” variaţiuni ale termenului

„ ţăran”, peste 25% din deţinuţi fiind „ ţărani mijlocaşi”, ceilalţi aproximativ 23% fiind „ţărani

săraci”. Pe lângă asta, peste 16% aveau originea socială de „muncitor”. În plus, cele două

profesii care ocupă cele mai mari segmente ale populaţiei penitenciare din perioada comunistă

erau cea de agricultor, care era meseria a peste 28% dintre deţinuţi, urmată de cea de „muncitor”,

cu peste 13%9.

Acestora li se adaugă şi elitele intelectuale şi politice necomuniste de dinaintea instaurării

regimului totalitar în România, arestate masiv înainte de 1952, încă din timpul guvernului „de

largă concentraţie democratică” Groza, care a început un demers de arestare bidirecţional: pe de-

o parte, a început cu judecarea şi condamnarea ofiţerilor antonescieni şi pe de alta, la arestarea

masivă a membrilor partidelor istorice, militarilor şi a funcţionarilor epuraţi tot sub acuzaţie de

fascism. După primele două luni de guvernare, conform propriilor afirmaţii, Petru Groza făcuse

aproximativ 90.000 de arestări10. Acest proces de încarcerare a elitelor a culminat în 1947, cu

„înscenarea de la Tămădău”, în urma căreia PNŢ-ul a fost ilegalizat, a continuat cu arestări

5 Primul număr provine din estimările col. Ion Boldur Lăţescu, veteran al celor două războaie mondiale, care a lucrat la Comisia Română de Armistiţiu în 1944-1945, iar al doilea din Memoriul Regelui Mihai I al României destinat preşedintelui Roosevelt, în Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 245-259, apud CPADCR, Raport Final, p. 198.

6 Deşi armata română trecuse de partea trupelor ruseşti, soldaţii români erau luaţi prizonieri de către cei ruşi.7 CPADCR, Raport Final, p. 158; Ibidem, pp. 160-161.8 CPADCR, Raport Final, p. 161.9 Ibidem, p. 212.10 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 54, apud

CPADCR, Raport Final, p. 200.

7

masive din rândul PSDI în 1948-1949, şi s-a finalizat până în 195211.

Deţinuţii politici aveau diverse coloraturi politice: liberali, ţărănişti, social-democraţi,

legionari şi chiar comunişti. Totuşi, majoritatea aparţinea unora dintre marile partide sau mişcări

ante-comuniste, în închisori ajungând preponderent ţărănişti, liberali şi legionari. Cât despre

orientarea religioasă a acestora, cei mai mulţi erau creştin-ortodocşi. Existau însă şi greco-

catolici, romano-catolici şi protestanţi şi, într-o mult mai mică măsură, reprezentanţi ai altor culte

(iudaism sau islamism, de exemplu)12.

Majoritatea condamnărilor era făcută pentru „uneltire contra ordinii sociale” (30%),

urmând cele pentru „instigare publică” (5%), „trecerea frauduloasă a frontierei” (4,36%),

„activitate contra clasei muncitoare” (2,52%) ş.a.m.d. Este important de menţionat că peste 32%

dintre fişele matricole examinate de CPADCR nu aveau nimic trecut la „încadrarea juridică”,

ceea ce indică faptul că ar fi vorba despre „internările administrative”, care se realizau fără

proces. Asta înseamnă că unul din trei deţinuţi era închis fără judecată13.

Aşa-numitele „măsuri administrative” aveau un caracter secret şi vizau anumite categorii

de persoane considerate indezirabile pentru regimul comunist. Ele erau emise de Ministerul

Afacerilor Interne în virtutea unei serii de hotărâri şi decrete ale Consiliului de Miniştri sau ale

Marii Adunări Naţionale. Aceste decrete şi hotărâri aveau un caracter vag, nespecificând exact

categoriile de persoane împotriva cărora MAI avea dreptul de a lua măsuri administrative. Astfel,

sute de mii de oameni au fost internaţi în lagăre, au fost deportaţi sau au primit domicilii

obligatorii în absenţa completă a unor decizii judecătoreşti care să justifice asemenea măsuri14.

Pentru a demonstra caracterul abuziv al sistemului de detenţie din România comunistă

este suficient să menţionăm că unii dintre prizonierii politici fuseseră reţinuţi „pentru fapte care

nici chiar prin analogie nu constituiau infracţiuni.”15

Modul în care se stabileau anii de detenţie pe care avea să-i facă fiecare anchetat era

simplu: pe fiecare dosar de anchetă de la Securitate exista înscris numărul de ani la care trebuia

condamnat anchetatul. Astfel, judecătorii nu jucau nici un rol real în această ecuaţie, întrucât

sentinţa era stabilită, în multe cazuri, de dinainte de arest16.

Conform hărţii unităţilor din sistemul concentraţionar realizată de Fundaţia Academia

Civică pentru ediţia în limba română a Cărţii negre a comunismului, deţinuţii au fost internaţi în

250 de unităţi de detenţie diferite dintre care 44 erau penitenciare, 61 erau locuri de anchetă,

11 CPADCR, Raport Final, pp. 199-202.12 Ibidem, p. 311.13 Ibidem, p. 212.14 Roman, Cristina, op. cit., pp. 23-24.15 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 7778, vol. XXXVI, f. 12, apud Roman, Cristina, op. cit., p. 24.16 cf. Goma, Paul, Gherla, pp. 113-114.

8

depozit şi surghiun, 72 lagăre de muncă forţată, 63 centre de deportare şi domicilii obligatorii,

precum şi 10 azile psihiatrice cu caracter politic17.

Fixarea domiciliilor obligatorii se făcea iniţial la propunerea comisiilor regionale ale MAI

de către o comisie centrală a MAI pe o durată nelimitată, măsura fiind îndreptată împotriva

„foştilor exploatatori ale căror bunuri au fost naţionalizate, rudele trădătorilor de patrie, familiile

celor condamnaţi pentru crime de trădare de patrie şi spionaj”18. Aceste prevederi au intrat în

vigoare începând din 1952 şi până în 1954, când s-au specificat noi categorii de persoane vizate

de domiciliul obligatoriu: „elementele care, la eliberarea din închisori sau lagăre, dovedeau că nu

s-au reeducat şi prezentau un pericol pentru securitatea statului”19.

Tot acum se stabilea pentru prima dată perioada domiciliului obligatoriu: între şase luni şi

cinci ani. Conform unei verificări făcute de o comisie a Consiliului Securităţii Statului,

constituită în 1967, din 2.205 de dosare examinate, ale unor persoane care au avut domiciliu

obligatoriu, 512 persoane suferiseră această măsură pe termen nelimitat, în pofida prevederilor

HCM nr. 337/1954, care reglementa durata domiciliilor obligatorii20.

Înainte de a vorbi despre penitenciare, trebuie să ne oprim asupra strămutărilor masive de

populaţie efectuate în mod abuziv în România comunistă. Deşi ele au început încă din anul 1949,

nu a existat vreo bază legală pentru acestea până în toamna lui 1950 când, pe data de 26

octombrie, a fost emisă HCM nr. 1154/1950, modificată ulterior prin HCM nr. 344/1951, în

virtutea căreia MAI putea să dispună „mutarea din centrele aglomerate a acelor persoane care nu-

şi justificau prezenţa şi care, prin manifestările lor faţă de poporul muncitor, dăunau construirii

socialismului”21. Astfel, din zonele aglomerate au fost dislocate peste 6000 de familii de foşti

moşieri, de membri ai organizaţiilor legionare şi ale persoanelor condamnate pentru „activitate

contrarevoluţionară” 22

Cele mai mari dislocări de populaţie au avut loc în anul 1951, de Rusalii, adică în noaptea

dintre 17 şi 18 iunie, care au afectat peste 40.000 de persoane. Ele i-au vizat, în principiu, pe

locuitorii de la frontiera de vest a României şi au fost pregătite de Securitate în colaborare cu

MAI încă din 1950. Conform împărţirii pe categorii a indivizilor deportaţi făcută de Securitate,

cei mai numeroşi erau „chiaburi şi cârciumari” (peste 19.000), urmaţi de aproape 8.500 de

basarabeni23, de indivizi care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului (peste 2000),

17 Stéphane Courtois, Cartea neagră a comunismului, apud, CPADCR, Raport Final, p. 210.18 Roman, Cristina, op. cit., p. 27.19 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 7778, vol. XXXVI, f. 35, apud Roman, Cristina, op. cit., p. 27.20 Roman, Cristina, op. cit., p. 27.21 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 7778, vol. XXXVI, f. 28, apud Roman, Cristina, op. cit., p. 26.22 Ibidem, f. 38, apud Roman, Cristina, op. cit., p. 26.23 Deci cetăţeni ai U.R.S.S., dintre care mulţi, după „repatriere”, aveau să treacă printr-o a doua deportare, în

Siberia.

9

de cetăţeni străini (peste 1300), oameni cu rude care fugiseră în străinătate (peste 1200), de

titoişti (peste 1000) ş.a.m.d.24

„Rusaliile Negre”25 erau un reflex anti-titoist, care se corela cu atitudinea generală a

U.R.S.S.-ului împotriva liderului iugoslav. Ele s-au făcut cu ajutorul unor tabele nominale cu

familiile celor ce suferiseră „condamnări pentru infracţiuni de frontieră după data de 13

decembrie 1949 şi ale celor care, prin atitudinea şi manifestările lor politice, periclitau

securitatea frontierei”26. Aceste familii urmau să fie evacuate pe o fâşie de 25 de km de la

frontiera cu Iugoslavia şi de 7 km de la celelalte frontiere. În total, conform deciziei nr. 200/1951

a MAI, au fost deportate în Bărăgan 43.899 de persoane de la frontiera de vest27.

Cei strămutaţi în mod abuziv în Bărăgan au primit aici domicilii obligatorii, deşi în

momentul respectiv nu exista nici o bază legală pentru asemenea acţiuni. Aceasta avea să apară

mai târziu, în 1952 şi să fie revizuită în 1954. Ea prevedea, în urma revizuirii, locurile

internărilor care erau 18 comune nou înfiinţate în Bărăgan, unde aveau să fie trimişi cei cu

domicilii obligatorii, printre care Dropia (raionul Călăraşi), Bumbăcari (raionul Călmăţui),

Lăteşti (raionul Feteşti), Vii şoara (raionul Slobozia)28. Părăsirea domiciliului obligatoriu era

pedepsită cu închisoare corecţională.

Faptul că cei mai mulţi dintre deţinuţi erau ţărani poate fi explicat şi prin faptul că, în

1949, odată ce puterea comuniştilor fusese consolidată, aceştia au demarat procesul colectivizării

agriculturii, care a durat până în 196229. Astfel, în martie 1949, prin emiterea decretului 83/2

martie 1949 s-a stabilit exproprierea tuturor proprietăţilor mai mari de 50 de hectare, iar

proprietarii aveau să fie dislocaţi şi să primească domicilii obligatorii pe termen nelimitat în

diverse zone ale ţării. Cei care nu au fost găsiţi acasă în momentul exproprierii au primit

domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat în oraşele în care au fost găsiţi30. În plus, rezistenţa la

confiscare sau tăinuirea de bunuri erau pedepsite cu 5-15 ani de muncă silnică şi cu confiscarea

averii31.

Procesul de colectivizare s-a desfăşurat în două etape: 1949-1953 şi 1953-1962. Prima

coincide cu perioada în care întreg blocul comunist, cu excepţia Iugoslaviei lui Tito, încerca să

facă o colectivizare graduală în timp ce Moscova presa pentru una rapidă. Din această cauză,

24 Roman, Cristina, op. cit., p. 26.25 Aşa cum le numeşte Romulus Rusan în expoziţia cu acelaşi nume despre acest subiect, organizată în 2011 de

către Fundaţia Academia Civică şi curată de Romulus Rusan.26 Roman, Cristina, op. cit., p. 27.27 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 7778, vol. XXXVI, f. 37, apud Roman, Cristina, op. cit., p. 27.28 Ibidem, f. 55, apud, Roman, Cristina, op. cit., p. 27.29 CPADCR, Raport Final, p. 425.30 Ibidem, p. 428.31 Ibidem.

10

prima etapă este caracterizată de o serie de măsuri contradictorii, în care procesul a şi avansat

foarte mult, dar s-a şi retras puternic32. Cel de-al doilea val debutează cu o temperare a

colectivizării, care a durat până în 1955. Totuşi, în 1956 deja se hotărâse reluarea procesului, care

avea să aibă loc începând in 1957 şi care s-a desfăşurat cu o viteză foarte mare33.

La începutul colectivizării, în 1949, au avut loc numeroase răscoale ţărăneşti34, care au

fost reprimate cu violenţă de regimul comunist. Atunci au fost ucişi mulţi ţărani în timpul

conflictului, dar au avut loc şi execuţii sumare, iar sute de persoane au fost arestate, judecate şi

condamnate de Tribunalele Militare la pedepse grele. În plus, familiile celor condamnaţi sau

ucişi au fost deportate în Dobrogea. Astfel, conform informaţiilor disponibile, din judeţele Arad

şi Bihor au fost deportate 1.548 de persoane doar în intervalul 3-12 august 194935. Au mai avut

loc răscoale şi în 195036, iar, în etapa a doua a colectivizării, sunt notabile răscoalele din 1957-

1958, unde s-au înregistrat mai multe victime, iar zeci de persoane au fost condamnate la

pedepse foarte grele37.

În total, în perioada 1950-1953 fuseseră condamnaţi 89.401 de ţărani pentru

neîndeplinirea planului de cultură/însămânţări şi nepredarea cotelor, iar 80.077 pentru

nedesmiriştiri, nestropitul pomilor şi viei, nevăruitul pomilor, netransportarea lemnelor,

încălcarea circulaţiei băuturilor alcoolice, specula, executarea clandestină a meseriilor şi

comerţului ş.a.m.d.38

Mai târziu, la 18 martie 1959, după ce o parte dintre ei fuseseră graţiaţi în 195339, se mai

aflau în închisori, condamnaţi, în anchetă sau în „locuri de muncă” 4.625 de ţărani40.

Înainte de a descrie sistemul penitenciar din România comunistă, trebuie să specificăm că

în 1945 acesta cuprindea doar 74 de închisori care aveau o capacitate de circa 15.000 de locuri.

Din acest moment, numărul lor a tot crescut, în virtutea ordinelor succesive de construire de noi

penitenciare. Cele mai multe penitenciare care au funcţionat în România comunistă au fost

organizate între 1945 şi 1948, în baza Convenţiei de Armistiţiu41 42.

Primul pas făcut pentru a restructura sistemul penitenciar după modelul Gulagului

sovietic a fost schimbarea destinaţiei diferitelor închisori. Astfel, cele mai importante unităţi

32 Ibidem, p. 431.33 Ibidem, pp. 432-433.34 Pentru lista completă a acestora, vezi CPADCR, Raport Final, p. 434.35 CPADCR, Raport Final, p. 434.36 Ibidem, p. 435.37 Ibidem.38 Ibidem, p. 436.39 Ibidem.40 Ibidem, p. 438.41 Ibidem, p. 232.42 Muraru, Andrei (coord.), Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), pp. 10-11.

11

penitenciare pentru majori deveneau Aiud, Craiova, Gherla, Oradea, Alba Iulia, Arad şi

Dumbrăveni. Următorul pas a fost înăsprirea treptată a regimului de viaţă în penitenciare.

Aceasta a fost pusă în practică de DGP care a fost, până la 6 martie 1949, în subordinea

Ministerului Justiţiei, condus de Lucreţiu Pătrăşcanu. Înăsprirea a culminat cu noul regulament

secret destinat închisorilor cu deţinuţi politici din septembrie 1948. Acest regulament prevede

trecerea la metodele de izolare totală de familie şi societate, de înfometare, de privare de

asistenţa medicală şi de supraveghere permanentă 43 44.

O clasificare a locurilor de arest şi de detenţie politică existente între 1947 şi 1964, făcută

după scopul acestora de Cristina Roman45, evidenţiază următoarele trei categorii: spaţiile de

anchetă şi „de depozit”, penitenciarele de tranzit („centrele de triere”) şi închisorile pentru

executarea pedepselor politice.

Conform Cristinei Roman, prima categorie ţinea de Serviciul Special de Informaţii, de

Securitate şi de Ministerul Afacerilor Interne. Astfel, SSI a avut la Bucureşti un centru de

anchetă, Malmaison. Tot de SSI ţinea şi acea parte a penitenciarului Piteşti unde erau internaţi

deţinuţii aflaţi în partea finală a perioadei de anchetă. Securitatea avea în Bucureşti centrul din

Calea Rahovei, în timp ce în ţară existau numeroase centre de anchetă la toate sediile Securităţii

din ţară, cum erau cele de la Direcţiile Regionale ale Securităţii din Ploieşti, Braşov, Galaţi,

Suceava, Oradea, Piteşti, Craiova etc. Condiţiile de trai de aici erau foarte proaste: celule mici şi

incomode, torturarea anchetaţilor pentru obţinerea de informaţii şi mărturisiri de la ei, izolarea

completă a reţinuţilor faţă de exterior, igienă precară, asistenţă sanitară inexistentă, mâncare

insuficientă, absenţa paturilor din celule în anumite cazuri etc.46

Cea de-a doua categorie, a penitenciarelor de tranzit, le includea, printre altele, pe cele de

la Jilava, Ghencea, Rahova, Buzău, Bacău, Botoşani, Brăila, iar cel de-al treilea grup, închisorile

pentru executarea pedepselor politice era, evident, cel mai numeros, cuprinzând, printre multe

altele, penitenciarele de la Aiud, Gherla, Piteşti, Galaţi, Râmnicu Sărat, Ocnele Mari, Făgăraş,

Craiova ş.a.m.d.

O altă clasificare a penitenciarelor politice pe care ţinem să o amintim este cea făcută de

revista Memoria, nr. 1 din 1990. În aceasta sunt evidenţiate două categorii: mari centre de

exterminare (Piteşti, Gherla, Aiud, Jilava) şi închisori de exterminare (Sighet, Râmnicu Sărat,

Deva, Târgu-Ocna, Iaşi, Botoşani, Suceava, Galaţi, Mislea, Târgşor, Ploieşti, Sibiu, Cluj, Oradea,

43 CPADCR, Raport Final, p. 232.44 Arhiva Penitenciarului de Maximă Siguranţă Aiud, Dosar 53, cu ordine circulare primite pe linia muncii de

evidenţă pe anul 1948, apud CPADCR, Raport Final, p. 232.45 Roman, Cristina, op. cit., pp. 34-35.46 Ibidem, pp. 37-38.

12

Arad, Timişoara, Caransebeş, Lugoj, Satu Mare, Vaslui, Ocnele Mari)47.

Locurile de detenţie cele mai „frecventate” din peisajul concentraţionar comunist din

România au fost, în ordine descrescătoare, penitenciarul Jilava care era penitenciar de triaj şi de

depozitare a deţinuţilor cu anchete sau procese la Bucureşti, urmat de penitenciarele de la Gherla

şi Aiud, ambele închisori mari pentru deţinuţi cu pedepse lungi, prima fiind populată cu ţărani,

muncitori şi tineri, în timp ce cea de-a doua îi găzduia pe cei ce primiseră pedeapsa de muncă

silnică pe viaţă, şi colonia de muncă de la Poarta Albă. Aceasta din urmă, alături de Constanţa,

Midia, Capu Midia, Peninsula, Castelu, „9 Culme”, Cernavodă şi Bacul, era punct de lucru şi de

comandă pe traseul Canalului Dunăre – Marea Neagră48.

Tot printre coloniile de muncă de exterminare trebuie enumerate şi închisorile de la Baia

Sprie, Cavnic, Nistru, Borzeşti şi Bicaz, toate cu mine şi şantiere ataşate, în timp ce ca închisori

de exterminare le putem număra pe cele de la Braşov, Galaţi, Râmnicu Sărat, Botoşani, Piteşti,

Craiova, Codlea sau Oradea49.

Referitor la coloniile de muncă trebuie să menţionăm faptul că o mare parte dintre cei

internaţi aici aveau pedepsele expirate. Astfel, dintr-o cercetare iniţiată de către Procuratura

Generală în 1953 reieşea faptul că, la data de 20 iulie 1953, în coloniile de muncă din România

existau 402 internaţi ale căror termene de reţinere expiraseră, dar care nu fuseseră eliberaţi50.

Nu vom detalia condiţiile de trai din coloniile de muncă aici, întrucât considerăm

suficientă în acest scop secţiunea referitoare la Canalul Dunăre – Marea Neagră a lucrării de faţă,

dar vom menţiona faptul că articolul 32 al HCM 729/1951 prevedea că „Durata timpului de

muncă era de 8-11 ore pe zi. Ziua de muncă la condamnaţii la muncă silnică era de 10-13 ore pe

zi” 51 , precum şi faptul că scopul acestora era reeducarea prin muncă a „elementelor

duşmănoase” „în vederea pregătirii şi încadrării lor pentru viaţa socială în condiţiunile

democraţiei populare şi construirii socialismului.”52

Cazuri excepţionale în rândul penitenciarelor sunt mai multe: Piteşti, cu „reeducarea”

brutală şi exterminatoare care s-a întins într-o serie de alte penitenciare, cel de la Gherla fiind

unul dintre cele mai importante; Târgşor, Mărgineni şi Cluj care erau închisori pentru minori,

prima dintre ele chiar cunoscând un fenomen de „reeducare” bazat pe cel din Piteşti; Văcăreşti şi

Târgu Ocna care erau dotate cu spitale, şi dintre care a doua a făcut şi ea parte dintre

penitenciarele care au cunoscut „reeducări” similare cu cea de la Piteşti; Făgăraş care a fost locul

47 Memoria, nr. 1/1990, p. 101, apud Roman, Cristina, op. cit, pp. 36-37.48 CPADCR, Raport Final, p. 211.49 Ibidem.50 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 7778, vol. XXXVI, f. 16, apud Roman, Cristina, op. cit., p. 25.51 AANP, fond Secretariat, dosar nr. 27/1956, vol. I, f. 105, apud Roman, Cristina, op. cit., p. 43.52 AANP, fond Secretariat, dosar nr. FN/1956, ff. 19, 21, apud Roman, Cristina, op. cit., p. 61.

13

în care au fost închişi foştii poli ţişti şi SSI-şti; Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc şi

Dumbrăveni, în care erau închise femei; Aiud şi Poarta Albă care au avut deţinuţi politici şi în

anii '80 şi Sighet care era o închisoare mică, dar în care au fost lichidate elitele ante- şi anti-

comuniste53.

Trebuie menţionat că, din cauză că unele penitenciare au avut regim mixt (de drept

comun şi politic) şi că mulţi deţinuţi politici erau închişi ca fiind deţinuţi de drept comun, este

foarte greu de precizat cât de completă este această hartă şi cât de apropiate de adevăr sunt

estimările de mai sus. Din această cauză trebuie să precizăm că cele de mai sus nu sunt decât o

simplă estimare a realităţii f ăcută pe baza unor date limitate.

Exemplul cel mai bun în acest sens provine tot din Raportul Final al CPADCR, unde se

vorbeşte despre faptul că Recensământul populaţiei concentraţionare 1945-1989, parte

integrantă a acestui raport, este bazat pe „fişe matricole penale” existente. Acestea le aparţin doar

persoanelor condamnate prin proces, nu şi celor „preveniţi”, „re ţinuţi”, anchetaţi, „internaţi

administrativ”, deportaţi, strămutaţi, „evacuaţi” sau cu „domiciliu obligatoriu”, şi care nu reflectă

decesele din universul concentraţionar din România comunistă decât într-o foarte mică măsură54.

Mai mult, chiar conducerea DGP afirma, într-un document din 1958, că nu mai exista nici o listă

la zi a tuturor centrelor de detenţie55.

În ceea ce priveşte coloniile pentru minori, menţionăm că au funcţionat în perioada 1951-

1964 şi că erau locul de detenţie a copiilor orfani, a celor care se dedau „vagabondajului”,

„cerşetoriei”, a copiilor din casele de copii care încălcau regulamentele, precum şi a elevilor

minori din şcolile de învăţământ elementar care săvârşeau „fapte duşmănoase regimului

democrat”. Copiii internaţi aici erau ţinuţi în colonii până la vârsta de 18 ani. Ele aveau scopul

declarat al „educării minorilor din colonii după metodele pedagogice sovietice prin: alfabetizare,

şcolarizare, culturalizarea şi calificarea lor în procesul muncii, pentru a fi redaţi societăţii.” 56

Intrarea minorilor în aceste colonii era condiţionată de examinarea făcută de o comisie

alcătuită dintr-un delegat al MAI, un delegat al învăţământului public, un medic delegat al

Ministerului Sănătăţii şi un delegat al secţiei de prevederi sociale a Sfatului Popular. De fapt,

activitatea acestei comisii era pur formală, întrucât ea avea acces numai la dosarul minorului de

la Mili ţie şi la audierea acestuia.

Condiţiile de trai din coloniile de minori erau similare cu cele din restul sistemului de

detenţie – insalubritate şi asistenţă sanitară deficitară, precum şi maltratare fizică57.53 CPADCR, Raport Final, pp. 211-212.54 CPADCR, Raport Final, pp. 210-211.55 Muraru, Andrei (coord.), Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), p. 11. 56 AANP, fond Secretariat, dosar FN/1962, f.2, citat în Roman, Cristina, op. cit., p. 68.57 Roman, Cristina, op. cit., pp. 67-69.

14

Administraţia penitenciarelor din România a cunoscut, de-a lungul timpului, o serie de

transformări instituţionale. Astfel, în 1929, penitenciarele aveau o mare autonomie, fiind conduse

de un director general, asistat şi controlat de către Consiliul Superior al Penitenciarelor şi

Institutelor de Prevenţiune. Ulterior, în perioada iunie 1930 – mai 1942, Direcţia Generală a

Penitenciarelor trece sub controlul Ministerului Justiţiei, revenind sub autoritatea Ministerului de

Interne o dată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Guvernarea Nicolae Rădescu

schimbă din nou lucrurile, trecând DGP înapoi sub autoritatea Ministerului de Justiţie, în 1945,

până ce aceasta este preluată din nou de MAI.58

A reconstitui viaţa din penitenciarele regimului comunist este dificil, întrucât informaţiile

ajung până la noi fie sub forma unor date statistice depersonalizate, fie sub forma cazului

particular, la nivelul memorialisticii şi al istoriei orale. Ce putem spune, însă, este că aceasta este

întunecată. Ea transpare în literatura concentraţionară publicată începând cu anii '90 ca fiind o

„penumbră mişunătoare de respiraţii omeneşti, aceste siluete de umbră întinse direct pe ciment,

ghemuite pe closetul acoperit, proiectate spre fereastră, aceste gâturi descărnate, acest rânjet pe

feţe, toată această omenire subterană care ca să se mişte, ia forma unor şobolani sau cârtiţe”59.

Primul lucru care trebuie menţionat este condiţia de supraaglomerare a penitenciarelor

din România comunistă, care a fost un factor constant în existenţa sistemului de detenţie. Acest

lucru transpare şi din citatul de mai sus. La Jilava, de exemplu, Dan M. Brătianu estimează că

într-o celulă de circa 93 de deţinuţi stăteau peste 260. Evident, în aceste condiţii aerul devenea

irespirabil60. Una dintre principalele consecinţe este aceea că s-au înregistrat decese cauzate de

lipsa de aer în rândul deţinuţilor care sufereau de afecţiuni cardiace61.

Conform regulamentului privind organizarea pazei interioare şi exterioare de deţinere, în

baza căruia acţionau gardienii din penitenciare, deţinuţilor nu li se permitea „să întreţină discuţii

zgomotoase, să cânte, să danseze, să comunice prin ciocănituri în pereţi cu camerele vecine sau

să se apropie şi să staţioneze la ferestrele camerelor.”62 Pedepsele pentru încălcarea acestor

interdicţii şi a multor altora erau foarte variate: de la „neagră”, care era o celulă în care nu

pătrundea lumina, în mijlocul căreia deţinutul stătea înlănţuit, la poziţii chinuitoare („dropia” -

poziţie care consta în a sta pe vine cu mâinile întinse înainte şi cu interdicţie de a se sprijini fie şi

doar o clipă, care după câteva minute devenea incomodă şi, după un sfert de oră, „de-a dreptul

58 Ibidem, pp. 28-29.59 Georgescu, Adriana, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, ediţie îngrijită de Micaela Ghiţescu,

prefaţă de Monica Lovinescu. Bucureşti, editura Humanitas, 1992, p. 160, apud CPADCR, Raport Final, p. 313.60 Dan M. Brătianu, Martor într-o ţară încătuşată, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996, pp. 70-71, apud

Roman, Cristina, op. cit., p. 51.61 Roman, Cristina, op. cit., p. 52.62 Ciuceanu, Radu (coord.), Regimul penitenciar din România (1940-1962), Institutul Naţional pentru Studiul

Totalitarismului, Bucureşti, 2001, p. 252, apud Roman, Cristina, op. cit., p. 45.

15

chinuitoare”63 şi multe altele la fel de inumane).

Drepturile deţinuţilor, în măsura în care se poate vorbi despre acestea, se aplicau

diferenţiat, în funcţie de categoria din care aceştia făceau parte: „contrarevoluţionarii” anchetaţi

de Securitate, „contrarevoluţionarii” condamnaţi şi deţinuţii de drept comun. Desigur, şi în cadrul

acestor categorii, drepturile erau acordate diferenţiat. Astfel, deţinuţii „contrarevoluţionari” aflaţi

la dispoziţia MAI nu aveau drept la pachet, corespondenţă şi vorbitor. Mai mult, legionarii nu

aveau dreptul nici la lenjerie de pat. În anumite cazuri, foştii poliţişti şi SSI-işti deţinuţi puteau

primi aceste drepturi doar cu aprobarea MAI, iar la Aiud, „contrarevoluţionarii” care se aflau în

producţie primeau dreptul la pachet, scrisori şi vorbitor doar cu aprobarea DGPLCM. Până şi

hrana era alocată diferenţiat: foştii poli ţişti şi SSI-şti aflaţi la dispoziţia Direcţiei a VIII-a din

MAI primeau 3500 de calorii, în timp ce ceilalţi deţinuţi primeau doar 2400. Alt criteriu al

acordării drepturilor a fost cel al pedepselor la care erau condamnaţi deţinuţii. Astfel, cei

condamnaţi la moarte nu mai aveau dreptul la pachete, scrisori, vorbitor sau plimbare din

momentul pronunţării sentinţei. Mai mult, ei trebuia să fie ţinuţi în camere separate, cu lanţuri la

mâini, şi până şi drepturile elementare la hrană şi asistenţă medicală nu li se acordau decât cu

aprobarea DGPCM.64

Referitor la hrană, trebuie spus că deşi existau prevederi care stabileau un minim de

2000-2200 de calorii pentru fiecare deţinut, în anul 1950, hrana deţinuţilor avea în realitate un

conţinut caloric de 1200-1600 de calorii, ceea ce a dus la un număr mare de deţinuţi cu caşexie65,

avitaminoză, şi anemie. Această stare era în principal resimţită în rândul deţinuţilor politici, care

nu mai primeau, în anul 1950, pachete alimentare de aproximativ un an de zile66. În plus, în anii

1954-1955, s-a constatat că existau penitenciare unde nu se ţinea evidenţa zilnică a caloriilor şi,

în consecinţă, deţinuţii fiind alimentaţi doar cu 200-300 de calorii în medie pe om pe zi67.

Cât despre condiţiile sanitare din penitenciare, trebuie consemnat că în perioada 1954-

1955, când s-au constituit mai multe comisii cu sarcina de a constata abuzurile din penitenciare

din trecut (un trecut pe care regimul Gh. Gh.-Dej nu şi-l mai asuma), s-a constatat faptul că în

mai multe penitenciare (Oradea, Cluj Tribunal, Ocnele Mari, Târgu Mureş, Dej), deţinuţii nu

făceau baie săptămânal, aveau rufele murdare, iar camerele şi grupurile sanitare nu se

dezinfectau. La penitenciarul Suceava nu exista apă curentă decât 1-2 ore pe zi, iar materiile

63 C.C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în închisoarea Sighet, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, pp. 120-121, apud Roman, Cristina, op. cit., p. 47.

64 Roman, Cristina, op. cit., pp. 43-44.65 Caşexia se defineşte ca „stare generală proastă a organismului, prin slăbire şi anemie extremă, prin scăderea

temperaturii corpului.” (cf. DEX, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998)66 AANP, fond Secretariat, dosar nr. 1/1956, ff. 114-115, apud Roman, Cristina, op. cit., pp. 52-53.67 AANP, fond Secretariat, dosar nr. FN/1956, ff. 19, 21, apud Roman, Cristina, op. cit., p. 53.

16

fecale inundaseră subsolul, unde erau şi celulele. Mai mult, la Târgu-Ocna şi la Târgu-Jiu nu

existau instalaţii la baie68.

Există nenumărate clasificări ale deţinuţilor şi ale membrilor administraţiei penitenciare

în literatura de specialitate, toate asemănătoare fie cu bestiarele, fie cu atlasele de biologie în care

sunt descrise diverse specii. Deşi descriu aceeaşi realitate obiectivă, clasificările deţinuţilor sunt

atât de diverse, încât este aproape imposibil ca ele să fie reduse la un numitor comun. Excepţia

este un anumit tip al deţinutului, foarte mult discutat: deţinutul decăzut - fie datorită

temperamentului şi caracterului său, fie din cauza unor presiuni exterioare. În această categorie

se află deţinuţii marxişti, care, odată renegaţi de însuşi sistemul politic în care credeau,

ajunseseră să se privească pe ei înşişi ca pe nişte „morţi vii”, precum şi colaboraţioniştii,

delatorii. Pe aceştia din urmă, Paul Goma îi priveşte nuanţat, vorbind despre delatori complet

obedienţi faţă de sistem, delatori oscilanţi între teama de autorităţi şi cea de ceilalţi deţinuţi,

precum şi despre delatori care puteau fi chiar reconvertiţi.69

În schimb, reprezentanţii sistemului comunist din penitenciare, de la gardieni, la

anchetatori şi până la directorii penitenciarelor sunt tipologizaţi similar în diversele texte ale

literaturii concentraţionare. Ei apar ca fiind, în general, cruzi şi brutali. Pentru N. Steinhardt,

există gardieni zeloşi şi gardieni moderaţi, umani, aceştia din urmă fiind excepţia, iar cei zeloşi

constituind regula generală. C.G. Giurescu vorbeşte, similar, de două tipuri de gardieni: sceleraţi

şi neutri. Alţii preiau o imagistică de tip animalier, bestial, pentru a-i descrie, iar acest lucru

spune foarte multe despre natura sistemului concentraţionar românesc din perioada comunistă.

Faptul că neutrii, moderaţii, umanii sunt excepţia îl determină pe N. Steinhardt să afirme că, sub

comunism, binele nu se poate realiza decât accidental şi neprincipial, de unde ideea că, „între

ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă de principiu.”70 Importantă mai apare şi tipologia

anchetatorului „binevoitor”, care pare destins, dar care mizează pe reeducarea orală. În general,

această tipologie a anchetatorului apare în cazurile intelectualilor fragili interior sau ale liderilor

politici intransigenţi, care nu cedează torturii fizice71. Acest anchetator „complice” este descris de

Paul Goma ca fiind „amabil, drăguţ, niţel golan”72. El îi oferă deţinutului (eventual după ce

acesta a fost bătut de un alt anchetator), ţigări, şi are un ton de sfătuitor, spunându-i deţinutului să

zică ce ştie, să nu se pună cu „ăştia” (aceşti „ ăştia” fiind, desigur, ceilalţi anchetatori şi

reprezentanţi ai sistemului – capcana aici fiind autoexcluderea anchetatorului „complice” din

68 Ibidem.69 CPADCR, Raport Final, pp. 313-314.70 N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 228, apud CPADCR, Raport Final, p.

314.71 CPADCR, Raport Final, pp. 314-316.72 Goma, Paul, Gherla, p. 61.

17

grupul acestora)73.

Conform unei statistici din 1957 a MAI referitoare la cadrele DGPCM, rezulta că: „65%

erau proveniţi din familii de ţărani săraci, 13,3% din familii de ţărani mijlocaşi, 14,8% din

familii de muncitori şi 6,6% din alte categorii. După profesie, 53% erau ţărani, 31,5% erau

muncitori, 13% funcţionari şi 2,5% alte profesii. În privinţa apartenenţei politice, 16% erau

membri şi candidaţi de partid, 17% utemişti, 67% fără partid. După pregătirea culturală: 42%

aveau patru clase, 50% aveau între cinci şi şapte clase elementare şi numai 8% aveau de la opt

clase medii în sus. Din 463 de ofiţeri, doar 52 aveau studii între opt şi zece clase medii, 14 aveau

studii superioare, iar 157 aveau sub şapte clase elementare. La sergenţi, din 3905, 3016 nu aveau

şapte clase elementare.”74 Iată, deci, profilurile celor care erau văzuţi de deţinuţi în felul descris

mai sus. Este imperativ să menţionăm aici faptul că organele DGP nu răspundeau decât în faţa

Partidului şi a Securităţii, cu toate că uneori acceptau observaţiile şi recomandările Procuraturii.75

Un moment foarte important în istoria sistemului penitenciar din România comunistă este

noaptea dintre 5 şi 6 mai a anului 1950, când au fost arestaţi simultan aproximativ 90 de oameni

politici care activaseră înainte de instalarea comunismului, dintre care unii făcuseră parte chiar

din guvernul Petru Groza (exemplul cel mai bun în acest sens fiind Gh. Tătărăscu) sau care

făcuseră parte din parlamentul format în urma ultimelor alegeri multi-listă de dinainte de 198976.

Toţi aceşti demnitari vor fi duşi în închisoarea din Sighetul Marmaţiei, care devine locul

principal de detenţie a elitei politice arestate, odată ce, în 1951, conducerea PNŢ a fost

transferată de la Galaţi aici. După acest moment, numărul deţinuţilor politici de la Sighet a ajuns

la 180. Cei care nu au murit aici până în 1955 au fost transferaţi la Râmnicu Sărat.77

La Sighet au murit patru episcopi, mai mulţi miniştri şi figuri majore ale scenei politice

româneşti, dintre care îi amintim pe Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Gheorghe Brătianu, iar la

Râmnicu Sărat s-au mai stins din viaţă Ion Mihalache şi diplomatul Ion Rădulescu-Pogoneanu.

Dintre cei eliberaţi de la Râmnicu Sărat, odată cu amnistia generală din 1964, mai amintim

morţile rapide ale lui Constantin Bebe Brătianu, care a murit la scurt timp după eliberare, a lui

Constantin Titel Petresscu, care a murit la sub doi ani de eliberare. Situaţia acestora este aceea a

mii de alţi deţinuţi care au murit la primele luni după sosirea acasă.

O primă destindere a sistemului, pe fondul internaţional al Convenţiei de la Geneva şi a

liberalizării hruşcioviene care condiţiona aderarea ţărilor din blocul comunist la ONU, a avut loc

73 Ibidem.74 AANP, fond Secretariat, dosar nr. 1-1961, vol. II, f. 144, apud Roman, Cristina, op. cit., pp. 41-42.75 Roman, Cristina, op. cit., p. 41.76 Toţi cei 9 deputaţi non-comunişti aleşi au fost arestaţi acum, atât cei doi din Partidul Ţărănesc Democrat al dr.

Nicolae Gh. Lupu, cât şi cei şapte deputaţi PNL – Bejan (Continuatorul liniei liberale tătărăsciene).77 CPADCR, Raport Final, p. 204.

18

în 1953-1954. Un referat al Direcţiei Generale Penitenciare, Lagăre şi Colonii de Muncă din

iunie 1953 preciza existenţa a internaţi şi deţinuţi cu pedepse expirate pentru care nu se primiseră

nici comunicate de eliberare, nici decizii de continuare a internării. Anul următor, care debutase

cu 45.210 deţinuţi aflaţi în penitenciare, s-a încheiat cu 28.458 de deţinuţi, dintre care 1.173

aveau situaţia în curs de rezolvare, iar 547 erau la dispoziţia MAI. Practic, până în 1955, au fost

desfiinţate câteva închisori şi eliberaţi unii dintre deţinuţii cu pedepse mai mici. Totuşi, începând

cu 1955, numărul deţinuţilor a început să crească din nou, iar mulţi dintre cei eliberaţi au fost

rearestaţi în anii ce au urmat Revoluţiei Maghiare din 1956, sub diverse pretexte78.

Momentul 1956 marchează o înăsprire a regimului, uşor observabilă din mărturia lui Paul

Goma, care povesteşte că primul său anchetator i-a spus următoarele: „Pentru ce-ai făcut, în

condiţii normale, ai fi scăpat cu două palme şi-o morală. (...) În condiţiile actuale, [este vorba

aici despre momentul Revoluţiei Maghiare] ne vedem siliţi să te mai ţinem. Şi să te condamnăm,

ca exemplu, ca ăilalţi şmecheri să ştie ce-i aşteaptă şi să nu mişte-n front. N-o să refuzi să te

sacrifici niţel, pentru binele colegilor tăi.” 79

Odată cu retragerea din 1958 a Armatei Roşii de pe teritoriul României, regimul s-a

înăsprit din nou, pentru a demonstra Kremlinului că îşi însuşise valorile stalinist-leniniste, acest

lucru nefiind demonstrabil decât prin reluarea campaniei de măsuri represive80. Astfel, începând

din 1958 şi până în 1961, au fost arestate loturi de intelectuali, studenţi, preoţi şi universitari de

dimensiuni comparabile cu ale celor din 1948-195281. Dintre aceste arestări, una dintre cele mai

impresionante şi cunoscute este cea legată de lotul Noica-Pillat, care a conţinut 23 de

condamnări, de la 7 la 25 de ani, cuprinzându-i pe Constantin Noica, Dinu Pillat, Nicolae

Steinhardt, Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu şi alţii.

Sistemul penitenciar cunoaşte o mare relaxare începând cu anul 1960, relaxare care îşi

atinge maximul în 1964, când închisorile şi lagărele de muncă au fost golite, iar cei mai mulţi

deţinuţi politici au fost eliberaţi. Această eliberare în masă, prefaţată de o serie de graţieri care a

început din februarie 1960, a fost motivată de îndepărtarea PCR de conducerea sovietică de la

Kremlin şi de apropierea de puterile occidentale şi de Iugoslavia lui Tito82 83.

Lucrarea de faţă nu se ocupă de deţinuţii politici de după graţierea din 1964, întrucât, deşi

arestări politice s-au făcut în continuare, după cum ilustrează descoperirea istoricului Marius

78 Roman, Cristina, op. cit., pp. 47-48.79 Goma, Paul, Gherla, pp. 22-23.80 Roman, Cristina, op. cit., p. 20.81 CPADCR, Raport Final, p. 205.82 Ibidem, p. 206.83 Roman, Cristina, op. cit., p. 20.

19

Oprea care a găsit într-un registru 331 de deţinuţi politici de după această dată84, accesul la

arhivele respective este imposibil, iar descoperirile de tipul celei citate anterior sunt pur

accidentale. În plus, în perioada 1964-1989, a funcţionat cel mai intens sistemul ascunderii

deţinuţilor politici în rândul celor de drept comun. Prin urmare, numărul deţinuţilor politici de

după această perioadă este imposibil de estimat.

Totuşi, pentru a demonstra faptul că sistemul de detenţie şi represiune a continuat să

funcţioneze şi după această dată, este suficient să cităm cazul inginerului Gheorghe Ursu, care

intrase în atenţia Securităţii încă din anii '60 şi care adresase, între anii '70 şi '80 o serie de

scrisori postului de radio „Europa Liberă”. Acest caz demonstrează perfect faptul că detenţia

politică în România a existat şi după 1964 şi că ea implica nişte condiţii de trai la fel de proaste şi

o mortalitate la fel de ridicată ca cea din perioada anterioară.

Denunţat de două colege de serviciu în 1984 pentru că ţinea un jurnal intim în care

exprima o atitudine critică faţă de regimul comunist, inginerul Gheorghe Ursu a fost arestat în 21

septembrie 1985 sub pretextul găsirii a 17 dolari cu ocazia percheziţionării apartamentului său.

Odată ajuns în arest, fiindcă nu ceda interogatoriului Securităţii, el a fost torturat de deţinuţii

Marian Cliţă şi Gheorghe Radu, cărora ofiţerii de Securitate le promiseseră că aveau să fie

eliberaţi condiţionat mai rapid, dacă reuşesc să obţină informaţii de la el. Nerezistând

tratamentului dur la care a fost supus, inginerul Ursu a murit în închisoare la data de 17

noiembrie 198585.

În concluzie, putem afirma că sistemul de represiune şi de detenţie din România

comunistă a fost unul abuziv şi că acesta a afectat o mare parte din populaţia ţării, în special până

în anul 1964, dar şi după acesta, pe întreaga durată a regimului comunist, până în 1989.

84 Rusan, Romulus (editor), O engimă care împlineşte şapte ani, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 22-30, apud CPADCR, Raport Final, p. 206.

85 Fundaţia „Gheorghe Ursu”, Cazul Ursu – Istoric; Fundaţia „Gheorghe Ursu”, Date Biografice.

20

CAPITOLUL 2: Locuri de detenţie

Studiu de caz: Gherla

Penitenciarul Gherla, unul dintre cele mai mari şi mai temute penitenciare comuniste din

România, are o îndelungată istorie înainte de 1945. Cetatea Gherla a fost ridicată în 1540 şi

transformată în închisoarea centrală a Transilvaniei în 1787. În 1913, ea a fost transformată în

Institut de Prevenţie pentru Minori. Ulterior, în timpul Primului Război Mondial, clădirea

penitenciarului a fost folosită pentru răniţi, iar după Dictatul de la Viena (1940) Institutul a fost

retransformat în penitenciar de drept comun86.

În istoria comunistă a penitenciarului de la Gherla putem identifica două etape: dacă în

perioada 1945-1964, penitenciarul de la Gherla a fost o închisoare politică, ulterior el a devenit

una de drept comun, statut pe care l-a păstrat până în anul 1989.

Începând cu anul 1945, la Gherla au fost încarceraţi condamnaţi pentru „infracţiuni contra

securităţii statului” şi deţinuţi de drept comun87. Fiind un penitenciar încăpător, la fel ca şi cel de

la Aiud, aici au fost aduşi deţinuţii cu pedepse lungi88. Diferenţa dintre această închisoare şi cea

de la Aiud era aceea că, dacă la Aiud erau duşi cei condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, la

Gherla erau aduşi preponderent ţărani, muncitori şi tineri cu pedepse de muncă silnică pe termen

limitat89.

Vom menţiona în cele ce urmează numele membrilor administraţiei penitenciarului care

au instituit aici un regim de brutalitate şi teroare ieşite din comun chiar şi în rândul

penitenciarelor comuniste din România. Între 1948 şi 1950, director al penitenciarului a fost

Lazăr Tiberiu. Succesorul acestuia, căpitan Constantin Gheorghiu, care a condus penitenciarul

între 1950 şi 1952, a fost cel care a supraveghat implementarea regimului „reeducării” violente

după model piteştean de către deţinuţii Popa Ţanu, Mihai Livinschi şi alţii 90. Următorul dintre

directorii penitenciarului a fost Petrache Goiciu, care a condus închisoarea în anii 1952-1959 şi

care a instaurat un regim atât de brutal încât deţinuţii care s-au revoltat în iunie 1958 strigau,

printre altele: „Goiciu ne omoară!” 91

Directorul Goiciu, numit imediat după încheierea episodului „reeducării”, era de o

brutalitate deosebită, fiind unul dintre cei care se implicau activ în schinguirea deţinuţilor. Astfel,

86 Muraru, Andrei (coord.), op. cit., pp. 320-322.87 Ibidem, p. 322.88 CPADCR, Raport Final, p. 232.89 Ibidem, p. 211.90 Ibidem, p. 249.91 Goma, Paul, Gherla, pp. 71-73

21

Paul Goma povesteşte despre modul în care a fost tratat la un moment dat de director: tortura „ca

hreanul pe răzătoare”, care consta în apucarea capului deţinutului şi frecarea feţei acestuia de

elementele caloriferului, până când ea începea să arate ca o legumă trasă de câteva ori peste

răzătoare92.

Semnificativă pentru ce a însemnat directorul Goiciu în penitenciarul Gherla este

descrierea făcută acestuia de către CPADCR, care spune: „În timpul directoratului lui, la Gherla,

se băteau deţinuţii în mod curent, în camera de baie, care păstra pe pereţi urmele de sânge, iar

închisoarea răsuna de urlete. În 1958 când un grup de deţinuţi s-au revoltat, Goiciu a tras cu

mitraliera în celule.

Obişnuia să bată până la leşin toate loturile noi care soseau. Din ordinul lui, timp de câteva

luni, un deţinut a fost zidit de viu, lăsându-i libere doar mâinile şi un orificiu la înălţimea

gurii. Goiciu îl vizita, înjurându-l zilnic. Când a fost scos, deţinutul abia mai respira.”93

Regimul lui Goiciu era de o duritate ieşită din comun, aşa încât atât deţinuţii, cât şi

gardienii erau expuşi insultelor şi bătăilor lui (prin bătăi înţelegem nu numai câteva palme, dar

chiar folosirea parului sau a altor obiecte contondente)94.

Începând cu anul 1948, în virtutea ordinului DGP nr. 17249, deţinuţii cu condamnări

politice aveau să-şi execute pedepsele politice la Gherla, Aiud, Piteşti sau Târgşor95. Aceasta a

însemnat practic, că, din 1948 clădirea penitenciarului Gherla a ajuns să adăpostească peste 3000

de condamnaţi care erau închişi câte 8-12 în celule de două persoane96. Acest penitenciar nu era

în nici un fel o excepţie de la tendinţa generală a sistemului de detenţie din România comunistă

de a supraaglomera închisorile. Paul Goma povesteşte că în perioada când a fost el închis aici, în

celulele mari, de 15/7 metri, stăteau câte 150-200 de deţinuţi. El însuşi a fost închis într-o

asemenea celulă alături de alţi 241 de prizonieri97. Evident, aceste condiţii erau foarte greu de

suportat. Tot Paul Goma povesteşte despre doi fraţi închişi într-o astfel de cameră, care, din

cauza aglomeraţiei, nu au ştiut că erau colegi de celulă timp de trei zile98.

Între 1945 şi 1964, deţinuţii de la Gherla făceau parte din pătura medie a societăţii. Erau

închişi acolo liber-profesionişti, intelectuali, elevi şi studenţi. Cât despre raportul dintre deţinuţii

politici şi cei de drept comun, menţionăm că în 1948, din cei 703 deţinuţi închişi aici, peste 600

erau condamnaţi politic. În 1950, statistica arată că dintre cei circa 1600 de condamnaţi, 1200

92 Ibidem, pp. 129-130.93 CPADCR, Raport Final, p. 184.94 Goma, Paul, Gherla, p. 131.95 CPADCR, Raport Final, p. 24296 OSA 300-60-1, RFE Research Institute, Romanian Unit, Prisons and Camps, 1948-1955, box 436, Item No.

14913/1952, f. 1, apud Muraru, Andrei (coord.), op. cit., p. 323.97 Goma, Paul, Gherla, pp. 69-70.98 Ibidem, p. 124.

22

erau reţinuţi pe motive politice. Maximul de populaţie a acestui penitenciar este atins în 1959,

când erau închişi aici cca. 4500 de deţinuţi. La sfârşitul anului 1964, nu se mai găseau la Gherla

decât 600 de deţinuţi.99

Condiţiile de trai de la Gherla erau extrem de precare. Hrana deţinuţilor consta exclusiv

din terci şi zemuri acre; numai cei care lucrau în bucătăria, grădina sau atelierele penitenciarului

primeau raţii suplimentare. Cât despre pachetele alimentare sau cu haine pe care deţinuţii ar fi

putut să le primească de acasă, acestea au fost interzise încă din 1951100. Din cauza

suprapopulării despre care am vorbit şi mai sus, şi cum closetele erau chiar în celulele deţinuţilor,

aerul era irespirabil şi totul era insalubru şi extrem de greu de suportat101. La aceste condiţii şi aşa

destul de greu de suportat se adaugă torturile şi bătăile care erau de o mare cruzime.

Mai mult decât atât, după cum relatează Paul Goma, pe lângă faptul că celulele erau

suprapopulate, unele ferestre fuseseră zidite din ordinul lui Goiciu, iar celorlalte li se puseseră

obloane, în aşa fel încât lumina şi aerul nu pătrundeau aproape deloc în celule102.

Ceea ce făcea condiţiile de trai şi mai grele în închisoare pentru deţinuţii politici, era

faptul că orice fel de hârtie era interzisă, iar cea tipărită, cu atât mai mult. În Gherla, în camera de

liberare, existau trei cărţi şi un joc de şah. Evident, starea în care erau acestea era una

deplorabilă, toţi deţinuţii care treceau pe acolo urmând să fie eliberaţi, răsfoindu-le cu nesaţ.

Acest patrimoniu sărăcăcios de trei cărţi şi un joc de şah constituia întregul program „cultural-

educativ” din Gherla, pe care directorul Goiciu îl prezenta comisiilor de la Crucea Roşie103.

Condiţiile de trai îngrozitoare din penitenciarul Gherla au dus la existenţa a numeroase

evadări între 1945 şi 1947, la o revoltă în rândul deţinuţilor condamnaţi pentru „infracţiuni

contra securităţii statului” pe 19 iunie 1947, precum şi la una a „frontieriştilor”, cărora li s-au

alăturat elevii, studenţii şi alte categorii de deţinuţi, pe data de 14 iunie 1958104.

Despre episodul revoltei „frontieriştilor” de pe 14 iunie, trebuie să spunem că a fost

reprimată cu violenţă. Locotenentul Istrate a tras cu mitraliera pe vizeta celulelor în care se aflau

cei răsculaţi. Ce-i drept, nu a tras chiar în ei, ci în tavan, totuşi cel puţin cinci gloanţe ricoşate din

tavan i-au rănit pe cei din celulă. Ulterior, Istrate a fost promovat la rangul de căpitan tocmai

mulţumită acestei acţiuni105. Mai mult decât atât, pentru reprimarea acestei revolte, i-au lovit pe

deţinuţi: gardieni, pompieri, miliţieni, securişti şi chiar medicul închisorii, doctorul Sin. Acesta

99 Muraru, Andrei (coord.), op. cit., p. 323.100 Ibidem.101 Ioan T. Lungu, Gherla, uşa iadului, ed. Excelsior, Timişoara, 1996, p. 25, apud Muraru, Andrei (coord.), op. cit.,

p. 323.102 Goma, Paul, Gherla, p. 70.103 cf. Goma, Paul, Gherla, pp. 23-24.104 Muraru, Andrei (coord.), op. cit., p. 323.105 Goma, Paul, Gherla, p. 58.

23

din urmă nu numai că i-a bătut cu bestialitate pe răsculaţi, ci, atunci când bătaia s-a încheiat, le-a

acordat acestora îngrijire medicală de o calitate îndoielnică. Paul Goma vorbeşte despre un

anumit deţinut, Tiana, care a rămas, în urma ghipsului prost pus de doctorul Sin cu o gravă

infirmitate a mâinii stângi, care îi fusese fracturată în timpul bătăii 106.

Tot acum a fost folosit şi sistemul Uliţei Verzi (preluat din ocnele ruseşti şi „perfecţionat”

la Gherla). Astfel, de la etajul trei, pe pasarele, pe scări şi până la parter, din doi în doi metri se

aflau perechi de gardieni înarmaţi cu pari, ciocane de bătut gratiile, răngi de fier şi arme de foc

(pe care le foloseau pe post de bâte), dând în deţinut cu brutalitate, atunci când acesta era forţat

să treacă printre ei107.

Întreg episodul s-a încheiat, după reprimarea brutală şi tratamentul medical făcut de

mântuială, cu înlănţuirea „frontieriştilor” participanţi, împrăştierea lor prin celule şi pregătirea

procesului acestora. În plus, regimul alimentar s-a înăsprit, astfel încât raţia de pâine a scăzut de

la 125 de grame pe zi la 75, turtoiul a început să fie amestecat cu petrol, terciul a fost înlocuit de

borhot din reziduuri de bulion de roşii, apa a fost raţionalizată la 250 de grame pe zi ş.a.m.d.108

Nu în ultimul rând, menţionăm că la Gherla au fost executaţi numeroşi deţinuţi, dintre

care îi putem numi, în ordine cronologică, pe Teodor Trâncă şi Vasile Crişan (la 4 august 1958),

Grupul „Capotă-Dejeu” (2 septembrie 1958), Dumitru Bibul şi Lorin Popescu (29 septembrie

1958), Ioan Moldovan (16 ianuarie 1959), Ioan Nistor (16 ianuarie 1959), Gheorghe Voina (16

ianuarie 1959), Miron Pantea (20 aprilie 1959), Ioan Pop (27 noiembrie 1959) ş.a.m.d.109 Astfel,

între august 1958 şi iulie 1960 au fost executaţi aici 28 de deţinuţi110.

Pensionarea lui Goiciu din 1959 nu a dus nicidecum la o schimbare în regimul

exterminator din penitenciarul Gherla. Au continuat execuţiile111 şi bătăile, care fuseseră

instituţionalizate aici încă din anul 1949, de către directorul Tiberiu Lazăr, transferat ulterior la

Peninsula112.

Reeducarea de la Gherla

Nu putem să vorbim despre Penitenciarul Gherla fără a discuta şi despre fenomenul

„reeducării” de aici. Practic, aceasta este continuarea fenomenului de „reeducare” de la Piteşti113,

106 Ibidem, p. 51.107 Ibidem, p. 60.108 Ibidem, pp. 68-69.109 Muraru, Andrei (coord.), op. cit., pp. 330-332.110 CPADCR, Raport Final, p. 252.111 Muraru, Andrei (coord.), op. cit., pp. 330-331.112 Ibidem, pp. 332-333.113 Nu vom detalia aici torturile şi desfăşurarea propriu-zisă a acţiunii violente, preferând să documentăm istoricul

24

având în vedere că, după transferurile de deţinuţi din 1950 de la Piteşti şi Târgşor la Gherla, acest

penitenciar a devenit centrul mişcării violente.

Responsabili pentru implementarea „reeducării” la Gherla au fost, printre alţii, colonelul

Iosif Nemeş114, securiştii Marin Jianu şi Tudor Sepeanu, directorul Constantin Gheorghiu,

precum şi sublocotenţii Gheorghe Sugigan şi Constantin Avădanei

Trebuie să spunem că deţinuţii „reeducatori” au fost motivaţi în acţiunea lor represivă de

la Gherla şi de promisiunea colonelului Nemeş de a-i ajuta să devină cadre ale Securităţii dacă

aveau să-şi confirme ataşamentul faţă de regim şi la alte penitenciare115, precum şi că unii dintre

ei erau victime ale mişcării violente de la Piteşti. De altfel, ideea centrală a acţiunii de

„reeducare” era transofmarea prin tortură a victimei în agresor, „reeducatul” devenind implicit şi

obligatoriu şi „reeducator”116.

Început în primăvara lui 1950, odată cu transferul lui Maximilian Sobolevschi şi al lui

Adrian Prisăcaru de la Piteşti la Braşov, exportul „reeducării” a culminat cu exportul la Gherla, a

cărui primă etapă a fost transferul unui grup de torţionari piteşteni condus de Alexandru Popa

„Ţanu” pe 7 iunie 1950. Acesta a fost suplimentat, în luna decembrie a aceluiaşi an, de un al

doilea transfer, efectuat în două etape, al unor foşti deţinuţi piteşteni, care fuseseră în prealabil la

penitenciarul Târgşor, într-o încercare de a exporta „reeducarea” şi acolo.

După sosirea deţinuţilor de la Târgşor, printre care se aflau şi doi dintre cei ce aveau să

devină „reeducatori” importanţi de la Gherla, Ion Stoian şi Marcel Buta, au fost instituite

camerele de „reeducare” de la Gherla: camera 99, zisă şi „camera morţii”, precum şi camerele

80, 81 şi 82117.

Un alt moment care trebuie discutat în istoria tulbure a acţiunii violente de la Gherla este

transferul lui Eugen Ţurcanu în acest penitenciar, care a avut loc în vara anului 1951118. Imediat

după acest transfer, între el şi Popa „Ţanu” a apărut o rivalitate care s-a soldat cu dublarea

numărului de decese din camera 99. Fost adjunct al lui Ţurcanu de la Piteşti şi, totodată, unul

dintre cei mai zeloşi „reeducatori” de aici, Ţanu fusese selecţionat pentru a participa la discuţiile

din celula 4-spital ale „şcolii de cadre” pentru „reeducatori” formate în aprilie 1950 la cererea lui

„reeducării” de la Gherla. Pentru mai multe informaţii despre acţiunea violentă, vezi studiul referitor la Penitenciarul Piteşti din lucrarea de faţă.

114 Vezi studiul despre Piteşti din lucrarea de faţă.115 Colfescu, Silvia (coord.), Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării în închisorile Piteşti, Gherla,

editura Vremea, Bucureşti, 1995, pp. 323-324, apud Muraru, Andrei (coord.), op. cit., p. 325.116 Dacă nu, atunci acesta avea să treacă din nou şi din nou prin etapele acţiunii violente până în momentul în care

ceda.117 Mureşan, Alin, „Reeducarea prin tortură”, în Memoria, nr. 57 (4/2006), editura Fundaţia Culturală Memoria,

Bucureşti, 2006, p. 24, apud Muraru, Andrei (coord.), op. cit., p. 325.118 Rădulescu, Mihai, „Traiul şi sfârşitul lui Ion Flueraş la Gherla”, în Memoria, nr. 39 (2/2002), editura Fundaţia

Culturală Memoria, Bucureşti, 2002, p. 62, apud Muraru, Andrei (coord.), op. cit., p. 325.

25

Ţurcanu şi cu aprobarea administraţiei119. Devenind foarte temut şi câştigând aprecierea

administraţiei penitenciarului, Ţanu nu mai voia să-i cedeze întâietatea lui Ţurcanu, fostul său

mentor. Astfel, cei doi au intrat în competiţie pentru a-şi demonstra superioritatea în faţa

administraţiei, de aici rezultând o exacerbare a torturilor care a dus la creşterea numărului de

decese din camera 99120.

În cele ce urmează vom încerca să facem o descriere sumară a câtorva dintre celulele în

care a avut loc „reeducarea”. Camera 99 era o cameră încăpătoare, plasată la etajul 3 al

celularului I şi izolată de celelalte celule. Pe jos, pe lângă pereţi, se aflau rogojini pe care stăteau

deţinuţii care erau în curs de „reeducare”, în timp ce agresorii stăteau lângă uşa camerei. La

intrarea în celulă se afla un antreu de 3x3 metri, care servea drept closet şi drept loc de tortură121.

Alături de camera 99 se aflau camerele 98 şi 97, prima dintre ele fiind cunoscută şi sub

numele de „celula chinezească”, întrucât aici se aplica tortura cu picătura chinezească: în cameră

erau două capre de lemn pe care erau plasate două scânduri. În perete era fixat un inel de fier, iar

victimele erau legate pe cele două capre şi lipite de perete cu o centură petrecută prin acest inel.

În timp ce dintr-un bidon aflat în plafon se scurgea apă pe cel torturat. Cât despre camera 97,

aceasta era o celulă mare, cu priciuri din scândură. Multe dintre victimele acţiunii violente

stăteau la „şerpărie”122. Această cameră era supranumită „camera nebunilor”, întrucât bătăile de

aici erau de o brutaliate ieşită din comun chiar pentru acţiunea violentă123.

Finalul acestui episod violent a fost prevestit de transferul, din decembrie 1951, al lui

Eugen Ţurcanu şi al altor zece „reeducatori” la Jilava pentru cercetarea implicării şi participării

lor la acţiunea violentă. Totuşi, aceasta a continuat la Gherla, într-o formă mai puţin intensă, până

în martie 1952, sub supravegherea şi îndrumarea lui Constantin Juberian şi a lui Ludovic Rek124.

După o ameliorare treptată a condiţiilor de trai (începând cu anul 1962), istoria detenţiei

politice din Gherla s-a încheiat în anul 1964, acesta redevenind un penitenciar de drept comun125.

După 1989, Gherla a devenit penitenciar de maximă siguranţă, iar, din 1998, a intrat într-un

proces de reabilitare şi modernizare126.

119 Mureşan, Alin, Piteşti, Cronica unei sinucideri asistate. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti, 2010, ed. Polirom, pp. 68-69.

120 Muraru, Andrei (coord.), op. cit., pp. 325-326.121 Ibidem, pp. 326-327.122 Spaţiul de sub priciuri.123 Muraru, Andrei (coord.), op. cit., p. 327.124 Mureşan, Alin, „Reeducarea prin tortură”, în Memoria, nr. 57 (4/2006), editura Fundaţia Culturală Memoria,

Bucureşti, 2006, p. 28, apud Muraru, Andrei (coord.), op. cit., pp. 327-328.125 CPADCR, Raport Final, p. 253.126 Muraru, Andrei (coord.), op. cit., p. 322.

26

Studiu de caz: Reeducarea de la Piteşti

Închisoarea de la Piteşti este unul din locurile cele mai sumbre ale peisajului

concentraţionar din România comunistă. Aici se află în cea mai mare parte originile şi

desfăşurarea „reeducării”, care a fost un fenomen singular în spaţiul est-european. El consta în

torturarea sistematică a deţinuţilor de către alţi deţinuţi şi era menit să distrugă personalităţile şi

convingerile victimelor.

Originile fenomenului de „reeducare” sunt destul de greu de intuit chiar şi astăzi. Cert

este, însă, că el pleacă de la penitenciarul de la Suceava unde, în anii 1948-1949, au fost închişi

studenţii legionari din întreaga zonă. În acest stadiu incipient, conceptul de „reeducare” nu poate

fi legat de administraţia statului, ci de persoana lui Alexandru Bogdanovici, unul dintre studenţii

închişi aici. Acesta era liderul grupului legionar ieşean „Universitatea” şi le-a propus

anchetatorilor, în virtutea experienţei sale precedente de detenţie din 1946, să încerce schimbarea

atitudinii celor arestaţi prin studierea de aceştia a ideologiei marxist-leniniste. La sfârşitul lunii

mai 1948, adică imediat după arestare, ideea reeducării pare să fi existat deja în mintea lui

Bogdanovici, care cerea de acasă cărţi de ideologie comunistă, însoţindu-şi cererile cu texte de

tipul: „Astăzi sunt descătuşat definitiv şi complet din negura unui trecut nenorocit. Muncesc

pentru restructurarea mea deplină.”127

În acelaşi timp cu apariţia acestei sugestii din partea lui Bogdanovici, anchetatorii

Securităţii au început să le ofere diverse favoruri celor ce colaborau, devenind informatori.

Cazurile cele mai importante au fost cel al lui Maximilian Sobolevschi, şi mai ales cel al lui

Eugen Ţurcanu. Aceştia au realizat întâi un istoric detaliat al organizaţiei legionare din care

făcuseră parte în liceu, iar Ţurcanu, fost membru UTC, fiind familiarizat cu ideea conform căreia

tuturor celor care greşeau faţă de regim li se oferea posibilitatea reeducării, a venit cu o

propunere similară cu cea a lui Bogdanovici.

Ţurcanu desfăşurase activitate legionară restrânsă din 1940, când fusese recrutat în grupul

FDC Câmpulung condus de Gheorghe Cotlarciuc128 până în 1945, când se înscrie în UTC. Spre

sfârşitul liceului trăise o poveste de dragoste cu Oltea Saghin, fiica unui comandant legionar din

Câmpulung, cu care va avea şi o fetiţă, Elena129 130. În 1946, student fiind la Facultatea de Drept 127 ACNSAS, fond Penal, doasr nr. 1190, vol. 2, f. 49, apud Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate,

p. 158.128 Ibidem, vol. 1, f. 429, apud Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (....), p. 248.129 Ibidem, ff. 431-432, apud Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), p. 248.130 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 6, f. 401, apud Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), p. 248.

27

din Iaşi, a fost invitat la două şedinţe ale grupului legionar de la Drept, la care a participat fără

foarte mare convingere. Din declaraţiile referitoare la acea perioadă reiese o distanţare a lui

Ţurcanu de ideologia legionară în aspectele ei esenţiale. De exemplu, între timp el devenise

ateu131. A doua dintre aceste întâlniri a fost momentul rupturii cu legionarii, care s-a petrecut

atunci când Ţurcanu a fost rugat să vorbească despre Corneliu Zelea Codreanu în timp ce se uita

la o stea luminoasă, lucru pe care el a refuzat să-l facă, părăsind şedinţa şi devenind „trădător” în

ochii legionarilor132.

În 1947 s-a înscris în PCR, iar mai târziu a participat la o şcoală diplomatică a

Comitetului Central al PCR133 134 135, dar acestea nu au putut să-l salveze de detenţie pentru

activitatea sa legionară, el fiind arestat la 25 iunie 1948, în urma declaraţiilor date de un legionar

arestat în săptămânile precedente.

Este foarte important de precizat că „reeducarea” pe care o propunea Bogdanovici era un

proces paşnic, desfăşurat voluntar şi care nu viza, de fapt, convingerile profunde ale deţinuţilor,

ci doar încerca o schimbare de suprafaţă pentru ca aceştia să dobândească anumite avantaje.

Această mişcare nu a avut deloc succes în rândul populaţiei legionare din penitenciarul Suceava,

întrucât sentinţele nu se pronunţaseră încă, iar deţinuţii erau optimişti, sperând la eliberare sau la

pedepse uşoare. Desigur, ei se înşelau, întrucât procesele au fost judecate nu de comunişti, ci de

vechi magistraţi militari care acum se străduiau să obţină state de serviciu cât mai bune pentru a

fi menţinuţi în poziţiile lor de noul regim şi care, în consecinţă, au dat sistematic pedeapsa

maximă136.

Nici măcar cei ce se arătaseră dispuşi compromisului, fie prin implicarea în ceea ce avea

să devină Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste137, fie în alt mod, nu au primit

circumstanţe atenuante: Bogdanovici a primit 18 ani de muncă silnică, iar Ţurcanu 7 ani de

închisoare corecţională.

Ţurcanu obţinuse o poziţie favorabilă în ochii reprezentanţilor Securităţii din închisoare

prin activitatea sa de informator şi prin faptul că se rupsese de facto de mişcarea legionară încă

din 1946. În plus, faptul că fusese condamnat la şapte ani de închisoare l-a făcut să îi urască pe

legionari, pe care îi considera vinovaţi pentru arestarea sa: „Îşi aducea aminte de fiică-sa. Şi-

atunci ne spunea: <<Numai din cauza voastră sunt aici. Mă bandiţilor!>>” 138

131 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1190, vol. 1, ff. 432-433, apud Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), p.249. 132 Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), p. 249.133 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 1, f. 142v, apud Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), p.249.134 Ibidem, vol. 6, ff. 174-175, apud Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), p.249.135 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1190, vol. 1. f. 429, apud Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), p. 249.136 Ierunca, Virgil, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, 1990, ed. Humanitas, p. 24.137 ASRI, fond Penal, dosar nr. 26979, vol. 6, f. 217, apud CPADCR, Raport Final, p. 263.138 Emil Sebeşan în Demascarea, regia Nicolae Mărgineanu, 2010, 42'-43'.

28

Data de 10 decembrie 1949 marchează momentul primei bătăi care a avut loc la Piteşti şi,

practic, al declanşării „reeducării”. Acum directorul Dumitrescu a fost chemat în celulă pentru a

asista la demascarea lui Pafnutie „Nuti” Pătrăşcanu şi a celorlalte victime. În pofida faptului că

fusese anunţat de către ofiţerul politic Ion Marina să nu lipsească de la închisoare în acea zi,

Dumitrescu se ascundea în locuinţa de serviciu, speriat de modul în care evoluau lucrurile.

Totuşi, chemat de Marina sub pretextul că deţinuţii se luaseră la bătaie, Dumitrescu şi-a jucat

rolul de agresor până la capăt, lovindu-i personal pe unii dintre deţinuţi139.

După bătăile despre care tocmai am vorbit, Ţurcanu l-a chemat în celulă pe directorul

Dumitrescu pentru a demonstra că „Nuti” Pătrăşcanu şi ceilalţi voiau să-şi facă „demascarea”.

Aceasta însemna, de fapt, că aceştia urmau să declare în scris toate informaţiile referitoare la

activitatea lor anticomunistă pe care nu le declaraseră în anchetă140. Pentru a se asigura că ceea ce

se petrecea în subordinea lui nu avea să fie vizibil din documentele întocmite, Dumitrescu i-a

obligat pe Pătrăşcanu şi pe ceilalţi să nu folosească sintagma „în urma conflictului”, înlocuind-o

cu „în urma discuţiilor”. Mai mult, începând din acest moment, toţi cei interogaţi aveau să fie

forţaţi să noteze că dau informaţiile de bunăvoie, evident, cu dublul scop de a ţine secretă

acţiunea de la Piteşti, pe de-o parte, şi de a lăsa impresia colaborării cu regimul a victimelor

acestuia, pe de alta. Acest prim lot de torturaţi a scris declaraţii între 10 şi 17 decembrie 1949 în

faţa direcţiunii, perioadă în care Ţurcanu l-a şi instruit pe Pătrăşcanu referitor la cum trebuia să

procedeze în acţiune şi, mai mult, s-a consultat cu acesta referitor la anumiţi colegi de lot care ar

fi putut fi şi ei utilizaţi141.

Pasul următor torturării victimelor era ca acestea să fie forţate să-i lovească la rândul lor

pe alţii, refuzul însemnând revenirea la postura de torturat. Pe 11 sau 12 decembrie 1949, „Nuti”

Pătrăşcanu şi Ţurcanu l-au bătut pe Aurel Tacu, singurul care nu-şi făcuse demascarea după

prima tură de torturi142. Rezultatul a fost că Tacu a făcut o criză de nervi şi a ajuns la infirmerie,

unde doctorul l-a întrebat pe Ţurcanu ce se întâmplase, dovedind că nu era informat asupra

torturilor.

De fapt, mare parte a administraţiei nu avea idee despre acestea, existând o serie de

măsuri luate în acest scop, dintre care simptomatic pare ordinul directorului către prim-gardienii

Ciobanu şi Mândruţă de a nu primi nici un raport de la celulele în care deţinuţii erau torturaţi143.

În această perioadă s-a pus la punct sistemul după care avea să se desfăşoare întreaga

acţiune violentă, atât la Piteşti, cât şi la Gherla, Târgu Ocna, Braşov şi Canal. În urma repetatelor 139 Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), p. 45.140 Ibidem, pp. 45-46.141 Ibidem, p. 46.142 Ibidem, pp. 46-47.143 Ibidem, p. 47.

29

discuţii dintre Eugen Ţurcanu, Ion Marina, col. Iosif Nemeş şi directorul Alexandru Dumitrescu,

s-a convenit că simpla torturare nu avea să dea rezultate complete, având în vedere că aproape

toţi cei închişi fuseseră bătuţi în timpul anchetei şi tot reuşiseră să nu dezvăluie toate

informaţiile.

Conform lui Alin Mureşan144 145, „reeducarea” de la Piteşti, aplicată ulterior într-o serie de

alte penitenciare, avea cinci etape. Prima dintre acestea era primirea călduroasă în celulă şi

discuţiile amicale dintre agresori şi victime, prin care aceştia din urmă erau traşi de limbă în

legătură cu orice informaţie ar fi putut ascunde în timpul anchetei. De la caz la caz, aceasta dura

între 2-3 zile şi 2-3 săptămâni. Urma etapa a doua, declanşarea din senin a violenţelor, printr-o

bătaie generalizată, după care începea tortura neîntreruptă, atât la comun cât şi individual.

Această a doua etapă putea dura între o săptămână şi 5-6 luni. Pe tot parcursul acestei perioade,

victimele nu ştiau exact de ce erau bătute, scopul acestei etape fiind demoralizarea şi

înspăimântarea lor.

Şocul cauzat de tratamentul extrem de violent ducea la abandonarea rezistenţei şi trecerea

de partea agresorilor chiar de la prima interpelare în cazurile acelor deţinuţi care aveau firea mai

slabă sau la care instinctele de autoconservare erau mai puternice. Totuşi, aceste cazuri au fost

puţin numeroase, notabile fiind cel al lui Pafnutie „Nuti” Pătrăşcanu şi al lui Nicolae „Călin”

Zaharia146.

Dintre aceştia, despre primul ştim că făcea parte din prima serie de victime ale

„reeducării” şi că fie a fost bătut o singură dată înainte să treacă de partea agresorilor, fie a făcut

acest lucru benevol, fără a fi bătut în prealabil147. Cert este că a făcut parte din grupul

„reeducator” până pe 9 februarie 1950, când Eugen Ţurcanu a aflat că declaraţia dată de „Nuti”

Pătrăşcanu fusese incompletă şi l-a trecut pe acesta în grupul „reeducaţilor”. În fine, „Nuti”

Pătrăşcanu a alternat poziţia de „reeducat” cu cea de agresor până când, fiind bolnav de TBC

pulmonar, a fost transferat la Târgu Ocna, unde s-a îndepărtat treptat de grupul agresorilor şi şi-a

revenit treptat. Mărturiile celor care l-au văzut în această perioadă arată că avea remuşcări

intense şi sincere148.

Cât despre Nicolae Zaharia, acesta a cedat după prima lovitură primită149, a asistat la

torturarea lui Alexandru Bogdanovici150 şi, ulterior acestui moment, a fost liderul comitetului de

144 Ibidem, pp. 47-53.145 Mureşan, Alin, Destine personale în Fenomenul Piteşti, prelegere din cadrul Universităţii de Vară de la Râmnicu

Sărat a IICCMER, ediţia a 5-a, 21-27 august 2011.146 Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), pp. 48-49.147 Ibidem, p. 213.148 Ibidem, pp. 214-215.149 Ibidem, p. 58.150 Ibidem, p. 160.

30

agresori numit de Eugen Ţurcanu care avea să îşi desfăşoare activitatea în camera 3-subsol151.

Spre sfârşitul lunii august a anului 1951, odată ce violenţele de la Piteşti s-au oprit, Nicolae

Zaharia a fost transferat la penitenciarul Gherla152.

Punctul următor era auto-denunţul, care se referea la acţiunile anticomuniste din

exteriorul şi din interiorul închisorii. Acesta era un punct de cumpănă pentru psihicul victimei,

care era pusă în situaţia de a alege între a-i trăda pe colegii rămaşi în libertate, unii dintre ei fiind

chiar membri ai familiei, şi a-i înfrunta verbal pe agresori, continuând să îndure tortura. Acestei

etape îi urma autoflagelarea morală: practic, era vorba despre forţarea victimelor de a-şi

desfiiinţa şi ponegri toate valorile, de la religie la ideologie politică şi până la familie. Aceste

două etape durau împreună între câteva zile şi câteva săptămâni. În fine, ultima etapă era

transformarea forţată a victimei în „reeducator”, fie cu rol de informator, fie de planton fie chiar

de agresor.

Virgil Ierunca153, în schimb, identifică patru faze ale reeducării: „demascarea externă”, în

care victima trebuia să-şi demonstreze lealitatea faţă de mişcarea comunistă (adică faţă de partid

şi de O.D.C.C.) prin declararea a tot ceea ce aceasta ar fi reuşit să ascundă în timpul anchetelor

de la Securitate. Această etapă dădea rezultate foarte bune pentru autorităţile comuniste, fiind

denunţate toate legăturile din afara închisorii ale deţinuţilor şi toate complicităţile de care aceştia

ar fi beneficiat. Mecanismul de a lua declaraţii era şi el unul complex: acestea erau iniţial făcute

verbal, de multe ori chiar în timpul torturii, apoi erau scrise pe o placă de săpun, verificate de

cineva din comitetul de reeducare (deseori chiar de Ţurcanu) şi, în sfârşit, trecute pe hârtie,

semnate şi trimise la Ministerul de Interne. Momentul următor identificat de V. Ierunca este

„demascarea internă”, foarte productivă şi ea din punctul de vedere al Securităţii. Aici, deţinutul

era forţat să-i denunţe pe aceia care-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii, fie ei alţi deţinuţi

care l-ar fi îmbărbătat sau pus în gardă, fie membri ai administraţiei închisorii – anchetatori mai

blânzi, paznici care i-ar fi făcut vreo favoare în timpul executării sentinţei.

Următoarele două etape identificate de V. Ierunca nu mai aduceau însă beneficii directe

Securităţii prin strângerea de informaţii, ci urmăreau „distrugerea personalităţii [deţinutului]” 154.

Etapa a treia era „demascarea morală publică”, în cursul căreia deţinutul era forţat să-şi

batjocorească toate valorile, familia, religia, soţia sau iubita, prietenii şi, nu în ultimul rând, pe el

însuşi. În această etapă, fiecare punct din trecutul victimei era analizat şi denaturat în aşa fel încât

să se creeze varianta cea mai abjectă cu putinţă. În fine, ultima etapă identificată de V. Ierunca

151 Ibidem, p. 74.152 Ibidem, p. 79.153 Ierunca, Virgil, op. cit., pp. 32-34.154 Ibidem, p. 33.

31

este şi ultima identificată de Alin Mureşan, şi anume transformarea victimei în agresor:

„reeducatul e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schinguindu-l

cu mâinile lui şi devenind, astfel, la rândul lui, călău”155

Trebuie, totuşi, să specificăm că metoda acţiunii violente nu a început exact sub această

formă. Adevărul este că ea a fost adaptată de Ţurcanu în funcţie de rezultatele obţinute în urma

„demascărilor” şi, mai ales, în funcţie de reacţia colonelului Nemeş la acestea156. Unii dintre

deţinuţii din primele loturi, care trecând prin torturi doar câteva zile (până la solicitarea notelor

informative), reuşiseră să omită anumite lucruri din declaraţii, au fost surprinşi ulterior, pe baza

declaraţiilor altora, că făcuseră declaraţii incomplete. În acest fel, cu timpul, metodele de tortură

şi interogare s-au perfecţionat157.

Cea mai bună metodă de a obţine declaraţii noi de la ei era de a le câştiga încrederea prin

discuţii libere. Primul pas a fost înăsprirea regimului de detenţie, în aşa fel încât deţinuţii să fie

aduşi la limita rezistenţei fizice şi psihice prin înfometare, izolare de lumea exterioară dar şi unii

de alţii şi prin tratamentul dur la care erau supuşi de gardieni. Pasul al doilea era introducerea lor

în camere în care existau şi alţi deţinuţi, de obicei foşti prieteni, cunoştinţe sau colegi de

facultate, deja prelucraţi, care lucrau în folosul agresorilor, dar care, iniţial, se prefăceau

prietenoşi, provocându-i la discuţii amicale despre regim, despre familia din afara închisorii,

despre activitatea politică ş.a.m.d.158

Dorind să interacţioneze cu alţii, deţinuţii, care nu mai auziseră de luni de zile decât

apelativul „banditule” venit de la gardieni, se deschideau în majoritatea cazurilor în faţa noilor

colegi de celulă. Astfel se obţineau detalii care erau folosite mai târziu pentru a-i forţa la

mărturisiri complete sau pur şi simplu ca motiv pentru tortură.

Desigur, au existat şi cazuri în care deţinuţii i-au privit circumspect pe colegii de cameră

şi s-au ferit de a intra în discuţii prea detaliate cu aceştia, dar acestea au fost puţin numeroase. În

general, cei care au avut o astfel de atitudine fuseseră fie anunţaţi prin codul Morse bătut în

ziduri ceea ce se întâmpla foarte rar, având în vedere supravegherea constantă, fie puşi în gardă

de anumite vorbe sau gesturi stranii ale foştilor prieteni, fie – mai ales în cazurile celor din

loturile mai târzii, înţelegeau singuri situaţia observând urmele de bătăi de pe trupurile multora

dintre colegii de cameră. Repetăm, însă, că aceste cazuri au fost excepţionale, marea majoritate a

deţinuţilor căzând în capcană159.

Reacţia iniţială a celui schingiuit era, evident, una de repulsie, el dezvoltând resentimente 155 Ibidem, p. 34.156 Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), p. 56.157 Ibidem, pp. 47-53.158 Ibidem, pp. 47-48.159 Ibidem, p. 48.

32

puternice faţă de cei care îl înşelaseră, cauzate atât de torturi, cât şi de înşelarea încrederii

acordate acestora în prima etapă. Totuşi, odată cu încheierea acţiunii şi trecerea timpului, aceste

resentimente se ştergeau, victimele realizând că nimeni nu participa voluntar la această acţiune,

ci doar silit de ameninţarea torturii. Mai mult, unele dintre victime chiar şi-au văzut agresorii la

duşuri, observând rănile care le brăzdau trupurile în urma bătăilor îndurate160.

Bătaia propriu-zisă începea la un semnal al lui Ţurcanu, dacă acesta era prezent fiind

precedată de un scurt discurs în care victimele erau anunţate că ceilalţi deţinuţi din cameră se

deziseseră de opiniile şi acţiunile lor trecute şi că aveau să facă tot ce puteau pentru a servi

regimul comunist. În absenţa lui Ţurcanu, era atribuţia şefului camerei de a declanşa violenţa,

situaţie în care, de regulă discursul lipsea sau era unul foarte sumar161.

În momentul semnalului, toţi cei care până atunci se comportaseră prietenos cu victimele

în vederea obţinerii de informaţii puneau mâna pe bâte şi le atacau, lovindu-le cu sălbăticie.

Evident, cei din lotul de la Suceava, care nu trecuseră niciodată prin bătăi, precum şi cei care

înnebuniseră din cauză că trecuseră de mai multe ori prin toate etapele făceau exces de zel.

Ceilalţi, care trecuseră şi ei prin torturi, dar care nu-şi pierduseră sănătatea psihică, încercau, pe

cât posibil, să facă mai multă gălăgie decât daune fizice sau chiar să atenueze loviturile, dar

aceasta era o acţiune pe care nu o puteau face decât pe ascuns şi riscând să fie descoperiţi şi să

treacă şi ei în rândul celor torturaţi.

După această bătaie generală cu pumnii, palmele şi bâtele se trecea la torturarea

individuală şi succesivă a tuturor celor din cameră, sub privirile îngrozite ale celorlalţi.

Torturile fizice erau de foarte multe tipuri: bătăi la tălpi, la fese, lovituri cu băţul în

palmă, cu curele şi ciomege pe spate, până la sânge, călcatul în picioare, lovituri în stomac ori

alte organe, arderea a diverse părţi ale corpului cu ţigara, statul în poziţii fixe ore întregi, fără

posibilitatea de a se mişca162, aşa-numita „intrare şi ieşire din şerpărie în zece secunde”163, care

consta în aruncarea pe burtă , intrarea şi ieşirea şi luarea poziţiei de drepţi în zece secunde,

reluată de o sută de ori, iar, pe măsură ce victima obosea, timpul în care trebuia executată era

scăzut, victima fiind şi bătută de fiecare dată când ieşea din şerpărie.

Alte metode de tortură erau obligarea victimelor să frece podelele stând în patru labe, cu

obligaţia de a nu atinge podeaua cu genunchii, timp în care erau lovite cu ciomegele sau cu

160 Ibidem.161 Ibidem.162 Ibidem, p. 49.163 În celulele cele mai mari existau, în general, câte două priciuri (paturi mari de lemn care mergeau de la un perete

la celălalt şi în care oamenii dormea înşiraţi) care, cel mai des, aveau două niveluri şi erau simetrice. Supraaglomerarea camerelor, însă, făcea ca unii să doarmă sub prici, direct pe ciment. Această zonă se chema, în argoul închisorilor, „şerpărie”, fiindcă, pentru a intra acolo, trebuia să te strecori ca un şarpe.

33

călcâiele, aşezarea deţinuţilor în stive, unii peste alţii, cei de deasupra strivindu-i pe cei de la

bază sau forţarea lor de a depune eforturi greu de susţinut chiar de nişte oameni în toată puterea

şi deci cu atât mai mult pentru nişte deţinuţi epuizaţi fizic şi psihic, cum erau, de exemplu, statul

într-un picior, pe marginea tinetei, zile întregi, până la leşin164 165.

La acestea se mai adaugă şi metodele mai puţin inventive dar extrem de brutale care

constau în lovirea victimelor cu capul de ciment şi strangularea lor până ce se sufocau, precum şi

una dintre metodele preferate ale lui Ţurcanu, apăsarea victimelor cu genunchii pe stomac şi pe

piept şi lovirea acestora cu pumnii în faţă166, ca şi multe altele asemănătoare167 168.

Evident că efectele acestor bătăi şi torturi trebuia să fie muşamalizate. De aceea, cei care

aveau nevoie de îngrijire medicală nu erau trimişi la infirmerie, ci trataţi chiar în cameră de

studenţii medicinişti. În acest scop, Ţurcanu şi un alt „reeducator”, Coriolan Gherman au cerut

de mai multe ori pansamente, iod, valeriană şi alte medicamente de la sanitarul închisorii169.

Toate momentele cotidiene erau prilejuri de chinuire a victimelor. Astfel, mesele erau

servite fie prin turnarea mâncării fierbinţi pe gâtul acestora, fie prin obligarea lor să se aşeze în

patru labe,cu mâinile la spate şi să se folosească doar de gură, şi, uneori, să guiţe ca porcii. Chiar

şi somnul era reglementat: deţinuţii aveau voie să doarmă doar goi, întinşi pe spate şi cu mâinile

întinse deasupra păturii şi, dacă aceştia se mişcau, chiar şi în somn, erau loviţi instantaneu cu

bâtele de către plantoane. În unele cazuri, anumiţi deţinuţi nu au fost lăsaţi să doarmă intenţionat

timp de câteva zile, chiar 10-15 zile în cazurile extreme. Pe deasupra, mai exista şi chinuirea

legată de mersul la toaletă, care nu se petrecea decât o dată pe zi, în grabă maximă. Cei care nu

apucau să-şi facă nevoile erau nevoiţi să şi le facă mai târziu în celulă, prilej cu care agresorii îi

batjocoreau, iar cei care aveau ghinionul să găsească plină singura tinetă din celulă erau forţaţi

să-şi facă nevoile în gamelele din care mâncau, fără a li se da dreptul de a le arunca sau spăla

ulterior. În această situaţie, unii deţinuţi au ajuns să-şi înghită propriile fecale pentru a putea

primi de mâncare170.

Partea fizică a acţiunii de la Piteşti, deşi esenţială pentru realizarea „reeducării”, nu o

explică. Momentele cele mai importante, din acest punct de vedere, sunt cele ale torturii

psihologice.

164 Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), p. 75.165 Interviu cu Neculai Popa în Budeancă, Cosmin (coord.), Experienţe Carcerale în România Comunistă II , Editura

Polirom, Iaşi, 2008, pp. 167-168, apud Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), pp. 74-75.166 Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), p. 61.167 Ibidem, pp. 47-53.168 Ierunca, Virgil, op. cit., pp. 36-38. 169 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 1, f. 239, apud Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), p. 60; ACNSAS,

fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 10, f. 157v., apud Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...).170 Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), pp. 49-50.

34

Astfel, momentul auto-flagelării publice este esenţial pentru înţelegerea mutaţiilor

spirituale suferite de deţinuţii din Penitenciarul Piteşti şi din celelalte. Auto-flagelarea consta,

după cum am explicat şi mai sus, în batjocorirea tuturor valorilor umane ale deţinutului,

începând cu propria persoană, continuând cu familia, credinţa, prietenii şi ajungând până la

modelele etice şi morale. Invariabil, toate victimele ajung la batjocorirea părinţilor, la descrierea

unor fictive acte incestuoase, la declararea părinţilor ca fiind adulteri, a profesorilor ca fiind

şarlatani, a preoţilor ca fiind păcătoşi ş.a.m.d.. Cu timpul, declaraţiile devin din ce în ce mai

bizare şi mai greu de închipuit. În acest sens, V. Ierunca aminteşte cazul lui Huică, student

bucureştean de la Facultatea de Filozofie care, schingiuit fiind în pofida diverselor declaraţii

născocite date în acest stadiu, a strigat iluminat: „Domnule Ţurcanu, sunt un criminal, un bandit,

n-am mărturisit lucrurile cele mai groaznice: am regulat capre, gâşte, curci, raţe...” şi enumerând

o sumedenie de alte animale171.

După ce ofereau toate informaţiile cunoscute, victimelor li se cerea să devină la rândul lor

agresori, fie înainte de terminarea ciclului de etape, prin lovirea unor prieteni, fie la finalul

acestuia, prin transpunerea completă în pielea agresorului şi instrumentarea programului de

„reeducare” a altor deţinuţi. Inutil să mai spunem că cei ce refuzau treceau încă o dată prin toate

etapele de tortură, aplicată adesea şi mai dur, pentru a le înfrânge rezistenţa.

Transformarea victimelor în agresori avea mai multe roluri: finalizarea decăderii morale a

victimei, relativizarea vinovăţiei pentru acţiunea violentă şi, nu în ultimul rând, păstrarea

secretului acesteia. Din nefericire, încă persistă acuzaţii nejustificate la adresa celor constrânşi să

devină agresori.

Considerăm că lucrurile trebuie judecate nuanţat, întrucât limitele de îndurare ale fiinţei

umane sunt greu de stabilit, aceasta acţionând paradoxal în situaţii limit ă. În plus, nu încape

comparaţie între cazul unui deţinut cum a fost Constantin Oprişan, care, devenit agresor după

tortură, îşi avertizează atunci când poate viitoarele victime că va fi nevoit să le lovească şi care

avea ochii în lacrimi când lovea172 sau cel al studentului al cărui nume nu îl cunoaştem, despre

avertismentul căruia relatează D. Bacu („Să vă feriţi de mine! Eu sunt student. Şi asta trebuie să

vă spună mult. Să vă feriţi nu numai de mine, ci de toţi studenţii. Mai ales de cei care vă sunt

prieteni.”173) şi cel al deţinuţilor din lotul sucevean, care au ales acest drum de bunăvoie.

În încheierea acestei descrieri a metodologiei acţiunii violente trebuie specificat că nu

toate persoanele care au trecut prin „reeducarea” de la Piteşti sau de la celelalte închisori unde a

171 Ierunca, Virgil, op. cit., p. 45.172 Timaru, Mihai, Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, Timişoara, 1993, pp. 55-56, apud Mureşan, Alin, Piteşti.

Cronica (...), p. 52.173 Ierunca, Virgil, op. cit., p. 50.

35

fost implementată această metodă au trecut prin toate etapele de care am vorbit până acum şi că

nu toate experienţele au fost identice.

36

Studiu de caz: Canalul Dunăre – Marea Neagră

Ideea realizării unui Canal între Dunăre şi Marea Neagră nu era una nouă atunci când s-

au început lucrările la acesta. Primele iniţiative referitoare la o asemenea construcţie datează încă

din secolul al XIX-lea, dar nu s-au materializat până ce, la sfârşitul anilor '40, I. V. Stalin,

conducătorul Uniunii Sovietice a propus şi el acest proiect. Desigur, pentru sovietici Canalul nu

avea ca scop, în paradigma comunizării Estului Europei, decât crearea unor dependenţe ale

ţărilor dunărene de resursele prime sovietice. Practic, era vorba doar de primul pas dintr-un

proiect mult mai elaborat, care avea ca finalitate crearea unei zone puternic industrializate în

estul Europei, un „Ruhr răsăritean”. Modul în care a fost realizat acest proiect a fost, însă, cel

tipic comunist: greu şi cu sacrificii materiale şi umane enorme174.

Realizarea Canalului, unul dintre cele mai cunoscute proiecte ale regimului comunist din

România, este unul dintre cele mai negre episoade ale „dictaturii proletariatului”. Aici au trăit, au

muncit, au fost mutilaţi pe viaţă şi au murit extrem de mulţi deţinuţi din întreaga ţară. Privind

retrospectiv, nu putem decât să ne cutremurăm la vederea mărturiilor referitoare la regimul de

exterminare la care au fost supuşi aici deţinuţii. Totuşi, adevărul despre coloniile de muncă nu a

fost întotdeauna foarte transparent.

Munca de la Canal, ca şi cea din celelalte penitenciare cu muncă silnică (Gherla, Aiud,

Mislea, lagărele din Balta Brăilei, minele din nordul ţării ş.a.m.d.) părea, pentru deţinutul din

penitenciarele obişnuite, o binecuvântare. Era vorba, în ochii acestuia, despre un regim de semi-

detenţie, sau, mai bine zis, de semi-libertate: porţia aproape de patru ori mai mare de pâine, aerul

liber, apa, diversitatea felurilor de mâncare (care erau două aici, în locul repetării la nesfârşit a

arpacaşului din închisorile fără muncă forţată), corespondenţa, pachetele de acasă, puţinul timp

liber de la sfârşitul zilei de muncă ş.a.m.d.175

Desigur, această impresie era una complet eronată, condiţiile din aceste tabere de muncă

fiind unele de exterminare. În special cele de la Canal erau de o duritate greu de imaginat:

regimul de bătăi la care erau supuşi cei care nu îşi puteau îndeplini normele, muncile foarte grele

la care erau supuşi deţinuţii. Numeroasele morţi care au avut loc aici stau toate mărturie pentru

faptul că deţinuţii de la Canal şi, în general, din lagărele de muncă nu numai că nu au avut o 174 Troncotă, Cristian, Torţionarii. Istoria instituţiei Securităţii regimului comunist din România (1948-1964), pp.

155-156.175 Pop, Iulia, Dincoace de gratii... Momentul eliberării în memoria foştilor deţinuţi politici. Reprezentări ale

eliberării în memorialistica românească de detenţie în Budeancă, Cosmin şi Olteanu, Florentin (coord.), Forme de represiune în regimurile comuniste, Bucureşti, ed. Polirom, 2008, pp. 208-209.

37

poziţie privilegiată, ci că au fost chiar într-o poziţie mai proastă decât cea pe care ar fi avut-o în

regimul penitenciar normal. Acest lucru devenise cunoscut şi în rândul populaţiei penitenciare, la

nivel de zvon: „munca la roabă, la dig, la stuf, la mină e foarte grea, norma foarte mare şi, dacă

n-o îndeplineşti, nu primeşti drept la carte poştală, pachet, hrana se înjumătăţeşte etc.”176

Faptul că aceste colonii de muncă au fost nişte locuri de exterminare a deţinuţilor devine

evident după ce, în ianuarie 1953, Ministerul de Interne a hotărât ca raţiile de mâncare din

coloniile de muncă să fie împărţite în funcţie de cât reuşeau deţinuţii să lucreze pe parcursul

zilei. Astfel, cei care depăşeau norma (oricum nerealist fixată de la început) cu 30%, aveau o

masă de 3200 de calorii, cei care îşi realizau norma fără a o depăşi primeau 3000 de calorii, iar

cei care nu reuşeau s-o îndeplinească primeau doar 2400 de calorii. Foamea devine aşadar

endemică în aceste lagăre. Există mărturii despre consumul de iarbă, câini, pisici, larve de

cărăbuşi, plante sau alte vietăţi de către deţinuţi, în încercarea disperată de a subzista177.

Începerea lucrărilor la Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost decisă în şedinţa Biroului

Politic al CC al PMR din 25 mai 1949. În aceeaşi zi, pe baza acestei decizii, Consiliul de Miniştri

a emis Hotărârea nr. 505. Construirea Canalului a fost supervizată de Direcţia Generală a

Lucrărilor Canalului Dunăre – Marea Neagră, care se subordona direct Consiliului de Miniştri.

Această comisie a avut trei directori: Gheorghe Hossu, din septembrie 1949 până în 1951, Mayer

Grunberg în 1951-1952 şi Vasile Posteucă până în 1953178.

Lucrările au început în vara anului 1949, iar forţa de muncă de pe şantierele canalului

provenea din trei zone: în primul rând, exista munca liberă plătită, care cuprindea oameni din

diverse categorii sociale şi cu diverse profesii, recrutaţi din întreaga ţară. A doua categorie era

cea a militarilor în termen, dintre care unii lucrau în construcţii, în timp ce ceilalţi păzeau

obiectivele şi deţinuţii, iar a treia era munca forţată a deţinuţilor politici, în principal, dar şi a

unora cu condamnări administrative sau penale. Din această a treia categorie fac parte cei care au

lucrat cele mai grele munci de la Canal.

Decizia de a utiliza deţinuţii ca forţă de muncă pentru proiectul Canalului a fost luată la

24 martie 1950, într-o şedinţă a conducerii Ministerului de Interne, în prezenţa ministrului

adjunct Marin Jianu, a generalului Alexandru Nicolschi şi a colonelului Gavril Birtaş179. Astfel, s-

a hotărât care deţinuţi puteau fi trimişi aici. Practic, deţinuţii eligibili erau condamnaţii pentru

port ilegal de armă şi pentru trecere frauduloasă de frontieră cu pedepse de până la 12 ani,

precum şi deţinuţii politici cu pedepse sub 10 ani180.176 Ibidem, p. 209.177 CPADCR, Raport Final, p. 259.178 Ibidem, p. 254.179 Ibidem, p. 255.180 Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica (...), pp. 65-66.

38

Arestările s-au făcut în virtutea unei ordonanţe de urgenţă emise la 3 ianuarie 1950, ale

cărei prevederi justificau arestările tuturor celor care „primejduiesc sau încearcă să primejduiască

regimul de democraţie populară şi constituirea socialismului sau care defăimează puterea de stat

şi organele sale, dacă faptele lor nu constituie infracţiuni.”181 Mai mult, Ordinul nr. 100, emis de

MAI pe 3 aprilie 1950 stabilea exact categoriile de persoane care aveau să facă obiectul

internării: „Cei ce lansau sau răspândeau zvonuri alarmiste, cetăţenii români care întreţineau

legături de prietenie cu membrii familiilor ambasadelor imperialiste, cei care aduceau injurii

Partidului Comunist.”182

Procedura, desfăşurată după model NKVD-ist, era următoarea: conducerea Canalului

cerea un număr de muncitori Ministerului de Interne, care însărcina Direcţia de Anchete cu

obţinerea lor. Aceasta, la rândul ei, delega Securitatea, care făcea liste cu „reacţionarii”,

„paraziţii” şi „duşmanii poporului” care aveau să fie arestaţi. Ulterior, o comisie de şapte generali

şi colonei de Securitate semna aceste liste şi îi condamna, prin aceasta, pe cei înscrişi pe ele, la

pedepse între 12 şi 60 de luni, chiar în absenţa unui proces sau măcar a unui simulacru de

proces183.

Noii deţinuţi ajungeau la puncte de lucru sau de comandă de pe traseul Canalului. Dintre

acestea, presărate de-a lungul traseului prevăzut în proiect (care mergea din Cernavodă înspre

Poarta Albă, apoi cotea înspre nord, către Năvodari şi ajungea la mare prin Capul Midia de

astăzi) pe o lungime de aproximativ 70 km, notabile sunt Poarta Albă, a patra închisoare ca

tranzit din toate locurile de detenţie din România comunistă, Constanţa, Midia, Capu Midia,

Peninsula, Castelu, „9 Culme”, Cernavodă şi Bacul184. Pe lângă acestea, în aval, pe Dunăre, erau

şi Periprava şi Salcia185. Împreună, acestea toate erau lagărele de muncă cele mai dure din

întregul univers concentraţionar comunist, având rata de mortalitate cea mai ridicată şi care au

conţinut în fiecare moment în care au funcţionat între 40.000 şi 60.000 de deţinuţi186.

Lagărele de muncă erau conduse de un comandant care avea un adjunct, în timp ce

ofiţerul operativ, însărcinat cu activitatea informativă din colonie, conducea un birou special,

format din câţiva ofiţeri şi o reţea de informatori, prin intermediul căreia se ştia tot ce se întâmplă

în colonie. Paza era asigurată de militari în termen187.

Coloniile erau dreptunghiulare şi în pantă, cu un ţarc dublu de sârmă ghimpată, înalt de 3-

181 CPADCR, Raport Final, pp. 202-203.182 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 7778, vol. XXXVI, f. 40, apud Roman, Cristina, op. cit., p.24.183 CPADCR, Raport Final, pp. 202-203.184 Ibidem, p. 256.185 Ibidem, p. 211.186 Ibidem, p. 203.187 Ibidem, p. 258.

39

4 metri, cu miradoare aşezate între cele două rânduri de sârmă ghimpată. În acestea erau soldaţi

înarmaţi cu puşti mitralieră, care aveau ordin să tragă după trei somaţii rapide188. Lângă poartă se

afla clădirea administraţiei lagărului, unde se afla biroul comandantului. Peste drum de lagăr

erau aşezate locuinţele securiştilor şi barăcile soldaţilor care păzeau colonia de muncă. Pe laturile

lungi ale perimetrului coloniei erau înşirate rânduri de barăci, iar spaţiul din mijlocul lagărului

(aşa-zisul „platou”) era lăsat liber şi folosit pentru adunarea deţinuţilor oricând aceasta era

necesară, de la formalităţile oficiale la formarea brigăzilor dimineaţa, înainte de pornirea la

muncă.189 190

Programul zilnic al deţinuţilor din coloniile descrise mai sus prevedea trezirea la ora 3:30

dimineaţa, spălarea, alinierea pe platou, numărătoarea, care putea dura şi câte o oră din cauza des

întâlnitei situaţii în care brigadierul şi ofi ţerul de serviciu erau complet needucaţi, încolonarea

pentru masă, unde se servea aşa-zisa „cafea”, care era o fiertură de orz prăjit uşor îndulcită, o

bucată de pâine şi un cubuleţ de marmeladă, după care se pleca la muncă. Scutiţi de lucru nu erau

decât cei accidentaţi sau cei care aveau febră de peste 39° C, iar cei care nu-şi puteau îndeplini

norma mai multe zile la rând erau închişi în carceră191, care era o ladă de lemn cu o lăţime de 60

cm şi o înălţime de până la 2,10 metri192.

Cât despre modul în care se muncea în aceste locuri, trebuie notat că mare parte din Canal

a fost săpată manual, utilajele mecanice, de fabricaţie sovietică, existând mai degrabă ca decor

decât ca ustensile de lucru. Acest lucru se întâmpla din cauză că multe dintre ele erau

nefuncţionale în momentul în care soseau din U.R.S.S.193. Chiar dacă prin folosirea de piese de

la mai multe utilaje neoperaţionale unele dintre ele puteau fi puse în funcţiune, acestea nu erau,

în general, folosite. Totuşi, având în vedere provenienţa lor, aceste utilaje nu puteau fi

abandonate, fiind ocrotite de intemperii prin construirea unor şoproane mari de lemn194.

Trebuie să mai spunem şi că, pe lângă faptul că deţinuţii munceau aproape în

exclusivitate manual şi erau bătuţi dacă nu îşi atingeau cotele zilnice195 196, aceia care cunoşteau

vreun meşteşug erau obligaţi să îl utilizeze în folosul membrilor administraţiei coloniilor de

muncă: de exemplu, cei de la tâmplărie făceau mobilier pentru aceştia197. Mai mult, pachetele de

188 Ibidem.189 Dumitrescu,Vladimir, Închisorile mele. Memorii, Bucureşti, editura Albatros, 1994, pp. 18-19, apud CPADCR,

Raport Final, p. 256.190 Oprescu, Adrian, Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate, p. 213.191 CPADCR, Raport Final, p. 258.192 Desigur, prin scândurile prost îmbinate din care era făcută aceasta treceau fără probleme vântul şi ploaia, iar

deţinuţii intraţi aici erau lăsaţi doar în cămaşă şi indispensabili. (Oprescu, Adrian, op. cit., p. 220).193 Troncotă, Cristian, op. cit., p. 157.194 Oprescu, Adrian, op. cit., pp. 266-268.195 Ibidem, pp. 214-215.196 ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 30-31, apud CPADCR, Raport Final, p. 259.197 Oprescu, Adrian, op. cit., pp. 243-244.

40

alimente primite de acasă de către deţinuţi erau verificate, multe dintre produsele primite fiind

confiscate de către administraţia penitenciarului sub pretextul că erau „produse de lux” şi că

aveau să fie folosite pentru recompensarea celor mai buni muncitori198. Nu trebuie să mai spunem

că nici unul dintre deţinuţi, indiferent cât de bine muncea, nu avea să primească, de fapt, astfel de

„articole de lux”199.

Munca din colonii nu se oprea niciodată cu adevărat, deţinuţii fiind scoşi la muncă atât

ziua cât şi noaptea, fără zile libere şi indiferent de vremea de afară. Deţinuţii trebuia să lucreze

câte nouă ore, dar atunci când existau lucrări urgente se lucra şi câte 10-11 ore200 201

În plus, dacă nu mai puteau continua, deţinuţii erau bătuţi bestial, riscând să fie ucişi pe

loc: un fost deţinut de la Cernavodă descria cum, după ce trei deţinuţi epileptici au căzut din

cauza bolii lor în mijlocul drumului, brigadierul nu numai că nu a aprobat ca aceştia să fie

ridicaţi din zăpadă şi duşi de acolo, dar chiar a ordonat următorului detaşament care trebuia să

treacă pe drumul respectiv să-i calce în picioare pe aceştia, dar nici unul dintre deţinuţi nu a

făcut-o, toţi ocolindu-i, în pofida ordinului primit. Mai mult, brigadierul a ordonat ulterior ca cei

trei bolnavi să fie călcaţi de o căruţă care se afla pe acolo, lucru care s-ar fi şi întâmplat dacă nu

ar fi fost traşi de sub roţile căruţei în ultimul moment de către alţi deţinuţi202.

Referitor la modul în care erau trataţi cei închişi în coloniile de muncă, vom menţiona

conţinutul raportului întocmit la solicitarea Consiliului Securităţii Statului la data de 17 martie

1968. Aici se relatează cum mulţi deţinuţi au fost bătuţi fără justificare cu răngi de fier, cazmale,

lopeţi, curele de la ventilatoarele tractoarelor, unii fiind schilodiţi pe viaţă sau chiar murind în

urma traumatismelor. În afară de bătaie, în acest raport mai sunt menţionate şi refuzarea sau chiar

interzicerea tratării deţinuţilor bolnavi, în pofida indicaţiilor medicale şi obligarea acestora să

muncească, ceea ce a dus la alte decese, precum şi pedepsirea unor deţinuţi prin forţarea lor să

stea cu picioarele în apă îngheţată, prin legarea altora de mâini şi ţinerea lor în timpul iernii în

zăpadă şi în carcere dezbrăcaţi, prin ţinerea lor în soare pentru a fi ciupiţi de ţânţari, prin

electrocutarea unora dintre deţinuţi, prin alergarea altora cu cai şi călcarea lor cu copitele, prin

dezbrăcarea şi tăvălirea victimelor prin mărăcini, precum şi prin executarea lor directă prin

împuşcare şi profanarea cadavrelor lor.203

Toate acestea au dus la o mortalitate foarte ridicată în rândul populaţiei deţinute în

198 Ibidem, pp. 236-238.199 Ibidem, p. 244.200 Grigore, Monica şi Ionel, Oana, Colonia de muncă forţată Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinţei

în vol. Arhivele Securităţii , Bucureşti, ed. Nemira, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, 2004, p. 104, apud CPADCR, Raport Final, p. 256.

201 CPADCR, Raport Final, pp. 258-259.202 ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 21, apud CPADCR, Raport Final, p. 256-257.203 ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 30-31, apud CPADCR, Raport Final, p.259.

41

coloniile de muncă ale Canalului Dunăre – Marea Neagră. Datele oficiale înregistrate de MAI

din 1968 înregistrează un număr de 656 de decese, dar, aşa cum declara col. Ilie Bădică, şef al

Unităţilor de Muncă204 multă vreme, din dispoziţia conducerii MAI, decesele nu erau anunţate la

Sfatul Popular. Din această cauză, nu putem şti exact numărul celor care au decedat în timpul

lucrărilor, dar CPADCR estimează că au fost câteva mii de morţi205.

În septembrie 1952 au avut loc două procese ale Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti,

care s-au soldat cu un total de 25 de condamnări ale unor muncitori de la Canal, cuprinse între 8

– 25 de ani de muncă silnică, un număr considerabil de condamnări de muncă silnică pe viaţă şi

chiar pedeapsa cu moartea în câteva cazuri. Aceste condamnări au fost găsite, în 1967-1968, de

către o comisie de partid constituită pentru a analiza activitatea Ministerului de Interne şi a

Securităţii în timpul lui Gheorghiu-Dej, ca fiind „netemeinice şi nelegale”, în virtutea faptului că

recunoaşterile inculpaţilor erau „rezultatul constrângerilor fizice şi morale”.206

Urmarea directă a acestor procese a fost una dublă: pe de-o parte, cei mai buni muncitori

au plecat pe alte şantiere, de teama deschiderii unor anchete cu rezultate asemănătoare, în timp

ce proiectanţii şi inginerii au ridicat coeficienţii de siguranţă foarte mult pentru a preveni un

eventual eşec care ar fi putut fi interpretat drept sabotaj, iar, pe de alta, DGCDMN a trecut în

subordinea Ministerului de Interne, prin GCM nr. 801 din 8 septembrie 1952, sub pretextul

„întăririi disciplinei şi ordinei în cadrul lucrărilor de construcţie”207. Prima dintre acestea a avut

ca urmare, alături de utilajele suprasolicitate, de erorile de proiectare, de amestecul constant al

activiştilor de partid şi de utilizarea masivă a mâinii de lucru necalificate, continuarea lucrărilor

într-un ritm greoi208.

După moartea lui Stalin, cu prilejul unei vizite la Moscova a conducerii PCR, în frunte cu

Gheorghiu-Dej, liderul sovietic Nikita Hruşciov a criticat investiţiile enorme în Canalul Dunăre –

Marea Neagră, care erau de acelaşi calibru cu totalul investiţiilor în agricultură. Hruşciov chiar a

calificat Canalul ca fiind „o investiţie ruşinoasă” 209.

Consecinţa acestei critici sovietice a proiectului masiv întreprins în Dobrogea a fost

constituirea Comisiei guvernamentale pentru lichidarea lucrărilor de la Canal, care, la 18 iulie

1953, a hotărât încetarea oricăror activităţi constructive de pe şantiere. Această decizie a fost

204 Apud CPADCR, Raport Final, p. 260.205 CPADCR, Raport Final, p. 260.206 Mariţiu, Ştefan, Procesele publice de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1949-

1953. Mecanisemele Terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 308-309, apud CPADCR, Raport Final, p. 261.

207 Cojoc, Marian, Istoria Dobrogei în secolul XX. Canalul Dunăre – Marea Neagră (1949-1953), Bucureşti, editura Mica Valahie, 2001, p. 34, apud, CPADCR, Raport Final, p. 261.

208 CPADCR, Raport Final, p. 261.209 Chiriţoiu, Mircea, „ Lichidaţi Canalul, liniştit, fără ţipete”, în Magazin istoric, nr. 7, iulie 1999, p. 28, apud

CPADCR, Raport Final, p. 262.

42

dublată de HCM nr. 20.404 din 17 iulie 1953210, care decidea sistarea oficială a lucrărilor de

construcţie de la Canal. Sarcina încheierii operaţiunilor a revenit Comisiei de Lichidare a

Lucrărilor Canalului Dunăre – Marea Neagră, iar eşecul proiectului a fost motivat prin greşeli de

natură tehnică şi prin sabotarea lucrărilor din partea „duşmanilor poporului”211. Costul acestei

întreprinderi a fost unul de 5,5 miliarde de lei şi de mii de vieţi omeneşti. Ulterior, lucrările de

construcţie a Canalului au fost reluate, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu în 1973212.

210 CPADCR, Raport Final, p. 262.211 Troncotă, Cristian, op. cit., p. 158.212 CPADCR, Raport Final, p. 262.

43

CAPITOLUL 3: Bulgaria şi România – Analiză comparativă

Acest ultim capitol al lucrării de faţă este o analiză comparativă între sistemele de

detenţie din România şi Bulgaria. Desigur, o astfel de analiză trebuie motivată: se impune, în

mod natural, întrebarea „De ce o analiză comparativă a detenţiilor şi a represiunii?”, întovărăşită

de „De ce tocmai Bulgaria?”

La prima întrebare este relativ uşor de răspuns. Aşa cum am mai afirmat în lucrarea de

faţă, a cunoaşte sistemul de detenţie al unei ţări şi mecanismele represive întrebuinţate de aceasta

înseamnă a cunoaşte aspectele cele mai profunde ale societăţii acelei ţări, întrucât sistemul de

detenţie este un microcosm în care tendinţele societale prezente în macrocosmul statului sunt

duse la extrem şi mai uşor observabile.

A doua problemă ridicată de alegerea tematicii acestui studiu este, însă, una la care

răspunsul nu apare la fel de uşor. „De ce Bulgaria?” Fiindcă celelalte state din blocul sovietic din

Europa de Est nu au avut destine comparabile cu cel al României. În anul 1956, după moartea

liderului stalinist polonez Borislav Bierut, în Polonia a avut loc revoluţia care l-a adus la putere

pe Vladislav Gomulka sub a cărui conducere a avut loc liberalizarea regimului comunist polonez,

care a făcut posibilă, mai târziu, apariţia Sindicatului Solidaritatea. Mai mult, societatea civilă

din Polonia a beneficiat şi sprijinul masiv al Bisericii Catolice, în fruntea căreia avea să fie ales

în 1978 un papă polonez, Ioan Paul al II-lea.

Nu putem compara destinul României nici cu cel al Ungariei, deoarece după Revoluţia

Maghiară din anul 1956 cele două state iau direcţii diferite. Cu Iugoslavia lui Tito – cu atât mai

puţin, întrucât deşi ea are aceleaşi origini staliniste ca şi România lui Gh. Gheorghiu-Dej, ea s-a

distanţat rapid de acestea213.

Bulgaria, în schimb, este similară cu România în momentul instalării comunismului:

ambele state erau preponderent rurale şi creştin-ortodoxe, cu biserici autocefale, deci închise în

graniţele teritoriului naţional (spre deosebire de Ungaria şi Polonia, de exemplu).

Statul bulgar a cunoscut una dintre cele mai puternice represiuni din blocul comunist

european, care a continuat mult după moartea lui Stalin, până în anii '80. Mai mult, între 1944 şi

213 Dovadă fiind deportările masive de populaţie de la graniţa româno-iugoslavă, al căror scop era de a reduce numărul de români care reuşesc să treacă graniţa pentru a ajunge într-o Iugoslavie mult mai liberă decât România. Pentru mai multe informaţii despre acest subiect, vezi primul capitol al lucrării de faţă.

44

1989, în Bulgaria au existat aproape o sută de lagăre de concentrare214. Sistemul represiv de aici a

funcţionat cu o eficienţă deosebită, lucru care se reflectă în numărul foarte mic de dizidenţi pe

care această ţară l-a produs.

Când spunem „dizident” ne referim la un individ care şi-a asumat o poziţie critică publică

faţă de regimul totalitar în care trăieşte. În această accepţiune, dizidenţa şi exilul sunt lucruri

diferite, întrucât cele două presupun riscuri diferite. Dacă utilizăm acest concept al dizidenţei,

putem observa că există o diferenţă clară între state ca Polonia, care a avut milioane de dizidenţi,

şi ca Ungaria, care a avut sute de mii, pe de-o parte, şi state ca România, unde numărul

dizidenţilor este de ordinul zecilor – sutelor, sau Bulgaria şi Albania, unde acesta este şi mai mic.

Practic, cu cât regimul totalitar este unul mai brutal, mai dur, cu atât numărul dizidenţilor scade.

A realiza exact care a fost dimensiunea sistemului represiv din Bulgaria comunistă este

destul de dificil pentru un observator exterior. Totuşi, acest observator neimplicat îşi poate face o

idee aproximativă despre duritatea represiunii interne bulgare privind ceva care îi este mai

accesibil, şi anume, modul în care statul bulgar a reuşit să reducă la tăcere voci critice chiar din

exil. Avem, ca exemplu marcant în acest sens, pe scriitorul bulgar Georgi Markov care, pe data

de 7 septembrie 1978, a fost înţepat într-o staţie de autobuz londoneză, cu vârful unei umbrele.

Această înţepătură a fost modul în care Markov a fost otrăvit cu ricină, o otravă greu de detectat

care l-a şi ucis patru zile mai târziu, pe data de 11 septembrie 1978215. Metoda asasinatului de

peste graniţe făcea parte şi din arsenalul regimului comunist de la Bucureşti. Există surse care

susţin că morţile de cancer ale lui Noël Bernard216, Vlad Georgescu şi Emil Georgescu au fost, de

fapt, asasinate politice comandate de la Bucureşti217. Amintim aici şi tentativa de asasinat căreia

i-a supravieţuit Monica Lovinescu218

În perioada 1944-1962, prin lagărele de concentrare bulgare au trecut aproximativ

285.000 de oameni, dintre care 40000 au murit sau au fost declaraţi dispăruţi219.

214 Cf. Todorov, Tzveran, Voices from the Gulag, în Hollander, Paul (editor), From the Gulag to the Killing Fields. Personal Accounts of Political Violence and Repression in Communist States, ISI Books, 2006, p. 183.

215 Markov, Georgi, The Truth That Killed, în Hollander, Paul (editor), From the Gulag to the Killing Fields. Personal Accounts of Political Violence and Repression in Communist States, ISI Books, 2006, pp. 170-174.

216 Cf. Pacepa, Ion Mihai, The Kremlin's Killing Ways, disponibil online la http://www.nationalreview.com/articles/219342/kremlins-killing-ways-ion-mihai-pacepa .

217 Vezi Şimonca, Ovidiu, „Ascultarea Europei Libere depăşea cu mult nevoia de informare”. Dialog cu Nestor Ratesh în Observator Cultural, disponibil online la http://www.observatorcultural.ro/Ascultarea-Europei-Libere-depasea-cu-mult-nevoia-de-informare.-Dialog-cu-Nestor-RATESH*articleID_18809-articles_details.html .

218 Vezi Hermeziu, Cristina, S-a stins vocea care l-a sfidat pe Nicolae Ceauşescu, în Evenimentul Zilei, 22 aprilie 2008, disponibil online la http://www.evz.ro/detalii/stiri/s-a-stins-vocea-care-l-a-sfidat-pe-nicolae-ceausescu-800836.html .

219 Stoycheva, Violeta, „Silent Witnesses” - Women Forced Labour Camp in the Village of Skravena, Sofia District in the Memories of the Local People în Budeancă, Cosmin şi Olteanu, Florentin (coord.), op. cit., p. 459.

45

Din documentele care au ajuns până la noi220, în anul 1951 au fost arestaţi în Bulgaria pe

criterii politice aproape 6700 de oameni. Anul următor, cifra a scăzut la cca. 2800, iar în 1953,

ajunge până la cca.1240 de arestaţi221.

O primă observaţie asupra sistemului de represiune şi detenţie din Bulgaria care se

impune în acest punct este aceea că arestările se făceau la fel de abuziv şi pe criterii la fel de

obscure ca şi în România. Astfel, mai multe mărturii arată că arestările se făceau din senin, pe

motive cunoscute numai celor care le ordonaseră.

La fel ca în România, primii deţinuţi politici au fost arestaţi din cauza apartenenţei lor la

alte grupări politice decât cea comunistă. Arestările s-au făcut în virtutea unei decizii a

Politbiroului al C.C. Al P.M.B. luată pe 21 iulie 1948222 conform căreia trebuia să fie arestate

personalităţile cele mai active ale fostelor partide de opoziţie, iar o parte dintre ele să fie trimise

în lagăre de muncă223.

Practic, ţintele represiunii comuniştilor bulgari au fost, la fel ca şi în România, oamenii

politici burghezi de dinainte de 9 septembrie 1944224, membrii partidelor aflate în opoziţie după

această dată, ofiţerii ţarişti, reprezentanţi ai clerului, „ilegaliştii”, indivizii care participaseră la

persecutarea comuniştilor şi a membrilor Uniunii Agrare Bulgare între 1923 şi 1944, membrii

Partidului Comunist, ş.a.m.d.225

Instaurararea comunismului în Bulgaria a început în 1944 cu eradicarea oricărei opoziţii

anti-comuniste. Astfel, au fost instaurate aici „tribunale ale poporului” care îi judecau pe cei

acuzaţi de crime de război. Acestea nu i-au condamnat numai pe cei care colaboraseră cu naziştii,

ci şi multe personalităţi bulgare nevinovate. Numărul de execuţii care au avut loc în urma

activităţii acestor tribunale este undeva între 7000 şi 11000226.

Suprimarea clasei politice necomuniste din Bulgaria a cunoscut un moment important în

anul 1946, când toţi oponenţii comunismului din aparatul guvernamental au fost eliminaţi227.

Represiunea a continuat chiar şi după acest moment. Astfel, există arestări masive şi între 1947 şi

220 Întrucât în Bulgaria nu s-a făcut un studiu suficient de vast asupra comunismului, analog cu Raportul Final al CPADCR, munca de compilare de date este mult mai anevoioasă, mai ales având în vedere că foarte puţine studii au fost publicate în România. Din această cauză, ne vom limita, în general, la citarea de cazuri particulare, folosind, acolo unde putem, cifre cât mai exacte.

221 cf. estimărilor din Grigorova, Lora Doncheva, Political Repressions in Bulgaria in the End of the 40s -the Beginning of the 50s of the 20th Century, în Budeancă, Cosmin şi Olteanu, Florentin (coord.), op. cit., p. 420.

222 Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 417.223 cf. Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 417.224 Data la care s-a instalat administraţia comunistă în Bulgaria. (cf. Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 416)225 Cf. Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 417.226 Semov, M., “Bulgarinut i Vlastta” în Narodopsihologija, II, Varna, 1995, ed. Slavena, p. 152, apud Todorova,

Margarita, The effect of communism on the work of the protestant churches in Bulgaria, p. 1.227 Todorova, Margarita, op. cit., p. 1.

46

1953228.

În exterminarea elitelor politice ante-comuniste, comuniştii bulgarii au adoptat măsuri

mai radicale decât cei români. Astfel, dacă în România elitele au fost închise şi exterminate de

condiţiile de viaţă foarte dure din închisori, în Bulgaria există cazuri în care oamenii politici au

fost pur şi simplu executaţi. În acest sens poate fi citat cazul liderului Uniunii Populare Agrare

Bulgare „Nikola Petkov”, al cărei lider, N. Petkov, a fost executat în toamna anului 1947, după

ilegalizarea mişcării respective. Alţii, cum sunt Dimitar Gichev sau liderul Partidului Social

Democrat Muncitoresc Bulgar, Kosta Lulchev, au fost închişi, la fel ca în România229.

Distrugerea elitelor politice s-a făcut sistematic şi în profunzime. Astfel, anumite

documente indică un număr de 1783 de indivizi arestaţi în anul 1951 pentru participarea la

grupări nikolapetkoviste, urmaţi de alţi 780 în anul următor230.

La fel ca în România, unde primii epuraţi, alături de elitele politice, au fost militarii de

rang superior, în Bulgaria, între anii 1944 şi 1946, au avut loc expulzări masive din rândul

ofiţerilor: cu totul, au fost daţi afară din post 2923231 de militari, dintre care 292 au fost

încarceraţi între 1944 şi 1945232. Această acţiune a continuat până în 1949 şi chiar mai târziu.

Există acţiuni de acest tip îndreptate împotriva unor ofiţeri sau cadre militare şi în 1953.

Dacă până în momentul 1946 acuzaţiile fuseseră de fascism, restauraţionism şi activităţi

antidemocratice, între 1947-1948 au avut loc procese împotriva unor formaţiuni militare, cum

erau „Tsar Krum”, „Alianţa Militară” şi „Ofi ţerul Neutru”, ai căror membri erau consideraţi

„ ţarişti”. Majoritatea acestora a fost trimisă în lagăre de muncă. Au existat şi condamnări la

moarte233.

Odată încheiat procesul de eliminare (prin încarcerare sau prin execuţie) a elitelor

necomuniste, în Bulgaria s-a petrecut acelaşi lucru ca şi în România: luptele pentru putere din

cadrul Partidului Comunist Bulgar au întors atenţia sistemului represiv asupra acestuia. Astfel, a

fost adoptată teza conform căreia elemente ostile comunismului s-ar fi infiltrat în PCB.

Conflictul din interiorul Partidului Comunist Bulgar a fost acelaşi cu cel din cadrul

analogului său român: între facţiunea moscovită şi cea autohtonă. Cele două şi-au disputat

conducerea PCB şi a Bulgariei, lucru care a rezultat în eliminarea a 20% dintre membrii PCB

228 Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p 420.229 Ibidem, p. 419.230 Ibidem, p. 420.231 cf. Ibidem.232 L. Ognyankov, „Partiya dierjava i armya v Bilegarya”, în Ironiyata na istorika. V pamet na istorika i priyatelya

prof. M. Lalkov, sofia, 2004, pp. 194-195 apud Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 420.233 Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., pp. 420-421.

47

până în 1950234. Această situaţie este similară cu cea care a dus la eliminarea facţiunii Pauker-

Luca de la conducerea PCR în România anului 1952235, cu două diferenţe semnificative: se

desfăşura cu câţiva ani înainte şi, în final, a câştigat facţiunea moscovită a PCB şi nu cea

autohtonă, cum s-a întâmplat în cazul României236.

În decembrie 1949 a avut loc primul proces împotriva unui membru al conducerii PCB, şi

anume Traycho Kostov237, care fusese vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, precum şi

membru al Politbiroului CC Al PCB. El a fost condamnat la moarte, iar, în cadrul aceluiaşi lot,

au existat trei sentinţe la închisoare pe viaţă şi mai multe sentinţe la închisoare între 10 şi 15

ani238.

Putem cita mai multe nume ale unor persone din cadrul aparatului comunist care au fost

închise în procese ulterioare: subsecretarul de stat de interne, G. Ganev, angajaţii Securităţii

bulgare St. Bogdanov şi N. Zadgorski, P. Vranchev, Slavcho Transki, Dencho Znepolski, Blagoy

Penev239 etc. Majoritatea acestora a fost condamnată în urma ordinului de a prinde şi de a

condamna „grupul conspirativ” al lui Kostov.

Începând cu 1951, represiunea s-a extins şi în cercurile de ingineri şi tehnicieni. Astfel, în

1952, au fost condamnaţi 12 ingineri de căi ferate şi a început un proces împotriva a 14 ingineri

mineri acuzaţi că ar fi înfiinţat o organizaţie de spionaj în 1949240. Cei 14 au fost condamnaţi în

1953, cu o sentinţă la moarte şi treisprezece sentinţe la închisoare care aveau durate diferite241.

O altă categorie vizată de represiunea comunistă din Bulgaria a fost, la fel ca în România,

clerul. Caracterul profund anti-religios al regimului comunist s-a manifestat aici începând cu

1949, dar a continuat şi mai târziu, existând procese şi în 1952. Astfel, în 1949, a avut loc un

proces împotriva a 15 preoţi evanghelişti, iar în 1952 au existat două procese îndreptate

împotriva clerului catolic. Unul dintre acestea a avut 40 de acuzaţi, dintre care 28 erau membri ai

clerului (27 de preoţi şi o călugăriţă) şi s-a încheiat cu 4 sentinţe la moarte, iar celălalt avea pe

banca acuzaţilor 10 oameni, dintre care 7 erau preoţi catolici242 243.

234 Dellin, L. A. D. (editor), Bulgaria, Londra, 1957, ed. Thames and Hudson, p. 121, apud Todorova, Margarita, op. cit., p. 2.

235 CPADCR, Raport Final, p. 36.236 Todorova, Margarita, op. cit., p. 2. 237 Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 422.238 Ibidem.239 Ibidem.240 Ibidem, p. 423.241 G. Nikova, „ Golemiyat zavogor v Bilgariya (1949-1953 g.), în Liţa na vremeto, vol. 2, Sofia, 1997, p. 88, apud

Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 423.242 L. Ogonyanov, „'Studenata voyna' i 'şpionomaniiyata' v Bielgarya (1949-1953)”, în Moderna Bilgaria, Sofia,

1999, pp. 304-305, apud, Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 423.243 Todorova, Margarita, op. cit., p. 2.

48

După cum putem vedea din cele expuse mai sus referitor la reprimarea religiei, ţintele

principale au fost bisericile protestante şi cea catolică, ortodocşii având, cel puţin aparent, mai

puţin de suferit244. În România situaţia este similară: deşi ortodocşii erau cei majoritari, cel mai

mult de suferit au avut-o catolicii şi protestanţii. Putem cita în acest sens suprimarea Bisericii

Greco-Catolice Române şi unirea ei forţată cu Biserica Ortodoxă Română din anul 1948245. Acest

lucru se poate explica prin faptul că bisericile ortodoxe erau autocefale, neavând legături cu

exteriorul ţării, în timp ce şi Biserica Catolică şi cultele protestante şi neoprotestante aveau

legături cu entităţi exterioare statelor în care funcţionau.

În paralel cu acţiunile represive desfăşurate împotriva a diverse categorii sociale, în

Bulgaria s-a desfăşurat un proces esenţial instalării comunismului: colectivizarea. Aceasta a

antrenat o serie de procese politice împotriva kulacilor246, care erau adesea acuzaţi de sabotaj şi

ostilitate. Sentinţele variau de la 3 la 10 ani în închisoare, la care se adăuga şi confiscarea parţială

sau totală a proprietăţilor acestora247. Desigur, acest proces are un echivalent în România, care s-a

realizat la fel de abuziv ca şi cel din Bulgaria.

Încă de la sfârşitul lui 1944248 s-a decis crearea lagărelor de muncă din Bulgaria. La

începutul lui 1945 s-au dat decrete pentru crearea de lagăre de muncă pentru criminali şi indivizi

periculoşi din punct de vedere politic. În anul 1948, aceste lagăre au intrat sub controlul

Ministerului de Interne, alături de închisori şi de şcolile de corecţie. Conform unui raport al

Ministerului de Interne, până în septembrie 1949, lagărele de muncă din Bulgaria conţineau 4500

de internaţi249.

Dacă între 1945 şi 1950, în Bulgaria au funcţionat mai multe lagăre de muncă mari, cum

erau „Rositsa” dam lake, Nozharevo ş.a.m.d., după 1950, a mai rămas în funcţiune un singur

lagăr de muncă, şi anume cel de la Belene250.

În primul capitol al lucrării de faţă am amintit despre aşa-numitele „internări

administrative făcute de Ministerul Afacerilor Interne al României fără decizie judecătorească.

Din cele ce urmează rezultă că acest aspect al represiunii şi detenţiei din România se regăseşte

aproape identic în Bulgaria.

În luna august a anului 1951, Politbiroul C.C. al PCB a aprobat procedura de internare

244 Ibidem, p. 3.245 CPADCR, Raport Final, p. 16.246 Echivalentul bulgar al termenului „chiabur”.247 Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 425.248 Stoycheva, Violeta, op. cit., p. 455.249 Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 424.250 Ibidem.

49

administrativă. Astfel, membrii unei comisii formate din ministrul de Interne, cadre superioare

ale Securităţii Bulgare, prim-procurorul republicii, preşedintele Curţii Supreme şi un membru al

C.C. al PCB, luând în considerare cazurile unor indivizi cercetaţi, îi puteau supune pe aceştia la o

internare administrativă251. Aceşti indivizi se defineau ca fiind „aceia care nu pot fi judecaţi în

modul obişnuit sau a căror judecare în modul obişnuit nu este dezirabilă din motive politice sau

de stat”252, iar perioada maximă de internare era de 7 ani253.

În plus, până în 1951, au fost arestaţi şi cercetaţi generalii Krum Lecarski, Todor Toshev

şi Stoyan Trendafilov, fiind acuzaţi de a fi activat în „organizaţia conspirativă a lui Traycho

Kostov” despre care am vorbit şi mai sus. Ei au fost închişi fără proces în lagărul de muncă de la

Belene254. Putem deduce din aceste exemple de acţiuni analoge „internărilor administrative” din

România că ele au fost o practică folosită în mod curent pe întreaga durată a regimului comunist

bulgar. La sfârşitul anului 1952 erau consemnaţi în total 2114 deţinuţi politici şi 204 de drept

comun internaţi în lagărele bulgare255.

Bozhidar Petrov povesteşte că în anii '80, fratele său, care avea 18 ani, a fost arestat timp

de doi ani fără nici un fel de explicaţie dată familiei. Mai mult, regimul de legalitate al acestei

arestări este pus sub semnul întrebării de faptul că familia a depus mai multe cereri pentru

eliberarea deţinutului, dar tribunalele au răspuns de fiecare dată că nu există nici un fel de dosar

penal cu numele acestuia şi că, din această cauză, ei nu pot soluţiona problema. Sfatul care

însoţea acest răspuns era de a depune plângere la Ministerul de Interne Bulgar, ceea ce au şi

făcut, fără a primi însă nici un fel de răspuns. Între timp, fratele fusese închis la Belene, unde a

fost supus timp de doi ani unui regim de bătăi, înfometare şi muncă silnică256. Iată, deci o arestare

care ţinea de Ministerul de Interne Bulgar nefăcută în baza unei decizii judecătoreşti foarte

asemănătoare cu „măsurile administrative” din România.

Aceste internări au fost însoţite, la fel ca şi în România, de deportări şi strămutări masive

de populaţie. Referitor la dimensiunile acestora ne putem referi la un raport al Politbiroului C.C.

al PCB din septembrie 1953, din care reieşea că, între 9 septembrie 1944 şi august 1953 fuseseră

strămutate 7025 familii cu 24624 de membri, din care 269 de familii, cu 1234 de membri au fost

reabilitate. Acelaşi raport arăta că, la sfărşitul lunii august a anului 1953 erau internate 6757 de

familii cu 23.390 de membri. Mai mult, 2548 de familii cu un total de 5075 membri erau 251 Ibidem.252 Ibidem.253 A. Stoilkova, P. Styeanova, E. Iliev, „Istinata za lagherite v Bilgariya (1944-1962 g.)” în Sivremen pokazatel, nr.

1, 1991, p. 37, apud Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 424.254 Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., pp. 420-421.255 A. Stoilkova, P. Styeanova, E. Iliev, op. cit., p. 37, apud Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., pp. 424-425.256 cf. Todorov, Tzveran, op. cit., pp. 183-184.

50

strămutate din Sofia, iar alte 4208 familii, cu un total de 18315 membri fuseseră deportate din

zonele de graniţă257.

Motivele deportărilor erau fie că strămutaţii aveau rude care erau „trădători” (2397 de

familii cu 9739 de membri), fie că nu erau potriviţi pentru regiunile de graniţă sau marile oraşe,

fiind „duşmani ai puterii poporului şi asociaţi cu bandiţi” (4359 de familii cu 13651 de membri).

Familiile în cauză erau, în general, familii de ţărani mijlocaşi sau familii cu origini burgheze258.

Ne putem face o idee despre intensitatea abuzurilor sistemului represiv bulgar luând în

considerare faptul că pentru perioada 1951-1953, care nu a fost una de activitate maximă a

acestuia (întrucât represiunea a avut o intensitate mult mai ridicată în perioada imediat următoare

instaurării comunismului în Bulgaria, în 1944) un raport al ministrului de Interne adresat

Biroului Politic al C.C. al PCB arăta următoarele: în 1951, din 7160 de acuzaţi, 2360 fuseseră

condamnaţi. Din aceşti 2360, 76 erau condamnaţi la moarte. 2167 de oameni au fost internaţi în

lagărele de muncă. Din aceste lagăre au fost eliberate, în acest an, 1.789 persoane. În anul

următor, 1952, au fost condamnaţi 1.857 de oameni, din 3312 câţi fuseseră acuzaţi. Dintre

aceştia, 100 au fost condamnaţi la moarte, iar 391 au fost trimişi în lagăre de muncă, în timp ce

763 au fost eliberaţi. În 1953, pe durata celor 8 luni la care se face referire în raport, 317

persoane din 1.509 de acuzaţi au fost condamnate, dintre care 62 la moarte; 113 au fost internate

pe această perioadă în lagărele de muncă, iar 213 eliberate259.

Pe data de 5 septembrie a anului 1953, la câteva luni după moartea lui Stalin, în cadrul

unei întâlniri a Politbiroului C.C. al PCB s-a luat decizia închiderii lagărului de la Belene. Acest

lucru a fost pregătit de o serie de eliberări care a avut loc în luna august a aceluiaşi an şi una care

a avut loc doar cu câteva zile înainte de şedinţa în cauză. Mai precis, în luna august au fost

eliberaţi 853 de deţinuţi de la Belene, iar pe 1 septembrie s-a propus eliberarea altor 584 de

internaţi şi deschiderea de procese pentru încă 475 de deţinuţi internaţi administrativ260.

În această decizie, luată în urma unei propuneri a Comisiei de Graţiere a Preşedinţiei

Adunării Naţionale261, se preciza că 12 din cei 20 de foşti miniştri şi lideri ai partidelor

necomuniste închişi aici aveau să fie eliberaţi, iar pentru ceilalţi 8 urmând să se strângă materiale

noi în vederea unor viitoare procese.

În afară de aceasta, exista şi un punct referitor la foştii ofi ţeri ai armatei care erau închişi 257 Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 426.258 Ibidem.259 V. Anghelov, Strogi sekretno! Dokumenti za deynossta na Dierjavna sigurnost (1944-1989), Sofia, 2007, p. 235,

apud Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 425.260 Grigorova, Lora Doncheva, op cit., pp. 425-426.261 Ţ.D.A., fond 1, inv. 6, dosar 1865, f 13, apud Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 425.

51

la Belene. Dintre cei 118 militari închişi, 29 aveau să fie eliberaţi, iar ceilalţi 89 aveau să treacă

printr-un proces care urma să le hotărască soarta. Referitor la cei 212 foşti poliţişti închişi aici, se

preciza că 69 aveau să fie eliberaţi, iar ceilalţi 143 să fie judecaţi. Cât despre cei 33 foşti membri

de partid închişi la Belene, 7 aveau să fie eliberaţi, iar ceilalţi daţi pe mâna tribunalelor262.

Lagărul de la Belene a fost, în cele din urmă, închis, dar, pe data de 22 decembrie 1956, din

cauza creşterii tensiunilor socio-politice din Bulgaria, a fost redeschis în urma unui ordin al

Ministerului de Interne263.

Condiţiile de trai din penitenciarele şi coloniile de muncă din Bulgaria comunistă sunt şi

ele similare cu cele din România. Celulele sunt aglomerate, la fel cum constatam în cazul unui

număr mare de penitenciare comuniste din România.

Mai mult, normele de muncă sunt imposibil de realizat: de exemplu, Boris Gikov îşi

aminteşte că bărbaţii din colonia de muncă de la Belene aveau de săpat şi de transportat câte zece

metri cubi de nisip şi pământ pe zi, iar femeile opt264. Cu toate acestea, există cazuri în care

femeile şi bărbaţii au lucrat în acelaşi regim, cum se întâmpla la Lovech265. Aici putem observa

din nou similaritatea cu sistemul de detenţie românesc, în mod special cu coloniile de muncă şi

cu Canalul Dunăre – Marea Neagră.

Violenţa este regula generală, la fel ca şi în România. Deţinuţii sunt adesea bătuţi. Nadya

Dunkin afirma, la un moment dat că „eşti bătut la început şi, dacă rezişti, munceşti. Dacă nu,

mori.”266

Cât despre dreptul la pachet, acesta exista, dar era frecvent încălcat de gardieni, întrucât

pachetele erau considerate de aceştia ca fiind un mod de a-i răsplăti pe deţinuţii model267,

practică întrebuinţată şi în România, după cum am văzut în celelalte secţiuni ale lucrării de faţă.

Referitor la dreptul la corespondenţă, deţinuţii aveau dreptul de a trimite câte o scrisoare

la trei luni, dar nu aveau voie să povestească nimic din ce li se întâmpla în detenţie, scrisorile

fiindu-le cenzurate268. Aici avem deja de-a face cu o diferenţă semnificativă faţă de România,

unde, în general, dreptul la corespondenţă nu era respectat deloc, nici măcar în formula minimală

pe care bulgarii o respectau.

262 Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 426.263 cf. Ibidem.264 Todorov, Tzveran, op. cit., p. 189.265 Stoycheva, Violeta, op. cit., p. 457.266 The memories of the actress Nadya Dunkina în Bilgarskijat GULAG. Svideteli, Sofia, 1991 ; vj sişo i aelhoren T.,

V pamet na aktrisata Nadja Dunkin, în http://liternet.bg/publish14/t_shelhorn/n_dunkin.htm , apud Stoycheva, Violeta, op. cit., p. 457.

267 Todorov, Tzveran, op cit., pp. 183-184.268 Ibidem, p. 189

52

La fel ca şi în penitenciarele din România, la Belene exista practica celulei „negre” pentru

deţinuţii care trebuia să fie pedepsiţi: aceştia erau închişi în nişte celule de aproximativ un metru

pătrat, foarte întunecate, în care podeaua era acoperită cu apă care li se ridica până la glezne269.

Acestea fiind spuse, putem afirma cu o destul de mare siguranţă că sistemul represiv şi de

detenţie din Bulgaria comunistă este unul similar cu cel din România şi că diferenţele dintre ele

sunt mai degrabă diferenţe particulare decât diferenţe de fond.

269 Ibidem.

53

Concluzii

Am încercat să privim sistemul de detenţie şi represiune din România comunistă în

totalitatea sa şi să extragem anumite concluzii asupra natura acestuia. Din prezenta lucrare se

poate deduce fără îndoială că acesta a fost abuziv şi că efectele sale s-au făcut simţite de întreaga

populaţie a României în perioada 1945 – 1989.

În primul rând, se poate observa că represiunea şi detenţia au fost mult mai intense şi mai

extinse în perioada 1945-1964. Totuşi, ele nu s-au oprit după 1964, după cum demonstrează

cazul inginerului Gheorghe Ursu270, pe care l-am citat în primul capitol, precum şi descoperirile

istoricului Marius Oprea referitoare la acest subiect: peste 300 de dosare ale unor deţinuţi politici

închişi după 1964271.

În perioada 1945-1964, sistemul de represiune şi detenţie al României a funcţionat la

intensitate maximă şi s-a manifestat în moduri foarte diverse. Formele pe care le-a îmbrăcat

acestea au fost, printre altele, detenţia în penitenciare, munca forţată în coloniile de muncă,

deportările masive de populaţie şi domiciliul obligatoriu.

Reluând spusele Annei Applebaum pe care le-am citat la începutul acestei lucrări,

„Gulagul […] a oglindit standardele generale ale societăţii din jurul său.”272 Această afirmaţie

este corectă şi în cazul sistemului de detenţie şi represiune din România comunistă. Lucrul acesta

devine cu atât mai evident dacă luăm în considerare că sistemul de detenţie şi represiune din

România este o copie a Gulagului din U.R.S.S. Având în vedere această oglindire a societăţii din

România comunistă în sistemul său represiv, lucrarea de faţă demonstrează cât de abuzivă şi

viciată era aceasta.

Analiza întreprinsă în primul capitol al prezentei lucrări evidenţiază impactul major pe

care l-a avut sistemul de represiune şi detenţie comunist asupra populaţiei României. Conform

raportului CPADCR numărul celor afectaţi de detenţie a fost foarte mare, de ordinul milioanelor:

1.750.000 de oameni273. În o altă estimare citată de CPADCR se aproximează numărul

deţinuţilor la 350.000 de oameni274. Oricare dintre cele două variante ar fi mai apropiată de

adevăr, putem afirma că o foarte mare parte a populaţiei României a fost afectată în mod direct

de sistemul de represiune şi detenţie în forma sa cea mai dură, încarcerarea.

Dacă mai luăm în considerare şi familiile deţinuţilor, strămutaţilor şi celor cu domiciliu

270 Vezi site-ul oficial al Fundaţiei Gheorghe Ursu: http://gh-ursu.ong.ro271 Rusan, Romulus (editor), O engimă care împlineşte şapte ani, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp.

22-30, apud CPADCR, Raport Final, p. 206.272 Anne Appelbaum, op. cit., p. 23.273 CPADCR, Raport Final, p. 160-161.274 CPADCR, Raport Final, p. 161.

54

obligatoriu despre care am vorbit mai sus, atunci numărul persoanelor afectate direct de

represiune creşte şi mai mult.

Se poate observa că majoritatea deţinuţilor din perioada 1944-1989 era, de fapt, formată

din ţărani şi muncitori275, adică exact aceia pe care regimul comunist declara că îi reprezintă. De

aici se poate deduce că, de fapt, Partidul Comunist Român a comis un abuz major chiar în cadrul

propriei ideologii. Mai precis, teoria marxist-leninistă susţine că proletarii şi ţăranii trebuie să îşi

formeze propriile partide de clasă, care să lupte activ împotriva democraţiei burgheze. Partidul

Comunist Român era tocmai unul din aceste partide de clasă, care reprezenta deci muncitorii şi

ţăranii. Totuşi, cei mai mulţi dintre cei care au avut de suferit de pe urma represiunii comuniste

din România erau tocmai muncitori şi ţărani, aşa cum am văzut.

Desigur, acestor deţinuţi li se adaugă membrii elitelor intelectuale şi politice ante-

comuniste, care au fost închise încă din perioada guvernului Petru Groza276, a căror reprimare a

culminat cu ilegalizarea PNŢ-ului în urma „înscenării de la Tămădău” şi s-a finalizat până în

1952277. Acesta este, de fapt, scopul întregului aparat represiv comunist: înlăturarea oricărei

ameninţări pentru regim.

În România comunistă, majoritatea pedepselor fie se dădea pentru acuzaţii atât de vagi şi

interpretabile („uneltire contra ordinii sociale” sau „activitate contra clasei muncitoare”278) încât

aproape oricine putea fi considerat vinovat, fie se executa fără judecată, prin mecanismul

„internărilor administrative”279, despre care am văzut că era una dintre metodele cele mai folosite

în cadrul sistemului de represiune român.

Detenţia şi represiunea din România comunistă au avut diverse forme: de la deportări şi

domicilii obligatorii la penitenciare şi colonii de muncă. Aşa cum am afirmat şi în primul capitol

al lucrării de faţă, dislocările de populaţie din România au început încă din 1949 şi au afectat cu

totul peste 50.000 de oameni280, dintre care mulţi au „beneficiat” ulterior şi de domicilii

obligatorii în regiunile în care au fost strămutaţi281.

Despre coloniile de muncă se poate spune că au fost nişte locuri de exterminare a

deţinuţilor în care acestora li se acorda hrana în funcţie de cât munceau282, conform unor norme

de muncă supradimensionate283. Deţinuţii de aici erau şi bătuţi în cazul în care nu reuşeau să-şi

275 Ibidem, p. 212.276 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 54, apud

CPADCR, Raport Final, p. 200.277 CPADCR, Raport Final, pp. 199-202.278 Ibidem, p. 212.279 Roman, Cristina, op. cit., pp. 23-24.280 Ibidem, p. 26.281 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 7778, vol. XXXVI, f. 55, apud Roman, Cristina, op. cit., p. 27. 282 CPADCR, Raport Final, p. 259.283 AANP, fond Secretariat, dosar nr. 27/1956, vol. I, f. 105, apud Roman, Cristina, op. cit., p. 43.

55

îndeplinească normele284, iar, dacă acest lucru se întâmpla în mai multe zile consecutive, ei erau

torturaţi285.

Numărul penitenciarelor din România a crescut de la 74 de închisori la instalarea

comunismului286 la 250 de unităţi de detenţie cu totul287. În paralel cu creşterea numărului de

penitenciare şi, implicit, a celui de deţinuţi a avut loc şi înăsprirea treptată a condiţiilor de trai ale

acestora, care s-a finalizat cu apariţia unui nou regulament secret destinat închisorilor cu deţinuţi

politici din septembrie 1948288.

Penitenciarele din România comunistă erau supraaglomerate, conţinând peste dublul

numărului de deţinuţi pe care îl puteau caza în condiţii umane289. În plus, drepturile le erau

acordate deţinuţilor în mod diferenţiat, în funcţie de categoria din care aceştia făceau parte290, iar

mulţi dintre deţinuţi erau torturaţi într-o sumedenie de feluri.

Cadrele DGPCM erau, după cum am văzut, preponderent ţărani săraci dintre care 92%

aveau sub opt clase absolvite, iar 42% aveau doar patru clase terminate291. Nu se poate spune că

acest lucru este factorul decisiv care a dus la gradul înalt de brutalitate şi duritate ale sistemului

de detenţie din România comunistă, dar cu siguranţă că a jucat un rol important în acest sens.

De-a lungul timpului în care acesta a existat, sistemul de represiune şi detenţie din

România comunistă a cunoscut o serie de intensificări şi relaxări. O primă destindere a avut loc

în 1953-1954, pe fondul liberalizării din U.R.S.S. făcute de liderul sovietic Nikita Hruşciov292.

Aceasta a fost urmată de o înăsprire a sistemului în anul 1956, pe fondul Revoluţiei Maghiare293.

Doi ani mai târziu, în 1958, după retragerea Armatei Roşii, sistemul s-a înăsprit şi mai tare294.

Ulterior, în anii '60, acesta s-a destins foarte mult, tendinţă care a culminat cu graţierea din 1964,

fiind motivată de depărtarea României de Kremlin şi apropierea sa de Iugoslavia lui Tito295.

Din toate acestea se poate observa că duritatea represiunii din România comunistă a

variat întotdeauna în funcţie de contextul internaţional şi de obiectivele externe ale ţării şi nu a

fost nicidecum rezultatul unei politici interne coerente. Un alt argument în favoarea acestei idei

este acela că proiectul Canalului Dunăre – Marea Neagră a fost pornit doar la insistenţele lui 284 ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 30-31, apud CPADCR, Raport Final, p. 259.285 CPADCR, Raport Final, p. 258.286 CPADCR, Raport Final, p. 232.287 Fundaţia Academia Civică, România – Sistem Concentraţionar. 1945-1989, expusă la Memorialul Victimelor

Comunismului şi al Rezistenţei din Sighetul Marmaţiei.288 CPADCR, Raport Final, p. 232.289 Dan M. Brătianu, Martor într-o ţară încătuşată, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996, pp. 70-71, apud

Roman, Cristina, op. cit., p. 51.290 Roman, Cristina, op. cit., pp. 43-44.291 Ibidem, p. 41.292 Ibidem, pp. 47-48.293 Goma, Paul, Gherla, pp. 22-23.294 Roman, Cristina, op. cit., p. 20.295 CPADCR, Raport Final, p. 206.

56

Stalin, care dorea să facă statele est-europene mai dependente de resursele prime sovietice296

Capitolul al doilea al lucrării de faţă conţine trei studii de caz ale unor locuri de detenţie

din România comunistă. Primul dintre ele se referă la un penitenciar mare, dar tipic pentru

închisorile din subordinea DGP, Gherla. Al doilea discută despre un caz excepţional prin

brutalitatea sa şi prin modelul acţiunii violente a unor deţinuţi împotriva altora, penitenciarul

Piteşti, iar al treilea se opreşte asupra celui mai reprezentativ exemplu referitor la coloniile de

muncă din România comunistă, Canalul Dunăre – Marea Neagră.

În urma acestor studii de caz pot fi trase mai multe concluzii. În România comunistă

detenţia era foarte dură atât în cazul penitenciarelor obişnuite, cât şi în cel al coloniilor de muncă

obişnuite, putând să ucidă sau să îmbolnăvească deţinuţii cu uşurinţă.

Se poate observa precaritatea extremă a condiţiilor de viaţă din penitenciarele comuniste

din România. Celulele erau supraaglomerate297 şi într-o stare de insalubritate maximă298, ajutorul

sanitar era precar sau absent cu desăvârşire299, hrana era insuficientă300 şi de o calitate foarte

proastă, deţinuţii erau bătuţi şi torturaţi ş.a.m.d. Ei nu puteau nici să protesteze în faţa

administraţiei, întrucât dacă făceau acest lucru, ajungeau, ca în cazul revoltei „frontieriştilor” de

la Gherla de pe 14 iunie 1958, să fie bătuţi cu sălbăticie de gardieni, dacă nu chiar să se deschidă

focul asupra lor301.

Mai merită notat că anumite nume din elita comunistă par a fi legate de instrumentarea

unei mari părţi a aspectelor detenţiei studiate în această lucrare. Printre acestea se numără cel al

generalului de Securitate Alexandru Nicolschi, cel al ministrului adjunct de interne Ion Jianu şi

cel al colonelului Iosif Nemeş.

Ultima parte a acestei lucrări conţine o analiză comparativă între sistemele de represiune

şi detenţie din România comunistă şi Bulgaria comunistă. Spre deosebire de Polonia, Ungaria

sau Iugoslavia, Bulgaria are condiţii de start similare cu cele ale României la începuturile

comunismului şi o evoluţie comparabilă cu aceasta. Astfel, bulgarii erau, în 1944, ca şi românii,

creştin-ortodocşi, cu o biserică naţională autocefală, deci izolată şi fără legături cu exteriorul

ţării. În plus, Bulgaria epocii respective avea, la fel ca România, o populaţie preponderent rurală.

Aceste condiţii aveau să ducă la evoluţii asemănătoare şi la sisteme de represiune şi

detenţie similare în cele două state. În primul rând, se poate observa că ambele ţări au produs

296 Troncotă, Cristian, Torţionarii. Istoria instituţiei Securităţii regimului comunist din România (1948-1964), pp. 155-156.

297 Muraru, Andrei (coord.), op. cit., p. 323.298 Ioan T. Lungu, Gherla, uşa iadului, ed. Excelsior, Timişoara, 1996, p. 25, apud Muraru, Andrei (coord.), op. cit.,

p. 323.299 Goma, Paul, Gherla, p. 51.300 Muraru, Andrei (coord.), op. cit., p. 323.301 Goma, Paul, Gherla, p. 58.

57

numere foarte mici de dizidenţi, în accepţiunea despre dizident pe care am prezentat-o mai

devreme.

În al doilea rând, cele două state au avut sisteme represive foarte extinse, diferenţa fiind

că cel din România era alcătuit în egală măsură din penitenciare, colonii de muncă şi centre de

deportare302, în timp ce acela bulgar conţinea preponderent colonii de muncă303.

În al treilea rând, sistemele de detenţie din ambele ţări au avut anverguri comparabile.

Astfel, în lagărele de concentrare din Bulgaria au fost internate peste 285.000 de persoane304, în

timp ce, conform unei estimări citate de CPADCR, în România, prin detenţie au trecut, cu totul,

în jur de 350.000 de oameni305.

În plus, dacă privim evoluţia istorică a Bulgariei comuniste şi o comparăm cu cea a

României comuniste, vom observa că cele două trec prin exact aceleaşi etape. Astfel, odată cu

instalarea comunismului în ţară, elitele politice anterioare sunt exterminate, lucru care s-a

întâmplat în ambele state, iniţial prin închiderea lor sub acuzaţie de fascism, începând cu anul

1944306 307 şi care a continuat şi după aceea, până în 1952 în România308 şi 1953 în Bulgaria309.

Odată asigurată absenţa ameninţărilor exterioare sistemului comunist, în ambele state s-a

întâmplat acelaşi lucru: facţiunile comuniste autohtone şi cele sovietice au intrat în conflict. În

România conflictul dintre acestea a fost soluţionat în 1952, odată cu înlăturarea facţiunii Pauker-

Luca din conducerea PCR310 şi impunerea facţiunii autohtone române, în timp ce în Bulgaria

acesta a început încă din 1949, prin procesul împotriva comunistului „autohton” Traycho

Kostov311. Acest proces a declanşat o serie întreagă de condamnări din rândul facţiunii autohtone

bulgare, care a culminat cu înlăturarea a peste 20% din PCB în anul 1950312. În paralel cu aceste

acţiuni, atât PCR cât şi PMR au început procesul de colectivizare a agriculturii.

Acestor observaţii li se mai adaugă şi faptul că sistemele represive din cele două state

foloseau aproximativ aceleaşi metode: arestări abuzive pe care nu le prevestea nimic, „internări

302 Stéphane Courtois, Cartea neagră a comunismului, apud, CPADCR, Raport Final, p. 210.303 Cf. Todorov, Tzveran, Voices from the Gulag, în Hollander, Paul (editor), From the Gulag to the Killing Fields.

Personal Accounts of Political Violence and Repression in Communist States, ISI Books, 2006, p. 183.304 Stoycheva, Violeta, „Silent Witnesses” - Women Forced Labour Camp in the Village of Skravena, Sofia District

in the Memories of the Local People în Budeancă, Cosmin şi Olteanu, Florentin (coord.), op. cit., p.305 CPADCR, Raport Final, p. 161.306 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 54, apud

CPADCR, Raport Final, p. 200.307 Semov, M., “Bulgarinut i Vlastta” în Narodopsihologija, II, Varna, 1995, ed. Slavena, p. 152, apud Todorova,

Margarita, op. cit., p. 1.308 CPADCR, Raport Final, pp. 199-202.309 Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p 420.310 CPADCR, Raport Final, p. 36.311 Grigorova, Lora Doncheva, op. cit., p. 422.312 Dellin, L. A. D. (editor), Bulgaria, Londra, 1957, ed. Thames and Hudson, p. 121, apud Todorova, Margarita, op.

cit., p. 2.

58

administrative”, strămutări masive de populaţie, încercarea de a asasina diverse personaje din

exilul anti-comunist ş.a.m.d.

În plus, condiţiile de detenţie din România comunistă şi cele din cea din Bulgaria

comunistă erau aproape identice: celule supraaglomerate, norme de lucru nerealizabile, deţinuţii

sunt bătuţi, au drepturi formale (la pachet, la corespondenţă), dar acestea sunt încălcate atât de

des încât regula este mai degrabă încălcarea lor decât respectarea lor, există practica celulei

„negre” ş.a..m.d.

Luând în considerare acestea, se poate trage concluzia că sistemele de represiune şi

detenţie dintre România comunistă şi Bulgaria comunistă au fost foarte asemănătoare între ele şi

că diferenţele dintre ele erau unele minore, fondul acestora fiind, de fapt, acelaşi. Având în

vedere acest lucru şi faptul că am demonstrat deja că sistemul represiv din România comunistă

reflecta diversele modificări de context internaţional, ele nu sunt sisteme apărute spontan în cele

două state, ci sunt rezultatul aplicării unui model comun, preluat, aşa cum afirmam şi în

introducerea lucrării de faţă, din U.R.S.S.

Având în vedere toate acestea, putem concluziona că sistemul de detenţie din România

comunistă, microcosm care oglindeşte macrocosmul reprezentat de întreaga societate română din

acea perioadă, a fost unul abuziv, atât din punctul nostru de vedere cât şi din perspectiva propriei

sale ideologii. El a fost reproducerea românească a Gulagului sovietic, care a fost modelul

tuturor sistemelor de represiune şi detenţie din Estul Europei, şi a experimentat toate direcţiile de

dezvoltare posibile în aceste condiţii: a încercat „reeducarea” brutală de la Piteşti, Gherla,

Braşov, Târgu Ocna, Târgşor ş.a.m.d., a experimentat conceptul de colonie de muncă la Canalul

Dunăre – Marea Neagră, a avut penitenciare de exterminare prin precaritatea condiţiilor de viaţă

de acolo, a făcut numeroase execuţii, a închis cetăţeni români fără judecată, în virtutea unor aşa-

numite „măsuri administrative” ş.a.m.d.

În concluzie, rolul sistemului de represiune şi detenţie din România comunistă a fost unul

triplu: el trebuia să „reeduce” deţinuţii, aşa cum am arătat mai sus, trebuia să înlăture orice

ameninţare pentru regimul comunist şi, în fine, el trebuia să terorizeze populaţia civilă şi să o

oblige să se conformeze voinţei partidului conducător. După cum am văzut, şi-a îndeplinit aceste

funcţii în totalitate, folosindu-se de un arsenal foarte variat.

Lucrarea de faţă nu este un studiu integral al represiunii şi detenţiei din România, întrucât

o asemenea lucrare ar trebui să acorde fiecărui penitenciar, fiecărei colonii de muncă, fiecărei

deportări, fiecărui domiciliu obligatoriu şi fiecărei execuţii atenţia pe care acestea le merită. Ea

este, însă, un punct de plecare spre un astfel de studiu – o centralizare a anumitor informaţii

despre detenţia şi represiunea comunistă din România care pune întregul sistem în perspectivă.

59

Bibliografie

• Applebaum, Anne (2003). Gulagul: O istorie, partea 1, Introducere. Bucureşti, România:

Ed. Humanitas.

• Budeancă, Cosmin (coord.) (2007). Experienţe carcerale în România comunistă I.

Bucureşti, România: Ed. POLIROM.

• Budeancă, Cosmin şi Olteanu, Florentin (coord.) (2008). Forme de represiune în

regimurile comuniste, Bucureşti, România: Ed. POLIROM.

• Goma, Paul (1990). Gherla. Bucureşti, România: Ed. Humanitas.

• Hollander, Paul (2006). From the Gulag to the Killing Fields. Personal Accounts of

Political Violence and Repression in Communist States, partea a doua, Eastern Europe,

cap. 2, Bulgaria. Wilmington, DE, Statele Unite ale Americii: Ed. ISI Books.

• Ierunca, Virgil (1990). Fenomenul Piteşti. Bucureşti, România: Ed. Humanitas.

• Muraru, Andrei (coord.), Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945 –

1967). Bucureşti, România: Ed. POLIROM.

• Mureşan, Alin (2010). Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate. Ediţia a II-a revăzută şi

adăugită. Bucureşti, România: Ed. POLIROM.

• Oprescu, Adrian (2008). Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate. Ediţia a doua.

Bucureşti, România: Ed. Humanitas.

• Troncotă, Cristian (2006). Torţionarii. Istoria instituţiei Securităţii regimului Comunist

din România (1948-1964), cap. 5, Poliţia politică represivă în acţiune. Bucureşti,

România: Ed. ELION.

Resurse Online:

• ***. Cazul Gheorghe Ursu – Istoric. Disponibil online la http://gh-

ursu.ong.ro/scurt_istoric.htm , consultat la data de 06.01.2012.

• ***. Fenomenul Piteşti – Istoric. Disponibil online la

http://www.fenomenulpitesti.ro/istoric-5 , consultat la data de 30.11.2011.

• ***. Gheorghe Ursu. Date Biografice. Disponibil online la http://gh-

ursu.ong.ro/viata.htm , consultat la data de 06.01.2012.

• Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006). Raport

Final, Bucureşti, România. Disponibil online la http://www.presidency.ro , consultat la

60

data de 07.10.2011.

• Hermeziu, Cristina, S-a stins vocea care l-a sfidat pe Nicolae Ceauşescu, în Evenimentul

Zilei, 22 aprilie 2008. Disponibil online la http://www.evz.ro/detalii/stiri/s-a-stins-vocea-

care-l-a-sfidat-pe-nicolae-ceausescu-800836.html , consultat la data de 23.04.2012.

• Pacepa, Ion Mihai, The Kremlin's Killing Ways. Disponibil online la adresa

http://www.nationalreview.com/articles/219342/kremlins-killing-ways-ion-mihai-pacepa ,

consultat la data de 23.04.2012.

• Şimonca, Ovidiu, „Ascultarea Europei Libere depăşea cu mult nevoia de informare”.

Dialog cu Nestor Ratesh în Observator Cultural. Disponibil online la adresa

http://www.observatorcultural.ro/Ascultarea-Europei-Libere-depasea-cu-mult-nevoia-de-

informare.-Dialog-cu-Nestor-RATESH*articleID_18809-articles_details.html , consultat

la data de 23.04.2012.

• Todorova, Margarita. The effect of communism on the work of the protestant churches in

Bulgaria. Articol disponibil online la adresa

http://www.georgefox.edu/academics/undergrad/departments/soc-

swk/ree/Todorova_Effect_Aug%202011.pdf , consultat la data de 05.04.2012.

Resurse Video:

• Mărgineanu, Nicolae (2010). Demascarea. Film documentar.

61