Sine autentic și Sine fals în romanul Supusul Satanei de

N. Ciobanu

Olesea GÎRLEA

Keywords: authentic self; false self; persona; shadow; new beginning;

fundamental error; anima

Câteva date sumare referitoare la romancierul Nicolae Ciobanu le găsim într-o

scurtă descriere de pe coperta cărții Supusul Satanei. Este originar din satul Molești,

raionul Ialoveni. Și-a făcut studiile la Universitatea Liberă Internațională din

Moldova, la Facultatea de Jurnalism și Comunicare Publică. În 2008 debutează cu

primul volum al romanului Supusul Satanei, iar în 2009 apare cel de-al doilea

volum. În prezent activează la revista „Intersecții” din Sibiu. O scurtă prezentare a

romanului și a subiectului abordat de scriitor este realizată în prefața volumului întâi,

semnată de Vlad Zbârciog, din care aflăm printre altele:

Cititorii lui Nicolae Ciobanu vor trebui să vadă, dincolo de subiect, mai ales

îndrăzneala de a vorbi despre o latură mai puțin favorabilă și anume îndepărtarea

omului de credință, lipsa unui suport moral care să încurajeze, să susțină omul în

clipele grele ale destinului. Acțiunile protagonistului pot fi justificate, gândindu-ne că

Făt-Frumosul din el acționează în vederea doborârii zmeului care face ravagii în

sufletele oamenilor (Zbârciog 2008: 6).

În prezent sunt puține recenzii sau aprecieri critice cu privire la romanul lui N.

Ciobanu, cele realizate de criticii literari Ion Ciocanu și Vitalie Răileanu, prin care

salută apariția acestui roman și prezintă succint fabula, nu conțin o analiză teoretico-

literară. Putem intui că romanul nu a prezentat interes, deși este puțin credibilă

această versiune, sau că nu a fost cunoscut, acesta reprezentând un argument mai

mult decât convingător.

Ceea ce-l distinge pe N. Ciobanu de alți romancieri care au abordat tangențial

sau preponderent tema diavolului este modalitatea de interpretare și evoluție a

diabolicului, care se află în strânsă legătură cu evoluția vârstei și a destinului

personajului. Tema diavolului și a diabolizării își găsește ecouri în câteva romane

scrise de autori basarabeni, dintre care vom enumera câteva încercări izbutite. În

Povestea cu cocoșul roșu (1966) de Vasile Vasilache, unul dintre personaje, pe

nume Anghel Farfurel, întruchipează prezența și dezlănțuirea spiritului malefic al

„omului nou” socialist, în contrast izbitor cu oamenii de factură tradiționalistă. Un

alt roman, Trei ceasuri în iad (1993) de Antonie Plămădeală, ilustrează bestialitatea

sistemului totalitar și a funcționarilor demonici ai acestuia, care pervertesc și

modifică natura umană după bunul lor plac. Aceeași linie tematică o surprindem și

Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, Chișinău, Republica Moldova.

337

Olesea GÎRLEA

în romanul Pactizând cu diavolul (2000) de Aureliu Busuioc, în care este demonizat

întregul sistem al NKVD-ului cu funcționarii bestiali ai acestuia. Demonizarea

politicului și degradarea societății (manipulate, oarbe, indiferente) aflate în plin

avânt economic constituie subiectul romanului Diavolul este politic corect (2010) de

Savatie Baștovoi. De asemenea, diavolul ca principiu inerent creației și existenței

artistului este abordat în romanul lui Valeriu Babansky Portretul pictorului cu

demonii săi (1939).

Romanul Supusul Satanei aduce o nouă modalitate de înțelegere a

diabolicului, în prim-plan este pusă autocunoașterea sinelui fals demonizat (care

poate fi asociat cu conceptul de umbră din psihanaliză) și a celui adevărat, pur sau

izbăvit de diavol (căruia îi corespunde conceptul de persona în psihanaliza

jungiană). Noțiunea de umbră în calitate de concept psihanalitic apare întâia oară la

Jung în 1912, într-un moment în care acesta era preocupat de motivul „fratelui de

umbră” din romanul Elixirele diavolului de E. T. A. Hoffmann. Termenul de umbră

a început să fie analizat în special de C. G. Jung în 1946, adică imediat după

încetarea celui de-al Doilea Război Mondial. Se cunoaște faptul că Jung a fost

militar pe front, iar speculațiile pe tema antisemitismului lui Jung rămân și astăzi

problemă nedefinită.

Prin umbră – drept concept psihologic, Jung înțelegea parcurgerea unui drum

spre interior, spre acele trăsături care nu sunt arătate lumii și prin care odată cu

descoperirea lor persoana trece printr-un sentiment de rușine și teamă; e vorba de

acele aspecte pe care nu le acceptăm la noi înșine și pe care nu ni le putem asuma. În

contrast cu noțiunea de umbră, apare cea de persona, care reflectă aspectele văzute

și acceptate de oamenii din jurul nostru, ceea ce dorim să facem cunoscut celuilalt

despre noi. Conform interpretărilor psihanaliștilor (C. Jung, V. Kast) „persona se

formează între trei și șase ani, odată cu apariția sentimentului rușinii. Adolescenții

adoptă diverse tipuri de persona”, dat fiind că vârsta lor este propice pentru

schimbări și formări continue dominate de nesiguranță. Jung afirma că „diavolul este

o variantă a arhetipului umbrei, adică a aspectului celui mai primejdios al jumătății

întunecate nerecunoscute a omului” (Kast apud Jung 2013: 67).

Revenirea la sinele autentic trece printr-un intens proces de transformare și

este însoțită de o serie de obstacole și inițieri asigurate de scindări și dualități

precum: altarul diavolului – biserica și călugării, iubirea platonică – iubirea

trupească, transferul de suflete, copilul divin – copilul malefic, infractorii, poliția –

închisoarea și evadarea. Problema formării și reconstrucției Sinelui ține de domeniul

psihanalizei, numele lui C. G. Jung fiind unul de referință în acest context. Sinele

este definit de către C. G. Jung drept „arhetipul integrator”:

Totalitatea integrată armonic a potențialităților psihice ale individului, în care

sciziunea dintre conștient și inconștient este suprimată. Fiind mai cuprinzător decât

conștiința, aceasta îl percepe ca transcendent. Sinele este personalitatea totală și în

același timp centrul personalității, așa cum eul este centrul conștiinței. Într-un sens

mai larg, Sinele poate fi înțeles ca un impuls arhetipal spre coordonare, relativizare și

reunire a contrariilor (Zamfirescu 1994: 12).

În psihanaliză, înțelegerea falsului sine este legată de cercetările lui Donald

Winnicott (1896–1971), psihanalist britanic, discipolul Melaniei Klein. Winnicott și-

338

Sine autentic și Sine fals în romanul Supusul Satanei de N. Ciobanu

a început activitatea ca medic pediatru, dar a devenit ulterior psihanalist. Și-a axat cu

precădere atenția asupra relației specifice dintre mamă și bebeluș. Relevant este

eseul lui Winnicott intitulat „Perturbarea eului în termeni de sine adevărat și fals

(1960). Insul fals, din perspectiva winicottiană, nu este nici oportunistul, nici

minciunosul. Eul fals este produs în zonele inconștientului” (Vianu 2007: 61).

Concepția lui Winnicott referitoare la originea eului își are începuturile în

pruncie. La noul născut se dezvoltă un sentiment de „omnipotență”. Mama este

prima ființă cu care vine în contact nou-născutul. Bebelușul este desprins de mamă,

dar în același timp este un altul și o parte din sinele ei. Primul obstacol și primul

ajutor pe care-l întâlnește în calea lui către cunoașterea Lumii, este mama. Cea care-i

asigură ocrotire, nu sufocare, disciplină, nu asuprire. Pentru psihanalistul Winnicott,

sinele adevărat provine din viața țesuturilor corpului și din lucrul funcțiilor

corporale. Gestul spontan este considerat a fi sinele adevărat în acțiune. Numai

sinele adevărat poate fi creator și numai sinele adevărat poate avea sentimentul de

real, existența unui sine fals având ca rezultat un sentiment de irealitate sau de

inutilitate. Însă noul născut este capabil de adaptare. Aparatele lui psihice țin cont

treptat de împrejurările și necesitățile realității. Capacitatea mamei de a înțelege

mișcările spontane ale bebelușului provine dintr-o înzestrare naturală, care o face să

înțeleagă nevoile și așteptările timpurii ale bebelușului. În această interrelație

armonioasă, relevă I. Vianu cu referire la teoria winicottiană, între mamă și bebeluș

rezidă originea sinelui „adevărat”, care poate fi descrisă printr-un cuvânt unic, și

anume „devotament”. Însă, în armonia relațiilor pot interveni disconforturi, spre

exemplu atunci „când mama eșuează repetat în a veni în întâmpinarea gestului

bebelușului, el reacționează. Adică bebelușul trebuie să adopte gesturi și posturi

care îi permit să se adapteze”. În această atitudine reactivă rezidă, în accepția lui

Winnicott, eul fals. Așadar sinele fals poate fi înțeles ca un „oportunism” al

bebelușului motivat de dorința de a se adapta la exigențele și neîndemânările mamei

insuficient de bune” (Vianu 2007: 63).

Sinele fals nu se manifestă neapărat ca rezultat al bolii. Însemnele lui se pot

găsi și la persoane absolut normale. Mai degrabă se poate vorbi despre un raport

variabil între sinele adevărat și cel fals, sau de stări în care sinele fals și cel adevărat

coexistă. Referindu-se la sinele fals winnicottian, Ion Vianu aduce câteva exemple,

cum ar fi: paranoicii, caracterele fanatice, abordarea intelectuală a lumii prin

folosirea unui „intelect rafinat” care creează forme particulare de „inautenticitate”,

resimțite dureros de individul însuși; tot aici I. Vianu include manifestările sinelui

religios fals, religiozitatea căruia e mai mult contra decât pentru.

În Dicționarul critic de psihanaliză al lui Charles Rycraft găsim o abordare

bidimensională a conceptului de sine, privită sub umbrela celor două teorii:

Conform uneia, la naștere copiilor le lipsește orice sentiment de sine, dar

dobândesc unul prin introiectarea obiectelor parentale (Freud, Klein). Conform

celeilalte, copiii se nasc cu un sine central care trece printr-o serie de stadii de

dezvoltare, proces care este facilitat, fie împiedicat de mediu (Fairbairn, Winnicott)

(Rycraft 2013: 265).

Problema sinelui adevărat și a celui fals are trăsături comune cu conceptele de

nou început și eroare fundamentală ale lui Michael Balint, termeni care au fost

339

Olesea GÎRLEA

propuși în 1952. Prin eroare fundamentală Balint înțelege un aspect al patologiei

unui anumit tip de pacient a cărui întreagă dezvoltare a fost eronată sau falsă; „acesta

poate fi depășită prin regresie la o stare de „dependență orală față de analist” (apud

Rycraft 2013: 103) și prin experimentarea unui nou început (termen care corespunde

conceptual cu cel de sine autentic la D. Winnicott).

Nu mi-am propus o enumerare întâmplătoare a termenilor din psihanaliză, ci o

dovadă concludentă că romanul lui N. Ciobanu trebuie și poate fi analizat pornind de

la aceste concepte.

O retrospectivă a sinelui autentic al personajului Nicolae (Nicu) Corvin

(protagonist al romanului Supusul Satanei) pornește dintr-un sentiment de

nemulțumire și jenă față de propriul eu, față de atitudinile și comportamentul

celorlalți în raport cu sine. Nicu se prezintă a fi timid, ciudat, iubitor de singurătate,

neobișnuit prin inferioritatea psihologic-comportamentală, onestitate, blândețe.

Aceste calități ale personei sale nu sunt apreciate de către colegii săi de școală,

protagonistul este marginalizat și luat în derâdere. Activarea eului fals se produce

prin amiciția lui Nicu cu Satan, cel din urmă îl înzestrează cu puteri supranaturale și-

i oferă o altă viziune despre devenirea Eului. Pornind din acest moment, persona lui

Nicu, definită de trăsături cum sunt timiditatea și cumințenia, începe să fie constelată

de umbra răului. Nicu devine un elev de care se tem și pe care-l evită majoritatea

colegilor. Bătăile și insulta cu care-și tratează de acum încolo colegii de clasă,

creșterea bruscă a agresivității lui sunt o dovadă a infiltrării diabolicului în

structurile ființei lui Nicu. Atașamentul protagonistului față de diavol se exprimă

prin fapte concrete, cum ar fi ridicarea unui altar, vizitarea nocturnă și închinarea

rugăciunilor în cinstea acestuia, lecturarea unor cărți de ocultism și practici satanice,

unele indicii simbolice malefice cum ar fi crucea inversată. Așadar, apare o fantasmă

negativă a personajului Nicu, opusă descrierii inițiale. Experiența transformatoare

culminează cu un ritual dedicat înfrățirii cu Satan, cel în care Nicu este somat să

înghită un cap de șarpe veninos.

Protagonistul își autodepășește condiția prin transformările la care recurge.

Pornind de la interpretările lui Winnicott despre relația mamă/bebeluș respectiv

mamă/copil, putem afirma că legătura protagonistului cu mama sa este una

contradictorie, dovedită de convingerile spirituale opuse fiecăruia. Mama crede și-l

cinstește pe Dumnezeu, iar Nicu (copleșit de umbra sa) este atașat de Satan.

Respingerea lui Dumnezeu de către Nicu vine din imposibilitatea găsirii și

cunoașterii forței divine. Nicu nu are niciun semn vizibil din partea ei. La polul

opus, geniul răului îl învrednicește cu puteri nebănuite și-i creează simțul clar al

prezenței și dominaței sale în lume. Satan funcționează ca element salvator în ciuda

efectului său distructiv:

Zilnic mama mă hrănea cu spiritualitate creștină, chiar și atunci când deja

devenisem un supus al Satanei. Ceea ce spunea mama nu avea niciun efect asupra

mea. Îmi dedicasem viața Celui ce-mi dăduse semne vizibile ale unei existențe sigure.

Am început să mă închin în fața Lui, deoarece el mi-a dat puteri neobișnuite. Anume

Satan a fost indulgentul și binevoitorul care m-a investit cu puterea de a mișca

obiecte, fără a mă atinge de ele, de a adormi ființe, de a ghici viitorul etc. Am fost

înzestrat cu capacități neobișnuite, pe care și le-ar dori orice ființă umană. Eu am fost

„norocosul” (Ciobanu 2008: 19).

340

Sine autentic și Sine fals în romanul Supusul Satanei de N. Ciobanu

Scindarea opțiunilor dintre convingerile și experiența mamei, pe de o parte, și

detașarea de personalitatea și influența ei, pe de alta, tendința de a fi independent de

pronia maternă în acțiune și gândire, diversifică și modul de autodefinire al

personajului, format din contrarii și ambivalențe. Pe de altă parte, Nicu își modifică

cursul evoluției sale în direcția aleasă de el, fiind astfel suspusul unor forțe obscure:

În sufletul meu se luptau două forțe opuse pentru a-și menține primatul. Prima

dată de la părtășia mea cu Satan simțisem așa ceva, cineva îți spunea: „Nicu” Fii cel

care ai fost cândva”, iar alta afirma contrariul: „Nicu! ești bravo!Ține-o așa și vei

ajunge departe (Ciobanu 2008: 22).

Influența educației creștine a mamei și a formării copilului în spiritul naturii

etice eșuează, iar înțelegerea de sine a copilului se îndreaptă spre căi opuse de

afirmare și cunoaștere:

Mi-amintesc și azi cum îmi zicea mama: „Nicu! Dumnezeu bate la inima

oricărui dintre noi, nouă nu ne rămâne decât să-i deschidem”. În cazul meu situația a

fost cu totul alta. La ușa inimii mele a bătut Satan și eu i-am deschis. De se s-a

întâmplat așa, nu știu, unica explicație, care ar putea să mi-o dea, este însuși creatorul

universului. Îmi amintesc și azi cum scumpa mea mamă îmi zicea: „Fiecare dintre noi

trebuie să credem în Dumnezeu, chiar dacă nu-l vedem”. „Mamă! Nu pot crede în

ceea ce nu am văzut niciodată. Am nevoie de mai multe semne ca să pot crede în

existența cuiva”. Pentru a mă convinge că în această privință mă înșel enorm, mama

îmi zicea: „Tu ai auzit de Antarctida, nu-i așa?” „Am auzit, mamă”. „– Ai văzut

vreodată acest continent?” „Nu.” „Tu crezi în existența lui?” „Bineînțeles, numeroși

savanți au fost acolo, ne-au adus suficiente dovezi că el există undeva la polul Sud.

Totodată am văzut nenumărate fotografii, care certifică, astfel, existența sa”. „Așa e și

cu Dumnezeu. Puțini l-au văzut, dar mulți cred în El. Nimeni nu are de pierdut absolut

nimic dacă își închină viața Domnului” (Ciobanu 2008: 18–19).

Acest dialog și ultim îndemn va fi decisiv pentru destinul lui Nicu, viața sa

ghidată de spiritul răului îi va aduce mari pierderi, iar încălcarea îndemnului mamei

îl va costa scump. E o similaritate pe care o întâlnim și în basme, în care orice

încălcare a interdicției presupune o trecere prin mai multe probe și obstacole, un

proces continuu evolutiv, pentru ca, în final, personajul să se bucure de mult-

meritatul happy end. Potrivit Genezei din Biblie, cunoașterea binelui și a răului este

privilegiul lui Dumnezeu, iar prin relativizarea binelui și a răului existența

individuală este supusă unor transformări continue. Într-un moment al evoluției

narațiunii lui N. Ciobanu, binele și răul comportă ajustări; putem vorbi astfel de o

relativizare a valorilor, atunci când Satan camuflează răul sub învelișul binelui.

Denis de Rougemont, autorul studiului Partea diavolului, analizează, într-un

subcapitol al cărții sale, creșterea rapidă a influenței lui Hitler asupra maselor și

înzestrarea acestuia cu calificativului „Antihristul”. Desprindem de la autor ideea că

Hitler nu este însuși diavolul; aceasta ar fi o favoare prea mare pentru acesta, însă

acțiunile pe care le-a întreprins în calitate de instigator au fost suficiente pentru a

trezi demonii din mulțime. Pretenția că promovează binele care se afla, de fapt, sub

patronajul răului, a fost limita maximă, paroxistică a ceea poate fi numit rău: „Ceea

ce este cu adevărat diabolic este mai puțin să faci răul, cât să-l botezi ca fiind Binele

atunci când îl faci” (Rougemont 1999: 56).

341

Olesea GÎRLEA

Nicu este stăpânit de falsul eu până în ziua în care sunt chemați la școală

părinții săi pentru a da explicații pentru comportamentul agresiv al fiului lor.

Educația creștină oferită de părinți, virtuțile și regretele îl poziționează pe Nicu în

situația de autoreflecție și reprezentare a sinelui. De acum încolo dorința fermă de a

fi izbăvit de Satan și de a reveni la sinele autentic, cel de altă dată, îl va preocupa tot

mai mult: „Satana a pus stăpânire pe sufletul meu. Vreau să fiu fericit, să văd lumea

în aceleași culori pe care le vedeți și voi” (Ciobanu 2008: 33). Prin intervenția

părinților, Nicu este adus la o mănăstire cu al cărui stareț sunt buni prieteni, iar calea

spre autocunoaștere și revenirea la adevăratul sine devine principiul vieții lui Nicu.

Întoarcerea la sinele de altă dată se nu se produce imediat. Revenirea este similară

unei ecuații cu mai mule necunoscute, pentru care va trebui să se găsească rezolvări

posibile și imposibile. Experimentarea noului început debutează cu distrugerea

altarului Satanei și împăcarea protagonistului cu frații și părinții săi.

Raportându-ne la cercetările psihanalitice despre sine e cazul să facem

distincția între concepția lui Carl G. Jung, care a poziționat sinele în inconștientul

colectiv, cea a lui D. Winnicott, cel care a centrat sinele în relația dintre mamă și

bebeluș/copil, dar și cea a Varenei Kast, care în studiul Umbra din noi vorbește

despre sentimentul valorii de sine printr-o confruntare a noastră cu umbra și o

acceptare a umbrei ca parte componentă a personalității integre. În contextul căutării

și regăsirii sinelui, Carl Gustav Jung spune că doar prin suferință individul ajunge să

își cunoască sinele: „Eul trebuie să sufere și să decadă dacă vrem ca sufletul să se

înalțe, altfel supus dacă dorim ca individul să se centreze în sine” (apud Drob 2016:

326). Prin suferință va fi presărată și calea izbăvirii de diavol al lui Nicu. Mai multe

acțiuni și fapte concrete vor marca creșterea spirituală a protagonistului. Prima etapă

va fi caracterizată prin izolare și rugăciune, o va cunoaște și îndrăgi pe Elena, prima

dragoste platonică a lui Nicu, va descoperi secretul starețului și va crede că are

dreptul de a-l ucide. Cunoașterea secretului călugărului devine sursă a tulburărilor și

a dezvoltării emoționale a lui Nicu, care află că starețul și-a ucis sora și părinții.

Astfel Nicu își asumă funcția de judecător al starețului și crede că are dreptul de a-l

ucide pentru că starețul a ucis la rându-i, chiar dacă acesta și-a ispășit pedeapsa în

închisoare. Planul satanic al uciderii starețului și călugărilor de către Nicu, care și-a

propus să devină ulteior stăpân în mănăstire, devine tot mai aproape de a se realiza.

Tentativa eșuează, starețul a intuit că va fi ucis în noaptea fatală, iar Nicu sfâșie cu

un cuțit perna starețului de câteva zeci de ori. Aflat față în față cu starețul, Nicu nu

are curaj să-l ucidă. Starea interioară a lui Nicu în postura de ucigaș este similară cu

cea exterioară a naturii. Descrierea naturii conține caracteristici demonice, astfel

încât putem vorbi despre o demonizare a naturii care coincide cu dezlănțuirea furiei

personajului:

Se lăsase noaptea și în jurul mănăstirii un întuneric înfiorător se instalase

confortabil, ca la el acasă. În mai puțin de jumătate de oră, tunete puternice începură

să spargă tăcerea nopții. Fulgere imense brăzdau văzduhul cu lumina lor ucigătoare.

Un vânt puternic, asemenea unui uragan, începu să clatine copacii pădurii de alături,

încercând să-i scoată din rădăcini. Se auzeau crengi rupându-se, vietăți ale pădurii

glăsuind înspăimântătoare și stropi mășcați și denși, lovind cu o putere în geamurile și

acoperișul mănăstirii. Era o noapte similară aceleia în care am mers pentru prima dată

în altarul lui Satan. Mă simțeam ca la începuturile activității mele de ucenic a lui

342

Sine autentic și Sine fals în romanul Supusul Satanei de N. Ciobanu

Satan. Spre deosebire de acum, atunci Satan îmi dăruise forțe nemaiîntâlnite în

rândurile oamenilor (Ciobanu 2008: 77).

Izbăvirea de diavol la mănăstire trece prin mai multe etape, rugăciuni și

ritualuri zilnice ale călugărilor, însoțite constant de amenințări din partea lui Satan.

Lupta dintre sinele autentic și sinele fals se va transforma într-o luptă pentru

recuperarea identității. Prăbușit într-un somn nocturn adânc, după ce a rezistat

ispitelor lui Satan de a-l omorî pe stareț, Nicu se trezește dimineața într-o celulă din

închisoare printre deținuți. Enigma se dezleagă rapid; la ordinul lui Satan, sufletul

lui Nicu s-a transpus în corpul celui mai periculos deținut, iar sufletul deținutului s-a

transferat în corpul lui Nicu. O însușire nedorită, forțată a altei indentități o

surprindem și în romanul Trei ceasuri în iad de A. Plămădeală; schimbarea fizică a

protagonistului Anton Adam se face la îndemnul medicului chirurg-plastician pe

nume Murnau, dar și la multiplele experimente pe corpul uman ce aveau loc în

lagărele de concentrare. Însușirea altei identități are ca scop uitarea de sine; atât

protagonistul lui A. Plămădeală, cât și cel a lui N. Ciobanu, nu vor să renunțe la

sinele autentic, camuflarea este vremelnică, iar lupta pentru recuperarea sinelui și a

identității devine un pricipiu primordial. Avem ilustrată astfel o altă manifestare și

reprezentare a diavolului ca „stăpân și maestru al confuzionismului” (Rougemont

1999: 93). Amenințările lui Satan continuă și astfel sufletul deținutului care posedă

corpul lui Nicu o violează pe Maria și promite să-i ucidă pe părinții lui Nicu, dar și

pe călugări. Observăm aici aspectele clasice ale demonului care ispitește, amenință

și minte, una din trăsăturile sale fiind și faptul că este distrugătorul iubirii, el însuși

fiind incapabil de acest sentiment:

Partea diavolului în iubire este pur și simplu tot ce nu este iubire (...) Căci

diavolul este cel care nu iubește faptul că în lume există dragoste, și a cărui întreagă

plăcere este să pervertească virtuțile noastre în însuși izvorul lor (Rougemont 1999:

128).

Deținutul care și-a transpus sufletul în corpul lui Nicu o violează pe Maria,

iubirea pasională a lui Nicu (cel autentic, transpus în corpul deținutului) se va

transforma în reticență și repulsie. Pe de altă parte, Maria, cea care a fost umilită și

abandonată în cel mai josnic mod, îl iubește pe Nicu până la dăruire totală, ajungând

până la a nu se regăsi și a se arunca, din iubire, chiar în moarte.

Prinse în acest vârtej diabolic, autodescrierea și referințele la noul corp,

stârnesc efecte de șoc și repulsie. Nicu, întemnițat în corpul deținutului Constantin

Mardare, este posesorul unui corp respingător însușit de un sine în derivă; acesta

trăiește adevărate stări și drame ale depersonalizării sale: „urechea ruptă”, „mâinile

mari și crăpăcioase”, o „burtă uriașă, niște picioare destul de groase”, „cântărea

peste 100 de kg”, „la trei degete de la mâna dreaptă lipseau cu desăvârșire unghiile”,

avea „o cicatrice uriașă pe spate, provocată, pe semne, de tăișul ascuțit al vreunui

cuțit”, la „piciorul stâng lipsea degetul mic”. Așadar, un contrast izbitor între

adolescentul de 15-16 ani și deținutul cu autoritate printre frații de celulă, gardienii

și mai marii închisorii. Dacă transferul sufletelor s-a încheiat cu succes printr-un joc

abil al lui Satan, revenirea acestora la posesorii de altă dată pare a fi o misiune

imposibilă. Se creează astfel impresia că Satan a învins, iar Nicu își va încheia

343

Olesea GÎRLEA

existența în închisoare în corpul unui deținut sortit să-și ispășească pedepse false

până la sfârșitul vieții sale.

Intervin în dezlegarea enigmei directorul închisorii, care este ademenit cu mita

propusă chiar de el însuși, și călugărul, al cărui scop este să-l readucă pe Nicu la un

sine coerent și la o cale spirituală adevărată. Evadarea lui este pusă la cale de către

directorul închisorii, iar drumul prin Urcaina spre Severomorsk, unde se ascunde

adevăratul criminal transpus în corpul lui Nicu, va fi plin de peripeții și obstacole.

Cronotopul va fi reprezentat de devenirea protagonistului, iar întâmplarea, viața

exclusiv privată, jocul cu timpul subiectiv, pe de o parte, ritmicitatea ciclică a

timpului, pe de altă parte, întâlnirea, drumul, pragul (definitoriu pentru inițierea în

cunoașterea umbrei și transformarea personei) vor contura portretul deplin al lui

Nicu întemnițat în corpul lui Constantin. În căutarea și regăsirea corpului lui Nicu se

vor alia doi amici, Costel și Sașa.

Anumite semne de întrebare și incoerențe apar pe parcursul narațiunii, printre

care: de ce părinții lui Nicu i-au dat atât de ușor mita de 3000 de dolari directorului

închisorii, cum au trecut atât de ușor granița ucraineană și rusească fiind înarmați, iar

Nicu fiind posesorul unui pașaport fals. Toate aceste incoerențe sunt suspendate sub

temeiul unor relații prietenești aranjate, unicul argument fiind străbaterea traiectoriei

în drumul spre recuperarea trupului și a sinelui autentic. Am putea vorbi de un

cronotop al drumului în termeni bahtinieni, dat fiind că avem fixat un itinerariu prin

care se va modifica destinul și devenirea personajului. Așadar, traiectoria parcursă

este Chișinău – Ucraina – Rusia (Smolensk – Sankt Petersburg – Murmansk –

Severomorsk). În ajutorul celor trei „camarazi” intervine maiorul Serghei din

Murmansk, care este agent la Interpol și care află de ultima destinație geografică a

lui Costel. Fiind interesat de probleme parapsihologice, cum ar fi schimbul de

suflete între trupuri, domnul Serghei, însoțit de polițiștii săi și cei trei „camarazi”

pornește spre Severomorsk, unde trec print-o serie de experiențe și încercări, ca în

final scopul să fie atins. Posesorii corpurilor străine vor face schimb de suflete. După

acest transfer miraculos, Costel va reveni în închisoare, iar Nicu va ajunge în

libertate în țara sa, nu înainte de a cunoaște experiența erotică alături de Maria din

Murmansk. Dezvoltarea laturii anima contribuie la îmbunătățirea și conștientizarea

eului, întărește implicit sentimentul propriei identități și contribuie la conștientizarea

valorii de sine.

Romanul lui Nicoale Ciobanu conține o serie de descrieri în plan dual, astfel

încât viața este prezentată ca o luptă continuă dintre bine și rău, Dumnezeu/Satan,

lumină/întuneric, adevăr/ minciună:

El (Satan) îmi ruinase, practic, pentru toată viața stabilitatea psihologică și, mai

ales, optimismul [...] poate lua diferite forme sub care ar acționa în diverse

circumstanțe. Dumnezeu este bun [...] Satan este extrem de posesiv. Satan ar fi în

stare să extermine pe oricine care i se împotrivește, dar mai cu seamă pe cei care i se

supun [...]. Răul se află oriunde. Unde este Dumnezeu, acolo e și Satan (Ciobanu

2008: 155–156).

S-ar părea că traiectoria devenirii ființiale a protagonistului a fost încheiată,

revenirea acasa prilejuiește revederea Mariei (anima sufletească), pe care a întâlnit-o

la mănăstire, a iubitei sale care a fost violată de sufletul criminal al lui Costel,

344

Sine autentic și Sine fals în romanul Supusul Satanei de N. Ciobanu

transpus în corpul lui Nicu. Maria este însărcinată. La îndemnul lui Satan (cel care

are misiunea de a dezbina două suflete ce se iubesc), Nicu revine la Maria din

Murmansk (anima trupească). Fără a aștepta prea multe explicații, Nicu o surprinde

pe această Marie cu un bărbat și conchide că l-a înșelat. Protagonistul se întoarce la

părinți și-i face o vizită starețului de la care află că Maria (anima sufletească) nu a

putut suporta ideea că Nicu a abandonat-o și s-a sinucis. Revenirea la sinele autentic

nu se produce nici acum. Nicu își urmează studiile și se îndrăgostește de Elena, iar

provocările, la care va fi supus din nou de către Satan, reîncep.

Surprinzător este faptul că nu există în roman nicio descriere a lui Satan –

spiritul autonom; acesta apare ca un nor, uneori, deseori fiind purtător de dialog.

Chiar și în prezența celorlalți Nicu discută în gând cu Satan, fără ca alții să sesizeze

desfășurarea dialogului lor. Denis de Rougemont lansează ideea absenței unui

portret clar al diavolului: „toate portretele lui sunt tot atâtea victorii pe care le-a

obținut asupra complezenței și credulității noastre” (Rougemont 1999: 7).

Rougemont insistă asupra ideii că oamenii refuză să creadă în Satan datorită

imaginii concrete pe care și-o fac despre el (o reprezentare fioroasă cu coarne, prea

puțin credibilă ca existență reală, o reprezentare a unui spirit aerian malefic etc.), cel

mai mare trucaj al diavolului fiind acela de a ne face să credem că el pur și simplu

nu există. De la ideea de mit și reprezentare fantastică, realitate spirituală, diavolul

este asociat cu tot ceea ce este rău, măștile și camuflările sau transpunerile sale în

realitate sale sunt infinite. Aducem câteva exemple ale diavolului în societatea

actuală preluate de la D. Rougemont: demonul poliției (meticulozitatea exagerată în

siguranța și scanarea fiecărui individ), demonul siguranței (prin care se înțelege

asigurările sociale și sterilizarea, în scopul prevenirii și combaterii unor eventuale

pericole), demonul popularității (câștigate prin familiarism, contacte facile și

agreabile), la care se adaugă depersonalizarea (capacitatea de camuflare prin

pierderea eului și a responsabilităților personale), diavolul în biserică (biserica ca

instituție preocupată de menținerea sa în lume, nu de a „aprinde focarele

strălucitoare ale purificării”) și diavolul scriitor (tentația diabolică de a se apropia de

Dumnezeu prin scris, de a dobândi autoritate)

În psihanaliză, concepția despre diavolul se rezumă la ideea de fantasmă a

bolnavului sau proiecție „în apele tulburi ale incoștientului” ce rezultă dintr-un

sentiment de culpabilitate; la S. Freud surprindem următoarea interpretare:

Pentru noi demonii sunt dorințe reale refulate, sunt odrasle ale mișcărilor

pulsionale respinse, refulate; noi pur și simplu respingem proiecția în lumea exterioară

întreprinsă în Evul Mediu cu aceste confruntări ale psihicului; noi le permitem să ia

naștere în viața interioară, a bolnavilor, acolo unde ele locuiesc (Freud 2002: 247).

Acestea sunt însemnări din volumul VII al Operelor lui Freud, însă același

psihanalist a făcut referințe la demonizarea tatălui în reprezentările copilului. Pentru

Freud, diavolul este o imagine copiată a tatălui și poate deveni un substitut al lui:

„animalele care apar în zoofiliile copilului sunt cel mai frecvent substitute paterne”

(ibidem: 247). Pornind de aici, imaginarul se poate diversifica, astfel încât copilul

părăsește lumea basmului și își transpune reprezentările, convingerile în fantezia

creatoare. Tatăl lui Nicu din romanul Supusul Satanei este marcat de un blestem,

care-l urmărește din generație și în generație, fiul (Nicu) fiind cel de-al zecelea la

345

Olesea GÎRLEA

număr în ierarhia „moștenirii” blestemului. Caracteristicile blestemului constau în

faptul că primul copil născut îl va ucide treptat pe tatăl său, așadar trimiterile

psihanalitice la complexul oedipan sunt evidente aici. Și Nicu se va confrunta cu

aceeași problemă, ajungând până la convingerea criminală că trebuie să-și ucidă

copilul pentru a supraviețui. Parafrazând aserțiunea lui Salman Rushdie „Vechiul

trebuie să moară pentru ca noul să se poată naște” (Versetele Satanice), la N.

Ciobanu noul trebuie să moară pentru ca vechiul să-și continua existența; copilul

fiind cel care absoarbe forțele vitale ale tatălui, până la (sin)uciderea acestuia. După

lungi chinuri și suferințe, Dumnezeu și Îngerul său sunt cei care-i dau vestea despre

sacrificiul care a fost făcut, a murit copilul lui Nicu, cel al Mariei din Murmansk.

Prin recuperarea compensatorie a Sinelui supus unui lanț nesfârșit de ispite și

transformări, romanul lui Nicolae Ciobanu Supusul Satanei este o mostră de

experiment a umbrei și de câștigare a sentimentului valorii de sine. În studiul

intitulat Întâlnirea cu Sinele de Eduard F. Edinger alcătuit din comentarii jungiene la

Cartea lui Iov de William Blake, autorul reia ideea lui Jung care constă în faptul că

„prin Dumnezeu se produce trecerea voluntară prin viață”, iar prin boală sau rană se

produce o sporire a atenției egolului asupra non-egoului, „Durerea constituie marea

enigmă a existenței este nelipsitul tovarăș întunecat al ființei sensibile (Edinger

2016: 34).

Diavolul cu care este convins că discută Nicu după revenirea din călătoria

spre recuperarea trupului, este de fapt Îngerul său. Vindecarea va avea loc prin

izbăvirea de blestem. Îngerul explică opțiunea făcută de Dumnezeu; prin lupta

acerbă pe care a dus-o Nicu cu Satan pentru a-l învinge, a câștigat simpatia

Atotputernicului. Abia acum se produce o întâlnire numinoasă cu Sinele după ce și-a

dezvăluit întunericul ce sălășluiește în sine, s-a confruntat și și-a acceptat umbra.

Recuperarea sinelui autentic (D. Winnicott) are tangențe cu termenul jungian de

individuare a lui Jung. Citatul următor este definitoriu pentru înțelegerea finalului

acestui roman:

Individuarea nu înseamnă doar că omul a devenit cu adevărat om deosebindu-

se de animale, ci și că trebuie să capete o natură parțial divină. Practic asta înseamnă

că el devine adult, responsabil de existența sa știind că nu doar omul depinde de

Dumnezeu, ci și Dumnezeu depinde de om. Probabil că relația omului cu Dumnezeu

trebuie să treacă printr-un proces de schimbare: în locul laudei temătoare față de un

stăpân imprevizibil sau în schimbul rugăminții copilului la un părinte iubitor,

experimentarea și îndeplinirea responsabilă a voinței divine înlăuntrul nostru va fi

forma noastră de închinare la Dumnezeu și de negociere cu El. Bunătatea Lui

presupune har și lumină, iar latura Sa întunecată nu este altceva decât ispita exercitării

puterii (Jung apud Edinger 2016: 77–78).

La Jung întâlnim ideea laturii întunecate a lui Dumnezeu prin care se are în

vedere refuzul idealizării pozitive continue a lui Dumnezeu și acceptării unor

trăsături negative ale acestuia. Exemplul pe care ni-l oferă N. Ciobanu în romanul

său – că Dumnezeu cântărește la greu și alege moartea copilului salvând-o pe cea a

tatălui, vine să confirme acea latură întunecată, umbra divinității.

O demonizare similară a tatălui, ca fiind purtător al unui blestem și fiind

însuși o manifestare diavolului o întâlnim în romanul Elixirele diavolului de E. T. A.

Hoffmann. Aici, însă, copiii nu sunt sacrificați pentru a prelungi viața tatălui.

346

Sine autentic și Sine fals în romanul Supusul Satanei de N. Ciobanu

Cultivarea virtuților este ultima încercare a lui Nicu de revenire la sinele

autentic. Rougemont afirmă în studiul său Partea diavolului că virtutea sau virtuțile1

sunt caracteristici prin care încercăm și reușim să ne opunem ispitelor diavolești.

Adevăratele virtuți, relevă Rougemont, se cultivă în momente de maximă tensiune și

grele încercări la care ne este sortit să fim supuși; în acest mod „nenorocirea ne

învață să-i opunem răului binele” (Rougemont 1999: 173), iar umilința ne determină

„să fim liberi, asemenea celor care nu au nimic de pierdut” (ibidem: 175). Un alt

aspect al înțelegerii și abordării problemei virtuților ține de „dereglarea criteriilor”

acestor

generații de romancieri care ne-au arătat în mod convingător că „omul moral”

nu era decât un ipocrit, un slab, un refulat sau un plicticos. Însă războiul ne arată

altceva. Când o democrație roșește pentru virtuțile sale, pe ce forță mai poate conta

ea? (ibidem 1999: 173).

Degradarea criteriilor de apreciere a însușirilor morale este chiar problema

zilelor noastre, când elita unei societăți în declin își păstrează aplauzele pentru cei

mediocri sau când se cultivă un cult al starurilor de o prostie intolerabilă, despre care

valori mai putem vorbi? Inevitabil această dereglare a criteriilor duce, relevă

Rougemont, la „sfârșitul unei cetăți și al culturii sale” (ibidem: 172).

Revenim la protagonistul nostru, Nicu, a cărui ultimă probă inițiatică în

confruntarea cu diavolul și ispitele sale se va axa pe cultivarea virtuții și capacitatea

de a se opune fărădelegii și de a spune „nu” în momentele de tensiune maximă.

Această probă se va solda cu pierderi de vieți omenești (Ecaterina și Vova vor fi

omorâți), implicarea poliției, urmăriri și reglări de conturi. Neglijența și curiozitatea

îl îndreaptă pe Nicu de această dată spre orașul Tihvin, unde va cunoaște și va intra

într-un cerc vicios din anturajul amicului său pe nume Vova, care profită de pe urma

afacerilor dubioase. Fără să vrea, Nicu va trebui să fie complice la jaful unei bănci,

somat să se supună sub amenințarea pistolului. Schimbarea care se produce în

această ultimă încercare ține de înlocuirea sfetnicului personal al lui Nicu, nu mai

este diavolul, ci îngerul, chiar dacă Nicu nu-și dă seama de acest fapt. Datorită

Îngerului și oamenilor de bună credință pe care-i întâlnește, Nicu învață că virtuți

precum adevărul și dreptatea pot fi echivalante ale libertății, iar minciuna și setea de

răzbunare pot duce la pierderea ei. Virtuțile pe care și le-a asumat și le-a cultivat

Nicu vor atrage de partea sa forțe pozitive (Îngerul, Diavolul).

Obstacolele și grelele încercări, eșecurile și reușitele, momentele inițiatice vor

modifica comportamentul protagonistului astfel încât acesta va reuși să se elibereze

de puterea malefică a experiențelor din trecut. Este binevenită expresia lui Heraclit –

„În aceeași apă nu poți intra de două ori”. Oricât ar încerca Nicu să revină la tânărul

de 16 ani care a fost cândva, adică să se întoarcă la sinele din trecut, reușește doar

parțial să rezolve acest exercițiu, își îmbunătățește relațiile cu mama și frații săi, își

proiectează în viitor o familie cu prețul unor experiențe care l-au schimbat radical.

Prin recuperarea compensatorie a Sinelui supus unui lanț nesfârșit de ispite și

transformări, romanul lui Nicolae Ciobanu, Supusul Satanei, este o mostră de

experiență a umbrei și de câștigare a sentimentului valorii de sine.

1 Autorul preia termenul italian de virtù făcut celebru de Burckhardt și Nietzsche cu privire la eroii

Renașterii și care ar putea fi tradus aproximativ prin „energie sufletească”.

347

Olesea GÎRLEA

Bibliografie

Ciobanu 2008: Nicolae Ciobanu, Supusul Satanei, vol. I, prefață de Vlad Zbârciog, Chișinău,

Grafema Libris.

Edinger 2016: Edward F. Edinger. Întâlnirea cu sinele. Un comentariu jungian la „Ilustrații

la cartea lui Iov” de William Blake, traducere din engleză de Emanuela Jalbă-Șoimau,

București, Nemira.

Freud 2002: Sigmund Freud, Opere, vol. VII. Nevroză, psihoză, perversiune. București,

Editura Trei.

Jung 1994: Carl Gustav Jung. În lumea arhetipurilor, traducere din germană, prefață,

comentarii de Vasile Dem. Zamfirescu, București, Editura Jurnalul Literar.

Kast 2013: Varena Kast, Umbra din noi. Forța vitală subversivă, traducere din germană de

Laura Karsh, București, Editura Trei.

Rougemont 1999: Denis de Rougemont, Partea diavolului, traducere de Mircea Ivănescu,

Iași, Institutul European.

Drob 2016: Sanford L. Drob, Ghid de lectură la Cartea roșie a psihanalizei de C. G. Jung,

prefață de Stanton Marlan, traducere din engleză de Manuela Sofia Nicolae și Victor

Popescu, București, Editura Trei.

Vianu 2007: Ion Vianu, Sine autentic și sine fals, în Blestem și binecuvântare, Iași, Editura

Polirom, p. 59–66.

Winnicott 2015: Donald W. Winnicott, Natura umană, traducere de Călin Popescu,

București, Editura Trei.

Zamfirescu 1994: Vasile Dem. Zamfirescu, Introducere în lumea arhetipurilor, în Carl

Gustav Jung. În lumea arhetipurilor, traducere din germană, prefață, comentarii de

Vasile Dem. Zamfirescu, București, Jurnalul Literar, p. 3–12.

Zbârciog 2008: Vlad Zbârciog, Prefață la Nicolae Ciobanu, Supusul Satanei, vol. I,

Chișinău, Grafema Libris, p. 3–6.

Authentic Self and False Self in the novel Satan’s Subject

by N. Ciobanu

In this article we aim to follow the interpretation of the self in the novel of Satan's

Subject in terms of authentic and false self concepts (according to Winnicott), shadow and

persona, anima, devil (according to C. G. Jung). Returning to the authentic self is

accomplished through transformative experiences accompanied by obstacles and initiations

ensured by cleavages and dualities. Activating the false self is produced by the protagonist’s

friendship with Satan, and the return to the authentic self will be subject to constant

transformation for which the protagonist will have to find possible and impossible solutions.

Referring to the concept of self, we have distinguished between the concept of Jung who

placed the self in the collective unconscious, of Winnicott who centered the self in the

relationship between mother and baby or child, but also that of Varena Kast for which the

sense of self-worth is accomplished through our confrontation with the shadow and an

acceptance of the shadow as part of the integral personality. At Nicolae Ciobanu the fight

between authentic self and false self will turn into a struggle for the recovery of identity.

Compensatory recovery of self requires a complex process of initiations, experiences, and

processes such as relativizing of values, awareness of virtues, experience of suffering, erotic

experiences, the transfer of souls to foreign bodies, prison, escape, the curse, the dark side of

God, etc. The novel of Nicolae Ciobanu Satan's Subject is a sample of shadow experience

and of the process of gaining the sentiment of self-worth.

348

Sine autentic și Sine fals în romanul Supusul Satanei de N. Ciobanu

Which distinguishes N. Ciobanu from other novelists who approached tangentially or

predominantly the theme of the devil is the way of interpreting and evolving of the diabolic which is closely related to the evolution of the age and destiny of the character. The theme of

the devil and diabolism finds echoes in several novels written by Bessarabian authors; we

will enumerate some successful attempts: the novel The Red Rooster Story (1966) by Vasile

Vasilache in which one of the characters named Anghel Farfurel embodies the presence and

unleashing of the evil spirit of the socialist “new man” in striking contrast to people of a

traditionalist view. Another novel is Three hour in Hell (1993) by Antonie Plamadeală that illustrates the bestiality of the totalitarian system and its demonic servants which pervert and

modify human nature as they want. The same line of subject we observe in the novel Pacing

with the Devil (2000) by Aureliu Busuioc in which the entire system of the NKVD with its

bestial officials are demonized. Demonizing of politics and the degradation of society

(manipulated, blind, indifferent) in full economic growth is the subject of the novel Devil is

politically correct (2010) by Savatie Baştovoi. The devil as a principle inherent in the

creation and existence of the artist is addressed in Valeriu Babansky’s novel Portrait of the

Painter with His Demons (1939). Satan’s Subject brings a new way of understanding the

diabolical; in the foreground is placed the self-knowledge of the false demonic self and of

the one which is true, pure, or delivered by the devil.

349