1

Universitatea Spiru Haret Facultatea de Drept şi AdministraŃie Publică, Craiova Departamentul ŞtiinŃe juridice şi administrative Programul de studii: Drept Disciplina Drept InternaŃional Public Anul 2

SINTEZE CURS

CURSUL 1. NOłIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT INTERNAłIONAL PUBLIC

1. DEFINIłIA ŞI OBIECTUL DREPTULUI INTERNAłIONAL PUBLIC

a) DefiniŃia dreptului internaŃional public Totalitatea statelor , precum şi celelalte entităŃi participante la raporturile ce

iau naştere pe plan internaŃional (de exemplu, organizaŃiile internaŃionale guvernamentale), formează societatea sau comunitatea internaŃională.

Gama foarte vastă şi diversificată a relaŃiilor dintre state, ca purtătoare de suveranitate, reflectă numeroasele contacte ale acestora în domenii precum cele politice, economice, culturale etc. RelaŃiile internaŃionale cuprind, însă, şi numeroase raporturi între persoane fizice şi juridice aparŃinând diferitelor state, între instituŃii şi organizaŃii ale statelor, precum şi între organizaŃii internaŃionale.

Dreptul internaŃional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează raporturile care se stabilesc în cadrul societăŃii internaŃionale. Procesul de constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaŃional public în cadrul comunităŃii internaŃionale reprezintă ordinea juridică internaŃională.

În literatura juridică de specialitate, s-au formulat mai multe definiŃii pentru dreptul internaŃional public:

"totalitatea normelor juridice, create de state pe baza acordului lor de voinŃă, exprimat în forme juridice specifice, pentru a reglementa raporturile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internaŃională norme a căror aplic are este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate prin constrângerea individuală sau colectiva a statelor";

"ansamblu de principii şi norme care reglementează raporturile dintre subiectele dreptului internaŃional, in principal statele dar şi, într-o măsură

2

limitată, organizaŃiile interguvernamentale "; "un ansamblu de norme scrise sau nescrise, având ca scop reglementarea

conduitei statelor in relaŃiile dintre ele." b) Obiectul dreptului internaŃional public Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează raporturile sociale în

cadrul statelor respective, obiectul dreptului internaŃional este alcătuit din relaŃiile internaŃionale,în cadrul cărora relaŃiile dintre state reprezintă domeniul cel mai cuprinzător.

RelaŃiile internaŃionale nu formează, însă, în totalitatea lor, obiectul de reglementare al dreptului internaŃional, relaŃiile internaŃionale fiind deosebit de variate: politice, economice, juridice, culturale etc.

Dreptul internaŃional are drept obiect de reglementare numai acele relaŃii juridice internaŃionale în care statul acŃionează ca purtător de suveranitate . 2. PARTICULARITĂłILE DREPTULUI INTERNAłIONAL PUBLIC

a) În societatea internaŃională nu există un organism legislativ unic, supraordonat statelor, care să elaboreze o legislaŃie internaŃională.

Statele sunt cele care creează normele internaŃionale, prin acordul lor de voinŃă, exprimat în mod liber în tratate şi cutume şi tot statele sunt şi destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcŃie de normele dreptului internaŃional public.

b) În societatea internaŃională nu există organe executive, care să asigure aplicarea normelor dreptului internaŃional public în raporturile dintre subiectele acestuia.

Aceasta atribuŃie revine tot statelor. c) În comunitatea internaŃională nu există organe judecătoreşti cu

competenŃă generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancŃiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate.

Există organisme internaŃionale cu funcŃii jurisdicŃionale, a căror competenŃă este stabilită prin acordul expres al statelor aflate în cauză. Exemplu: pentru ca un stat să poată figura în calitate de p arte în faŃa CurŃii InternaŃionale de JustiŃie, este necesar consimŃământul acestuia; pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere în faŃa unei instanŃe jurisdicŃionale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea instanŃă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de JustiŃie).

d) Normele dreptului internaŃional public nu prevăd în mod expres sancŃiuni pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor .

Statele sunt cele care creează normele internaŃionale, prin tratate sau cutumă şi se prezumă buna-credinŃă a acestora în a le respecta.

3

CURSUL 2. EVOLUłIA DREPTULUI INTERNAłIONAL PUBLIC

1. RAPORTUL ÎNTRE DREPTUL INTERNAłIONAL PUBLIC ŞI DREPTUL INTERN

AL STATELOR

Între dreptul internaŃional şi dreptul intern există deosebiri privind obiectul de reglementare, modul de elaborare a normelor, izvoarele şi subiectele lor, sistemul de aplicare şi de sancŃionare.

Cele două sisteme de norme se întrepătrund prin intermediul statelor (în jurul cărora sunt organizate şi prin care acŃionează), între state existând relaŃii de influenŃare reciprocă şi intercondiŃionare.

Există norme de drept internaŃional, în special acelea cuprinse în tratate internaŃionale, în temeiul cărora statele care devin părŃi la aceste tratate sunt obligate să ia anumite măsuri în planul legislaŃiei lor interne, pentru aducerea la îndeplinire a obligaŃiilor ce le revin din aceste tratate.

În problema raportului dintre dreptul internaŃional public şi dreptul intern s-au conturat în doctrina de specialitate doua teorii opuse: teoria dualistă şi teoria monistă.

TEORIA MONISTĂ •susŃine că dreptul internaŃional şi dreptul intern formează o singură ordine juridică, indiferent dacă normele juridice reglementează în planul realităŃilor interne sau în p lanul realităŃilor internaŃionale şi cuprinde două variante:

TEORIA DUALISTĂ

• consideră că dreptul intern şi dreptul internaŃional sunt sisteme juridice distincte, care acŃionează pe planuri diferite, cu domenii diverse de aplicare şi fără comunicare între ele, având izvoare distincte şi destinatari deosebiŃi; •aplicarea dreptului internaŃional în ordinea juridică a statelor nu se poate face decât ca urmare a transformării normelor de drept internaŃional în norme de drept intern.

Teoria priorităŃii dreptului intern al statelor - susŃine că normele

dreptului internaŃional practic nu există, ele fiind doar o proiectare în planul relaŃiilor internaŃionale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure interesul naŃional, raporturile dintre state fiind esenŃialmente raporturi de forŃă.

Teoria priorităŃii dreptului internaŃional

-susŃine existenŃa unei ordini universale, superioară ordinilor juridice interne, acestea din urmă bazându-se doar pe o competenŃă atribuită statelor în cadrul ordinii universale; normele de drept se ordonează într-o ierarhie strictă, dreptul internaŃional aflându-se în vârful acestei piramide.

4

ConstituŃia României (2003) stabileşte: ARTICOLUL 11 - Dreptul internaŃional şi dreptul intern (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinŃă obligaŃiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din drept ul intern. (3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziŃii contrare ConstituŃiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea ConstituŃiei. ARTICOLUL 20 - Tratatele internaŃionale privind drepturile omului (1) DispoziŃiile constituŃionale privind drepturile şi libertăŃile cetăŃenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanŃă cu DeclaraŃia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanŃe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaŃionale, cu excepŃia cazului în care ConstituŃia sau legile interne conŃin dispoziŃii mai favorabile. 2. EVOLUłIA DREPTULUI INTERNAłIONAL PUBLIC

Dreptul internaŃional public (sau dreptul ginŃilor – jus inter gentes, jus gentium – cum a fost numit în trecut) a devenit ramură autonomă a dreptului odată cu apariŃia statelor naŃionale în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea.

Unele instituŃii ale acestui drept au fost create încă din Antichitate. Cu titlu de exemplu menŃionăm următoarele:

- încă din sec. al VI-lea î.Hr., statele Chinei antice au încheiat un tratat referitor la renunŃarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru;

- în India, Legile lui Manu (elaborate în sec. al V-lea î.Hr.) consemnează existenŃa unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu pronunŃarea unui jurământ religios;

- din Egiptul Antic amintim Tratatul sublim, cel mai vechi tratat internaŃional, un tratat de prietenie şi alianŃă, încheiat în 1296 î.Hr. , între Ramses II şi Hattusil III, regele hitiŃilor;

- Grecia Antică a rămas în istorie printr-o serie de instituŃii rudimentare ale dreptului internaŃional public (solii erau inviolabili, războaiele erau precedate de o declaraŃie şi de anumite forme solemne etc.);

- Roma antică a exercitat o influenŃă profundă asupra istoriei dreptului internaŃional; exista, de exemplu un drept roman al păcii şi al războiului; Imperiul Roman a dezvoltat considerabil practica tratatelor cu naŃiunile terŃe (tratate de prietenie, de ospitalitate sau de alianŃă) ce conŃineau adesea clauze de reglementare a diferendelor; exista jus gentium ca ansamblu de norme juridice

5

care reglementau relaŃiile sociale dintre cetăŃenii romani şi peregrini. În Evul Mediu: - se dezvoltă practica tratatelor internaŃionale şi folosirea arbitrajului; - se stabilesc unele reguli referitoare la purtarea războaielor. În Europa secolului al XV -lea apar primele misiuni diplomatice

permanente create de către VeneŃia. Odată cu formarea statelor moderne (sec. al XVI-lea), se conturează

dreptul internaŃional clasic, ca drept interstatal, expresie a suveranităŃii statelor. Un rol important în dezvoltarea dreptului internaŃional l-au avut lucrările lui

Hugo Grotius (1583-1645), considerat părintele dreptului internaŃional modern (lucrarea sa „ De iure belli ac pacis” constituie o sinteză fundamentală a dreptului internaŃional clasic).

Evenimente istorice importante au marcat dezvoltarea dreptului internaŃional, până la dreptul internaŃional contemporan:

- PACEA DE LA WESTPHALIA – a pus capăt războiului de 30 de ani (1618 -1648) şi care a stabilit un sistem de pace şi cooperare în Europa, bazat pe tratate între state suverane; a durat 100 de ani, fapt pentru care acest moment este considerat punctul de plecare al dreptului internaŃional modern, ce are ca fundament principiul suveranităŃii;

- REVOLUłIA FRANCEZĂ ( 1789) a exercita t, la rândul său o mare influenŃă asupra dreptului internaŃional; prin „DeclaraŃia asupra dreptului ginŃilor” redactată de abatele Grégoire se afirma dreptul fiecărei naŃiuni de a-şi organiza şi schimba forma de guvernare, dreptul de a -şi hotărî soarta;

- DECLARAłIA DE INDEPENDENłĂ A S.U.A. din 1776 constituie un alt moment important prin care se realizează prima afirmare explicită a dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure soarta;

- ACTUL FINAL AL CONGRESULUI DE LA VIENA (1815) a pus capăt războaielor napoleoniene; reprezintă un document de mare importanŃă pentru dreptul internaŃional; prin acest document s -a stabilit un sistem politic şi economic de cooperare în Europa; Actul Final conŃine şi un ansamblu de reguli privind dreptul diplomatic, condamnarea comerŃului cu sclavi, a proclamat principiul libertăŃii navigaŃiei pe fluviile internaŃionale, a recunoscut neutralitatea permanentă a ElveŃiei etc.

- CONGRESUL DE LA PARIS (1856) realizează prima codificare a normelor juridice relative la războiul maritim, stabileşte regimul juridic al Dunării, ca fluviu internaŃional şi consacră neutralizarea Mării Negre;

- apariŃia în secolul al XIX-lea a primelor organizaŃii internaŃionale sau uniuni administrative, iar în secolul al XX-lea crearea celor două organizaŃii universale, Societatea NaŃiunilor (1920) şi OrganizaŃia NaŃiunilor Unite (1945), cu funcŃii şi competenŃe multiple, cu organe şi organisme, acoperind prin activitatea

6

lor zone importante ale dreptului internaŃional contemporan şi contribuind substanŃial la dezvoltarea sa, îndeosebi prin codificare şi jurisprudenŃa tribunalelor internaŃionale.

În prezent, dreptul internaŃional public are un profund caracter umanitar, s-au dezvoltat norme privind drepturile şi libertăŃile fundamentale ale omului, eliminarea diferitelor discriminări între oameni, garantarea drepturilor minorităŃilor etc.

Dreptul internaŃional este chemat să reglementeze domenii noi ale activităŃii umane, cum sunt folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice, activitatea spaŃială, protecŃia mediul ui înconjurător, sau explorarea şi folosirea resurselor naturale ale spaŃiilor submarine, din zona internaŃională.

7

CURSUL 3. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAłIONAL PUBLIC

1. CONSIDERAłII GENERALE

DefiniŃie: - forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezultă din acordul de voinŃa al statelor

Izvoarele dreptului internaŃional

public - surse ale normelor dreptului

internaŃional public, mijloace juridice de exprimare a acestora

Art. 38 al Statutului CurŃii InternaŃionale de JustiŃie prevede: „Curtea, a cărei funcŃie este să soluŃioneze, în conformitate cu dreptul internaŃional, diferendele ce-i vor fi supuse, aplică: - convenŃiile internaŃionale , fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de către statele în litigiu; - cutuma internaŃională , ca dovadă a unei practici generale acceptate ca reprezentând dreptul; - principiile generale de drept recunoscute de naŃiunile civilizate; - hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaŃi ai diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept. Prezenta dispoziŃie nu aduce atingere dreptului CurŃii de a soluŃiona o cauză ex aequo et bono, dacă părŃile sunt de acord cu aceasta” Clasificare:

tratatul internaŃional

cutuma internaŃională

principale

principiile generale de drept hotărârile judecător eşti

auxiliare doctrina actele organizaŃiilor internaŃionale actele unilaterale ale statelor

Izvoarele dreptului internaŃional public

alte izvoare

echitatea

2. TRATATUL INTERNAłIONAL DefiniŃie. Art.2, ConvenŃia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969: „prin expresia „tratat” s e înŃelege un acord internaŃional încheiat între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaŃional, fie că este consemnat într-un singur

8

instrument sau în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea lor particulară.” Art.1 din Legea nr. 590/2003, privind tratatele:„Pentru scopurile prezentei legi, prin:a) tratat se înŃelege actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental , având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaŃii juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internaŃional public şi consemnat într-un instrument unic ori în două sau mai multe instrumente conexe.”

Tratatele licite şi tratate ilicite: Tratatul licit este cel încheiat cu respectarea normelor dreptului

internaŃional public. Tratatul ilicit este acel tratat care încalcă norme de drept internaŃional

imperative (de “jus cogens”), sau este nul, ca urmare ca urmare a existenŃe i unor vicii de consimŃământ al părŃilor.

Numai tratatele licite şi aflate în vigoare sunt considerate izvoare de drept internaŃional public.

Tratate-legi şi tratate-contract. În doctrina dreptului internaŃional apare distincŃia între tratate-legi şi tratate-contract, considerându-se că numai prima categorie constituie izvor de drept internaŃional public.

Tratatele-legi – izvoare de drept cu caracter multilateral care stabilesc norme juridice ce reglementează raporturi cu un anumit grad de generalitate.

Tratatele-contract – dispoziŃii cu caracter „contractual”, conŃinutul lor fiind de contract civil, comercial sau administrativ.

Avantajele tratatului: - concretizează cu precizie acordul de voinŃă al statelor, stabilind drepturile

şi obligaŃiile juridice ale acestora; - permite adaptarea dreptului internaŃional la dinamica schimbărilor ce

intervin în cadrul comunităŃii internaŃionale , în mod operativ şi eficient; - oferă stabilitate relaŃiilor internaŃionale; - facilitează proba datorită formei scrise.

3. CUTUMA

DefiniŃie. Cutuma reprezintă o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având forŃă juridică obligatorie.

Elementele cutumei: - elementul material – practica generală, comună a mai multor state,

relativ îndelungată constând din acte repetate în timp. - elementul subiectiv (opinio iuris sive necessitatis ) – recunoaşterea de

9

către state a obligativităŃii normei cutumiare. Reguli referitoare la normele cutumiare: - să fie legale; - normele convenŃionale au prioritate f aŃă de cele cutumiare; - normele cutumiare se aplică, în special, în acele domenii ale relaŃiilor

internaŃionale care nu sunt reglementate prin norme convenŃionale. 4. PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT

DefiniŃie. Principiile generale de drept sunt acele prescripŃii normative cu caracter mare de generalitate care stau la baza funcŃionării sistemelor de drept naŃionale, fiind transpuse apoi în dreptul internaŃional.

Categorii - buna-credinŃă în îndeplinirea obligaŃiilor convenŃionale, - autoritatea lucrului judecat, precedentul judiciar; - principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate; - respectarea egalităŃii părŃilor litigiului, - dreptul la apărare etc. Principiile fundamentale ale dreptului internaŃional public - reprezintă

“norme juridice de aplicaŃie universală, cu un nivel maxim de generalitate şi cu un caracter imperativ, care dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internaŃional”:

- principiul nerecurgerii la forŃă sau la ameninŃarea cu for Ńa în relaŃiile dintre state;

- principiul neagresiunii; - principiul soluŃionării paşnice a diferendelor; - principiul neamestecului în treburile interne ale altor state; - principiul cooperării internaŃionale; - dreptul popoarelor la autodeterminare; - principiul egalităŃii suverane a statelor; - principiul îndeplinirii cu bună-credinŃă a obligaŃiilor internaŃionale -

principiul pacta sunt servanda; - principiul inviolabilităŃii frontierelor; - principiul integrităŃii teritoriale; - principiul respectării drepturilor omului şi a libertăŃilor fundamentale. Principiile specifice ale dreptului internaŃional – dau expresie şi

reglementează o valoare specifică şi au acŃiune limitată la o ramură ori mai multe ale dreptului internaŃional – principiul libertăŃii navigaŃiei din dreptul mării, principiul inviolabilităŃii personale din dreptul diplomatic şi consular etc.

10

5. IZVOARELE SUBSIDIARE (AUXILIARE) Hotărârile judecătoreşti internaŃionale constituie acte de interpretare a

tratatelor sau cutumelor în scopul aplicării normelor de drept la o speŃă determinată.

Hotărârile judecătoreşti internaŃionale nu pot îndeplini în procesul normativ un rol creator, ci doar să constate şi să explice sensul normelor juridice existente, invocate de părŃile în litigiu. Ele au forŃă obligatorie numai pentru statele-părŃi în litigiu şi numai pentru cauza soluŃionată prin acea hotărâre.

Doctrina cuprinde opiniile, analizele exprimate de jurişti a căror competenŃă este recunoscută pe plan internaŃional şi poate să releve existenŃa şi să explice conŃinutul unor norme de drept internaŃional.

Doctrina nu creează drept pozitiv, ci constată existenŃa anumit or principii, norme şi instituŃii ale dreptului internaŃional public pe care le interpretează şi le comentează contribuind la precizarea conŃinutului lor.

Aprecierile doctrinarilor nu au valoare normativă, dar cadrul doctrinei se pot face propuneri de lege ferenda.

6. ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNAłIONAL PUBLIC

Actele organizaŃiilor internaŃionale Majoritatea autorilor consideră aceasta categorie de acte ca reprezentând un

izvor secundar, derivat al dreptului internaŃional public, decurgând d in faptul că organizaŃiile internaŃionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creaŃia statelor.

Categorii: - actele constitutive ale organizaŃiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului

Europei etc.) - rezoluŃiile Consiliului de Securitate al O .N.U., care sunt obligatorii pentru

statele membre O.N.U.; - decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu adoptate de organele

Uniunii Europene; - recomandări adoptate de Adunarea Generală O.N.U. şi Adunarea

Parlamentară a Consiliului Europei etc. Actele unilaterale ale statelor = acele acte ale statelor care produc efecte

juridice în planul relaŃiilor internaŃionale:

11

declaraŃia

actul prin care un stat face cunoscută altor state poziŃia sa în legătură cu o anumită situaŃie şi care este în măsură să angajeze acel stat pe plan extern;

recunoaşterea

actul prin care un stat constată apariŃia unui nou subiect de drept internaŃional (un alt stat, o organizaŃie internaŃională, un guvern, naŃiune care luptă pentru dobândirea independenŃei sau insurgenŃi i dintr-un război civil) şi prin care îşi manifestă dorinŃa de a stabili cu acestea relaŃii oficiale;

protestul

o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziŃie împotriva acŃiunilor unui alt stat care încălcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenŃia asupra responsabilităŃii sale sau solicitându-i reparaŃii pentru prejudiciile cauzate;

renunŃarea

actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parŃial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaŃionale.

Echitatea Statutul CurŃii InternaŃionale de JustiŃie prevede dreptul acestei instanŃe de a

soluŃiona un litigiu în conformitate cu principiul echităŃii (“ ex aequo et bono”), dacă părŃile la acea cauză sunt de acord.

Echitatea apare ca o posibilitate acordat ă de părŃile într-un diferend judecătorului internaŃional de a judeca acel diferend fără să recurgă propriu-zis la lege, ci pe baza bunului - simŃ şi spiritului de dreptate, cu scopul de a atenua aplicarea riguroasă a dreptului. Poate fi aplicată în domenii ale dreptului internaŃional în care nu sunt reguli precise. Nu este izvor formal al dreptului internaŃional, ci un sistem de soluŃionare a diferendelor internaŃionale 7. CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAłIONAL

NoŃiune: • codificarea are rolul de a constata normele de drept în vigoare, fără a se

preocupa dacă ele formează un sistem coerent, aplicabil în raporturile internaŃionale reale (concepŃie împărtăşită în general de jurişti americani şi englezi)

12

• codificarea constituie nu numai o prezentare şi sistematizare a normelor, ci şi o operă în cadrul căreia unele norme pot fi modificate sau abrogate şi se pot crea norme noi, astfel încât să se realizeze un ansamblu coerent de norme care să corespundă nevoilor şi realităŃilor epocii (concepŃie împărtăşită de jurişti din Ńările Europei continentale).

Tipuri de codificare - neoficială – reprezintă rezultatul cercetării ştiinŃifice, respectiv doctrina

juridică; poate oferi elemente utile codificării oficiale, practicii statelor si

jurisprudenŃei internaŃionale . - oficială – se realizează prin acordul statelor, în cadrul organizaŃiilor

internaŃionale sau al conferinŃelor şi are un caracter obligatoriu.

13

CURSUL 4. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAłIONAL PUBLIC

1. CONSIDERAłII GENERALE

Sunt subiecte ale dreptului internaŃional, acele entităŃi, titulare de drepturi şi obligaŃii internaŃionale care participă direct la raporturile juridice reglementate de dreptul internaŃional .

Sunt considerate subiecte ale dreptului internaŃional public următoarele entităŃi:

• statul suveran, ca subiect originar şi cu competenŃe depline, care mult timp a fost singurul subiect al acestui drept;

• organizaŃiile internaŃionale guvernamentale , ca subiecte derivate şi limitate;

• poporul care luptă pentru independenŃă, ca subiect în devenire şi cu competenŃă limitată şi în curs de afirmare.

Alte subiecte de drept internaŃional şi entităŃi care se manifestă în cadrul relaŃiilor internaŃionale sunt: Vaticanul, Ordinul suveran Militar de la Malta, organizaŃiile internaŃionale neguvernamentale, societăŃile transnaŃionale. 2. STATUL SUVERAN ŞI INDEPENDENT

Statul este subiect originar, direct şi nemijlocit al dreptului internaŃional, cu capacitate deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaŃiilor cu caracter internaŃional, indiferent de întinderea sa teritorială, mărimea populaŃiei, stadiul de dezvoltare.

ConvenŃia de la Montevideo (1933) privind drepturile şi obligaŃiile statelor prevede întrunirea următoarelor elemente pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal:

- populaŃie permanentă; - teritoriu determinat; - existenŃa unui guvern independent; - capacitatea de a intra în relaŃii cu alte state.

14

Drepturile şi obligaŃiile fundamentale ale statelor

Drepturi ObligaŃii

dreptul la existenŃă obligaŃia de a nu re curge la forŃă sau ameninŃarea cu forŃa

dreptul la suveranitate obligaŃia de a respecta inviolabilitatea frontierelor şi integrităŃii teritoriale a fiecărui stat

dreptul la pace şi securitate obligaŃia de a rezolva toate diferendele pe cale paşnică

egalitatea în drepturi obligaŃia de a îndeplini cu bună-credinŃă obligaŃiile internaŃionale asumate

dreptul de a participa la viaŃa internaŃională

obligaŃia de a proteja mediul înconjurător

dreptul la legitima apărare de a dezvolta colaborarea internaŃională de a promova progresul economic si social tuturor popoarelor

dreptul de a avea acces la cuceririle ştiinŃei şi tehnicii

obligaŃia de a promova progresul economic şi social tuturor popoarelor

dreptul la dezvoltare şi progres, la cooperare

etc.

dreptul de a-si decide singure soarta

15

Formele de organizare a statelor

Statele unitare

se caracterizează prin existenŃa unui singur sistem de organe ale puterii, justiŃiei şi administraŃiei, în relaŃiile externe manifestându-se ca subiecte unice de drept internaŃional.

uniunea personală

a fost creată prin asocierea a două sau mai multe state, având aceeaşi persoană ca şef de stat; fiecare stat membru al uniunii îşi păstra legislaŃia, administraŃia şi justiŃia, rămânea subiect distinct de drept internaŃional, având reprezentanŃe diplomatice proprii, încheind tratate în nume propriu;

Uniunea personală realizată prin unirea łării Româneşti şi a Moldovei în ianuarie 1859, sub un singur domnitor, Al.I. Cuza, cu denumirea de Principatele Unite

uniunea reală

este asociaŃia a două sau mai multe state, având un şef de stat comun, organe comune de reprezentare în relaŃiile cu alte state, dar care din punct de vedere constituŃional, legislativ şi administrativ continua să exercite fiecare anumite atribute ale suveranităŃii.

Principatele Române între 1862-1864; Norvegia şi Suedia (1815-1905)

confederaŃia de state

este o uniune creată de regulă prin tratate internaŃionale în cadrul căreia statele participante îşi păstrează deplina independenŃă şi calitatea de subiecte ale dreptului internaŃional; ele au organe legislative şi executive proprii şi un organ comun, denumit dieta sau congres.

ConfederaŃia Statelor Unite creată în 1778

statul federal

este rezultatul fuziunii mai multor state în cadrul organizării statelor complexe şi exercită pe plan intern şi extern atributele deplinei suveranităŃi; uniunea federală este subiect deplin al dreptului internaŃional, statele federale dispunând de unele atribute limitate, mai ales în sfera relaŃiilor externe.

S.U.A.

Statele compuse

alte uniuni de state

Commonwealth, Uniunea franceză etc.

16

3. ORGANIZAłIILE INTERNAłIONALE OrganizaŃia internaŃională este subiect derivat al dreptului internaŃional

numai în măsura în care statele membre îi conferă aceasta calitate, exercitând drepturi şi asumându-şi obligaŃii internaŃionale.

Personalitatea internaŃională a unei organizaŃii este exprimată prin capacitatea acesteia de a deveni parte la tratate internaŃionale, de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaŃii în raporturile cu alte organizaŃii, cu statele membre şi nemembre.

Personalitatea internaŃională a organizaŃiilor are caracter derivat ce rezultă din actul constitutiv, limitat la domeniul său de activitate ş i funcŃionalitate, exercitându-se în vederea îndeplinirii atribuŃiilor prevăzute în actul constitutiv. Elementele constitutive ale organizaŃiei internaŃionale o asociere se state se face pe baza unui tratat constitutiv

(statut, cartă, constituŃie, pact etc.)

o structură de organe adunare generală, consiliu, secretariat etc.

personalitate juridică proprie personalitate juridică internaŃională distinctă de cea a statelor membre.

Clasificare Criteriu de clasificare

Categorii

cu vocaŃie universală (O.N.U.)

cu vocaŃie regională (Consiliul Europei)

după aria de acŃiune

cu vocaŃie subregională ( O.C.E.M.N.)

deschise după posibilitatea de a deveni membri

închise

generale după obiectul lor

speciale

17

4. CALITATEA DE SUBIECT DE DREPT INTERNAłIONAL A ALTOR ENTITĂłI Popoarelor care luptă pentru independenŃă sunt subiecte de drept

internaŃional public limitate şi tranzitorii spre constituirea lor într-un stat propriu, care devine subiect de drept internaŃional deplin.

Poporul care luptă pentru independenŃă are următoarele drepturi: a) dreptul de a încheia tratate internaŃionale cu alte subiecte de drept

internaŃional; b) să întreŃină relaŃii oficiale cu alte subiecte ale dreptului inter naŃional; c) să participe la negocieri şi la conferinŃe internaŃionale (în calitate de

observator); d) să primească ajutoare de la state sau organizaŃii internaŃionale; e) să participe la crearea dreptului internaŃional public. Pentru ca poporul care lupt ă pentru independenŃă să poată exercita

drepturile şi obligaŃiile internaŃionale care îi revin este necesar ca lupta sa să fie condusă de un organ reprezentativ, capabil să participe la relaŃiile internaŃionale.

Vaticanul apare ca un subiect de drept inter naŃional limitat şi special. Vaticanul are o personalitate internaŃională mai redusă, neîntrunind toate cerinŃele unui stat. Suveranitatea sa nu este deplină; el are organizare administrativă în probleme religioase; cetăŃenia Vaticanului are caracter special şi nu afectează cetăŃenia originară a persoanei respective.

România are relaŃii diplomatice cu Vaticanul din anul 1920, dar au fost întrerupte la 7 iulie 1950 şi reluate în anul 1990.

OrganizaŃiile internaŃionale neguvernamentale nu întrunesc condiŃiile necesare pentru a fi subiecte de drept internaŃional public. Ele sunt subiecte de drept intern ale statelor unde îşi au sediul.

5. STATUL NEUTRU CA SUBIECT DE DRE PT INTERNAłIONAL

InstituŃia neutralităŃii = una din cele mai vechi instituŃii a dreptului internaŃional public.

Prima reglementare, care cuprinde reguli privind drepturile statelor neutre = Consolato del Mare publicată la Barcelona, în jurul anului 1494.

Neutralitatea a fost definită ca fiind situaŃia juridică de imparŃialitate a unui stat, faŃă de toate statele beligerante, participante la un război. Asumarea de către un stat a obligaŃiei de a nu participa la nici un conflict armat a transformat neutralitatea ocazională într-una permanentă.

State neutre: ElveŃia (1815); Austria (1955); Laos (1962); Malta (1979)

18

TEMPORARĂ

ACTIVĂ

DIFERENłIAT

Ă

PERMANENTĂ

POZITIVĂ

IMPARłIALĂ

TIPURI DE NEUTRALITAT

E

19

Neutralitatea imparŃială (absolută ) a apărut în legătură cu

războiul şi fost reglementată prin convenŃiile de la Haga (din anul 1899 şi 1907). Conform prevederilor acestor convenŃii, statul neutru are, în timp de război, obligaŃia să adopte o poziŃie egală faŃă de beligeranŃi, nefavorizând pe nici unul dintre ei.

Neutralitatea diferenŃiată presupune nu numai neparticiparea unui stat la conflictul armat (război), dar şi îndatorirea acestui stat de a acorda ajutor nemilitar statului victimă a agresiunii şi de a nu sprijini statul agresor.

Neutralitatea permanentă a unui stat este statutul internaŃional special pe care îl poate adopta un stat, pe baza unui act unilateral, sau pe baza unui act internaŃional acceptat de el. În temeiul acestui statut, statul respectiv se obligă să nu participe la războaie internaŃionale, iar în timp de pace să nu participe la alianŃe militare sau la alte acŃiuni de pregătire a unui război şi să nu întreprindă acŃiuni discriminatori i în relaŃiile internaŃionale, contrare cooperării paşnice între state şi popoare.

Neutralitatea temporară (ocazională) semnifică atitudinea unui stat de a nu participa la un anumit conflict militar.

Neutralitatea activă desemnează anumite opŃiuni de politică externă ale unor state mici în perioada „războiului rece”, în vederea promovării intereselor specifice.

Neutralitatea pozitivă presupune participarea la mişcarea de nealiniere.

6. RECUNOAŞTEREA INTERNAłIONALĂ

Recunoaşterea internaŃională este un act unilateral a unui stat sau un grup de state prin se pronunŃă faŃă de o situaŃie nou apărută în comunitatea internaŃională, (apariŃia unui nou subiect de drept internaŃional) de natură să de termine raporturi juridice între statul care face recunoaşterea şi entitatea recunoscută de el.

Pot face obiectul recunoaşterii: • statele noi apărute în comunitatea internaŃională (ca subiecte de drept

internaŃional); • guvernele apărute pe cale neconstituŃională; • poporul (naŃiunea) care luptă pentru independenŃă; • răsculaŃii într-un război civil. a) Recunoaşterea statelor în dreptul interna Ńional Recunoaşterea internaŃională este un act de suveranitate a statelor,

generator de anumite consecinŃe juridice. Potrivit opiniei dominante în doctrină, recunoaşterea este o instituŃie juridică, un act unilateral generator de

20

ÎNTINDEREA EFECTELOR RECUNOAŞTERII NOULUI

STAT

RECUNOAŞTEREA DE FAPT

(DE FACTO)

RECUNOAŞTEREA DE DREPT

(DE JURE)

o recunoaştere provizorie, care poate fi revocată şi limitată la stabilirea de relaŃii oficiale între cele două state numai la nivel consular.

este o recunoaştere definitivă, nu poate fi retrasă şi fiind o recunoaştere deplină, relaŃiile între cele două state se stabilesc la nivel diplomatic.

consecinŃe juridice. Au fost formulate două teorii referitoare la valoarea actului de

recunoaştere:

Teoria constitutivă a recunoaşterii

Teoria declarativă a recunoaşterii

actul de recunoaştere internaŃională a statului nou îi conferă acestuia calitatea de subiect de drept internaŃional public.

actul recunoaşterii reprezintă un act de constatare din partea unui stat a unei noi realităŃi care s-a ivit în comunitatea internaŃională.

21

b) Recunoaşterea internaŃională a guvernelor

Problema recunoaşterii internaŃionale a unui guvern se pune numai în cazul când el a ajuns la conducerea unui stat, prin căi neconstituŃi onale (revoluŃie, insurecŃie, lovitura de stat sau printr-o cale paşnică, neconstituŃională). Recunoaşterea guvernului = actul prin care un stat, declară sau admite tacit că guvernul altui stat este capabil să intermedieze relaŃiile dintre cele două state

c) Recunoaşterea internaŃională a naŃiunii care luptă pentru independenŃă

Obiectul acestei recunoaşteri este naŃiunea (poporul) care luptă pentru independenŃă şi a organului care conduce această luptă.

Recunoaşterea organelor de conducere a mişcărilor de eliberare naŃionala (guverne provizorii, comitete naŃionale, fronturi de salvare naŃională etc.), constituie un mijloc juridic deosebit de important în dobândirea independenŃei de stat a popoarelor.

d) Recunoaşterea răsculaŃilor dintr -un război civil Recunoaşterea insurgenŃilor sau beligeranŃilor are ca efect dobândirea

de drepturi şi obligaŃii pentru părŃile implicate în conflict. Recunoaşterea ca insurgenŃi se face, de obicei, de guvernul împotriva căruia luptă răsculaŃii, dar şi de state terŃe.

Recunoaşterea răsculaŃilor ca beligeranŃi se face de statele terŃe. 7. SUCCESIUNEA STATELOR

Succesiunea statelor în dreptul internaŃional public o substituire între două state pe acelaşi teritoriu, ca urmare a dispariŃiei unui stat ca subiect de drept internaŃional (statul predecesor) şi înlocuirea lui de către un stat nou (statul succesor).

22

succesiunea la tratatele internaŃionale a noilor state independente, apărute ca urmare a luptei de eliberare a popoare lor coloniale;

„un stat nou independent nu este obligat să menŃină un tratat sau să devină parte la un tratat numai pentru simplul fapt că la data succesiunii statelor tratatele erau în vigoare în privinŃa teritoriului la care se referă acea succesiune" (art. 16 ConvenŃia de la Viena din 1978).

succesiunea în materia tratatelor internaŃionale în cazul unirii a două sau mai multe state;

regula generală care se aplică este continuitatea valabilităŃii tratatelor internaŃionale ale statelor predecesoare pentru statul succesor, cu menŃiunea dacă statele respective nu hotărăsc altfel.

succesiunea în materia tratatelor internaŃionale în cazul divizării unui stat în mai multe state;

Statele succesoare preiau tratatele statului predecesor, dacă ele nu hotărăsc altfel.

Succesiunea statelor la tratatele internaŃionale

în cazul trecerii unei zone teritoriale de sub suveranitatea unui stat sub suveranitate altui stat.

se aplică regula valabilităŃii teritoriale a limitelor tratatelor internaŃionale.

Succesiunea statelor în domeniile bunurilor şi arhivei

se transmit gratuit şi integral statului succesor indiferent de locul unde se află

Succesiunea statelor la datorii regula generală aplicabilă în această

materie a succesiunii este reglementarea pe cale convenŃională a succesiunii datoriilor de stat între statul predecesor şi statul succesor şi prin reguli specifice celor patru cazuri de succesiune

23

CURSUL 5. POPULATIA IN DREPTUL INTERNATIONAL

PUBLIC

1. POPULAłIA CA ELEMENT CONSTITUTIV AL STATULUI PopulaŃia statului a fost definită, în sens larg, ca fiind totalitatea

persoanelor care trăiesc pe teritoriul statului, indiferent de cetăŃenie. Alături de cetăŃenii proprii, pe teritoriul unui stat se pot afla şi cetăŃeni străini, precum şi apatrizi, în mod permanent sau temporar, ei având un regim juridic diferit de cel al cetăŃenilor. 2. CETĂłENIA

În doctrina dreptului constituŃional, noŃiunea de cetăŃenie are două sensuri principale. În primul rând, ea este utilizată pentru a desemna o instituŃie juridică, iar cel de-al doilea sens al noŃiunii de cetăŃenie vizează condiŃia juridică sau statutul juridic al persoanei care are calitatea de cetăŃean, statut creat prin anumite norme juridice. Desigur, între cele două sensuri ale noŃiunii de cetăŃenie există o strânsă legătură. Dacă primul sens se axează pe componenta obiectivă, normativă a noŃiunii, cel de-al doilea are în vedere componenta sa subiectivă, accentuând persoana ca element central al cetăŃeniei.

CetăŃenia poate fi aşadar definită ca fiind acea situaŃie juridică specială a persoanei fizice, situaŃie ce rezultă din apartenenŃa acelei persoane la un anumit stat, şi care îi conferă deplinătatea existenŃei şi exerciŃiului drepturilor şi obligaŃiilor prevăzute de ConstituŃia şi legile statului respectiv.

Dobândirea cetăŃeniei. În dreptul comparat, reglementările privind dobândirea de drept cetăŃeniei se subsumează la două mari sisteme consacrate: ius sanguinis şi ius solii.

Pierderea cetăŃeniei. Pierderea cetăŃeniei poate avea loc fie de drept (de exemplu, prin adopŃia unui minor de către cetăŃeni străini), fie prin renunŃare sau retragere.

Conflictele pozitive şi negative de cetăŃenie. SituaŃiile în care, datorită lipsei de uniformitate între legislaŃiile mai multor state privind acordarea şi pierderea cetăŃeniei, un individ are mai multe cetăŃenii sau nu are nici o cetăŃenie, poartă denumirea de conflicte de cetăŃenie.

Conflictul pozitiv de cetăŃenie apare în cazul pluricetăŃeniei, cel mai frecvent sub forma bipatridiei sau dublei cetăŃenii.

Conflictul negativ de cetăŃenie apare atunci când, din cauza neconcordanŃelor legislaŃiilor în materie, o persoană devine apatrid, sau fără cetăŃenie. Pentru a reduce aceste cazuri, au fost elaborate la nivel internaŃional o serie de convenŃii: ConvenŃia ONU privind statutul apatrizilor (New York,

24

1954) şi ConvenŃia pentru reducerea cauzelor de apatridie (1961). Aceste convenŃii recunosc dreptul oricărei persoane la o cetăŃenie. 3. REGIMUL JURIDIC AL STRĂINILOR Regimul juridic al străinilor este stabilit de către fiecare stat în parte şi constă în determinarea drepturilor şi obligaŃiilor străinilor, condiŃiile în care aceştia pot intra, rămâne şi părăsi teritoriul statului ş.a. Tratamentul aplicabil strănilor cunoaşte mai multe forme, rezultate din practica statelor: a) regimul naŃional, conform căruia cetăŃenii străini beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi proprii cetăŃeni ai statului, cu excepŃia drepturilor politice; b) regimul clauzei naŃiunii celei mai favorizate, în temeiul căruia statul acordă străinilor, în temeiul unor tratate internaŃionale, regimul cel mai favorabil care a fost acordat cetăŃenilor unui stat terŃ. Doctrina dreptului internaŃional a subliniat necesitatea stabilirii unui standard minim internaŃional în privinŃa regimului străinilor (international minimum standard). Din practica actuală a statelor rezultă aplicarea combinată a regimurilor menŃionate în privinŃa străinilor aflaŃi pe teritoriul lor. În România, regimul străinilor este reglementat de OrdonanŃa de UrgenŃă a Guvernului nr. 194/20021, aprobată cu unele modificări prin Legea nr. 357/2003.2 Probleme deosebite, sub aspectul dreptului internaŃional, au apărut în privinŃa extrădării şi expulzării. EXTRĂDAREA este actul prin care un stat predă, în anumite condiŃii, la cererea altui stat, o persoană aflată pe teritoriul său, presupusă a fi autoarea unei infracŃiuni, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată anterior. EXPULZAREA este actul prin care un stat constrânge unul sau mai mulŃi străini aflaŃi pe teritoriul său să-l părăsească, în situaŃia în care aceştia devin indezirabili ca urmare a săvârşirii unor fapte care încalcă legile sau interesele acelui stat.

4. PROTECłIA DIPLOMATICĂ Obiectul protecŃiei diplomatice a unui stat sunt proprii cetăŃeni aflaŃi pe teritoriul altui stat şi care au suferit prejudicii. ProtecŃia diplomatică este una din obligaŃiile misiunilor diplomatice ale statului respectiv. ProtecŃia diplomatică derivă din legătura de cetăŃenie între persoana fizică şi stat.

1 Publicată în M.Of. nr. 955/2002. 2 Publicată în M.Of., nr. 537/2003.

25

ConstituŃia României prevede, în art. 17, dreptul la protecŃie diplomatică a cetăŃenilor români, în ambele dimensiuni ale acestuia.

5. CATEGORII SPECIALE: REGIMUL REFUGIAłILOR ŞI AL PERSOANELOR STRĂMUTATE

Persoanele refugiate reprezintă o categorie distinctă de străini existenŃi, la un moment dat pe teritoriul unui stat. La nivelul dreptului internaŃional public, s-a dezvoltat, în mod special după cel de-al doilea război mondial, un "drept internaŃional al refugiaŃilor", care grupează normele privind protecŃia specială a acestor persoane. Dreptul refugiaŃilor are două dimensiuni: cea universală şi cea regională.

Principalele surse ale dreptului refugiaŃilor la nivel universal şi regional sunt: - ConvenŃia privind statutul refugiaŃilor (1951); - Protocolul la ConvenŃia privind statutul refugiaŃilor (1967); - ConvenŃia OrganizaŃiei UnităŃii Africane privind aspecte specifice ale problemelor refugiaŃilor (1969); - Regulile comune europene asupra azilului (Tampere, 1999). Alături de aceste norme, s-a dezvoltat şi un corpus complex de soft law, care cuprinde: DeclaraŃia ONU asupra Azilului Teritorial, rezoluŃii ale Consiliului de Securitate ONU, reguli elaborate de Înaltul Comisariat al NaŃiunilor Unite pentru RefugiaŃi ş.a. În aplicarea acestor surse internaŃionale, fiecare stat şi-a dezvoltat propriul sistem de protecŃie a refugiaŃilor. Statutul persoanelor refugiate cuprinde o serie de drepturi şi obligaŃii reglementate atât de ConvenŃia din 1951, cât şi de dreptul intern al statelor. Astfel, ConvenŃia stabileşte, în art.2, obligaŃia generală a refugiaŃilor de a se conforma legilor, regulamentelor, precum şi măsurilor luate pentru menŃinerea ordinii publice, în Ńara în care se află. Pe de altă parte, statele părŃi la ConvenŃie se obligă:

- să aplice dispoziŃiile acesteia fără discriminări; - să acorde refugiaŃilor un tratament cel puŃin la fel de favorabil ca şi

cel acordat cetăŃenilor, în ce priveşte libertatea de a practica religia lor şi libertatea de instruire religioasă a copiilor lor.

Unul din cele mai importante principii ale dreptului refugiaŃilor este cel al non-returnării (principle of non-refoulement), în temeiul căruia statele se obligă să nu expulzeze sau să nu returneze, în nici un fel, un refugiat, peste frontierele teritoriilor unde viaŃa sau libertatea sa ar fi ameninŃate pe motive de rasă, religie, naŃionalitate, apartenenŃă la un anumit grup social sau opinii politice (art. 33 al ConvenŃiei).

26

În România, regimul juridic al refugiaŃilor este reglementat de OrdonanŃa nr. 102/2000, aprobată, cu unele modificări, prin Legea nr. 323/2001.3

6. AZILUL TERITORIAL

Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept suveran al statului privind intrarea şi şederea pe teritoriul său a unor persoane de altă cetăŃenie, care sunt supuse în Ńara de origine unor persecuŃii pentru activităŃi politice, religioase. Dreptul de a acorda sau de a refuza acordarea azilului teritorial este o manifestare a suveranităŃii statului. La baza acordării azilului stau, de regulă, raŃiuni umanitare. De aceea, această acordare nu poate fi considerată un act inamical faŃă de statul de origine al celui care solicită azilul.

3 Publicată în M.Of., partea I, din 27 iunie 2001.

27

CURSUL 6. PROTECłIA INTERNAłIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

1. PRIMELE PREOCUPĂRI PENTRU PROTECłIA DREPTURILOR OMULUI

Ideea protecŃiei unor drepturi fundamentale ale persoanei nu aparŃine doar timpurilor noastre. Ideologii revoluŃiilor burgheze au folosit ca port-drapel ideea drepturilor naturale, inerente persoanei. Stau mărturie declaraŃiile de drepturi de la sfârşitul sec. al XVIII-lea: DeclaraŃia drepturilor omului şi cetăŃeanului din 1789, declaraŃiile de drepturi din America de Nord, Bill of Rights al ConstituŃiei americane, din 1791. Cu toate acestea, problema protecŃiei acestor drepturi nu putea depăşi, în acel stadiu al dezvoltării dreptului şi relaŃiilor internaŃionale, cadrul intern al fiecărui stat. Abia în sec. al XIX-lea au apărut firave încercări de internaŃionalizare a unor categorii de drepturi, dar aceasta în considerarea unor interese geopolitice ale marilor puteri vis-a-vis de drepturile propriilor cetăŃeni aflaŃi în străinătate. Sfârşitul primului război mondial a însemnat începutul unei noi etape în dezvoltarea dreptului internaŃional, în special în domeniul a ceea ce încă nu se numea "protecŃia drepturilor omului".

Perioada postbelică. Una dintre cele mai importante direcŃii de dezvoltare a dreptului internaŃional după cel de-al doilea război mondial a fost preocuparea pentru protecŃia drepturilor omului. În a doua jumătate a sec. al XX-lea, a luat naştere ceea ce se numeşte “dreptul internaŃional al drepturilor omului”, care depăşeşte această contradicŃie a dreptului internaŃional clasic, potrivit căreia protecŃia individului se poate realiza doar prin intermediul unui drept interstatal, creat de către şi pentru state. 2. SISTEMUL DE PROTECłIE A DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL ORGANIZAłIEI

NAłIUNILOR UNITE Cadrul juridic internaŃional care marchează începutul “erei drepturilor”

este constituit dintr-o serie de documente ce formează aşa-numita “Cartă internaŃională a Drepturilor Omului”, documente ce au fost elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul ONU.

• Carta OrganizaŃiei NaŃiunilor Unite Dreptul internaŃional modern al drepturilor omului s-a dezvoltat cu

precădere după cel de-al doilea război mondial. Carta NaŃiunilor Unite, adoptată în urma ConferinŃei de la San Francisco proclamă, în preambulul său, “credinŃa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate şi în valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept a bărbaŃilor cu femeile, ca şi a naŃiunilor, mari şi mici”. Articolul 1 §3 al Cartei conferă ONU scopul fundamental “de a realiza cooperarea internaŃională, dezvoltând şi încurajând

28

respectul drepturilor omului şi al libertăŃilor fundamentale pentru toŃi, fără distincŃie de rasă, sex, limbă sau religie.” Aceasta este prima consacrare de ordin general a protecŃiei drepturilor omului la nivel internaŃional, printr-un tratat internaŃional fundamental cu vocaŃie de universalitate. Ideea protecŃiei drepturilor traversează întreg textul Cartei ca un fir roşu:

- art. 10 şi 13 - articolul 55/c - art. 62 §2 - art. 68 • DeclaraŃia Universală a Drepturilor Omului DeclaraŃia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie

1948 de către Adunarea Generală a ONU, este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului, adoptat de o organizaŃie internaŃională.

DeclaraŃia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale.

Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaŃă, la libertatea şi la securitatea persoanei, interdicŃia sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reŃinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumŃia de nevinovăŃie. Se mai recunoaşte dreptul la viaŃă privată şi dreptul de proprietate. DeclaraŃia proclamă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire şi dreptul la liberă circulaŃie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea Ńării sale, direct sau prin reprezentanŃi liber aleşi.

Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul persoanei la asigurări sociale, la muncă şi la protecŃie împotriva şomajului, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la o retribuŃie echitabilă şi satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la educaŃie. Articolul 27 se referă la drepturile culturale: “orice persoană are dreptul de a participa liber la viaŃa culturală a comunităŃii, de a se bucura de valorile artistice şi de a beneficia de progresul ştiinŃific şi avantajele acestuia”.

DeclaraŃia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de AG a ONU ca rezoluŃie, deci nu are putere obligatorie.

• Pactele internaŃionale privind drepturile omului Cele două Pacte internaŃionale au fost adoptate de AG a ONU şi

deschise spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internaŃional, cele două Pacte creează obligaŃii juridice pentru statele părŃi.

29

a. Pactul InternaŃional privind drepturile civile şi politice (PIDCP) Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această

categorie decât DeclaraŃia Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante completări este articolul 27, care conŃine angajamentul statelor de a recunoaşte membrilor minorităŃilor etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună cu alŃi membri ai grupului lor, de cultura proprie, de a profesa şi practica propria religie, sau de a folosi limba proprie. Printre drepturile garantate de Pact care nu sunt menŃionate de DUDO se numără: libertatea de a nu fi închis pentru datorii, dreptul tuturor persoanelor private de libertate de a fi tratate în mod omenos şi cu respect pentru demnitatea inerentă fiinŃei umane, dreptul copilului de a dobândi o cetăŃenie şi de a i se oferi acele măsuri de protecŃie decurgând din statutul său de minor. Cu toate acestea, există şi drepturi enunŃate de DUDO care nu se regăsesc în Pact: dreptul de proprietate, dreptul de a solicita şi a primi azil şi dreptul la cetăŃenie.

Pentru a asigura respectarea obligaŃiilor asumate prin Pact, acesta instituie un mecanism de aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului, organ înfiinŃat prin tratat şi format din 18 experŃi independenŃi aleşi pentru o perioadă de 4 ani. Activitatea Comitetului se desfăşoară pe două planuri: procedura de raportare şi procedura de examinare a plângerilor inter-statale şi individuale.

b. Pactul InternaŃional privind drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC)

Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de condiŃii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinŃa şi de a face parte din sindicate; dreptul la securitate socială; dreptul la protecŃia familiei; dreptul la un standard de viaŃă satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi psihică; dreptul la educaŃie; dreptul de a participa la viaŃa culturală.

Ratificând PIDESC, un stat nu se angajează să confere tuturor drepturilor enumerate un efect imediat, ci doar să utilizeze la maximum toate resursele sale disponibile în scopul de a ajunge treptat la deplina realizare a acestor drepturi.

PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale sau individuale. El cere doar statelor părŃi să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor recunoscute prin Pact. Pactul nu înfiinŃa nici un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează doar că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic şi Social al ONU (ECOSOC). Începând cu 1976, ECOSOC a adoptat o serie de rezoluŃii care au culminat cu

30

înfiinŃarea Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi culturale, compus din 18 experŃi aleşi cu titlu personal, şi nu în reprezentarea statului de unde provin. Din punct de vedere tehnic, Comitetul nu este un organ convenŃional, ci un organ al ONU, mandatul său fiind acela de a asista ECOSOC în examinarea rapoartelor statale.

• Alte convenŃii ONU privind drepturile omului La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenŃii specializate, pentru protecŃia unor categorii speciale de drepturi sau de beneficiari. Dintre acestea, "nucleul" (core treaties) îl formează următoarele convenŃii: - ConvenŃia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială (1965; intrată în vigoare în 1969); - ConvenŃia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faŃă de femei (1979; intrată în vigoare în 1981); - ConvenŃia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (1984; intrată în vigoare în 1987); - ConvenŃia pentru drepturile copilului (1989; intrată în vigoare în 1990); - ConvenŃia pentru protecŃia muncitorilor migranŃi şi a membrilor de familie ai acestora (1990; intrată în vigoare la 1 iulie 2003). Alături de acestea, trebuie menŃionate : - ConvenŃia privind statutul refugiaŃilor (1951) şi protocolul acesteia din 1967; - ConvenŃia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (1948); - ConvenŃia asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid (1973) ş.a.

• Proceduri extra-convenŃionale de protecŃie a drepturilor omului la nivelul ONU

Procedurile extra-convenŃionale sunt acele proceduri de implementare a drepturilor omului fără caracter obligatoriu, dezvoltate în cadrul ONU şi bazate în primul rând pe Carta organizaŃiei, dar care îşi au originea în rezoluŃii ale Adunării Generale (non-conventional procedures). Aceste proceduri se numesc astfel pentru a le deosebi de procedurile convenŃionale, care îşi au originea în tratatele şi convenŃiile din materia drepturilor omului (treaty-based procedures).

Cel mai important rol în cadrul acestor proceduri îl joacă Comisia Drepturilor Omului, organ înfiinŃat de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) în 1946, în baza art. 68 al Cartei ONU. Comisia este un organ politic, alcătuit din reprezentanŃi ai 53 de state membre, alese pe o perioadă de 5 ani după criteriul repartizării geografice echitabile. Comisia are mandatul de

31

a elabora propuneri de declaraŃii şi convenŃii internaŃionale, pe care le înaintează, prin ECOSOC, Adunării Generale a ONU. În 1947, Comisia a înfiinŃat Subcomisia pentru Prevenirea Discriminării şi ProtecŃia MinorităŃilor, compusă din 26 de membri independenŃi, aleşi pe o perioadă de 4 ani, pe acelaşi criteriu al repartizării geografice echitabile. Denumirea Subcomisiei nu a însemnat limitarea activităŃii acesteia: activităŃile sale depăşesc cadrul dat de denumire, extinzându-se la acelaşi nivel cu cele ale Comisiei.

3. SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECłIE A DREPTURILOR OMULUI

Scurt istoric. Întreg complexul de factori care a condus ONU la preocuparea deosebită pentru protecŃia drepturilor omului a avut un efect similar în Europa. Unul din aceşti factori a fost, în mod special, reacŃia împotriva sistemelor fasciste care au provocat cel de-al doilea război mondial. Negarea existenŃei drepturilor omului nu a fost doar un rezultat incident al acestor sisteme, ci “un instrument deliberat de politică internă şi chiar o precondiŃie a ascensiunii lor.”4 Un alt factor a fost necesitatea protecŃiei sistemelor democratice ale Europei Occidentale, nu doar împotriva unei renaşteri a regimurilor dictatoriale fasciste, ci şi împotriva unui alt fel de regimuri care preluaseră controlul asupra unei jumătăŃi a continentului: regimurile comuniste (1949 – naşterea Consiliului Europei).

Organele Consiliului Europei: Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei,

compus din miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanŃii lor diplomatici permanenŃi la Strasbourg. Adunarea Parlamentară este prima adunare europeană din istoria continentului şi totodată are cea mai extinsă reprezentare: 46 de state sunt reprezentate în cadrul ei. Secretarul General are responsabilitatea direcŃiilor strategice ale programului de lucru al Consiliului Europei şi asupra bugetului organizaŃiei şi supraveghează organizarea şi funcŃionarea curentă a Consiliului. Congresul AutorităŃilor Locale şi Regionale din Europa (CALRE) este un organ creat de Summit-ul de la Viena din anul 1993, care are menirea de a reprezenta atât colectivităŃile locale, cât şi colectivităŃile regionale din Europa care aplică prevederile Cartei Autonomiei Locale adoptată de Comitetul Miniştrilor în 1985.

4 A. Robertson, J.G. Merrills.- Human Rights in the World. Manchester University Press, 1994, p. 102; a se vedea şi J.G.Merrills.- The Council of Europe (I): the European Convention on Human Rights. În: R.Hanski, M.Suksi, op.cit., pp.287-306.

32

Comisarul Drepturilor Omului a fost creat în 1999 şi este o instituŃie independentă, ce are ca scop promovarea educaŃiei în domeniul drepturilor omului, a conştientizării şi respectării drepturilor omului în statele membre.

Elaborarea şi semnarea ConvenŃiei Europene a Drepturilor Omului. ConvenŃia a fost semnată la Roma în luna noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, după depunerea a trei ratificări. Ea a fost urmată de 13 protocoale adiŃionale.

Drepturile garantate de ConvenŃia Europeană a Drepturilor Omului. În forma iniŃială, CEDO garanta următoarele drepturi: dreptul la

viaŃă; dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante; dreptul de a nu fi Ńinut în sclavie; interzicerea muncii forŃate; dreptul la libertatea şi siguranŃa persoanei; dreptul la un proces echitabil; dreptul de a nu fi supus unor legi şi pedepse ex post facto; dreptul la viaŃă privată şi de familie; libertatea de gândire, conştiinŃă şi religie; libertatea de expresie; libertatea de asociere şi de întrunire paşnică; libertatea de a se căsători şi de a întemeia o familie.

ConvenŃia mai conŃine o clauză de nediscriminare (art. 14) şi obligaŃia de a se acorda un remediu eficace prin instanŃele naŃionale oricărei persoane ale cărei drepturi au fost violate (art. 13).

Catalogul drepturilor garantate a fost lărgit prin Protocoalele adiŃionale ulterioare:

Protocolul 1: - dreptul la proprietate; - dreptul la educaŃie; - angajamentul statelor de a organiza alegeri libere şi secrete la

intervale de timp rezonabile. Protocolul 4: - interzicerea privării de libertate pentru nerespectarea obligaŃiilor

contractuale; - dreptul la liberă circulaŃie; - interzicerea expulzării propriilor cetăŃeni şi a expulzării colective a

străinilor. Protocolul 6: - abolirea pedeapsa cu moartea pe timp de pace Protocolul 7: - garanŃii acordate străinilor înainte de a fi expulzaŃi din Ńara unde îşi au

reşedinŃa; dreptul la recurs în procesele penale, dreptul la reparaŃii în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă; egalitatea în drepturi şi obligaŃii între soŃi.

Protocolul 12 a introdus principiul general al non-discriminării.

33

Protocolul 13 a introdus abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanŃe.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta are două categorii de competenŃe: soluŃionarea litigiilor şi emiterea de avize consultative. CompetenŃa ei acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea CEDO şi a Protocoalelor sale.

Judecătorii noii CurŃi Europene a Drepturilor Omului sunt, conform art. 20-24 ale ConvenŃiei, în număr egal cu acela al statelor-părŃi la CEDO.

Curtea îşi desfăşoară activitatea în: Adunarea Plenară a CurŃii; Comitete; Camere; Marea Cameră.

Pentru celelalte activităŃi ale CurŃii decât cea de examinare a cauzelor aduse înaintea sa, în structura CurŃii se regăsesc: Adunarea Plenară a CurŃii; Preşedintele CurŃii; 1 sau 2 vicepreşedinŃi; preşedinŃii Camerelor.

Principala sarcină a noii CurŃi Europene a Drepturilor Omului este asigurarea respectării angajamentelor care decurg pentru statele părŃi la CEDO. Sesizarea CurŃii privind încălcarea drepturilor garantate de CEDO se poate face fie de un stat-parte, fie de un particular.

CondiŃiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a fi examinate pe fond de către Curte, cererile individuale trebuie să îndeplinească o serie de condiŃii de admisibilitate prevăzute de articolul 35 al ConvenŃiei:

A. Epuizarea prealabilă a tuturor căilor de recurs interne; B. Introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei

interne definitive; C. Cererea să nu fie anonimă; D. Cererea să nu fie esenŃial aceeaşi cu o cerere anterior examinată de

Curte; E. Cererea să nu mai fi fost supusă examinării unei alte instanŃe

internaŃionale , dacă nu conŃine fapte noi; F. Cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile ConvenŃiei, manifest

nefondată sau abuzivă. Carta Socială Europeană. A fost semnată la Torino, sub auspiciile

Consiliului Europei, la 18 octombrie 1961 şi a intrat în vigoare la 26 februarie 1965. Carta este destinată a completa prevederile ConvenŃiei Europene a Drepturilor Omului, care cuprinde în principal drepturi civile şi politice, cu un catalog de drepturi economice, sociale şi culturale. Pentru a deveni parte la Cartă, un stat trebuie să accepte cel puŃin 10 din cele 19 articole care formează partea a II-a a Cartei sau 45 din cele 72 de paragrafe numerotate ale acestor articole. În urma acestui algoritm, un stat

34

trebuie să accepte doar între jumătate şi două treimi din obligaŃiile prevăzute de Cartă.

Alte convenŃii privind drepturile omului elaborate în cadrul Consiliului Europei. Cu titlu exemplificativ, enumerăm următoarele tratate:

- ConvenŃia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante (1987; intrată în vigoare în 1989);

- ConvenŃia-cadru pentru protecŃia minorităŃilor naŃionale (1994; intrată în vigoare în 1998);

- ConvenŃia privind drepturile omului şi bio-medicina (1997); - Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (1992); - ConvenŃia europeană cu privire la extrădare (1957); - ConvenŃia europeană asupra cybercriminalităŃii (2001). ProtecŃia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene. În cadrul

Uniunii Europene, sistemul de protecŃie a drepturilor omului este esenŃialmente jurisprudenŃial. Judecătorul comunitar a intervenit în acest scop, inspirându-se din texte scrise de drept primar şi de drept derivat, din tradiŃiile constituŃionale naŃionale şi din CEDO. De altfel, art. F § 2 din Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) afirmă că Uniunea respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt garantate de CEDO şi aşa cum rezultă din tradiŃiile constituŃionale comune ale statelor membre. Totuşi, absenŃa unei enumerări a acestor drepturi implică inevitabil recursul la Curtea de JustiŃie.

Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999, conŃine importante dispoziŃii relative la drepturile omului. El cuprinde intenŃia statelor de a mări posibilitatea de intervenŃie a CurŃii de la Luxembourg în acest domeniu. Tratatul consacră competenŃa CurŃii de JustiŃie în domeniul controlului respectului drepturilor fundamentale de către organele comunitare. De asemenea, Tratatul pune în lumină importanŃa garanŃiei politice a drepturilor omului, al căror respect deplin a devenit o condiŃie de adeziune şi de apartenenŃă la Uniune. În cazul încălcării grave şi persistente a principiilor enunŃate în art. 6 al Tratatului – libertatea, democraŃia, respectul drepturilor omului şi al libertăŃilor fundamentale, statul de drept – Consiliul UE, reunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern, poate, în anumite condiŃii, să suspende cu o majoritate calificată, unele drepturi ale statului în cauză, inclusiv dreptul său de vot în cadrul Consiliului.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - adoptată la Nisa, în anul 2000

ConŃinutul şi structura Cartei. Carta conŃine o serie de principii generale, care privesc în primul rând câmpul său de aplicare, autonomia sa, limitările aduse drepturilor. Cât priveşte catalogul drepturilor, documentul reafirmă drepturile clasice – demnitatea umană, libertăŃile, egalitatea,

35

justiŃia, conŃinând însă un bogat catalog de drepturi sociale: dreptul la muncă, la securitate socială, la ajutor social, la grevă.

Carta a fost integrată în Tratatul privind ConstituŃia pentru Europa, semnat la Roma, la 29 octombrie 2004.

ProtecŃia drepturilor omului în cadrul OrganizaŃiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. OrganizaŃia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (fosta ConferinŃă pentru Securitate şi Cooperare în Europa) este o organizaŃie politică ce are ca principal scop asigurarea păcii şi securităŃii la nivel regional european. Unul din principalele domenii de acŃiune în acest cadru larg al organizaŃiei este aşa-numita dimensiune umană, adică protecŃia drepturilor fundamentale, precum şi "stabilirea contactelor umane şi alte probleme cu caracter umanitar". Dimensiunea umană a OSCE îşi are originea în principiul VII enunŃat în Actul Final de la Helsinki (1975).

4. SISTEMUL INTERAMERICAN DE PROTECłIE A DREPTURILOR OMULUI DeclaraŃia Americană asupra Drepturilor şi ObligaŃiilor Omului, 1948. DeclaraŃia este bazată pe aceeaşi viziune "holistică", globală, asupra drepturilor: cuprinde toate categoriile de drepturi inerente persoane umane. Ceea ce aduce nou declaraŃia este legătura dintre drepturi şi obligaŃii. Comisia Interamericană a drepturilor omului a fost creată prin RezoluŃie a OAS în 1959, la Santiago de Chile. ConvenŃia Interamericană a drepturilor omului a fost adoptată în 1969 şi a intrat în vigoare în 1978, instituind un sistem mai eficient, bazat pe examinarea petiŃiilor individuale privind încălcări ale drepturilor omului în statele părŃi. Prin ConvenŃie, statele-părŃi îşi asumă obligaŃia complexă de a respecta şi de a asigura drepturile enumerate (se subliniază astfel existenŃa obligaŃiilor pozitive în sarcina statelor). Principalele instituŃii create de ConvenŃie sunt Comisia Inter-americană a drepturilor omului şi Curtea Inter-americană a drepturilor omului. ConvenŃia a fost completată prin două protocoale adiŃionale: Protocolul adiŃional în domeniul drepturilor economice, sociale şi culturale (1988) şi Protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea (1990). Tot la nivelul sistemului inter-american, în 1985 a fost adoptată ConvenŃia Inter-americană pentru prevenirea şi pedepsirea torturii. 5. SISTEMUL AFRICAN DE PROTECłIE A DREPTURILOR OMULUI Sistemul african are la bază Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată la Nairobi, în 1981, de către OrganizaŃia UnităŃii Africane şi intrată în vigoare în 1986. În 2001, OrganizaŃia UnităŃii Africane s-a transformat în Uniunea Africană. Alte instrumente de protecŃie a

36

drepturilor omului din cadrul sistemului african: ConvenŃia africană asupra refugiaŃilor, Carta africană a drepturilor şi bunăstării copilului, Protocolul asupra drepturilor femeii.

Mecanismul de aplicare a Cartei se desfăşoară prin Comisia africană a drepturilor omului şi popoarelor şi, de anul acesta şi prin Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor. Comisia este formată din 11 membri, înalŃi funcŃionari guvernamentali aleşi de ConferinŃa Şefilor de Stat şi de Guvern a Uniunii Africane pe o perioadă de 6 ani.

În cazul constatării unor violări ale drepturilor, statele au următoarele obligaŃii:

- obligaŃia de încetare a violării; - obligaŃia de restitutio in integrum prin reparaŃii în natură sau prin

echivalent; - obligaŃia de a nu repeta violarea. Comisia poate indica statelor măsurile speciale şi generale pe care trebuie să le ia în vederea eliminării efectelor violării drepturilor.

În vederea reformării sistemului african, subiect al unor serioase lacune, s-a impus ideea creării unui organism jurisdicŃional de protecŃie a drepturilor omului la nivel african. Prin Protocolul adoptat în 1998, şi intrat în vigoare în iulie 2004, se instituie Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor. Curtea va fi formată din 11 judecători independenŃi, resortisanŃi ai statelor membre ale Uniunii Africane, jurişti cu o înaltă autoritate morală, competenŃă şi experienŃă juridică, judiciară sau academică recunoscută în domeniul drepturilor omului şi popoarelor. Judecătorii sunt aleşi de ConferinŃa UA pe o perioadă de 6 ani.

37

CARACTERISTICI ALE TERITORIULUI

STATELOR MODERNE

STABIL

BAZA MATERIALĂ A EXISTENłEI ŞI ACTIVITĂłII

STATULUI

LIMITAT PRIN

FRONTIERELE STATULUI

CURSUL 7. TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL

INTERNAłIONAL. FLUVIILE INTERNAłIONALE. CANALURI

MARITIME INTERNAłIONALE 1. DEFINIłIA ŞI NATURA JURIDICĂ A TERITORIULUI DE STAT

Teritoriul de stat este partea globului pământesc asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa, în mod exclusiv şi deplin.

Potrivit teoriei competenŃei, teritoriul de stat este suprafaŃa terestră pe care sunt aplicate şi executate un anumit sistem de reguli juridice.

CompetenŃa teritorială a statului este exclusivă şi deplină.

38

TERITORIUL DE

STAT

TERITORIUL TERESTRU

TERITORIUL ACVATIC

SPAłIUL AERIAN

solul şi subsolul

apele interioare nemaritime,

apele maritime cuprinse între

frontierele statului, inclusiv marea

teritorială

fiecare stat are suveranitate completă şi

exclusivă asupra spaŃiului aerian de

deasupra teritoriului său.

2. COMPONENłA TERITORIULUI DE STAT

3. FRONTIERELE DE STAT ŞI REGIMUL LOR. MODIFICAREA TERITORIULUI

STATELOR Frontierele statelor = linii reale sau imaginare, prin care se delimitează teritoriul unui stat de teritoriile altor state şi se delimitează competenŃa teritorială a statului.

frontiere naturale frontiere artificiale

sunt stabilite cu ajutorul formelor de relief, (creasta sau baza munŃilor, anumite ape).

sunt cele stabilit e pe baza unor meridiane sau paralele ori prin linii imaginare (paralela 38 latitudine nordică, linia exterioară a mării teritoriale).

39

Modificarea teritoriului statelor mijloace paşnice (prin tratative directe între statele interesate şi pe bază de acord între ele)

respectarea principiului dreptului popoarelor la autodeterminare

hotărârea organului legislativ suprem

consultarea directă a populaŃiei prin referendum

4. FLUVIILE INTERNAłIONALE. DREPTUL INTERNAłIONAL FLUVIAL DefiniŃii: Fluvii internaŃionale = cursuri de apă care separă sau traversează

teritoriile a două sau mai multe state şi c are sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.

Dreptul internaŃional fluvial = ansamblul normelor cutumiare şi convenŃionale şi a instituŃiilor juridice, parte componentă a dreptului internaŃional public, care reglementează libertatea de navigaŃie pe a numite fluvii şi alte activităŃi ale statelor în acest domeniu precum şi acŃiunile de protejare a apelor acestor fluvii împotriva poluării.

Reguli privind regimul internaŃional al unor fluvii: • suveranitatea statelor riverane asupra sectorului naŃional de pe acele

fluvii; • principiul libertăŃii de navigaŃie, pentru navele comerciale ale

statelor; • egalitatea de tratament aplicată tuturor navelor comerciale; • obligaŃia statelor riverane de a întreprinde lucrări de menŃinere a

navigabilităŃii fluviului şi de îmbunătăŃire a ei, în sectorul lor naŃional ; • navele militare ale statelor neriverane nu au dreptul să navigheze pe

fluviile cu regim internaŃional; • constituirea unor comisii internaŃionale de supraveghere

internaŃională a modului în care se aplică regimul internaŃional al fluviilor; • dreptul fiecărui stat riveran la un fluviu cu regim internaŃional să

folosească, în mod rezonabil şi echitabil, apele fluviului , fără să lezeze interesele celorlalte state riverane.

Regimul internaŃional de navigaŃie pe Dunăre şi Rin. Regimul internaŃional de navigaŃie pe Dunăre a fost stabilit prin

mai multe convenŃii internaŃionale (cele de la Paris, din 1856 şi 1921 şi de la

40

Belgrad, din 1948). „ConvenŃia privind regimul de navigaŃie pe Dunăre ” din 18 august

1948, în vigoare şi în prezent, reafirmă libertatea de navigaŃie pe Dunăre. ConvenŃia de la Belgrad prevede două tipuri de organe internaŃionale: • Comisia Dunării, organ cu competenŃă generală asupra întregului

fluviu; • AdministraŃiile fluviale speciale, organe cu competenŃă limitată, la

anumite sectoare de pe fluviu. Comisia Dunării are sediul actual la Budapesta şi este compusă din

reprezentanŃii statelor riverane, câte unul, din partea fiecărui stat riveran Regimul internaŃional de navigaŃie pe Rin a fost stabilit prin mai

multe acte internaŃionale: • Regulamentul pentru Rin, din 1815; • ConvenŃia de la Mayen, din 1831; • ConvenŃia de la Manheim, din 1868; • ConvenŃia de la Strasbourg, din 1963 şi cele trei protocoale

adiŃionale, din 1979. Comisia centrală pentru nav igaŃia pe Rin este formată din

reprezentanŃii Angliei, ElveŃiei, FranŃei, Germaniei şi Olandei şi are un rol important în aplicarea actelor internaŃionale privind navigaŃia pe Rin

41

CURSUL 8. DREPTUL MĂRII. ZONA CONTIGUĂ. PLATOUL

CONTINENTAL. MAREA LIBERĂ

DefiniŃii: Dreptul internaŃional al mării = parte din dreptul internaŃional

public, ansamblul normelor de drept internaŃional (convenŃionale şi cutumiare), care reglementează regimul juridic al spaŃiilor maritime, raporturile de colaborare dintre state în folosirea acestor spaŃii şi a resurselor lor.

Marea teritorială = fâşia de apă adiacentă Ńărmului, măsurată de la liniile de bază ale Ńărmului până la 12 mile marine în larg, asupra căreia statul riveran exercită suveranitate deplină şi exclusivă.

Zona contiguă = spaŃiul maritim, care se află dincolo d e limita exterioară a mării teritoriale, adiacent acesteia, şi care se întinde în larg, până la o anumită distanŃă.

Platoul continental = prelungirea naturală a Ńărmului care se poate întinde până la limita externă a marginii continentale, sau până la 200 mile marine „de la linia de bază a mării teritoriale.”

Zona economică exclusivă a mării = zona situată dincolo de marea teritorială, adiacentă ei, care se poate întinde până la 200 mile marine, de la linia de bază a mării teritoriale,a statului riveran.

Marea liberă = acea parte a mării care nu aparŃine mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat.

Dreptul mării reprezintă astăzi o subramură distinctă a dreptului internaŃional public, ce are ca obiect de reglementare regimul juridic al spaŃiului marin.

Printre primele încercări de codificare în acest domeniu se numără ConferinŃa de la Haga (1907) privind regulile de purtare a războiului pe mare şi ConferinŃa de codificare din 1930.

Prima ConferinŃă asupra dreptului mării a fost convocată sub auspiciile ONU, în 1958. În cadrul ei au fost adoptate 4 convenŃii: privind marea liberă, privind marea teritorială, privind platoul continental şi pescuitul şi privind conservarea resurselor biologice. În 1982 a fost adoptată, la Montego Bay, ConvenŃia NaŃiunilor Unite privind dreptul mării, o adevărată codificare a dreptului în materie.

42

1. APELE MARITIME INTERIOARE. MAREA TERITORIALĂ Marea teritorială reprezintă fâşia de mare adiacentă litoralului, până la o

anumită lăŃime în larg. Fiind supus suveranităŃii exclusive a statului riveran, reglementarea regimului juridic al mării teritoriale este de competenŃa statului riveran, aceasta făcându-se, însă, cu respectarea unor norme speciale de drept internaŃional.

JurisdicŃia asupra navelor aflate în marea teritorială diferă după cum este vorba de nave comerciale sau de nave militare.

JurisdicŃia asupra navelor comerciale aparŃine, de regulă, statului pavilionului navei. În unele situaŃii, se poate impune şi jurisdicŃia statului riveran. Astfel, în materie penală, statul riveran are competenŃa de a interveni: dacă la bordul unei nave comerciale s-a săvârşit o infracŃiune prin care se aduce atingere ordinii sale publice sau ordinii publice din marea teritorială; dacă actele de urmărire penală sunt necesare în vederea reprimării traficului de stupefiante; dacă se solicită sprijinul autorităŃilor sale de către căpitanul navei sau de reprezentantul diplomatic al statului pavilionului. În materie civilă, statul riveran poate lua unele măsuri asiguratorii sau de executare silită, pentru executarea unor obligaŃii contractuale sau în virtutea răspunderii pentru activităŃi care au legătură cu trecerea prin marea teritorială.

Navele militare şi alte nave de stat beneficiază de imunitatea statului străin. În consecinŃă, asupra lor nu pot fi efectuate acte de urmărire penală, de executare silită sau măsuri asiguratorii.

2. ZONA CONTIGUĂ. ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ. PLATOUL

CONTINENTAL ZONA CONTIGUĂ reprezintă fâşia de mare adiacentă mării teritoriale,

dincolo de limita exterioară a acesteia, până la o lăŃime de maximum 24 de mile marine.

ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ este aşa-numita "mare patrimonială", în care statele au dreptul de a dispune de resursele naturale ale mării adiacente Ńărmului, ca şi ale solului şi subsolului acesteia, "pentru a încuraja la maximum dezvoltarea economică şi ridicarea nivelului de trai".

În cadrul zonei economice exclusive, statul riveran are: - drepturi suverane în scopul explorării, exploatării, conservării şi

gestiunii resurselor naturale - jurisdicŃia, în conformitate cu prevederile relevante ale ConvenŃiei,

asupra: a) instalării de insule artificiale, de alte instalaŃii şi structuri; b) cercetării ştiinŃifice marine; c) protecŃiei şi menŃinerii mediului marin.

43

- alte drepturi şi obligaŃii prevăzute de ConvenŃie. PLATOUL CONTINENTAL reprezintă, din punct de vedere geologic, o

parte a continentului (sau o prelungire a Ńărmului) acoperită de apele mării pe o porŃiune

.

44

CURSUL 9. ZONA INTERNAłIONALĂ

1. STRÂMTORILE INTERNAłIONALE Strâmtorile internaŃionale sunt acele întinderi de apă situate între

porŃiuni de uscat, în care este posibilă navigaŃia. Aceste zone fac legătura între marea liberă sau o parte a zonei economice exclusive cu o altă parte a acestora. Regimul juridic al strâmtorilor internaŃionale este reglementat de ConvenŃia din 1982, care consacră dreptul de liberă trecere al navelor prin aceste strâmtori, precum şi drepturile şi obligaŃiile statelor riverane şi ale navelor. 2. SPAłIUL AERIAN AL STATULUI

Fiecare stat are suveranitate completă şi exclusivă asupra spaŃiului aerian de deasupra teritoriului său. (ConvenŃia de la Chicago, asupra aviaŃiei civile internaŃionale, 1944)

Acordul cu privire la tranzitul serviciilor

Cele cinci libertăŃi ale aerului Acordul cu privire la transportul aerian internaŃional

1) libertatea de survol; 2) dreptul de escală tehnică pe teritoriul unui stat; 3) libertatea de a debarca pasageri, corespondent şi mărfuri provenind din statul a cărui naŃionalitate o are aeronava, pe teritoriul oricărei părŃi contractante la convenŃie; 4) libertatea de a îmbarca pasageri, corespondenŃă şi mărfuri cu destinaŃia statului ei de înmatriculare; 5) libertatea de a debarca şi îmbarca pasageri, corespondenŃă şi mărfuri pe teritoriul oricărui stat parte contractantă a convenŃiei.

Dreptul internaŃional aerian cuprinde normele juridice care

reglementează folosirea de către oameni a spaŃiului aerian, statutul juridic al aeronavelor şi regulile referitoare la circulaŃia aeriană.

Dreptul internaŃional spaŃial este ansamblul de norme juridice create de state pentru reglementarea relaŃiilor dintre el şi alte subiecte ale sale, relaŃii ce iau naştere ca urmare a explorării şi folosirii spaŃiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti.

Reglementare: • ConvenŃia de la Chicago, asupra aviaŃiei civile internaŃionale, 1944 • Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în

45

exploatarea şi folosirea spaŃiului extraatmosferic, 1967 • Acordul cu privire la salvarea astronauŃilor, reîntoarcerea lor şi

restituirea obiectelor lansate în spaŃiul extraatmosferic , 1968 • ConvenŃia cu privire la răspunderea internaŃională pentru daunele

provocate de obiectele spaŃiale , 1972; • ConvenŃia asupra înmatriculării obiectelor lansate în spaŃiul

extraatmosferic , 1975; • Acordul guvernând activităŃile statelor pe Lună şi celelalte corpuri

cereşti, 1979. 3. SPAłIUL COSMIC

Preocupările pentru stabilirea unui regim juridic al spaŃiului cosmic au apărut odată cu progresul tehnic şi ştiinŃific al activităŃilor legate de acesta. În dreptul intern al statelor capabile să susŃină din punct de vedere tehnic şi financiar astfel de activităŃi au apărut treptat reglementări ale acestora, iar la nivel internaŃional au fost adoptate unele documente în acest domeniu, sub egida ONU. În 1958 a fost creat, de către Adunarea Generală a ONU, Comitetul Special pentru problemele spaŃiului cosmic, care are două subcomitete, unul tehnic şi unul juridic. Dintre primele instrumente internaŃionale în materia spaŃiului cosmic amintim:

- RezoluŃia AG a ONU nr. 1721(XVI) din 1961 privind principiul libertăŃii spaŃiului cosmic;

- DeclaraŃia asupra principiilor juridice care guvernează activitatea statelor în explorarea şi utilizarea spaŃiului cosmic (adoptată prin RezoluŃia AG a ONU nr. 1962 (XVII) din1963);

- Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi utilizarea spaŃiului cosmic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti ("tratatul spaŃial") din 1967 ş.a.

Aceste tratate guvernează regimul juridic al spaŃiului cosmic, stabilind în primul rând principiile fundamentale ale acestuia:

- principiul explorării şi utilizării spaŃiului cosmic în interesul tutror statelor;

- principiul neaproprierii; - principiul utilizării în scopuri paşnice a spaŃiului cosmic; - principiul cooperării statelor în utilizarea şi explorarea spaŃiului

cosmic. Principiile de bază ale dreptului internaŃional spaŃial • principiul folosirii cosmosului exclusiv în scopuri paşnice • principiul explorării şi folosirii cosmosului spre binele şi în interesul

tuturor Ńărilor al întregii omeniri

46

• principiul libertăŃii de exploatare şi folosire a cosmosului de către toate statele

• principiul neadmiterii apropriaŃiunii cosmosului • principiul păstrării jurisdicŃiei şi proprietăŃii statului de lansare

asupra obiectelor spaŃiale şi a echipajelor lor • principiul cooperării internaŃionale în activitatea spaŃială • principiul interzicerii contaminării cosmosului şi de a produce

schimbări nocive în mediul terestru • principiul răspunderii internaŃionale a statelor pentru întreaga

activitate spaŃială • principiul considerării astronauŃilor ca trimişi ai omenirii Statutul juridic al spaŃiului cosmic şi corpurilor cereşti este guvernat de

principiul libertăŃii preluat din dreptul măr ii.

47

CURSUL 10. DREPTUL TRATATELOR INTERNAłIONALE. NOłIUNE. CONDIłII DE FOND. ÎNCHEIEREA TRATATELOR.

REZERVELE LA TRATATE 1. DEFINIłIA, CLASIFICAREA ŞI FUNCłIILE TRATATULUI

Dreptul tratatelor = ansamblul de norme care reglementează încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, încetarea tratatelor.

DefiniŃia tratatului:“un acord încheiat între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaŃional, fie că este consemnat într-un singur document instrument sau în două ori în mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea lor particulară. ” (art.2 alin.1, ConvenŃia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor)

Denumirea tratatelor. Termenul de „tratat” este generală şi include orice acord încheiat între state. Tratatul – (stricto sensu)

se foloseşte pentru a denumi înŃelegerile cu un înalt grad de solemnitate, cu privire la unele domenii importante ale relaŃiilor internaŃionale (Tratatul de pace de la Versaille s din 1919);

ConvenŃia

denumeşte acele înŃelegeri prin care se stabilesc relaŃii internaŃionale în domenii special sau determinate (ConvenŃia de la Viena din 1963 privind relaŃiile consulare);

Acordul

termen general care desemnează acele înŃelegeri internaŃionale intervenite îndeosebi în domeniile economic, comercial, financiar, cultural (Acordul de cooperare pentru prevenirea şi combaterea infracŃionalităŃii transfrontaliere - Acordul SECI - semnat la Bucureşti, la 26 mai 1999);

Pactul

înŃelegere privind domeniile concrete ale relaŃiilor politice dintre state şi care au un caracter solemn (Pactul internaŃional cu privire la drepturile civile şi politice, 1966);

48

Protocolul

denumire care se foloseşte pentru a desemna diverse înŃelegeri internaŃionale; act accesoriu care însoŃeşte un tratat preexistent în scopul de a-l prelungi, interpreta, completa, modifica, dar poate desemna şi o înŃelegere de -sine-stătătoare între state (Protocolul din 1978 privind ConvenŃia internaŃională din 1974 pentru ocrotirea vieŃii omeneşti pe mare)

Statutul

denumeşte actul constitutiv al unei organizaŃii internaŃionale sau un anumit regim juridic (Statutul CurŃii InternaŃionale de JustiŃie, Statutul Dunării).

Alte denumiri : declaraŃia, carta, concordatul, pa ctul de contrahendo, pactul de negociando, înŃelegerea, schimbul de note etc. De reŃinut: Indiferent care este denumirea lor, tratatele au aceeaşi forŃă juridică obligatorie. Clasificarea tratatelor Criteriul de clasificare Categorii

tratate cu termen (CECA)

tratate încheiate pe o perioadă nedeterminată (tratatele de la Roma)

termenul sau durata tratatului

cu termen şi posibilitatea prelungirii

tratatele deschise aderării libere pentru orice stat

posibilitatea de aderare

tratatele închise în cadrul cărora în vederea aderării se cere consimŃământul tuturor statelor (Tratatul Atlanticului de Nord, Tratatul de aderare la UE, CECA, EURATOM) tratate contracte

conŃinutul tratatului

tratate legi

49

tratate bilaterale

numărul părŃilor la tratat

tratate multilaterale

tratate în sens restrâns sau formal (negociere, semnare, ratificare)

procedura de încheiere a tratatelor în diferitele ei etape

tratate în forma simplificată (negociere şi semnare)

tratate politice

acorduri culturale

acorduri economice

domeniul relaŃiilor care constituie obiectul lor de reglementare

acorduri în domeniul justiŃiei

50

2. ELEMENTELE TRATATULUI INTERNAłIONAL

Elementele esenŃiale ale tratatului

SubiecŃii sau părŃile la tratat

VoinŃa părŃilor

Obiectul tratatului

IntenŃia de a produce efecte juridice

Guvernarea

tratatului se face de către normele

dreptului internaŃional

statele şi celelalte subiecte de drept internaŃional (organizaŃiile internaŃionale, Vaticanul, popoarele care lupta pentru eliberare).

să fie liber exprimată, fără vicii de consimŃământ.

să fie licit şi posibil.

intenŃia de a da naştere, de a modifica sau stinge drepturi şi obligaŃii între părŃi.

Numai actele juridice reglementate de norme de drept internaŃional intră în categoria tratatelor .

Elementele accesorii ale tratatului

Termenul

CondiŃia

eveniment viitor şi sigur ca realizare de care depinde intrarea în vigoare sau ieşirea din vigoare a unui tratat.

eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depinde începerea sau încetarea executării obligaŃiilor.

51

3. ÎNCHEIEREA ŞI INTRAREA ÎN VIGOARE A TRATATULUI

• Încheierea tratatelor - parcurgerea tuturor procedurilor, activităŃilor pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părŃi şi să intre în vigoare.

Etapele încheierii tratatelor • negocierea, în cadrul căreia se redactează, se elaborează şi se adoptă textul tratatului

semnarea definitivă

semnarea ad referendum

parafarea

semnarea în vederea autentificării textului

semnarea amânată

semnare

ratificare

aderare

aprobare

• exprimarea consimŃământului statului de a deveni parte la tratat

acceptare

Capacitatea deplină de a încheia tratate aparŃine subiectului

principal de drept internaŃional – statul. (art.6, ConvenŃia de la Viena din 1969) Capacitatea limitată de a încheia tratate este determinată de:

- statutul de neutralitate – împiedică statul respectiv să încheie tratate cu caracter militar;

- situaŃia statul federal - când capacitatea de a încheia tratate revine în majoritatea cazurilor federaŃiei şi num ai rareori revine statelor competente;

- organizaŃiile internaŃionale - au capacitatea de a încheia tratate potrivit actelor constitutive în domeniile de competenŃă special determinate;

52

- naŃiunile şi popoarele care luptă pentru eliberare; calitatea de subiect de drept internaŃional se manifestă numai în anumite domenii, iar în timp se exercită până la dobândirea independenŃei şi a creării statului nou, care va beneficia de personalitate juridică internaŃională deplină;

- Vaticanul - poate încheia tratate care Ńi n de domeniul religios. • Forma tratatelor. Principiului libertăŃii formelor - tratatele pot fi încheiate nu numai în

forma scrisă, ci şi verbală, fără ca valoarea lor juridică să fie afectată. „Faptul că prezenta ConvenŃie nu se aplică nici acordurilor

internaŃionale încheiate între state sau alte subiecte de drept internaŃional ori între aceste alte subiecte de drept internaŃional şi nici acordurilor internaŃionale care nu au fost încheiate în formă scrisă , nu aduce vreo atingere:

a) valorii juridice a unor asemenea acorduri; b) aplicării la aceste acorduri a tuturor regulilor enunŃate în prezenta

ConvenŃie, cărora ar fi supuse în temeiul dreptului internaŃional independent de ConvenŃie;

c) aplicării ConvenŃiei la relaŃiile dintre state, reglementate prin acorduri internaŃionale, la care sunt părŃi şi alte subiecte de drept internaŃional.” (art.3 din ConvenŃia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor)

• Deplinele puteri = documentul emis de autoritatea competentă a unu i stat, prin care sunt desemnate una sa u mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau semnarea unui tratat, prin exprimarea de a deveni parte la tratat sau pentru a îndeplini alt act cu privire la acesta.

„1. O persoană este considerată ca reprezentând un stat pentru adoptarea sau autentificarea textului unui tratat sau pentru a exprima consimŃământul unui stat de a se lega printr-un tratat dacă:

a) prezintă deplinele puteri cuvenite;sau b) rezultă din practica statelor interesate sau din alte împrejurări că

aveau intenŃia de a considera această persoană ca reprezentând statul în acest scop şi a nu pretinde prezentarea de depline puteri.

2. În virtutea funcŃiilor lor şi fără a fi obligaŃi să prezinte depline puteri, sunt consideraŃi ca reprezentând sta tul lor:

a) şefii de stat, şefii guvernelor şi miniştrii afacerilor externe, pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat;

b) şefii de misiune diplomatică, pentru adoptarea textului unui tratat ce se încheie între statul acreditant şi statul acreditar;

c) reprezentanŃii acreditaŃi ai statelor la o conferinŃă

53

internaŃională sau pe lângă o organizaŃie internaŃională ori pe lângă un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat în această conferinŃă, organizaŃie sau organ.”(Art.7 din ConvenŃia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor).

• Structura textului tratatului:

- preambulul - conŃine prevederi de ordin general referitoare la obiectul si scopul tratatului - dispozitivul - este alcătuit din prevederile de fond ale tratatului - clauzele finale – conŃine prevederi având caracter procedural - anexele - protocoale, note, scrisori sau liste de mărfuri .

• Intrarea în vigoare a tratatelor Un tratat devine obligatoriu pentru statele care şi-au exprimat

consimŃământul de a deveni părŃi din momentul intrării sale in vigoare. Modalitatea şi data intrării în vigoare sunt prevăzute, de regulă, în textul tratatului. Tratatele bilaterale intră în vigoare:

- la data semnării, dar numai dacă aceasta îndeplineşte şi funcŃia de a exprima consimŃământul statului de a deveni parte la tratat;

- la data schimbării sau la data ratificării tratatelor. Tratatele multilaterale intră in vigoare la un anumit termen după

depunerea unui anumit număr de instrumente de ratificare sau aderare.

„1. După intrarea l or în vigoare, tratatele sunt trimise Secretariatului OrganizaŃiei NaŃiunilor unite spre înregistrare sau clasare sau înscrierea în repertoriu, după caz, precum şi spre publicare.

2. Desemnarea unui depozitar constituie pentru acesta autorizarea de a îndeplini actele menŃionate în paragraful precedent.” (art.80 din ConvenŃia de la Viena din 1969)

54

4. REZERVA LA TRATATUL INTERNAłIONAL

Rezerva la tratat = declaraŃie unilaterală, oricare ar fi conŃinutul sau denumirea sa, făcută de către un stat atunci când semnează sau aprobă un tratat sau aderă la acesta. (ConvenŃia din 1969, art.2 litera d)

CondiŃii de formă:

CondiŃii de fond

- rezervele la tratat să fie exprimate în scris şi să fie comunicate statelor contractante şi altor state care au dreptul să fie părŃi la tratat; - celelalte părŃi la tratat au dreptul să formuleze obiecŃiuni la rezervele comunicate sau să le accepte; - acceptarea rezervelor se poate face expres sau tacit.

- formularea rezervelor să nu fie în mod expres interzisă de tratat; - rezervele să nu se refere la dispoziŃii ale tratatului la care este exclusă în mod expres posibilitatea de a se formula rezerve; - rezervele nu trebuie să fie incompatibile cu obiectul tratatului şi scopul acestuia .

55

CURSUL 11. DREPTUL TRATATELOR INTERNAłIONALE.

APLICARE. EFECTE. ÎNCETARE. NULITATE

1. APLICAREA TRATATULUI ÎN SPAłIU ŞI TIMP. EFECTELE SALE • Aplicarea tratatelor in spaŃiu şi timp Tratatul leagă fiecare parte cu privire la întregul său teritoriu, dacă

tratatul respectiv nu dispune altfel. - Neretroactivitatea tratatelor - dispoziŃiile unui tratat nu leagă un stat

cu privire la un act sau fapt anterior datei intrării în vigoare a tratatului (art.38 ConvenŃia de la Viena, 1969, privind dreptul tratatelor).

- Aplicarea tratatelor succesive Art.30 din ConvenŃia de la Viena din 1969 stabileşte următoarele reguli: 1) în cazul în care un tratat precizează în conŃinutul său că se

subordonează altui tratat anterior sau ulterior ori precizează că nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celalalt, dispoziŃiile acestuia se vor aplica cu precădere;

2) atunci când toate părŃile la tratatul anterior sunt părŃi şi la tratatul ulterior, fără ca tratatul anterior să fi expirat sau ca aplicarea sa să fi fost suspendată, tratatul anterior nu se mai aplică decât în măsura în care dispoziŃiile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului ulterior.

• Efectele tratatului

FaŃă de părŃi

FaŃă de terŃi

- în principiu, tratatele produc efecte numai faŃă de părŃi (au efect relativ): „un tratat nu creează obligaŃii, nici drepturi unui stat terŃ fără consimŃământul său .” (art.34, ConvenŃia de la Viena,

1969, privind dreptul tratatelor)

- tratatele nu creează drepturi şi obligaŃii pentru terŃi; - situaŃiile de excepŃie de la principiul efectului relativ sunt reglementate de ConvenŃia de la Viena din 1969 în art.35 şi 36.

56

2. ÎNCETAREA EFECTELOR TRATATULUI. INTERPRETAREA TRATATELOR

Cauze de încetare voluntare

Cauze de încetare independente

de voinŃa părŃilor

- exprimarea consimŃământului ulterior al tuturor părŃilor;

- dispariŃia părŃilor la tratat;

- denunŃarea sau retragerea, în cazul în care un tratat nu conŃine prevederi în legătura cu încetarea sa;

- dispariŃia obiectului tratatului;

- îndeplinirea condiŃiei rezolutorii prevăzute expres în cuprinsul tratatului.

- schimbarea fundamentală a împrejurărilor (rebus sic stantibus );

- expirarea termenului prevăzut de tratat (pentru tratatele încheiate pe durată determinată).

- ruperea relaŃiilor diplomatice şi consulare, războiul.

Nulitatea – cauză de încetare a tratatelor – intervine atunci când: - tratatul respectiv contravine unei norme imperative ( normă de jus

cogens ); - tratatul are vicii de consimŃământ: eroare, dol, coruperea

reprezentantului unui stat,constrângerea exercitată asupra reprezentantului, constrângerea exercitată asupra statului.

Interpretarea tratatelor = stabilirea sensului şi conŃinutului regulilor

aplicabile unei situaŃii date.

57

Tipuri de interpretare : Criteriul de clasificare

Categorii

Caracterizare

colectivă

realizată de către toate părŃile la tratat în momentul adoptării textului sau mai târziu;

interpretare autentică

unilaterală

fiecare stat parte poate realizeze propria interpretare (autointerpretare);

autorul interpretării

neautentică

realizată de un organ al unei organizaŃii internaŃionale (Adunarea generală a ONU interpretează Carta ONU);

interpretare obiectivă

are în vedere numai textul propriu-zis din tratat, considerându-se că voinŃa părŃilor a fost clar exprimată în tratat;

obiectul interpretării

interpretare subiectivă

are în vedere găsirea adevăratei voinŃe a părŃilor;

58

CURSUL 12. SOLUłIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR.

MIJLOACE DIPLOMATICE. MIJLOACE JURISDICłIONALE –

ARBITRAJUL 1. NOłIUNEA DE DIFEREND INTERNAłIONAL NoŃiunea de diferend internaŃional a fost definită, în jurisprudenŃa CurŃii Permanente de JustiŃie, ca fiind "un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, un conflict de opinii juridice sau de interese între state". 2. PRINCIPII APLICABILE SOLUłIONĂRII DIFERENDELOR INTERNAłIONALE

Principiul fundamental aplicabil în materia diferendelor internaŃionale este principiul soluŃionării paşnice a diferendelor internaŃionale.

Principiul nerecurgerii la forŃă şi la ameninŃarea cu forŃa, cu caracter de normă imperativă a dreptului internaŃional. DeclaraŃia privind relaŃiile prieteneşti dintre state (1970) enumeră şi alte principii aplicabile în materia soluŃionării paşnice a diferendelor internaŃionale: - principiul bunei credinŃe în relaŃiile internaŃionale; - principiul non-intervenŃiei în afacerile interne ale unui alt stat; - principiul egalităŃii suverane a statelor; - principiul drepturilor egale şi al auto-determinării popoarelor; - principiul suveranităŃii, independenŃei şi integrităŃii teritoriale a statelor. Art. 33 al Cartei ONU: mijloacele de soluŃionare paşnică a diferendelor: - mijloacele non-jurisdicŃionale sau diplomatice: negocieri, anchetă, mediere, conciliere; - mijloace jurisdicŃionale: arbitrajul şi soluŃionarea judiciară. Acestor mijloace li se adaugă procedurile de soluŃionare a diferendelor prin organizaŃii internaŃionale sau acorduri regionale. 3. MIJLOACE NON-JURISDICłIONALE DE SOLUłIONARE PAŞNICĂ A DIFERENDELOR

INTERNAłIONALE a.. Negocierea sau tratativele este cel mai popular mijloc de soluŃionare a diferendelor între state.

b. Bunele oficii sunt acel mijloc de soluŃionare paşnică a diferendelor care presupune implicarea unui terŃ: persoană sau stat.

c. Medierea este o variantă mai complexă a bunelor oficii. Dacă în cazul bunelor oficii, implicarea terŃului este minimă şi la nivelul stabilirii de contacte între părŃi, în cadrul medierii, acesta joacă un rol mai mare, prin implicarea sa în soluŃionarea pe fond a diferendului.

59

d. Ancheta presupune şi ea implicarea unui terŃ în soluŃionarea unui conflict, dar cu scopul de a verifica starea de fapt care stă la baza acestuia.

e Concilierea presupune de asemenea implicarea unui terŃ, numit şi conciliator. Acesta se implică în investigarea cauzelor disputei dintre părŃi şi prezintă propuneri de soluŃionare.

4. MIJLOACE JURISDICłIONALE DE SOLUłIONARE A DIFERENDELOR INTERNAłIONALE Mijloacele jurisdicŃionale de soluŃionare a diferendelor internaŃionale cuprind procedurile desfăşurate în faŃa unor organe jurisdicŃionale permanente sau temporare, create fie prin tratate internaŃionale, fie prin acordul părŃilor la litigiu, la nivel universal sau regional, organe ce sunt abilitate să rezolve litigiile cu caracter internaŃional. Unele instanŃe au o competenŃă generală, altele sunt specializate într-un anumit domeniu.

Astfel de instanŃe sunt: - instanŃele arbitrale ad-hoc; - Curtea InternaŃională de JustiŃie; - Curtea Europeană de JustiŃie; - Curtea Europeană a Drepturilor Omului; - Curtea Inter-americană a Drepturilor Omului; - Tribunalul InternaŃional pentru Dreptul Mării.

Arbitrajul internaŃional. Arbitrajul are un caracter jurisdicŃional, deoarece implică o procedură cu caracter contradictoriu (procedură contencioasă) care se finalizează printr-o hotărâre pronunŃată de un organ independent faŃă de părŃi, hotărâre obligatorie pentru acestea din urmă. Potrivit art. 37 al ConvenŃiei de la Haga din 1907, recurgerea la arbitraj implică angajamentul de a se supune sentinŃei cu bună credinŃă.

Potrivit doctrinei, singura diferenŃă dintre arbitraj şi soluŃionarea judiciară provine din modul de selectare a membrilor organelor jurisdicŃionale: "în timp ce în procedura arbitrală aceasta are loc prin acordul părŃilor, soluŃionarea judiciară presupune existenŃa unui tribunal stabil cu proprii judecători şi propriile reguli de procedură, pe care părŃile trebuie să le accepte."

60

CURSUL 13. CURTEA INTERNAłIONALĂ DE JUSTIłIE. INSTANłE

JURISDICłIONALE CU COMPETENłĂ SPECIALĂ

1. CURTEA INTERNAłIONALĂ DE JUSTIłIE. ORGANIZAREA CURłII Curtea InternaŃională de JustiŃie a fost creată în 1920, sub forma CurŃii Permanente de JustiŃie InternaŃională, care a primit, în 1946, denumirea actuală. Ideea unei jurisdicŃii internaŃionale permanente datează însă de la ConferinŃa de la Haga din 1907, când s-a propus crearea unui astfel de tribunal pentru judecarea problemelor internaŃionale. Propunerea nu s-a materializat imediat, dar în 1920, în baza art. 14 al Pactului Ligii NaŃiunilor, Consiliul Ligii a numit un comitet consultativ de jurişti pentru elaborarea unui proiect de statut al unei CurŃi Permanente de JustiŃie InternaŃională. Proiectul, inspirat şi din propunerile formulate la Haga în 1907, prevedea o jurisdicŃie obligatorie a CurŃii, dar opoziŃia statelor a dus la formula de compromis a clauzei opŃionale privind jurisdicŃia. Statutul a intrat în vigoare în 1921, iar Curtea a început să funcŃioneze în 1922.

După cel de-al doilea război mondial, revizuirea statutului CurŃii a devenit necesară, mai ales din perspectiva relaŃiei acesteia cu NaŃiunile Unite. Potrivit art. 92 al Cartei ONU, Curtea InternaŃională de JustiŃie a devenit unul din organele principale ale ONU şi toŃi membrii acesteia sunt ipso facto şi părŃi la Statutul CurŃii. Dincolo de aceste modificări de formă, inclusiv a denumirii instanŃei, noua Curte este continuatoarea celei vechi: sub aspectul prevederilor Statutului, al jurisdicŃiei şi al jurisprudenŃei.

2. COMPETENłA CURłII

Curtea InternaŃională de JustiŃie are două categorii de competenŃe: competenŃa contencioasă şi competenŃa consultativă.

3. PROCEDURA ÎN FAłA CURłII

Hotărârile CIJ sunt definitive şi obligatorii pentru părŃile în litigiu. Ele se bucură de autoritatea lucrului judecat. În cazul în care una din părŃi nu-şi execută obligaŃiile prevăzute de o hotărâre a CurŃii, cealaltă parte poate sesiza Consiliul de Securitate al ONU, care poate face recomandări sau să decidă asupra măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii (art. 94 al Cartei ONU).

4. SOLUłIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR ÎN CADRUL ORGANIZAłIEI NAłIUNILOR

UNITE Cum unul dintre scopurile majore ale ONU, prevăzut de art. 1 al Cartei, este de a înfăptui, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiŃiei şi dreptului internaŃional, aplanarea ori soluŃionarea diferendelor internaŃionale sau situaŃiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii, organizaŃia este datoare să se implice în procesul de soluŃionare paşnică a diferendelor dintre membrii

61

săi. Carta ONU prevede, de altfel, atât mijloacele de soluŃionare paşnică a acestor diferende (Capitolul VI), cât şi pe cele bazate pe constrângere, mult mai restrictiv reglementate (Capitolul VII). ONU poate interveni atât în soluŃionarea unor diferende între membrii săi, cât şi între aceştia şi alte state, cu condiŃia acceptării de către acestea din urmă. Carta ONU acordă în mod expres Adunării Generale a ONU şi Consiliului de Securitate competenŃe în materia soluŃionării paşnice a diferendelor internaŃionale.

62

CURSUL 14. RĂSPUNDEREA INTERNAłIONALĂ A STATELOR

În dreptul internaŃional contemporan, regulile privind instituŃia

răspunderii vizează existenŃa şi efectele actelor şi faptelor ilicite, precum şi obligaŃia de reparare a prejudiciilor cauzate de acestea. Comisia de Drept InternaŃional a elaborate prin eforturile mai multor raportori speciali în materie, un set de reguli sub forma Proiectului Articolelor privind Răspunderea InternaŃională (Draft Articles on State Responsibility). Răspunderea internaŃională poate fi, aşadar, definită ca o instituŃie juridică în temeiul căreia statul sau alt subiect de drept internaŃional care a săvârşit un fapt internaŃional ilicit trebuie să repare prejudiciile cauzate altui stat sau cetăŃenilor altui stat sau comunităŃii internaŃionale prin acel fapt ilicit. 1. TEMEIUL RĂSPUNDERII INTERNAłIONALE A STATELOR

În doctrina dreptului internaŃional au existat două teorii în fundamentarea răspunderii internaŃionale: teoria culpei şi teoria răspunderii bazate pe risc (a răspunderii obiective).

Teoria culpei fundamenta existenŃa răspunderii internaŃionale pe existenŃa elementului subiectiv al culpei în săvârşirea faptului internaŃional ilicit.

Teoria răspuderii bazate pe risc (a răspunderii obiective) fundamentează existenŃa răspunderii internaŃionale pe simpla producere a faptului internaŃional ilicit care poate fi atribuit statului, fără a fi necesară dovedirea culpei acestuia.

Pentru a putea fi angajată răspunderea unui stat în urma săvârşirii unui fapt internaŃional ilicit, art.3 al Proiectului prevede două condiŃii – a imputabilităŃii şi a ilegalităŃii faptului:

a) faptul, constând într-o acŃiune sau o omisiune, este imputabil statului conform dreptului internaŃional;

b) faptul constituie o încălcare a unei obligaŃii internaŃionale a statului.

2. IMPUTABILITATEA FAPTULUI INTERNAłIONAL ILICIT Pentru a se stabili dacă se poate angaja răspunderea statului în dreptul

internaŃional, trebuie determinate categoriile de acte şi fapte ilicite care pot fi imputabile acestuia. Capitolul II al părŃii I a Proiectului de Articole tratează această chestiune. Astfel, pot fi considerate acte şi fapte ale statului:

A. Actele autorităŃilor publice ale statulu B. Conduita altor entităŃi împuternicite să exercute elemente ale

autorităŃii publice C. Conduita persoanelor care acŃionează în numele statului D. Conduita organelor puse la dispoziŃia statului de către alt stat sau de

către o organizaŃie internaŃională

63

E. Conduita organelor statului care au acŃionat în afara competenŃelor lor (sau actele ultra vires)

Acte care nu pot fi considerate ca "acte ale statului": A. Conduita persoanelor care nu acŃionează în numele statului B. Conduita organelor altui stat pe teritoriul statului în cauză C. Conduita organelor unei organizaŃii internaŃionale pe teritoriul

statului în cauză D. Conduita organelor unei mişcări insurecŃionale. În cazul în care

mişcarea insurecŃională înlătură guvernul anterior, noul guvern va fi răspunzător de actele săvârşite de mişcarea insurecŃională înainte de preluarea puterii (art. 15 al Proiectului).

3. ILEGALITATEA ACTELOR ŞI FAPTELOR STATELOR POTRIVIT DREPTULUI

INTERNAłIONAL Încălcarea, de către un stat, a unei obligaŃii internaŃionale, reprezintă un

act internaŃional ilicit indiferent de originea obligaŃiei respective: convenŃională sau cutumiară. Pentru a se antrena răspunderea statului, trebuie îndeplinită condiŃia ca obligaŃia internaŃională încălcată să fi fost în vigoare faŃă de statul respectiv.

NoŃiunea de "crimă internaŃională" nu trebuie confundată cu cele de "crimă conform dreptului internaŃional"/"crimă de drept internaŃional", "crimă de război", "crimă împotriva păcii", "crimă împotriva umanităŃii". Prima desemnează un act al statului, contrar dreptului internaŃional, şi de o gravitate extremă, antrenând răspunderea acestuia, în timp ce celelalte sunt fapte săvârşite de indivizi şi antrenează răspunderea personală a acestora în conformitate cu dreptul internaŃional penal.

4. CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL ILICIT AL FAPTULUI

Comisia de Drept InternaŃional a ONU menŃionează în capitolul V al primei părŃi din Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaŃionale ilicite, anumite cazuri în care se înlătură caracterul ilicit al faptului prin care se încalcă obligaŃii internaŃionale.

Astfel, în articolul 20 din Proiectul enunŃat, este prezentată situaŃia conform căreia în cazul în care un stat consimte în mod liber ca alt stat să execute sau să nu execute un act de natură a-i prejudicia interesele, statul care a acŃionat nu răspunde pentru aceste fapte.

Cea de-a doua cauză care înlătură caracterul internaŃional ilicit al unui fapt se identifică prin necesitatea de autoapărare şi reprezintă situaŃia în care statul agresat prin folosirea forŃei armate de către un alt stat, foloseşte la rândul său forŃa armată în scop de apărare, fără a se angaja răspunderea internaŃională a acestuia. Astfel, legitima apărare se identifică drept unul din puŃinele cazuri în care este permisă folosirea forŃei pentru a respinge atacul altui stat, însă aceasta trebuie să se desfăşoare în conformitate cu Carta ONU.

64

Cea de-a treia situaŃie, în care se înlătură caracterul ilicit al faptului, se referă, potrivit articolului 22 din Proiectul de articole, la contramăsurile dispuse ca sancŃiuni, de către un stat, ca urmare a comiterii de către un alt stat, a unui fapt ilicit internaŃional. Trebuie menŃionat faptul că, în aceste cazuri, este interzisă folosirea forŃei sau ameninŃării cu forŃa, întrucât s-ar depăşi cadrul contramăsurilor.

Un alt caz care împiedică desemnarea unui fapt ca fiind ilicit internaŃional îl reprezintă forŃa majoră, prevăzută în articolul 23 paragraful 1 din Proiect, potrivit căreia un act al unui stat, care nu este în conformitate cu o obligaŃie internaŃională de-a sa, nu este generator de răspundere internaŃională pentru acel stat, dacă actul este datorat forŃei majore, adică unei forŃe naturale irezistibile sau unui eveniment care nu putea fi prevăzut, iar statul nu putea controla această situaŃie, fiind imposibil din punct de vedere material, în circumstanŃele date, să îndeplinească obligaŃia.

În conformitate cu dispoziŃiile articolului 24 al Proiectului, o stare de pericol determină identificarea unui act efectuat de către un cetăŃean al unui stat, care nu este în conformitate cu o obligaŃie internaŃională, ca nefiind internaŃional ilicit atunci când se acŃionează în caz de pericol, pentru a salva viaŃa sa ori a altor persoane pe care le are în grijă, astfel că statul nu răspunde din punct de vedere internaŃional.

Un ultim caz de înlăturare a caracterului de ilicit internaŃional al unui fapt este reprezentat de starea de necesitate. Şi acest caz este supus unor limitări, statul putând să apeleze la o faptă contrară unei obligaŃii internaŃionale, numai dacă aceasta reprezintă singura posibilitate pentru acel stat de a-şi salva interesele esenŃiale, ameninŃate de un grav şi iminent pericol, iar pe de altă parte, prin acŃiunea sau inacŃiunea sa, să nu încalce un interes esenŃial al statului sau al statelor faŃă de care obligaŃia exista, ori chiar un interes esenŃial al comunităŃii internaŃionale.

În legătură cu cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptului este necesar să precizăm că acestea nu anulează sau încetează obligaŃia neîndeplinită; mai degrabă cauzele de exonerare oferă o justificare sau scuze pentru nerealizarea obligaŃiei atâta timp cât aceste circumstanŃe există.

Mai trebuie menŃionat faptul că doctrina stabileşte, cu privire la acest subiect, o delimitare a cauzelor care înlătură caracterul internaŃional ilicit al unui fapt, în raport cu situaŃiile care exclud răspunderea internaŃională a statului autor al unui fapt internaŃional ilicit precum şi în raport cu situaŃiile care înlătură obligaŃia de a executa o sancŃiune impusă statului, prin tragerea acestuia la răspundere pentru comiterea unui fapt internaŃional ilicit.

5. CONłINUTUL RĂSPUNDERII INTERNAłIONALE A STATELOR

ConŃinutul răspunderii statelor pentru fapte internaŃional ilicite este elaborat în cea de-a doua parte din Proiectul de articole, aceasta fiind împărŃită la rândul său în trei capitole: primul capitol se referă la consecinŃele juridice ale

65

comiterii unui fapt internaŃional ilicit, care constituie conŃinutul propriu-zis al răspunderii internaŃionale, cel de-al doilea capitol este consacrat modalităŃilor de reparare a prejudiciului, iar cel de-al treilea capitol se referă la încălcările grave ale obligaŃiilor rezultând din norme imperative ale dreptului internaŃional.

În ce priveşte consecinŃele juridice ale faptului ilicit, se observă că răspunderea internaŃională a unui stat este rezultatul comiterii de către acesta a unui fapt internaŃional ilicit, iar angajarea răspunderii statului, cu toate consecinŃele care decurg din această operaŃiune, nu afectează menŃinerea obligaŃiei statului responsabil de a executa norma încălcată.

ConsecinŃele juridice ale săvârşirii faptului internaŃional ilicit sunt următoarele: obligaŃia statului responsabil de a înceta activitatea ilicită, necesitatea de a oferi asigurări şi garanŃii de non-repetiŃie a faptului respectiv (dacă circumstanŃele cer acest lucru), precum şi executarea obligaŃiei încălcate.

Cât priveşte repararea prejudiciului, atât în practica statelor, cât şi în Proiectul de articole sunt prevăzute mai multe forme de recuperare a prejudiciului rezultat din săvârşirea unui fapt internaŃional ilicit, şi anume: restituirea în natură a ceea ce statul lezat a pierdut datorită faptului ilicit (restitutio in integrum), repararea prin echivalent şi satisfacŃia. Aceste modalităŃi de reparare pot fi întâlnite în practică, atât separat, cât şi împreună, în funcŃie de fiecare cauză în parte, primele două forme fiind identificate cu repararea daunelor materiale, iar ultima formă aplicându-se în cazul în care există un prejudiciu moral adus unui stat.

În cazurile de restitutio in integrum, statul care a produs daune materiale altui stat trebuie să repare prejudiciul respectiv în natură, urmărind restabilirea lucrurilor potrivit situaŃiei anterioare producerii prejudiciului, ca şi când faptul ilicit nu s-ar fi comis.

Referitor la formele variate de reparare a prejudiciului, menŃionăm că – fără dubiu – compensarea este probabil cea mai comună formă în practica internaŃională. În speŃa Gabčíkovo-Nagymaros Project, Curtea InternaŃională de JustiŃie declară că există o regulă bine cunoscută în dreptul internaŃional, potrivit căreia un stat lezat este îndreptăŃit să obŃină compensare de la statul care a comis faptul ilicit, pentru daunele cauzate de acesta. Tot astfel, este stabilit că o curte sau un tribunal care are jurisdicŃia cu privire la răspunderea statului în cauză, are şi puterea de a hotărî compensarea pentru daunele suferite.

Când, din motive diverse este imposibil să se recurgă la această formă de reparare a prejudiciului, statul vinovat de producerea pagubei este obligat să-l repare prin echivalent. Despăgubirea prin echivalent trebuie să acopere întreg prejudiciul susceptibil de evaluare financiară, incluzând atât prejudiciul efectiv, aparent, cât şi prejudiciul rezultat din lipsa câştigului, datorată faptului ilicit.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, repararea acestuia constă în acordarea de satisfacŃie statului prejudiciat, în măsura în care acest prejudiciu nu poate fi reparat prin restituire în natură sau restituire prin echivalent.

66

Pe lângă consecinŃele arătate, care decurg din comiterea unei fapte internaŃional ilicite, statului responsabil i se pot aplica sancŃiuni, în cadrul operaŃiunii de tragere la răspundere internaŃională a acestuia. De remarcat este faptul că, în cazul în care un stat încalcă obligaŃiile internaŃionale erga omnes, acestuia i se aplică sancŃiuni în mod independent şi prealabil obligaŃiei de a repara prejudiciile materiale cauzate.

Statul victimă a unui fapt internaŃional ilicit este îndreptăŃit să adopte măsuri de constrângere faŃă de statul agresor, fără folosirea forŃei sau ameninŃării cu forŃa, care pot să se refere la încetarea aplicării tratatului cu cealaltă parte, represalii, ruperea relaŃiilor diplomatice, măsuri de embargo etc.

Recomandări bibliografice

• Anghel, Ion M., Dreptul tratatelor , vol.I-II, EdiŃia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

• Anghel, Ion M., Tratatul internaŃional şi dreptul intern , Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1999;

• Bolintineanu, Alexandru; Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan, Drept internaŃional contemporan, EdiŃia a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed.All Beck, Bucureşti, 2000, pp.23 -49;

• Chilea, Dragoş, Drept internaŃional public , Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 18 -34;

• Constantin, Valentin, Drept internaŃional public , Ed. UniversităŃii de Vest, Timişoara,2004, pp.126-169;

• Crăciunescu, Adrian Dumitru, Drept internaŃional contemporan , Ed. Concordia, Arad ,2004, pp.175-188;

• Duculescu, Victor; Ploeşteanu, Nicolae; Pătraşcu, Adrian; Zaharia, Felix; Boantă, Adrian, Dreptul tratatelor. NoŃiuni de teorie şi practică , Ed. Lumina Lex, Bucureşti,2005;

• Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaŃional. Introducere în dre ptul internaŃional public, EdiŃia a III-a, revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 289 -324;

• Mihăilă, Marian, Elemente de drept internaŃional public şi privat , Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp.98 -108;

• Molea, Marian C., Dreptul tratatelor i nternaŃionale, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988;

• Niciu, MarŃian I., Drept internaŃional public , EdiŃie revăzută şi adăugită, Ed. Servo - Sat, Arad, 2001, pp.30 -56;

• Pivniceru, Mona Maria, Drept internaŃional public , vol.I, EdiŃia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp.70 -289;

• Preda-Mătăsaru, Aurel, Aspecte teoretice, practice şi diplomatice româneşti în domeniul tratatelor politice , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pp.64 -118;

• Puşcă, Benone; Puşcă, Andy, Drept internaŃional public , Ed. FundaŃiei

67

Academice „Danubius”, GalaŃi, 2004, pp.257 -276; • Scăunaş, Stelian, Drept internaŃional public , EdiŃia 2, Ed. C.H.Beck,

Bucreşti, 2007, pp. 78-103; • Selejan-GuŃan, Bianca; Crăciunean, Laura -Maria, Drept internaŃional

public , Ed.Hamangiu, Bucure şti, 2008, pp.196 -214.

Titular de disciplină, Conf. univ. dr. Gavril Paraschiv