Elemente de antropologie lingvistică

Masterand NISTOR ADRIANAILSCL, Bologna, Anul II

ANTROPOLOGIA NUMELUI PROPRIU

Noţiunea de nume propriu este prezentă în cadrul obiectelor de studiu a mai multe discipline,

cum ar fi literatura, etnologia, sociologia şi bineînţeles lingvistica prin prisma onomasticii.

Pentru a caracteriza numele propriu putem invoca noţiunile de sens şi referinţă, sens şi

conţinut, sens denotativ sau conotaţie, fapt ce determină complexitatea elaborării unei definiţii.

În cadrul câmpului lingvistic putem vorbi despre numele propriu din perspectiva filologică,

care atrage atenţia mai mult asupra explicării numelor proprii decât asupra definirii lor. În acest

context apar două direcţii magistrale de studiu. În primul rând, direcţia istorică, ce presupune faptul

că numele proprii au cunoscut o evoluţie lingvistică specifică, mult mai lentă decât celelalte

elemente lexicale. Apoi numele proprii sunt pe larg studiate în cadrul lucrărilor etimologice,

denumirile localităţilor fiind păstrate, căci ele pot fi purtătoare de informaţii adiţionale despre

origini. Unele toponime sunt explicate în mod controversat până în prezent.

Foarte rar este atestată apariţia spontană şi nemotivată a numelor proprii. De regulă la bază

stau alte elemente lexicale schimbate sau combinate. Ca exemplu pot servi atât toponimele, cât şi

numele de familie: Singerei, Soroca, Negureni, Ciubotaru, Rotaru, Apreutesii. Prin această prismă

putem afirma că orice nume propriu poate avea o etimologie care ar atesta prezenţa valorii

semantice iniţiale, sau, cel puţin, motivarea apariţiei. Atunci când un element lexical devine nume

propriu, adică trece pragul de la comun spre propriu, evoluţia lui se modifică, fapt ce determină

modificarea legăturii sale cu termenul iniţial, care practic nu este sesizabil, devenind, respectiv,

opac din punct de vedere semantic.

Onomastica reuşeşte explicarea parţială a prezenţei sau absenţei unui sens lingvistic în

cadrul categoriei numelor proprii, fapt ce mai demonstrează încă o dată absenţa unei teorii

complexe şi universale privind sensul numelor proprii.

Semnificaţia numelor proprii într-o operă literară

În învăţămîntul din multe ţări, în predarea literaturii se acordă o mare atenţie semnificaţiei,

conotaţiei sau simbolisticii numelui unui personaj în raport cu sensul/ sensurile operei literare.

În cadrul textelor literare, studiul este mult mai complicat din cauza caracterului expresiv al

conţinutului, realizat inclusiv cu ajutorul numelor proprii, atât imaginare, cât şi celor utilizate cu o

nuanţă conotativă. Există structuri literare formate cu ajutorul numelor proprii, care pot fi studiate

inclusiv din perspectiva motivării alegerii unui nume propriu sau altuia. De asemenea, putem

realiza studiul din punctul de vedere al efectului produs, al contribuţiei numelui propriu la

1

Elemente de antropologie lingvistică

anvergura expresivităţii textului. Putem semnala numeroase elemente: sonoritatea, valoarea

afixelor, cuvintele asemănătoare ca imagine sonoră sau grafică. Bineînţeles, toate acestea sunt în

corelaţie cu caracteristicile personajului, atât psihologice cât şi fizice, şi rolul lui în text.

       În textele literare, majoritatea toponimelor care indică localităţi reale servesc pentru crearea

unui cadru mai realist. Cât priveşte antroponimele, ele fiind mai funcţionale din punct de vedere al

expresivităţii şi semanticii, aceste nume proprii fiind cel mai des manipulate de autor în scopuri

aluzive.

Cristinel Munteanu, în studiul său „Despre caracterul motivat al numelor proprii din opera

literară” („Limba română”, nr.7-8(157-158), p.65-77, 2008), în urma unui număr mare de fapte

prezentate, propune două clasificări ale tipurilor de motivări ce caracterizează raportul nume-

personaj literar. Numele propriu este, în ultimă analiză, tot un cuvînt, cuvînt care poate avea atît

denotaţie, cît şi conotaţie (termenii denotaţie, conotaţie sunt folosiţi în sens foarte larg):

I. Din punct de vedere semantic (după informaţia purată de nume în/ cu ele), se pot distinge

două tipuri majore de motivări:

a) motivare prin denotaţie (prin sensul „propriu” al etimonului – atît al radicalului, cît şi al

afixelor – indiferent dacă provine dintr-o limbă străină [Mara, Ana] sau din limba română [de

exemplu, Florica şi în cazul poreclelor]);

b) motivare prin conotaţie (aici intră tot ce înseamnă aluzie biblică, istorică etc., evocare a

unei personalităţi, a unui context social [Ziţa şi Veta din comedia lui Caragiale] sau cultural, tot ce

se situează în sfera intertextualităţii şi se asociază cu un nume ori se sugerează de către un nume de

familie sau de persoană [de ex., Ilie Moromete, Gheorghe] );

II. După sursa motivării (în funcţie de cel care oferă motivarea) deosebim:

a) motivare intratextuală (cînd motivarea este oferită de către narator [Ouăbei] sau de către

personaj [Costache Giurgiuveanu îşi explică numele de familie povestind despre vechii săi

înaintaşi, care „cînd au plecat şi-au vîndut toate oile şi au făcut parale şi şi-au cumpărat mai mulţi

fraţi moşie mare pe lăngă Giurgiu. D-aia le-a zis Giurgiuveanu”] );

b) motivare intratextuală (în cazurile în care motivarea este intuită, descoperită de cititor sau

oferită/ „deconspirată” chiar de scriitor într-o anume împrejurare, într-un text autobiografic etc.)

Este important să conştientizăm cît de valabile pot fi aceste două clasificări (ale tipurilor de

motivări ce caracterizează raportul nume-personaj literar), dacă le-am pune în practică, analizînd

numele proprii în romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu. Cert este că autorul articolului

precizează deja un nume sugestiv din opera dată. Este vorba de Costache Giurgiuveanu, ce îşi

explică numele de familie povestind despre vechii săi înaintaşi, care „cînd au plecat şi-au vîndut

toate oile şi au făcut parale şi şi-au cumpărat mai mulţi fraţi moşie mare pe lîngă Giurgiu. D-aia le-a

zis Giurgiuveanu”. Însă nu ne vom opri doar la analiza acestui nume sub aspectul respectiv (al

2

Elemente de antropologie lingvistică

motivării ce caracterizează raportul nume-personaj literar), dar şi la alt aspect: nume-personaj

literar-operă literară.

2. Analiza propriu-zisă a numelor proprii (ale personajelor) din „Enigma Otiliei” de

G.Călinescu.

Romanul respectiv este realist, avînd personaje nerealiste prin originea numelor proprii pe

care le poartă (dacă ţinem seama de predilecţia autorilor realişti de a alege nume specifice

preferinţelor curentului respectiv).

Otilia, fata cu un chip adolescentin, este o apariţie angelică, descrisă în mod expres de scriitor,

aşa cum o vede Felix în casa unchiului său. Prezenţa ei înviorează şi luminează atmosfera lugubră,

apăsătoare a casei, răspîndeşte în jurul ei graţie, inteligenţă, delicateţe, tumult de pasiuni cînd cînta

la pian. Dacă pornim de la originea acestui nume, observăm: este de origine germanică, format de la

un apelativ cu sens de „avere, bogăţie”. Acest radical antroponimic este reprezentat prin numele

Otto, în ţările germanice, în italiană prin numele Odone, în franceză prin Odelin, Odette şi

cunoscutele nume Odetta, Odilia, Otilia, din libretul la baletul lui Ciaikovski „Lacul lebedelor”.

Deci e sugestiv acest nume propriu în romanul lui Călinescu, întrucît se pretează psihologiei

respectivului personajului feminin, căreia îi place să trăiască frumos, cu mulţi bani, dar şi dispune

de o bogăţie sufletească ascunsă, rămînînd o adevărată „enigmă”. De aici rezultă şi motivaţia

nume-personaj literar-operă literară.

Felix, studentul la medicină, el însuşi fiu de doctor, traversează un drum al devenirii sale

profesionale care se împleteşte cu cel al dragostei. Este remarcat prin simţul de disciplină înnăscut

şi sentimentul valorii lui personale. Cu toate că este trimis de tatăl său într-un pensionat şi trăieşte

clipa înstrăinării de casă, a necunoscutului, el, totuşi, este norocos/ fericit pe parcursul evoluţiei

sale. În limba latină „felix” înseamnă fericit, dar la G.Călinescu semnalăm utilizarea ironică a

numelui dat, de altfel ca şi a altor nume din acest roman, cum ar fi de exemplu Aglae (vezi: Aglae).

Numele Felix nu este potrivit ca idee de fericire în dragoste. Autorul îşi permite un joc etimologic,

aşa cum se întîmpla cu Jim din „Cartea nunţii”, care-şi găsea dragostea adevărată în persoana Verei

(Vera = lat. verus „adevărat”).

Aglae Tulea, şefa clanului Tulea, mama Olimpiei, Auricăi şi a lui Titi, e vulgară şi rea, „o

viperă”, cum o califică Otilia. Antipatia autorului faţă de acest personaj este evidentă. Constituită

clasic, reprezintă esenţa caracterului său, intră într-o serie tipologică ce repugnă. Numele Aglae,

pentru acea mater familias a clanului Tulea, este cu siguranţă ironic, întrucît Aglaia (gr. aglaos =

strălucire, podoabă) era socotită cea mai mare dintre Graţii, reprezentînd splendoarea. Titi, în

schimb, este un nume potrivit pentru un tînăr retardat, în acord pînă şi cu ritmicul legănat pe scaun,

destul de frecvent, al personajului.

3

Elemente de antropologie lingvistică

Costache Giurgiuveanu, unchiul lui Felix şi tutorele lui, dar şi tutorele Otiliei, întruchipează

trăsăturile clasice ale avarului, diminuate oarecum prin duioşie paternă. Costache, bătrîn şi

neajutorat, trăieşte drama neputinţei proprii, amînă mereu înfierea Otiliei. Numele acestui personaj

este adecvat firii lui, pe de o parte, dar şi neadecvat, pe de altă parte. Constantin provine din

cognomenul latinesc „Constantinus”, care este un derivat cu sufixul –inus. Format de la adjectivul

constans, constantis = ferm, puternic, constant. În Europa de Răsărit s-a răspîndit forma Constantin,

datorită faimei împăratului bizantin Constantin cel Mare. Prin filieră slavă forma Constantin, cu o

bogată serie de hipocoristice pătrunde la români pe la sfârşitul secolului XIV: Costache, Costin,

Costici, Costea etc. Deci acest nume se pretează lui Giurgiuveanu în momentul cînd observăm că e

„constant în afaceri”, dar şi imposibil de a i-l potrivi, deoarece nu face faţă poziţiei lui Constantin

cel Mar, din cauza avariţiei împăienjenite în sufletul şi mintea lui.

Stănică Raţiu, ginerele Aglaiei Tulea, un arivist ceţos la suflet, reprezintă un tip cu o vervă

imperturbabilă, abil şi perseverent. Acest personaj este descris ca fiind unul cu intuiţie şi tactică

deosebită de a fura banii. La sigur e un nume ironic utilizat de G.Călinescu. Stan, Stanislav sînt

rezultatul contactului etnic dintre populaţia romanizată şi noroadele slave într-o perioadă timpurie

(sec VI-IX). E format din numele compus, slav Stan+Slav; Stan+Mir, cu sensul „a stabili pacea,

slava”. Ce pace ar putea stabili parvenitul? Sigur că e un nume ironic.

E lesne de înţeles că cititorul caută motivaţia, altfel spus, legătura între numele unui anume

personaj şi caracterul său, înfăţişarea sa fizică ori destinul lui şi rolul său în conţinutul operei, de

aceea se realizează cercetări de ordin semiotic, gramatical, stilistic, pentru a găsi o relevanţă

artistică.

BIBLIOGRAFIE:

1. Bărboi, Constantin. Dicţionar de personaje literare. – Bucureşti: Niculescu, 1999.2. Cosniceanu, Maria. Dicţionar de prenume şi nume de familie. – Chişinău: Museum, 1999.3. Cosniceanu, Maria. În lumea numelor. – Chişinău: Ştiinţa, 1981.4. Cosniceanu, Maria. Reflecţii asupra numelor. – Chişinău: Ştiinţa, 1986.5. Dicţionar explicativ al limbii române – Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998.6. Graur, Alexandru. Nume de persoane. – Bucureşti: Ştiinţa, 1965.7. Grimal, Pierre. Dicţionar de mitologie greacă şi romană. – Bucureşti: Saeculum, 2003.8. Lăzărescu, George. Dicţionar de mitologie. – Bucureşti: Odeon, 1992.9. Limba română. – Chişinău, nr.7-8(157-158), p.65-77, 2008.

4