Scrisori cu taxă inversă

Există-n noi ascuns un fel de nod când nu contează dacă mai rămâi sau dacă vrei să cauți altă lume, căci viața nu ne numără pe nume.

Chiar ai putea să crezi că nici nu-i pasă dacă tramvaiele ajung până la cer cu trupul gol, cu ușile închise, ori dacă scaunele cu priviri încinse mai ceartă locul vatmanului de păcate.Oh nu, în ochii ei sunt locuri pentru toate.

Suntem eroi trecuți pe-o tablă a răbdării,toți care vin sunt toți care-au plecat să-și umple înc-o dată buzele cu soare‘nainte de-a gusta din pâinea fără sare.

Știu,chiar și stelele mai mor, însă pădurea le cuprinde-n brațe și aerul din degetele lor le-aruncă-n visul nostru înapoi.

Nu trebuia să-i spunem nopții despre noi,acum ne tremură ascuns arcașulîn cina ce-o luăm cu gânduri stinse,și pe cărările temut respinsene strigă și mai plânge-n noi poștașul.

Târziul

Printre noi locuiește un târziu gârbovitse hrănește cu păsăricăzute din tablouri vândute pe nimicși din acele resturi de zbor cu gustul ploilor fugare construiește cu răbdare așteptarea

uneori levitează își adună anotimpurile în clipa rotundă cu chipul de rugă cu nume de mamăși-ngână un cântec rămas să ne ningăîn leagănul fântânii cu basmechiar și atunci când pacea nu mai are ochii verzi

copacii nu au case în afarănici norii nu au ghetele de iarnăaidoma firului de iarbă ce știe drumul și spre vârf de muntene tac minutele deasupra ușii să-mbrățișăm iubirea ce adoarme minteane pleacă păsări înspre toamnă tot mai multedar se întorc să ne alunge noaptea.

Pictorul de la butonieră nu mai vorbi despre frigapele au nările fine vor adulmeca suicidul dorințelor tale și se vor prinde în horă ca nebunii când vor să alunge singurătateavor călca pământul până la secetăcuvintelor le va lua câte-o vocalășica orice melodie care șchioapătă în versuri vor țipa din celălalt capăt al răbdării că nu-i de-ajuns

la ce bun atâta fugă din miezul bucuriei luminii nu-i trebuie flori la geamea însăși miroase a soare în haine de galăpictorul își are casa la butonieră

să ne mutăm din noi în noi înșine goi și cu brațele întinseașa cum n-am dansat nici măcar în ascunsele fanteziidin piele să ne facem păturădoar când orbim și nu mai auzim tic-tac-ul din lada de zestre

Când toate se adună într-un punct

Nicio lacrimă nu visează întoarceri din drum,dansează precum cireșul în miez de noaptesă nu simțim izbucnirea mugurilorcu brațele întinse către moarte.

Niciun drum nu suferă de singurătate,își ține la piept începutulca pe o poartă deschisă pentru noaptea nunții.Și oamenii, și caii îl străbat,dar ochii lor văd altfel o răscruce.

În turn N-a ars pe ruguri nimeni ca și mine,atât de împăcată că rămâi, trosneau agale resturile zilei în ochii pruncului din rându-ntâiși se-ntrebau de ce iubind lumina azi mă topesc în ea, dar nu mai cânt,de parcă doar a mea fusese vinacă fluturii-și rupeau cămașa albăși-o întindeau, ofrandă, pe pământ.

Încerc să uit de vorbele rotundece m-ar putea minți în labirintori ascuțite ca spinări de undeca visul meu să șchioapete iubind,acum le scriu în mine, precum clipa,să port sămânța vieții peste timp,le-mpăturesc în două și în patru - e prea mult opt pentru îndrăgostita de gustul numărului sacru.

Mă spulber precum ceața tremurândăa iernii ce se-amestecă cu vântși tot mai greu adorm, și tot mai recenesomnul mă aruncă în sincopaaceleiași desprinderi de cuvânt.

Pe dos

Mă-ntorc pe dos,vreau să pătrund în mineca palma-ndrăgostită de pământ,vreau să arunc tăcerea din cuvântcu tot cu puncte, virgule, hiaturi,cu tot cu titlu... Doamne, ce fioriar scutura copacii dintre rafturiși cum s-ar umple oamenii de flori!

Dacă

De pleci, mă înconjoară înc-o mareşi iar se rupe-albastrul din tabel,de vii, oceanele sunt ca o scoicăşi-mi apără lumina de uitareiar buzele-ți preling un cânt de doicăpe visul înșelat de-un gând rebel.De mă asculți,îmi tremură ninsoareaîn șiruri de mărgele cu refren,în pumni cu două fire de șofran,ce colorează galben înserarea,sunt călătoarea singurului trencu ochii mari şi verzi în loc de geam.

Dacă mă numeri,voi părea impară,căci o să rupi bucățile din minepe care nu le-arăt şi nu le-mpart,cum nu mă rup de-un dor de primăvară,cum nu separ durerile de tine.

Trădați de propriile simţuri,chiar de dorințe care nu vor pace,mutăm războiul către alte gânduri când clipa care tace nu ne place.

Umele tale tresar

Trec nori prin lună, semne de mirări,tu nu mai locuiești acolo, știu de mult,și totuși scriu și astăzi cu răbdarea cu care m-ai obișnuit s-ascult cum se tivește-o viață arsă de plecări.

Tu nu mai ești, dar urmele tresar,îmi seamănă clipirea peste viață,și pomii răsădiți lângă hotar de șoapta ta muiată în amurgse coc stingheri și strigă mut în somncă fără tine soarele-i pe jumătate,că apele se tulbură în ei și curgpe masca pusă peste realitate.

Mă înfioară fremătul din frunze,acum se nasc din brumă, din oftat, dar nu mă pot opri să le mai strângori să le port tăcerile pe buze, am anotimpuri noi și visuri de-nsăilatși-atâția zori m-așteaptă să-i ating.

Trec nori prin lună, umerii mi-atingcu amintiri îmbrățișate de iertări,mi-e sufletul un ochi ce-nvață tremurândcum se tivește viața destrămată de plecări.

Mai bine plec eu

Lacrimile tale seamănă cu ceaţa,eu nu suport atâta presiune atmosferică,de-aceea am s-o tai, am să-i fac nişte găuri măcar, să nu mai prindă în capcană alte vise luminoase.

Tristețe, venisem spre tine să te întreb câte ceva despre epitet,dar tu ai început sa faci comparaţiişi din clipa aceea am devenit saltimbanc,eram ba prea sus, ba prea jos,şi nici plasă nu aveam sub aşteptările mele.

Nu pot să-ţi cer să pleci,pentru că nu te-am chemat niciodată pe nume.Mai bine plec eu,sunt obişnuită cu trenul de searăce ajunge la destinaţie întotdeauna în zori,cu trenul acela atât de fericit de călătorieîncât nici nu i se vede urma de nesomn.

Colț și cerc

Surâs cu braţe de cireșe coapte e colţul primului meu de gând,nu echilateral, dar blând,nu strâns la piept, ci liber în cuvântca versul ce deschide cifra șapte.

Prin aburii ce urcă-ndrăgostiţiprivesc convoaie de iubiri cum trec, cu linia vieţii-n palme mă petrec,cu spaimele şi moartea mă întrecîn cercul vieţii celor fericiţi.

Tristețea nu-mi închide zborulchiar dacă-ncearcă să-i reducă zarea,din colţul meu se despleteşte marea,sunt unghi înscris în cercuri cu răbdareaiubirii ce-și alintă ziditorul.

Poduri

Mă privesc adeseori din spatemerg pe urmele mele pâna la visul cuivacare mă chemaadulmec spaima din gândul ce mă mușcă enervantcă unele căderi se vor tot repetamă văd tremurându-mi holograma în aerul înghesuitși-mi vine să construiesc poduri între lacrimă și surâs

am umerii inegali ca o nedumerirecând partea stângă e căzută a tristeţeşi dreapta-i sus din prea multă uimiredrumul meu se preface în şarpeam pielea arsă de plimbările nepăsătoare prin iadori de expunerea nepermis de lungă la fericire

am umerii micinu ca ai verbului a fi măcar n-o să răstorn lumea cu trecerile melede la secetă la rouă în aceeași zi.

Atunci am știut...

Când diminețile n-au mai venit în grădinăsă ne arătăm inimaam știut în aerul despărțit în puncte cardinale genunchii izbeau cu pumnii în pietredar nu-și mai aminteau de sesamnu mai auzeau decât tăișul dureriiîntrebând precum copiii ”cum două picături de soare se leagă cu inimiși se dezleagă apoi atât de simplu cu trei degete înghețate?”

ciorile prinseseră culoare în obraji îmi bârfeau nopțile că seamănă prea mult cu niște zile despuiateîmi pândeau slăbiciunea plecată să caute uitatele caietecu definiții strânse despre noi

cum oare au ajuns și ele să nu mai viseze?

când voi fi mare o să cresc păuni în perechedar n-o să-i învăț nimic ritualul de-alungare a tristeții nu poate respira decât în doi.

Moartea ca un cântec Sfârşitul lumii nu va mai venisuntem ascunşi în zâmbete în renunţăriatât de mici în spaima ascuțindu-și daltaîncât şi ura-n dansul ei sălbatic și labilîşi caută enervată domiciliul stabilsătulă să se mute dintr-o inimă în alta

avea dreptate mama când spuneacă totul este o imagine un chippe care-l dăm luminii când se scurge din pânza de păianjen ce abjurărefrenul boabelor albastre de nisip.