Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa, ca reacţie împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă.

Considerat din perspectiva social-istorică, simbolismul apare ca produs şi expresie a stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor societăţii capitaliste de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moreas, care în 1886, a publicat un celebru articol-manifest, ”Le symbolisme”.

Simbolismul în literatura română

Poezia simbolistă românească apare la sfârşitul secolului al XIX-lea, perioadă măcinată de adânci contradicţii sociale.

Ca şi în Franţa, simbolismul este şi la noi produsul oraşului, el se naşte împotriva inflaţiei de poezie minoră a epigonilor eminescieni şi a semănătorismului, cum făcea abuz de teme morale, de limbaj ţărănesc, de „ţărănism sectar”(Ovid Densusianu).

„Simbolismul românesc parcurge o etapă estetico-teoretică, începând din 1880, prin Al. Macedonski, o perioadă de căutări şi experienţe (1892-1908), una de plenitudine(1908-1914) şi, în sfârşit, una de declin (1914-1920).”-Lidia Bote

Simbolismul s-a manifestat în literatura română aproape sincronic cu simbolismul european, avându-l ca teoretician pe Alexandru Macedonski, conducător al cercului de la revista „Literatorul”. Iniţial, respins de reprezentanţii Junimii (Titu Maiorescu, I. L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu), de scriitorii de la „Contemporanul”, ca şi de orientările tradiţionaliste. (sămănătorismul şi poporanismul), simbolismul românesc s-a impus prin poeţi reprezentativi, după anul 1900: Dimitrie Anghel (volumul „În grădină”-1905), Ştefan Petică(volumul „Fecioare în alb”-1902), Ion Minulescu (volumul „Romanţe pentru mai târziu”-1908) şi George Bacovia (volumul „Plumb”-1916).

Trăsăturile simbolismului

Termenul de „simbolism” provine din cuvântul grecesc „symbolon ” ,intrat în limbă prin filieră franceză. Odată cu evoluţia limbajului, simbolul a devenit tot mai complex, folosindu-se în toate domeniile culturii, iar în literatură este un mod de constituire a imaginii artistice.

Simbolul literar concentrează în imagini elemente ale realului cu un grad mai mic sau mai mare de generalizare. În simbolism raportul dintre simbol şi realitate este sugerat.

Sugestia

La baza tehnicii simboliste stă sugestia, corespondenţele, clar-obscurul, spleen-ul, starea de inefabil, simbolul se realizează prin sugestie, de aceea Baudelaire numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”. Ei comunică mai ales senzaţii (olfactive, vizuale) corespunzătoare unor stări sufleteşti.

Corespondenţele

Sunt un mod de sondare, de luminare a zonelor ascunse ale realităţii.Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul poetului (universul mic) şi lume (universul mare) care se traduc la nivelul receptivităţii prin simboluri.

Muzica

Simboliştii vor plasa în lumea de obiecte şi fenomene starea de inefabil, de taină, care nu poate fi descrisă şi expusă, ci numai sugerată, astfel arta simbolistă se apropie atât de mult de muzică. Cuvintele capătă nuanţe subtile, ele devin muzică.

Instrumentalismul

Face confuzie între muzicalitate şi sonoritate, precum Ghil, uneori Macedonski, Minulescu. Este subliniată şi o muzică interioară la Bacovia, care a asimilat muzica, în sensul că ea sugerează stări de spirit, în timp ce la Minulescu ea rămâne adesea exterioară.

Prozodia

Marea invocaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie introducerea în poezie a versului liber, însă nu toţi poeţii simbolişti au renunţat la versificaţia clasică (Mallarme, Verlaine, Rimbaud). Versul liber produce efecte muzicale deosebite.

Universul simbolist s-a remarcat prin următoarele

teme şi motive lirice:

motivul citadin al oraşului sau al târgului provincial, ale căror monotonie şi viaţă mediocre provoacă nevoia de evadare spirituală în tărâmuri misterioase;

motivul ploii şi al toamnei, care apare în mod constat la toţi simboliştii;

motivul iubirii întelese nu ca împlinire ideală, ci resimţite ca nevroză;

motivul instrumentelor muzica care acompaniaza melancolia sufletească şi exprimă emoţii grave ori violente;

motivul solitudinii finite, care descinde din poezia romantică..

Instrumentele muzicale Simbolismul aduce în poezie o gamă de instrumente muzicale, realizând corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical: vioara, violina exprimă emoţii grave; clavirul-tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii; fluierul este funebru; fanfara trezeşte melancolii;

Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale, piculina este o pictură parfumată a primăverii;

EvadărileEvadările, tentaţia avântării spre mari , tentaţia avântării spre mari depărtări cu miraje şi tărâmuri misterioase;depărtări cu miraje şi tărâmuri misterioase;

NaturaNatura Spre deosebire de poezia romantică, Spre deosebire de poezia romantică, natura nu mai este subiect, ci stare sufletească, natura nu mai este subiect, ci stare sufletească, exprimată muzical ori cromatic, sau decor.exprimată muzical ori cromatic, sau decor. Astfel, Astfel, parcul, grădina, statuiile, orizonturile marine sunt parcul, grădina, statuiile, orizonturile marine sunt prezentate static.prezentate static.

TTema marii plecăriema marii plecări, concepută ca o călătorie , concepută ca o călătorie eternal spre necunoscut;eternal spre necunoscut;

Iubirea Simboliştii nu încadrează tematica iubirii în contextul naturii. Poeţii vor găsi însă corespondenţe în comunicarea sentimentelor. Ei vor exprima uneori şi direct sentimentul, implicând trăiri intense, manifestate prin reacţii vitaliste (Macedonski), sau maladive(Bacovia).

In simbolism, imaginea singuratăţii işi pierde grandoarea, devenind elegiacă şi intimă. Efectele ei sunt melancolia şi spleenul, un amestec de tristeţe, dezolare şi plictiseală profundă. Spleenul simbolist a fost exprimat, prima oară în literatura universală, de Ch.Baudelaire, iar la noi, de Ştefan Petică, Traian Demetrescu şi, mai ales, de George Bacovia.

GEORGE BACOVIA , pe numele său adevărat George Vasiliu, s-a născut în septembrie 1881 la Bacău, tatăl său fiind comerciant. Urmează cursurile liceului din oraşul natal, apoi Facultatea de Drept din laşi, dar nu profesează niciodată avocatura, ci ocupă diferite slujbe cum ar fi cele de copist, ajutor de contabil, referent, bibliotecar.

Debutează în revista "Literatorul" a lui Al.Macedonski cu poezia "Şi toate", semnată B.George, frecventând totodată şi cenaclul cu acelaşi nume. în volum debutează în 1916, cu titlul sugestiv simbolistic "Plumb". Creaţia sa poetică este apreciată cu premii semnificative ale vremii, ca cel acordat de Ministerul Artelor sau de Societatea Scriitorilor Români. Moare la Bucureşti, la 22 mai 1957

Despre G. Bacovia , N.Manolescu afirma ca ,,este simbolist prin formatie , dar care si depaseste epoca , apartinand poeziei moderne ca unul dintre marii precursori” .

Implicarea simbolismului in opera lui Bacovia este evidenta, intrucat acesta recurge la : simboluri , sugestii , corespondente , muzicalitate , prozodie . Influentele resimtite in poemele sale sunt diverse : E.A Poe , Rollinat , Verlaine , Baudelaire , s.a .Temele si motivele simboliste preluate de poet ar fi : conditia poetului si a poeziei , motivul singuratatii , melancolia , evadarile , natura romantica , starea de nevroza , culorile si muzica , poezia targului, s.a. Declararea atasamentului fata de simbolisti se regaseste in volumul “Cu voi” .

Bacovia are voluptatea mortii , a dezagregarii , a trecerii in neant si toate simbolurile poeziei sale conduc catre aceasta idee. Cel mai adesea fixarea cadrului in care si plaseaza simbolurile are loc toamna si iarna , cel dintai dintre aceste anotimpuri fiind prin excelenta el insusi un simbol al mortii . Caderea frunzelor apare in plan strict vegetativ al naturii ca o eliberare , stare catre care , cazand in moarte in plan uman tinde sa ajunga si poetul , impreuna cu iubita lui , precum in “Note de toamna” . In ceea ce priveste primavara , poetul ii contrapune latura sumbra a existentei , si de aceea el nu scrie poezii senine si optimiste ci Nervi si Note melancolice .

Limbalui poetului se rezuma la ”solitar”, “funerar”, “secular”, “sinistru”, ”hidos”, “carbonizat”, “lugubru”, ”junebru”, “barbar”, ”satanic” etc. exprimand participarea lui la o lume a cartilor si a culturii.

Temele fundamentale ale liricii Temele fundamentale ale liricii bacoviene:bacoviene:

  

11.. Singurătatea (solitudinea)Singurătatea (solitudinea) este una din este una din temele predilecte ale lui G.Bacovia, constituind şi temele predilecte ale lui G.Bacovia, constituind şi principala sa componentă spirituală. principala sa componentă spirituală. ("Miezul ("Miezul nopţii").nopţii").

DragosteaDragostea sausau actul reflex al creaţieiactul reflex al creaţiei sunt sunt singurele elemente salvatoare într-o singurătate ca singurele elemente salvatoare într-o singurătate ca o tortură pentru poet, care se simte bine numai în o tortură pentru poet, care se simte bine numai în intimitatea protectoare a camerei intimitatea protectoare a camerei iubiteiiubitei("Decembre').("Decembre').

2. Lumea oraşului de provincie, a târgului sufocant care este, probabil Bacăul, ilustrează  o lume bolnavă, degradată fizic şi psihic:

Mahalaua populată de o lume fizică, aflată în descompunere lentă, sub acţiunea intemperiilor: ploaia, zăpada, vântul, frigul, ceaţa şi arşiţa, în nopţi halucinante de toamnă sau iarnă (“Sonet”).

Oraşul in ruină, în descompunere, în care coexistă cadavrele în descompunere cu fastul burghez, cu iluminatul electric, iar poetul, alungat din propria sa locuinţă, este bântuit de obsesii, spaime şi nevroze(“Singur”;”Décor”).

Oraşul înspăimântător, periculos pentru viaţa omului, în care se petrec fapte zguduitoare, cum ar fi scenele de viol("In parc").

Oraşul văzut ca un muzeu al figurilor de ceară este ilustrat în poezia "Panoramă".

3. 3. NaturaNatura se  afla  sub  puterea  unor forţe se  afla  sub  puterea  unor forţe distructivedistructive,  natura bacoviană fiind o stare de spirit. ,  natura bacoviană fiind o stare de spirit. anotimpurile sunt obsedante şi creează stări anotimpurile sunt obsedante şi creează stări nevrotice,fiind intalnite in poezianevrotice,fiind intalnite in poezia "Moină". "Moină".

    ApaApa nu este un simbol al vieţii, ca la Eminescu, nu este un simbol al vieţii, ca la Eminescu, ci este un element distrugător de materie, ci este un element distrugător de materie, degradant, provocatoare de disperare, de isterie. degradant, provocatoare de disperare, de isterie. ("Lacustrii").("Lacustrii").

    Zăpezi apocalipticeZăpezi apocaliptice care acoperă, astupă fără care acoperă, astupă fără posibilitate de scăpare, întreaga existenţă posibilitate de scăpare, întreaga existenţă umană("Tablou de iarnă").umană("Tablou de iarnă").

PrimăvaraPrimăvara bacovianăbacoviană este provocatoare de este provocatoare de isterie, de nevroză, nu este anotimul renaşterii la isterie, de nevroză, nu este anotimul renaşterii la viaţă a naturii, aşa cum este în lirica lui Alecsandri viaţă a naturii, aşa cum este în lirica lui Alecsandri sau Coşbucsau Coşbuc("Nervi de primăvară ").("Nervi de primăvară ").

4. 4. IubireaIubirea nu este un sentiment nu este un sentiment benefic pentru spiritul uman.benefic pentru spiritul uman.

IubitaIubita este o fecioară palidă, este o fecioară palidă, despletită, care cântă la clavir muzică despletită, care cântă la clavir muzică funebra, gemând ca în delir funebra, gemând ca în delir ("Nevroză").("Nevroză").

IubitaIubita este descrisă cu accente este descrisă cu accente pafletare, fata de care poetul are dispret pafletare, fata de care poetul are dispret ("Unei fecioare").("Unei fecioare").

5. 5. MoarteaMoartea este o obsesie este o obsesie fascinantă,fascinantă, în care lipseşte cu desăvârşire în care lipseşte cu desăvârşire aspiraţia, este o stare de disperare, de aspiraţia, este o stare de disperare, de dezagregare a materiei, a fiinţei, a dezagregare a materiei, a fiinţei, a existenţei:existenţei:

Senzaţia de funebruSenzaţia de funebru este este

permanentă în lirica bacoviană, fiind o permanentă în lirica bacoviană, fiind o componenta a eului poetic, chiar şi a componenta a eului poetic, chiar şi a sentimentului de iubire(“Plumb”).sentimentului de iubire(“Plumb”).

Moartea este o Moartea este o dezagregaredezagregare totală, totală,

absolută a omenirii: absolută a omenirii: ("Cuptor") .("Cuptor") .

Arta poeticaArta poetica1. Muzica1. Muzica este susţinută printr-o largă varietate artistică:este susţinută printr-o largă varietate artistică:-   -   instrumente  muzicaleinstrumente  muzicale  (clavirul,  vioara,  buciumul,    (clavirul,  vioara,  buciumul,  talanga, ţambalul, goarna, flaşneta, piculina, flautul, talanga, ţambalul, goarna, flaşneta, piculina, flautul, fluierul, lira, harfa) si compoziţii muzicale (simfonia, fluierul, lira, harfa) si compoziţii muzicale (simfonia, marşul funebru, valsul), sugerând trăiri sufleteşti ale marşul funebru, valsul), sugerând trăiri sufleteşti ale poetului ,intalnindu-se in poezia poetului ,intalnindu-se in poezia "Marş funebru"."Marş funebru".

-- zgomote diversezgomote diverse (foşnete, scârţâituri, trosnete, (foşnete, scârţâituri, trosnete, gemete, plânsele, şoapte, suspine, oftaturi, tuse, pocnete, gemete, plânsele, şoapte, suspine, oftaturi, tuse, pocnete, ecouri) ecouri) ("Nervi de toamnă").("Nervi de toamnă").

-- verbe auditiveverbe auditive care exprimă disperarea, spaima, care exprimă disperarea, spaima, starea de nevroză (strig, plângând, izbeşte, plouând, se starea de nevroză (strig, plângând, izbeşte, plouând, se prăbuşesc, scârţâie):prăbuşesc, scârţâie):

-- muzicalitatea interioară ă versurilormuzicalitatea interioară ă versurilor, , realizată prin alternarea vocalelor cu consoanele realizată prin alternarea vocalelor cu consoanele (,,Plumb”),(,,Plumb”), prin repetarea unor cuvinte prin repetarea unor cuvinte ("Copacii albi, ("Copacii albi, copacii negri"),copacii negri"), versuri-tren versuri-tren ("Nu râde, citeşte-("Nu râde, citeşte-nainte"),nainte"),poezia poezia "Rar"."Rar".

2. Cromatica are profunde sensuri în definirea stărilor sufleteşti ale eului poetic, după cum însuşi Bacovia mărturisea: "In poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare".

Astfel, există un cod al interpretării culorii bacoviene, între care verdele crud, rozul şi albastrul sugerează starea de nevroză, violetul halucinaţia, albul inexistenţa, negrul şi roşul simbolizează moartea ("Note de primăvară“, "Decor").

3. Olfactivul se regăseşte ilustrat prin mirosuri puternice, uneori agresive, exprimate direct sau sugerate ("Armindeni","Cuptor") .

Poet, prozator şi dramaturg român, Ion Minulescu, a trăit în perioada 1881-1944, s-a născut la Bucureşti. A condus două publicaţii simboliste: Revista celorlalţi – 1908, şi Insula - 1912, a fost şi director la Teatrul Naţional din Bucureşti-1926.

Debutul lui Minulescu reprezintă un moment novator în evoluţia liricii româneşti prin practica versului liber, regenerarea lexicului poetic şi impunerea simbolismului.

Lirică a sonorităţilor muzicale, de un sentimentalism exuberant, celebreaza, într-un limbaj alegoric, cu melancolie şi umor, marea, erosul, mirajul depărtărilor, stările sufleteşti enigmatice :Romanţe pentru mai târziu-1908, De vorbă cu mine însumi-1913, Nu sunt ce par a fi-1936.

Formala lui literara si umana era aproape in intregime constituita curand dupa 1900, cand in urma celor cativa ani petrecti la Paris, gustul sau fusese definitiv cucerit de poetii simbolisti si de acei versificatori in acelasi timp rafinati si populari, de tipul unui Jehan Rictus sau Aristide Bruant care, in fiecare seara risipeau spiritul lor scanteietor in renumitele taverne literare ale Metropolei, la „Chat Noir” sau la „Noctambule”.

In atmosfera mai mult rurala a poezii de atunci, si chiar de mai tarziu, el izbuteste sa impuna figura unui poet urban, atat prin motivele pe care le imprumuta, uneori peisajului orasanesc, cat si prin starile de spirit pe care el le cultiva cu o preferinta pe care o autoriza precedentul si exemplul asa –zisilor poeti decadenti ai Frantei: un Baudelaire, un Verlaine, un Juls Laforgue, un Tristan Corbiere - zeii lui tutelai.

Erotismul lui se asociaza cu un sentiment funebru al vietii, astfel ca acestui om robust si jovial i se prezinta necontenit comparatia funerara si obsesia mortii. El intrebuinteaza, sau crede a intrebuinta, principalele tehnici ale aceste scoli literare: versul liber, simbolul, sugestia, corespondentele .

Renumitul vers liber al lui Minulescu n-a fost insa niciodata liber cu adevarat. El n-a fost decat produsul fragmentarii unor versuri regulate in acord cu toate cerintele prozodiei clasice, asa incat Ilarie Chendi avea oarecum dreptate sa ceara reintegrarea lor in configuratiile traditionale.

A fost Ion Minulescu un simbolist? Desigur din practica poeziei simboliste a Apusului el a imprumutat mai mult din tehnicile apropiate. Intentia sa evidenta nu este sa exprime limpede si complet, ci sa sugereze. De aici deprinderea de a transforma unele cuvinte in simboluri hipostazandu-le prin majus-cule si acordandu-le parca un inteles mai bogat si mai misterios decat acela obisnuit, ca atunci cand evoca Albastrul Ceresc, Poet, Trecutul, ba chiar „iubirea topita-n Albastrul Ceresc, supremul de-a pururi si eternul de-atatea ori”.

Totul i se prezinta poetului in grupuri trinere: trei corabii pornesc pentru el catre largul zarii, alte trei putrezesc de o vesnicie in rada portului; o calatoare lasa sa-i pice trei lacrimi reci, si poetul isi propune sa-i adreseze trei romante, trei smaralde, trei perle, trei ode, trei elogii, trei sonete. Vechiul numar mistic nu-i in realitate decat o floare decorativa pentru Minulescu sau o emblema menita sa distinga fabricatia proprie.

Relativa saracie a limbii lui Minulescu corespunde slabei aptitudini vizuale. Istetul care stia sa distinga lucruri frumoase si prietenul pictorilor carora le dedica mai multe din versurile sale, ne-a lasat putine pasteluri intr-adevar evocatoare. .

Unul din ele este, fara indoiala, acela cuprins in ,,Romanta celor trei corabii”, unde „albul panzelor intinse/In cenusiul departarii/Zideste trei mansoleuri in care dorm cei purtati de apa”. Alta data el recurge insa la comparatia abstracta, ca ca atunci cand acelasi „navi” par niste ,,suveniruri smulse indepartatului trecut”, sau creeaza imagini artificiale ca aceea a azvarlirii ancorelor, care ii provoaca poetului asociatia comparativa destul de neconvingatoare din punct de vedere plastic: „Asa cum fiecare parca si-ar ingropa un mort”.

In ultimele sale poeme nu mai intalnim nici enigmaticele alegorii ale tineretii; nici recuzita parnasiana si simbolista a parcurilor, statuilor si castelelor de care debuturile lui nu fusesera straine, nici atitudinile reprezentative ale unui mare revoltat.

Simbolismul francez

Asa cum am precizat anterior, primele semne ale unei noi mentalitati estetice apar in Franta, unde intaii poeti simbolisti (numiti si ,,poetii blestemati”) au o misiune destul de dificila, si anume aceea de ,,a inventa o limba” (Mallarme) compunand-o dintr-o ,,puritate si o profunzime proprie’’ (Valery) cat mai adecvata. Chiar daca gruparea simbolista, scindata, a fost efemera, estetica simbolista va continua sa influienteze poezia secolului XX.

Definit în sens strict, simbolismul reprezintă un cerc literar restrâns din care făceau parte poeţi cum ar fi Stuart Merrill, Albert Samain şi Jean Moréas. Acesta din urma publica la 18 septembrie 1886, in suplimentul literar al ziarului ,,Le Figaro” o scrisoare intitulata ,,Le Symbolisme”, devenita manifestul literar al noii miscari, cu toata ca influientele simboliste aparusera cu trei decenii inainte in opera lui Baudelaire.

Ulterior, Moreas intemeiaza impreuna cu Gustave Khan revista ,,Le Symboliste”. Numele propus se va impune in fata denumirii orientarii moderniste lansate de gruparea lui Paul Verlaine, ,,decadentii” si de revista ,,Le Decadent”, aparuta tot in 1886. Rene Ghil publica un ,,Tratat al verbului” care sistematizeaza fenomenul sinesteziei, tratat important prin prefata semnata de Mallarme.

Simbolistii francezi se deosebeau prin procedee formale ca:

efectele sonore, versul enigmatic, armonii imitative (Stephane Mallarme);

culoarea vocalelor (Arthur Rimbaud); versul liber (Gustave Kahn); consoanele care evocau un instrument si literele, o orchestra

(Rene Ghil); versul dinamic, cu rezonante sociale (Emile Verhaeren); versul straniu, mistic si intunecos (Maurice Maeterlinck); primatul muzicii in poezie (Paule Verlaine).

Charles Charles BaudelaireBaudelaire

A fost un poet francez, care a introdus ideea de a depasi omul si de a supune chiar ,,notiunile si sentimentele, […], elementele brute indispensabile” unui process de ,,transsubstantiare”, ce va permite poemului sa ,,nu mai pastreze, decat echivalentul unui fluid spiritual”. Este poetul care a revolutionat lirica europeana prin controversatul volum ,,Les fleurs du mal”.

Un parfum ,, incarcat de nepasare” ii poate incatusa toate fortele si ii poate ,,schimba sufletul”. Istoria lui e inscrisa intre primele versuri ale ,,Calatoriei” si dorinta exprimata in final: ,,Un singur gand ne arde: sa dam de ceva nou!”.

Astfel, acest poet al florilor ,,maladive” incearca sa afle misterul unei ,,paduri de simboluri” dincolo de spiritual care scalda universul vizibil cu scopul de a atinge expresia inefabila a sufletului sau.

Exista echivalente intre datele oferite diverselor simturi – parfumuri, color, suntete etc. Baudelaire face aluzie la fenomenele de sinestezie, dintre care cele mai cunoscute sunt cele de auz colorat. Asociatii de acest gen se pot produce spontan intre senzatii ce nu apartin aceluiasi registru, dar care vor transmite cu indrazneala metafore ale caror termini vor evoca senzatii de ordin diferit.

Unul din marile merite ale lui Baudelaire este acela de a fi facut din peisajul urban – case, odai, ,,interioare” – obiectul contemplatiei sale. In multime, ,,acest vast desert de oameni”, pe strazile marelui oras cu chipuri de piatra si caramida, ,,drumet solitar”, ratacit intr-o natura transformata, fabricate, i-a fost dat sa se lase in voia acelei stari pe care o numeste ,,sfanta umilinta a sufletului”, sa se ridice pana la acea stare de ,,comuniune universala”, in care subiectul si obiectul se absorb reciproc.

Paul Paul VerlaineVerlaine

Este privit de simboliştii francezi ca şef al curentului. A dus o viata de boem, de “poet blestemat”, ce contrasteaza in planul crea- tiei cu aspiraţia spre puritate şi candoare.

Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stari sufleteşti, într-o atmosferă crepusculară şi vagă: “Romante fara cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, “Întelepciune” (1881), “Odinioara şi altadata” (1885), “Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma ca arta inseamna a fi absolut tu insuţi şi formulează, in versurile celebre din “Arta poetica” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: “Muzica înainte de toate”.

Spre deosebire de simbolismul lui Mallarme, decadentismul lui Verlaine inseamna rafinament si descurajare, motiv pentru care in poezia celor care se revendicau din acesta, intalnim cafenele sarace, carciumi sordide, ospicii, vagabonzi, alcoolici, mansarde igrasioase, femei de strada, nebuni, balciuri etc.

Verlaine este din cap pana-n picioare un temperament, foarte rafinat si complex de altfel, stiind sa valorifice influientele, dar spontan, de o funciara originalitate, luandu-si seva chiar din viata. Nimeni n-a fost mai putin theoretician decat el, mai putin preocupat de ambitiile estetice si filosofice ale contemporanilor sai, mai putin alchemist (asa cum a fost Mallarme), mai putin vizionar si profet (ca Rimbaud). Tocmai de aceea, importanta efectelor musicale ale versurilor, rezultate din repetitii de cuvinte, din folosirea refrenului sau a vocalelor repetate in mod obsedant confera operei sale acel ton al poeziei vorbite.

Stéphane Mallarmé (n. 18 martie, 1842, d. 9 septembrie, 1898), de fapt cu numele real Étienne Mallarmé, a fost maestru al scolii simboliste. Nascult la Paris, a dus o viata relativ saraca, insa cu toate acestea era frapat de ,,saloanele” sale, intalniri ale intelectulalilor la casa sa pe strada Romei, unde se discuta despre poezie, arta, filosofie. Grupul si-a luat denumirea de ,,les Mardistes” (deoarece se intalneau in fiecare marti), si prin intermediul acestuia Mallarme reuseste sa isi puna amprenta asupra unei generatii de scriitori. De-a lungul timpului, aceste intruniri, unde Mallarme era considerat judecatorul, bufonul si regale, au devenit inima Parisului pentru intelectualii din acea regiune. Printre vizitatorii active s-au numarat W.B Yeats, Rainer Maria Rilke, Paule Valery, Stefan George, Paule Verlaine si multi altii.

La prima vedere, poemele lui Mallarme reveleaza o exceptionala stapanire de catre scriitor a materiei sale. Insa, expresia de ,,echilibru al fortelor intrinsece”(Paul Valery) atribuita poetului, ii confera operelor sale doar iluzia ca scapa de ,,fatalitatile unei existente sortite nefericirii”, motiv pentru care acesta este dezgustat de viata banala si vulgara, din care viseaza sa evadeze.

Pe masura ce Mallarme isi stapaneste mai bine estetica, poemele lui devin mai putin personale, mai putin lirice in sensul obisnuit al cuvantului; incercarea sa de a realize ,,divina trecere dela fapt la ideal” are drept effect diminuarea crescanda a importantei circumstantelor, a particularului, a individualului, adica a Hazardului, si situarea in prim plan, chiar daca nu in plina lumina, a elementelor generale.

Arthur RimbaudArthur RimbaudIn opera rimbauldiana apare un

tempera-ment exploziv, revoltat, urand si dispretiund tot ce inseamna meschinarie, inrobire, inertie, exprimand o puternica aspiratie spre libertate si aventura. Astfel, demonul lui Rimbaud este demonul revoltei si al destructiei.

El considera ca ,,vremea asasinilor” a venit. Statul, ordinea publica si constran-gerile ei, fericirea statornicita, modul conventional in care se desfasoara dragostea si viata de familie, crestinismul, morala, intr-un cuvant toate produsele spiritului uman sunt negate si ridiculizate..

Un text fundamental pentru estetica simbolistilor este sonetul ,,Vocalele”, in care principiul sinesteziei este impins pana la ultimele limite ale celei mai personale, mai subiective, mai arbitrare interpretari, dar bazandu-se pe principiul baudelairian al corespondentelor:

,,A negru, E alb, I rosu, U verde, O de-azur: vocaleVreau să vă spun odată genezele latente:A, brîu păros şi negru de muşte ce, stridente, Duhorilor cumplite le dau mereu tîrcoale,

Golfuri de umbră; corturi, E, ceţuri inocente,Lănci de semeţe sloiuri, regi albi, umbele pale;I, purpuri, singe-n flegmă, rîs mîndrei guri in baleDe furies au ale beţiei penitente;

U, cicluri vibratoare divine-n mări viride,Pace-n păşuni păscute de vite, pace şi deMari riduri pe frunţi culte cu-alchimice văpăi;

O, Trîmbiţă supremă a straniilor plîngeri,Tăcere traversată de Cosmosuri şi Îngeri:- O, rază violetă, Omega-n Ochii Săi ! “