prof. Botezat Magda

SIMBOLURI ŞI SEMNIFICAŢII ÎN ROMANELE LUI OCTAVIAN PALER

Scriitorul… (1926-2007) Debutează la Luceafărul în

septembrie 1958, cu poezia Ulciorul.

La patruzeci şi patru de ani publică o carte de definiţii lirice, Umbra cuvintelor (1970). A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1972, 1980) şi cu Premiul Academiei Române (1978).

Octavian Paler reprezintă o lume, vasta sa operă fiind mărturia acestei afirmaţii.

Personalitate uriaşă, un împătimit al scrisului şi un Mare Singuratic, acestuia i se pliază perfect imaginea de scriitor orientat cu predilecţie spre analiza stărilor interioare.

Acest lucru derivă din faptul că simte o nevoie perpetuă de confesiune, modalitate de exprimare prin care comunică cu lumea.

Prin analiza, aproape obsesivă, a propriilor defecte, speranţe şi dezamăgiri,Paler investigheaza nu atat lumea din jur cat, mai ales, sinele.

OCTAVIAN PALER (1926-2007)

Scriitorul părăseşte poezia şi se impune masiv şi rapid prin eseuri, în volumele: Drumuri prin memorie, Egipt, Grecia, un volum- cartea, cu o formulă eterogenă: eseu şi jurnal de călătorie va fi distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor; şi Italia- alt volum, Mitologii subiective, Apărarea lui Galilei. Dialog despre prudenţă şi iubire- carte ce îi aduce Premiul Academiei Române, Scrisori imaginare, Caminante- volumul, care îmbină notele de călătorie cu eseuri despre civilizaţia Mexicului, este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Polemici cordiale, Don Quijote în Est, Vremea întrebărilor. Cronica morală a unui timp plictisit de morală, Aventuri solitare etc, abordând apoi şi universul ficţional al romanului. Viaţa pe un peron (1981) şi Un om norocos (1984) impun o privire atentă asupra tematicii, semnificaţiilor şi formulelor narative care se regăsesc în continuarea lucrării de faţă.

E dificilă încadrarea lui Octavian Paler într-un singur curent literar. Cu siguranţă, legătura sa cu postmodernismul este evidentă. În timp ce modernismul rupe cu tradiţia, postmodernismul înglobează experienţa estetică anterioară, o recuperează creator şi ironic, ludic sau parodic.

În timp ce scriitorii modernişti erau preocupaţi de producerea textului, de actul creaţiei, adică de autoreferenţialitate, postmoderniştii redau autorului şi operei importanţa pierdută, se deschid din nou spre lume, spre real, prin biografism şi literatura cotidianului.

Exact astfel procedează şi Paler- romanele lui sunt părţi ale sinelui încifrate suficient încât doar lectorii avizaţi să le pătrundă taina.

VIAŢA PE UN PERON (1981) Să aştepţi oricât. Să aştepţi orice. Să nu-ţi aminteşti în schimb orice.Nu sunt bune decât amintirile care te

ajută să trăieşti în prezent. Să nu numeri zilele. Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie chiar dacă durează toată viaţa. Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a

umple golul în care trăim. Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu.Rugăciunea este

uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să speresingur.

Dacă gândul ăsta te ajută, nu ezita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.

Aminteşte-ţi că paradisul a fost,aproape sigur, într-o grotă.

VIAŢA PE UN PERON (1981)Viaţa pe un peron (1981) este

o confesiune, un jurnal, dar nu al eului narator, ci al fiecărui lector în parte...

Structurat în treizeci şi unu de capitole de lungimi diferite, primul capitol este cu precădere partea esentiala, pentru că este zona din care se nasc majoritatea simbolurilor romanului, descifrabile pe de-a-ntregul doar după lectura atentă a întregii lucrări.

VIAŢA PE UN PERON (1981)Gara părăsită ERO Pustiul e o gară părăsită despre care nu ştiu decât ceea ce văd... –

observaţia naratorului poate fi cauzată de faptul că era ateu, motiv pentru care se şi consideră mai târziu „mai liber decât orice păcătos”.

Avem de a face, aşadar, cu un personaj într-o gară pustie, al cărei nume poate genera fel de fel de supoziţii: EROS, EROU, ZERO... Aici este nevoit să-şi creeze un univers propriu care gravitează în jurul noţiunii de AŞTEPTARE. Este, cu siguranţă, vorba despre aceeaşi aşteptare absurdă ce alipeşte procesul kafkian al condiţiei umane de absurdul beckettian al unei aşteptări fără sens.

Profesorul de istorie redactează şi un jurnal al aşteptării sale; din cele 10 porunci se pare că porunca a treia e cea mai greu de urmat. Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Sunt bune doar amintirile care te ajută să trăieşti în prezent. Şi este atât de greu de respectat tocmai pentru că amintirile au un rol decisiv în viaţa naratorului, şi implicit a fiecăruia dintre noi.

VIAŢA PE UN PERON (1981)Mangusta şi cobrele În acest capitol apar mangusta şi cobrele, elemente emblematice pe

parcursul lecturii. Cobra- reptila înfricoşătoare şi aparent invincibilă se dovedeşte a fi vulnerabilă în faţa mangustei – patruped ce pare inofensiv la o primă observaţie. Naratorul recunoaşte o profundă admiraţie pentru acestea din urmă până în momentul în care sesizează că acestea nu riscă nimic, ele fiind imune la veninul cobrei. Aşadar, şi curajul mangustei este iluzoriu, nu este curaj propriu-zis.

Este oarecum facil de înţeles asemănărea pe care o face scriitorul între animale şi oameni. Există, în mod cert, şi în lumea noastră „cobre” şi „manguste”- însă imperfecte. Ia naştere astfel o nouă definiţie a omului: Omul este o mangustă imperfectă. Pentru că îi este frică şi e normal să-i fie frică. Pentru că are tendinţa să fugă de pericol. Viaţa pe un peron exemplifică, prin excelenţă, cazul unui roman subversiv. Folosindu-se de mijloacele specifice parabolei, autorul nu oferă vreun indiciu concret că simbolurile sau aluziile inserate în roman se referă exclusiv la regimul Ceauşescu; spectrul de referinţă este mult mai larg şi are în vedere orice regim de facură totalitaristă.

VIAŢA PE UN PERON (1981)Inadaptatul superiorNefiind capabili să se adapteze, atât naratorul cât şi

Eleonora- însoţitoarea acestuia, nu se răzvrătesc, ci aleg să abandoneze, se autoexilează. Se retrag astfel în pustiu, într-o gară părăsită pentru a aştepta. Pentru a aştepta şi atât.

Aşteptarea este un scop în sine pentru personaje şi nu o etapă tranzitorie. Gara prin care nu trece niciun tren este parabola acestei aşteptări fără sens. Şi chiar întregul roman poate fi interpretat ca o meditaţie asupra condiţiei umane. Omul se naşte, iar anii ce trec îl apropie de moarte. Aşteptarea este cuvantul definitoriu. Vorbim astfel despre o profundă meditaţie filosofică ce are la bază inutilitatea luptei într-o lume fără de sens.

VIAŢA PE UN PERON (1981) Drama pustietăţiiOctavian Paler creează un

topos imaginar angoasant, în care elementul preponderent îl formează pustiul cu multiplele sale forme de manifestare: mlaştina, marea, bălăriile, pădurea nesfârşită etc. Pustiul este refugiul personajelor paleriene, dar totodată călăul acestora. Puţin câte puţin, acesta îi devorează pe cei ce caută linişte şi alinare, datorită faptului că nu are limite. Pustiul este pustiu şi atât...

VIAŢA PE UN PERON (1981) Drama pustietăţii Să fie cazul Eleonorei şi al eroului fără nume unul

excepţional? Deşi ar părea astfel, poate, la o primă vedere, răspunsul este negativ. Peronul pustiu nu e decât un simbol pe care romancierul îl consideră universal: Chiar dacă dumneavoastră, spune povestitorul, veţi declara în sfârşit că nici gara nu există, că ea nu e decât nălucirea unei minţi rătăcite...Vă înşelaţi, domnilor, daţi-mi voie să vă spun de acum. Asemenea gări există. E plină lumea de ele. Din această perspectivă existenţialistă, gara este spaţiul sentimentului pustiu care-l bântuie pe omul modern în societate. În loc ca acesta să umple pustiul, golul mătură totul în cale şi i se substituie societăţii.

VIAŢA PE UN PERON (1981) Drama pustietăţii Într-un sens mai larg, pustiul

poate fi corespondentul singuratatii; nu vorbim însă despre o singurătate propriu-zisă, fizică, ci mai degrabă despre una interioară, metaforică.

Pustiul este, totodată, mijlocul prin care ajungem să ne analizăm mai profund şi să ne cunoaştem mai bine propriile entităţi: Pustiul m-a făcut să înţeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni.

VIAŢA PE UN PERON (1981)Iesirea din timp Timpul contează prea puţin în relatarea experienţelor

inedite ale personajelor. Atât naratorul cât şi Eleonora, corespondenţi ai cuplului adamic, aflaţi însă nu în rai, ci într-o pustietate ancestrală sunt expulzaţi din cotidian, pentru ei neexistând noţiunea de timp, ci doar fluiditatea continuă a aşteptării într-un spaţiu vag, nedefinit.

VIAŢA PE UN PERON (1981)Ieşirea din timp

Timpul îşi continuă goana spre veşnicie, fără să aibă vreo influenţă asupra gării, asupra peronului, asupra eternei aşteptări, minutarul grăbit al ceasului ilustrează impactul timpului ce are efect doar asupra celor doi, ca simbol al mişcării asupra inerţiei.

VIAŢA PE UN PERON (1981)Ieşirea din timp Din perspectiva acestei

tematici, personajele romanului se pot situa antinomic faţă de Marcel, personajul romanului proustian, care se afla În căutarea timpului pierdut... Cei doi ignoră timpul, sperând astfel să învingă lupta cu propriul destin.

Romanul se constituie astfel ca o meditaţie filosofică, o meditaţie presărată cu interpretări memorabile, paradoxuri, aserţiuni, cugetări pe teme istorice, politice, filosofice şi religioase.

Se pare că romanul a întâmpinat greutăţi la apariţie.

În acea perioadă, un manuscris trebuia să primească un referat de la altcineva decât lectorul de carte, înainte de a apărea pe piaţă. Referatul în legătură cu Viaţa pe un peron a fost scris de un domn de la Departamentul Consiliului Culturii, iar abordarea a fost total nefavorabilă, persoana în cauză opunându-se difuzării romanului din cauza ideilor pe care acesta le conţinea, idei care conturau un proces al totalitarismului de orice fel şi a celui comunist în special.

În cele din urmă, cu mari dificultăţi, romanul a apărut, cu un referat semnat de aceeaşi Georgeta Dimisianu, în care aceasta propaga ideea că lucrarea este nici mai mult nici mai puţin decât un elogiu adus Revoluţiei Franceze.

VIAŢA PE UN PERON (1981)Controverse

UN OM NOROCOS (1984) Alcătuit din 41 capitole, cel de-al

doilea roman al autorului, Un om norocos (1984) are la bază multe din tehnicile utilizate în romanul precedent: naraţiunea la persoana I, relativitatea spaţiului şi a timpului, refugiul în imaginar (din care derivă însă, în romanul secund, evaziunea onirică), predilecţia pentru parabolă, recursul la mitologie, scopul moralizator etc.

Este un roman amplu în semnificaţii, care se impune prin modernitatea formulelor narative, având mai multe chei de lectură şi un final oarecum deschis.

UN OM NOROCOS (1984)Controverse Romanul întâmpină o serie de „probleme” devenind ţinta unei "dezbateri" sinomine cu o

demascare. În prefaţa celei de-a doua ediţii, Mircea Iorgulescu evocă simulacrul de proces literar organizat

la Întreprinderea Mecanică de Utilaj Chimic şi reflectat pe larg în săptămânalul Contemporanul, sub titlul edificator Creaţia literară în faţa "instanţei" cititorilor. Exact ca în anii '50, în epoca înfloritoare a realismului socialist, cititori "indignaţi" îşi arătau ferma dezaprobare faţă de apariţia acestui roman "duşmănos", "nociv", "dăunător pentru educaţia tineretului".

În schimb, articolele scrise în apărarea lui Octavian Paler şi trimise aceleiaşi reviste de către Alexandru Paleologu, Mircea Dinescu, Mircea Iorgulescu şi Dana Dumitriu nu şi-au găsit locul în paginile Contemporanului. Unicul protest care a putut fi mediatizat s-a făcut auzit la Europa Liberă, într-o emisiune a Monicăi Lovinescu.

Cu toate că, oficial, cenzura fusese desfiinţată în Republica Socialistă România încă din 1977, Octavian Paler a devenit un autor interzis de facto.

Criticul Daniel Cristea-Enache afirmă următoarele în legătură cu acest roman:„Un om norocos” este într-adevăr o carte profund duşmănoasă, radiografiind necruţător corpul social bolnav, aproape putred, într-o dictatură cu orizontul în sine însăşi. E un roman apăsător, negru, o distopie socialistă ce deplasează liniile şi împinge lectorul, treptat, în plin coşmar. Avem aici, după cum vom vedea, o replică ficţională dată megaromanului „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, apărut în 1980, în plină "eră a ticăloşilor". În condiţiile de radicalizare a conştiinţelor, în deceniul nouă, scriitori extrem de diferiţi ca Marin Preda, Octavian Paler, Augustin Buzura ajung să evolueze pe un acelaşi culoar romanesc, folosind toate breşele existente şi deschizând, pe cont propriu, altele, pentru a figura dezastrul societăţii şi surparea individului în epoca omului nou.

UN OM NOROCOS (1984)Profilul personajului DANIEL PETRIC Personajul palerian nu are nimic din structura lui

Victor Petrini, nu aderă câtuşi de puţin la ceea ce s-ar putea numi atitudine, verticalitate, inflexiune etică. Mai degrabă complice decât opozant, mai mult om decât erou, protagonistul este conştient de propia mediocritate, asumându-şi coordonate precum laşitatea, ipocrizia, egoismul şi iresponsabilitatea moral-afectivă.

Imaginaţia îi oferă însă ceea ce talentul refuză. Visul, alcoolul, iubirea se dovedesc a fi refugii respectabile într-o existenţă anostă. Însă, atunci când totul pare să eşueze, destinul îi oferă sculptorului ratat, decăzut la condiţia de simplu cioplitor de cruci, o şansă unică, aceea de a realiza un cimitir marin din stâncile de marmură situate în apropierea unui cimitir de bătrâni. Tentaţia se dovedeşte mult prea puternică şi în Daniel Petric se trezeşte din nou artistul.

Ca şi Viaţa pe un peron, cartea se constituie sub forma unei mărturisiri; este vorba despre un Bildungsroman contopit cu trăsături ale romanului modern. Cel care se confesează este Daniel Petric, care îşi rememorează întreaga existenţă înainte de a ajunge într-un straniu azil de bătrâni. Şi, precum eroul fără nume din primul roman, acesta constată că întreaga sa viaţă nu se rezumă decât la o sumă de eşecuri succesive.

Copilăria lui Petric este în mod cert marcată de complexul oedipian. Subminat de un tată intransigent, tânărul se străduieşte din răsputeri să îşi creeze o identitate proprie, care să facă diferenţa între el şi fratele mort, Dinu, devnind un combatant al oricăror norme pe care tatăl le cerea respectate.

Arena circului este, din acest punct de vedere, o parabolă a convenţiilor sociale, iar Petric nu se lasă „îmblânzit” nicicum şi face eforturi evidente pentru a ieşi din „cuşca” propriei existenţe. La fel se va întâmpla pe tot parcursul evoluţiei sale, acesta aflându-se într-o permanentă stare de revoltă, maturizarea neaducându-i decât o mânuire cât mai abilă a maleficului.Vorbim astfel despre un anti-erou înzestrat cu o imaginaţie debordantă, dar nocivă. Experienţa unei şcoli de corecţie îi mai temperează răzvrătirea şi face din Daniel Petric un adevarăt maestru al manipularii oamenilor şi îl ajută chiar “să scape” de la spitalul de psihiatrie şi să se înscrie la Belle Arte. El va învăţa lecţia de bază a duplicităţii, linguşirea enormă a oamenilor de care depinde, pentru a-şi atrage oamenii de partea lui. La şcoala de corecţie, la spital, la Belle Arte, la închisoare, la azilul de bătrâni, el se adaptează din mers, reprimându-şi revoltele şi împrumutând faţeta uni elev (pacient, deţinut) model. Aceasta fiind masca, chipul adevărat şi lumea lăuntrică se arată, în mod excepţional, în toată abjecţia lor...

UN OM NOROCOS (1984) Profilul personajului DANIEL PETRIC

UN OM NOROCOS (1984)Oniric versus Realitate Complexitatea romanului este în strânsă

legătură cu aplecarea scriitorului spre oniric; după lectura integrală a cărţii se înţelege că deşteptatea personajului principal Daniel Petric la începutul naraţiunii a avut loc în vis, iar visele propriu-zise nu sunt decât proiecţii ale unui vis mai amplu, din care protagonistul îşi revine abia la final.

Realitatea obiectivă (care se va dovedi doar o proiecţie a imaginaţiei nocturne a lui Daniel Petric) şi visul (care este de fapt un vis în vis) alcătuiesc cele două planuri distincte ale naraţiunii, planuri care încep să şteargă barierele, permiţându-se trecerea dintr-un domeniu în celălalt. Aceasta pentru că realitatea visată prezintă aceleaşi atribute cu cea obiectivă, iar visul în vis se constituie ca o prelungire şi, implicit, ca o nuanţare a lumii materiale. (Gheorghe GLODEANU, Dimensiuni ale romanului contemporan) 

UN OM NOROCOS (1984)Cartea Azilul este un ţinut mirific, unde

se vindecă toate rănile trecutului şi chiar se uită. Împotriva uitării desăvârşite se constituie o istorie a locului, o carte în care Arhivarul instituţiei consemnează amintirile celor care convieţiuiesc în azil. Această carte poate fi interpretată ca eliberare de trecut, dar şi ca o modalitate de a pune stăpânire pe destinele celorlalţi. Dezbrăcându-se figurativ de haina trecutului, locatarii azilului preiau o identitate nouă.

 

UN OM NOROCOS (1984)Azilul-ospiciu Azilul-ospiciu este o închisoare din

care nu există scăpare, cuprins fiind între un cimitir marin, o mlaştină şi un cătun izolat. O "junglă de ierburi" şi o baltă cu "apa neagră, putredă, acoperită pe mari porţiuni de mătasea-broaştei" completează acest decor dezolant, spaţializat în regim crepuscular şi smuls parcă din timpul social pentru a-l figura mai bine pe cel istoric. Azilul e aşadar o imago mundi în distopia lui Octavian Paler, iar lumea pe care o simbolizează funcţionează după regulile şi indicaţiile unui Dumnezeu absent: Bătrânul despre care toţi vorbesc, dar pe care nimeni nu l-a mai văzut.

Lumea în care vieţuieşte sculptorul este o copie fidelă a societăţii acelei perioade: azilul- universul perfect îngustat, în care ai posibilitatea să devii Cineva dintr-un mediocru insipid şi fără talent, singura condiţie pusă fiind renunţarea la propriul trecut şi preluarea unei noi identităţi, după vizita făcută Arhivarului.

Bătrânii sunt, într-o anumită măsură, produsul sistemului în mijlocul căruia se află. Perfect adaptaţi, ei creează în jurul lor dispute, sunt ticăloşi şi cruzi, schimbându-şi comportamentul după cum le-o cere interesul. Relaţiile de forţă devin vizibile pe măsură ce avansăm în lectura romanului.

E tot mai clară şi miza subversivă a autorului, a cărui construcţie parabolică se explicitează progresiv, într-o acceleraţie a demistificaţiei. Azilul-ospiciu este o închisoare din care nu există, practic, scăpare, un "orizont îmbâcsit" şi "închircit", cuprins între un cimitir marin, o mlaştină şi un cătun izolat. O "junglă de ierburi" şi o baltă cu "apa neagră, putredă, acoperită pe mari porţiuni de mătasea-broaştei" completează acest decor dezolant, spaţializat în regim crepuscular şi smuls parcă din timpul social pentru a-l figura mai bine pe cel istoric.

UN OM NOROCOS (1984) Azilul-ospiciu

UN OM NOROCOS (1984) Profilul personajului DANIEL PETRIC Daniel Petric - pseudonimul sub

care se ascunde un om hăituit de mediocritate în deliranta Românie a anului 1984; un azil de bătrâni- ascunzătoarea perfectă, care te face să respiri şi, totodată, să te înăbuşi; cioplitor de monumente funerare- meseria care îţi dă senzaţia că deţii controlul asupra destinului celorlalţi; bătrânul- metafora sub care se camuflează sistemul, o inexistenţă fără de care siguranţa oamenilor s-ar prăbuşi, sinuciderea, crima şi moartea - cele trei ipostaze ale dispariţiei dragostei, prieteniei şi eului. “Omul norocos” este antifraza perfectă pentru a defini o persoană incapabilă de iubire, deoarece a învăţat să supravieţuiască prin ură.

UN OM NOROCOS (1984)Personaje marcante Din amalgamul de personaje se remarcă Bătrânul şi Profetul, ambii

reprezentanţi ai Puterii. Bătrânul este un personaj misterios, care nu a fost întâlnit de nimeni, dar în legătură cu care se vehiculează fele de fel de legende. Se spune despre el că a fost căpitan de vapor în tinereţe, contactând într-o călătorie aşa-numita boală a deşertului, motiv pentru care işi construieşte un deşert artificial- o sală tapetată cu oglinzi din care nu iese niciodată. Momentul de maximă intensitate al romanului este dat de apariţia Bătrânului şi de explicaţia acestuia cum că l-a folosit pe Daniel Petric pentru a-şi verifica ipotezele despre condiţia umană. Profetul este celălalt pilon al Puterii, conducătorul spiritual al cătunului de pescari, încărcat fiind şi el de o aură mitică.

  Remarcabil este şi psihiatrul Dinu prin faptul că este unicul dintre cei din

azil care reuşeşte să-şi păstreze identitatea veche ţinând în secret un jurnal. Lectura notelor sale de jurnal face ca genul memorialistic să pătrundă în roman, Dinu devenind o a doua voce narativă a cărţii. Existenţa psihiatrului se aseamănă cu cea a lui Daniel Petric, constituindu-se şi ea pe un lanţ de eşecuri.

Personajele par nefiltrate, amestecate, cu impulsuri contrare care le scutură ca pe nişte păpuşi dezarticulate. Cei care ştiu cu adevărat ce vor sunt cu un cap deasupra celorlalţi: Mopsul, Arhivarul, Moaşa, faţete ale terorii exercitate de inexistentul Bătrân, diferenţiale şi demonice. Lui Petric îi cresc acţiunile atunci când se intersectează cu această piramidă a puterii şi mai ales când ajunge, întâmplător, în vârful ei vid. Cu aceeaşi dorinţă infantilă de a-i impresiona pe toţi, de a lua piuitul celor din jur, el începe să fabuleze în cercul mort al bătrânilor, inventând întâlniri şi istorii cu Bătrânul, povestindu-i, chipurile, viaţa.

Azilul este o parabolă a societăţii dezumanizate, iar Bătrânul reprezintă mitul Puterii Absolute. Invocat de toţi, dar nevăzut de nimeni, Bătrânul e o inexistenţă necesară, fără de care siguranţa oamenilor s-ar prăbuşi. Astfel se explică reacţia bătrânilor când află că Omul din sala cu oglinzi nu există. Fără Conducător, azilul şi vieţile lor ar merge în gol. Întreg programul, tot desfăşurătorul cotidian, bârfele, comentariile, curiozităţile, gesturile şi maniile fiecăruia ar face implozie.

UN OM NOROCOS (1984) Personaje marcante

Paradoxal însă, cartea nu face altceva decât să îşi infirme titlul. Aceasta pentru că Petric suferă şi el de blestemul regelui Midas, distrugând tot ceea ce atinge: Tot ce atingeam murdăream aşadar şi transformam în pustiu. Nu mai exista nimeni care să-mi fie aproape, nu mă mai lega nimic de alţii, făcusem tot ce depinsese de mine ca pustiul din jurul meu să fie cât mai mare şi ca să nu mai am nimic sfânt.

Sfârşitul romanului este de-a dreptul antrenant: azilul arde, focul purificând locul de blestem. Ritmul naraţiunii se accelerează, grăbind astfel deznodământul, pentru a se afla în final că totul nu a fost decât un vis, o proiecţie în imaginar a aspiraţiilor camuflate în regim diurn ale sculptorului Daniel Petric. Coborârea în „era raţiunii” nu este, cu toate acestea, deplină, de unde şi finalul deschis al cărţii, care îşi lasă cititorul să opteze pentru una din multiplele posibilităţi sugerate. (Gheorghe GLODEANU, Dimensiuni ale romanului contemporan)

 

UN OM NOROCOS (1984)Sau... NU?

Opere:  

Paler, Octavian, Viaţa pe un peron, Ed. Litera, Bucureşti, 2009.Paler, Octavian, Un om norocos, Ed. Polirom, ed. a II-a, Iaşi, 2008.

Bibliografie critică:  Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardism, decadenţă, kitsch, postmodernism, Ed. Univers, Bucureşti, 1995.Chevalier, Jean şi Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1969.Cioculescu, Şerban, Contraponderea nihilismului etic, Revista Flacăra, nr. 7, 1982.Cristea-Enache, Daniel, Convorbiri cu Octavian Paler, Ed. Corint, Bucureşti, 2008.Cristea-Enache, Daniel, Prefaţă la „Viaţa pe un peron”, Ed. Litera, Bucureşti, 2009.Cristea-Enache, Daniel, Monştrii din azilul de bătrâni, Ziarul Financiar- Ziarul de Duminică, 2009.Glodeanu, Gheorghe, Dimensiuni ale romanului contemporan, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1998.Pop, Ion, Dicţionar analitic de opere literare româneşti (vol I), Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007.Simuţ, Ion, Europenitatea romanului românesc contemporan, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, 2008.

       

BIBLIOGRAFIE