SIMBOLUL CREŞTIN – MOTIV ORNAMENTAL ÎN ARTA POPULARĂ DIN NORDUL JUDEŢULUI OLT

Indiferent de perioada istorică, în orice societate, semnul a reprezentat şi

reprezintă o necesitate a omului de a înţelege sensul, de a prelucra sensul şi de a-l

împărtăşi. Orice tip de comunicare are la bază un sistem elaborat de semne care

facilitează înţelegerea unor domenii de către un anumit grup de indivizi. Natura

simbolului şi procesul simbolizării sunt adânc înrădăcinate în fiinţa umană, viaţa,

cunoaşterea, fiind imposibile fără existenţa semnului. Cum ar fi, de exemplu, dacă

într-o zi ne-am trezi fără cruci pe biserici?

În primele trei veacuri, creştinismul a avut, dacă ne putem exprima astfel, un

statut de religie ilicită. Născut într-o societate politeistă, a fost perceput ca o

revoluţie împotriva educaţiei religioase primite de întreaga societate până atunci,

motiv pentru care a fost interzis. Astfel că, în primele trei veacuri, creştinismul

foloseşte un limbaj plastic încifrat. A fost necesară elaborarea unui sistem complex

de semne, inaccesibil celor care nu aveau legături mai mult sau mai puţin directe, cu

creştinismul. O mare parte dintre simbolurile creştine au fost preluate din păgânism

şi revalorizate. Simbolurile păgâne sunt investite cu sensuri specifice creştine, mult

mai bogate şi mai profunde.

Dacă pentru păgâni anotimpurile erau semne ale vieţii, pentru creştini devin

simbol al învierii. Grădina, finicul, porumbelul sau păunul evocă paradisul ceresc.

Corabia, simbol al sufletelor către lumea de dincolo devine simbolul bisericii,

al sufletului pe care îl conduce spre Dumnezeu.

Crucea, Mielul şi Leul sunt cele trei simboluri unice sub care este reprezentat

Iisus Hristos. În iconografie, crucea îl reprezintă pe Hristos, este simbolul Său.

Crucea era unul din semnele caracteristice prin care se recunoşteau adepţii

creştinismului.

Viţa de vie simbolizează pământul făgăduinţei.

Peştele este un alt simbol al lui Iisus Hristos, reprezentat în picturile

catacombelor, pe sarcofage, pe diferite obiecte, inclusiv medalioane pe care creştinii

le purtau la gât. Extinderea acestui simbol este firească dacă avem în vedere că

însuşi Iisus Hristos îl foloseşte în pilda năvodului. Imaginea unui peşte mare

înconjurat de alţi peşti simbolizează pe Iisus Hristos în mijlocul creştinilor.

Veneraţia peştelui în timpul persecuţiilor din vremea împăraţilor de la Nero (54 –

68) la Diocleţian (284 – 305) este legată de credinţa că literele numelui său în limba

greacă - Ichthys – reprezintă iniţialele câte unui cuvânt din sintagma Iesous

Christos Theou Yios Soter, adică Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul.

Peştele, despre care tradiţia consemnează că a fost mâncat de Iisus Hristos după

înviere devine astfel şi un simbol al mesei euharistice, fiind asociat destul de

frecvent cu pâinea.

O parte din aceste simboluri creştine au fost preluate de meşterii populari şi

transformate în motive decorative. O foarte bogată şi continuă tradiţie stă la baza

ornamenticii populare din judeţul Olt.

Partea de nord a judeţului Olt constituie, din punct de vedere etnografic o

unitate bine conturată prin trăsături proprii, evidente în domeniul arhitecturii,

interiorului, ţesăturilor, portului popular, perfect integrată în unitatea morfologico –

stilistică naţională.

Fiind o zonă cu păduri întinse, materialul lemnos necesar construcţiilor a fost

asigurat din abundenţă. Ridicarea construcţiilor se făcea de către meşteri populari

specializaţi, răspândiţi în mai toate satele. Materia primă de bază fiind prezentă

pretutindeni, în zona respectivă aproape totul era din lemn: casa, dependinţele,

bisericile, etc.. Construcţiile ridicate de meşterii populari, atât cele civile cât şi cele

comunitare sunt foarte valoroase prin arhitectură, prin tehnica de construcţie, prin

tipologie şi elementele decorative.

Din păcate, în prezent numărul acestor monumente de arhitectură vernaculară

este foarte mic, comparativ cu ceea ce a existat în perioada medievală. Cele care se

mai păstrează datează din a doua jumătate a secolului al XIX – lea şi primele

decenii ale secolului XX. Totuşi, astfel de monumente au existat cu mult înainte de

această dată, având în vedere faptul că satele din zona respectivă, în marea lor

majoritate sunt atestate documentar înainte de anul 1500, iar descoperirile

arheologice demonstrează o continuă locuire pe aceste meleaguri încă din paleolitic

( 1. 400. 000/ 1. 200. 000 – 15.000 a. Chr.).

În cadrul monumentelor de lemn care au dăinuit până azi, la loc de frunte se

înscriu minunatele biserici de lemn declarate monumente istorice:

1. Ştefăneşti – Leleasca (fig. 1a, 1b), cu hramul „Adormirea Maicii

Domnului”, datată 1766/ 1771;

2. Ibăneşti – Cungrea (fig. 2), cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, datată

1795;

3. Vitomireşti, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, datată 1795;

4. Doneşti – Vitomireşti, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”,

datată 1795;

5. Cornăţel – Poboru, cu hramul „Sfinţii Arhangheli”, datată 1806;

6. Alunişu de Sus, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, datată 1812;

7. Momaiu – Tătuleşti, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, datată 1817;

8. Gojgărei – Topana, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, datată 1818;

9. Seaca –, cu hramul „Sfânta Treime”, datată 1856;

Din păcate, nu se cunosc date despre bisericile de lemn din nordul judeţului

Olt. Lipsa pisaniilor – care ne-ar fi furnizat unele informaţii - este completată doar

de memoria colectivă. Sătenii ştiu că bisericile au fost făcute de moşii şi strămoşii

lor şi din acest motiv există un adevărat cult pentru ele, un respect pentru înaintaşi.

Acest lucru reiese şi din Catagrafia Eparhiei Argeş la 1824. Aici regăsim ca un

laitmotiv însemnarea „făcută de noriaşi”. Deducem că la ridicarea unei biserici

participa tot satul.

În prelucrarea lemnului, meşterul popular a ştiut să îmbine diferite tehnici

decorative pentru a obţine o bogată gamă de motive şi compoziţii decorative:

cioplirea, sculptarea, crestarea, scrijelirea, traforajul, etc.. bisericile de lemn din

nordul judeţului Olt sunt remarcabile prin bogăţia elementelor decorative executate

prin cioplire sau sculptare: brâu în formă de funie împletită, stâlpi fasonaţi dintr-o

singură bucată de lemn de stejar, cu diferite forme de decor: crestături în zig – zag,

spirale, caneluri în torsadă, console în formă de cap de cal.

Comparând aceste biserici cu casele ţărăneşti din zonă, constatăm o serie de

similitudini, dintre care se detaşează cu pregnanţă câteva: folosirea cununilor de

lemn dispuse orizontal şi prinse la capete cu „cheotori”, orientarea longitudinală a

construcţiilor, prezenţa pridvorului mărginit sau nu de balustradă cu stâlpi,

predilecţia pentru elementele de decor sculptate sau crestate.

La bisericile de la Ştefăneşti – Leleasca şi Momaiu – Tătuleşti întâlnim

consolele terminate sub forma de cap de cal executat stilizat sau realist. Acest motiv

decorativ foarte răspândit în judeţul Olt îl întâlnim şi la fântâni, el fiind folosit în

trecut la decorarea cosoroabelor de la intrarea în bordei (la gârliciul bordeiului).

Calul simbolizează atât ataşamentul omului faţă de acest animal cât şi asinul folosit

de Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim.

Toate bisericile de lemn din judeţul Olt au ca decor exterior brâul în formă de

funie împletită, sculptat direct pe grinzile de la jumătatea pereţilor şi în mod

obligatoriu el înconjoară clădirea (fig. 3). Porneşte de sub fereastra altarului, aflată

pe axul longitudinal al clădirii, de o parte şi de alta invers răsucit până la uşa de la

intrare de pe latura opusă. Stâlpii pridvorului sunt au decor stilizat, motivele fiind

cel mai adesea identice la toate bisericile – rozeta solară, spicul de grâu, spirala

(Planşa 1, 2, 3).

Bisericile din nordul judeţului Olt, unitare ca structură şi ca stil decorativ,

atestă o veche şi bogată tradiţie în arta de a construi şi de a înfrumuseţa lăcaşurile de

cult din această zonă.

Un alt simbol creştin este, după cum am menţionat deja, viţa de vie.

Viţa de vie şi vinul sunt legate de unele din cele mai vechi credinţe ale

omenirii făcând parte din fondul mitologic universal, crescut probabil în paralel cu

biruinţele omului smulse uneori naturii odinioară ostile.

Încă din prima fază a închegării societăţii, când au început să fie plăsmuite

basmele cu eroi legendari şi a prins să se înfiripe mitul zeilor, viţa de vie a fost

socotită simbol al fecundităţii şi al sănătăţii, iar vinul apreciat ca nectar al zeilor.

În tradiţia arhaică, via este expresia vegetală a nemuririi, simbol al tinereţii şi

vieţii veşnice. Semnul vieţii la sumerieni era o frunză de viţă. „Această plantă era

consacrată Marilor Zeiţe. Zeiţa –Mumă era numită, la început, Mama-Butuc- de-

viţă – de - vie sau Zeiţa Butuc de viţă – de - vie. Mishna afirmă că arborele ştiinţei

binelui şi răului era o vie ［...］Motivul femeie goală–vie s-a transmis de asemenea

în legendele apocrife creştine. Vinul rezultat din strugurii produşi de viţa de vie are

numeroase semnificaţii şi valori simbolice. El este şi simbol al vieţii, iar culorile

vinului, roşu şi alb, alcătuiesc o sinteză chtono - uraniană; se apropie de soma

vedică, asemeni plantei cu acelaşi nume care produce substanţa nemuririi, adusă

celor muritori de un vultur.

Vinul ca băutură miraculoasă era element central şi în cultul lui Dionysos

(Bachus), zeitate grecească de origine tracă. „Viţa de vie cu ciorchinii săi constituia

manifestarea cea mai caracteristică a lui Dionysos, dar el era în acelaşi timp şi zeu

al arborilor în general”. Dionysos era „conceput ca o zeitate agricolă şi a grâului”.

A murit, după mai multe metamorfoze, de moarte violentă, dar a înviat. În forme

târzii ale cultului lui Dionysos, când, se pare, s-au rupt „punţile ce legau simbolica

zeului de sacrificarea diferitelor lui reprezentări animaliere, se spune că ţapul

trebuia sacrificat (cu prilejul sărbătoririi lui Dionysos, n.n.) drept pedeapsă pentru

„profanarea viţei de vie de care zeul se îngrijea în mod deosebit”. Atât de

importantă devenise atunci cultura viţei de vie, încât prejudiciile pe care cineva le-

ar fi adus acestei culturi ajungeau să fie considerate un adevărat sacrilegiu.

În textul biblic via şi, implicit, cultivarea acesteia apar atât cu semnificaţie

directă, cât şi sub o formă figurată. Textele Evangheliilor lui Matei, Marcu şi Luca

amintesc de oamenii care plantează vie, tocmesc lucrători şi aşteaptă să se bucure de

roadele muncii lor. Figurat, via este comparată cu împărăţia cerurilor. Mântuitorul a

venit să facă „via să rodească - împărăţia lui Dumnezeu pe pământ -, El fiind „viaţa

adevărată”. În textele evanghelice, sub această formă figurată, viţa de vie

subsumează şi ideea unei legături în cadrul comunităţii, inclusiv legătura de sânge.

În iconografia ortodoxă sunt zugrăvite mlădiţele ce se desprind din trupul

Mântuitorului, imagine a cunoscutelor cuvinte pe care le adresează el apostolilor

„Eu sunt via, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce

multă roadă”.

Şi Vechiul Testament acordă o atenţie deosebită semnificaţiei viţei de vie,

privită aproape ca un arbore sacru, alături de măslin şi smochin. În Cartea

Judecăţilor se spune cum „s-au dus odată copacii să-şi ungă împărat peste ei şi au

zis ［...］către viţa de vie: Vino tu şi domneşte peste noi! Şi viţa de vie a zis către

ei: Cum să-mi las eu mustul meu care veseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni şi să mă

duc să cârmuiesc copacii”. Este remarcabilă valoarea pozitivă permanentă cu care

este „înzestrată viţa de vie. Ea simbolizează şi „eliberarea”, răscumpărarea, are ceea

ce s-ar putea numi o „valoare mesianică”. „［ ...］ într-o singură zi voi îndepărta

nedreptatea din ţara aceasta. În ziua aceea ［ ...］ fiecare dintre voi va pofti pe

aproapele său sub viţa şi sub smochinul său”.

Vinul, purtător al unor simboluri şi valenţe euharistice, este asociat cu

evenimente marcante din riturile de trecere: naştere, căsătorie, moarte. Substanţă

esenţială pentru împlinirea ritualurilor prilejuite de înhumarea morţilor, dar şi a

diferitelor comemorări (parastase) vinul este mijlocitorul efectuării contactelor

dintre membrii „bisericii luptătoare” şi ai celei „biruitoare” cu „lumea celor drepţi”,

„trecuţi la cele veşnice”. Pelerinajul la morminte, însoţite sau nu de bocete, libaţiile

sau stropirea cu vin şi apă a colacilor, colivei, agapele funerare, darurile oferite sub

forma alimentelor, între care este inclus vinul, sunt repere obligatorii în

desfăşurarea acestor ceremonialuri.

În libaţii vinul cu care se stropeşte sau care se consumă la agape funerare

este, pe de o parte purtător al semnificaţie euharistice (sângele lui Hristos, care se

varsă „spre iertarea păcatelor” în preajma celor răposaţi) fără a fi consacrat ritualul

impus de taina împărtăşaniei. Pe de altă parte, prin înghiţire sau absorbire, el este

substanţa simbolică, purtătoarea şi diversificatoarea de viaţă.

Ca atâtea alte aspecte ale vieţii şi culturii dezvoltate pe teritoriul locuit de

români, viţa de vie şi vinul au o străveche tradiţie şi o lungă istorie, menţionând

simplul fapt al extinderii în ţara noastră nu numai a unor zone viticole de tradiţie

preromană ci şi a unor specii fosile înrudite cu viţa din îndepărtate ere geologice.

Cultura masivă a viţei de vie şi, se pare, excesele dacilor, consumatori de vin, au

impus, spune legenda, stârpirea viilor din ordinul marelui preot Deceneu, acţiune

politico - administrativă nereuşită, după cum o atestă marile podgorii româneşti de

astăzi, faptul că strugurii figurează pe medalia „Dacia Felix” bătută cu prilejul

cuceririi de către Traian a Daciei şi după cum putem judeca citind versurile lui

Ovidiu, exilat la Tomis, trăitor mai aproape de epoca în chestiune:

„Şi-n vas îngheaţă vinul

De-l scoţi în bolovani, păstrând figura oalei

Şi-n loc de-a soarbe spuma, mănânci bucăţi de vin”.

Alte ţesături pe care apare destul de des motivul viţei de vie sunt căpătâiele

din lână şi cânepă lucrate în două iţe şi alese cu motivul stilizat sau redat cât mai

realist.

Pe teritoriul judeţului Olt frecvenţa motivului ornamental al viţei de vie - care

reprezintă cunoscute simboluri creştine sau care subliniază comunitatea dintre fiinţa

creatorului şi natură - în toate domeniile artei populare (în forme stilizate sau într-un

desen mai liber) este atât de mare încât nu se pot prezenta decât foarte puţine

exemplare.

În nordul judeţului Olt, pe multe prosoape şi feţe de pernă, unele alese în

război, altele cusute în “punct românesc” motivul ornamental al viţei de vie apare în

diferite feluri, uneori asociat cu motive avimorfe sau antropomorfe. Ele alcătuiesc

una din cele mai vaste, bogate şi unitare categorii a textilelor populare româneşti. Se

întâlnesc în orice casă, fiind folosite fie la diverse trebuinţe gospodăreşti, fie ca

element important al decorului de interior. Le întâlnim în cadrul celor mai variate

manifestări ale vieţii sociale, îndeosebi cele cu caracter ceremonial, dintre care mai

importante sunt nunta şi înmormântarea.

Motivul ornamental al viţei de vie apare foarte des şi pe piesele de port

popular. Cele mai numeroase piese pe care apare acest motiv sunt maramele din

borangic care erau purtate de femei doar în zilele de sărbătoare. Aceste piese sunt

nelipsite din inventarul de nuntă ( pe vremuri foile de zestre), cu care prilej, se

dăruiesc rudelor apropiate sau anumitor participanţi la ceremonialul nunţii. Alte

piese ale costumului popular unde motivul ornamental al viţei de vie apare în toată

splendoarea sunt cămăşile (iile) şi poalele ţesute în război.

Astfel privită, fiecare creaţie îşi are viaţa sa lăuntrică şi lume sa de idei, de

gânduri şi vise, de simţiri, pe care o figurează şi o poartă peste veacuri, lume care ne

stă şi astăzi ca mărturie a sensibilităţii sufletului strămoşesc pe diferite trepte ale

civilizaţiei.

„Ornamentica, prin invenţia ei de forme libere, de sine stătătoare, ades mai

presus de natură şi de orice context al ei, ornamentica prin născocirile ei liniare, prin

ritmica şi culorile utilizate, trebuie privită ca expresie directă, ca spovedanie şi

comunicare a unui duh”.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 1975, p. 121- Ioan 15-5.

Blaga, L., Scrieri despre artă, Bucureşti, 1970.

Borza, Al., Dicţionar etnobotanic, 1985.

Catagrafia Eparhiei Argeş – 1824.

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. 3, P-Z, Editura

Artemis, Bucureşti, 1995.

Creţeanu, Radu, Biserici de lemn din Muntenia, Bucureşti, Editura Meridiane,

1968.

Frazer, James George, Creanga de aur, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.

Giurescu, C. C., Istoricul podgoriei Odobeşti, Bucureşti, 1969.

Iorga, Nicolae, Istoria bisericii româneşti, ed. a II – a, Bucureşti, 1930.

Ispas, Sabina, Simbolica viţei de vie în textul epic versificat, în „Datini”, nr.2,

1998.

Mincă, Aurelia, Butoi, Mihail, Monumente istorice şi de artă, Bucureşti, Editura

Meridiane, 1984.

Mircea, Ioan, Dicţionar al Noului Testament, A-Z, Bucureşti, 1984.

Petrescu, Paul, Arcade în timp, Bucureşti, 1983.

Teodorescu, I. C., Teodorescu, Şt. C., Mihalca, Gh., Viţa de vie şi vinul de-a

lungul veacurilor, Bucureşti, 1966.