- Citiți?- Da, am învățat alfabetul acum cîțiva ani și mi-e de mare folos!

Îmi zic să mă așez să scriu textul, să-mi răspund la întrebarea ”Care-i treaba cu cititul?” dar de cîte ori sunt gata să încep prima frază descopăr ori creionul care nu e destul de ascuțit, ori că floarea de pe masă nu a fost de mult timp udată ”sărmana”, ori că nu mi-am așezat comod picioarele, că e prea cald și trebuie să deschid geamul,”de ce mi-or fi fiind așa greu să culeg gîndurile pe care le am deja sculptate în mine?” că mi-am pătat degetul de cerneală, că mi-ar prinde bine să recitesc o anumită frază dintr-o carte ș.a.m.d. Astfel dau de următorul gînd al lui Gabriel Liiceanu într-un elogiu adus cărții: ”Sunt tot mai înclinat să cred că ”oamenii răi”, cei care îndeobște se îndeletnicesc cu chinuirea semenilor lor, sunt în general fie oameni care nu au citit, fie care nu au citit cînd trebuia, nu au citit ce trebuia sau au citit prost.” Dar pînă la urmă, cine ne clarifică care-i treaba cu cititul? Mă macină gîndul și încerc să-i dau un curs ancorîndu-mi privirea înspre fereastră. Lumina se strecoară printre piesele florei de peste geam. Între un cărăbuș și un mugure primăvăratic s-a iscat o idilă romantică. Paradoxal, dar dintr-o singură clipire a ochilor am fost învăluită ca de o avalanșă de un gînd- mi-au apărut beznele uitate dintr-o lume total opusă a celei ce-mi flutură în priviri. Un șoim plonjează deasupra unei prăpăstii cu prada între gheare în încercarea de a lua o decizie. Alege coasta unui munte crăpat în două. Pasărea, mai neagră decît noaptea, se năpustește sălbatic asupra carnii. Mai face o ultimă sforțare de a o despica. Ochii înjectați și fixați deasupra prăzii de la picioare îi sticlesc ca mărgăritarele în mormînt. Carnea sfîrtecată i se prelinge ușor în stomac. E sătul. Șoimul își ia avînt lăsînd în urmă spuma valurilor mării ce se zdrobesc de stîncă și spală sîngele, acum singura dovadă a crimei. Astea fiind spuse, mai clipesc o dată din ochi și peste geamul camerei mele o gîză obraznică se zbate să-mi intre în odaie, fiind incapabilă de a bănui măcar crimele din celălalt colț al lumii. La fel ne acaparează și cărțile. Ai clipit din ochi și... ți s-au lipit pleoapele! Cărțile sunt ca un vehicul care ne expulzează în noi înșine: unele - bisturiu ce ne despică cutia toracică și hoinăresc prin plămîni, vene, pectorali, artera pulmonară, trahee; altele însă, ne acaparează întorcîndu-ne în noi, dar nu direct, ci precum am merge spre Iași prin Indonesia! Bisturiul e delicat și elegant în răfuiala sa cu viscerele. Aceste seri petrecute în riguros examen interior ne însîngerează toracele: din acest joc ieși ori sfărtecat, ori de zece ori mai puternic decît te credeai pînă atunci! Ah, acest iad de seducții și coperți încărcate cu explozibile iar noi îmbătați de izbîndă...

În memoriile sale, Simone de Beauvoir precizează că nu căuta în literatură reflectarea realității: ”Cărțile mă linișteau: vorbeau fără să ascundă ceva; în absența mea, tăceau; le deschideam, iar ele spuneau exact ce spuneau. De obicei nu încercam să găsesc vreo legătură între ce se scornea în cărți și realitate; rîdeam de toate acestea de la distanță, ca la teatrul de păpuși.” Pe aceeași undă e și Alfred Hitchcock în cinematografie: ”Pentru mine filmul nu e o bucată din viață, dar e o felie de prăjitură.” Deci, o adevărată drogherie de unde ieși îndopat cu zaharicale și cofeturi, drogherie pe care în realitate nu ți-o poți permite. Filele unei astfel de drogherii îmi dau impresia că poartă printre fibre urmele unei vieți aventuroase, a vîntului din țările prin care a umblat, a fumului scos de tonele de tutun pe care le-a ars, a viselor. Febra a început de la basmele cu eroi, zmei cu trei capete, personaje tip Don Quijote, David Copperfield continuînd cu nesuferiții ăia „străini” care dau sare și piper lumii. O altă nesuferită- controversata, bizara Simone de Beauvoir a fost o figură feminină puternică, aș spune virilă chiar, însuși tatăl ei afirmă: ” Simone este mai mult bărbat decît fată”. În copilărie se autoconturează astfel: „De mică am fost geloasă, am vrut să dețin supremația, eram mîndră că eu sînt sora cea mare”/„Eram stăpîna întregii petreceri, îi adoram pe prietenii părinților mei care îmi încurajau vanitatea și căutam mereu să le stîrnesc interesul.” Avea multe furii: „Cauza furiilor mele cred că era tumultuoasa vitalitate și un extremism la care nu am renunțat complet niciodată.” Beauvoir avea o intensă fascinație față de tatăl ei, care era în casă zeul, seducătorul, în timp ce mama cultiva supunerea față de bărbat ceea ce lui Simone nu-i plăcea, atmosfera din

familie reprezentînd o antinomie cu ceea ce era să scrie mai tîrziu: „Al doilea sex”-opera care se lansează în jurul ideii: „Nu te naști femeie, ci devii”. Își vedea rostul pămîntesc numai pentru a scrie. Admirabilă îi este năzuința către unica și marea iubire: „Va trebui ca alesul să mi se impună în mod necesar; altminteri, apărea legitima întrebare: de ce el și nu altul? Acest dubiu nu era compatibil cu adevărata iubire. Voi iubi cînd un bărbat mă va subjuga prin inteligența, cultura și autoritatea lui. Aveam să mă căsătoresc doar dacă o să-mi întîlnesc seamănul, avînd însă un plus de desăvîrșire.” Îl întîlnește pe Sartre de care nu se va despărți pînă la sfîrșitul vieții. Discutabilul cuplu Sarte-Beauvoir au făcut mult scandal în Franța anilor 40’ prin preferințele de stînga, față de maoism, Fidel Castro, anti-americanism, anti-militarism, de altfel un specific al intelectualilor vremii. Simone de Beauvoir lasă testamentul unei epoci, al unei mentalități, de sub sechelele căreia tinerii încercau să evadeze, realizînd în același timp tragicul adevăr, acela de a fi rezultatul mediului în care ai crescut. Anume năzuința tinerilor de a evada a și marcat romantismul acelei epoci, a acelui Paris frenetic....................................................................................................................................................... În toată pulsația aceasta, totuși încă nu m-am făcut comod în scaun, și încă mă deranjează înăbușeala de afară și floarea care trebuie udată, de atîtea ori udată...și iar revin: pagina 157- ”Raiul și Infernul se fac totuna, negurile și lumina se amestecă, m-am prăvălit în Haousul care...”