„OAMENI CARI AU FOST”… COSTACHE NEGRI

Elev: Olteanu Oana – AlexandraLiceul Pedagogic „Spiru Haret” Focșani

Profesor coordonator: Canae Iuliana

Fiind unul dintre făuritorii statului român modern, Costache Negri îşi lasă amprenta definitiv asupra conştiinţei naţionale prin participarea activă la Mica Unire din 1859, folosindu-se de strălucite acte de diplomaţie, care au dus la consolidarea Unirii Principatelor. Om politic, diplomat şi scriitor, a cărui personalitate a fost îndelung elogiată de scriitori şi istorici, care îi recunoşteau „cel mai curat patriotism şi caracterul cel mai dezinteresat” (Mihai Eminescu), se poate spune despre acesta că una dintre cele mai importante realizări ale sale a fost lupta pentru un vis în care şi-a pus toată energia şi forţele, acesta fiind Unirea românilor într-un singur stat. Costache Negri s-a născut la Iaşi, în martie 1812. Este fiul Smarandei şi al lui Petrache Negri, descendent al unei familii înstărite. După moartea tatălui său, în 1823, îi revine o parte din averea acestuia. Îşi petrece copilăria la Bârlad, moşia Blânzi, la Tecuci şi la Focşani. Începe studiile cu dascăli particulari şi le continuă la un pension francez din Iaşi, urmând ca în 1828 să plece în Odessa, la pensionul Louis Repey. În 1832 călătoreşte prin Austria, Germania, Franţa şi Italia. În 1839, la Paris, îl cunoaşte pe poetul Vasile Alecsandri, cu care se va împrieteni şi alături de care va vizita cele mai importante oraşe ale Italiei (Florenţa, Roma, Siena, Veneţia). Aceste călătorii îi vor influenţa atât personalitatea, cât şi scrierile. A avut şi preocupări literare. Fiind un scriitor ocazional, a colaborat la „Foaia Ştiinţifică şi Literară”, unde debutează în 1844 cu textul în proză „Veneţia”. Îşi aduce contribuţia şi la „România Literară”, „Steaua Dunării” şi alte publicaţii, iar o serie de poezii i-au fost publicate postum în „Revista nouă”. A scris mai multe povestiri, precum „Suvenire din Italia”, „Mănăstirea”, dar şi poezii de inspiraţie folclorică şi istorică. Scrie şi câteva fabule, însă se dovedeşte mai convingător în proza de evocare lirică reprezentată de memorialul de călătorie. Costache Negri s-a bucurat de vaste cunoştinţe lingvistice,

era poliglot şi cunoştea limbile franceză, engleză, italiană, germană, turcă, greacă şi latină, ceea ce i-a permis să traducă din Schiller, Byron şi Chénier. Contemporanii săi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Alexandru Papadopol-Calimah, au elogiat scrierile lui Negri, însă aprecierile erau oarecum exagerate, fiind vizată calitatea de om politic a autorului. Implicarea sa în importantele evenimente istorice ale vremii îi scuză modesta activitate scriitoricească, însă corespondenţa bogată purtată cu Alexandru Ioan Cuza,Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica,Titu Maiorescu şi alţii este mai pronunţată ca valoare literară şi documentară, deoarece oferă o imagine mult mai clară a lui Costache Negri şi a raporturilor sale, care îl descriu ca pe un om sensibil şi dornic de echilibru. În literatura epistolară românească, Negri capătă un loc distinct. O scrisoare către D. Bolintineanu evidențiază înțelepciunea acestuia, devenită extrem de cunoscută în epocă: „Te văd înăcrit destul. Dar socotitu-te-ai vreodată cu calm cum că țările, ca și oamenii, au un șâr de evenimente care trebuie să treacă? […] Ce nu este astăz va fi mâine; să știm a aștepta deci fără egoismul acela al nerăbdării care ne face să pretindem ca totul să se îndeplinească în timpul nostru, unde nu mai rămâne nimică a se face mai pe urmă.”1

Între anii 1842-1846 se ocupă de moşia de la Mânjina, moştenită după moartea tatălui său. Aceasta a devenit locul de întâlnire al tinerilor revoluţionari moldoveni şi munteni (Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Alecu Russo şi alţii). În perioada de dinainte Revoluţiei de la 1848, Costache Negri călătoreşte din nou prin Europa, iar la sfârşitul anului 1847 ajunge la Paris unde, pe 27 decembrie, rosteşte un discurs în memoria lui Ştefan cel Mare, prin care îşi susţine cauza în care va crede toată viaţa:Unirea Principatelor Române. În timpul evenimentelor din 1848 se află tot la Paris, de unde sprijină acţiunile lui Nicolae Bălcescu pentru declanşarea unei revoluţii în ţară, ajutând financiar şi alţi revoluţionari. Din acest moment începe să se implice din ce în ce mai mult în viaţă politică, fiind hotărât să-şi vadă visul împlinit, devenind prin eforturile sale unul dintre cei mai statornici şi eficienţi susţinători ai Unirii Principatelor. Deşi îşi doreşte, Negri nu poate intra în Moldova, dar vine la Braşov unde, împreună cu fraţii Alecsandri, Vasile şi Iancu, redactează la 12/24 mai, documentul „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei” în care se cere unirea Moldovei cu Ţara Românească. După o perioadă petrecută la Cernăuţi, în noiembrie 1848, Negri este nevoit să plece în exil la Paris. La întoarcerea sa în ţară, datorită implicării şi patriotismului său, va obţine în timpul domniei lui Grigore Ghica mai multe funcţii importante şi va îndeplini cu succes misiuni diplomatice. Va fi preşedinte al Judecătoriei ţinutului Covurlui între 1851-1853, ministru al Departamentului Lucrărilor Publice între 1854-1856 şi şef al delegaţiei moldovene de pe lângă Conferinţa de la Viena. Perioada cuprinsă între anii 1856-1859 este marcată de acţiunile pe care Costache Negri începe să le întreprindă în lupta pentru Unirea Principatelor. Se dovedeşte din ce în ce mai activ în mişcarea unionistă. Când este numit caimacam, se hotărăşte să demisioneze din Sfatul Administrativ şi se retrage la Târgu Ocna, unde va întreţine o corespondenţă bogată cu prietenii săi Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica şi Vasile Sturdza. În 1857 este ales, împreună cu Alexandru Ioan Cuza, deputat pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei. Va fi desemnat apoi vice-preşedinte al acestei Adunări de la Iaşi, însă, în

1 Costache Negri, Scrieri, I-II, EPL, 1966, pag. 249-250

ciuda insistențelor lui Vasile Alecsandri pentru ca Negri să fie desemnat drept candidat la domnie, acesta refuză o asemenea cinste, trădându-şi modestia şi dezinteresul. În final, în urma hotărârii Adunării Elective va fi ales ca domn Alexandru Ioan Cuza, iar Costache Negri va fi desemnat să lupte în calitate de agent al Principatelor Române pentru apărarea intereselor ţării sale. Prin talentul său şi elocvenţa afişată, Negri obţine importante victorii diplomatice, printre care se numără recunoaşterea dublei învestituri a lui Alexandru Ioan Cuza, pregătirea vizitelor domnitorului la Constantinopol şi recunoaşterea internaţională a Unirii administrative şi legislative din 1861, precum şi secularizarea averilor mănăstireşti din anul 1863. Îndemânarea şi eficacitatea de care dă dovadă în domeniul relaţiilor externe se dovedesc însă insuficiente pentru continuarea vieţii politice odată cu lovitura de stat din 1866 ce va duce la abdicarea domnitorului Cuza. Fiind un om blând şi înţelept, începe să mediteze la moravurile vremii, devenind o prezenţa tot mai discretă în mediul politic. Astfel se retrage demn din viaţă politică românească, un spaţiu restrâns, dar plin de intrigi şi de interese, un joc al puterii, din care simte că nu poate face parte. Costache Negri se retrage la Târgu Ocna, unde îşi va petrece ultimii ani din viaţă în mijlocul naturii, dedicându-şi timpul bucuriei simple de a fi horticultor şi numismat. I se recunoaşte un spirit reflexiv şi în acelaşi timp sceptic, cu înclinaţie spre fatalism, nelipsindu-i câteodată autoironia. Deşi este ales senator de Piatra Neamţ în 1866, deputat de Galaţi în 1868 şi Bucureşti în 1869 şi primar la Târgu Ocna în 1868, Negri refuză de fiecare dată şi nu-şi trădează concepţiile legate de viaţă politică românească. Se stinge din viaţă pe 27 septembrie 1876, în urma unei pneumonii. Dispariţia sa a produs o imensă tristeţe în sufletele contemporanilor săi, care au scris despre pierderea pe care întregul popor a suferit-o. Cele mai frumoase şi detaliate portrete ale lui Costache Negri din literatură au fost cele create de Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga. Mihai Eminescu îl consideră „unul dintre cei mai mari, mai iubiţi fii ai poporului românesc”, iar Nicolae Iorga îl denumea un „nemuritor exemplu în galeria luptătorilor ce s-au jertfit ca să creeze o patrie”. 2 Tot Iorga reuşeşte să surprindă întreaga personalitate a lui Negri, descriindu-l ca pe omul care „ajungând foarte sus şi putând răzbate până la cea mai înalta culme a puterii şi strălucirii, a ştiut să rămână modest şi sărac”3, devenind apoi „capul şi idolul acestei junimi nobile române şi generoase, care luase iniţiativa tuturor reformelor ce le vedem înscrise în Constituţiunea din 1866”4, după cum spune G.Missail.

S-au scris mai multe lucrări referitoare la viaţa lui Negri, unele sumare, altele mult mai ample care cuprind numeroase detalii despre diplomat, cele mai cunoscute fiind cele scrise de George Missail ( „Constantin Negri”, 1877), Al.Papadopol – Calimah („Amintiri despre Costache Negri” în “Revista nouă”, 1889), Gheorghe Sion ( „Costache Negri. Amintiri”, în „Societatea de mâine”, 1942), Emil Boldan („Costache Negri-epistolierul”,1966), Paul Păltănea („Viața lui Costache Negri”, Iași, Editura Junimea, 1985). Toți autorii ne transmit aceleași aspecte legate de personalitatea sa: un om practic, care nu se lăsa îmbătat de cuvinte, exprimând direct şi concis ceea ce avea de spus.

2 Nicolae Iorga, „Sate și mănăstiri din România” , Editura Minerva, București, 1905, pag. 2963 Nicolae Iorga, op.cit.4 George Missail, Constantin Negri, Librăria Jonned, București, 1966, pag.209

Reţinut în laude, un bun şi blând sfătuitor, îşi contempla reuşitele de la înălţime, fiind lipsit de orgoliul învingătorilor. O personalitate cu un caracter puternic, un diplomat cu un talent excepţional, înzestrat cu infinite resurse intelectuale şi răbdare, el a avut un rol decisiv clădirea unui stat modern cu care ne putem mândri în prezent. Abnegaţia, dedicarea totală unei cauze şi demnitatea îl determină să refuze funcţii înalte, conştientizând că tot ceea ce face este pentru binele poporului său, nu un interes personal. Nu a putut face niciodată abstracţie de problemele ţării, dispus să nu abandoneze niciodată lupta, impunându-şi în acest scop renunţarea chiar la întemeierea unei familii.

Modest, generos, dezinteresat, corect şi sincer, un om de caracter, cu un portret superb din punct de vedere moral, Costache Negri s-a bucurat de prietenia contemporanilor săi, iar în prezent continuă să stârnească admiraţia urmaşilor. El a căpătat în conştiinţa naţională un statut moral pe care puțini oameni politici au reuşit să-l atingă.

BIBLIOGRAFIE:

- Stoica, Corneliu – „Bicentenar Costache Negri”, Editura Magic Print, Oneşti, 2012- Păltănea, Paul – „Viața lui Costache Negri”, Editura Junimea, Iaşi,1985- Apostol, Stan – „Costache Negri, candidat al Partidei naționale la tronul Moldovei în ianuarie 1859”, Revista Danubius, 1979- Manolescu, Nicolae – „Istoria critică a literaturii române”, Editura Fundației Culturale Române, București, 1997