SECŢIUNEA ÎNTÎI

CATEHISMUL

BISERICII

CATOLICE

PARTEA ÎNTÂI

Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti

1993

Concordat cum originali

2 februarie 1993

+ Ioan ROBU

Arhiepiscop Mitropolit

Imaginea de pe copertă este desenată după o piatră de mormânt creştină din catacombele Domitillei, datată de la sfârşitul secolului al III-lea. Această imagine bucolică de origine păgână este folosită de creştini pentru a simboliza odihna şi fericirea pe care sufletul celui răposat le găseşte în viaţa veşnică.

Imaginea sugerează şi câteva aspecte ce caracterizează acest Catehism: Cristos Bunul Păstor care îşi călăuzeşte şi îşi ocroteşte credincioşii (oiţa) cu autoritatea sa (toiagul), îi atrage cu simfonia melodioasă a adevărului (naiul) şi îi aduce la odihnă în umbra „pomului vieţii”, Crucea sa răscumpărătoare care deschide paradisul.

„Libreria Editrice Vaticana omnia sibi vindicat iura. Sine eiusdem licentia scripto data nemini liceat hunc Catechismum denuo imprimere aut in aliam linguam vertere”.

© Text tipic latin ( Copyright 1992 ( Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano.

© 1993, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti ( LIBRERIA EDITRICE VATICANA, pentru exploatarea în România a traducerii în limba română.

Lista siglelor

AAApostolicam actuositatem

AGAd gentes

BenDe benedictionibus

CACentesimus annus

CCEOCorpus Canonum

Ecclesiarum Orientalium

CDChristus Dominus

CDFCongregatio de Doctrina

Fidei

CICCodex Iuris Canonici

CLChristifideles laici

CODConciliorum oecumenicorum

decreta

CRCatechismus Romanus

CTCatechesi tradendae

DCGDirectorium Catecheticum

Generale

DeVDominum et Vivificantem

DHDignitatis humanae

DMDives in misericordia

DSDenzinger-Schönmetzer,

Enchiridion Symbolorum,

definitionum et

declarationum de rebus fidei

et morum

DVDei Verbum

ENEvangelii nuntiandi

FCFamiliaris consortio

GEGravissimum educationis

GSGaudium et spes

HVHumanae vitae

IGLHInstitutio generalis

Liturgiae Horarum

IGMRInstitutio generalis Missalis

Romani

IMInter mirifica

LELaborem exercens

LGLumen gentium

LHLiturgia Horarum

LRLiturghierul Roman

MCMarialis cultus

MDMulieris dignitatem

MFMysterium fidei

MMMater et magistra

NANostra aetate

OBAOrdo baptismi adultorum

OBPOrdo baptismi parvulorum

OCfOrdo confirmationis

OcMOrdo celebrandi

matrimonium

OCVOrdo consecrationis

virginum

OEOrientalium Ecclesiarum

OExOrdo exsequiarum

Of. lect.Oficiul lecturilor

OICAOrdo initiationis christianae

adultorum

OPOrdo poenitentiae

OTOptatam totius

PCPerfectae caritatis

POPresbyterorum ordinis

PPPopulorum progressio

PTPacem in terris

RHRedemptor hominis

RMRedemptoris Mater

RPReconciliatio et Poenitentia

SCSacrosanctum Concilium

SPFSollemnis Professio Fidei

SRSSollicitudo rei socialis

URUnitatis redintegratio

Titlurile operelor scriitorilor bisericeşti se găsesc în indicele de citate. Acesta se află la sfârşitul volumului IV al prezentei ediţii.

Abrevieri biblice

AbdAbdia

AgAgeu

AmAmos

ApApocalips

BarBaruh

CântCântarea Cântărilor

ColColoseni

1 Cor1 Corinteni

2 Cor2 Corinteni

1 Cron1 Cronici

2 Cron2 Cronici

DanDaniel

DtDeuteronom

EfEfeseni

EsdEsdra

EvrEvrei

ExExod

EzEzechiel

FilFilipeni

FmFilemon

GalGalateni

GenGeneza

HabHabacuc

IacIacob

IdtIudita

IerIeremia

InIoan

1 In1 Ioan

2 In2 Ioan

3 In3 Ioan

IosIosua

IsIsaia

ÎnţCartea Înţelepciunii

JudJudecători

LamPlângeri

LcLuca

LevLevitic

1 Mac1 Macabei

2 Mac2 Macabei

MalMalahia

McMarcu

MihMihea

MtMatei

NaNaum

NehNehemia

NumNumeri

OsOsea

Prov Proverbe (Pilde)

PsPsalmi

1 Pt1 Petru

2 Pt2 Petru

QohQohelet (Eclesiast)

RomRomani

1 Sam1 Samuel

2 Sam2 Samuel

SirÎnţelepciunea lui Isus Sirah (Eclesiastic)

SofSofonia (Zefania)

1 Tes1 Tesaloniceni

2 Tes2 Tesaloniceni

1 Tim1 Timotei

2 Tim2 Timotei

TobTobia

ZahZaharia

Constituţia Apostolică

Fidei depositum

pentru publicarea

Catehismului Bisericii Catolice

redactat în urma

Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican

IOAN PAUL, EPISCOP

Slujitor al Slujitorilor lui Dumnezeu

spre amintire perpetuă

Introducere

PĂSTRAREA TEZAURULUI CREDINŢEI este misiunea pe care Domnul a încredinţat-o Bisericii sale şi pe care ea o împlineşte în toate timpurile. Al doilea Conciliu ecumenic din Vatican, deschis acum treizeci de ani de predecesorul meu, Ioan al XXIII-lea, de fericită amintire, avea drept intenţie şi dorinţă să pună în lumină misiunea apostolică şi pastorală a Bisericii şi să-i determine pe toţi oamenii, prin strălucirea adevărului Evangheliei, să caute şi să primească iubirea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere (cf. Ef 3, 19).

Acestui Conciliu, Papa Ioan al XXIII-lea îi trasase ca sarcină principală să păstreze mai bine şi să explice mai bine tezaurul preţios al învăţăturii creştine, pentru a-l face mai accesibil creştinilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Pentru aceasta, Conciliul nu trebuia, în primul rând, să condamne erorile epocii, ci, înainte de toate, să caute să arate cu seninătate puterea şi frumuseţea învăţăturii de credinţă. „Luminile acestui Conciliu” - spunea el – „vor fi pentru Biserică (...) izvor de bogăţie spirituală. Sorbind din el noi puteri, ea va privi fără teamă spre viitor. (...) Trebuie să întreprindem cu bucurie, fără teamă, lucrarea pe care o cere epoca noastră, urmând calea pe care Biserica merge de aproape douăzeci de veacuri”.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, Părinţii conciliari au putut elabora, de-a lungul a patru ani de lucru, un ansamblu considerabil de expuneri doctrinale şi de directive pastorale, oferite întregii Biserici. Păstori şi credincioşi găsesc în ele orientări pentru această «reînnoire în gândire, în activitate, în moravuri, în forţă morală, în bucurie şi speranţă, care a fost însuşi scopul Conciliului”.

De la încheierea lui, Conciliul n-a încetat să inspire viaţa Bisericii. În 1985 puteam declara: „Pentru mine - care am avut harul special de a participa şi de a colabora activ la desfăşurarea lui - Vatican II a fost întotdeauna, şi este în mod deosebit în aceşti ani ai pontificatului meu, punctul constant de referinţă pentru întreaga mea acţiune pastorală, în efortul conştient de a-i traduce directivele printr-o aplicare concretă şi fidelă, la nivelul fiecărei Biserici şi al Bisericii întregi. Trebuie să revenim neîncetat la acest izvor.

În acest spirit am convocat, în 25 ianuarie 1985, o adunare extraordinară a Sinodului episcopilor, cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a încheierii Conciliului. Scopul acestei adunări era de a celebra harurile şi roadele spirituale ale Conciliului al II-lea din Vatican, de a-i aprofunda învăţătura pentru a adera mai bine la ea şi de a-i promova cunoaşterea şi aplicarea.

În această împrejurare, Părinţii sinodali au emis dorinţa „să se redacteze un catehism sau compendiu al întregii învăţături catolice atât asupra credinţei, cât şi asupra moralei, care să fie ca un text de referinţă pentru catehismele sau compendiile compuse în diferitele ţări. Prezentarea învăţăturii trebuie să fie biblică şi liturgică, expunând o învăţătură sigură şi, în acelaşi timp, adaptată vieţii actuale a creştinilor”. Încă de la încheierea Sinodului, mi-am însuşit această dorinţă, socotind că „răspunde în întregime unei nevoi adevărate a Bisericii universale şi a Bisericilor locale”.

Cum să nu aducem din toată inima mulţumiri Domnului, în această zi în care putem oferi Bisericii întregi, sub numele de Catehismul Bisericii Catolice, acest text de referinţă pentru o cateheză reînnoită la izvoarele vii ale credinţei?

După reînnoirea liturgiei şi noua codificare a Dreptului Canonic al Bisericii latine şi a canoanelor Bisericilor orientale catolice, acest Catehism va avea o contribuţie foarte importantă la lucrarea de reînnoire a întregii vieţi bisericeşti, voită şi pusă în aplicare de Conciliul al II-lea din Vatican.

Itinerarul şi spiritul pregătirii textului

Catehismul Bisericii Catolice este rodul unei colaborări foarte largi; s-a maturizat în şase ani de muncă intensă, într-un spirit atent de deschidere şi cu râvnă aprinsă.

În 1986 am încredinţat unei comisii de doisprezece cardinali şi episcopi, prezidată de Cardinalul Joseph Ratzinger, sarcina de a pregăti un proiect pentru catehismul cerut de Părinţii sinodali. Un comitet de redactare, format din şapte episcopi diecezani experţi în teologie şi cateheză, a asistat comisia în lucrări.

Comisia, însărcinată să dea directive şi să vegheze la desfăşurarea lucrărilor, a urmărit cu atenţie toate etapele redactării celor nouă versiuni succesive. La rândul său, comitetul de redactare şi-a asumat responsabilitatea de a scrie textul, de a introduce modificările cerute de comisie şi de a examina observaţiile a numeroşi teologi, exegeţi, cateheţi şi, mai ales, ale episcopilor din lumea întreagă pentru a ameliora textul. Comitetul a fost un spaţiu de schimburi rodnice şi profitabile pentru a asigura unitatea şi omogenitatea textului.

Proiectul a făcut obiectul unei vaste consultări a tuturor episcopilor catolici, a Conferinţelor episcopale sau Sinoadelor, a institutelor de teologie şi cateheză. În ansamblul său, proiectul s-a bucurat de o primire extrem de favorabilă din partea episcopatului. Suntem îndreptăţiţi să spunem că acest Catehism este rodul unei colaborări a întregului episcopat al Bisericii catolice, care a primit cu generozitate invitaţia mea de a-şi asuma partea de responsabilitate într-o iniţiativă care priveşte atât de direct viaţa Bisericii. Acest răspuns îmi trezeşte un profund sentiment de bucurie, căci armonia atâtor glasuri exprimă realmente ceea ce se poate numi „simfonia” credinţei. Realizarea acestui Catehism reflectă astfel natura colegială a Episcopatului; ea atestă catolicitatea Bisericii.

Repartizarea materialului

Un catehism trebuie să prezinte în mod fidel şi organic învăţătura Sfintei Scripturi, a Tradiţiei vii în Biserică şi a Magisteriului autentic, precum şi moştenirea spirituală a Părinţilor, a sfinţilor şi sfintelor Bisericii, pentru a permite o mai bună cunoaştere a misterului creştin şi a înteţi flacăra credinţei în poporul lui Dumnezeu. Trebuie să ţină seama de explicitările doctrinei, pe care Duhul Sfânt le-a sugerat Bisericii în decursul timpurilor. Trebuie şi să contribuie la aşezarea în lumina credinţei a situaţiilor noi şi a problemelor care nu se puneau în trecut.

Catehismul va cuprinde aşadar lucruri noi şi vechi (cf. Mt 13, 52), credinţa fiind întotdeauna aceeaşi şi izvor de lumini mereu noi.

Pentru a răspunde la această dublă cerinţă, Catehismul Bisericii Catolice reia ordinea „veche”, tradiţională, şi urmată deja de Catehismul Sfântului Pius al V-lea, articulând conţinutul în patru părţi: Crezul; Liturgia sacră, având în prim-plan sacramentele; modul creştin de a acţiona, expus pornind de la porunci; în sfârşit, rugăciunea creştină. Dar, în acelaşi timp, conţinutul este adesea exprimat într-un fel „nou”, pentru a răspunde la întrebările epocii noastre.

Cele patru părţi sunt legate una de alta: misterul creştin este obiectul credinţei (partea I); este celebrat şi comunicat în acţiunile liturgice (partea a II-a); este prezent pentru a-i lumina şi a-i susţine pe fiii lui Dumnezeu în acţiunea lor (partea a III-a); constituie fundamentul rugăciunii, a cărei expresie privilegiată este „Tatăl nostru”, şi este obiectul cererii, laudei şi mijlocirii noastre (partea a IV-a).

Liturgia este ea însăşi rugăciune: mărturisirea credinţei îşi află locul cuvenit în celebrarea cultului. Harul, rod al sacramentelor, este condiţia de neînlocuit a acţiunii creştine, după cum participarea la liturgia Bisericii pretinde credinţa. Dacă credinţa nu se desfăşoară în fapte, rămâne moartă (cf. Iac 2, 14-26) şi nu poate aduce roade de viaţă veşnică.

Citind Catehismul Bisericii Catolice, putem sesiza admirabila unitate a misterului lui Dumnezeu, a planului lui de mântuire, precum şi locul central al lui Isus Cristos, Fiul unul-născut al lui Dumnezeu trimis de Tatăl, făcut om în sânul Preasfintei Fecioare Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru a fi Mântuitorul nostru. Mort şi înviat, El e mereu prezent în Biserica sa, mai ales în sacramente; El este izvorul credinţei, modelul trăirii creştine şi învăţătorul rugăciunii noastre.

Valoarea doctrinală a textului

Catehismul Bisericii Catolice, pe care l-am aprobat la 25 iunie şi a cărui publicare o poruncesc astăzi în virtutea autorităţii apostolice, este o expunere a credinţei Bisericii şi a învăţăturii catolice, atestate sau luminate de Sfânta Scriptură, de Tradiţia apostolică şi de Magisteriul bisericesc. Îl recunosc drept instrument valabil şi autorizat în slujba comuniunii ecleziale şi drept normă sigură pentru învăţarea credinţei. Fie ca el să slujească reînnoirea la care Duhul Sfânt cheamă fără încetare Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos aflat în peregrinare spre lumina cea neînserată a Împărăţiei!

Aprobarea şi promulgarea Catehismului Bisericii Catolice constituie un serviciu pe care urmaşul lui Petru vrea să-l aducă Sfintei Biserici catolice, tuturor Bisericilor particulare aflate în pace şi în comuniune cu Scaunul apostolic al Romei: acela de a sprijini şi întări credinţa tuturor ucenicilor Domnului Isus (cf. Lc 22, 32), precum şi de a întări legăturile unităţii în aceeaşi credinţă apostolică.

Cer aşadar păstorilor Bisericii şi credincioşilor să primească acest Catehism în spirit de comuniune şi să-l folosească asiduu în împlinirea misiunii lor de a vesti credinţa şi de a chema la viaţa evanghelică. Acest Catehism le este dat spre a sluji drept text de referinţă, sigur şi autentic, pentru învăţarea doctrinei catolice şi în mod cu totul deosebit pentru alcătuirea catehismelor locale. Este, de asemenea, oferit tuturor credincioşilor care doresc să cunoască mai bine bogăţiile nesecate ale mântuirii (cf. In 8, 32). El vrea să ofere un sprijin eforturilor ecumenice însufleţite de dorinţa sfântă de unitate a tuturor creştinilor, arătând cu exactitate conţinutul şi coerenţa armonioasă a credinţei catolice. În sfârşit, Catehismul Bisericii Catolice este oferit oricărui om care ne cere socoteală de speranţa ce este în noi (cf. 1 Pt 3, 15) şi care ar vrea să cunoască ce crede Biserica catolică.

Acest Catehism nu este destinat a înlocui catehismele locale, care au primit cuvenita aprobare a autorităţilor bisericeşti, a episcopilor diecezani şi a Conferinţelor episcopale, mai ales când au primit aprobarea Scaunului Apostolic. El este destinat să încurajeze şi să ajute la redactarea unor noi catehisme locale, care să ţină seama de diferite situaţii şi culturi, dar care să păstreze cu grijă unitatea credinţei şi fidelitatea faţă de învăţătura catolică.

Încheiere

La capătul acestui document ce prezintă Catehismul Bisericii Catolice, o rog pe Preasfânta Fecioară Maria, Mama Cuvântului Întrupat şi Mama Bisericii, să sprijine prin mijlocirea ei puternică lucrarea catehetică a Bisericii întregi, la toate nivelele, în aceste timpuri în care Biserica este chemată la un nou efort de evanghelizare. Fie ca lumina adevăratei credinţe să elibereze omenirea de neştiinţă şi de sclavia păcatului, pentru a o călăuzi la singura libertate vrednică de acest nume (cf. In 8, 32): aceea a vieţii în Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt, aici, pe pământ, şi în Împărăţia cerurilor, în plinătatea fericirii vederii lui Dumnezeu faţă către faţă (cf. 1 Cor 13, 12; 2 Cor 5, 6-8)!

Dat la 11 octombrie 1992, a treizecea aniversare a deschiderii Conciliului Ecumenic al II-lea dinVatican, în al 14-lea an al pontificatului meu.

Papa Ioan Paul al II-lea

Prolog

„TATĂ, (...) aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis” (In 17,3). „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, (...) vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 3-4). „Nu s-a dat sub cer un alt nume oamenilor, prin care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4, 12), decât numele lui ISUS.

I. Viaţa omului -

să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu

1Dumnezeu, infinit de Perfect şi Fericit în Sine însuşi, într-un plan de pură bunătate, l-a creat în mod liber pe om ca să-l facă părtaş la viaţa sa fericită. De aceea, în orice timp şi în orice loc, El se apropie de om. Îl cheamă, îl ajută să-l caute, să-l cunoască şi să-l iubească din toate puterile. Îi cheamă pe toţi oamenii, pe care păcatul i-a risipit, în unitatea familiei sale, Biserica. Pentru aceasta, la plinirea timpurilor, El l-a trimis pe Fiul său ca Răscumpărător şi Mântuitor. În El şi prin El îi cheamă pe oameni să devină, în Duhul Sfânt, fiii săi adoptivi şi deci moştenitorii vieţii sale fericite.

2Pentru ca această chemare să răsune pe tot pământul, Cristos i-a trimis pe apostolii pe care-i alesese, dându-le încredinţarea să vestească Evanghelia: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt, şi învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit. Iar eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 19-20). În temeiul acestei misiuni, apostolii „au mers să propovăduiască pretutindeni, iar Domnul lucra cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau” (Mc 16, 20).

3Cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, au primit chemarea lui Cristos şi au răspuns în mod liber la ea au fost, la rândul lor, împinşi de iubirea lui Cristos să ducă pretutindeni în lume Vestea cea Bună. Această comoară primită de la apostoli a fost păstrată cu fidelitate de urmaşii lor. Toţi creştinii sunt chemaţi să o transmită din generaţie în generaţie, vestind credinţa, trăind-o în împărtăşire frăţească şi celebrând-o în liturgie şi rugăciune.

II. A transmite credinţa ( cateheza

4Foarte de timpuriu s-a numit cateheză ansamblul eforturilor întreprinse în Biserică pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca prin credinţă să aibă viaţă în numele lui, pentru a-i educa şi a-i instrui în această viaţă şi a construi astfel Trupul lui Cristos.

5„Cateheza este o educare a credinţei copiilor, tinerilor şi adulţilor, care cuprinde în mod deosebit o învăţătură a doctrinei creştine, dată, în general, în mod organic şi sistematic, cu scopul de a-i iniţia la plinătatea vieţii creştine”.

6Fără a se confunda cu ele, cateheza se articulează pe un anumit număr de elemente ale misiunii pastorale a Bisericii, care au un aspect catehetic, care pregătesc cateheza sau care decurg din ea: prima vestire a Evangheliei sau propovăduirea misionară pentru a trezi credinţa; căutarea temeiurilor de a crede; experienţa de viaţă creştină; celebrarea sacramentelor; integrarea în comunitatea bisericească; mărturia apostolică şi misionară.

7„Cateheza este intim legată de toată viaţa Bisericii. Nu numai extinderea geografică şi sporirea numerică, ci şi, mai mult, creşterea interioară a Bisericii, corespunderea ei la planul lui Dumnezeu depind în mod esenţial de ea”.

8Perioadele de reînnoire a Bisericii sunt şi timpuri forte ale catehezei. Astfel, în marea epocă a Părinţilor Bisericii, vedem episcopi sfinţi consacrându-i o parte însemnată a slujirii lor: sfântul Ciril din Ierusalim şi sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Ambrozie şi sfântul Augustin şi mulţi alţi Părinţi, ale căror lucrări catehetice continuă să fie modele.

9Slujirea catehetică dobândeşte puteri mereu noi din Concilii. Din acest punct de vedere trebuie subliniat exemplul Conciliului Tridentin: el a dat catehezei un loc de frunte în constituţiile şi decretele sale; se află la originea Catehismului Roman, care-i poartă numele şi constituie o lucrare de prim rang ca rezumat al învăţăturii creştine; a suscitat în Biserică o remarcabilă organizare a catehezei; datorită unor sfinţi episcopi şi teologi, ca Petru Canisius, Carol Borromeu, Turibiu de Mogrovejo sau Robert Bellarmin, a dus la publicarea a numeroase catehisme.

10 Nu e de mirare aşadar că în mişcarea ce a urmat Conciliului al II-lea din Vatican (considerat de Papa Paul al VI-lea drept marele catehism al timpurilor moderne), cateheza Bisericii a atras din nou atenţia. „Directoriul general al catehezei” din 1971, sesiunile Sinodului episcopilor, consacrate evanghelizării (1974) şi catehezei (1977), Îndemnurile apostolice care le corespund - Evangelii nuntiandi (1975) şi Catechesi tradendae (1979) - constituie o mărturie. Sesiunea extraordinară a Sinodului episcopilor din 1985 a cerut „să fie redactat un catehism sau compendiu al întregii învăţături catolice, atât în materie de credinţă, cât şi de morală”. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea şi-a însuşit această dorinţă a Sinodului episcopilor, recunoscând că ea „corespunde cu totul unei reale nevoi a Bisericii universale şi a Bisericilor particulare”. A făcut tot ce era cu putinţă pentru realizarea acestui deziderat al Părinţilor sinodali.

III. Scopul şi destinatarii acestui Catehism

11 Acest Catehism are drept scop să prezinte o expunere organică şi sintetică a conţinutului esenţial şi fundamental al învăţăturii catolice, privind atât credinţa, cât şi morala, în lumina Conciliului al II-lea din Vatican şi a ansamblului Tradiţiei Bisericii. Izvoarele lui principale sunt Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi, liturgia şi Magisteriul Bisericii. E destinat să slujească „drept punct de referinţă pentru catehismele sau compendiile care sunt compuse în diferitele ţări”.

12 Acest Catehism este destinat, în primul rând, celor răspunzători de cateheză: întâi de toate, episcopilor, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai Bisericii. Le este oferit ca instrument în împlinirea misiunii lor de a învăţa poporul lui Dumnezeu. Prin episcopi, el se adresează autorilor de catehisme, preoţilor şi cateheţilor. De asemenea, lectura lui va fi folositoare pentru toţi ceilalţi credincioşi creştini.

IV. Structura Catehismului

13 Planul acestui Catehism se inspiră din marea tradiţie a catehismelor, care articulează cateheza în jurul a patru „stâlpi”: mărturisirea de credinţă baptismală (Simbolul), sacramentele credinţei, viaţa de credinţă (Poruncile), rugăciunea credinciosului (Tatăl nostru).

Partea întâi: Mărturisirea de credinţă

14 Cei care prin credinţă şi botez îi aparţin lui Cristos trebuie să-şi mărturisească credinţa baptismală în faţa oamenilor. Pentru aceasta, Catehismul expune mai întâi în ce constă Revelaţia, prin care Dumnezeu se adresează şi se dăruieşte omului, şi credinţa, prin care omul îi răspunde lui Dumnezeu (secţiunea întâi). Simbolul credinţei rezumă darurile pe care Dumnezeu le face omului, ca Autor a tot binele, ca Răscumpărător, ca Sfinţitor, şi le articulează în jurul celor „trei capitole” ale Botezului nostru ( credinţa într-un singur Dumnezeu: Tatăl atotputernic, Creatorul; şi Isus Cristos, Fiul său, Domnul şi Mântuitorul nostru; şi Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică (secţiunea a doua).

Partea a doua: Sacramentele credinţei

15 A doua parte a Catehismului expune în ce fel mântuirea lui Dumnezeu, înfăptuită o dată pentru totdeauna prin Cristos Isus şi prin Duhul Sfânt, este făcută prezentă în acţiunile sacre ale liturgiei Bisericii (secţiunea întâi), în special în cele şapte sacramente (secţiunea a doua).

Partea a treia: Viaţa de credinţă

16 Partea a treia a Catehismului prezintă scopul ultim al omului creat după chipul lui Dumnezeu: fericirea şi căile pentru a ajunge la ea: prin acţiune dreaptă şi liberă, cu ajutorul legii şi al harului lui Dumnezeu (secţiunea întâi); prin acţiune ce realizează dubla poruncă a iubirii, desfăşurată în cele zece porunci ale lui Dumnezeu (secţiunea a doua).

Partea a patra: Rugăciunea în viaţa de credinţă

17 Ultima parte a Catehismului tratează despre sensul şi importanţa rugăciunii în viaţa credincioşilor (secţiunea întâi). Ea se încheie cu un scurt comentariu al celor şapte cereri din Rugăciunea domnească (secţiunea a doua). Într-adevăr, în ele găsim ansamblul bunurilor pe care trebuie să le sperăm şi pe care Tatăl nostru din ceruri vrea să ni le dăruiască.

V. Indicaţii practice

pentru folosirea acestui Catehism

18 Acest Catehism este conceput ca o expunere organică a întregii credinţe catolice. Trebuie deci citit ca o unitate. Numeroase trimiteri pe marginea textului (cifre trimiţând la alte paragrafe ce tratează acelaşi subiect) şi indicele tematic la sfârşitul volumului permit privirea fiecărei teme în legătura ei cu ansamblul credinţei.

19 Adesea textele din Sfânta Scriptură nu sunt citate literal, ci numai cu indicarea trimiterii (cu „cf.”) în notă. Pentru o înţelegere aprofundată a unor astfel de pasaje, trebuie să fie consultate textele înseşi. Aceste referinţe biblice reprezintă un instrument de lucru pentru cateheză.

20 Folosirea caracterelor mici pentru anumite pasaje arată că e vorba de observaţii de tip istoric ori apologetic sau de expuneri de doctrină complementare.

21 Citatele, cu caractere mici, surse patristice, liturgice, magisteriale sau hagiografice sunt destinate să îmbogăţească expunerea de doctrină. Adesea aceste texte au fost alese pentru o utilizare catehetică directă.

22 La sfârşitul fiecărei unităţi tematice, o serie de texte scurte rezumă în formule concise esenţialul învăţăturii. Aceste „PE SCURT” au drept scop să dea sugestii catehezei locale pentru formule sintetice şi uşor de memorat.

VI. Adaptările necesare

23 Accentul acestui Catehism e pus pe expunerea de doctrină. Într-adevăr, el vrea să ajute la aprofundarea cunoaşterii credinţei. Prin însuşi acest fapt, este orientat spre maturizarea credinţei, spre înrădăcinarea ei în viaţă şi spre iradierea ei în mărturie.

24 Prin însăşi finalitatea sa, acest Catehism nu-şi propune să realizeze adaptările expunerii şi ale metodelor catehetice, care sunt pretinse de diferenţele de cultură, de vârstă, de maturitate spirituală, de situaţie socială şi eclezială a acelora cărora le este adresată cateheza. Aceste adaptări indispensabile revin unor catehisme diferenţiate şi, în special, celor care îi instruiesc pe credincioşi:

Cel care îi învaţă pe alţii trebuie „să se facă tuturor toate” (1 Cor 9, 22) spre a-i câştiga pe toţi pentru Isus Cristos. (...) Mai ales, să nu-şi închipuie că-i este încredinţat un singur fel de suflete şi că deci poate să-i instruiască şi să-i formeze cu una şi aceeaşi metodă pe toţi credincioşii la adevărata evlavie! Să ştie bine că unii sunt în Isus Cristos ca nişte prunci nou-născuţi, alţii ca nişte adolescenţi, alţii, în sfârşit, ca nişte oameni în toată firea. (...) Cei care sunt chemaţi la slujirea predicării trebuie, atunci când transmit învăţătura misterelor credinţei şi a normelor de moravuri, să-şi măsoare cuvintele după spiritul şi înţelegerea ascultătorilor lor.

Mai presus de toate - Iubirea

25 Pentru a încheia această prezentare, se cuvine să amintim următorul principiu pastoral enunţat de Catehismul Roman:

Tot conţinutul doctrinei şi predării trebuie să fie orientat spre iubirea care nu se va sfârşi niciodată. Fie că expui ce e de crezut, de sperat sau de făcut, trebuie, în primul rând, să pui întotdeauna în lumină iubirea Mântuitorului, pentru ca fiecare să înţeleagă că nici un act de virtute perfect creştin nu are altă origine decât Iubirea şi nu are altă ţintă decât Iubirea.

SECŢIUNEA ÎNTÎI

„Cred” – „Credem”

Când ne mărturisim credinţa, începem prin a spune: „Cred” sau „Credem”. Înainte de a expune credinţa Bisericii aşa cum e mărturisită în Crez, celebrată în liturgie, trăită în practicarea Poruncilor şi în rugăciune, să ne întrebăm aşadar ce înseamnă „a crede”. Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu, care se i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale. De aceea, tratăm întâi despre această căutare a omului (capitolul întâi), apoi despre Revelaţia divină, prin care Dumnezeu vine în întâmpinarea omului (capitolul al doilea), şi, în sfârşit, despre răspunsul credinţei (capitolul al treilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI

Omul este „capabil” de Dumnezeu

I. Năzuinţa spre Dumnezeu

27 Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute:

Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său.

28De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.). În ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie sunt atât de universale, încât omul poate fi numit o fiinţă religioasă:

Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului întregul neam omenesc, ieşit dintr-unul singur, aşezând vremurile mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să-l caute pe Dumnezeu, încercând să-l poată cumva atinge şi afla, deşi El nu este departe de nici unul dintre noi. Căci în El trăim, ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 26-28).

29Dar această „relaţie intimă şi vitală, care îl uneşte pe om cu Dumnezeu” poate fi uitată, ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite: revolta împotriva răului din lume, ignoranţa sau indiferenţa religioasă, grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii, exemplul rău dat de credincioşi, curentele de gândire ostile religiei şi, în sfârşit, atitudinea omului păcătos, care, de teamă, se ascunde de faţa lui Dumnezeu şi fuge dinaintea chemării Lui.

30„Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul” (Ps 105, 3). Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu, Dumnezeu, în schimb, nu încetează să-i cheme pe toţi oamenii să-l caute, ca să trăiască şi să găsească fericirea. Dar această căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenţei, voinţă dreaptă, „inimă curată” şi, de asemenea, mărturia celorlalţi, care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu.

Mare eşti Tu, Doamne, şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată; iar omul, părticică a zidirii tale, pretinde să te laude, tocmai el, care, înveşmântat în firea-i muritoare, poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. Cu toate acestea, omul, părticică a zidirii tale, vrea să te laude. Tu însuţi îl îndemni la aceasta, făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta, căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine.

II. Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu

31Creat după chipul lui Dumnezeu, chemat să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu, omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”, nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale, ci în sensul de „argumente convergente şi convingătoare”, care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini.

Aceste „căi” pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creaţia: lumea materială şi persoana umană. 32Lumea: pornind de la mişcare şi de la devenire, de la contingenţă, de la ordinea şi frumuseţea lumii, Dumnezeu poate fi cunoscut ca originea şi scopul Universului.

Sfântul Paul afirmă despre păgâni: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este cunoscut, fiindcă Dumnezeu le-a arătat. Căci cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi: veşnica lui putere şi dumnezeirea lui” (Rom 1, 19-20).

şi Sfântul Augustin spune: „Întreabă frumuseţea pământului, întreabă frumuseţea mării, întreabă frumuseţea aerului, care se dilată şi se răspândeşte, întreabă frumuseţea cerului, (...) întreabă-le pe toate. Toate îţi răspund: «Iată, suntem frumoase». Frumuseţea lor aduce mărturie (confessio). Aceste frumuseţi supuse schimbării, cine altul le-a făcut decât Cel Frumos (Pulcher), care nu e supus schimbării?»

33Omul: cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe, cu simţul binelui moral, cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui, cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire, se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu. Prin toate acestea, el percepe semne ale sufletului său spiritual. „Sămânţă a veşniciei pe care o poartă în sine, care nu se poate reduce la materie”, sufletul omului nu îşi poate avea originea decât în Dumnezeu.

34Lumea şi omul atestă că nu-şi au în sine nici principiul primordial şi nici scopul ultim, ci participă la Fiinţa în sine, fără origine şi fără sfârşit. Astfel, pe aceste „căi” felurite, omul poate ajunge la cunoaşterea existenţei unei realităţi care este cauza primă şi scopul ultim a toate «şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu”.

35Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui Dumnezeu personal. Dar pentru ca omul să poată intra în intimitatea Lui, Dumnezeu a voit să i se reveleze şi să-i dea harul de a putea primi această revelaţie în credinţă. Totuşi, dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti.

III. Cunoaşterea lui Dumnezeu în concepţia Bisericii

36„Sfânta Maică Biserică ţine şi învaţă că Dumnezeu, începutul şi sfârşitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a raţiunii umane”. Fără această capacitate, omul nu ar putea primi Revelaţia lui Dumnezeu. Omul are această capacitate pentru că este creat „după chipul lui Dumnezeu”.

37Totuşi, în condiţiile istorice în care se află, omul întâmpină multe dificultăţi în a-l cunoaşte pe Dumnezeu numai cu lumina raţiunii:

Deşi raţiunea umană, simplu vorbind, e realmente capabilă, prin puterile şi cu lumina ei naturală, să ajungă la o cunoaştere adevărată şi sigură a unui Dumnezeu personal, care ocroteşte şi cârmuieşte lumea prin providenţa lui, precum şi la cunoaşterea unei legi naturale puse de Creator în sufletele noastre, există totuşi multe obstacole ce o împiedică să-şi folosească eficient şi rodnic puterea naturală, căci adevărurile referitoare la Dumnezeu şi la relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu depăşesc în mod absolut ordinea lucrurilor sensibile şi, atunci când trebuie să se traducă în faptă şi să informeze viaţa, pretind dăruire şi renunţare. În dobândirea unor astfel de adevăruri, spiritul omenesc întâmpină dificultăţi din partea simţurilor şi a imaginaţiei, precum şi din partea înclinaţiilor rele născute din păcatul strămoşesc. De aceea, în această materie, oamenii se conving uşor de falsitatea sau, cel puţin, de nesiguranţa unor lucruri ce ar vrea să nu fie adevărate.

38De aceea, omul are nevoie să fie luminat de revelaţia lui Dumnezeu, nu numai pentru ceea ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere, ci şi pentru „adevărurile religioase şi morale, care nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană, pentru ca ele să poată fi cunoscute de toţi, chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc, cu uşurinţă, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare”.

IV. Cum să vorbim despre Dumnezeu?

39Susţinând capacitatea raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, Biserica îşi exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor şi cu toţi oamenii. Această convingere este punctul de plecare al dialogului său cu celelalte religii, cu filosofia şi cu ştiinţele şi, de asemenea, cu necredincioşii şi cu ateii.

40Deoarece cunoaşterea noastră de Dumnezeu este limitată, limitat este şi limbajul nostru referitor la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi şi după modul nostru omenesc limitat de a cunoaşte şi de a gândi.

41Toate creaturile poartă o anumită asemănare cu Dumnezeu, în mod deosebit omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Multiplele perfecţiuni ale creaturilor (adevărul, bunătatea, frumuseţea lor) reflectă deci perfecţiunea infinită a lui Dumnezeu. De aceea, putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecţiunile creaturilor sale, „căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor, prin analogie, poate fi contemplat Creatorul lor” (Înţ 13, 5).

42Dumnezeu transcende orice făptură. Trebuie deci să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat, antropomorfizant, imperfect, pentru a nu-l confunda pe „Dumnezeul cel negrăit, necuprins cu mintea, nevăzut, neajuns” cu reprezentările noastre omeneşti. Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu.

43Vorbind astfel despre Dumnezeu, limbajul nostru se exprimă, desigur, în chip omenesc, dar îl atinge realmente pe Dumnezeu însuşi, fără a-l putea totuşi exprima în infinita lui simplitate. Într-adevăr, trebuie să ne amintim că „între Creator şi creatură, oricâte asemănări am afla, deosebirile sunt mult mai mari” şi că „nu putem sesiza despre Dumnezeu ceea ce El este, ci numai ceea ce nu este şi cum se situează celelalte fiinţe în raport cu El”.

PE SCURT

44Omul este prin natură şi prin vocaţie o fiinţă religioasă. Venind de la Dumnezeu, mergând spre Dumnezeu, omul nu trăieşte o viaţă pe deplin umană decât dacă îşi trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu.

45Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, în care îşi găseşte fericirea: „Când voi fi întreg în tine, nu va mai exista mâhnire şi încercare; când va fi plină de tine, viaţa mea va fi împlinită”.

46Ascultând mesajul creaturilor şi glasul conştiinţei sale, omul poate ajunge la certitudinea existenţei lui Dumnezeu, cauza şi scopul a toate.

47Biserica învaţă că Dumnezeul unic şi adevărat, Creatorul şi Domnul nostru, poate fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale datorită luminii naturale a raţiunii omeneşti.

48Putem vorbi despre Dumnezeu realmente pornind de la multiplele perfecţiuni ale creaturilor, asemănări cu Dumnezeu, cel infinit în desăvârşire, chiar dacă limbajul nostru limitat nu-i epuizează misterul.

49„Creatura fără Creator dispare”. Iată de ce credincioşii se ştiu împinşi fără de răgaz de iubirea lui Cristos să ducă lumina Dumnezeului celui viu celor care îl ignoră sau îl refuză.

CAPITOLUL AL DOILEA

Dumnezeu în întâmpinarea omului

50Prin raţiunea naturală, omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu cu certitudine pornind de la lucrările lui. Dar există un alt ordin de cunoaştere, la care omul nu se poate ridica prin propriile-i forţe, şi anume acela al Revelaţiei divine. Printr-o hotărâre total liberă, Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului. O face revelându-şi misterul, planul său binevoitor, făcut din veşnicie, în Cristos, în favoarea tuturor oamenilor. El îşi revelează pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos, şi pe Duhul Sfânt.

ARTICOLUL 1

Revelaţia lui Dumnezeu

I. Dumnezeu revelează «planul bunăvoinţei sale»

51„I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască”.

52Dumnezeu, care „locuieşte în lumina cea neapropiată” (1 Tim 6, 16), vrea să-şi împărtăşească propria viaţă divină oamenilor creaţi de El în mod liber, pentru a face din ei fii adoptivi, în Fiul său unic. Revelându-se pe sine, Dumnezeu vrea să-i facă pe oameni în stare să-i răspundă, să-l cunoască şi să-l iubească, mult peste tot ceea ce ar fi ei în stare prin propriile puteri.

53Planul divin al Revelaţiei se realizează „prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele şi care se luminează reciproc”. El comportă o „pedagogie divină” specială: Dumnezeu se comunică treptat omului, îl pregăteşte în etape să primească Revelaţia supranaturală pe care o face despre sine însuşi şi care culminează în Persoana şi misiunea Cuvântului Întrupat, Isus Cristos. Sfântul Irineu de Lyon vorbeşte în repetate rânduri despre această pedagogie divină prin imaginea obişnuirii reciproce între Dumnezeu şi om: „Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în om şi s-a făcut Fiul omului pentru a-l obişnui pe om să-l atingă pe Dumnezeu şi pentru a-l obişnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a Tatălui”.

II. Etapele Revelaţiei

De la începutul începutului, Dumnezeu se face cunoscut

54„Dumnezeu, care creează şi ţine totul prin Cuvântul său, oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre sine. Pe lângă aceasta, voind să deschidă calea mântuirii de sus, s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri”. I-a chemat la o comuniune intimă cu El, înveşmântându-i în splendoare de har şi de dreptate.

55Această Revelaţie n-a fost întreruptă de păcatul primilor noştri părinţi. Într-adevăr, Dumnezeu, „după căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora care caută mântuirea, fiind statornici în a face binele”.

Şi după ce omul, prin neascultare, a pierdut prietenia ta, Tu nu l-ai lăsat sub stăpânirea morţii. (...) Tu ai oferit de multe ori oamenilor legământul tău.

Legământul cu Noe

56După ce unitatea neamului omenesc a fost fărâmiţată prin păcat, Dumnezeu caută, în primul rând, să mântuiască omenirea trecând prin fiecare din părţile ei. Legământul cu Noe după potop exprimă principiul economiei divine faţă de „neamuri”, adică faţă de oamenii grupaţi „după ţările lor, fiecare după limba sa, şi după seminţiile lor” (Gen 10, 5).

57Această ordine, în acelaşi timp cosmică, socială şi religioasă a pluralităţii neamurilor, aşezată de Providenţă sub paza îngerilor, este destinată să limiteze orgoliul unei omeniri decăzute, care, solidară în nelegiuire, ar vrea să-şi construiască prin ea însăşi unitatea în felul turnului Babel. Dar, din cauza păcatului, politeismul şi idolatria poporului şi a conducătorului ameninţă neîncetat cu o pervertire păgână această economie provizorie.

58Legământul cu Noe este în vigoare cât ţine timpul neamurilor, până la proclamarea universală a Evangheliei. Biblia venerează câteva figuri mari din aceste „neamuri”, cum sunt „dreptul Abel”, regele-preot Melchisedec, prefigurarea lui Cristos, sau drepţii „Noe, Daniel şi Iob” (Ez 14, 14). Astfel, Scriptura exprimă la ce înălţime de sfinţenie pot ajunge cei care trăiesc conform legământului cu Noe, aşteptând ca Cristos „să-i adune laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi” (In 11, 52).

Dumnezeu îl alege pe Abraham

59Pentru a aduna omenirea risipită, Dumnezeu îl alege pe Abram, chemându-l „afară din ţara lui, din neamul lui şi din casa lui” (Gen 12, 1), pentru a-l face Abraham, adică „părintele unei mulţimi de neamuri” (Gen 17, 5): „în tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Gen 12, 3 LXX).

60Poporul născut din Abraham avea să fie depozitarul făgăduinţei făcute patriarhilor, poporul ales, chemat să pregătească adunarea, într-o zi, a tuturor fiilor lui Dumnezeu în unitatea Bisericii; el va fi rădăcina pe care se vor grefa păgânii deveniţi credincioşi.

61Patriarhii şi profeţii şi alte personaje ale Vechiului Testament au fost şi vor fi întotdeauna veneraţi ca sfinţi în toate tradiţiile liturgice ale Bisericii.

Dumnezeu îşi formează un popor: Israel

62După patriarhi, Dumnezeu l-a format pe Israel ca pe poporul său, izbăvindu-l din robia egipteană. A încheiat cu el Legământul de la Sinai şi i-a dat, prin Moise, legea sa, pentru ca acesta să-l recunoască şi să-l slujească pe El, unicul Dumnezeu viu şi adevărat, Tată prevăzător şi judecător drept, şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit.

63Israel este Poporul preoţesc al lui Dumnezeu, cel care „poartă numele Domnului” (Dt 28, 10). Este poporul celor „cărora Dumnezeu le-a vorbit mai întâi”, poporul „fraţilor mai mari” în credinţa lui Abraham.

64Prin profeţi, Dumnezeu îşi formează poporul în speranţa mântuirii, în aşteptarea unui Legământ nou şi veşnic, destinat tuturor oamenilor şi care va fi înscris în inimi. Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a Poporului lui Dumnezeu, purificarea de toate infidelităţile, o mântuire care va cuprinde toate neamurile. Mai ales cei săraci şi smeriţi ai Domnului vor fi purtătorii acestei speranţe. Femeile sfinte, ca Sara, Rebeca, Rahela, Miriam, Debora, Ana, Iudita şi Estera au păstrat vie speranţa mântuirii lui Israel. Figura cea mai pură este Maria.

III. Cristos Isus ( „Mijlocitorul şi Plinătatea întregii Revelaţii”

Dumnezeu a spus totul în Cuvântul său

65„După ce, odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu a grăit părinţilor noştri prin prooroci, în aceste timpuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său” (Evr 1, 1-2). Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, este Cuvântul unic, desăvârşit şi definitiv al Tatălui. În El Tatăl spune totul şi nu va mai exista alt cuvânt decât acesta. Sfântul Ioan al Crucii, după atâţia alţii, exprimă acest lucru în mod luminos comentând Evr 1, 1-2:

„De vreme ce ni l-a dat pe Fiul, care este Cuvântul său, Dumnezeu nu mai are alt cuvânt să ne dea. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt; (...) căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime în Fiul său, dăruindu-ne acest Tot ( pe Fiul său. Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe, sau ar dori o vedenie sau o revelaţie, nu numai că ar face o nebunie, dar l-ar jigni pe Dumnezeu, neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou”.

Nu va mai fi altă Revelaţie

66„Economia creştină a mântuirii, fiind legământ nou şi definitiv, nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos”. Totuşi, chiar dacă Revelaţia s-a încheiat, ea nu a fost încă pe deplin explicitată; credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor.

67Pe parcursul istoriei au existat revelaţii aşa-zise „private”, dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii. Ele nu fac parte însă din tezaurul credinţei. Rolul lor nu este de a „îmbunătăţi” sau de a „completa” Revelaţia definitivă a lui Cristos, ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei. Călăuzit de Magisteriul Bisericii, simţul credincioşilor ştie să discearnă şi să primească ceea ce în aceste revelaţii constituie o chemare autentică a lui Cristos sau a sfinţilor lui adresată Bisericii.

Credinţa creştină nu poate accepta „revelaţii” care pretind să depăşească sau să corecteze Revelaţia a cărei împlinire este Cristos. Este cazul anumitor religii necreştine, precum şi al anumitor secte recente care se bazează pe astfel de „revelaţii”.

PE SCURT

68Din iubire, Dumnezeu s-a revelat şi s-a dăruit omului. El aduce astfel un răspuns definitiv şi supraabundent la întrebările pe care omul şi le pune asupra sensului şi scopului vieţii sale.

69Dumnezeu s-a revelat omului comunicându-i treptat misterul său prin fapte şi cuvinte.

70Dincolo de mărturia pe care Dumnezeu o dă despre sine în lucrurile create, El s-a manifestat în persoană primilor noştri părinţi. Le-a vorbit şi, după cădere, le-a făgăduit mântuirea şi le-a oferit legământul său.

71Dumnezeu a încheiat cu Noe un legământ veşnic între El şi toate fiinţele vii. Acesta va dura cât va dăinui lumea.

72Dumnezeu l-a ales pe Abraham şi a încheiat un legământ cu el şi cu urmaşii lui. Din aceştia şi-a format poporul, căruia i-a revelat legea sa prin Moise. L-a pregătit prin profeţi să primească mântuirea destinată întregii omeniri.

73Dumnezeu s-a revelat pe deplin, trimiţându-l pe propriul său Fiu, în care şi-a statornicit Legământul pentru totdeauna. Acesta este Cuvântul definitiv al Tatălui, aşa încât nu va mai exista altă Revelaţie după El.

ARTICOLUL 2

Transmiterea Revelaţiei divine

74Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 4), adică a lui Cristos Isus. Deci Cristos trebuie să fie vestit tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor, şi astfel, Revelaţia să ajungă până la marginile lumii:

Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor.

I. Tradiţia apostolică

75„Cristos Domnul, în care îşi găseşte împlinirea întreaga Revelaţie a Dumnezeului Preaînalt, a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor, împărtăşindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale, Evanghelia făgăduită odinioară prin profeţi şi pe care a împlinit-o El însuşi şi a vestit-o cu gura sa”.

Propovăduirea apostolică...

76 Transmiterea Evangheliei, conform poruncii Domnului, s-a făcut în două feluri: Oral „de apostoli, care, prin propovăduirea lor orală, prin exemplul dat şi prin instituţii, au transmis ceea ce primiseră din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea lui şi din faptele lui, precum şi ceea ce învăţaseră sub inspiraţia Duhului Sfânt”;

În scris „de apostoli şi oameni din preajma apostolilor, care, tot sub inspiraţia Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mîntuirii”.

... continuată în succesiunea apostolică

77„Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică, apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi, încredinţându-le «propria misiune de a învăţa»”. Într-adevăr, „propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor”.

78Această transmitere vie, săvârşită în Duhul Sfânt, este numită Tradiţie, întrucât e distinctă de Sfânta Scriptură, deşi e strâns legată de ea. Prin ea, „Biserica, în învăţătura, în viaţa şi în cultul său, perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede”. „Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei Tradiţii, ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă”.

79Astfel, comunicarea de sine făcută de Tatăl prin Cuvântul său în Duhul Sfânt rămâne prezentă şi lucrătoare în Biserică: „Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică şi, prin ea, în lume, îi călăuzeşte pe credincioşi la tot adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos”.

II. Raportul între Tradiţie şi Sfânta Scriptură

Un izvor comun...

80„Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. Căci amândouă, curgând din acelaşi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate şi tind spre acelaşi scop”. Şi una, şi cealaltă fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos, care a făgăduit că va rămâne cu ai săi „în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 20).

... două moduri distincte de transmitere

81„Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc”.

„Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt, pentru ca aceşti urmaşi, călăuziţi de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire”.

82Biserica deci, căreia îi e încredinţată transmiterea şi interpretarea Revelaţiei, „nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura, cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie”.

Tradiţie apostolică şi tradiţii bisericeşti

83Tradiţia despre care vorbim aici vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit din învăţătura şi exemplul lui Isus şi ceea ce au învăţat prin Duhul Sfânt. Într-adevăr, prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris, şi însuşi Noul Testament atestă procesul Tradiţiei vii.

Trebuie să distingem de aceasta „tradiţiile” teologice, disciplinare, liturgice sau devoţionale născute în decursul timpului în Bisericile locale. Ele constituie forme particulare, în care marea Tradiţie capătă expresii adaptate diferitelor locuri şi timpuri. În lumina Tradiţiei apostolice, aceste „tradiţii” pot fi păstrate, modificate sau părăsite, sub călăuzirea Magisteriului Bisericii.

III. Interpretarea tezaurului credinţei

Tezaurul credinţei încredinţat întregii Biserici

84„Tezaurul sfânt” al credinţei (depositum fidei), cuprins în Sfânta Tradiţie şi în Sfânta Scriptură, a fost încredinţat de apostoli întregii Biserici. „Aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni, astfel încât, în păstrarea, trăirea şi mărturisirea credinţei transmise, se creează o deosebită unitate între episcopi şi credincioşi”.

Magisteriul Bisericii

85„Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos”, adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul lui Petru, episcopul Romei.

86„Acest Magisteriu nu e însă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte, învăţând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu”.

87Credincioşii, amintindu-şi de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: „Cine vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă” (Lc 10, 16), primesc cu docilitate învăţăturile şi îndrumările pe care Păstorii lor le dau sub diferite forme.

Dogmele credinţei

88Magisteriul Bisericii îşi angajează pe deplin autoritatea primită de la Cristos atunci când defineşte dogme, adică atunci când propune, sub o formă care îl obligă pe poporul creştin la o adeziune irevocabilă de credinţă, adevăruri conţinute în Revelaţia divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea.

89Există o legătură organică între viaţa noastră spirituală şi dogme. Dogmele sunt făclii pe calea credinţei noastre, o luminează şi îi dau siguranţă. şi, reciproc, dacă viaţa noastră este dreaptă, mintea şi inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinţei.

90Legăturile reciproce şi coerenţa dintre dogme se află în ansamblul Revelaţiei misterului lui Cristos. „Există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învăţăturii catolice, în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine”.

Simţul supranatural al credinţei

91Toţi credincioşii participă la înţelegerea şi transmiterea adevărului revelat. Ei au primit ungerea Duhului Sfânt, care îi învaţă totul şi îi călăuzeşte la tot adevărul.

92„Totalitatea credincioşilor (...) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când «de la episcopi şi până la ultimul credincios laic» îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri”.

93„Prin acest simţ al credinţei, insuflat şi susţinut de Duhul adevărului, Poporul lui Dumnezeu, sub îndrumarea Magisteriului sacru, (...) aderă neclintit la «credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna», o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai pe deplin în viaţă”.

Creşterea în înţelegerea credinţei

94Datorită asistenţei Duhului Sfânt, înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor din tezaurul credinţei poate creşte în viaţa Bisericii:

( „prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi, care îl păstrează în inimă”; în mod deosebit, „cercetarea teologică este cea care aprofundează cunoaşterea adevărului revelat”;

( „prin pătrunderea adâncă pe care credincioşii o dobândesc din experienţa spirituală”; „divina eloquia cum legente crescunt - cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă”;

( „prin propovăduirea acelora care, o dată cu succesiunea episcopală, au primit o charismă sigură a adevărului”.

95„Este aşadar evident că Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii, din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate şi asociate, încât nu pot exista separat şi toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor, sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt”.

PE SCURT

96Ceea ce Cristos a încredinţat apostolilor, aceştia au transmis prin propovăduirea lor şi în scris, sub inspiraţia Duhului Sfânt, tuturor generaţiilor, până la a doua venire, în slavă, a lui Cristos.

97 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al Cuvântului lui Dumnezeu, în care Biserica peregrină îl contemplă, ca într-o oglindă, pe Dumnezeu, izvorul tuturor bogăţiilor sale”.

98 „Biserica, în învăţătura, viaţa şi în cultul său perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede”.

99Datorită simţului supranatural al credinţei, poporul lui Dumnezeu în întregime nu încetează să primească darul Revelaţiei divine, să-l pătrundă tot mai adânc şi să-l trăiască tot mai deplin.

100Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu a fost încredinţată numai Magisteriului Bisericii, Papei şi episcopilor aflaţi în comuniune cu el.

ARTICOLUL 3

Sfânta Scriptură

I. Cristos ( Cuvântul unic al Sfintei Scripturi

101În condescendenţa bunătăţii sale, Dumnezeu, pentru a li se revela oamenilor, le vorbeşte în cuvinte omeneşti: „Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omeneşti, s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti, precum odinioară Cuvântul Tatălui Veşnic; luând trupul slăbiciunii omeneşti, s-a făcut asemenea oamenilor”.

102Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt, Cuvântul său unic, în care se exprimă pe sine în întregime:

Amintiţi-vă că este unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul întregii Scripturi, unul şi acelaşi Cuvânt ce răsună în gura tuturor scriitorilor sacri, El care, fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu, nu are nevoie de silabe, pentru că nu e supus timpului.

103De aceea, Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură, după cum venerează şi Trupul Domnului. Ea înfăţişează neîncetat credincioşilor Pâinea Vieţii, luată de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu şi a Trupului lui Cristos.

104În Sfânta Scriptură, Biserica îşi găseşte fără încetare hrana şi puterea, căci în ea nu primeşte numai un cuvânt omenesc, ci ceea ce este în realitate: Cuvântul lui Dumnezeu. „Într-adevăr, în Cărţile Sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei”.

II. Inspiraţia şi adevărul Sfintei Scripturi

105Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. „Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt”.

„Sfânta Maică Biserica, pe baza credinţei primite de la apostoli, consideră sfinte şi canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt, îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii”.

106Dumnezeu i-a inspirat pe autorii omeneşti ai cărţilor sacre. „Pentru redactarea cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei, lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii, pentru ca, acţionând El însuşi în ei şi prin ei, aceştia să scrie ca adevăraţi autori tot ceea ce voia El şi numai aceea”.

107Cărţile inspirate învaţă adevărul. „Întrucât tot ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie declarat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în Scrierile sacre”.

108Totuşi, credinţa creştină nu este o „religie a Cărţii”. Creştinismul este religia „Cuvântului” lui Dumnezeu, „nu a unui cuvânt scris şi mut, ci a Cuvântului întrupat şi viu”. Ca ele să nu rămână literă moartă, Cristos, Cuvântul veşnic al Dumnezeului celui viu, trebuie, prin Duhul Sfânt, să „ne deschidă mintea la înţelegerea Scripturilor” (Lc 24, 45).

III. Duhul Sfânt, interpret al Scripturii

109În Sfânta Scriptură, Dumnezeu vorbeşte omului în felul oamenilor. Pentru a interpreta bine Scriptura, trebuie să fim deci atenţi la ceea ce au voit într-adevăr să afirme autorii omeneşti şi la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele lor.

110Pentru a descoperi intenţia autorilor sacri, trebuie ţinut seama de condiţiile timpului şi culturii lor, de „genurile literare” folosite în epocă, de modurile de a simţi, de a vorbi şi de a povesti curente în acel timp. „Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice, sau poetice, sau de alt gen de expresie”.

111Dar cum Sfânta Scriptură este inspirată, există un alt principiu al interpretării corecte, nu mai puţin important decât precedentul şi fără de care Scriptura rămâne literă moartă: „Sfânta Scriptură trebuie să fie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă”.

Conciliul al II-lea din Vatican indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conformă Duhului care a inspirat-o:

1121. În primul rând, trebuie dată o mare atenţie „conţinutului şi unităţii întregii Scripturi”. Căci, oricât de diferite ar fi cărţile care o alcătuiesc, Scriptura este una, datorită unităţii planului lui Dumnezeu căruia Isus Cristos îi este centru şi inimă, deschisă de la Paştele său.

Inima lui Cristos desemnează Sfânta Scriptură care ne face cunoscută Inima lui Cristos. Această inimă era închisă înainte de Pătimire, căci Scriptura nu era limpede. Dar Scriptura a fost deschisă după Pătimire, pentru ca aceia care de atunci înainte au început să o înţeleagă să privească şi să discearnă în ce fel trebuie să fie interpretate profeţiile.

1132. În al doilea rând, Scriptura trebuie citită în „Tradiţia vie a Bisericii întregi”. După o expresie a Sfinţilor Părinţi, Sfânta Scriptură se citeşte mult mai mult în inima Bisericii decât în mijloacele materiale ale exprimării sale. Într-adevăr, Biserica poartă în Tradiţia sa amintirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt îi dă interpretarea spirituală a Scripturii („... după simţul spiritual pe care Duhul îl dăruieşte Bisericii”).

1143. E necesară atenţia la „analogia credinţei”. Prin „analogia credinţei” înţelegem coeziunea adevărurilor de credinţă între ele şi în proiectul total al Revelaţiei.

Sensurile Scripturii

115După o veche tradiţie, se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal şi sensul spiritual, acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric, moral şi anagogic. Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie citirii vii a Scripturii în Biserică:

116Sensul literal. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii şi descoperit de exegeza care urmează regulile interpretării corecte. Omnes sensus (sc. Sacrae Scripturae) fundentur super litteralem. ( „Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe sensul literal”.

117Sensul spiritual. Datorită unităţii planului lui Dumnezeu, nu numai textul Scripturii, ci şi realităţile şi evenimentele despre care vorbeşte ea pot fi semne.

1. Sensul alegoric. Putem dobândi o înţelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând semnificaţia lor în Cristos; astfel, trecerea Mării Roşii este un semn al biruinţei lui Cristos şi, prin aceasta, al Botezului.

2. Sensul moral. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a acţiona. Ele au fost scrise „pentru învăţătura noastră” (1 Cor 10, 11).

3. Sensul anagogic. Realităţile şi evenimentele pot fi văzute şi în semnificaţia lor eternă, călăuzindu-ne (în greceşte, anagogé) spre Patria noastră. Astfel, Biserica pe pământ este semn al Ierusalimului ceresc.

118Un distih medieval rezumă bine semnificaţia celor patru sensuri:

Litera gesta docet, quid credas allegoria,

Moralis quid agas, quo tendas anagogia.

„Sensul literal te învaţă faptele, alegoria ( ce trebuie să crezi,

sensul moral ( ce trebuie să faci, anagogia ( spre ce trebuie să tinzi”.

119„Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregătitor, să se maturizeze judecata Bisericii. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii, care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta Cuvântul lui Dumnezeu”:

Ego vero Evangelio non crederem, nisi me catholicae Ecclesiae commoveret auctoritas. ( „Nu aş crede în Evanghelie dacă nu m-ar îndemna autoritatea Bisericii catolice”.

IV. Canonul Scripturilor

120Biserica a putut discerne ce scrieri trebuie să fie numărate printre Cărţile Sfinte datorită Tradiţiei apostolice. Lista lor integrală este numită „Canonul” Scripturilor. Ea cuprinde pentru Vechiul Testament 46 de scrieri (45, dacă se socotesc Ier şi Pl împreună) şi 27 pentru Noul Testament:

Geneză, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosua, Judecători, Rut, 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Regi, 1 şi 2 Cronici, Esdra şi Nehemia, Tobia, Iudita, Estera, 1 şi 2 Macabei, Iob, Psalmii, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, Înţelepciunea, Ecleziasticul, Isaia, Ieremia, Plângerile, Baruh, Ezechiel, Daniel, Osea, Ioel, Amos, Abdia, Iona, Miheea, Naum, Habacuc, Sofonia, Ageu, Zaharia, Malahia alcătuiesc Vechiul Testament;

Evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele Apostolilor, Scrisorile Sfântului Paul către romani, 1 şi 2 către corinteni, către galateni, către efeseni, către filipeni, către coloseni, 1 şi 2 către tesaloniceni, 1 şi 2 către Timotei, către Tit, către Filemon, Scrisoarea către evrei, Scrisoarea lui Iacob, 1 şi 2 a lui Petru, cele trei Scrisori ale lui Ioan, Scrisoarea lui Iuda şi Apocalipsul alcătuiesc Noul Testament.

Vechiul Testament

121Vechiul Testament este o parte de neeliminat a Sfintei Scripturi. Cărţile lui sunt divin inspirate şi-şi păstrează o valoare permanentă, căci Vechiul Legământ nu a fost niciodată revocat.

122Într-adevăr, „economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul Universului”. „Deşi conţin şi lucruri imperfecte şi condiţionate istoric”, cărţile Vechiului Testament dau mărturie despre întreaga pedagogie divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu: „În ele sunt adunate învăţături înalte despre Dumnezeu, o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de rugăciune; în sfârşit, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre”.

123Creştinii venerează Vechiul Testament ca pe cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. Biserica a respins întotdeauna hotărât ideea de a lăsa la o parte Vechiul Testament sub pretext că Noul Testament l-ar fi făcut nefolositor (marcionismul).

Noul Testament

124„Cuvântul lui Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede, se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului Testament”. Aceste scrieri ne dezvăluie adevărul definitiv al Revelaţiei divine. Obiectul lor central este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, faptele, învăţăturile, pătimirea şi glorificarea lui, precum şi începuturile Bisericii lui sub lucrarea Duhului Sfînt.

125Evangheliile sunt inima întregii Scripturi, „deoarece constituie principala mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului Întrupat, Mântuitorul nostru”.

126În constituirea Evangheliilor se pot distinge trei etape:

1. Viaţa şi învăţătura lui Isus. Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii, „a căror istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente pentru mântuirea lor veşnică, până în ziua în care a fost înălţat la cer”.

2. Tradiţia orală. „După Înălţarea Domnului, apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit, cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi, instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt, aveau parte”.

3. Evangheliile scrise. „Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor, în sfârşit, păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus”.

127Evanghelia cvadriformă ocupă în Biserică un loc unic, despre care dau mărturie veneraţia pe care i-o acordă liturgia şi atracţia neasemuită pe care a exercitat-o din toate timpurile asupra sfinţilor:

Nu există nici o învăţătură mai bună, mai de preţ şi mai minunată decât textul Evangheliei. Vedeţi şi păstraţi ceea ce Domnul şi Învăţătorul nostru, Cristos, a învăţat în cuvinte şi a împlinit în fapte.

La meditaţie, mă opresc mai presus de toate la Evanghelie; în ea găsesc tot ce e necesar sărmanului meu suflet. Descopăr mereu noi lumini, sensuri ascunse şi tainice.

Unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament

128Biserica, încă din timpurile apostolice, iar apoi în mod continuu în Tradiţia ei, a pus în lumină unitatea planului divin în cele două Testamente, cu ajutorul tipologiei. Aceasta discerne în lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Legământ prefigurări a ceea ce Dumnezeu a înfăptuit la plinirea timpurilor în persoana Fiului său întrupat.

129Creştinii citesc aşadar Vechiul Testament în lumina lui Cristos mort şi înviat. Această lectură tipologică arată conţinutul inepuizabil al Vechiului Testament. Dar ea nu trebuie să ne facă să uităm că el îşi păstrează valoarea proprie de Revelaţie, reafirmată de Mântuitorul însuşi. De altfel, şi Noul Testament se cere citit la lumina celui Vechi. Cateheza creştină primară va recurge la el necontenit. După o spusă veche, Noul Testament este ascuns în cel Vechi, iar cel Vechi este dezvăluit în cel Nou: Novum in Vetere latet et in Novo Vetus patet.

130Tipologia exprimă dinamismul spre împlinirea planului divin când „Dumnezeu va fi totul în toate” (1 Cor 15, 28). Astfel, chemarea patriarhilor şi Exodul din Egipt, de exemplu, nu-şi pierd valoarea proprie în planul lui Dumnezeu prin faptul că sunt în acelaşi timp etape intermediare.

V. Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii

131„În Cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă, iar pentru fiii Bisericii - tăria credinţei, hrană a sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale”. „Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură”.

132„Studiul Sfintelor Scripturi trebuie să fie sufletul teologiei. De asemenea, şi slujirea cuvântului, adică propovăduirea pastorală, cateheza şi toată formaţia creştină, în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat, primeşte din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă şi o putere sfîntă”.

133Biserica „ îi îndeamnă foarte stăruitor pe toţi creştinii (...) ca, prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi, să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus Cristos» (Fil 3, 8). Într-adevăr, «necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos» (Sf. Ieronim)”.

PE SCURT

134 Omnis Scriptura divina unus liber est, et ille unus liber Christus est, quia omnis Scriptura divina de Christo loquitur, et omnis Scriptura divina in Christo impletur. ( „Toată dumnezeiasca Scriptură este o singură carte, şi această singură carte este Cristos, căci toată dumnezeiasca Scriptură vorbeşte despre Cristos şi toată dumnezeiasca Scriptură se împlineşte în Cristos”.

135 „Sfintele Scripturi cuprind Cuvântul lui Dumnezeu şi, pentru că sunt inspirate, sunt într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu”.

136Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi în sensul că El îi inspiră pe autorii ei omeneşti; El acţionează în ei şi prin ei. Dă astfel certitudinea că scrierile lor învaţă fără eroare adevărul mântuitor.

137Interpretarea Scripturilor inspirate trebuie să fie atentă, în primul rând, la ce vrea Dumnezeu să reveleze prin autorii sacri pentru mântuirea noastră. „Ceea ce vine de la Duhul nu este înţeles pe deplin decât prin acţiunea Duhului”.

138Biserica primeşte şi venerează ca inspirate cele 46 de cărţi ale Vechiului Testament şi cele 27 de cărţi ale Noului Testament.

139Cele patru Evanghelii ocupă un loc central, pentru că centrul lor este Cristos Isus.

140Unitatea celor două Testamente decurge din unitatea planului lui Dumnezeu şi a Revelaţiei sale. Vechiul Testament îl pregăteşte pe cel Nou, în timp ce acesta îl împlineşte pe cel Vechi; ambele se luminează reciproc; ambele sunt adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu.

141 „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi după cum a venerat şi însuşi Trupul Domnului”: ambele hrănesc şi guvernează întreaga viaţă creştină. „Lumină pentru paşii mei e Cuvântul tău, făclie pentru cărările mele” (Ps 119, 105).

CAPITOLUL AL TREILEA

Răspunsul omului dat lui Dumnezeu

142Prin Revelaţia sa, „Dumnezeu cel nevăzut, în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El”. Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credinţa.

143Prin credinţă, omul îşi supune în întregime lui Dumnezeu mintea şi voinţa. Cu toată fiinţa, omul îşi dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelează. Sfânta Scriptură numeşte acest răspuns al omului, dat lui Dumnezeu care revelează, „ascultarea credinţei”.

ARTICOLUL 1

Cred

I. Ascultarea credinţei

144A asculta în credinţă înseamnă a te supune în mod liber cuvântului ascultat, pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu, Adevărul însuşi. Abraham este modelul acestei ascultări pe care ni-l propune Sfânta Scriptură. Fecioara Maria este realizarea ei cea mai desăvârşită.

Abraham ( „părintele tuturor celor care cred”

145Scrisoarea către evrei, în marele elogiu al credinţei strămoşilor, insistă în mod deosebit asupra credinţei lui Abraham: „Prin credinţă, Abraham a ascultat de chemarea de a pleca spre o ţară pe care urma s-o primească moştenire şi a plecat neştiind încotro merge” (Evr 11, 8). Prin credinţă a trăit ca străin şi peregrin în Pământul făgăduinţei. Prin credinţă, Sarei i-a fost dat să-l zămislească pe fiul făgăduinţei. Prin credinţă, în sfârşit, Abraham l-a oferit pe unicul său fiu ca jertfă.

146Abraham realizează astfel definiţia credinţei dată de Scrisoarea către evrei: „Credinţa e chezăşia bunurilor nădăjduite, dovada celor care nu se văd” (Evr 11, 1). „Abraham a avut credinţă în Dumnezeu şi i-a fost socotit ca dreptate” (Rom 4, 3). Datorită acestei „credinţe puternice” (Rom 4, 20), Abraham a devenit „părintele tuturor celor care aveau să creadă” (Rom 4, 11. 18).

147Vechiul Testament este bogat în mărturii ale acestei credinţe. Scrisoarea către evrei proclamă elogiul credinţei exemplare a celor vechi, „care le-a dobândit bună mărturie” (Evr 11, 2. 39). Totuşi, „Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun”: harul de a crede în Fiul său, Isus, „începătorul şi împlinitorul credinţei noastre” (Evr 11, 40; 12, 2).

Maria ( „Fericită cea care a crezut”

148Fecioara Maria realizează în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei. În credinţă, Maria a primit vestirea şi făgăduinţa aduse de îngerul Gabriel, crezând că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1, 37) şi dându-şi consimţământul: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1, 38). Elisabeta a salutat-o: „Fericită cea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Lc 1, 45). Pentru această credinţă, toate generaţiile o vor proclama fericită.

149În toată viaţa ei şi până la ultima încercare, când Isus, Fiul său, a murit pe cruce, credinţa nu i-a şovăit. Maria n-a încetat să creadă „în împlinirea” cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, Biserica venerează în Maria realizarea cea mai pură a credinţei.

II. „Ştiu în cine mi-am pus credinţa” (2 Tim 1, 12)

Cred într-unul Dumnezeu

150Credinţa este, în primul rând, o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu; ea este, în acelaşi timp şi în mod inseparabil, asentimentul liber faţă de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu. Ca adeziune personală faţă de Dumnezeu şi asentiment faţă de adevărul pe care El l-a revelat, credinţa creştină se deosebeşte de credinţa într-o persoană omenească. E vrednic şi drept să te încrezi total în Dumnezeu şi să crezi în mod absolut ceea ce spune El. Ar fi zadarnic şi fals să-ţi pui o astfel de credinţă într-o făptură.

Cred în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu

151Pentru creştin, a crede în Dumnezeu înseamnă în mod inseparabil a crede în Acela pe care El l-a trimis, „Fiul lui preaiubit”, în care îşi află toată bucuria (Mc 1, 11); Dumnezeu ne-a spus să-l ascultăm. Domnul însuşi le spune ucenicilor săi: „Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine” (In 14, 1). Putem crede în Isus Cristos pentru că El însuşi este Dumnezeu, Cuvântul făcut trup: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul unul-născut, care este în sânul Tatălui, El l-a făcut cunoscut” (In 1, 18). Pentru că „l-a văzut pe Tatăl” (In 6, 46), El este singurul care-l cunoaşte şi-l poate revela.

Cred în Duhul Sfânt

152Omul nu poate să creadă în Isus Cristos fără a se împărtăşi din Duhul lui. Duhul Sfânt e acela care revelează oamenilor cine este Isus. Căci „nimeni nu poate spune: «Isus este Domn», decât sub acţiunea Duhului Sfânt” (1 Cor 12, 3). „Duhul cercetează totul, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. (...) Nimeni nu cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2, 10-11). Numai Dumnezeu îl cunoaşte în întregime pe Dumnezeu. Noi credem în Duhul Sfânt pentru că este Dumnezeu.

Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa într-un singur Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

III. Caracteristicile credinţei

Credinţa este un har

153Când Sfântul Petru dă mărturie că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, Isus îi afirmă că această revelaţie nu i-a venit „de la trup şi sânge, ci de la Tatăl său, care este în ceruri” (Mt 16, 17). Credinţa este un dar al lui Dumnezeu, o virtute supranaturală revărsată de El. „Pentru a-i oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie de harul lui, care-i iese în întâmpinare şi-l ajută, precum şi de ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt, care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă «pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul»”.

Credinţa este un act uman

154Credinţa nu e posibilă decât prin harul şi ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. Nu e mai puţin adevărat că a crede este un act autentic uman.

PRIVATE Nu este contrar nici libertăţii, nici minţii omului să se încreadă în Dumnezeu şi să adere la adevărurile revelate de El. Deja în relaţiile umane nu e contrar demnităţii noastre să credem ceea ce ne spun alţii despre ei înşişi şi despre intenţiile lor şi să ne încredem în făgăduinţele lor (cum se întâmplă, de exemplu, atunci când un bărbat şi o femeie se căsătoresc), pentru a intra astfel în comuniune reciprocă. Aşadar, e cu atât mai puţin contrar demnităţii noastre să „oferim prin credinţă supunerea deplină a minţii şi voinţei noastre lui Dumnezeu care revelează”k şi să intrăm astfel în comuniune intimă cu El.

155În credinţă, mintea şi voinţa omului conlucrează cu harul dumnezeiesc: Credere est actus intellectus assentientis veritati divinae ex imperio voluntatis a Deo motae per gratiam („A crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeiesc, la porunca voinţei puse în mişcare de Dumnezeu prin har”).

Credinţa şi înţelegerea

156Motivul de a crede nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate şi inteligibile pentru lumina raţiunii noastre naturale. Noi credem „datorită autorităţii lui Dumnezeu însuşi, care revelează şi care nu poate nici să se înşele, nici să ne înşele”. „Totuşi, pentru ca omagiul credinţei noastre să fie conform raţiunii, Dumnezeu a voit ca ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt să fie însoţite de dovezile exterioare ale Revelaţiei sale”. Astfel, minunile lui Cristos şi ale sfinţilor, profeţiile, răspândirea şi sfinţenia Bisericii, rodnicia şi stabilitatea ei „sunt semne sigure ale Revelaţiei, adaptate la intelectul tuturor”, sunt „motive de credibilitate”, care arată că asentimentul credinţei nu este „nicidecum o mişcare oarbă a spiritului”.

157Credinţa este sigură, mai sigură decât orice cunoaştere umană, pentru că se întemeiază pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate minţi. Desigur, adevărurile revelate pot părea obscure raţiunii şi experienţei omului, dar „certitudinea pe care o dă lumina divină este mai mare decât aceea pe care o dă lumina raţiunii naturale”. „Zece mii de dificultăţi nu alcătuiesc o singură îndoială”.

158„Credinţa încearcă să înţeleagă”: este inerentă credinţei dorinţa credinciosului de a-l cunoaşte mai bine pe Acela în care şi-a pus credinţa şi de a înţelege mai bine ceea ce a revelat El; o cunoaştere mai pătrunzătoare va determina, la rândul ei, o credinţă mai mare, tot mai înflăcărată de iubire. Harul credinţei deschide „ochii inimii” (Ef 1, 18) spre o înţelegere vie a conţinuturilor Revelaţiei, adică a ansamblului planului lui Dumnezeu şi al misterelor credinţei, al legăturii lor între ele şi cu Cristos, centrul misterului revelat. Or, „pentru ca înţelegerea Revelaţiei să se adâncească mereu mai mult, Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa prin darurile sale”. Astfel, după expresia Sfântului Augustin, „cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine”.

159Credinţă şi ştiinţă. „Deşi credinţa este deasupra raţiunii, nu poate exista niciodată un dezacord real între ele. De vreme ce acelaşi Dumnezeu care revelează misterele şi comunică credinţa a făcut să coboare