SECŢIA I CIVILĂ

1. Sancţionarea cu nulitatea absolută a deciziei prin care a fost aplicată sancţiunea disciplinară salariatului în situaţia în care în cuprinsul acesteia nu se face menţiunea prevederilor din statul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă care au fost încălcate de salariat.

Art.252 alin.2 lit. b din Codul muncii

Decizia prin care a fost aplicată sancţiunea disciplinară salariatului este sancţionată cu nulitatea absolută dacă în cuprinsul său nu se face menţiunea prevederilor din statul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă care au fost încălcate de salariat.

Menţiunea din cuprinsul deciziei a abaterii disciplinare potrivit căreia salariatul nu şi-a îndeplinit orice alte sarcini de serviciu primite de la „conducerea direcţiei”, este insuficientă pentru a se aprecia valabilitatea actului, în lipsa unei precizări concrete a atribuţiei prevăzută în fişa postului, pentru ca instanţa de control judecătoresc să poată verifica legalitatea măsurii aplicată, potrivit art.252 alin.2 codul muncii.

Reglementarea potrivit căreia salariatul îndeplineşte orice alte sarcini de serviciu primite de la „conducerea direcţiei” fiind exprimată într-o formă generală, trebuie interpretată în sensul că aceste sarcini trebuie să fie în legătură directă cu atribuţiile de serviciu ale salariatului potrivit fişei postului.

(Decizia civilă nr.1789/10.04.2013)

Prin acţiunea înregistrată la data de 04.08.2011, la Tribunalul Argeş, contestatoarea M.C.S. a chemat în judecată pe intimatul M.F.P., A.N.A.F., D.G.F.P. Argeş, contestând decizia nr.1150/27.07.2011 şi solicitând anularea acesteia, cu consecinţa restituirii sumelor reţinute din salariu pe cele 3 luni, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestaţiei s-a arătat de către contestatoare că este salariata instituţiei intimate, în funcţia de referent de specialitate în cadrul serviciului administrativ, însă la data de 27.07.2011 i s-a emis decizia nr.1150, prin care a fost sancţionată disciplinar cu reducerea salariului cu 5% pe o perioadă de 3 luni, pentru motivul generic că nu şi-a îndeplinit sarcinile de

serviciu, că nu s-a deplasat la data de 07.07.2011 la arhiva depozitată în sediul ANAF Câmpulung.

Contestatoarea a susţinut că în realitate se încearcă intimidarea sa deoarece a contestat decizia de rectificare a deciziei de reîncadrare, dosar aflat în curs de soluţionare la Tribunalul Argeş, înregistrat sub nr.1606/109/2011. În nota explicativă a arătat că nu s-a deplasat la Câmpulung pentru că nu intra în atribuţiile sale de serviciu cărarea şi mutarea de dosare ale altor servicii.

S-a mai susţinut de către contestatoare că decizia este lovită de nulitate absolută deoarece fapta este prezentată generic, nu s-au indicat dispoziţiile din fişa postului/regulament intern, etc., ce au fost încălcate, nu s-a indicat instanţa la care poate fi contestată, nu s-a efectuat o cercetare disciplinară veritabilă (i s-a solicitat doar o notă explicativă, fără a exista o comisie constituită în scopul cercetării sale disciplinare).

S-a arătat că decizia contestată este şi netemeinică întrucât în sarcinile sale de serviciu nu sunt menţionate şi deplasări în alte localităţi şi mutarea de dosare. Sarcinile sale sunt clar stipulate în fişa postului, iar orice alte sarcini ce ar primi de la conducerea direcţiei trebuie să aibă legătură cu pregătirea sa profesională.

Prin sentinţa civilă nr.4745 din 16 octombrie 2012, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia nr.1150/27.07.2011 şi a obligat pe intimat să restituie contestatoarei drepturile salariale reţinute în temeiul deciziei de sancţionare, precum şi să-i plătească suma de 700 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Contestatoarea a devenit angajata intimatului din data de 03.03.1997, iar la data sesizării instanţei îndeplinea funcţia de referent de specialitate, gradul II.

La data de 27.07.2011 angajatorul a emis decizia nr.1150, prin care a dispus sancţionarea disciplinară a contestatoarei cu reducerea salariului de bază cu 5% pe o perioadă de 3 luni.

Contestatoarea a înţeles ca prin acţiunea de faţă să conteste această decizie, susţinând în primul rând că există cauze de nelegalitate care atrag sancţiunea nulităţii absolute a acestei decizii. Astfel, a susţinut că în decizie nu este descrisă fapta care constituie abatere disciplinară, ci că aceasta este descrisă generic, că nu s-au indicat dispoziţiile din fişa postului/regulament intern, etc., ce au fost încălcate, nu s-a indicat instanţa la care poate fi contestată şi nu s-a efectuat o cercetare disciplinară veritabilă.

2

Existând aceste cauze de nelegalitate invocate de către contestatoare instanţa le-a analizat prioritar, reţinând următoarele:

Potrivit art.252 alin.2 Codul muncii, republicat, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;b) precizarea prevederilor din statutul de personal,

regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;

d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;

e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi

contestată.Lecturând decizia de sancţionare, instanţa a constatat că

fapta reţinută de către angajator ca fiind abatere disciplinară constă în „refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile de serviciu primite de la conducătorul ierarhic şi de la conducerea instituţiei, respectiv refuzul nejustificat de a se deplasa în data de 07.07.2011 la arhiva depozitată în sediul Administraţiei Finanţelor Publice a municipiului Câmpulung”. Instanţa a apreciat că fapta este suficient descrisă de către angajator, drept pentru care acest motiv de nelegalitate a fost considerat ca neîntemeiat.

Litera b) a textului legal susmenţionat prevede obligativitatea precizării în decizie a prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat. Analizând conţinutul deciziei sub acest aspect, s-a constatat că nu s-a indicat nicăieri în cuprinsul acesteia prevederile ce se pretind a fi fost încălcate de către contestatoare. Lipsa acestei menţiuni nu poate fi acoperită prin faptul că decizia cuprinde descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, întrucât cele două sunt condiţii distincte de valabilitate a deciziei, stabilite de legiuitor tocmai pentru individualizarea faptei şi pentru a verifica concordanţa dintre descrierea faptei şi normele încălcate

În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că decizia ce se contestă nu respectă dispoziţiile prevederilor art.252 alin.2 lit.b din Codul muncii, republicat.

S-a mai susţinut de către contestatoare lipsa precizării instanţei competente. În decizia de faţă s-a menţionat la art.2, că „împotriva sancţiunii disciplinare (…) se poate adresa la instanţele judecătoreşti competente (…)”. Instanţa a apreciat că motivul de

3

nelegalitate este neîntemeiat deoarece nu angajatorul este cel care stabileşte instanţa competentă prin decizia emisă, iar interpretarea restrictivă a acestui text ar crea un formalism rigid. Scopul inserării acestei condiţii printre cele indicate de art.252 alin.2 din Codul muncii, republicat, este acela ca salariatul să poată să se adreseze instanţei, fără a-i fi încălcat dreptul său de acces liber la justiţie. Mai mult, contestatoarei nu i s-a produs nici un fel de vătămare în condiţiile în care a contestat în termen şi la instanţa competentă decizia de sancţionare.

S-a mai susţinut ca motiv de nelegalitate a deciziei neefectuarea unei cercetări disciplinare prealabile veritabile.

Potrivit art.251 alin.1 din Codul muncii, republicat, „(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură, cu excepţia celei prevăzute la art.248 alin.(1) lit.a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.” Potrivit alin. 2 al aceluiaşi text legal; „(2) În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii”.

Verificând actele dosarului, instanţa a constatat că prin notificarea nr.59316/07.07.2011 contestatoarea a fost convocată, precizându-i-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Notificarea i-a fost comunicată personal acesteia, iar în acea zi a prezentat şi o notă explicativă, în care a prezentat motivele care au determinat-o să refuze executarea sarcinii de serviciu primite de la conducătorul ierarhic. Ulterior, la data de 26.07.2011, a fost întocmit şi referatul prin care s-a propus sancţionarea disciplinară a contestatoarei.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat ca îndeplinite de către angajator şi condiţiile impuse de dispoziţiile art.251 alin.1 şi 2 din Codul muncii, republicat.

În concluzie, în ceea ce priveşte legalitatea deciziei de sancţionare, tribunalul a reţinut că au fost încălcate de către angajator dispoziţiile art.252 alin.2 lit.b din Codul muncii, republicat.

În ceea ce priveşte temeinicia sancţiunii aplicate contestatoarei, tribunalul a reţinut că decizia menţionează ca fiind abatere disciplinară a contestatoarei „refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile de serviciu primite de la conducătorul ierarhic şi de la conducerea instituţiei, respectiv refuzul nejustificat de a se deplasa în data de 07.07.2011 la arhiva depozitată în sediul Administraţiei Finanţelor Publice a municipiului Câmpulung”.

Verificând sarcinile de serviciu ale contestatoarei, aşa cum reies acestea din conţinutul fişei postului, instanţa a reţinut că nu există indicată expres în aceasta o atribuţie de natura celei ce a fost calificată drept abatere disciplinară. Este adevărat că la

4

sfârşitul enumerării atribuţiilor, este inserată şi menţiunea „îndeplineşte orice alte sarcini de serviciu primite de la conducerea direcţiei”. Este evident că aceasta nu poate avea un caracter arbitrar şi conţinutul foarte general al noţiunii trebuie să poată fi cenzurat de către instanţă pentru a pune la adăpost salariatul de eventualele intenţii ale angajatorului de a se prevala de acest text pentru a „scăpa” de anumiţi angajaţi. Astfel, menţiunea respectivă, al cărei sens este mult prea general, trebuie interpretată în concordanţă cu natura postului ocupat de salariat şi cu pregătirea profesională a acestuia. Analizând activitatea de „selectare a documentelor în vederea topirii dosarelor pentru care termenul de păstrare a expirat”, prin prisma celorlalte atribuţii specifice postului contestatoarei, de referent de specialitate, instanţa a apreciat că sarcina dispusă contestatoarei nu are legătură cu natura postului şi pregătirea profesională a acesteia.

În consecinţă, s-a apreciat că fapta reţinută contestatoarei nu reprezintă abatere disciplinară, iar pe cale de consecinţă sancţiunea aplicată acesteia este neîntemeiată.

Pentru considerentele de fapt şi de drept prezentate, în temeiul art.80 alin.1 şi 2 din Codul muncii, republicat, tribunalul a anulat decizia nr.1150/27.07.2011 emisă de către intimat şi l-a obligat pe acesta să restituie contestatoarei drepturile salariale reţinute în temeiul deciziei de sancţionare.

În temeiul art.274 Cod procedură civilă a fost obligat intimatul şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 lei.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat recurs intimatul M.F.P., A.N.A.F., D.G.F.P.Argeş, susţinând că este nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi art.3041 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei nr.1150 din 27.07.2011, emisă de către acesta, argumentele reţinute de către instanţă fiind în contradicţie cu actele de la dosar.

S-a susţinut că instanţa de fond în mod eronat a apreciat că încălcarea prevederilor din fişa postului, respectiv „îndeplineşte orice alte sarcini de serviciu primite de la conducerea direcţiei” nu poate conduce la sancţionarea disciplinară a contestatoarei.

Nu s-a avut în vedere că la operaţiunile de selectare a documentelor pentru care termenul de păstrare expirase au participat toţi salariaţii din cadrul Serviciul administrativ, arhivă şi gestionarea formularelor, dar şi alţi salariaţi ai instituţiei şi că, contestatoarea a încălcat cu vinovăţie şi cu bună ştiinţă atribuţiile de serviciu prevăzute în Regulamentul intern.

Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că regulile de disciplină se impun a fi respectate, indiferent de caracterul ori

5

educaţia fiecărui salariat şi că atribuţiile de serviciu nu pot fi lăsate la latitudinea salariatului.

Întrucât în speţă s-a făcut dovada că intimata-contestatoare a refuzat de a participa la clasarea documentelor deţinute în arhivă, obligaţie prevăzută în Regulamentul intern, aceasta se face vinovată de încălcarea prevederilor art.10 şi 21 din Regulament, astfel că se impunea menţinerea deciziei emisă de către unitate.

S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei, în sensul respingerii contestaţiei.

Prin decizia nr. 1789/10.04.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul formulat de intimatul M.F.P., A.N.A.F., D.G.F.P. Argeş, obligând pe acesta la plata către intimata-contestatoare a sumei de 700 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Instanţa de fond a făcut o analiză judicioasă a materialului probator administrat în cauză, reţinând o situaţie de fapt şi de drept în conformitate cu acesta prin soluţia adoptată în cauză şi nu se impune modificarea acesteia.

Prin decizia contestată s-a reţinut de către unitate faptul că, contestatoarea, în calitate de referent de specialitate II la serviciul administrativ, a refuzat de a îndeplini sarcinile de serviciu primite de la conducătorul ierarhic şi de la conducerea instituţiei de a se deplasa la data de 7.07.2011 la arhiva depozitată în sediul A.F.P. Câmpulung, refuz nejustificat ca urmare a realizării cercetării disciplinare prealabile.

Instanţa de fond în mod corect a reţinut că decizia de sancţionare a contestatoarei cu reducerea salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 5%, în conformitate cu dispoziţiile art.268 alin.1 lit.d din Legea nr.53/2003, este nelegală pentru că a fost dată cu încălcarea de către angajator a dispoziţiilor art.252 alin.2 lit.b din Codul muncii.

Din sarcinile de serviciu ale contestatoarei stabilite prin fişa postului, rezultă că nu există indicată în mod expres o atribuţie de natura celei ce a fost calificată drept abatere disciplinară şi că menţiunea de la sfârşitul enumerării atribuţiilor „îndeplineşte orice alte sarcini de serviciu primite de la conducerea direcţiei” poate fi cenzurată de către instanţă.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că această menţiune al cărei sens este mult prea general trebuie interpretată în concordanţă cu natura postului ocupat de salariat şi pregătirea profesională a acestuia şi că în speţă, sarcina dispusă contestatoarei nu are legătură cu natura postului şi pregătirea profesională a acesteia.

6

Întrucât nu s-a constatat că hotărârea pronunţată în cauză este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii pentru a fi întemeiat motivul de recurs invocat de recurent, Curtea, în temeiul art.312 (1) Cod procedură civilă, a respins recursul formulat în cauză.

În baza art.274 Cod procedură civilă, a fost obligat recurentul la plata sumei de 700 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în recurs.

2. Condiţii privind răspunderea civilă a statului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a erorilor judiciare potrivit art.504 cod procedură penală.

Art.504 Cod procedură penală

Persoana condamnată definitiv are dreptul la repararea pagubei suferite ca urmare a unei erori judiciare dacă în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, şi ulterior s-a dispus prin Ordonanţa procurorului revocarea măsurii privative sau restrictive de libertate, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art.10 Cod procedură penală sau dacă printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea respectiv încetarea procesului penal.

Încetarea procesului penal ca urmare a amnistiei, nu justifică cererea reclamantului de plată a despăgubirilor civile, chiar dacă a solicitat continuarea procesului pentru a face dovada nevinovăţiei, în lipsa unei Ordonanţe a procurorului potrivit condiţiilor la care se referă art.504 Cod procedură penală.

(Decizia civilă nr. 1628/01.04.2013)

Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 07.05.2010, reclamantul A.F. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - prin M.F.P., solicitând instanţei, prin hotărârea ce va pronunţa, să fie obligat pârâtul, la plata sumei de 500.000 euro reprezentând daune morale, la plata sumelor de bani reprezentând drepturile salariale cuvenite şi neîncasate pe perioada cât a fost arestat preventiv, a celorlalte drepturi băneşti cuvenite, precum şi la calcularea vechimii în muncă pe perioada cât reclamantul a fost privat de libertate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în baza mandatului emis sub nr. 2163/P/1983 de fosta Procuratură Locală Piteşti, a fost arestat preventiv la data de 10.08.1983, fiind învinuit de săvârşirea infracţiunilor de delapidare şi fals intelectual; a fost

7

pus în libertate din Penitenciarul Colibaşi la data de 07.11.1985, conform biletului de liberare nr.13023/1985, iar urmare cererii formulate, aceiaşi fostă Procuratură Locală Piteşti i-a comunicat reclamantului că, prin ordonanţa din data de 30.06.1988 s-a dispus încetarea urmăririi penale în cauza în care a fost cercetat sub aspectul infracţiunilor mai sus amintite, deoarece, faptele au fost amnistiate; prin aceiaşi adresă din data de 30.10.1989 i-a fost comunicat reclamantului şi că, s-a dispus menţinerea măsurii sechestrului asigurător luat în cursul urmăriri penale.

A mai arătat reclamantul că, împotriva soluţiei de încetare a urmăriri penale, în dosarul nr. 2163/P/1983 a făcut plângere, iar prin adresa nr.89/1991, fosta Procuratură Locală Piteşti a dispus deschiderea şi reluarea urmăririi penale; de asemenea, reclamantul s-a adresat şi Procuraturii Generale care, prin adresa nr.55675/6919/1989 din data de 13.04.1990, i-a făcut cunoscut că, din verificarea actelor şi lucrărilor de urmărire penală efectuate în dosarul nr.2163/P/1983, reiese că, nu i s-a comunicat ordonanţa de încetare a urmării penale, iar cu privire la temeinicia şi legalitatea soluţiei de trimitere în judecată, trebuie să se pronunţe procurorul şef al unităţii de procuratură; nici până în prezent, deşi în mod evident, a înţeles să uzeze de dreptul conferit de dispoziţiile art.13 din Codul de procedură penală şi a solicitat continuarea procesului penal, reclamantului nu i-a fost comunicată soluţia dată în dosarul nr.2163/P/1983, iar toate aceste împrejurări, coroborate cu adresa din data de 28.10.2009 prin care i s-a comunicat că, în arhiva Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti nu se mai află dosarul din anul 1983, motiv pentru care nu i se poate transmite soluţia dispusă, precum şi hotărârile judecătoreşti irevocabile prin care, în mod succesiv, s-a constatat că nu a existat un prejudiciu produs în cauza penală în care a fost arestat preventiv, s-a dispus scoaterea de sub sechestru a bunurilor indisponibilizate de organele de urmărire penală şi, în final, s-a dispus obligarea Ministerului de Interne la plata de despăgubiri civile pentru autoturismul sechestrat, conduc la concluzia certă că, timp de 2 ani şi 3 luni, reclamantul, a fost arestat în mod abuziv, deoarece, în sarcina sa nu s-a putut reţine săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost cercetat.

A mai precizat reclamantul că, tocmai pentru aceste motive nu a fost de acord cu aplicarea actului de clemenţă, respectiv amnistia, iar faptul că fost arestat în mod abuziv, este dovedit şi de faptul că, deşi i s-a desfăcut contractul de muncă în baza art.130 lit.j din Codul muncii în vigoare la acel moment, după eliberarea din detenţie, a fost reîncadrat la aceiaşi unitate.

De asemenea, a mai precizat reclamantul, că pentru infracţiunile pentru care a fost arestat preventiv, nu a fost trimis în judecată prin rechizitoriu astfel că, în speţă, nu se poate pune în

8

discuţie o soluţie de achitare şi, deşi, s-a dispus redeschiderea şi reluarea urmăririi penale, conform dispoziţiei ce i-a fost comunicată la data de 18.02.1991, nici până în până în prezent nu s-a dat o soluţie – de trimitere în judecată sau de scoatere de sub urmărirea penală – cu toate că, în mod repetat, a solicitat parchetului să îi comunice soluţia adoptată, demersurile acestuia din urmă, rezumându-se doar la comunicarea că „nu mai există dosarul de la urmărirea penală.”

Cum orice arestare şi inculpare pe nedrept, produce celui în drept suferinţe pe plan moral, social şi profesional, şi având în vedere că, astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale, ocrotite de lege, se impune obligarea pârâtului la plata tuturor compensaţiilor pretinse, urmând să se ţină seama şi de faptul că, răspunderea civilă a statului, se constituie într-o răspundere legală, care operează indiferent de situaţia generatoare de daune.

Prin sentinţa civilă nr.182/2011, Tribunalul Argeş, a admis excepţia tardivităţii şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea.

S-a reţinut în esenţă că, potrivit art.506 alin.2 Cod procedură penală – care priveşte acţiunea pentru repararea pagubei - acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului.

În speţă, soluţia încetării procesului penal i-a fost comunicată reclamantului cu adresa nr.2163/31.10.1989 şi, de vreme ce, în acţiunile ulterior formulate, a invocat ordonanţa de încetare a urmăririi penale, cunoscând consecinţele juridice ale acesteia, rezultă că, cererea de faţă, a fost formulată cu depăşirea termenului expres prevăzut de art. 506 alin.2 Cod procedură penală.

Prin decizia civilă nr. 2041/R/2011 Curtea de Apel Piteşti a admis recursul formulat de reclamant şi a trimis cauza spre rejudecare prezentei instanţe.

S-a reţinut de instanţa de recurs că, în speţă, privarea de libertate a reclamantului, a avut loc în cursul urmăririi penale, până la intervenirea amnistiei, şi cum reclamantul nu a înţeles să accepte actul de clemenţă, insistând a-şi dovedi vinovăţia, după formularea unei solicitări în acest sens în anul 1991, s-a dispus redeschiderea şi reluarea urmăririi penale, fără să fie pronunţată vreuna din soluţiile prevăzute în atare situaţii.

Pe de altă parte, nici continuarea unei astfel de pronunţări nu mai poate avea loc, faţă de răspunsul parchetului în sensul că, dosarul nu se mai află în arhivele sale, fiind topite, aşa încât, data de la care prima instanţă a considerat că se putea calcula termenul de 18 luni nu a început să curgă, fiind greşit

9

tranşată acţiunea în excepţia prescripţiei dreptului de a recurge la protecţia jurisdicţională a prejudiciului cauzat în urma lipsirii de libertate.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr.179 din 18 mai 2012, Tribunalul Argeş a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut în esenţă că înscrisurile depuse la dosar confirmă succesiunea în timp a faptelor relatate de reclamant în susţinerea acţiunii şi într-adevăr, dispoziţiile art.52 din Constituţie stabilesc răspunderea statului pentru erori judiciare, statuând în alin.3 al acestui articol că răspunderea satului este patrimonială, ceea ce conduce la concluzia că, repararea prejudiciului poate fi obţinută printr-o acţiune civilă.

Această concluzie este întărită prin dispoziţia din art.506 Cod procedură penală, care se referă la chemarea în judecată civilă a statului.

Pe de altă parte însă, condiţiile răspunderii civile a statului sunt reglementate de Codul de procedură penală iar eroarea judiciară la care se referă art.504 Cod procedură penală se referă la două categorii de persoane.

În primul rând, se referă la persoanele care au fost condamnate definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei, în exercitarea unei căi extraordinare de atac, s-a stabilit, prin hotărâre definitivă, achitarea sa, pentru cazurile de achitare prevăzute de art.10 lit. a)-e) din Codul de procedură penală.

În al doilea rând, beneficiază de dreptul la reparaţii de la stat pentru prejudiciile suferite persoanele împotriva cărora s-a luat o măsură preventivă, de regulă arestarea, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.

Or, în mod evident, reclamantul nu face parte din categoriile mai sus menţionate.

Faptul că urmare solicitării reclamantului, în anul 1991 s-a dispus redeschiderea şi reluarea urmăririi penale iar până în prezent instituţiile statului nu i-au pronunţat soluţia prevăzută de lege în astfel de situaţii, nu impune, de plano, rezolvarea problemei litigioase prin raportare la art.504 Cod procedură penală.

Aceasta, deoarece, în acest din urmă caz, recunoaşterea dreptului la despăgubiri nu se poate realiza decât în conformitate cu limitele şi ipotezele limitativ şi explicit vizate de norma legală evocată.

În acest sens s-a observat că, prin decizia civilă nr.6976/09.12.2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul şi în situaţiile

10

prevăzute de art. 504 şi următoarele din Codul de procedură penală.

De altfel, reclamantul nici nu a invocat eroarea judiciară ci un alt caz de răspundere, respectiv cel rezultat din neîndeplinirea de către instituţiile abilitate, la care s-a adresat, a obligaţiei de a-i cerceta nevinovăţia, iar în acest caz răspunderea statului nu poate fi antrenată în temeiul art. 504 din Codul de procedură penală.

În plus, prin decizia nr.45/1998 analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.504 alin.1 Cod procedură penală, Curtea Constituţională a făcut delimitarea clară în materia răspunderii statului între faptele ce constituie erori judiciare şi orice alte fapte prejudiciabile cum invocă reclamantul.

Pe de altă parte, deşi a invocat, încălcarea drepturilor prevăzute de art.5 din CEDO, reclamantul nu a arătat care este legea internă care se impune a fi înlăturată, justificat de faptul că prin dispoziţiile actului normativ intern, în tot sau în parte, acestea contravin drepturilor statuate prin tratatul internaţional sus-citat, în modul cum sunt interpretate în jurisprudenţa Curţii.

Este adevărat că prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului fac parte, din momentul ratificării acesteia de către România prin Legea nr.30/1994, din sistemul juridic naţional şi au o forţă supralegislativă, însă acestea trebuie raportate în concret la legislaţia naţională şi implicit la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când se interpretează legea internă la prevederile Convenţiei şi se constată o încălcare a normelor naţionale faţă de tratatul internaţional, stabilită prin jurisprudenţa Curţii.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că nu există o obligaţie generală a statelor de restituire a proprietăţilor uzurpate anterior ratificării Convenţiei ori de a institui restricţii asupra libertăţii scopului şi condiţiilor oricărei asemenea restituiri, dimpotrivă, statele naţionale având o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, şi de acordare a despăgubirilor.

Împotriva acestei sentinţei a formulat recurs, în termen legal, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului se susţine de reclamant că prima instanţă a pronunţat o soluţie cu încălcarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale în materie, motiv de casare prev. de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.

Greşit a statuat instanţa de fond că recurentul nu face parte din categoriile la care se referă art.504 din Codul de pr. penală, nefiind vorba de o hotărâre definitivă de achitare şi nici de

11

o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală, iar faptul că instituţiile statului nu au pronunţat soluţia prevăzută de lege, nu impune de plano rezolvarea acţiunii prin raportare la art.504 Cod pr. penală. Susţine recurentul că nici nu a invocat eroarea judiciară, ci faptul că instituţiile statului nu şi-au îndeplinit obligaţia de a cerceta nevinovăţia, caz în care poate fi antrenată răspunderea statului în temeiul disp.art.504 Cod pr. penală.

Cât priveşte interpretarea şi aplicarea textului de lege - art.504 pct.2 Cod pr. penală, Tribunalul a ignorat cu bună ştiinţă situaţia de fapt ce rezultă din materialul probator existent în cauză, dând textului o aplicare excesiv de restrictivă, ce nu este în spiritul şi litera lui, şi anume că indiferent de situaţia de fapt reală, dacă nu s-a emis ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, nu ne situăm în cazul prevăzut de art.504 pct.2 Cod pr. penală. Apoi, interpretarea dată textului este pur formală, ignorând şi refuzând să ia în seamă orice altă situaţie în care o persoană a fost reţinută sau arestată pe nedrept, iar organul de urmărire penală cu rea-credinţă sau gravă neglijentă nu emite ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, aşa cum este cazul în speţă.

Prin modul cum tribunalul a înţeles să rezolve cauza, s-au încălcat si drepturile recurentului la un proces echitabil, venind în conflict si cu prevederile art.6 paragraf 1 din CEDO, pentru că nu a soluţionat problema esenţială, anume cine se face răspunzător pentru arestarea ilegală a recurentului pe o perioadă de 2 ani şi 3 luni, fără a i se stabili vinovăţia pentru infracţiunile pentru care a fost învinuit şi cine răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin eroarea judiciară comisă.

Printr-un alt motiv de recurs, se susţine că soluţia pronunţată de instanţa de fond este şi vădit netemeinică, impunându-se examinarea ei prin prisma disp.art.304 ind.1 Cod pr.civilă.

Tribunalul a nesocotit cu bună ştiinţă şi ceea ce a hotărât irevocabil Curtea de Apel Piteşti, prin decizia civilă nr.2041/2011, şi anume că „instituţiile statului - în speţă organele de cercetare penală - în loc de a-si respecta obligaţia legală de a cerceta vinovăţia celui asupra căruia au aruncat îndoiala, trecând chiar la măsuri efective de privare de libertate, au lăsat cauza în nelucrare si au distrus dosarul de cercetare penală, aşa încât în prezent nu se mai poate face verificarea probelor sub acest aspect”.

Hotărârea Curţii de Apel se bazează pe relaţiile furnizate de Parchet, care a precizat că dosarul nr.2163/P/1983 (în care a fost anchetat recurentul) nu se mai află în arhiva unităţii, având termen de păstrare 10 ani, motiv pentru care nu i s-a putut transmite soluţia din dosar.

Tribunalul însă nu a examinat nici probatoriul existent în cauză şi nu a motivat înlăturarea acestuia, obligaţie ce ii revenea

12

conform legii, probatoriu ce demonstrează în mod categoric că organul de urmărire penală cu bună ştiinţă a refuzat să dea ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a recurentului.

Astfel, prin adresa nr.89/1991, a Procuraturii locale Piteşti, se comunică recurentului că i s-a admis plângerea împotriva soluţiei de încetare a urmăririi penale şi s-a dispus redeschiderea şi reluarea urmăririi penale (i-a încetat procesul penal ca urmare a apariţiei în anul 1988 a unui decret de amnistie).

Or, în caz de amnistie, legea acordă - art.13 Cod pr.penală - inculpatului (în speţă recurentul) posibilitatea de a cere continuarea procesului penal (cum s-a şi procedat în speţă), iar procurorul are obligaţia de a desfăşura în continuare procesul penal, în vederea constatării dacă nu a intervenit unul din cazurile prevăzute de art.10 lit.a-e Cod pr.penală, iar dacă s-a constatat existenţa uneia din acele cazuri, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală.

Prin urmare, deşi organul de urmărire penală avea obligaţia să continue cercetările, acesta nu a efectuat nici un act de urmărire penală.

În dosar există sentinţa penală nr.1538/23 mai 1987 a Judecătoriei Piteşti, prin care în baza art.333 Cod pr.penală (neabrogat atunci) s-a restituit cauza la Procuratură pentru completarea şi refacerea urmăririi penale (recurentul a fost trimis în judecată pt. Infracţiunile prev. de art.223 şi 289 Cod penal), soluţie ce a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursului Procuraturii, prin decizia penală nr.1152/08.10.1987 a Tribunalului Argeş.

Nici de această dată organul de urmărire penală, după restituirea cauzei, nu a mai efectuat nici un act de urmărire penală, drept dovadă că recurentul nu a mai fost trimis în judecată, din moment ce nu a mai fost sesizată instanţa cu un nou rechizitoriu.

Prin sentinţa civilă nr.417/1990 a Judecătoriei Piteşti, s-a dispus scoaterea de sub sechestru a bunurilor recurentului, ce au fost indisponibilizate de organele de urmărire penală; sentinţa civilă nr.1452/1989 a Judecătoriei Piteşti, definitivă prin decizia nr.729/1989 a Tribunalului Argeş, prin care s-a respins cererea părţii civile din dosarul penal, de obligare a recurentului la despăgubiri civile cu motivarea că nu a existat nici un prejudiciu în cauza penală în care a fost arestat preventiv recurentul. Şi în sfârşit, s-a mai depus la dosar şi sentinţa civilă nr.1007/2008 a Judecătoriei Piteşti, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.1529/2008 a Tribunalului Argeş, prin care Ministerul de Interne a fost obligat să plătească recurentului contravaloarea autoturismului ce i-a fost sechestrat de organele de cercetare penală în dosarul nr.2163/P/1983.

13

Tot acest material probator confirmă în mod categoric că arestarea recurentului a fost ilegală, că în mod abuziv a fost arestat preventiv 2 ani şi 3 luni - respectiv de la data de 10 august 1983 până la data de 7 noiembrie 1985 (a se vedea biletul de liberare nr.13023/1985, emis de Penitenciarul Colibaşi).

Pe baza acestui probatoriu, recurentul susţine că este îndreptăţit, potrivit art.504 Cod procedură penală, fiind arestat pe nedrept, la reparaţii pentru daunele materiale şi morale suferite, aşa cum s-a precizat în acţiune şi în completarea acesteia, invocând în susţinerea acestora atât dispoziţiile legale în materie cât şi jurisprudenţa CEDO referitoare atât la condiţiile de admisibilitate a acţiunii cât şi la stabilirea şi acordarea de daune morale.

La data de 02.11.2012, intimatul-pârât Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus la dosar concluzii scrise, solicitând respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate, pentru următoarele considerente.

Prin sentinţa atacata, în mod corect instanţa a respins acţiunea formulată, reţinând: „Condiţiile răspunderii civile a statului sunt reglementate Ide Codul de procedura penal, iar eroarea judiciara la care se refera art. 504 Cod procedură penală, se referă la doua categorii de persoane. (...) Ori, în mod evident, reclamantul nu face parte din categoriile mai sus menţionate. Faptul că, urmare solicitării reclamantului, în anul 1991 s-a dispus redeschiderea şi reluarea urmăririi penale, iar până în prezent instituţiile statului nu i-au pronunţat soluţia prevăzuta de lege în astfel de situaţii, nu impune, de plano, rezolvarea problemei litigioase prin raportare la art.504 Cod procedură penală.”

În mod corect instanţa a reţinut că recurentul-reclamant nici nu invoca eroarea judiciara, ci un alt caz de răspundere, respectiv cel rezultat din neîndeplinirea de către instituţiile abilitate la care s-a adresat, a obligaţiei de a-i cerceta nevinovăţia, iar în acest caz răspunderea statului nu poate fi antrenată în temeiul art.504 din Codul de procedura penala.

Totodată, prin decizia nr.45/1998 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.504 alin.1 Cod procedură penală, s-a făcut delimitarea clara în materia răspunderii statului între faptele ce constituie erori judiciare şi orice alte fapte prejudiciabile, cum invoca recurentul-reclamant.

Prin decizia nr. 1628/01.04.2013, cu majoritate, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Prin prima critică se susţine in esenţă că hotărârea este nelegală fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 504

14

cod procedură penală, art.52 din Constituţia României şi art.5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi este nefondată.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită "în condiţiile legii".     Dispoziţiile art. 504 Cod procedură penală fac parte din cap. IV "Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal" al titlului IV "Proceduri speciale" din Codul de procedură penală şi stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparaţie, şi anume persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, precum şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.     Curtea Constituţională a apreciat că reglementarea de către legiuitor, în mod expres şi limitativ, doar a acestor situaţii, nu are semnificaţia unei încălcări a dreptăţii ca valoare supremă în statul de drept şi nici a unei limitări a accesului liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiţii şi limite.       Ulterior Deciziei nr. 45/1998, ce se referea la o formă anterioară a art. 504 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale şi nu contravin nici dreptului internaţional, astfel cum rezultă din decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006, referitoare la aprecierea asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 504 alin. 1 şi 2 şi ale art. 505 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală.    Curtea Constituţională a constatat că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită "în condiţiile legii".

Cu ocazia examinării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 504 Cod procedură penală, Curtea Constituţională a pronunţat, de nenumărate ori, decizii prin care s-a apreciat că acestea sunt conforme Constituţiei în vigoare, cât şi tratatelor internaţionale la care România este parte, câtă vreme acordarea de către stat a despăgubirilor, în cazul unei arestări sau detenţii ilegale, se face, potrivit art. 52 alin. 3 din Constituţie, "în condiţiile legii", autoritatea legislativă fiind cea în măsură să dispună asupra cazurilor şi condiţiilor în care se poate beneficia de asemenea despăgubiri.

15

  Legiuitorul a înţeles să delimiteze în mod clar cazurile în care pot fi acordate despăgubirile pentru repararea erorilor judiciare, art.504 Cod procedură penală stabilind că acestea se pot acorda în cazul persoanelor condamnate definitiv doar dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, iar în cazul persoanelor private de libertate sau a căror libertate a fost restrânsă ilegal, doar dacă nelegalitatea măsurii a fost stabilită printr-o ordonanţă de revocare a măsurii de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale sau a hotărârii instanţei de revocare a măsurii, de achitare sau încetare a procesului penal în baza art. 10 alin. 1 lit. j Cod procedură penală.

Curtea a constatat că disp. art. 504 Cod procedură penală, invocate de reclamant ca temei de drept al acţiunii, în reglementarea actuală, nu poate opera în cauza de faţă, întrucât răspunderea materială a statului intervine numai în situaţiile limitativ şi expres prevăzute de lege, între care nu se încadrează şi cea a reclamantului    Câtă vreme reclamantul nu se încadrează în niciuna din aceste situaţii, în mod corect Tribunalul a constatat că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 şi urm. Cod procedură penală, hotărârea fiind legală.

Motivarea instanţei de fond a fost suplinită astfel. Reclamantul are obligaţia potrivit disp art. 1169 cod civil să probeze susţinerile sale in faţa instanţei cu înscrisurile prevăzute de art. 504 cod procedură civilă.

Este adevărat că acesta a făcut demersuri pentru ca parchetul să dea o ordonanţă in cazul său, insă demersurile sale au rămas fără rezultat, in prezent nefiind soluţionat dosarul nr.2163/P/1983, aşa cum rezultă din adresa nr. 89/1991, al Procuraturii locale Piteşti, in care i s-a comunicat recurentului că i s-a admis plângerea împotriva soluţiei de încetare a urmăririi penale şi s-a dispus redeschiderea şi reluarea urmăririi penale (i-a încetat procesul penal ca urmare a apariţiei în anul 1988 a unui decret de amnistie).

Curtea, în baza rolului activ prevăzut de art. 129 cod procedură civilă, a pus in discuţia părţilor suplimentarea probatoriului in sensul refacerii dosarului cu privire la care se susţine că a fost predat la D.C.A., sau efectuarea oricărui alt demers pentru obţinerea soluţiei pronunţate de către parchet, insă părţile nu au fost de acord, solicitând pronunţarea soluţiei pe baza probelor din dosar.

Este cert, ca la acest moment, parchetul nu a dat o soluţie in dosarul nr. nr.2163/P/1983, iar instanţa nu se poate substitui acestuia, in sensul reluării urmăririi penale şi darea unei soluţii. De altfel şi instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu a

16

făcut dovada îndeplinirii cerinţelor art. 504 Cod procedură penală, întrucât nu a fost finalizată cercetarea penală in cazul sau.

Până la terminarea urmăririi penale şi emiterea unei ordonanţe de către parchetul care nu a făcut dovada finalizării dosarului, acţiunea recurentului-reclamant apare ca fiind prematur formulată.

Celelalte critici vizează aspecte de fond, care nu se impun a fi analizate, faţă de considerentele mai sus expuse.

Faţă de cele ce preced, recursul este nefondat, fiind respins potrivit disp. art. 312 cod procedură civilă.

3. Răspunderea civilă a statului pentru prejudiciul cauzat de către titularul dreptului reconstituit în baza Legii nr.10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate de către stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ca urmare a vânzării acţiunilor la un preţ mai mic decât cel indicat în titlul de conversie.

Titlul VII al Legii nr.247/2005

Autoritatea Naţională pentru restituire proprietăţilor în raport de opţiunea persoanelor îndreptăţite, după emiterea titlurilor de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către stat, va emite un titlu de conversie sau un titlu de plată, primul fiind înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acţiuni, iar cel de al doilea va fi remis Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operaţiunilor de plată, potrivit art.25 din O.U.G. nr. 81/ 28 iunie 2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Tranzacţionarea acţiunilor de către titular sub preţul indicat în titlul de conversie nu poate să fie imputabilă statului, ci reclamantului care a acceptat o astfel de operaţiune, mecanismul bursei fiind unul speculativ şi de natură să producă o pierdere ca urmare a vânzării acţiunilor la un preţ mai mic.

Statul în raport de opţiunea titularului de a vinde acţiunile la o valoare mai mică decât a cea indicată în titlul de conversie nu este răspunzător de plata diferenţei dintre această valoare şi aceea faţă de care titlu a fost valorificat.

(Decizia civilă nr.1785/10.04.2013)

Prin acţiunea înregistrată la data de 1 noiembrie 2011, la Tribunalul Argeş, reclamanta N.R.I. a chemat în judecată pe

17

pârâtul Statul Roman prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri civile în sumă de 164.618, 23 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea nominală de 300.015 lei a acţiunilor deţinute la S.C. Fondul Proprietatea S.A. şi valoarea pe Bursa de Valori Bucureşti a acţiunilor la data pronunţării hotărârii, actualizate cu rata inflaţiei, a sumei de 168.800 lei cu titlu de despăgubiri civile reprezentând diferenţa dintre valoarea nominală de 209.500 lei a unui număr de 209.500 de acţiuni deţinute la S.C. Fondul Proprietatea S.A. şi valoarea încasată în urma vânzării pe bursa a acestor acţiuni, precum şi a dobânzii legale.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că i-a fost emisă decizia nr.1235/01.11.2007 de CCSD, precum şi titlul de despăgubire în cuantum de 1.009.514,95 lei, ca urmare a pronunţării sentinţei nr.73/27.04.2006 a Tribunalului Argeş.

Conform cererii de opţiune nr.02357/12.12.2007 depusă la A.N.R.P., reclamanta a solicitat convertirea titlului de despăgubire optând pentru titlu de plată pentru suma de 500.000 lei şi titlu de conversie pentru suma de 509.514,95 lei. A mai arătat că a fost obligată să opteze astfel, deoarece suma maximă pentru titlul de plată este de 500.000 lei. Pe de altă parte, valorificarea titlului de conversie o împiedică pe reclamantă să vândă acţiunile la valoarea nominală de 1 leu, astfel cum fusese calculat, deoarece preţurile oferite se situează sub valoarea nominală. Reclamantei i-a fost creat astfel un prejudiciu cert ca producere cât şi ca posibilitate de evaluare, rezultând din principiul reparării integrale a pagubei. S-a mai arătat că şi după listarea la bursă a Fondului Proprietatea, acţiunile nu au înregistrat niciun moment valoarea nominală de 1 leu, astfel încât reclamanta se află în imposibilitate de a realiza integral creanţa.

Reclamanta a mai arătat că pentru lipsa unui sistem corect de despăgubire a foştilor proprietari, Statul Român a fost condamnat la C.E.D.O. în numeroase cauze, precum Atanasiu contra României şi Faimblat contra României, în care a reţinut că Fondul Proprietatea nu funcţionează.

În luna ianuarie 2011, Fondul Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori Bucureşti, reclamanta procedând la vânzarea a 50.000 acţiuni la preţul de 0,61 lei/acţiune şi 159.000 de acţiuni la preţul de 0,60 lei/acţiune, acţiunile neavând niciun moment valoarea nominală de 1 leu care ar fi asigurat realizarea integrală a creanţei, diferenţa dintre sumele obţinute şi valoarea nominală reprezentând un prejudiciu cert care se impune a fi reparat ca urmare a angajării răspunderii delictuale a Statului Roman.

Reclamanta a precizat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art.14 din C.E.D.O., realizându-se o discriminare între foştii proprietari care au primit acţiuni după listarea fondului la bursa şi cei care au primit acţiuni înainte de listare, fiind descrisă

18

pe larg procedura prevăzută de art.18 din Capitolul V Titlul VII din Legea nr.247/2005. Astfel, cei care au primit acţiuni după listarea Fondului Proprietatea la bursă, nu au mai primit acţiuni la valoarea de 1 leu, ci în funcţie de valoarea pieţii bursiere, încercându-se să se asigure realizarea integrală a creanţelor convertite în acţiuni. C.E.D.O. în jurisprudenţa sa a stabilit că o diferenţă de tratament între persoane aflate în situaţii similare este discriminatorie dacă nu se bazează pe o justificare obiectivă şi rezonabilă, nu urmăreşte un scop legitim şi nu există un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, principii preluate şi în legislaţia românească, respectiv în O.G. nr.37/2000.

În drept, s-au invocat disp. art.998-999 Cod civil, art.480 Cod ivil, Legea nr.10/2001, Legea nr.247/2005, precum şi art.1 din Protocolul nr.1 şi art.14 din C.E.D.O.

Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată, arătând că prin realizarea conversiei titlurilor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea are loc stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri. Astfel, prejudiciul pretins de reclamantă nu rezultă din emiterea titlurilor de conversie, ci din vânzarea anterioară a titlurilor pe piaţă, la un moment stabilit de reclamantă, şi sub preţul indicat în titlul de conversie.

S-a arătat de către pârât că potrivit art.181 alin.4 din Titlul 7 al Legii nr. 247/2005, titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expira mai devreme de 12 luni de la prima şedinţa de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea.

Prin urmare, a reieşit în mod indubitabil că legiuitorul a lăsat la aprecierea persoanei deţinătoarea titlului de despăgubire momentul în care acesta doreşte să îl valorifice, lăsându-i practic un termen de 12 luni după listarea la bursă a fondului în cadrul căruia poate opta pentru conversie în acţiuni, calculate la preţul bursei. Potrivit art.12 alin.3 din Legea nr.247/2005, realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de Fondul ”Proprietatea” determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri. Procedura reglementată de actul normativ arătat este cunoscută reclamantei, aceasta fiind cea care a determinat momentul în care şi-a valorificat titlul de despăgubire prin formularea cererii de opţiune nr.2357/12.12.2008, deşi avea posibilitatea să-l valorifice în termen de 12 luni de la listare.

În cazul de faţă, în baza deciziei nr.1235/01.11.2007 emisă pentru suma de 1.009.514,95 lei şi a opţiunii formulate şi înregistrate la A.N.R.P. - Direcţia pentru acordarea despăgubirilor în numerar sub nr.2357/12.12.2008, prin care reclamanta a înţeles să valorifice titlul de despăgubire, în temeiul Titlului VII din Legea nr.247/2005 şi a H.G. nr.361/2005, s-a emis Titlul de Conversie

19

nr.48/14.01.2008, în cuantum de 509.514,95 lei, reprezentând un număr total de 509.515 acţiuni la o valoarea nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune şi Titlul de Plată nr.1528/09.10.2008, în cuantum de 500.000 lei pentru care s-a efectuat plata, acordându-se astfel toată despăgubirea înscrisă în titlul de despăgubire.

În consecinţă, s-a stins creanţa reclamantei în titlul de despăgubire menţionat.

Prin sentinţa civilă nr.48 din data de 9 februarie 2012, Tribunalul Argeş a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti, reţinând în esenţă că reclamanta a solicitat plata unor despăgubiri de către Statul Roman în baza art.998-999 Cod civil, iar raportat la cuantumul sumei solicitate, competenţa în prima instanţei aparţine judecătoriei, potrivit art.2 alin.1 pct. 1 lit b Cod procedură civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti sub acelaşi număr de dosar la data de 23.03.2012.

La data de 22.05.2012, reclamanta a formulat o precizare la acţiune prin care a arătat că la 23.04.2012 a vândut şi restul acţiunilor pe care le deţinea, respectiv 300.015 acţiuni, obţinând un preţ total de 162.982,95 lei.

În consecinţă, acţiunea are două capete de cerere şi anume obligarea pârâtului la plata sumei de 222.332,05 lei, reprezentând 83.300 lei despăgubiri rezultate dintre diferenţa nominală de 209.500 lei a unui număr de 209.500 acţiuni şi valoarea încasată în urma vânzării pe bursă, respectiv 126.200 lei, actualizate cu rata inflaţiei şi suma de 137.032,05 lei despăgubiri reprezentând diferenţa dintre valoarea nominal de 300.015 lei a unui număr de 300.015 acţiuni şi valoarea încasată în urma vânzării la bursă, respectiv 162.982,95 lei, actualizate cu rata inflaţiei.

S-a solicitat, de asemenea, obligarea Statului Român la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate în baza O.G. nr.9/2000, de la data introducerii acţiunii şi până la data achitării efective a despăgubirilor.

În şedinţa publică din data de 22.05.2012, reclamanta a ridicat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Piteşti, invocând dispoziţiile art.4 din Titlul VII din Legea nr.247/2005.

Instanţa, având în vedere dispoziţiile art.1 pct.1 şi art.2 pct.2 Cod procedură civilă, coroborate cu împrejurarea că s-au acordat despăgubiri, reclamanta optând pentru modalităţile de acordare prevăzute de lege, a respins excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Piteşti, ca neîntemeiată, întrucât nu este incidentă în speţă legislaţia specială de restituire.

Prin sentinţa civilă nr.6076 din data de 19 iunie 2012, Judecătoria Piteşti a respins acţiunea, reţinând următoarele:

20

Reclamantei N.R.I. i-a fost emisă, în baza sentinţei civile nr.73/27.04.2006 a Tribunalului Argeş, decizia nr.1235/01.11.2007 de către CCSD, pentru emiterea unui titlu de despăgubire în valoare de 1.009.514,95 lei.

În baza acestei decizii şi a opţiunii reclamantei nr.02357/12.12.2007 depusă la A.N.R.P., au fost emise Titlul de plată nr.1528/09.10.2008 lei pentru suma de 500.000 lei şi Titlul de conversie nr.48/14.01.2008 în cuantum de 409.514,95 lei, reprezentând un număr total de acţiuni de 409.515, la o valoare nominală de 1 leu pe fiecare acţiune.

La data de 15.02.2011, reclamanta a vândut un număr de 50.000 acţiuni la valoarea de 0,61 lei/acţiune, încasând suma de 30.423,75 lei, la data de 10.03.2011 a vândut 159.000 acţiuni la valoarea de 0,60 lei/acţiune, încasând suma de 95.460,75 lei, iar la data de 23.04.2012 a vândut restul de 300.015 de acţiuni la un preţ de 0,54 lei/acţiune, încasând în suma de 162.256,61 lei. În consecinţă, prin prezenta acţiune s-a solicitat suma de 220.332,05 lei constând în diferenţa de 1 leu pe acţiune şi diferenţa efectiv încasată pe acţiune.

Potrivit art.18^1 alin.1 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deţinătorii acestora într-una din modalităţile prevăzute în prezenta secţiune (...) (3) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depăşeşte 500.000 lei, titularul acestuia are două posibilităţi de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcţie de opţiunea sa: a) să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul ”Proprietatea” sau b) să solicite primirea de titluri de plată (...) şi, până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acţiuni emise de Fondul ”Proprietatea”; (4) Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul ”Proprietatea”.

Din dispoziţiile legale menţionate reiese că reclamanta nu a putut opta pentru a primi despăgubiri băneşti decât în limita sumei maxime de 500.000 lei, restul fiind acordat prin titlul de conversie în acţiuni.

Deşi poate părea inechitabil pentru cei care au dorit acordarea de despăgubiri integral în numerar, aceasta a fost modalitatea de despăgubire aleasă de statul român din considerente sociale, economice etc. şi care ţine de marja de apreciere a acestuia.

De asemenea, reclamanta a avut la dispoziţie, potrivit alin.4 al art.18^1 alin.1 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, posibilitatea de a alege momentul de valorificare a titlului de despăgubiri şi implicit, de conversie a acţiunilor în

21

intervalul cuprins de la data emiterii până la expirarea a 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul ”Proprietatea”, în funcţie de preţul cel mai convenabil.

Reclamanta a optat pentru valorificarea titlului de despăgubiri anterior listării la bursă a Fondului Proprietatea când, potrivit legislaţiei, preţul pe acţiune era de 1 leu, deşi avea posibilitatea de a aştepta listarea la bursă, moment din care conversia se realiza la preţul mediu de tranzacţionare, după distincţiile prevăzute de art.18^7-18^8 alin.1 din Titlul VII din Legea nr.247/2005.

Din acest punct de vedere s-au constatat a fi neîntemeiate şi susţinerile privind crearea unei situaţii discriminatorii între foştii proprietari care au primit acţiuni după listarea fondului la bursă şi cei care au primit acţiuni înainte de listare, contrar art.14 din Convenţia Europeană, întrucât chiar reclamanta, după propria opţiune, putea stabili momentul de efectuare a conversiei în intervalul arătat. Pe de altă parte, cu greu s-ar putea susţine că cei care au primit acţiuni după listarea la bursă a Fondului au fost favorizaţi, având în vedere durata procedurii de despăgubire.

De asemenea, trebuie avute în vedere dispoziţiile art.12 alin.3 teza finală din Titlul VII al Legii nr.247/2005, potrivit cărora acţiunile vor fi distribuite persoanelor menţionate în acest articol prin transformarea titlurilor de despăgubire sau a titlurilor de conversie, după caz, în acţiuni emise de Fondul ”Proprietatea”, conform mecanismului prevăzut la capitolul V^1. Realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de Fondul ”Proprietatea” determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri. În consecinţă, din momentul realizării conversiei potrivit dispoziţiilor legale şi opţiunii persoanei păgubite, creanţa împotriva statului se stinge, reclamanta nemaifiind îndreptăţită să obţină despăgubiri.

Prejudiciul pretins de reclamantă provine în realitate din scăderea preţului acţiunilor Fondului ”Proprietatea”, cotat la Bursă, scădere atrasă şi de condiţiile economice actuale, preţ care, în egală măsură, ar putea creşte.

Într-adevăr, reclamanta nu a dorit să fie acţionar la bursă, însă aceasta a primit efectiv o despăgubire pentru imobilele preluate abuziv de statul român, în modalitatea stabilită de acesta şi cunoscută de reclamantă.

Chiar Curtea Europeană a Dreptului Omului a stabilit în jurisprudenţa sa în mod constant că ”aşa cum art.1 din Protocolul nr.1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nici o restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor

22

deposedate. În schimb, art.1 din Protocolul nr.1 cere ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Principiul legalităţii presupune şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor (…). În mod special, decizia de a adopta legi referitoare la privarea de proprietate sau care prevăd o despăgubire din fonduri publice pentru bunuri expropriate presupune, de obicei, analiza unor chestiuni politice, economice şi sociale. Considerând că este normal ca legislatorul să dispună de o largă marjă în politica sa economică şi socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele ”utilităţii publice”, cu excepţia cazului în care judecata sa se dovedeşte a fi vădit lipsită de temei rezonabil (James şi alţii împotriva Regatului Unit, Broniowski c. Poloniei, Maria Atanasiu c. României). (…) În materie de restituire de proprietăţi, o legislaţie de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică şi socială, nu poate asigura o dreptate completă în faţa varietăţii de situaţii în care se află numeroasele persoane în cauză. Este în primul rând obligaţia autorităţilor interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele şi dezavantajele inerente diferitelor soluţii dintre care să se poată alege, ştiut fiind faptul că este vorba de o alegere politică (a se vedea James şi alţii şi, mutatis mutandis, Olaru şi alţii împotriva Moldovei)”.

În consecinţă, modalitatea concretă de acordare a despăgubirilor ţine de marja de apreciere a statului cu condiţia ca despăgubirea să fie efectivă, iar dreptul persoanei îndreptăţite să nu devină teoretic şi iluzoriu şi cu respectarea unui raport de proporţionalitate între interesul privat şi cel general. Reclamanta a primit în cauză o despăgubire efectivă, parţial în bani, parţial în acţiuni, conform legii interne în vigoare, accesibilă, precisă şi previzibilă, pe care aceasta a cunoscut-o.

În cauzele invocate de reclamantă, respectiv Faimblat, Viaşu, Maria Atanasiu etc., persoanele în cauză nu primiseră efectiv vreo despăgubire, în lei sau în acţiuni, iar sistemul de despăgubire prin acordarea de acţiuni la Fondul ”Proprietatea” nu funcţiona efectiv întrucât Fondul nu fusese încă listat la Bursă.

De asemenea, nu se poate susţine că prejudiciul pretins de reclamantă, constând în diferenţa dintre valoarea nominală a acţiunilor şi valoarea efectiv încasată reprezintă un “bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1: noţiunea ”bunuri” poate cuprinde atât ”bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o ”speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o ”valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci

23

când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky).

Statul nu a garantat prin nici un act normativ vânzarea acţiunilor la (cel puţin) valoarea nominală, iar conform art.12 alin.3 teza finală din Titlul VII al Legii nr.247/2005, realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de Fondul ”Proprietatea” determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive :

Instanţa confundă libertatea statului de a stabili modalitatea (mecanismul) de despăgubire şi eficienta funcţionare (realizarea procedurii în mod eficient şi efectiv ) a acestuia, aşa cum el însuşi l-a stabilit.

Astfel, în cauză sunt incidente principiile Curţii referitoare la condiţiile în care statele acceptă să restituie drepturile de proprietate deposedate şi nu la domeniul de aplicare al legilor pe care le poate adopta în materia de restituire a bunurilor.

A mai arătat apelanta că jurisprudenţa C.E.D.O. impune existenţa unei legislaţii accesibile, precise şi suficient de previzibilă în aplicare.

Or, în cauză nu sunt întrunite toate aceste condiţii, în special condiţia preciziei şi a previzibilităţii, pentru că obţinerea despăgubirilor integral şi efectiv este încă iluzorie.

De asemenea trebuie avut în vedere, în ceea ce priveşte discriminarea, că Titlul VII din Legea nr.247/2005 a intrat în vigoare la data de 22.07.2005 şi la acea dată nu exista procedura instituită de art.181 şi următoarele, procedură introdusă abia în 2007.

Mai mult decât atât, discriminarea există ad initio având în vedere că pentru o parte din foştii proprietari se aplică o procedură, iar pentru altă parte se aplică o altă procedură.

Apelanta a mai arătat că nu poate fi obligată să aştepte ca un mecanism legal de acordare a despăgubirilor să devină funcţional şi eficient pentru că el trebuie să îndeplinească aceste caracteristici de la început.

Hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiile art.44 din Constituţia României, care garantează titlurile de creanţă împotriva statului, dispoziţie care intră în contradicţie cu dispoziţiile art.12 alin.3 teza finală din Titlul VII din Legea nr.247/2005, deoarece o creanţă nu se poate stinge decât prin valorificarea ei efectivă şi integrală.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

24

Prin decizia civilă nr.286 din data de 27 noiembrie 2012, Tribunalul Argeş a respins ca nefondat apelul, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 222.332,05 lei reprezentând 83.300 lei despăgubiri reprezentând diferenţa dintre valoarea nominală de 209.500 lei a unui număr de 209.500 acţiuni deţinute la S.C. Fondul Proprietatea S.A. şi valoarea înscrisă în urma vânzării la Bursa de Valori Bucureşti, respectiv 126.200 lei, actualizată cu rata inflaţiei şi suma de 137.032,05 lei despăgubiri reprezentând diferenţa dintre valoarea nominală de 300.015 lei a unui număr de 300.015 acţiuni şi valoarea încasată în urma vânzării la bursă, respectiv 162.982,95 lei actualizate cu rata inflaţiei.

S-a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate, în baza O.G. nr.9/2000, de la data introducerii acţiunii şi până la data achitării efective a despăgubirilor.

În baza Legii nr.247/2005 ce reglementează procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituie în natură, imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22.12.1989 şi a legislaţiei subsecvente incidente, reclamantei i s-a emis de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia nr.1235/01.11.2007, reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 10.09.514,95 lei.

Un aspect foarte important de reţinut pentru speţa dedusă judecăţii îl reprezintă dispoziţiile art.18 alin.1 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, potrivit căruia ”Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea S.A.”.

Din conţinutul acestui articol a rezultat în mod indubitabil faptul că legiuitorul a lăsat la aprecierea persoanei deţinătoare a titlului de despăgubire la momentul în care acesta doreşte să îl valorifice, lăsându-i practic un termen de 12 luni după listarea Fondului Proprietatea la Bursa de Valori Bucureşti, în cadrul căruia să poată opta pentru conversie în acţiuni, calculate la preţul Bursei.

Potrivit art.12 alin.3 din Legea nr.247/2005, ”Acţiunile vor fi distribuite persoanelor menţionate în acest articol prin transformarea titlurilor de despăgubire sau a titlurilor de conversie, după caz în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, conform mecanismului prevăzut la capitolul V. Realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de Fondul Proprietatea determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri”.

25

În cazul de faţă, în baza deciziei nr.1235/01.11.2007 în cuantum de 1.009.514,95 lei şi a opţiunii formulate şi înregistrate de reclamantă la A.N.R.P. – Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar sub nr.2357/12.12.2008, pentru care reclamanta a înţeles să îşi valorifice titlul de despăgubire, în temeiul Titlului VI din Legea nr.247/2005 actualizată şi în baza dispoziţiilor H.G. nr.361/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.N.R.P. s-a emis Titlul de conversie nr.48/14.01.2008 în cuantum de 509.514,95 lei, reprezentând un număr total de 509.515 acţiuni la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune pentru care s-a efectuat plata, acordându-se astfel toată despăgubirea înscrisă în titlul de despăgubire.

Având în vedere situaţia juridică a dosarului de opţiune nr.22357/12.12.2008 prezentată anterior, s-a arătat că prin emiterea celor două decizii, respectiv nr.48/14.01.2008 şi nr.1528/09.10.2008 de către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, s-a stins creanţa constatată în titlul de despăgubire deţinut de reclamantă.

Se consideră că prejudiciul pretins de reclamantă a rezultat nu din emiterea titlurilor de conversie, ci din vânzarea anterioară a acestor acţiuni de piaţă, vânzare care s-a realizat până în prezent de către reclamantă sub preţul indicat în titlurile de conversie, ori acest aspect nu poate conduce la obligaţii pentru Statul Român sau la nelegalitatea actelor deja emise, întrucât o asemenea pretenţie are la bază speculaţia reclamantei care a procedat la vânzarea acţiunilor sub preţul pentru care au fost eliberate sau le vinde sub acest preţ.

Concluzionând, tribunalul a constatat că motivele invocate nu sunt întemeiate şi în temeiul art.296 Cod procedură civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr.286/27.11.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, a formulat în termen recurs reclamanta N.R.I., criticând-o pentru nelegalitate invocând motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că hotărârea este nelegală întrucât cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, cu referire la faptul că instanţa nu a înţeles situaţia de fapt şi a aplicat legea la o situaţie de fapt inexistentă.

Hotărârea este nelegală şi pentru că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, actul juridic fiind concretizat în adoptarea unei legi, respectiv Titlul VII din Legea nr.247/2005.

Ultima critică vizează motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.

26

Reclamanta a invocat jurisprudenţa C.E.D.O., în ceea ce priveşte existenţa unei legislaţii accesibile, precise şi suficient de previzibile în aplicare. Or, legislaţia în materie nu respectă aceste principii.

A mai invocat şi discriminarea în raport de faptul că pentru o parte din foştii proprietari se aplică o procedură, iar pentru o altă parte, altă procedură.

Reclamanta a apreciat că Statul Român are obligaţia prin adoptarea legilor de despăgubire şi a mecanismelor aferente să facă posibilă realizarea principiilor fundamentale privind despăgubirea integrală şi efectiv asumată.

De aceea, în considerarea celor arătate mai sus a solicitat admiterea recursului şi pe fond admiterea acţiunii.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin decizia nr. 1785/10.04.2013, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins recursul formulat de reclamanta N.R.I.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Într-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, Curtea constată că susţinerile reclamantei nu se circumscriu acestui motiv de recurs, întrucât nu se arată de ce hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din verificarea hotărârii rezultă că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, arătându-se în considerente motivele de fapt şi de drept care au dus la soluţia pronunţată, aşa cum prevăd dispoziţiile art.261 alin.(1) pct.5 Cod procedură civilă.

De asemenea, deşi se invocă dispoziţiile art.304 pct.8 Cod procedură civilă criticile formulate nu se regăsesc în acest motiv de recurs deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la faptul că Statul Român nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin art.4 din Titlul VII al Legii nr.247/2005.

În ce priveşte invocarea dispoziţiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, urmează a se observa că hotărârea nu încalcă nicio dispoziţie legală în materie şi instanţa nu aplică greşit legea.

Legea nr.247/2005 este o lege specială ce reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar în cuprinsul Capitolului V - Titlul VII este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii 10/2001.

27

În baza deciziilor conţinând titlul de despăgubire emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată potrivit dispoziţiilor prevăzute de O.U.G. nr.81/2007.

În speţă, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia nr.1235/1 noiembrie 2007, reprezentând titlul de despăgubire în favoarea reclamantei în cuantum de 1.009.514,95 lei.

În baza acestei decizii şi a opţiunii formulate de reclamantă la A.N.R.P. – Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar, s-a emis titlul de conversie nr.48/14 ianuarie 2008 în cuantum de 509.514,95 lei reprezentând un număr total de 509.515 acţiuni la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune şi titlul de plată nr.1528/9 octombrie 2008 în cuantum de 500.000 lei, pentru care s-a efectuat plata.

Deci, se poate concluziona că prejudiciul pretins de reclamantă rezultă nu din emiterea titlurilor de conversie, ci din vânzarea acestor acţiuni, vânzare care s-a realizat de către aceasta sub preţul indicat în titlul de conversie.

Prin urmare nu poate fi imputată statului pierderea suferită pe bursă de către reclamantă cu ocazia tranzacţionării acţiunilor deţinute la Fondul Proprietatea.

Mecanismul bursei este unul speculativ, în care evoluţiile valorilor titlurilor de conversie se pot modifica fie în sensul creşterii, fie în cel al reducerii acestora.

Acceptând această formă de despăgubire reclamanta a prevăzut sau putea în mod rezonabil să prevadă toate aceste neajunsuri.

Nu poate fi obligat astfel statul la plata diferenţei dintre valoarea nominală şi valoarea la care acţiunile au fost valorificate, întrucât era posibilă inclusiv o valorificare ulterioară a acestor titluri de conversie cel puţin la nivelul indicat în titlu.

În ce priveşte jurisprudenţa C.E.D.O. invocată, Curtea apreciază că în lumina acestei jurisprudenţe, privarea de proprietate va fi socotită proporţională şi conformă Convenţiei, chiar dacă despăgubirea este inferioară valorii actuale a bunului. În cazul de faţă se pune în discuţie valorificarea la un nivel inferior decât cel nominal a despăgubirii deja obţinute, dar nu din vina statului, ci chiar a reclamantei.

În ce priveşte invocarea dispoziţiilor art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interzicând discriminarea art.14 interzice aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii comparabile. O diferenţă de tratament este discriminatorie în sensul articolului 14 dacă îi lipseşte o ”justificare obiectivă şi

28

rezonabilă, adică între mijloacele folosite şi scopul vizat nu există un raport rezonabil de proporţionalitate”.

Reclamanta reclamă faptul că pentru alţi foşti proprietari se aplică o procedură, iar pentru o altă parte o altă procedură. Această situaţie nu se încadrează în dispoziţiile art.14 din Convenţie, întrucât tocmai prin adoptarea Legii nr.247/2005, Statul a luat măsuri care să ducă la o realizare efectivă a dreptului de restituire sau despăgubire menţinând un just echilibru între diferitele interese implicate.

Aşa fiind având în vedere toate cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că recursul nu este fondat şi, în baza art.312 Cod procedură civilă, a fost respins.

4. Urmărirea silită a bunurilor aflate în coproprietate, pentru plata unei creanţe fiscale.

Art.154 alin.1 Cod procedură fiscală

Pentru valorificarea unei creanţe fiscale sunt supuse executării silite bunurile proprietatea debitorului, iar în situaţia în care acesta se află în coproprietate cu alte persoane, executarea silită va avea ca obiect bunurile atribuite în urma partajului inclusiv sulta, potrivit art.154 alin.1 Cod procedură fiscală.

Asupra bunurilor debitorului pot fi de asemenea dispuse măsuri asiguratorii ale popririi şi sechestrului asiguratoriu, atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să-şi risipească patrimoniul îngreunând în mod considerabil executarea silită.

Regimul juridic al coproprietăţii asupra unor bunuri care pot face obiectul executării silite presupune în mod obligatoriu încetarea acestei stări de indiviziune, prin partaj ci numai în urma acestei operaţii poate să fie urmărit bunul atribuit debitorului, respectiv sulta.

De asemenea, până la încetarea stării de indiviziune asupra bunurilor aflate în coproprietatea debitorului şi a altei persoane nu pot fi dispune măsuri asiguratorii.

(Decizia civilă nr. 1786/10.04.2013)

Constată că, prin sentinţa civilă nr.12322/28.11.2011, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr.1479/288/2011, s-a admis plângerea formulată de petenţii I.D. şi I.I., în contradictoriu cu intimata DGFP Vâlcea – AFP Rm. Vâlcea şi s-a anulat atât încheierea nr.2141/20.01.2011 de respingere a cererii de reexaminare, cât şi încheierea nr.46805/10.12.2010, prin care s-a dispus notarea procesului verbal de sechestru asigurator

29

pentru bunuri imobile din 09.12.2010, ambele dispuse de O.C.P.I. Vâlcea.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin încheierea nr. 46805/10.12.2010, emisă de O.C.P.I. Vâlcea, s-a dispus notarea sechestrului asigurator pentru bunuri imobile din 09.12.2010 al D.G.F.P. Vâlcea - A.F.P. Râmnicu Vâlcea, în baza procesului verbal de sechestrului asigurator, constând în apartament situat în Râmnicu Vâlcea, str. Calea lui Traian nr.168, bl. 28, sc. A, ap. 5, judeţ Vâlcea, înscris în cartea funciară a municipiului Râmnicu Vâlcea cu nr.14353 şi nr. cadastral 45/1;5, pentru suma de 401.208 lei, proprietatea petenţilor.

În conformitate cu prevederile art.50 din Legea nr.7/1996 republicată, împotriva încheierii registratorului-şef de soluţionare a cererii de reexaminare, se poate formula plângere în termen de 15 zile de la comunicare, plângere ce se soluţionează de judecătoria în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul.

Din înscrisurile aflate la dosar, instanţa a reţinut că petenţii au formulat cerere de reexaminare împotriva încheierii nr. 46805/10.12.2010 emisă de O.C.P.I. Vâlcea prin care s-a dispus notarea sechestrului asigurator pentru bunuri imobile, cerere ce a fost respinsă de registratorul şef prin încheierea nr.2141/20.01.2011.

Referitor la însăşi notarea sechestrului asigurator pentru bunuri imobile din 09.12.2010 al D.G.F.P. Vâlcea - A.F.P. Râmnicu Vâlcea, instanţa a reţinut că potrivit art.129 Cod procedură fiscală, măsurile asiguratorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota parte deţinută de acesta.

În speţa de faţă însă, nu este vorba de o proprietate comună pe cote părţi, ci de o proprietate în devălmăşie unde nu sunt stabilite cote părţi, pentru a putea fi urmărite, întrucât bunul asupra căruia s-a notat sechestrul face parte din comunitatea de bunuri a petenţilor soţi.

De altfel, chiar intimata şi-a recunoscut culpa în notarea sechestrului asigurator, prin faptul că a promovat a cerere de chemare în judecată a petenţilor pentru ieşirea acestora din indiviziune cu privire la apartamentul ce a făcut obiectul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii şi proceselor verbale de sechestru.

De asemenea, instanţa a mai reţinut din probatoriul administrat, că prin sentinţa civilă nr.7237/21.06.2011, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr.15810/288/2010, a fost admisă în parte contestaţia la executare formulată de Întreprinderea Individuală I. D. şi s-a dispus anularea în parte a

30

deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr.94340/12.2010, a procesului verbal de sechestru asigurator bunuri imobile nr.110.206/12.2012, a procesului verbal de instituire a administratorului sechestru nr.110.280/12.2012 şi a procesului verbal de sechestru asigurator bunuri mobile nr.110.336/12.2012 emise de A.F.P. Rm. Vâlcea.

Prin anularea actelor ce au făcut obiectul încheierilor contestate, instanţa a considerat că notarea sechestrului asigurator pentru bunuri imobile constând în apartamentul proprietate comună a petenţilor nu mai subzistă.

În concluzie, instanţa a admis plângerea formulată şi a anulat atât încheierea nr.2141/20.01.2011 de respingere a cererii de reexaminare, cât şi încheierea nr.46805/10.12.2010, prin care s-a dispus notarea procesului verbal de sechestru asigurator pentru bunuri imobile din 09.12.2010, ambele dispuse de O.C.P.I. Vâlcea.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate, învederând că în mod eronat instanţa de fond a considerat că proprietatea sechestrată face parte din comunitatea de bunuri a soţilor, invocând art.111 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, aprobat prin Ordinul nr.633/2006. Astfel, prin acest act normativ se prevede că dacă executarea silită se efectuează asupra unor imobile aflate în indiviziune sau în comunitate, înscrierea se face în primul caz până la nivelul cotei părţi cuvenite debitorului şi pe întreg imobilul, în al doilea caz.

Apelanta a susţinut că intimaţii-petenţi nu pot face dovada că bunul imobil sechestrat nu este un bun aflat în comunitate, aşa încât în mod corect O.C.P.I. Vâlcea a notat sechestrul asigurător pe întreg imobilul deţinut în comunitate de intimaţii petenţi.

Cu privire la al doilea motiv pentru care instanţa a dispus admiterea plângerii împotriva încheierii d ecarte funciară, apelanta a arătat că sentinţa civilă nr.7237/21.06.2011 pronunţată în dosarul nr.15810/288/2010 de Judecătoria Râmnicu Vâlcea a fost desfiinţată de Tribunalul Vâlcea, recursul declarat de D.G.F.P. Vâlcea fiind admis.

Tribunalul Vâlcea, prin decizia civilă nr.212/A/27.12.2012, a respins apelul ca nefondat reţinând următoarele:

Prin plângerea înregistrată sub nr.1479/288/2011, petenţii Ion Dumitru şi Ion Ioana au solicitat în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea – Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea să se dispună anularea încheierii nr.2141/20.01.2011, dată de O.C.P.I. Vâlcea prin care s-a respins plângerea petenţilor împotriva încheierii nr.46805

31

din 10.12.2010 prin care s-a dispus notarea procesului verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile din 09.12.2010 al D.G.F.P. Vâlcea - A.F.P. Râmnicu Vâlcea, constând în apartament situat în Râmnicu Vâlcea, str.Calea lui Traian nr.168, bl. 28, sc. A, ap. 5, judeţul Vâlcea, înscris în cartea funciară a municipiului Râmnicu Vâlcea cu nr.14353 şi nr. cadastral 45/1;5, pentru suma de 401.208 lei.

Petenţii au solicitat anularea în totalitate a încheierii nr.46805/10.12.2010.

În motivarea plângerii petenţii au arătat că Întreprinderea Individuală I.D. s-a aflat într-un control fiscal, în urma căruia, constatându-se că este debitoare la bugetul de stat, s-a aplicat măsura asiguratorie a sechestrului pe bunuri imobile, respectiv apartamentul descris mai sus, fiind notat şi în cartea funciară.

Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, încheierea contestată este nelegală, întrucât este înscrisă pe bunul comun aparţinând persoanei fizice I.D. şi persoanei fizice I. I. şi nu pe numele Întreprinderii Individuale „I.D.”.

De asemenea, tribunalul a apreciat că pentru a se putea efectua şi nota acest sechestru se impunea a se efectua partajul asupra bunurilor comune aparţinând petenţilor, în conformitate cu prevederile Codului familiei.

Este adevărat că sentinţa civilă nr.7237/21.06.2011 pronunţată în dosarul nr.15810/288/2010 de Judecătoria Râmnicu Vâlcea a fost desfiinţată de Tribunalul Vâlcea, recursul declarat de D.G.F.P Vâlcea fiind admis, însă, potrivit prevederilor art.493 alin.1 Cod procedură civilă, creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş, nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora.

Este de necontestat că înainte de a declanşa executarea silită, creditorul trebuie să solicite partajarea bunului comun al celor doi soţi, iar numai după stabilirea cotei părţi a intimatului-petent I.D., să procedeze la urmărirea bunurilor proprietatea acestuia.

Susţinerea apelantei în sensul că potrivit Ordinului nr.633/2006, dacă executarea silită se efectuează asupra unor imobile aflate în indiviziune sau în comunitate, înscrierea se face în primul caz până la nivelul cotei părţi cuvenite debitorului şi pe întreg imobilul, în al doilea caz, nu a fost reţinută, dat fiind faptul că în cauză, este vorba de o proprietate în devălmăşie unde nu sunt stabilite cote părţi, pentru a putea fi urmărite, întrucât bunul asupra căruia s-a notat sechestrul face parte din comunitatea de bunuri a petenţilor soţi.

32

Acest aspect este confirmat şi de apelantă prin promovarea unei cereri de chemare în judecată a petenţilor pentru ieşirea acestora din indiviziune cu privire la apartamentul ce a făcut obiectul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii şi proceselor verbale de sechestru.

În consecinţă, constatând că în mod nelegal s-a instituit sechestrul asigurător pentru debitele estimate ale Întreprinderii Individuale „I.D.”, prima instanţă corect a admis plângerea formulată şi a anulat atât încheierea nr.2141/20.01.2011 de respingere a cererii de reexaminare cât şi încheierea nr.46805/10.12.2010 prin care s-a dispus notarea procesului verbal de sechestru asigurator pentru bunuri imobile, din 09.12.2010, ambele dispuse de O.C.P.I. Vâlcea, motiv pentru care s-a menţinut soluţia, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de intimată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen legal, intimata DGFP Vâlcea, în numele subunităţii AFP Rm. Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate sub motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă arătând, în esenţă, următoarele:

- instanţele de fond şi de apel nu au făcut distincţie între măsurile asigurătorii, ce trebuie înscrise în cartea funciară, potrivit art.12 şi 129 al.8 din Codul de procedură fiscală şi cele de executare, iar potrivit art.11 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Birourilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, aprobat prin Ordinul nr.633/2006 al Directorului General al A.N.C.P.I., dacă executarea silită se efectuează asupra unor imobile aflate în indiviziune sau în comunitate, înscrierea se face în primul caz până la nivelul cotei părţi cuvenite debitorului şi pe întreg imobilul în al doilea caz;

- nu s-a avut în vedere că, potrivit art.140 Cod procedură fiscală, pentru executarea silită a creanţelor fiscale datorate de o asociere fără personalitate juridică, chiar dacă există un titlu executoriu pe numele asocierii, pot fi executate silit atât bunurile asocierii cât şi bunurile personale ale membrilor acesteia, astfel că organul fiscal a luat în mod corect măsura indisponibilizării bunurilor comune ale intimaţilor.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârilor pronunţate în sensul respingerii plângerii împotriva încheierii de carte funciară nr.2141/20.01.2011, prin care s-a respins plângerea petenţilor împotriva încheierii nr.4685/10.12.2010, prin care s-a dispus notarea procesului verbal de sechestru asigurător pentru bunurile imobile, din data de 09.12.2010 al D.G.F.P. Vâlcea şi Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea.

33

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimaţii petenţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că decizia recurată este legală şi temeinică.

Prin decizia nr. 1786/10.04.2013, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins recursul formulat de intimata DGFP Vâlcea, în numele subunităţii A.F.P. Rm. Vâlcea

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 Cod procedură civilă este nefondat pentru că, pe de o parte, în cauză nu este vorba de interpretarea greşită a unui act juridic dedus judecăţii, de schimbarea naturii sau înţelesului acestuia, ci de nelegalitatea măsurii instituirii sechestrului asigurător asupra unui bun comun al petenţilor şi de notarea procesului verbal de sechestru în cartea funciară, iar pe de altă parte, dezvoltarea motivelor de recurs se referă la aplicarea greşită a legii în cauza de faţă.

Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă este nefondat pentru că, faţă de considerentele reţinute în motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii.

În acest sens, trebuie reţinut, referitor la prima critică din recurs, că instanţa de apel s-a raportat corect la dispoziţiile art.493 al.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora, creditorii personal ai unui debitor coproprietar sau devălmaş, nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora.

Mai mult, potrivit art.154 al.1 Cod procedură fiscală, sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietatea debitorului, iar în situaţia în care debitorul deţine bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se va întinde numai asupra bunurilor atribuite în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultelor.

Mai trebuie reţinut că, potrivit art.129 al.2 Cod procedură fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile sau imobile, proprietate ale debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, şi numai în anumite condiţii prevăzute de acest text de lege, nu şi asupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie.

Ca atare, procesul verbal de sechestru asigurător nu putea să privească bunuri proprietate comună în devălmăşie a petenţilor, creditorul fiind obligat să solicite partajarea bunurilor comune ale celor doi petenţi şi numai după stabilirea cotei părţi a petentului debitor să procedeze la urmărirea bunurilor proprietatea acestuia, astfel cum corect a reţinut şi tribunalul.

34

Prevederile cuprinse în art.11 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Birourilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, aprobat prin Ordinul nr.633/2006, abrogat prin Ordinul nr.133/2009 al Directorului General al A.N.C.P.I., nu puteau modifica sau completa dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură civilă şi în Codul de procedură fiscală, având o forţă juridică inferioară.

Cea de-a doua critică, privind aplicarea greşită a disp. art.140 Cod procedură fiscală, este nefondată pentru că acest text de lege stabileşte că, pentru executarea solită a creanţelor fiscale datorate de o asociere fără personalitate juridică, chiar dacă există titlu executoriu pe numele asocierii, pot fi executate silit atât bunurile mobile şi imobile ale asocierii, cât şi bunurile personale ale membrilor acesteia.

Or, în cauză, bunurile proprietate comună devălmaşă a petenţilor nu au fost împărţite, iar petenta Ion Ioana nu este membră a asocierii, astfel că bunurile proprietate comună ale petenţilor nu pot fi urmărite şi executate silit.

În consecinţă, Curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă, a respinge recursul de faţă ca nefondat.

5. Modalitatea de calcul a salariului. Aplicarea coeficienţilor minimi de ierarhizare la valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi.

Art.41 din C.C.M. la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2008, prelungit pe perioada 2008-2010Art.3 şi art.114 din C.C.M. la nivel de ramură

transporturi pe anii 2006-2008, prelungit pe perioada 2008-2010

Pornindu-se de la salariul de bază minim brut de 570 lei, înmulţit cu coeficienţii de ierarhizare, reclamanţii au avut un salariu de bază lunar de peste 700 lei.

Însă, prin această modalitate de calcul nu au fost respectate dispoziţiile art.41 din C.C.M., potrivit cărora negocierea la nivel de unitate trebuie să pornească de la valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi de 700 lei, reglementat de art.41 pct.3 lit.a, la care trebuie aplicaţi coeficienţii minimi de ierarhizare stabiliţi la art.41 alin.1

Aşadar, suma de 700 lei stabilită prin C.C.M. la nivel de ramură transporturi reprezintă salariul de bază minim brut de 700 lei, ce trebuie înmulţit cu coeficienţii minimi de ierarhizare, iar nu salariul de bază rezultat în urma acestei operaţiuni, aşa cum corect a apreciat tribunalul.

35

Pornind negocierile de la un salariu de bază minim brut de 570 lei, adică inferior celui de 700 lei stabilit prin C.C.M. la nivel de ramură transporturi, angajatorul a încălcat dispoziţiile art.3 şi art.114 din acest contract colectiv de muncă, potrivit cărora clauzele sale produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile de transport, iar drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor din prezentul contract, precum şi prevederile art.113 alin.3 conform cărora drepturile prevăzute în prezentul contract sunt considerate minime, de la nivelul lor începând negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri.

(Decizia civilă nr. 1937/2013/22 Aprilie 2013)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantul I. F. C. a chemat în judecată pe pârâta Societatea Natională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători sa - Sucursala de Transport Feroviar de Călători Craiova, solicitând obligarea acesteia să-i plătească sumele de bani actualizate cu rata de inflaţie pe care trebuia să le primească conform CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2008, prelungit pe perioada 2008-2010, respectiv pentru salariul suplimentar pe anul 2009, pentru Prima de Paşti pe anul 2009, pentru Ziua Feroviarului, precum şi daune interese reprezentând dobânda legală pentru aceste sume până la data efectuării plăţii şi cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că pârâta nu i-a plătit drepturile băneşti menţionate, pe care trebuia să le primească potrivit CCM la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit pe perioada 2008-2010.

La prima zi de înfăţişare, în acord cu dispoziţiile art.132 C.pr.civ., reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei să-i plătească sumele de bani actualizate cu rata inflaţiei, să modifice salariul minim brut de la clasa I de salarizare la 700 lei, aşa cum este prevăzut în CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, începând cu luna martie 2009, să recalculeze toate drepturile salariale la nivelul salariului ce va rezulta prin transpunerea salariului minim de 700 lei la clasa 1, să-i plătească diferenţa de salariu rezultată din nerespectarea cuantumului de 700 lei prevăzut pentru clasa de salarizare la care se aplică coeficientul de ierarhizare şi să menţioneze noile salarii în carnetul de muncă, precum şi dobânda legală.

36

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată deoarece salariul suplimentar pentru anul 2009 se acordă la propunerea subunităţii, cu aprobarea Consiliului de Administraţie al societăţii, iar clauza prevăzută în CCM nu are caracter obligatoriu. De asemenea, se arată că pârâta avea obligaţia încadrării în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri şi cheltuieli aferente anilor 2007, 2008 şi 2009 şi pentru plata acestui salariu suplimentar era necesară aprobarea şi stabilirea cuantumului de către Consiliul de Administraţie .

Referitor la plata ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de Paşti, precum şi ajutorul material ocazionat de Ziua Feroviarului pentru anul 2009, se arată că nu există obligaţia plăţii acestor prime.

Prin sentinţa civilă nr.1955 din 20 decembrie 2012, Tribunalul Vâlcea a admis în parte acţiunea modificată şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului primele de paşti şi de ziua Feroviarului pentru anul 2009, precum şi salariul suplimentar pe anul 2009, actualizate cu indicele de inflaţie; să modifice salariul minim brut de la clasa I de salarizare la 700 lei, începând cu luna martie 2009 şi să recalculeze şi să plătească acestuia diferenţele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din Contratul colectiv de muncă unic la nivel de ramură şi drepturile salariale efectiv plătite începând cu luna martie 2009 şi până la 31.12.2010; să menţioneze noile salarii în carnetul de muncă al reclamantului pentru aceeaşi perioadă; să plătească reclamantului dobânda legală pentru drepturile salariale mai sus stabilite până la data efectuării plăţii, precum şi cheltuieli de judecată în cuantum de 900 lei. A fost respins capătul de cerere ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a prevederilor art.64 din CCM la nivel de SNTFM CFR MARFĂ SA.

În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut în esenţă că reclamantul a fost angajatul societăţii pârâte, pe postul de lăcătuş montator în cadrul reviziei vagoane Craiova – Post revizie vagoane Râureni şi conform art.71 din C.C.M. la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit pe o perioadă de 48 de luni prin actul adiţional nr.***/20.06.2008, salariaţii beneficiază de un ajutor material de Paşte şi Crăciun, stabilit cel puţin la nivelul clasei I de salarizare, precum şi de o premiere de Ziua feroviarului, al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administraţie la nivelul clasei I de salarizare.

Conform art.8 din Legea nr.130/1996 şi art.238 din Codul muncii (în formele în vigoare la data naşterii litigiului), contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să

37

stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

La nivelul societăţii pârâte a fost încheiat Contractul colectiv de muncă pe anii 2007-2008 înregistrat cu nr.***/29.03.2007, prelungit până la 31.12.2008 prin actul adiţional nr.***/08.08.2008, în care la art.64 s-a prevăzut, de asemenea, dreptul salariaţilor la prima de Paşte, Crăciun şi Ziua feroviarului potrivit actul adiţional, dar şi dreptul de a beneficia, pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, de un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Ulterior, la nivel de unitate, s-a încheiat un nou contract colectiv de muncă pe anii 2009-2010, înregistrat sub nr.***/04.06.2009, în care s-a prevăzut la art.64 dreptul salariaţilor la primele de Paşte, Crăciun şi Ziua feroviarului, cu menţiunea că prevederile art.64 se vor aplica începând cu 01.01.2010, iar ulterior prin actul adiţional nr.***/21.04.2010, s-a prevăzut că aceste prime nu se acordă pentru anul 2010.

Pentru anul 2009 a existat numai o suspendare a drepturilor respective, ceea ce nu echivalează cu o înlăturare a acestora, aşadar pentru reclamant, primele de Paşte şi de Ziua feroviarului trebuie acordate pentru 2009, în condiţiile în care ele nu au fost înlăturate, ci numai suspendate.

În ceea ce priveşte salariul minim brut solicitat de pârât, instanţa a constat că potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 şi negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizaţii incluse în acesta.”

Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de unitatea pârâtă, pe argumentarea că drepturile salariale solicitate nu sunt reluate şi în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar obligaţia de a aplica CCM încheiat la nivel superior ar fi incidentă doar în cazurile în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.

Clauzele contractuale enunţate nu condiţionează însă acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în dispoziţiile art.3 din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010: Prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii şi au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.

În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor

38

Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sunt ipso jure înlocuite de acestea din urmă.

Din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură pe anii 2008-2010, instanţa a constat că potrivit Anexei nr. 5 la acest contract, printre unităţile la care se aplică acest contract în care organizaţiile semnatare au membri - la punctul 1 este indicată pârâta SNTFM CFR CALATORI SA.

Pe de alta parte, în art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 şi negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizaţii incluse în acesta.” Astfel, se constată că prin chiar cuprinsul acestui text, părţile semnatare ale contractului colectiv la nivel de ramură au menţionat expres faptul că salariul de bază minim este de 700 lei „fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizaţii incluse în acesta.”

Prin urmare, pârâta nu a acordat şi nu a plătit reclamantului drepturile salariale solicitate, încălcând prevederile art.40 alin.2 lit.c din codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractului individual de muncă”, precum şi prevederile art.236 alin.4 din codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor”.

În acest fel a produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea diferenţelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art.253 (fost art.269) din Codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta S.N.T.F.C. - Sucursala de Transport Feroviar de Călători Craiova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederilor art.304 pct. 7, 8, 9 şi 3041 Cod procedură civilă.

În esenţă, criticile formulate de către recurentă vizează următoarele aspecte:

1. În mod greşit tribunalul a acordat reclamanţilor salariul suplimentar pe anul 2009, deşi interpretarea art.30 din

39

C.C.M. nu poate fi decât aceea că salariul suplimentar pentru munca ireproşabilă se acordă sub condiţia ca societatea să fi avut în anul 2009 venituri pentru constituirea fondului necesar acordării acestui salariu.

Or, în speţă această condiţie nu a fost îndeplinită, întrucât recurenta-pârâtă, fiind o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transportului şi unul dintre agenţii monitorizaţi, conform O.U.G.nr.79/2001 şi O.U.G. nr.79/2008, a avut obligaţia de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anii 2009-2010, buget în care nu au putut fi prevăzute fondurile necesare acordării salariului suplimentar.

2 . În mod greşit au fost acordate ajutoarele pentru Ziua Feroviarului şi sărbătoarea de Paşte pe anul 2009, cu toate că, potrivit art.67 din C.C.M. pe anii 2009-2010, cele două ajutoare nu se acordă decât începând cu data de 01.01.2010, or contractul este legea părţilor şi trebuie respectat. Prin urmare, motivat de înţelegerea pârtilor (patronat-sindicate) se solicită a se observa că nu exista temei legal pentru acordarea ajutorului material pentru Ziua Feroviarilor pentru anii 2008 si 2009.

3. Cu privire la cererea de modificare salariul minim de la clasa I de salarizare la 700 lei, începând cu luna martie 2009, se solicită respingerea petitului ca nefondat, deoarece reclamantul nu mai este salariatul unităţii, deci nu mai există raporturi juridice de muncă între părţi.

Totodată, ca urmare a negocierilor anuale şi a lipsei fondurilor necesare, părţile semnatare ale contractelor colective de muncă încheiate la nivelul CFR Marfă, nu au înţeles să folosească ca sistem de referinţă valoare de 700 lei, ci valoarea de 570 lei, pentru salariul minim de bază.

4. Referitor la petitul privind obligaţia de a menţiona noile salarii în carnetul de muncă potrivit modificărilor aduse art.296 din Codul Muncii, Decretul nr.92/1976 - privind carnetul de muncă s-a abrogat începând cu 01.01.2011, deci angajatorul nu mai are posibilitatea legala de a opera modificări în carnetul de muncă.

5. Greşit a fost obligată parata la dobânda legală pentru sumele datorate. Sumele care reprezintă drepturi salariale nu sunt purtătoare de dobândă, astfel că în mod nefondat reclamantul solicită şi dobânda legală, pe lângă actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflaţie.

La data de 22.04.2013, intimatul-reclamant a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca legală şi temeinică, cu obligarea angajatorului la plata cheltuielilor de judecată, motivele fiind dezvoltate pe larg la filele 15-18 din dosar.

40

Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:

Primul motiv de recurs este nefondat.Salariul suplimentar a fost prevăzut în art.30 din

Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010. Alin.1 al textului prevedea că pentru munca ireproşabilă desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societăţii va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Anexa 6 a contractului reiterează criteriul ce condiţionează acordarea salariului suplimentar: munca ireproşabilă prestată în cursul anului calendaristic, or în speţă nu s-a pretins ca această condiţie nu ar fi îndeplinită în cazul reclamanţilor.

Contrar susţinerii recurentei, art.30 din C.C.M. nu instituie o condiţie suplimentară, aceea a obţinerii unor venituri pentru constituirea fondului.

Recurenta-pârâtă a invocat imposibilitatea constituirii unor fonduri de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar şi situaţia economico-financiară gravă, ceea ce, se susţine, face imposibilă executarea obligaţiilor asumate prin contractele colective de muncă.

Curtea constată că recurenta-pârâtă este, într-adevăr, agent economic monitorizat, în sensul prevederilor O.U.G. nr.79/2001 şi O.U.G. nr.79/2008, întrucât este societate comercială cu capital majoritar de stat.

În aceste condiţii, Curtea apreciază că negocierea contractului colectiv de muncă ar fi trebuit să aibă ca punct de pornire posibilităţile financiare ale angajatorului în ceea ce priveşte acordarea drepturilor angajaţilor, recurenta având obligaţia să ţină cont de prevederile celor două ordonanţe de guvern.

Odată negociate drepturile solicitate prin prezenta acţiune, Curtea consideră că existenţa O.U.G. nr.79/2001 şi a O.U.G. nr.79/2008 şi respectiv situaţia economico-financiară a recurentei nu o exonerează de obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul colectiv de muncă.

Al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondat.Art.67 din C.C.M. încheiat la nivel de unitate pe anii

2009-2010 prevede că primele de Paşte şi de Ziua Ceferistului se acordă începând cu 01.01.2010.

Cele două prime, însă, sunt reglementate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar.

41

Astfel, art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2007-2008 prevede dreptul salariaţilor de a beneficia de un ajutor material de Paşte şi de Ziua Feroviarului. Acest contract a fost prelungit prin actul adiţional înregistrat sub nr.***/2008, ceea ce înseamnă că cele două drepturi salariale au fost prevăzute la nivel de grup de unităţi şi pentru anul 2009.

Conform art.11 alin.1 lit.b din Legea nr.130/1996 (în vigoare la data naşterii drepturilor reclamanţilor), clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unităţi produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru care s-a încheiat contractul.

Aşadar contractele colective de muncă se constituie într-un sistem ierarhic la baza căruia se află contractul încheiat la nivelul angajatorului.

Atâta timp cât prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (în speţă, la nivel de grup de unităţi) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaţilor, aceştia nu pot renunţa la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior (în speţă, la nivel de unitate) fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv încheiat la nivel superior.

Rezultă, aşadar, îndreptăţirea reclamanţilor la prima de Paşte şi de Ziua Feroviarului pentru anul 2009.

Si cea de-a treia critică este nefondată. Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură

transporturi pe anii 2008-2010 a prevăzut la art.41 pct.1 coeficienţii minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariaţi, prevăzând la pct.2 că aceşti coeficienţi minimi se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art.41 alin.3 lit.a.

Potrivit art.41 alin.3 lit.a, salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi valabil din 01.01.2008 şi negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, fără alte sporuri, adaosuri sau indemnizaţii incluse în acesta.

Art.41 alin.3 lit. b prevede că părţile implicate în negocierile colective la nivel de unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile, valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art.41 pct.3 lit.a (adică 700 lei), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul unităţii, iar la stabilirea salariilor minime brute pentru fiecare categorie de salariaţi vor fi adoptaţi coeficienţii minimi de ierarhizare stabiliţi la art.41 pct.1.

La nivelul unităţii pârâte a fost încheiat contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010, care în art.7 alin.3 a prevăzut

42

că salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcţie de coeficienţii de ierarhizare şi de formula de calcul din anexa nr.1.

La nivelul recurentei, s-a pornit de la un salariu de bază minim brut de 570 lei, iar nu de 700 lei cum era stipulat în contractul încheiat la nivel de ramură transporturi.

În mod corect tribunalul a admis acţiunea, apreciind că angajatorul nu a respectat dispoziţiile art.41 din C.C.M. la nivel de ramură.

Pornindu-se de la salariul de bază minim brut de 570 lei, înmulţit cu coeficienţii de ierarhizare, reclamanţii au avut un salariu de bază lunar de peste 700 lei.

Însă, prin această modalitate de calcul nu au fost respectate dispoziţiile art.41 din C.C.M., potrivit cărora negocierea la nivel de unitate trebuie să pornească de la valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi de 700 lei, reglementat de art.41 pct.3 lit.a, la care trebuie aplicaţi coeficienţii minimi de ierarhizare stabiliţi la art.41 alin.1

Aşadar, suma de 700 lei stabilită prin C.C.M. la nivel de ramură transporturi reprezintă salariul de bază minim brut de 700 lei, ce trebuie înmulţit cu coeficienţii minimi de ierarhizare, iar nu salariul de bază rezultat în urma acestei operaţiuni, aşa cum corect a apreciat tribunalul.

Pornind negocierile de la un salariu de bază minim brut de 570 lei, adică inferior celui de 700 lei stabilit prin C.C.M. la nivel de ramură transporturi, angajatorul a încălcat dispoziţiile art.3 şi art.114 din acest contract colectiv de muncă, potrivit cărora clauzele sale produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile de transport, iar drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor din prezentul contract, precum şi prevederile art.113 alin.3 conform cărora drepturile prevăzute în prezentul contract sunt considerate minime, de la nivelul lor începând negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri.

Totodată, au fost încălcate dispoziţiile art.8 din Legea nr.130/1996 şi ale art.238 alin.1 din Codul muncii (formele în vigoare la data naşterii dreptului), conform cărora contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că angajatorul a stabilit un salariu greşit pentru reclamanţi, pornind negocierile de la suma de 570 lei, în loc de 700 lei, cum era corect, astfel că are obligaţia de a le plăti acestora diferenţele de salarii cuvenite, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond.

Şi cea de-a patra critică este nefondată.

43

Soluţia pronunţată de instanţa de fond privind obligarea paratei sa înscrie noile salarii in carnetele de muncă este legală, însă motivarea va fi suplinită astfel.

Conform prevederilor art.298 alin.3 din Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, la 1 ianuarie 2011 au fost abrogate dispoziţiile Decretului nr.92/1976 privind carnetul de muncă.

O.U.G. nr.148/2008 pentru modificarea Legii nr.53/2003 - Codul muncii a prevăzut în art.296 următoarele: „Vechimea în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se probează cu carnetul de munca. Angajatorii care păstrează şi completează carnetele de muncă le vor elibera titularilor în mod eşalonat, până la data de 30 iunie 2011, pe bază de proces-verbal individual de predare-primire”.

Drepturile recunoscute intimatului sunt pentru anul 2009, perioadă în care carnetul de muncă se afla la societatea recurentă. Pentru această perioadă, potrivit O.U.G. nr.148/2008, angajatorul are obligaţia de a face menţiunile în cartea de muncă.

Susţinerea recurentei că nu mai poate efectua menţiunile în carnetul de muncă începând cu data de 01. ian. 2011, este nefondată, atâta timp cât perioada pentru care instanţa a dispus înscrierea este anterioara anului 2011, respectiv anul 2009, iar potrivit art.296 din Codul muncii, până în decembrie 2010, carnetul de muncă trebuie să cuprindă toate menţiunile referitoare la vechimea în muncă şi drepturile salariatului.

În plus, recurenta nu a făcut dovada că a predat carnetul de muncă salariatului în condiţiile art.296 alin.4 din Codul muncii.

Şi critica privind actualizarea sumelor datorate este nefondată, art.161 alin.4 din Codul muncii (forma în vigoare la data naşterii dreptului), stipulând obligativitatea angajatorului să actualizeze sumele datorate cu indicele de inflaţie.

Acest text de lege statuează că, „întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului”.

Daunele interese reprezintă echivalentul bănesc al reparării integrale a prejudiciului cauzat debitorului şi cuprind atât valoarea efectiva, actualizată a sumei cat si valoarea castigului nerealizat de creditor, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond.

Faţă de cele ce preced, a fost respins ca nefondat, recursul formulat de pârâta S.N.T.F.C. - Sucursala de Transport Feroviar de Călători Craiova, împotriva sentinţei civile nr.1955 din 20 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.1690/90/2012.

44

6. Contestaţie în anulare - semnificaţia noţiunii de greşeală materială pentru anularea unei hotărâri irevocabile, în condiţiile art. 318 teza a doua Cod procedură civilă.

Art. 318 Cod procedură civilă

Greşeala materială pentru care poate să fie anulată o hotărâre irevocabilă este una de fapt, evidentă în legătură cu aspecte formale ale judecăţii, şi constă în neobservarea de către instanţa de recurs a unui element fundamental de care depinde soluţionarea cauzei.

Omisiunea instanţei de a observa un act procedural determinant poate constitui o greşeală materială în înţelesul art. 318 teza a doua Cod procedură civilă nu şi aprecierea greşită făcută asupra acestuia, care poate să determine o greşeală de judecată, aceasta de pe urmă nefiind susceptibilă de înlăturare în procedura contestaţiei în anulare.

(Decizia civilă nr.2136 din 08 mai 2013)

Împotriva deciziei civile nr.966 din data de 4 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a formulat contestaţie în anulare S.C. F. DCI S.A., solicitând anularea acesteia, intimat fiind Spitalul Judeţean de Urgenţă P.

În motivarea contestaţiei, se arată că prin decizia susmenţionată, Curtea a admis recursul formulat împotriva sentinţei civile nr.1512 din 17 septembrie 2012, pe care a modificat-o în sensul că a obligat pe pârât, respectiv intimatul de faţă, la plata sumei de 221,77 lei penalităţi de întârziere, potrivit variantei a II-a din raportul de expertiză contabilă, către reclamantă, în speţă contestatoarea.

Apreciază contestatoarea că soluţia este rezultatul unei erori materiale, întrucât instanţa de recurs nu a observat că în varianta a 2-a de calcul, expertul a aplicat penalitatea unică de 0,05 % din valoarea contractelor o singură dată (adică nu pe zile de întârziere), la toate contractele, adică atât la cele două contracte care au clauzele redactate avantajos pentru achizitor, respectiv şi în cele patru contracte în care părţile au precizat explicit că penalitatea de întârziere se calculează pe zi de întârziere.

Eroarea pe care a făcut-o expertul a fost preluată şi de instanţă, care a avut impresia că varianta a II-a de calcul din raportul de expertiză a fost întocmită cu respectarea întocmai a clauzelor de penalităţi cuprinse în cele şase contracte.

Procedând în acest fel, instanţa de recurs a săvârşit o eroare materială prin confundarea unor date materiale importante

45

care au dus în mod greşit la admiterea recursului în sensul omologării variantei a II-a propusă în raportul de expertiză contabilă.

Mai mult instanţa de recurs nu a luat act nici de facturile emise în baza unor achiziţii directe, care fac obiectul prezentei cauze şi care au generat penalităţi conform nivelului dobânzii legale de la acel moment, ca urmare a neachitării acestora.

În situaţia în care instanţa a considerat că interpretarea corectă a clauzelor de penalităţi din cele 6 contracte de vânzare-cumpărare produse medicamentoase era ”ad literam”, soluţia care se impunea era casarea cu trimitere pentru a se dispune refacerea expertizei contabile.

În concluzie, se solicită admiterea contestaţiei, în conformitate cu dispoziţiile art.318 alin.1 Cod procedură civilă.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare.

Examinând contestaţia în anulare, Curtea constată că nu este fondată.

În sensul textului art.318 Cod procedură civilă ”greşeală materială” înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.

Legea are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşeli comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei.

Prin urmare, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare sunt greşeli de fapt şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.

Textul se referă la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat, ori făcut de o persoană fără calitate şi alte situaţii asemănătoare, deşi la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, pentru verificarea acestor situaţii nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor, aşa cum se încearcă prin contestaţia în anulare de faţă.

Greşeala materială poate consta în neobservarea de către instanţă a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată.

Când însă instanţa a cunoscut existenţa şi conţinutul actelor şi a făcut asupra lui o apreciere, nu mai poate fi vorba de o

46

greşeală materială în sensul legii, ci eventual o greşeală de judecată, care nu se poate îndrepta de aceeaşi instanţă, prin retractarea propriei sale hotărâri.

De aceea în considerarea tuturor celor arătate mai sus, interpretarea greşită a clauzelor contractuale nu ar putea fi constatată, nici remediată pe calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, aşa încât contestaţia în anulare de faţă va fi respinsă conform dispoziţiilor art.318 Cod procedură civilă, ca nefondată.

7. Natura juridică a dreptului de plată a unor dobânzi aferente sumelor reprezentând drepturi salariale restante, stabilite prin hotărâri judecătoreşti, şi condiţiile termenului de prescripţie extinctivă.

Drepturile salariale au ca izvor contractul, iar prejudiciile în legătură cu executarea lor sunt de natură contractuală şi nu delictuală, aceeaşi natură având-o şi dobânzile aferente acestor sume ca urmare a caracterului lor accesoriu.

Plata drepturile salariale restante ale personalului din justiţie, stabilite prin hotărâri judecătoreşti, a fost eşalonată prin acte normative, astfel că pentru sumele ce urmează a fi plătite în viitor creanţele nu sunt exigibile fiind afectate de un termen de suspendare legală până la împlinirea căruia creditorii nu pot solicita plata şi nici dobânzi, acestea de pe urmă urmând să curgă numai de la momentul scadenţei.

(Decizia civilă nr.2138 din 08 mai 2013)

Prin acţiunea înregistrată la data de 19.07.2012, reclamantele C.E., C.A. şi Z.M. au chemat în judecată pe pârâţii Parchetul de pe Î.C.C.J., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul V., pentru a fi obligaţi la plata dobânzilor legale pentru perioada 23 mai 2009- 21 mai 2012 şi pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor pe care le datorează cu titlu de drepturi salariale, conform următoarelor sentinţe: sentinţa civilă nr. 311/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul V., în dosarul nr.4001/90/2007, irevocabilă prin decizia nr.428/21.05.2008 a Curţii de Apel P.; sentinţa civilă nr.323/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul V., în dosarul nr.4002/90/2007, irevocabilă prin decizia nr.437/27.05.2008 a Curţii de Apel P.; sentinţa civilă nr.360/18.04.2008, pronunţată de Tribunalul V., în dosarul nr.4850/90/2007, irevocabilă prin decizia nr.441/27.05.2008 a Curţii de Apel P.

În motivare reclamantele au arătat că potrivit hotărârilor judecătoreşti menţionate, pârâţii au fost obligaţi să le plătească

47

drepturi salariale reprezentând spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică (50%), spor de confidenţialitate (15%) şi alte sporuri şi că fiecare dintre ele a primit de la pârâţi sume reprezentând 1,5% din datorie.

Prin adoptarea Legii nr.113/2010 de aprobare a OUG nr.71/2009 şi reeşalonarea plăţii titlurilor executorii până în anul 2016, s-a ajuns la o situaţie prejudiciabilă pentru ele. Hotărârile judecătoreşti irevocabile vor fi puse în executare după 8 ani, ceea ce depăşeşte cu mult exigenţele de rezonabilitate pe care le reclamă garanţiile instituite prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional.

Imposibilitatea de a obţine executarea acestor hotărâri judecătoreşti într-un termen rezonabil, constituie şi o ingerinţă a dreptului de proprietate. Prin executarea creanţelor stabilite pe cale judiciară s-a adus atingere dreptului lor la un proces echitabil, care, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, cuprinde şi executarea hotărârii judecătoreşti, indiferent de instanţa care o pronunţă, deoarece dacă ordinea juridică internă a unui stat, nu permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, să rămână fără efect în detrimentul unei părţi, drepturi de acces la justiţie ar fi iluzoriu.

Conform dispoziţiilor art.1516 Cod civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar potrivit art.1531 din acelaşi cod, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectivă suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit, beneficiu care în această situaţie îl constituie dobânda legală.

În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă şi până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege.

Pe lângă dobânda legală ca daună moratorie, creditorul poate pretinde şi alte daune ce au caracter compensatoriu şi care sunt menite să acopere prejudiciul efectiv cauzat prin executarea creanţei, datorită inflaţiei, după ce a ajuns la scadenţă. Chiar dacă reeşalonarea plăţii sumelor stabilite prin titlu executoriu poate fi privită ca o formă de executare succesivă, în condiţiile în care această măsură este dublată de suspendarea de drept a executării silite şi depăşeşte o durată rezonabilă în valorificarea dreptului, acesta nu mai răspunde cerinţelor de proporţionalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată şi menţinerea unui just echilibru al intereselor în discuţie.

Prin amânarea plăţii sumelor de bani stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, le este afectat dreptul lor de proprietate.

48

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1489, art. 1516, art. 1531 şi art. 1535 din Codul civil.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. a formulat întâmpinare, invocând în primul rând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată şi prevederile art.137 din Codul de procedură civilă, art.2512 alin.1 şi 2503 alin.1 din noul Cod civil.

Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii reclamantelor ca neîntemeiată, întrucât în mod greşit acestea consideră a fi refuz de executare a titlurilor executorii din partea debitorilor, având în vedere dispoziţiile din OUG nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

Pârâtul mai consideră acţiunea reclamantelor ca neîntemeiată şi pentru faptul că în prezenta cauză nu există nici o convenţie între reclamante şi pârâţi cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care dispoziţiile privind dobânda legală nu-şi găsesc aplicabilitatea în speţă.

În fine, pârâtul a susţinut că reclamantele nu au dovedit că ar fi întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv: săvârşirea unei fapte ilicite, dovedirea unei fapte ilicite, existenţa raportului de cauzalitate şi vinovăţia.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.115-118 Cod de procedură civilă.

De asemenea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de data introducerii cererii şi de data naşterii dreptului la acţiune, care coincide cu momentul formulării cererilor de chemare în judecată anterioare, finalizate prin sentinţele civile la care se face referire, pronunţate în anul 2008. În acest sens s-au invocat dispoziţiile art.2500 alin. 1 Cod civil, coroborate cu cele ale art. 2517 şi art. 2523 din acelaşi act normativ.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea cererii privind plata dobânzilor legale, întrucât nu există nici o convenţie între reclamante şi pârâţi cu privire la acordarea unor dobânzi, indicele de inflaţie acoperă prejudiciul patrimonial încercat de reclamante şi nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

La data de 10 ianuarie 2013, reclamantele şi-au precizat acţiunea sub aspectul perioadei pentru care înţeleg să solicite plata dobânzilor pentru sumele datorate, şi anume din 19 iulie 2009 şi nu din 23 mai 2009, cum dintr-o eroare de redactare au trecut în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr.178 din data de 12 februarie 2013, Tribunalul V. a admis acţiunea astfel cum a fost precizată şi a obligat pe pârâţii Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., Parchetul de pe

49

lângă Curtea de Apel P. şi Parchetul de pe Lângă Tribunalul V., în solidar, la plata către reclamante a dobânzilor legale, începând cu data de 19 iulie 2009 şi până la achitarea integrală a sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale, aferente sumelor datorate conform următoarelor hotărâri judecătoreşti: sentinţa civilă nr.311/07.04.2008, sentinţa civilă nr.323/07.04.2008, sentinţa civilă nr.360/18.04.2008.

A fost respinsă excepţia prescripţiei ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi în cuprinsul întâmpinărilor, faţă de precizarea acţiunii de către reclamante, instanţa a respins-o ca rămasă fără obiect, avându-se în vedere că se solicită obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale începând cu data de 19 iulie 2009, deci cu trei ani anterior datei introducerii acţiunii, şi anume 19 iulie 2012.

Cu privire la plata dobânzii legale pentru sumele datorate de pârâţi, prevăzute de restul hotărârilor judecătoreşti invocate, instanţa a reţinut că prin mai multe hotărâri judecătoreşti (sentinţa civilă nr.312/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul V. în dosarul nr.4004/90/2007, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursurilor prin decizia nr.438/R-CM/27 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel P. în dosarul nr.4004/90/2007; sentinţa civilă nr.324/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.4003/90/2007, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursurilor prin decizia nr.475/R-CM/10 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel P. în dosarul nr.4003/90/2007; sentinţa civilă nr.329/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul V. în dosarul nr.4392/90/2007, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursurilor prin decizia nr.476/R-CM/10 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel P. în dosarul nr.4392/90/2007; sentinţa civilă nr.226/F-CM/26.11.2008, pronunţată de Curtea de Apel P. în dosarul nr.1535/90/2008, astfel cum a fost modificată prin decizia nr.400/R-CM/03 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel P. în dosarul nr.94/46/2009), pârâţii au fost obligaţi la plata către reclamante a unor sume de bani, cu titlu de drepturi salariale.

O parte din aceste drepturi a fost achitată, astfel cum menţionează chiar reclamantele. Pentru sumele de bani neachitate din hotărârile judecătoreşti menţionate anterior, reclamantele sunt îndreptăţite să primească de la pârâţi şi dobânda legală solicitată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În primul rând, îndreptăţirea reclamantelor de a primi şi dobânda legală este prevăzută atât de legea generală (art.1088 din Codul civil de la 1864 – „La obligaţiile care au de obiect o sumă

50

oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”, ale cărui dispoziţii au fost preluate în mod asemănător de art.1535 din Noul Cod civil – „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.”), cât şi de legea specială aplicabilă în cauză, fiind vorba de drepturi salariale (art.166 alin.4 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, potrivit căruia: „Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului.”)

Nivelul dobânzii legale a fost stabilit, de asemenea, prin lege (O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, în vigoare până la data de 01 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr.13/2001 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar).

Aşa cum rezultă din dispoziţiile legale menţionate anterior, dobânda legală se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadenţă şi de existenţa sau nu a culpei debitorului (existenţa unei ordonanţe de eşalonare a plăţii debitului nu poate înlătura îndreptăţirea reclamantelor la plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâri judecătoreşti, acest act normativ având ca efect numai amânarea executării obligaţiei), indiferent dacă este sau nu prevăzută în vreun contract încheiat între părţi (chiar şi dispoziţiile art.1535 din Noul Cod civil fac referire numai la cuantumul stabilit de părţi prin contract, fără a fi necesară încheierea unei convenţii nici măcar pentru determinarea acestuia; în lipsa unei convenţii cu privire la cuantum, acesta se determină potrivit dispoziţiilor legale; în niciun caz acordarea dobânzii legale nu este condiţionată de încheierea unei convenţii în acest sens), indiferent cine este

51

debitorul (persoană juridică de drept public sau privat ori persoană fizică) şi fără a fi necesar a se face dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale (condiţiile răspunderii civile au fost verificate cu ocazia judecăţii iniţiale, în urma căreia s-a stabilit debitul principal; existenţa noului prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a nefolosirii sumelor datorate, este prezumată de dispoziţiile legale menţionate anterior).

În al doilea rând, actualizarea cu indicele de inflaţie şi dobânda legală sunt două noţiuni distincte, care nu se suprapun, ele fiind menite să asigure despăgubiri pentru prejudicii total diferite.

Actualizarea cu indicele de inflaţie are rolul de a reîntregi valoarea reală a sumei datorate şi de a repara prejudiciul suferit de creditor ca urmare a devalorizării monedei naţionale. În cazul răspunderii civile, indiferent dacă este contractuală, ca în prezenta cauză (iar nu delictuală, aşa cum a invocat pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.), sau delictuală, actualizarea cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul efectiv (damnum emergens).

Dobânda legală se acordă pentru a compensa foloasele nerealizate de creditor din cauza neexecutării la timp a obligaţiei de către debitor (lucrum cessans).

De altfel, dispoziţiile O.G. nr.13/2001 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar întăresc această distincţie, reglementând atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare.

În prezenta cauză, reclamantele sunt îndreptăţite, în mod evident, la cuantumul dobânzii penalizatoare calculate, după intrarea în vigoare a O.G. nr.13/2001, potrivit acestui act normativ, dobândă penalizatoare care este definită de art.1 alin.3 ca fiind dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă. Până la data de 01 septembrie 2011, când a intrat în vigoare O.G. nr.13/2011, dobânda legală urmează a fi calculată potrivit dispoziţiilor O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, care nu făcea această distincţie şi care reglementa numai dobânda penalizatoare, iar nu şi pe cea remuneratorie.

Având în vedere toate aceste motive şi dispoziţii legale, instanţa a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâţii la plata către reclamante a dobânzilor legale, începând cu data de 10 iulie 2009 şi până la achitarea integrală a sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale, aferente sumelor datorate conform următoarelor hotărâri judecătoreşti: sentinţa civilă nr.311/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul V., în dosarul nr.4001/90/2007,

52

irevocabilă prin decizia nr.428/21.05.2008 a Curţii de Apel P.; sentinţa civilă nr.323/07.04.2008, pronunţată de Tribunalul V., în dosarul nr.4002/90/2007, irevocabilă prin decizia nr. 437/27.05.2008 a Curţii de Apel P.; sentinţa civilă nr.360/18.04.2008, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.4850/90/2007, irevocabilă prin decizia nr. 441/27.05.2008 a Curţii de Apel P.

Împotriva sentinţei civile nr.178 din data de 12 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul V., au formulat în termen recurs pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul V. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.

Prin recursul comun formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul V., întemeiat în drept pe disp. art.304 pct.7, 9 şi 3041 Cod procedură civilă, s-a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie arătându-se, în esenţă, următoarele:

- excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune trebuia admisă în raport de datele formulării acţiunilor soluţionate prin sentinţele menţionate în dispozitivul sentinţei recurate, astfel că acţiunea trebuia respinsă;

- acţiunea reclamantelor trebuia respinsă şi pe fond, pentru că nu pot fi aplicate două metode de actualizare ale aceluiaşi prejudiciu, întrucât s-ar ajunge la cumulul ratei inflaţiei cu dobânda legală, ceea ce ar echivala cu îmbogăţirea fără justă cauză.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î.C.C.J a criticat sentinţa pentru nelegalitate sub motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4, 9 şi 3041 Cod procedură civilă arătând, în esenţă, următoarele:

- hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii şi cu încălcarea dispoziţiilor art.159 pct.4 Cod procedură civilă, fiind vorba de o cerere ce vizează repararea prejudiciului în sensul art.1531 Cod civil, prin acordarea de dobânzi legale ce decurg din neexecutarea unei creanţe, astfel că instanţa competentă este instanţa de drept comun, respectiv Judecătoria Piteşti;

- hotărârea este nelegală pentru că termenul de prescripţie era împlinit, astfel că acţiunea trebuia respinsă ca prescrisă, urmare a admiterii prescripţiei invocate, deoarece dreptul intimatelor-reclamante la acţiune s-a născut la data obţinerii titlurilor executorii, respectiv în luna aprilie 2008, şi de atunci până la înregistrarea acţiunii s-a împlinit termenul de prescripţie;

53

- hotărârea este nelegală pentru că, pe fond, acţiunea trebuia respinsă, instanţa de fond făcând referire la dispoziţii legale ce se referă la obligaţii comerciale, deşi acţiunea se întemeiază pe dreptul comun, astfel că prejudiciul trebuia dovedit şi nu prezumat;

- hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii pentru că, deşi se recunoaşte existenţa unor acte normative de eşalonare în procedura de executare a titlurilor care au ca obiect drepturi salariale, instanţa reţine că nu există argumente logico-juridice pentru înlăturarea dreptului intimatelor-reclamante de a primi şi dobânda legală pentru neplata datoriei scadente;

- instanţa nu a analizat cadrul legal incident în materia executării titlurilor care au ca obiect drepturi salariale, cadru legal menţionat în motivele de recurs, şi nici data scadenţei obligaţiei de plată, cumulul penalităţilor cu executarea în natură şi condiţiile de existenţă ale răspunderii delictuale.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi respingerea pe fond a acţiunii.

Examinând criticile formulate prin prisma motivelor de nelegalitate invocate în cele două recursuri se constată că sunt întemeiate, iar recursurile sunt fondate.

Având în vedere că prin cele două recursuri se formulează, în esenţă, aceleaşi critici, urmează ca acestea să fie analizate împreună.

Criticile din cele două recursuri privind împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani sunt nefondate, având în vedere că naşterea dreptului la acţiune al reclamantelor, pentru obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale până la achitarea integrală a sumelor cuprinse în titlurile executorii invocate, respectiv hotărâri judecătoreşti pronunţate în anul 2008, curge de la data împlinirii termenului de scadenţă a plăţii acelor drepturi, termen ce nu a fost împlinit în cauza de faţă.

Critica din recursul pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. privind necompetenţa tribunalului de a soluţiona o cauză de competenţa instanţei de drept comun, respectiv judecătoria, este nefondată faţă de disp. art.159 al.2 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010, potrivit cărora necompetenţa materială de ordine publică poate fi invocată la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauza de faţă.

Criticile din cele două recursuri privind neanalizarea condiţiilor obligării pârâţilor la plata despăgubirilor legale până la achitarea integrală a sumelor datorate reclamantelor cu titlu de drepturi salariale, aferente titlurilor executorii invocate, sunt

54

fondate pentru că instanţa de fond nu a analizat dispoziţiile legale aplicabile în cauză şi data scadenţei obligaţiilor de plată.

În primul rând, trebuie reţinut că, în cauză, este vorba de o răspundere contractuală a pârâţilor pentru neplata la termen a drepturilor salariale restante şi nu de o răspundere delictuală.

În al doilea rând, trebuie reţinut că, potrivit disp. art.1 al.1 din O.U.G. nr.71/2009, aprobată prin Legea nr.230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după o procedură de executare care se întinde pe parcursul anilor 2012-2016, menţionată în textul de lege susmenţionat.

Ca atare, termenul până la care pârâţii trebuie să execute dispoziţiile titlurilor executorii invocate de reclamante este data de 31.12.2016.

Mai trebuie reţinut că, în parte, aceste titluri executorii au fost executate, respectiv pentru anul 2012 şi pentru perioada corespunzătoare a anului 2013, iar pentru perioada rămasă din anul 2013 şi pentru anii 2014-2016, creanţa intimatelor-reclamante nu este exigibilă, fiind afectată de un termen de suspendare, stabilit pe cale legală.

Faţă de aceste considerente este evident că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii contractuale pentru neexecutarea creanţei, sentinţa fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii, astfel că motivele de recurs prevăzute de disp. art.304 pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă sunt fondate.

Motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art.304 pct.4 şi 7 Cod procedură civilă sunt nefondate pentru că în cauză nu se poate reţine că instanţa a depăşit limitele puterii judecătoreşti, iar hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină.

Aşa fiind, pentru toate argumentele expuse mai sus, conform dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, se vor admite recursurile şi se va modifica sentinţa, în sensul că pe fond se va respinge acţiunea.

8. Condiţii de plată a primei de vacanţă personalului din învăţământul preuniversitar pentru perioada 2009-2010.

Art.50 alin.12 din Legea nr.128/1997Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură învăţământ

pe anii 2007-2010Art.1 alin.6 din Legea nr.63/2011

Art.6 alin.6 din Noul Cod Civil

Potrivit art.50 alin.12 din Legea nr.128/1997, a fost prevăzut în favoarea personalului didactic din învăţământul de stat dreptul la premii, reglementate de lege şi Contractul

55

Colectiv de Muncă. În Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură

învăţământ pe anii 2007-2010 s-a prevăzut dreptul personalului didactic la plata unei prime de vacanţă, acordată odată cu indemnizaţia de concediu.

Legea nr.330/2009, care a abrogat art.50 alin.12 din Legea nr.128/1997, nu a mai cuprins o reglementare expresă cu privire la dreptul personalului didactic la plata de premii, în general, în care să fie inclusă şi plata primei de vacanţă, noua reglementare fiind de natură să pună în discuţie valabilitatea acestor drepturi pentru perioada 2009/2010 prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel ramură învăţământ, în raport de dispoziţiile art.30 alin.1 din Legea nr.130/1996 privind Contractul colectiv de muncă, aflată în vigoare la data negocierilor.

Valabilitatea unei clauze contractuale depinde nu numai de legea aflată în vigoare la data încheierii convenţiei, dar şi de normele ulterioare sub care îşi produce efectele.

Potrivit art.1 alin.6 din Legea nr.63/2011, privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, prin Contractele Colective de Muncă, şi Contractele Individuale de Muncă nu pot fi negociate salarii ori alte drepturi băneşti care excedează prevederilor legii.

Dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare, derivate din cazurile la care se referă în mod expres art.6 alin.6 din Noul Cod Civil.

Faţă de principiul că, prin Contracte Colective de Muncă nu pot fi negociate drepturi care nu sunt prevăzute în lege, efectele contractului privitor la prima de vacanţă nu se mai pot produce după abrogarea art.50 alin.12 din Legea nr.128/1997, privind statutul personalului didactic.

(Decizia civilă nr.2231 din 14 mai 2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 22.05.2012, reclamanţii: G.E., C.N., P.S., C.G., R.G., C.S., D.D., M.A., C.A., C.R., D.E., M.S., M.L., I.D., S.M., R.D., D.M., O.G., D.E., B.S., F.E.C., N.E., P.M.R., T.G., Z.F., R.C., A.M., B.M., B.V., C.M., C.I., D.E. (P.), I.E., B.J., B.G., O.E., C.A., M.I.Z., B.R., G.C., M.M., C.V., I.C., M.M., O.I., B.D., N.C., S.E., D.R., P.D., D.I., D.L., B.L., C.M., D.S., L.G., M.R., P.A., P.E., R.I., M.L., S.D., M.L., P.L., T.B., Z.F., S.C., C.M., N.M., O.M., S.A. şi I.A.C., reprezentaţi de Sindicatul Invatamant Preuniversitar A. M.a, au chemat în judecată pe pârâţii Şcoala Nr.15 „A.P.” P., Municipiul P. - prin primar,

56

solicitând obligarea primei pârâte să calculeze şi să acorde prima de vacanţă pentru perioada 2009-2011 şi pe viitor, actualizată cu indicele de inflaţie, şi să facă rectificările corespunzătoare în programul Revisal, iar pârâtul să asigure fondurile necesare plăţii drepturilor salariale, pârâţii urmând a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că primele au fost prevăzute de art.50(12) din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic. Legea nr.330/2009 a prevăzut la art.43 alin.2 că prevederile din actele normative referitoare la prima de vacanţă rămân în vigoare. Aceste legi sunt completate prin contractele colective de muncă la nivel de ramură învăţământ, care constituie izvor de drept.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art.112 C.pr.civ., art.43 alin.2 din Legea nr. 330/2009, art.283 alin.1 lit.c C.muncii, art.67 din Legea nr.168/1999, art.28, 133, 148 din Legea nr.62/2011, art.5 alin.1, 14, 37 lit.g din CCMUNR Învăţământ, art.2, 3, 59 din CCMUNN, art.11, 30 din Legea nr.130/1996, art.1 alin.5, 41 alin.5 din Constituţia României.

Prin sentinţa civilă nr.394 din 14 ianuarie 2013, Tribunalul A. a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Potrivit adeverinţei depuse la dosar, reclamanţii sunt angajaţii primei pârâte, în calitate de personalul plătit din fonduri publice.

Astfel, în cursul anului 2009, salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar se realiza potrivit anexelor Legii nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, iar salarizarea personalului nedidactic cu respectarea OUG nr. 24/2000, aprobată prin Legea nr.383/2001.

La data de 1.01.2010, a intrat în vigoare Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, lege înlocuită începând cu 1.01.2011 cu Legea nr.284/2010, pentru ca din 13.05.2011 să intre în vigoare din nou o lege specială de reglementare a salarizării personalului din învăţământ, respectiv Legea nr.63/2011.

A rezultat deci că salarizarea reclamanţilor este reglementată prin lege.

Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că potrivit art.162 alin.3 (fost 157 alin.2) C.muncii, sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

57

Prin urmare, chiar dacă reclamanţilor le sunt aplicabile prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional sau ale celui de la nivel de ramură de Învăţământ, sub aspectul salarizării acestora li se aplică doar dispoziţiile de natură legală, potrivit articolului citat, precum şi în temeiul art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996, conform căruia contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale. La rândul său, Legea nr.62/2011, în vigoare din 14.05.2011, prevede la art.138 alin.1 că prin contractele colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani şi în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal.

Împotriva sentinţei au formulat recurs, în termen legal, reclamanţii reprezentaţi de Sindicatul Învăţământ Preuniversitar Argeşean „M.”, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul că în mod greşit instanţa de fond a considerat că actele normative constituind temei al pretenţiilor sunt contrare prevederilor art.162 alin.3 din Codul muncii şi art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996.

Argumentând critica, reclamanţii arată că primele, în totalitate au fost prevăzute de art.50(12) din legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, potrivit căruia această categorie de personal poate beneficia de premii şi alte drepturi băneşti, prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă.

Deşi a abrogat acest act normativ, Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a prevăzut la art.43(2) menţinerea în vigoare a prevederilor din actele normative referitoare la detaşare, delegare şi mutare, acordarea concediilor şi a primei de vacanţă.

Actele normative ulterioare, Legea nr.284/2010 şi Legea nr.63/2011 nu fac trimitere la prima de vacanţă, acestea se completează cu contractele colective de muncă unice la nivel de ramură învăţământ.

Inopozabilitatea acestor convenţii nu poate fi invocată de Guvernul României aşa cum a statuat Î.C.C.J., prin decizia nr.3201, pronunţată în dosarul nr.10678/2/2006. Chiar dacă s-ar primi ipoteza calităţii de terţ în raport cu convenţia încheiată, orice terţ are obligaţia respectării convenţiilor încheiate între alte persoane cu respectarea legii.

În concluziile scrise depuse la dosar în data de 14.05.2003, reclamanţii reprezentaţi de sindicat, au arătat că în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Învăţământ pe anii 2000-2001, s-a convenit la art.30 lit.d) ca personalul din

58

învăţământ să beneficieze de o primă de concediu de odihnă în valoarea unui salariu de bază al ultimei luni lucrate care se acordă numai în condiţiile existenţei fondurilor, M.E.N. făcând demersurile necesare în acest sens.

Negocierea de la acelaşi nivel pe anii 2003-2004 a prevăzut la art.37 lit.g) o primă de vacanţă în condiţiile legii, ce se acordă o dată cu indemnizaţia de concediu. În Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Învăţământ pe anii 2007-2010 s-a stabilit la art.59(3) că prin contractele colective de muncă de la celelalte niveluri se poate stabili ca pe lângă indemnizaţia de concedii să se plătească şi o primă de concediu. Acestea se plătesc înainte de plecarea în concediu.

Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Învăţământ pe anii 2007-2008 prevede la art.37 lit.g) că părţile contractante convin ca personalul din învăţământ să beneficieze de o primă de vacanţă în condiţiile legii, ce se acordă o dată cu indemnizaţia de concediu şi înainte de plecarea în concediu.

În baza acestor acte normative, arată reclamanţii, instanţele de judecată au obligat prin hotărâri unităţile de învăţământ la plata către membrii de sindicat a primei de vacanţă pentru perioada 2005-2008.

Pentru o parte din membrii de sindicat,plata acestei prime s-a dispus prin hotărâre judecătorească şi pentru anul 2009.

Susţin că legislaţia în vigoare pentru anii 2009-2010 este aceeaşi cu cea din perioada 2005-2008.

Referitor la acordarea primei de vacanţă pe anul 2010, se precizează că în data de 10 martie 2010, în cadrul Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, Consiliul Superior al Magistraturii s-a stabilit într-o opinie majoritară că se admite plata către cadrele didactice a contravalorii primelor de vacanţă, cu motivarea că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata acesteia nu în baza unor legi speciale, ci în baza contractului colectiv de muncă, obligatoriu potrivit art.30 din Legea nr.130/1996.

În fine, se restrânge obiectul pretenţiilor la perioada 2009-2010, precizându-se că prin apariţia Legii Educaţiei Naţionale, din data de 09.02.2011, temeiul legal al cererii pretenţiilor de plată a primei de concediu pentru anul 2011 a fost abrogat.

Recursul nu este fondat.Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice este aplicabilă în materia salarizării şi a celorlalte drepturi băneşti ale personalului din învăţământ din data de 01.01.2010.

În anul 2009 a fost în vigoare Legea nr.128/1997 privind statutul personalului didactic care a prevăzut la art.50 alin.(12) că

59

personalul didactic beneficiază de premii şi de alte drepturi băneşti prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă.

În Capitolul I, Titlul IV Drepturile şi obligaţiile personalului didactic, referitor la concediul anual sau la premii, Statutul cadrelor didactice nu prevede dreptul acestei categorii de personal la prima de concediu de odihnă.

Nici în cadrul Capitolului IV, Secţiunea a 2-a Condiţii de salarizare nu este reglementat expres dreptul la prima de concediu de odihnă. Prin urmare, prin legea menţionată se recunoaşte numai posibilitatea negocierii colective a acestei prime.

Aceeaşi posibilitate a negocierii primei de vacanţă la nivelurile inferioare este prevăzută şi de Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007-2010.

În anul 2009 însă, nu s-a realizat o astfel de negociere la nivel de ramură învăţământ sau la nivel inferior acesteia, prin care să se convină dreptul personalului didactic la prima de concediu de odihnă şi să se stabilească în ce cuantum se acordă ori cel puţin criteriile necesare determinării cuantumului.

Aceasta înseamnă că deşi legea prevede posibilitatea negocierii premiilor în general, lipsa unei astfel de negocieri prin care să se individualizeze prima stabilindu-se pentru ce anume se acordă şi cuantumul acesteia echivalează cu lipsa temeiului respectivei pretenţii.

Art.50 alin.(12) din Legea nr.128/1997 a fost abrogat prin Legea nr.330/2009 ceea ce înseamnă înlăturarea posibilităţii negocierii.

Pentru perioada următoare, Legea educaţiei naţionale nr.1/2011 reglementând concediul anual cu plată, nu a recunoscut la art.267 dreptul cadrelor didactice la prima de concediu.

Iar negocierea colectivă a acestui drept bănesc este în continuare interzisă prin prevederile art.1 alin.(6) din Legea nr.63/2011 privind acordarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, care stabilesc că prin contracte colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii ori alte drepturi băneşti sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi.

Aceasta demonstrează netemeinicia pretenţiilor şi pentru anul în discuţie, asupra căruia instanţa procedează la examinarea criticii câtă vreme reclamanţii nu au declarat că restrâng obiectul acesteia după durata pretenţiilor.

La întâlnirea Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei şi conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, ce a avut loc în data de 10.03.2010, la pct.29 discuţiile au vizat primele de

60

vacanţă solicitate de cadrele didactice pentru perioada 2001-2006, nu pentru cea începând cu anul 2009.

Pe de altă parte, membrii comisiei au considerat ca fiind corectă opinia minoritară în care s-a arătat, în sinteze, că din reglementările cuprinse în contractele colective de muncă la nivel naţional pe anii 2001, 2002-2003 şi 2005-2006 rezultă că numai în anul 2003 este prevăzută prima de vacanţă ca adaos la salariu, însă nu ca drept, ci ca vocaţie.

Concluzia nu vizează însă obiectul prezentei judecăţi.Întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art.304 pct.9 Cod

procedură civilă, în care se încadrează critica formulată, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul formulat de Sindicatul Învăţământ Preuniversitar A. „M.” în numele şi pentru membrii săi de sindicat.

9. Dreptul creditorului de a solicita concomitent cu actualizarea creanţei în raport de indicele de inflaţie şi plata dobânzilor legale.

Art. 166 alin.4 din Codul munciiArt. 1088 din fostul Cod civil şi art. 1535 din noul

Cod civil

Dobânda legală reprezintă valoarea prejudiciului cauzat creditorului ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de plată de către debitor.

Debitorul poate să fie obligat atât la plata sumei actualizate în raport de rata inflaţiei care reprezintă aducerea monedei naţionale la valoarea reală de la data la care se face plata cât şi la dobânzi legale, acestea de pe urmă reprezentând valoarea beneficiului de care a fost lipsit creditorul urmare a executării cu întârziere a obligaţie, acestuia dinainte fără a se reţine că este suspus la o dublă reparaţie.

(Decizia civilă nr.2263 din 15 mai 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 13 iulie 2012, la Tribunalul V., reclamanţii N.D., P.D., T.I., B.B., B.I., B.G., C.F., D.V.M., D.I.L., M.P.C., M.C., M.I., P.D., P.C., Ş.H., B.N., B.C., F.V., G.I., I.D., L.I., M.G., P.V., P.I., R.I., V.F., F.N., P.R., toţi reprezentaţi de Alianţa Sindicală Feroviară Craiova din Cadrul Sucursalei Regionale CFR Craiova, au chemat în judecată pe pârâta Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreţinere şi Reparaţii CF C., pentru a fi obligată să le plătească diferenţa dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 şi drepturile salariale efectiv plătite

61

în perioada 01.07.2009-31.12.2010, sume care să fie actualizate cu indicele de inflaţie de la data fiecărei scadenţe la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente diferenţelor de drepturi salariale solicitate.

În motivarea cererii reclamanţii au arătat că sunt angajaţi la Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreţinere şi Reparaţii CF C., iar în perioada 01.07.2009 – 31.12.2010 pârâta nu le-a achitat drepturile salariale cuvenite conform art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, care prevede un salariu de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil de la data de 01.01.2008, de 700 lei.

Perioadele în care salariul minim brut a fost inferior celui prevăzut în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 sunt: 01.01.2009 - 31.03.2010, salariul la clasa 1 a fost de 570 lei; 01.04.2010 – 31.12.2010, salariul la clasa 1 a fost de 600 lei.

Pârâta nu a respectat aceste obligaţii contractuale, deşi prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii şi au un caracter minimal pentru nivelurile inferioare. Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu poate prevedea drepturi cu caracter inferior celor reglementate de CCM încheiat la nivel de ramură. În caz de neconformitate, clauzele CCM la nivel de unitate, contrare clauzelor CCM la nivel de ramură, sunt de drept înlocuite cu acestea din urmă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.40 alin.2 lit.c, art.159, art.160 şi art.162 din Codul muncii, art. 41 alin. 3 lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, anexa nr. 1 şi nr.2 la CCM încheiat la nivel de unitate.

Pârâta Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” S.A., reprezentată de Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreţinere şi Reparaţii CF C., a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 01.07.2009 – 16.07.2009, având în vedere că data depunerii acţiunii în instanţă este 16.07.2012.

Pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală, întrucât Asociaţia Patronală la Nivel de Grup de Unităţi din Transportul feroviar, al cărei membru fondator este şi CNCF „CFR” S.A., nu a fost invitată la negocierea Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Transporturi pe anii 2008-2010, astfel că acest contract colectiv este lovit de nulitate.

Aceleaşi federaţii care au semnat Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Transporturi au negociat şi semnat şi Contractele Colective de muncă la nivelul CNCF „CFR” S.A. şi s-a convenit să se acorde salariul minim brut – clasa 1 de

62

salarizare de 570 lei pentru perioada 01.02.2009 – 31.03.2010, respectiv 600 lei pentru perioada 01.04.2010 – 31.12.2010.

Doar dacă la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă se aplică prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă. Dreptul solicitat de reclamanţi îşi are corespondent în sporurile acordate prin contractele colective încheiate la nivel de unitate, consfinţite de fiecare reclamant prin semnarea contractelor individuale de muncă şi a actelor adiţionale.

Pârâta a mai arătat că dispoziţiile legale referitoare la dobândă nu se aplică raporturilor juridice de muncă, ci numai raporturilor juridice civile.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.115 Cod procedură civilă.

În şedinţa publică din data de 07 martie 2013, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr.272 din 7 martie 2013, Tribunalul Vâlcea a admis cererea şi a obligat pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanţi diferenţele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 şi drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.07.2009- 31.12.2010, sume care urmează să fie actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente diferenţelor de drepturi salariale solicitate, de la data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii efective.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Aşa cum rezultă din adeverinţele depuse la dosar, în perioada solicitată, respectiv 01 iulie 2009 - 31 decembrie 2010, reclamanţii au avut calitatea de angajaţi ai societăţii pârâte, având diverse funcţii.

Potrivit menţiunilor din întâmpinare şi concluziile scrise, precum şi din răspunsului dat de pârâtă la dosar, reclamanţii au fost salarizaţi, în perioada menţionată, conform contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de CNCF ,,CFR” S.A., respectiv prin raportare la un salariu de bază minim brut de 570 lei în perioada 01.07.2009-31 martie 2010 şi la un salariu de bază minim brut de 600 lei în perioada 01 aprilie-31 decembrie 2010.

Salariul de bază minim brut, în funcţie de care s-au calculat drepturile salariale ale reclamanţilor, aferente perioadei 01 iulie 2009- 31 decembrie 2010, vine în contradicţie Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 şi cu legea aplicabilă contractelor colective de muncă.

63

Astfel, potrivit art.41 alin.3 lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, încheiat la data de 19.12.2007 şi înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse sub nr.722/03/24.01.2008: ,,Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 şi negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri, ori indemnizaţii incluse în acesta.”.

Obligativitatea pornirii negocierilor la nivel de grup de unităţi şi la nivel de unitate, în vederea stabilirii salariului de bază minim brut, de la cel minim de 700 lei stabilit la nivel de ramură, este prevăzut atât în dispoziţiile legale în vigoare în perioada dedusă judecăţii, cât şi în contractele colective la nivel de ramură şi la nivel de unitate.

Potrivit dispoziţiilor art.238 alin.1 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, în forma în vigoare în perioada solicitată, precum şi celor ale art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 privind Contractul colectiv de muncă în vigoare în aceeaşi perioadă: ,,Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.

De asemenea, conformându-se dispoziţiilor legale menţionate anterior, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 prevede la art.41 alin.3 lit.b că: ,,Părţile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unităţi şi unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile, valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. 3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariaţi, vor fi adoptaţi coeficienţii minimi de ierarhizare stabiliţi la art.41 pct.1 din prezentul contract colectiv de muncă.”

Tot astfel, potrivit art.11 alin.1 lit.c din Legea nr.130/1991 şi art.241 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, în vigoare la acel moment: „Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează: … c) pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă; …”, fără a se face distincţie între cei angajaţi la societăţi care au participat la negocieri şi cei angajaţi la societăţi care nu au participat la astfel de negocieri.

Faţă de aceste dispoziţii legale şi din contractele colective menţionate, instanţa a apreciat că în perioada 01 iulie 2009- 31 decembrie 2010, ce face obiectul prezentei cereri, drepturile salariale ale reclamanţilor ar fi trebuit să fie calculate în

64

raport de un salariu de bază minim brut de 700 lei, care să reprezinte clasa 1 de salarizare, la care să se aplice coeficientul de ierarhizare şi celelalte sporuri şi indemnizaţii.

Întrucât pârâta nu a respectat dispoziţiile menţionate, potrivit art.166-171 din Legea nr. 53/2003- Codul muncii, instanţa a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanţi diferenţele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 şi drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.07.2009-31.12.2010, sume care urmează să fie actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente diferenţelor de drepturi salariale solicitate, de la data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii efective.

Dispoziţiile art.166 alin.4 din Legea nr.53/2003 republicată – Codul muncii, potrivit cărora: „Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.”, prevăd îndreptăţirea reclamanţilor de a primi nu numai sumele actualizate cu indicele de inflaţie, care reprezintă o compensare a sumei pierdute prin neplata la termen ca urmare a devalorizării monedei naţionale, ci şi daunele-interese moratorii, constând în beneficiul nerealizat de reclamant ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat recurs pârâta Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii C.F. Craiova (fostă Sucursala Regională C.F. C.), susţinând că este nelegală şi netemeinică pentru motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea acestor motive s-au susţinut următoarele:- Instanţa de fond nu a ţinut cont de toate apărările

acesteia şi în mod greşit a admis acţiunea;- Nu s-au avut în vedere negocierile anuale şi lipsa

fondurilor necesare şi faptul că părţile semnatare ale contractelor colective de muncă nu au înţeles să folosească ca sistem de referinţă valoarea de 700 lei, ci valoarea de 570 lei, respectiv nu au solicitat preluarea prevederilor art.41 alin.3 lit.a din CCM la nivel de Ramură Transporturi;

- Instanţa de fond nu a avut în vedere că reclamanţii nu au solicitat ca instanţa să constate nulitatea clauzelor contractuale cu care salariaţii au fost de acord;

65

- Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior se aplică doar dacă la nivel de angajator nu exista contract colectiv de muncă, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă;

- În mod greşit a fost obligată pârâta la plata dobânzii legale aferentă diferenţelor de drepturi salariale solicitate, întrucât dobânda legală reglementată de art.1088 din fostul Cod civil şi art.1535 din noul Cod civil, cu referire la O.G. nr.13/2011, priveşte exclusiv convenţiile nu obligaţiile rezultate din contractele de muncă.

Examinând sentinţa recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate, în raport cu actele dosarului şi dispoziţiile legale invocate în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins.

Motivul de recurs încadrat în art.304 pct.7 Cod procedură civilă este neîntemeiat şi urmează a fi respins, întrucât din considerentele sentinţei recurate rezultă că instanţa de fond a analizat materialul probator administrat în cauză, raportat la susţinerile părţilor, inclusiv ale pârâtei prin întâmpinarea depusă în cauză, arătând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea în adoptarea acestei soluţii.

Şi motivul de recurs încadrat în art.304 pct.9 Cod procedură civilă este neîntemeiat, întrucât nu se constată că în speţă au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile Legii salarizării şi ale Contractului colectiv de muncă.

Se constată că instanţa de fond în mod temeinic şi legal a reţinut că recurenta-pârâtă nu a respectat obligaţiile prevăzute de Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură de Transporturi, deşi prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii şi au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.

Astfel, potrivit art.41 alin.3 (b) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură de Transporturi, în negocierile colective la nivel de grup de unităţi şi de unitate, părţile implicate urmează să pornească în stabilirea drepturilor de la cele două valori minime stabilite prin contractul de muncă la nivel de ramură.

Prin actele adiţionale la Contractul colectiv de muncă, salariul de bază minim brut la nivelul grupului de unităţi, aşa cum rezultă din recunoaşterile unităţii pârâte, a fost de 540 lei, respectiv 600 lei, pentru diferite perioade de timp, deşi salariul de bază minim brut începând cu 1 ianuarie 2008 a fost stabilit la valoarea de 700 lei, potrivit art.41 alin.3 lit.a din C.C.M. la nivel de Ramură de Transporturi.

De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de fond că potrivit dispoziţiilor art.238 din Codul muncii, în forma în vigoare în perioada solicitată, precum şi ale art.8 alin.2 din Legea

66

nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, în vigoare la aceeaşi perioadă, că „contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că angajatorul nu are obligaţia de a respecta dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel superior decât în cazul în care la nivelul acestuia nu există încheiat contract colectiv de muncă, nu pot fi primite de instanţa de recurs întrucât din dispoziţiile legale mai sus menţionate rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă de nivel superior şi caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte faţă de cele de nivel inferior.

Curtea constată că alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective trebuie reţinut atât principiul aplicabilităţii directe a efectelor contractelor asupra salariaţilor din domeniul de referinţă, în conformitate cu art.11 (1) din Legea nr.130/1996, cât şi principiul ierarhizării forţei obligatorii a contractelor colective de muncă, care determină interdicţia prevăzută de art.247 din Codul muncii.

Prin urmare, în situaţia existenţei unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorită celor două principii, angajatorul are obligaţia să aplice clauzele contractuale obligatorii mai favorabile, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia nr.511/2006. Curtea Constituţională a reţinut prin această decizie că „dispoziţiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel naţional sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca şi legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că în mod greşit instanţa de fond a obligat-o la plata dobânzii legale aferente diferenţelor de drepturi salariale solicitate sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse, având în vedere dispoziţiile art.166 alin.4 din Codul muncii.

Drepturile băneşti acordate de prima instanţă au natură salarială, iar prin neacordarea lor la data când erau datorate s-a produs în patrimoniul reclamanţilor un prejudiciu care, potrivit art.166 alin.4 din Codul muncii, trebuie acoperit integral.

Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat, având natură juridică diferită cu actualizarea cu indicele de inflaţie şi reprezintă o sancţiune pentru neexecutarea obligaţiei de plată.

Prin obligarea recurentei-pârâte la plata drepturilor băneşti actualizate cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale

67

aferente, nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului, ci se asigură repararea integrală a prejudiciului.

Întrucât se constată că nici unul din motivele de recurs invocate nu este întemeiat şi că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, urmează ca în temeiul art.312 (1) Cod procedură civilă să se respingă ca nefondat recursul formulat în cauză.

68

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

CONTENCIOS

1. Acordarea de compensaţii în condiţiile Legii nr.290/2003. Excepţie de prematuritate.

Art.18 din Legea nr.290/2003Art. 110 Cod procedură civilă

HG nr.1120/2006OUG nr.10/2013

Poziţia subiectivă a pârâtei, căreia îi revenea obligaţia achitării despăgubirilor stabilite, este lipsită de relevanţă sub aspectul necesităţii respectării prevederilor HG nr.1120/2006, până la data intrării în vigoare a OUG nr.10/2013.

Din economia dispoziţiilor art. 18 din H.G. nr. 1120/2006, obligatorii pentru recurentă până la 27.02.2013, nu rezulta condiţionarea îndestulării drepturilor recunoscute în favoarea beneficiarilor lor, iar trimiterea la limita sumelor aprobate anual se constituie într-o justificare a achitării eşalonată a sumelor superioare unui anumit nivel.

Critica pârâtei privind excepţia de prematuritate, deşi situată în afara termenului de recurs, se impune a fi avută în vedere faţă de dispoziţiile art.1 din OUG nr.10/2013, dispoziţii potrivit cărora: „(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi titlurilor de plată emise şi neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă (…)”.

Aşadar, norma legală precitată se aplică şi titlurilor de plată emise anterior intrării sale în vigoare şi care nu au fost achitate integral, deci şi în litigiul ce face obiectul prezentei cauze.

Existenţa acestuia act normativ nu este de natură, însă, să confere un caracter prematur acţiunii pe de o parte, dat fiind introducerea ei anterior adoptării acestei reglementări legale, iar pe de altă parte, dată fiind dispoziţia alin.3 din art.110 Cod procedură civilă, care permite încuviinţarea executării la termen a unei obligaţiuni în măsura în care se apreciază că în caz contrar reclamantul ar încerca o pagubă însemnată.

În cauză, se apreciază că se poate vorbi despre o astfel de prejudiciere având în vedere perioada lungă de timp ce s-

69

a scurs de la momentul recunoaşterii dreptului şi până la cel care poate permite valorificarea lui.

Pretenţia recurentei de respingere a acţiunii este nejustificată aşadar şi prin prisma termenului îndelungat ce s-a scurs de la momentul recunoaşterii dreptului şi exigibilitatea celei de-a doua tranşe de 60%, raportat la cel al introducerii acţiunii.

(Decizia nr. 1322/R-CONT/10 Aprilie 2013)

Prin acţiunea înregistrată la 14 mai 2012, reclamanta D. O. în nume propriu şi pentru V. E. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru a fi obligată ca în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii de fond să-i achite suma de 156.623,11 lei reprezentând tranşa a II-a ce-şi are temeiul în hotărârea nr.28 din 7 mai 2007, sumă ce urmează să fie actualizată cu indicele de creştere a preţurilor de consum din ultima lună când acesta a fost publicat de I.N.S.

În motivare s-a arătat că reclamantele au solicitat, în condiţiile Legii nr.290/2003, acordarea de compensaţii pentru bunurile autorilor lor S. V. şi S. V. (părinţi) şi bunica S. P., cerere admisă prin hotărârea nr.28 din 7 mai 2007 pentru suma de 261.038,51 lei. Din aceasta pârâta a plătit la 12 septembrie 2008 numai tranşa I de 104.415,4 lei, fără să-şi îndeplinească obligaţia de achitare şi a diferenţei solicitată în prezenta acţiune.

Prin sentinţa civilă nr.1284/2012, Tribunalul Vâlcea a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantelor despăgubiri în sumă de 156.623,11 lei, sumă ce urmează a fi reactualizată.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de plată celei de-a II-a tranşă din suma stabilită prin hotărârea nr.28/2007, obligaţie ce-i revenea în condiţiile art.10 din Legea nr.290/2003.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, susţinând că neachitarea sumei pretinse de reclamante nu s-a datorat unui refuz nejustificat, ci faptului că plata se face în limita sumelor aprobate anual din bugetul de stat, a căror valoare nu permite indemnizarea tuturor beneficiarilor, urmărindu-se şi respectarea principiului egalităţii de tratament. La toate acestea se adaugă şi un volum mare de muncă determinat de numărul mare de litigii în care pârâta este chemată în judecată şi totul pe fondul dificultăţilor economice prin care trece ţara, aspect reţinut şi Hotărârea Pilot Atanasiu c. României.

Prin notele de şedinţă din 26 martie 2013 pârâta a invocat excepţia de prematuritate a acţiunii, raportat la dispoziţiile

70

OUG nr.10/2013, act normativ prin care este stabilită modalitatea de plată a despăgubirilor începând cu anul 2014.

Examinând criticile formulate, Curtea a apreciat că ele sunt fondate numai sub aspectul de ordine publică ce decurge din excepţia de prematuritate invocată de către recurentă.

În această ordine de idei s-a apreciat că critica pârâtei, deşi situată în afara termenului de recurs, se impune a fi avută în vedere faţă de dispoziţiile art.1 din OUG nr.10/2013, dispoziţii potrivit cărora: „(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi titlurilor de plată emise şi neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă (…)”.

Aşadar, norma legală precitată se aplică şi titlurilor de plată emise anterior intrării sale în vigoare şi care nu au fost achitate integral, deci şi în litigiul ce face obiectul prezentei cauze.

Existenţa acestuia act normativ nu este de natură, însă, să confere un caracter prematur acţiunii pe de o parte, dat fiind introducerea ei anterior adoptării acestei reglementări legale, iar pe de altă parte, dată fiind dispoziţia alin.3 din art.110 Cod procedură civilă, care permite încuviinţarea executării la termen a unei obligaţiuni în măsura în care se apreciază că în caz contrar reclamantul ar încerca o pagubă însemnată.

În cauză, se apreciază că se poate vorbi despre o astfel de prejudiciere având în vedere perioada lungă de timp ce s-a scurs de la momentul recunoaşterii dreptului şi până la cel care poate permite valorificarea lui.

Sub aspectul fondului se impune să se reţină că reclamantele sunt titularele unui drept de creanţă, recunoscut în condiţiile legii prin Hotărârea nr.28 din 07.05.2007 a Comisiei Judeţene Vâlcea de aplicare a Legii nr.290/2003, drept ce reprezintă contravaloarea unor construcţii constând în 2 case de locuit cu dependinţe şi anexe gospodăreşti, terenul aferent acestora de 450 mp. şi 12,27 mp. teren agricol, imobile care au fost evaluate la suma de 261.038,51 lei.

Din această sumă reclamantelor le-a fost achitată cea de 104.415,40 lei, reprezentând prima tranşă de 40% la care se referă art.18 din Legea nr.290/2003.

Poziţia subiectivă a pârâtei, căreia îi revenea obligaţia achitării despăgubirilor astfel stabilite, este lipsită de relevanţă sub aspectul necesităţii respectării prevederilor HG nr.1120/2006, până la data intrării în vigoare a OUG nr.10/2013.

Potrivit art.18 din actul normativ precitat text în prezent abrogat, „(5) Compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârea comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestaţiilor, sau hotărârea judecătorească

71

definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, astfel: (…) c) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 lei. (6) Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranşă se actualizează în raport cu indicele de creştere a preţurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Naţional de Statistică, faţă de luna decembrie a anului anterior.”

Din economia acestor dispoziţii legale, obligatorii pentru recurentă până la 27.02.2013, nu rezulta condiţionarea îndestulării drepturilor recunoscute în favoarea beneficiarilor lor, iar trimiterea la limita sumelor aprobate anual se constituie într-o justificare a achitării eşalonată a sumelor superioare unui anumit nivel.

Pretenţia recurentei de respingere a acţiunii este nejustificată aşadar şi prin prisma termenului îndelungat ce s-a scurs de la momentul recunoaşterii dreptului şi exigibilitatea celei de-a doua tranşe de 60%, raportat la cel al introducerii acţiunii.

În concluzie, reţinând existenţa dreptului de creanţă în patrimoniul reclamantelor-intimate şi faptul că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile rezultate din hotărârea de guvern emisă în aplicarea Legii nr.290/2003, respectiv plata celei de-a doua tranşe în sumă de 156.623,11 lei, Curtea a apreciat că sunt nefondate criticile formulate sub acest aspect. Se vor avea însă în vedere dispoziţiile OUG nr.10/2013, dispoziţii aplicabile şi în cauză, aşa încât, admiţându-se recursul, va fi modificată sentinţa în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, numai în sensul ca plata tranşei a II-a să se facă cu respectarea dispoziţiilor acestui act normativ.

Pentru ceste motive, Curtea a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinţei nr. 1284 din 28 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă în dosarul nr. 3765/90/2012, intimate fiind reclamantele D. O. şi V. E., a modificat în parte sentinţa de mai sus, în sensul că plata tranşei a II-a se va face în condiţiile OUG nr.10/2013, fiind menţinută în rest sentinţa.

2. Cerere de anulare a înregistrărilor operate în Registrul local al Consiliului Local cu privire la o suprafaţă deţinută în arendă de reclamantă, dar înregistrată în favoarea unei terţe persoane. Modalitatea de reziliere a contractelor de arendă. Cadrul procesual subiectiv.

Art. 16 din Legea arendării nr. 16/1994 Art. 1838 din Noul Cod civil

72

Art. 161 din Legea nr. 554/2004Intenţia de reziliere nu echivalează însă cu rezilierea în

sine a contractelor de arendă, astfel că pârâtul nu era îndreptăţit să modifice evidenţele sale cu privire la societatea care deţinea în arendă terenurile. Or pârâtul a modificat evidenţele sale sub acest aspect şi a emis adeverinţă în favoarea altui arendaş pentru ca acesta să obţină cerere de ajutor financiar de la APIA, refuzând nejustificat aceeaşi solicitare formulată de reclamantă. Drept consecinţă, reclamanta a suportat un prejudiciu de aproximativ 125.000 lei, sumă ce ar fi reprezentat sprijinul financiar acordat de APIA pentru cele 195 ha.

Intenţia de a rezilia un contract, cu atât mai mult cu cât este exprimată faţă de un terţ de respectivul contract (cum este în speţă Consiliul Local Săpata faţă de contractele de arendă ale reclamantei), nu valorează reziliere a contractului.

Ca atare, în speţă, în condiţiile în care prin adresa nr. 3164/2010 reclamanta a adus la cunoştinţa consiliului local doar intenţia de a rezilia contractele de arendă, respectiv în condiţiile în care pârâtul Consiliu local nu a dovedit că adresa are un alt conţinut ori că există alte dovezi de desfiinţare ori încetare a contractelor de arendă şi de încheiere a altora noi de către proprietari, nu se poate concluziona că pârâtul putea înscrie în mod legal în registrul special la care se referea art. 16 din Legea arendării nr. 16/1994 şi în prezent art. 1838 din Noul Cod civil, un alt arendaş după data de 1.12.2010 pentru cele 195 ha teren, şi că a respins justificat cererea reclamantei nr. 817/25.03.2011 de eliberare a unei adeverinţe privitoare la suprafaţa deţinută de aceasta în arendă pentru obţinerea de ajutor financiar de la APIA.

Curtea mai reţine că pârâţii nu au comunicat reclamantei numele/denumirea noilor arendaşi trecuţi în registrul special al consiliului local, dar că, după refuzul de eliberare a adresei privitoare la suprafaţa deţinută în arendă, reclamanta a sesizat organele de cercetare penală asupra faptului că terenurile sale au fost lucrate de alte persoane.

(Decizia nr. 1332/R-CONT/17 aprilie 2013)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş la data de 22.11.2011 reclamanta SC S.O. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local Săpata, solicitând instanţei să dispună anularea înregistrărilor operate în registrul local al pârâtului cu

73

privire la suprafaţa de 195 ha., deţinută în arendă de reclamantă, dar înregistrată în favoarea unei terţe persoane.

Reclamanta a mai solicitat anularea adeverinţei emisă de Primăria Comunei Săpata respectivei terţe persoane cu privire la suprafaţa de 195 ha., adeverinţă necesară la APIA, precum şi anularea tuturor actelor care au fost emise de către Primăria Comunei Săpata în mod nelegal, acelei terţe persoane.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că deţine în arendă 195 ha. pe raza Comunei Săpata, în baza contractelor de arendă încheiate cu proprietarii de teren şi înregistrate în registrul agricol al Consiliului Local Săpata în anul 2008. În toamna anului 2010 reclamanta a analizat posibilitatea rezilierii contractelor de arendă, transmiţând în scris Primăriei Săpata, cu adresa nr.3164/30.11.2010, intenţia respectivă.

Intenţia de reziliere nu echivalează însă cu rezilierea în sine a contractelor de arendă, astfel că pârâtul nu era îndreptăţit să modifice evidenţele sale cu privire la societatea care deţinea în arendă terenurile. Or pârâtul a modificat evidenţele sale sub acest aspect şi a emis adeverinţă în favoarea altui arendaş pentru ca acesta să obţină cerere de ajutor financiar de la APIA, refuzând nejustificat aceeaşi solicitare formulată de reclamantă. Drept consecinţă, reclamanta a suportat un prejudiciu de aproximativ 125.000 lei, sumă ce ar fi reprezentat sprijinul financiar acordat de APIA pentru cele 195 ha.

Prin sentinţa nr.2427/09.10.2010, Tribunalul Argeş – Secţia civilă a respins cererea reclamantei reţinând că, potrivit adeverinţei nr.2049/17.08.2010, aceasta figurează în registrul agricol al Comunei Săpata cu suprafaţa de 195 ha teren în folosinţă, în baza unor contracte de arendă încheiate cu proprietarii. Ulterior, în decembrie 2010, reclamanta a înaintat către pârâtul Consiliul Local Săpata adresa nr.3164 prin care îi aducea la cunoştinţă că intenţionează să rezilieze contractele de arendă. Ulterior, proprietarii au încheiat contract de arendă cu alte persoane, pe care le-au înregistrat în registrul agricol al comunei.

Ca atare, pârâtul nu a putut elibera documentaţia solicitată de reclamantă prin cererea nr.817/25.03.2011 şi nu se poate reţine că refuzul este nejustificat câtă vreme nu s-a dovedit că înscrierile operate în registrul agricol în favoarea altor persoane sunt lovite de nulitate.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamanta invocând dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, după cum urmează:

- în mod greşit a ajuns instanţa de fond la concluzia că reclamanta a reziliat contractele de arendă. Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a reţinut în mod eronat starea de fapt. În realitate, contractele de arendă încheiate de reclamantă

74

cu proprietarii nu au fost reziliate, iar Consiliul Local Săpata sau Primăria Săpata nu au calitate să intervină în raporturile juridice dintre arendaş şi arendator, singura lor atribuţie legală fiind aceea de a înregistra contractele de arendă.

- adresa nr.3164/2010 nu echivalează cu rezilierea efectivă a contractelor pentru că reclamanta nu a comunicat niciodată în scris proprietarilor de terenuri încetarea contractelor.

- deşi instanţa a solicitat relaţii de la pârâţi, acestea nu au fost niciodată acordate. Cu toate acestea, instanţa a făcut referire la actele dosarului între care, însă, nu se regăseau şi cele solicitate.

- instanţa de fond nu a stăruit pentru aflarea adevărului în cauză şi aplicarea corectă a legii, neexercitându-şi în mod corespunzător rolul activ consacrat de art.125 alin.5 Cod procedură civilă.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, Curtea, cu majoritate, constată că recursul este fondat.

Deşi instanţa de fond a reţinut că prin adresa nr.3164/2010 reclamanta a adus la cunoştinţa consiliului local intenţia de a rezilia contractele de arendă, respectiva adresă nu a fost depusă la dosar de către pârâţi, după cum nu au fost depuse actele care au stat la baza înregistrării în registrul agricol a unor alţi arendaşi pentru suprafaţa de 195 ha în discuţie în speţă, înscrisuri solicitate în mod expres de către instanţă.

De asemenea, deşi instanţa a reţinut că prin adresa sus-arătată reclamanta a încunoştinţat pe pârâţi doar cu privire la intenţia de reziliere a contractelor, a considerat justificat refuzul pârâţilor de eliberare a documentaţiei solicitate prin adresa nr.817/2011 (privitoare la suprafaţa pe care reclamanta o deţine în arendă pe suprafaţa Comunei Săpata şi pentru care ar fi îndreptăţită să încaseze ajutor financiar de la Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură) prin raportare la faptul că proprietarii de terenuri au încheiat contracte de arendă cu alţi arendaşi, anume Asociaţia Agricolă O. F. I.I. şi SC V. N.-C. SRL.

Curtea constată că în cauză nu au fost administrate probe din care instanţa de fond să poată reţine că reclamanta a reziliat contractele cu proprietarii de terenuri şi nici dovezi din care să rezulte că proprietarii respectivi au încheiat noi contracte de arendă cu alţi arendaşi.

Intenţia de a rezilia un contract, cu atât mai mult cu cât este exprimată faţă de un terţ de respectivul contract (cum este în speţă Consiliul Local Săpata faţă de contractele de arendă ale reclamantei), nu valorează reziliere a contractului.

75

Ca atare, în speţă, în condiţiile în care prin adresa nr. 3164/2010 reclamanta a adus la cunoştinţa consiliului local doar intenţia de a rezilia contractele de arendă, respectiv în condiţiile în care pârâtul Consiliu local nu a dovedit că adresa are un alt conţinut ori că există alte dovezi de desfiinţare ori încetare a contractelor de arendă şi de încheiere a altora noi de către proprietari, nu se poate concluziona că pârâtul putea înscrie în mod legal în registrul special la care se referea art. 16 din Legea arendării nr. 16/1994 şi în prezent art. 1838 din Noul Cod civil, un alt arendaş după data de 1.12.2010 pentru cele 195 ha teren, şi că a respins justificat cererea reclamantei nr. 817/25.03.2011 de eliberare a unei adeverinţe privitoare la suprafaţa deţinută de aceasta în arendă pentru obţinerea de ajutor financiar de la APIA.

Curtea mai reţine că pârâţii nu au comunicat reclamantei numele/denumirea noilor arendaşi trecuţi în registrul special al consiliului local, dar că, după refuzul de eliberare a adresei privitoare la suprafaţa deţinută în arendă, reclamanta a sesizat organele de cercetare penală asupra faptului că terenurile sale au fost lucrate de alte persoane. Cu ocazia cercetărilor s-a relevat că terenurile fuseseră lucrate de O. F. I.I. şi SC V. N.-C. SRL, ambele din comuna Bârla.

Prin urmare, Curtea a constatat că cererea de chemare în judecată este întemeiată şi că pârâţii nu au dovedit motivele care au determinat în mod legal înscrierea în registrul special a altui arendaş decât reclamanta şi care justifică refuzul de eliberare către aceasta a adresei privitoare la suprafaţa deţinută în arendă.

Pentru cele expuse, văzând dispoziţiile art.312 alin.1-3 Cod procedură civilă, Curtea, cu majoritate, a admis recursul şi a modificat sentinţa în sensul admiterii acţiunii şi anulării înregistrărilor operate în registrul special al Consiliului Local Săpata în favoarea altor persoane decât reclamanta cu privire la suprafaţa de 195 ha deţinută de aceasta în arendă.

Curtea nu va dispune anularea eventualelor actelor emise de intimaţii pârâţi Consiliul Local şi Primăria Săpata în favoarea respectivelor terţe persoane – noii arendaşi, în condiţiile în care aceştia din urmă nu au fost parte procesuală în cauza de faţă, nefiind chemaţi în judecată, respectiv în condiţiile în care nu s-a dovedit susţinerea că respectivele acte există cu certitudine şi au produs efecte juridice.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul declarat de reclamanta SC S.O. SA împotriva sentinţei civile nr.2427 din 09 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, Complet specializat contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr.5600/109/2011, intimaţi fiind pârâţii Consiliul Local Săpata şi Primăria Comunei Săpăta, cu sediul în comuna Săpata, judeţul Argeş, modificând sentinţa de mai sus în sensul admiterii acţiunii şi

76

anulării înregistrărilor operate în Registrul Special al Consiliul Local Săpata cu privire la suprafaţa de 195 ha. deţinută de reclamantă în arendă.

Opinie separată:

În opinia separată, s-a opinat pentru respingerea recursului ca nefondat, cu substituirea însă a motivării primei instanţe, pentru un aspect de ordine publică pus în discuţie, din oficiu.

Acest aspect este reprezentat de raportul juridic subiectiv constituit de către reclamant în temeiul dreptului său de dispoziţie, dar care, în materia contenciosului administrativ, suportă unele nuanţări.

Respectarea dreptului reclamantului şi judecarea pretenţiilor sale nu se poate face decât în raport de persoana sau persoanele cu legitimare procesuală pasivă, adică acele persoane ale căror drepturi sunt supuse verificării de către instanţă.

În absenţa unei învestiri a instanţei cu un raport juridic subiectiv legat în mod corespunzător faţă de toate părţile cu drepturi şi interese în cauză, instanţei de contencios administrativ îi este permis ca în temeiul art.161 din Legea nr.554/2004 să pună în discuţie necesitatea întregirii cadrului procesual.

Textul vorbeşte de posibilitatea instanţei de introducere în cauză a altor subiecte de drept, iar în măsura în care nu este folosit acest mijloc procedural, iar reclamantul, din proprie iniţiativă, nu-şi completează acţiunea în termenele prevăzute de lege, singura posibilitate este aceea a respingerii ei, fiind de neconceput să se dispună asupra drepturilor unei persoane care nu a avut posibilitatea să-şi facă apărări.

Aprecierea se impune cu atât mai mult cu cât nesocotirea dreptului la apărare nu poate fi implicit remediată în materia contenciosului administrativ, pe calea invocării lipsei de opozabilitate, ca efect al caracterului relativ al hotărârii judecătoreşti. Această particularitate este dată de faptul că o autoritate publică este obligată să ia o măsură cu privire la o terţă persoană, care nu a stat în proces, dar ale cărei drepturi pot fi vătămate prin măsura dispusă, aspect ce a determinat introducerea dispoziţiilor art.161 din Legea contenciosului administrativ.

O astfel de situaţie se regăseşte şi în cauză prin aceea că reclamanta SC S.O. SRL a solicitat anularea înregistrărilor operate în registrul agricol al Consiliului Local Săpata cu privire la suprafaţa de 195 ha., înregistrări făcute în favoarea unei terţe persoane şi a tuturor actelor emise acesteia pentru terenul amintit.

77

Judecata a avut loc în contradictoriu cu Primăria Comunei Săpata şi Consiliul Local Săpata, terţa persoană în favoarea căreia s-au efectuat înregistrări cu privire la terenul de 195 ha. şi s-au emis acte ce ar urma să fie anulate, nu a fost precizată, nu a fost chemată în judecată şi litigiul s-a purtat în absenţa sa.

În aceste condiţii, în opinia separată s-a apreciat că acţiunea se impunea a fi respinsă, reţinându-se greşita constituire a raportului procesual subiectiv şi de aceea recursul apare ca nefondat, menţinându-se soluţia pronunţată cu substituirea numai a motivării.

3. Obligaţia autorităţii contractante de a depune diligenţe sporite pentru verificarea respectării criteriilor de calificare şi selecţie de către ofertanţi. Obligarea autorităţii contractante la reevaluarea ofertelor în cazul neîndeplinirii obligaţiei sus-menţionate.

Art. 209 alin.1 lit. b) din O.U.G. nr.34/2006Art. 285 alin.1 lit. c) din O.U.G. nr. 34/2006

În contextul în care C.N.S.C. a reţinut şi prevederile art.209 alin.1 lit. b) din O.U.G. nr.34/2006, se impune ca autoritatea contractantă să depună diligenţe sporite pentru a verifica respectarea criteriilor de calificare şi selecţie, care demonstrează capacitatea ofertanţilor de a îndeplini contractul de achiziţie.

Considerând astfel că se impunea şi analiza criticilor formulate de petentă, faţă de dispoziţia dată de Consiliu cu privire la reevaluarea ofertelor, atare măsură este corectă însă va trebui să se ia în considerare şi argumentele aduse în concluziile formulate de aceasta.

Reţinând că autoritatea contractantă trebuie să ţină seama la evaluare şi de aspectele din prezenta decizie, care adaugă celor reţinute de Consiliu, faţă de dispoziţiile procedurale aplicabile, Curtea constată că se impune admiterea plângerii, numai pentru adăugarea acestor considerente, de vreme ce în dispozitivul deciziei atacate C.N.S.C. a făcut referire expresă la reevaluarea ofertelor „cu aplicarea, în mod corespunzător, a cadrului juridic aferent motivării în cauză”.

Soluţia ţine seama de practica judiciară constantă sub Codul de procedură civilă de la 1865, aplicabil în cauză, în care se recunoaşte că în ipoteza în care instanţa de control judiciar găseşte întemeiate argumentele aduse în sensul schimbării, înlăturării sau adăugării motivării din hotărârea atacată, se respinge calea de atac, păstrând soluţia, dar se

78

intervine asupra considerentelor.Însă, în cauza de faţă nu se impune numai adăugarea

sau modificarea considerentelor ci şi a dispozitivului deciziei, care trimite expres la propriile considerente, care sunt modificate de către instanţă.

Pentru aceste argumente, în temeiul art.285 alin.1 lit.c) din O.U.G. nr. 34/2006, Curtea va admite plângerea, va modifica în parte decizia în sensul că va obliga autoritatea contractantă la anularea raportului procedurii şi a tuturor actelor subsecvente şi la reevaluarea ofertelor, cu luarea în considerare a motivării CNSC astfel cum este modificată prin considerentele prezentei decizii.

(Decizia nr. 1679/R-CONT/10 Mai 2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la 25 martie 2013, Asocierea S.C. VCG S.R.L. – S.C. ADBG S.R.L. – S.C. STI S.R.L. prin asociatul împuternicit S.C.VCG S.R.L. a chemat în judecată Administraţia Naţională Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Argeş Vedea, S.C. H. S.A, lider al Asocierii S.C.H. S.A.- S.C.GCC - S.C.HEC şi S.C.TD S.A. ca lider al Asocierii S.C.TD S.A.- S.C.AI S.R.L., solicitând admiterea plângerii formulată împotriva deciziei nr.938/C1/456/470/15.03.2013 a Consiliului Naţional de Soluţionare al Contestaţiilor, cu consecinţa modificării în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii contestaţiilor formulate de către S.C. H. S.A. şi S.C. TD S.A., menţinând rezultatul procedurii stabilit prin raportul procedurii nr.74/DL/F-ACZ-10/25.01.2013.

În motivare se arată că autoritatea contractantă a organizat procedura de licitaţie deschisă pentru atribuirea contractului de lucrări „Amenajarea râului Argeş pe sectorul baraj Goleşti-baraj Ogrezeni în vederea stabilizării albiei, judeţul Argeş, Dâmboviţa şi Giurgiu”, procedură finalizată prin emiterea raportului procedurii nr.74/DL/F-ACZ-10/25.01.2013, potrivit căruia reclamanta a fost declarată câştigătoare.

Prin adresa nr.1664/IM/28.01.2013, s-a comunicat rezultatul procedurii împotriva căruia au fost formulate două contestaţii la C.N.S.C. de către intimatele din prezenta cauză, reclamanta declarată câştigătoare formulând cerere de intervenţie în interes propriu care a fost admisă în principiu de C.N.S.C., dar care a fost respinsă ca nefondată prin decizia atacată, în care Consiliul a admis contestaţiile formulate de cele două participante la procedură, anulând raportul procedurii şi actele subsecvente acestuia.

În motivare se arată că C.N.S.C. nu a ţinut seama de susţinerile intervenientei prezentate prin concluziile scrise din care rezultă în mod evident faptul că ofertele depuse de Asocierea

79

S.C. H. S.A.- S.C. GCC - S.C.HEC şi Asocierea S.C.TD S.A. –S.C. AI S.R.L. nu pot fi considerate admisibile.

C.N.S.C. a apreciat neîntemeiat că nu poate lua în considerare vreunul din elementele suplimentare invocate de către intervenient, în măsura în care acestea ar fi trebuit să se regăsească în cadrul raportului procedurii şi ulterior al comunicării rezultatului acesteia, conform art.213 alin.2 şi art.207 alin.2 din O.U.G.nr.34/2006, iar nu în cadrul unei cereri subsecvente de intervenţie.

Se susţine că adresa nr.289/27.02.2013, cuprinzând concluzii scrise a fost trimisă către C.N.S.C. în urma studierii dosarului de achiziţie depus la C.N.S.C. de către autoritatea contractantă, dosar la care nu a avut acces până în acel moment. Toate motivele invocate de reclamantă în cuprinsul concluziilor scrise reprezintă abateri grave de la prevederile legale în materia achiziţiilor publice, astfel încât neluarea în considerare a acestora conduce la nerespectarea principiilor ce stau la baza atribuirii contractelor de achiziţie publică, reglementate în art.2 din O.U.G. nr.34/2006.

Cu privire la oferta depusă de Asocierea S.C. H. S.A.- S.C. GCC - S.C.HEC, se arată că în concluziile scrise s-a precizat că aceasta nu a arătat în oferta financiară cheltuieli pentru toate capitolele solicitate din documentaţia de atribuire.

În fişa de date a achiziţiei la Capitolul IV.4.2 – Modul de prezentare al propunerii financiare, se prevede că aceasta va rezulta luând în calcul întocmirea documentaţiei tehnico-economice-fazele P.T.+C.S. şi P.A.C., elaborarea studiilor necesare (topografice, geotehnice, hidrologice, expertiza etc.), întocmirea documentaţiilor pentru certificatul de urbanism, avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism, necesare obţinerii autorizaţiei de construire, precum şi elaborarea planului de securitate şi sănătate pentru executarea lucrărilor la obiectivele de investiţii.

De asemenea, propunerea financiară trebuia să ia în calcul întocmirea documentaţiei pentru scoaterea terenurilor din circuitul agricol şi silvic, întocmire documentaţie pentru expropriere terenuri (dacă este cazul), precum şi întocmirea tuturor documentaţiilor necesare pentru achiziţia terenurilor necesare pentru execuţia lucrărilor de construcţii aferente obiectivelor de investiţii mai sus menţionate; pentru identificarea proprietarilor, inventarierea actelor de proprietate, pentru documentaţii cadastrale, pentru documentaţii aferente scoaterii definitive din circuitul agricol şi silvic, pentru avizări O.C.P.I., pentru obţinere cărţi funciare, pentru expertiza terenurilor incluzând plata acestora etc.

Totodată, propunerea financiară trebuie să aibă în

80

vedere întocmirea documentaţiei tehnico-economice faza D.E. şi a oricăror altor documentaţii sau studiu solicitat de beneficiar, inclusiv actualizarea devizului general, ori de câte ori solicită achizitorul pe toată perioada până la finalizarea execuţiei lucrărilor; obţinerea certificatului de urbanism şi a avizelor, acordurilor, respectiv obţinerea autorizaţiei de construire.

În documentaţie se arată că oferta trebuie să evidenţieze pentru partea de execuţie valoarea totală a lucrării, valoarea pe fiecare obiect a lucrării, valoarea fiecărui deviz aferent categoriilor de lucrări, valoarea consumurilor totale de resurse materiale, valoarea consumurilor totale cu mâna de lucru, valoarea consumurilor totale privind utilajele de construcţii, privind transporturile, valoarea utilajelor şi echipamentelor tehnologice, cu montaj şi independente, inclusiv a dotărilor aferente lucrării a cărei dobândire face obiectul achiziţiei publice; organizarea de şantier.

Se susţine de către reclamanta că ofertantul Asocierea S.C. H. S.A.- S.C. GCC - S.C. HEC nu a prevăzut cheltuieli în oferta financiară pentru capitolele: întocmirea documentaţiei aferente scoaterii terenului din circuitul agricol, întocmirea documentaţiei pentru exproprieri terenuri (dacă este cazul), precum şi întocmirea tuturor documentaţiilor necesare pentru achiziţia terenurilor; obţinerea certificatului de urbanism şi a avizelor, acordurilor, respectiv a autorizaţiilor de construire.

Ofertantul nu a luat în calcul toate elementele solicitate, neprevăzând pentru capitolele menţionate cheltuieli.

Într-o altă critică se arată că Asocierea S.C. H. S.A.- S.C. GCC - S.C. HEC a modificat prin micşorarea listelor de cantităţi puse la dispoziţie de către autoritatea contractantă prin documentaţia de atribuire, oferta sa fiind neconformă.

La devizul Excavaţii în aluviuni, praguri şi căderi, ziduri de sprijin-terasamente a prevăzut cantitatea de 499,22 sute mc. faţă de 499,72 sute mc., cum au fost solicitate prin documentaţia de atribuire.

La devizul M.D.T. (montare, demontare, transport) macara E2505 a prevăzut cantitatea de 5 buc. faţă de 20 buc. câte au fost solicitate prin documentaţia de atribuire.

La devizul Releu lopată – protecţie mal şi recalibrări albie-terasamente, a prevăzut cantităţi de 7.126 tone faţă de 7.128 tone, cât a fost solicitat în documentaţia de atribuire.

La devizul Prism prefabricate beton-protecţii mal şi recalibrări albie-construcţii a prevăzut cantitatea de 22.412 mc. beton, faţă de 32.793,75 mc. beton, cât a fost solicitat în documentaţia de atribuire. Ofertantul a prevăzut cantitatea de 31.793,75 mc. arocamente, deşi în documentaţie se solicita beton în aceeaşi cantitate.

81

La devizul Saltea INCOMAT – 50.490 mc. beton, la devizul Prism prefabricate 22412 mc. beton, la devizul Saltea prefabricate 4.132 mc. beton, total 31.593 mc. beton, care înmulţit cu greutatea specifică acestuia determină concluzia că ofertantul trebuia să transporte 78.982,5 mc. beton, deşi la devizul transport beton ofertantul a prevăzut cantitatea de 106.699,57 tone necesare a fi transportate, prevăzută în documentaţia de atribuire.

Oferta Asocierii S.C.TD S.A.-S.C. AI nu îndeplineşte condiţiile minime de calificare, trebuind respinsă ca inacceptabilă, deoarece niciunul din membrii asocierii nu a dovedit că deţine certificate ISO 9001 şi ISO 14001 pentru domeniile de activitate ce fac obiectul procedurii.

În documentaţia de atribuire la Cap.III.2.3d s-a solicitat în categoria-standarde de asigurare a calităţii şi de protecţia mediului, ca ofertanţii să depună informaţii minime necesare pentru evaluarea respectării cerinţelor, managementul calităţii, sistem management al mediului, iar asocierea în discuţie a prezentat un certificat de conformitate a sistemului de management al calităţii cu prevederile standardului ISO 9001/2008 eliberat de SRAC, care nu cuprinde domeniile de activitate solicitate, respectiv construcţii de lucrări hidrotehnice şi nici activitate de proiectare.

Pentru sistemul de management al mediului asocierea a prezentat certificat de conformitate cu prevederile standardului SREN ISO 14001:2005 emis de ALL CERT din care rezultă că acesta nu este valabil pentru activităţi de proiectare.

Niciun alt document echivalent nu atestă faptul că asocierea are implementate şi menţine sisteme de management al calităţii şi management al mediului pentru domeniile de activitate din cadrul procedurii.

Din documentele prezentate de această asociere rezultă şi că nu îndeplineşte condiţiile privind experienţa similară, solicitată prin documentaţia de atribuire.

Asocierea a considerat că această cerinţă este asigurată prin susţinerile din partea a doi terţi S.C. A S.A. pentru execuţie lucrări şi S.C. TE S.A. pentru servicii de proiectare.

Or, terţul nu a arătat că acordă susţinere privind experienţa similară, ci doar susţinere financiară privind cifra de afaceri.

Pe de altă parte, potrivit Anexei 2 la Ordinul nr.509/2011 al Preşedintelui ANRMAT, indiferent dacă există unul sau mai mulţi terţi susţinători, cerinţa de experienţă similară trebuie să fie îndeplinită în întregime de un singur terţ susţinător.

Într-o altă critică se arată că asocierea menţionată nu justifică preţul neobişnuit de scăzut al ofertei sale, în condiţiile în care a prezentat în cadrul documentelor de calificare două

82

acorduri de subcontractare încheiate cu S.C. T E S.A. şi S.C.E P 2005 S.R.L. a căror valoare cumulată este de 149.470,25 lei, astfel că valoarea subcontractată depăşeşte valoarea prevăzută în cadrul ofertei financiare pentru servicii de proiectare care este de 1.487.870,25 lei.

Din oferta asocierii lipsesc saltele de fascine, ceea ce conduce la concluzia că preţul neobişnuit de scăzut nu poate fi justificat corespunzător.

În ce priveşte oferta depusă de către reclamantă, se susţine că C.N.S.C. a stabilit în mod greşit asupra caracterului inadmisibil al acesteia, Consiliul a reţinut neadevărat că din angajamentele de susţinere prezentate pentru asocierea reclamantă lipseşte orice menţiune cu privire la experienţa similară, deşi din susţinerea tehnică şi/sau profesională emisă de GBC Inc. rezultă că aceasta priveşte „resursele tehnice şi/sau profesionale de experienţă similară, necesare pentru îndeplinirea integrală, reglementară şi la termen a contractului de achiziţie publică”.

Prin urmare, autoritatea contractantă a stabilit în mod corect caracterul admisibil al ofertei reclamantei cu respectarea tuturor prevederilor în materia achiziţiilor publice.

În susţinerea plângerii au fost depuse la dosar: decizia atacată, adresa nr.6618/27.02.2013 cuprinzând concluziile scrise adresate C.N.S.C., oferta financiară a S.C.H. S.A., liste de cantităţi lucrări, oferta financiară a S.C.TD S.A., certificat ISO 9001/2008, certificat 14001/2005, angajamentul ferm emis de TE, acord de subcontractare nr.7056/25.10.2012, acord de subcontractare nr.7950/25.10.2012, angajament privind susţinerea tehnică şi/sau profesională emis de GBC Inc.

A fost ataşat dosarul achiziţiei.S.C.TD S.A. a formulat întâmpinare solicitând

respingerea plângerii ca netemeinică şi nelegală, actele care dovedesc îndeplinirea cerinţelor minime solicitate de documentaţia de atribuire regăsindu-se în ofertă menţiune privitoare la domeniul „construcţii hidrotehnice”.

Acordul de subcontractare cu TE dovedeşte cerinţele solicitate în fişa de date şi în plus ofertantul a depus acord de subcontractare pentru studii de teren şi studii hidrologice cu S.C. EP 2002 S.R.L.

Susţinerea tehnică şi profesională asigură Asocierii S.C. TD S.A. toate resursele necesare pentru îndeplinirea integrală a tuturor obligaţiilor asumate prin contractul de achiziţie publică, iar aspectul experienţei similare a fost lămurit prin adresa nr.9102 din 7.12.2012, ce reprezintă răspunsul la solicitarea de clarificări a autorităţii contractante.

Angajamentul cu privire la susţinerea financiară pentru

83

cifra de afaceri pentru servicii de proiectare asigură limita impusă prin documentaţia de atribuire.

Cu privire la faptul că preţul ar fi neobişnuit de scăzut, se arată că autoritatea contractantă nu a solicitat justificarea acestuia în procedură.

Faptul că oferta petentei este mai mare ca preţ decât cea a Asocierii S.C.TD S.A. se raportează la criteriul impus prin documentaţia de atribuire, respectiv preţul cel mai scăzut, iar C.N.S.C. a reţinut că autoritatea contractantă trebuie să clarifice în mod concret cum GBC Inc. ar fi trebuit să asigure resursele tehnice.

Intimata a depus la dosar: adresa nr.9012/7.12.2012, certificate ISO, tabelul cu lista lucrărilor executate în ultimii 5 ani care certifică experienţa similară, acord de subcontractare din 25.10.2012, angajament ferm privind susţinerea tehnică şi profesională emis de TE.

Administraţia Bazinală de Apă Argeş Vedea a depus întâmpinare solicitând respingerea plângerii, deoarece Consiliul a analizat cererea de intervenţie formulată, respingând-o pe considerentul corect potrivit cu care elementele suplimentare nu pot fi analizate, de vreme ce acestea trebuiau să se regăsească în cadrul raportului procedurii şi a comunicării rezultatului acesteia.

De asemenea, se solicită respingerea plângerii, deoarece C.N.S.C. a considerat că se impune completarea clarificărilor, deşi a reţinut că autoritatea contractantă a dat dovadă de simţ analitic în verificarea ofertelor.

S.C.H S.A. a formulat note scrise, solicitând respingerea plângerii.

În cauză s-a solicitat preschimbarea termenului de judecată acordat aleatoriu la 31.10.2013, cererea fiind admisă prin încheierea din 19.04.2013, stabilindu-se termen de judecată la 10.05.2013.

A fost administrată proba cu înscrisuri, din ansamblul căreia Curtea reţine următoarele:

Autoritatea contractantă Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea a organizat procedura de licitaţie deschisă pentru atribuirea contractului de lucrări „Amenajarea râului Argeş pe sectorul baraj Goleşti-baraj Ogrezeni în vederea stabilizării albiei, judeţul Argeş, Dâmboviţa şi Giurgiu”.

În procedură au fost depuse 11 oferte, din care autoritatea contractantă a reţinut doar 2 valabile, 9 fiind respinse.

A fost întocmit raportul procedurii nr.74/DL/F-ACZ-10/25.01.2013, potrivit căruia reclamanta din prezenta cauză a fost declarată câştigătoare.

Rezultatul procedurii a fost comunicat prin adresa nr.1664/IM/28.01.2013.

84

Împotriva acestuia au fost formulate două contestaţii la C.N.S.C. de către Asocierea S.C. H. S.A.- S.C. GCC - S.C.HEC şi Asocierea S.C.TD S.A.-S.C.AI S.R.L.

În faţa C.N.S.C. reclamanta, Asocierea S.C. VCG S.R.L. – S.C. ADBG S.R.L. – S.C. STI S.R.L., declarată câştigătoare a formulat cerere de intervenţie în interes propriu.

Prin decizia nr.938/C1/456/470/15.03.2013, C.N.S.C. a admis contestaţiile formulate de Asocierea H. şi Asocierea T.D., obligând autoritatea contractantă la anularea raportului procedurii şi a tuturor actelor subsecvente, inclusiv a comunicării rezultatului procedurii şi la reevaluarea ofertelor cu aplicarea în mod corespunzător a motivării reţinute de Consiliu, respectiv desemnarea ofertei câştigătoare, cu respectarea art.82 alin.1 din H.G. nr.925/2006, coroborat cu art.200 alin.1 şi art.207 din O.U.G. nr.34/2006.

Totodată, a fost respinsă ca nefondată cererea de intervenţie formulată de Asocierea V. şi s-a dispus continuarea procedurii de atribuire.

Consiliul a reţinut, faţă de criticile aduse de către cele două contestatoare, că se impune reevaluarea ofertelor, luând în considerare argumentele pe care acesta le-a reţinut în motivarea deciziei.

C.N.S.C. a reţinut că asocierea Hidroconstrucţia a criticat aspectele reţinute de autoritatea contractantă cu privire la experienţa similară în proiectare, arătând că în vederea demonstrării experienţei similare în proiectare a indicat şi dovedit cu documente, un număr de 23 contracte, care au avut ca obiect prestarea unor servicii similare cu o valoare de 2.598.694,2 lei.

De asemenea, a reţinut Consiliul că obiectul contractului invocat de către contestatoare a fost confirmat şi de Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice-Comisia Naţională pentru Siguranţa Barajelor, care reţine că lucrarea este una hidrotehnică, complexă de interes public.

C.N.S.C., cu privire la critica susţinută de asocierea H., a arătat că autoritatea contractantă nu a aplicat în mod corespunzător prevederile art.78 din H.G. nr.925/2006, care impunea acesteia solicitarea de clarificări pentru evaluarea fiecărei oferte, precum şi perioada de timp necesară pentru transmiterea clarificărilor, Consiliul reţinând că faţă de complexitatea procedurii de atribuire autoritatea contractantă trebuia să depună diligenţe sporite pentru a se asigura că ofertanţii îndeplinesc criteriile de calificare, care au ca scop demonstrarea potenţialului tehnic, financiar, organizatori al fiecărui operator participant la procedură, potenţial care trebuie să reflecte posibilitatea concretă de a îndeplini contractul şi de a rezolva eventualele dificultăţi.

A reţinut Consiliul că după primirea rezultatului

85

procedurii, asocierea în discuţie a adresat, Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti, întrebări pentru a clarifica dacă lucrarea ce formează obiect al achiziţiei este o lucrare hidrotehnică, respectiv dacă din conţinutul etapelor principale ale contractului şi din textul acestuia, rezultă că activităţile de realizat sunt de natura serviciilor de proiectare tehnică pentru construcţia/reabilitarea/reparaţia casetei din cadrul amenajării complexe a râului Dâmboviţa în Municipiul Bucureşti, lucrare hidrotehnică complexă de interes public.

Prin punctul de vedere exprimat prin adresa nr.1129/6.01.2013, Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti-Departamentul de Cercetare şi Proiectare în Construcţii a arătat că amenajarea complexă a râului Dâmboviţa în Municipiul Bucureşti se încadrează în categoria lucrări hidrotehnice, fiind o lucrare care serveşte tranzitării prin Municipiul Bucureşti a apelor râului Dâmboviţa şi a celor culese din bazinul propriu.

Activităţile executate în contractul C 33276/23.03.2010 se referă la construcţii hidrotehnice care se încadrează în grupa de servicii de proiectare tehnică pentru construcţia de lucrări publice.

De asemenea, în ce priveşte contractul C 33276/23.03.2010, Consiliul a reţinut că acesta reprezintă servicii de proiectare tehnică pentru construcţia de lucrări publice.

Asocierea H. a susţinut că autoritatea contractantă nu a aplicat aceeaşi regulă cu privire la experienţa similară şi ofertantului desemnat câştigător asocierea V., deoarece în privinţa acestuia a acceptat contractul privind „Proiectarea şi reabilitarea construcţiei de pe barajului de pe râul Tijuana şi regularizarea în aval a albiei râului”, în condiţiile în care caracteristicile de curgere ale acestui râu sunt diferite de cele ale râului Argeş.

Prin urmare, a susţinut că asocierea V. a depus o ofertă nelegală, deoarece experienţa similară este susţinută de operatori economici care nu prezintă caracteristici de solvabilitate, experienţă şi profesionalism.

A fost criticată oferta asocierii desemnată câştigătoare şi pentru că nu ar deţine suficiente garanţii cu privire la veridicitatea documentelor depuse şi anume: angajament privind susţinerea financiară a ofertantului din partea GBC Inc., societate comercială înregistrată conform legilor din Republica Panama, angajament privind susţinerea tehnică şi profesională a ofertantului, ambele însuşite în numele societăţii de J.D.D., persoană ale cărei date de identificare nu sunt solicitate în niciuna din declaraţiile depuse în cadrul ofertei asocierii în cauză.

Terţul susţinător are o sucursală în România sub denumirea GBC Inc. Panama City Sucursala Bucureşti, având o cifră de afaceri netă de 42.618 lei în anul 2011, reprezentantul

86

având cetăţenie americană.Prin urmare, autoritatea contractantă avea obligaţia de a

verifica existenţa entităţii care se angajează să acorde susţinerea, inclusiv sub aspectul solvabilităţii sale.

Cu privire la aceste argumente, C.N.S.C. a reţinut că ofertantul declarat câştigător a prezentat două angajamente privind susţinerea financiară, respectiv tehnică şi/sau profesională prin care GBC Inc. declară că înţelege să răspundă faţă de autoritatea contractantă pentru neexecutarea oricărei obligaţii asumate de asocierea V. şi că pune la dispoziţia acesteia toate resursele financiare, tehnice şi profesionale pentru îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor asumate.

A reţinut Consiliul prevederile art.111 din H.G. nr.925/2006, potrivit cu care dacă ofertantul îşi demonstrează situaţia economică şi financiară prin prezentarea unui angajament de susţinere din partea unui terţ, autoritatea contractantă are obligaţia de a lua în considerare această susţinere pentru verificarea îndeplinirii cerinţelor minime impuse în cadrul documentaţiei de atribuire, iar pentru a fi luată în considerare susţinerea, angajamentul trebuie să prezinte un instrument care să asigure dreptul autorităţii contractante de a solicita legitim îndeplinirea anumitor obligaţii de către persoana susţinătoare. În acest caz, angajamentul trebuie să prevadă care sunt resursele respective şi să evidenţieze faptul că disponibilizarea acestora se va realiza necondiţionat în funcţie de necesităţile ce apar pe parcursul îndeplinirii contractului. În cazul în care susţinerea terţului vizează îndeplinirea unor cerinţe minime de calificare cum ar fi experienţa similară reflectată prin prezentarea unor liste de produse/servicii/lucrări furnizate/prestate/executate într-o perioadă anterioară sau îndeplinirea unui nivel minim al cifrei de afaceri în domeniul de activitate aferent obiectului contractului de achiziţie publică, angajamentul ferm prezentat de ofertant/candidat trebuie să garanteze autorităţii contractante faptul că, în cazul în care contractantul întâmpină dificultăţi pe parcursul derulării contractului, persoana susţinătoare se obligă să asigure îndeplinirea completă şi reglementară a obligaţiilor contractuale prin implicarea sa directă. (5) În situaţiile prevăzute la alin.(3) - (4), susţinătorul răspunde pentru prejudiciile cauzate autorităţii contractante ca urmare a nerespectării obligaţiilor prevăzute în angajament, aceasta din urmă având posibilitatea de acţiune directă împotriva susţinătorului. (6) Angajamentul ferm prezentat de ofertantul câştigător face parte integrantă din contractul de achiziţie publică.

Prin urmare, coroborând aceste prevederi, Consiliul a reţinut că în cazul în care din cele două angajamente de susţinere prezentate de GBC Inc. rezultă că susţinerea se referă doar la

87

resurse financiare, tehnice şi profesionale, autoritatea contractantă trebuia să clarifice lipsa susţinerii experienţei similare.

Or, autoritatea contractantă nu a parcurs nicio etapă suplimentară solicitării de clarificări din 7.12.2012, limitându-se să reţină că oferta depusă de asocierea V. este conformă.

A reţinut Consiliul că din angajamentele menţionate lipseşte orice referire la „experienţa similară” astfel că se ridică un semn de întrebare referitor la modul în care a fost evaluată oferta declarată câştigătoare.

Totodată, s-a arătat că autoritatea contractantă trebuia să clarifice modul concret în care GBC Inc. ar fi putut să asigure resursele tehnice având în vedere raportul de audit din 11 aprilie 2010, potrivit cu care compania are un antreprenor ce deţine flote de utilaje grele de construcţii în SUA şi Mexic, iar lucrarea de faţă urmează a se efectua pe alt continent.

Ca atare, a constatat Consiliul că nu au fost aplicate corespunzător prevederile art.78 din H.G. nr.925/2006 şi că nu s-au respectat prevederile art.201 alin.2 din O.U.G. nr.34/2006.

Se impunea astfel să se stabilească în mod cert dacă oferta declarată ulterior câştigătoare este admisibilă, Consiliul constatând că autoritatea contractantă a încălcat art.82 alin.1 din H.G. nr.925/2006, coroborat cu art.200 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, care stipulează: „Comisia de evaluare are obligaţia de a stabili oferta câştigătoare dintre ofertele admisibile”.

În ce priveşte contestaţia formulată de asocierea TD, a reţinut Consiliul că aceasta a criticat soluţia autorităţii contractante, care deşi avea obligaţia să-i solicite clarificări în vederea lămuririi neconcordanţelor sau completării documentelor nu a procedat ca atare. În ce priveşte fascinele sub prismul de prefabricate de beton care nu influenţează preţul propunerii financiare, autoritatea nu a cerut clarificări, aceasta confirmând faptul că, dacă în urma realizării noilor studii de teren rezultă alte cantităţi la faza P.T., atunci acestea vor fi supuse aprobării beneficiarului.

Autoritatea contractantă a evaluat greşit oferta sa, deoarece la montarea elementelor prefabricate din beton armat cu macaraua pe pneuri de 9,9 TF s-a prevăzut exact operaţia de punere în operă a prefabricatelor, ocazie cu care s-a ofertat şi confecţionarea şi transportul acestora la şantier.

Respingerea ofertei sale ca neconformă nu este legală, de vreme ce prin clarificarea nr.19/17.09.2012, la răspunsul 39, autoritatea contractantă deşi este de acord cu prevederea fascinelor sub prismul de prefabricate nu menţionează o cantitate exactă aşa cum a făcut cu restul lucrărilor, lipsind deci momentul la care urmează a se prezenta acestea la faza de licitaţie sau de întocmire de către proiectant a documentaţiei tehnice de

88

proiectare şi detaliilor de execuţie. Prin urmare s-a dedus că fascinele se vor prevedea în PT şi DE la momentul prestării serviciilor de proiectare din cadrul contractului de achiziţie.

Cu privire la aceste aspecte, C.N.S.C. a reţinut în decizia atacată că oferta asocierii TD a fost respinsă ca neconformă faţă de cerinţele caietului de sarcini în conformitate cu art.36 alin.2 lit.a) din H.G. nr.925/2006, deoarece nu sunt prevăzute fascine sub prismul de prefabricate de beton de la protecţii de mal şi nu este prevăzută operaţia de punere în operă a prefabricatelor de beton cu macara, fiind ofertată doar confecţionarea şi transportul acestora la şantier.

Or, Consiliul a reţinut că la clarificarea privind fascinele sub prismul de prefabricate s-a răspuns că se vor cuprinde suplimentar de către proiectanţi saltele de fascine sub prismul de fluturi la apărările de mal, care se realizează pe lungime de 6,6 km., deoarece nu erau cuprinse în documentaţia tehnică elaborată de S.C. ISPH S.A.

Fiecare ofertant are libertate deplină de a proiecta articolul respectiv, deşi la pct.II.1.9 din fişa de date a achiziţiei, rezultă că s-a menţionat că nu vor fi acceptate variante.

Prin urmare, nu s-au respectat dispoziţiile art.173 alin.2 din O.U.G. nr.34/2006, conform cărora anunţul de participare trebuie să precizeze explicit dacă este posibilă depunerea de oferte alternative.

A apreciat Consiliul că autoritatea contractantă trebuia să solicite clarificări tuturor ofertanţilor ale căror oferte au fost declarate acceptabile, despre modul în care au prevăzut salteaua de fascine, aplicând corespunzător dispoziţiile art.201 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006.

S-a indicat autorităţii contractante verificarea ipotezei prevăzută la art.209 alin.1 lit.b) din O.U.G. nr.34/2006, potrivit cu care dacă nu a fost depusă nicio ofertă sau dacă au fost depuse oferte care, deşi pot fi luate în considerare, nu pot fi comparate din cauza modului neuniform de abordare a soluţiilor tehnice şi/sau financiare, autoritatea are obligaţia de a anula aplicarea procedurii.

S-a reţinut încălcarea art.72 alin.2 lit.f) din H.G. nr.925/2006.

Autoritatea contractantă nu a efectuat niciun demers pentru lămurirea aspectului legat de propunerea financiară a contestatorului, dacă aceasta are sau nu un preţ neobişnuit de scăzut, raportarea propunerilor financiare la valoarea estimată a contractului având un scop bine definit, conform art.25 din O.U.G. nr.34/2006.

Nici apărările autorităţii contractante, potrivit cu care adăugarea ulterioară a valorii de realizarea saltelei de fascine

89

reprezintă o modificare a valorii ofertei financiare, nu au fost reţinute, deoarece autoritatea contractantă a răspuns la clarificări că toate costurile lucrărilor ofertate, inclusiv cele suplimentare considerate ca necesare, trebuie să se încadreze în valoarea estimată comunicată.

S-a mai reţinut că din analiza raportului procedurii rezultă că autoritatea contractantă se limitează a afirma că nu se prezintă în contestaţie un calcul din care să reiasă faptul că cele 65.588 buc., înseamnă montajul saltelei de prefabricate, calcule pe care Consiliul le consideră nenecesare.

Atât pentru oferta asocierii H., cât şi pentru cea a asocierii TD a reţinut Consiliul că în situaţia în care potrivit procesului verbal al şedinţei de deschidere a ofertelor din 30.10.2012, propunerea financiară a acestor contestatori este mai mică decât cea desemnată câştigătoare, autoritatea contractantă este obligată să clarifice toate aspectele impuse prin considerentele deciziei pentru respectarea principiului eficienţei fondurilor reglementat de art.2 alin.2 lit.f) din O.U.G. nr.34/2006.

În acest context, faţă de valoarea estimată a contractului de achiziţie a indicat Consiliul ca autoritatea contractantă să decidă dacă, cu privire la propunerile financiare ale celor doi contestatori, se impune sau nu aplicarea art.361 din H.G. nr.925/2006, coroborat cu art.202 din O.U.G. nr.34/2006.

Asupra elementelor suplimentare invocate de intervenienta asocierea V., Consiliul a reţinut că acestea nu pot fi luate în considerare, în măsura în care acestea ar fi trebuit să se regăsească în raportul procedurii şi ulterior în comunicarea rezultatului, conform art.213 alin.2 şi art.207 alin.2 din O.U.G. nr.34/2006, iar nu în cadrul unei cereri subsecvente de intervenţie formulată ulterior depunerii contestaţiilor.

În acest context, faţă de conţinutul plângerii formulate împotriva deciziei nr.938/C1/456/470/15.03.2013, Curtea constată mai întâi că asocierea declarată câştigătoare reiterează aspectele menţionate în concluziile scrise transmise la C.N.S.C. în urma studierii dosarului achiziţiei înaintat acestuia de către autoritatea contractantă.

Potrivit art.2562 alin.1 lit.a) din ordonanţă, persoana vătămată poate sesiza Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor în vederea anulării actului şi/sau recunoaşterii dreptului pretins ori a interesului legitim, în termen de 10 zile începând cu ziua următoare luării la cunoştinţă despre un act al autorităţii contractante considerat nelegal, în cazul în care valoarea contractului care urmează să fie atribuit, estimată conform prevederilor art.23 şi ale cap.II secţiunea a 2-a, este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art.55 alin.(2).

Asupra acestui aspect, Curtea reţine că reclamanta a

90

intervenit în faţa C.N.C.S. la 19.02.2013.Totodată, a solicitat încuviinţarea studierii dosarului

întocmit în procedură, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor înaintând acesteia adresa nr.3365/456/470/C1/20.02.2013, în care i-a adus la cunoştinţă condiţiile de studiere a dosarului, inclusiv programul în care se poate proceda la xerocopierea documentelor.

S-a adus astfel la cunoştinţă reclamantei că poate studia dosarul cel mai târziu la 27.02.2013, urmând ca eventualele concluzii scrise să fie depuse la sediul consiliului în cadrul aceluiaşi termen, respectiv 27.02.2013.

Potrivit menţiunii semnate de reprezentantul asocierii V., la 21.02.2013 a fost studiat dosarul fiind solicitate fotocopii care au fost şi ridicate la aceeaşi dată de 21.02.2013.

Pe cale de consecinţă, la 27.02.2013, asocierea V. a depus la dosar concluzii scrise, în care a adus critici şi cu privire la oferta depusă de asocierea H., respectiv la oferta depusă de asocierea T.D.

Ca atare, accesul la dosarul achiziţiei se face abia ulterior sesizării CNSC, pe bază de cerere, în condiţiile art.274 alin.4 din O.U.G. nr.34/2006, astfel că, în mod firesc, abia după aprobarea cererii şi accesul efectiv la documentele din dosar, intervenienta este în măsură să precizeze contestaţia formulată în termen cu referire la informaţiile cuprinse în dosarul achiziţiei, fără a se putea considera că aceste critici sunt formulate tardiv, dacă sunt formulate în termen de 10 zile începând cu ziua următoare luării la cunoştinţă al conţinutului ofertelor.

Prin urmare, nu se poate reţine depăşirea termenului indicat de către Consiliu în adresa înaintată la 20.02.2013 şi nici a termenului de formulare a criticilor determinate de aplicarea art.2562 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, faţă de data studierii dosarului.

Necunoscând datele dosarului de achiziţie asocierea reclamantă nu putea formula critici cu privire la ofertele depuse de cele două contestatoare şi, în contextul declarării sale drept câştigătoare în procedură, nu justifica un interes în criticarea acestor oferte pe cale directă în faţa Consiliului.

Într-adevăr, potrivit art.207 alin.2 din O.U.G. nr.34/2006, în cadrul comunicării prevăzute la art.206 alin.(2), autoritatea contractantă are obligaţia de a informa ofertanţii/candidaţii care au fost respinşi sau a căror ofertă nu a fost declarată câştigătoare asupra motivelor care au stat la baza deciziei respective, în ce-l priveşte pe ofertantul declarat câştigător comunicarea privind informarea acestuia cu privire la acceptarea ofertei prezentate (art.207 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006).

Prin urmare, ofertantul declarat câştigător nu cunoaşte

91

motivele pentru care autoritatea contractantă din comisia de evaluare apreciază ca inadmisibile şi neconforme anumite oferte.

Art.207 alin.2 lit.b) din O.U.G. nr.34/2006, obligă autoritatea să comunice pentru fiecare ofertă respinsă, motivele concrete care au stat la baza deciziei de respingere, detaliindu-se argumentele în temeiul cărora oferta a fost considerată inacceptabilă şi/sau neconformă, îndeosebi elementele ofertei care nu au corespuns cerinţelor de funcţionare şi performanţă prevăzute în caietul de sarcini.

Prin urmare, ofertantului declarat câştigător nu i se aduc la cunoştinţă atare aspecte.

Totodată, potrivit art.213 alin.2 din O.U.G. nr.34/2006, raportul procedurii de atribuire se elaborează înainte de încheierea contractului de achiziţie publică/acordului-cadru/sistemului de achiziţie dinamic şi cuprinde printre altele: d) dacă este cazul, denumirea/numele candidaţilor selectaţi şi neselectaţi, precum şi motivele care au stat la baza selectării sau neselectării respectivilor candidaţi; e) denumirea/numele ofertanţilor participanţi la procedură; f) denumirea/numele ofertanţilor respinşi şi motivele care au stat la baza acestei decizii; g) dacă este cazul, motivele concrete pentru care una sau mai multe dintre oferte au fost respinse ca urmare a considerării preţurilor prezentate ca fiind neobişnuit de scăzute; h) denumirea/numele ofertantului/ofertanţilor a cărui/căror ofertă a fost declarată câştigătoare şi motivele care au stat la baza acestei decizii.

Lipsa unor aspecte prevăzute de lege din raportul procedurii respectiv din comunicarea rezultatului acesteia, nu poate fi imputată unui participant în procedură care a primit comunicarea rezultatului prin care a fost declarat câştigător, lipsind astfel interesul său în criticarea comunicării transmise.

Prin urmare, se impunea ca în procedura din faţa Consiliului să fie avută în vedere şi aspectele invocate în concluziile depuse de către asocierea câştigătoare, cu atât mai mult cu cât, asigurarea contradictorialităţii nu a fost posibilă până la acel moment, iar depunerea acestor concluzii s-a efectuat cu respectarea termenului impus de Consiliu, respectiv 27.02.2013, decizia atacată fiind pronunţată abia la 15 martie 2013.

De altfel, se constată că şi asocierea H. a solicitat studierea dosarului, C.N.S.C. înaintându-i adresa nr.3364/20.02.2013 în care îi aduce la cunoştinţă condiţiile studierii dosarului şi data până la care urmează a fi transmise concluziile.

Pe cale de consecinţă şi această contestatoare a depus la dosar cerere de completare şi precizare a contestaţiei la 28.02.2013.

Pe fond, Curtea constată că prin decizia atacată Consiliul

92

a reţinut nerespectarea de către autoritatea contractantă a dispoziţiilor art.17 din O.U.G. nr.34/2006, în ce priveşte aplicarea principiilor prevăzute la art.2 alin.(2) în relaţia cu operatorii economici interesaţi să participe la procedura de atribuire şi totodată a reţinut prevederile art.209 alin.1 lit.b) din O.U.G. nr.34/2006, conform cărora autoritatea contractantă are obligaţia de a anula aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică dacă nu a fost depusă nicio ofertă sau dacă au fost depuse oferte care, deşi pot fi luate în considerare, nu pot fi comparate din cauza modului neuniform de abordare a soluţiilor tehnice şi/ori financiare.

De asemenea, se reţine că, faţă de argumentele invocate în contestaţiile formulate de asocierea H., respectiv de către asocierea TD, Consiliul a reţinut că în raport de argumentele considerate întemeiate care au condus la convingerea sa cu privire la soluţia pronunţată, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de către contestatori.

În acest context, Curtea reţine că asocierea declarată câştigătoare justifică interesul atât în ce priveşte criticarea ofertelor depuse de către asocierile contestatoare, cât şi în ce priveşte argumentele reţinute de către Consiliu asupra ofertei sale.

Cu privire la această din urmă chestiune, Curtea reţine că în oferta depusă de asocierea V. a fost prezentat şi documentul intitulat „Angajament privind susţinerea tehnică şi/sau profesională a ofertantului/candidatului/grupului de operatori economici” emis de GBC Inc. (depus şi la fila 62 din prezentul dosar), din care rezultă că emitentul terţ susţinător se obligă în mod ferm, necondiţionat şi irevocabil să pună la dispoziţia asocierii resursele tehnice şi/sau profesionale de experienţă similară, necesare pentru îndeplinirea integrală, reglementară şi la termen a contractului de achiziţie publică.

Se angajează GBC Inc. să răspundă necondiţionat faţă de autoritatea contractantă pentru neexecutarea oricăror obligaţii asumate de S.C.VCG S.R.L. ca lider al asocierii, în baza contractului de achiziţie şi pentru care liderul de asociere a primit susţinere tehnică şi profesională.

Faţă de acest înscris, rezultă că într-adevăr angajamentul a vizat resursele tehnice şi/sau profesionale de experienţă similară, argumentele reţinute de Consiliu fiind eronate. Astfel, se indică autorităţii contractante depunerea diligenţelor necesare pentru a clarifica lipsa susţinerii experienţei similare în cadrul documentelor angajament de susţinere, deşi, aşa cum s-a reţinut mai sus, nu se poate constata lipsa oricărei menţiuni cu privire la experienţa similară.

Dimpotrivă, angajamentul se referă la toate resursele tehnice şi/sau profesionale de experienţă similară necesare pentru

93

îndeplinirea contractului, astfel că este contrazisă argumentaţia Consiliului potrivit cu care „în mod evident, din angajamentele de susţinere prezentate lipseşte orice menţiune cu privire la experienţa similară”.

Nu acelaşi aspect se poate reţine însă în ce priveşte resursele tehnice pe care trebuie să le asigure GBC Inc., în aplicarea art.78 din H.G. nr.925/2006.

Astfel, art.111 alin.1-3 din H.G. nr.925/2006, prevede că dacă în conformitate cu prevederile art.186 şi 190 din ordonanţa de urgenţă, ofertantul/candidatul îşi demonstrează situaţia economică şi financiară ori capacitatea tehnică şi/sau profesională prin prezentarea unui angajament de susţinere din partea unui terţ, autoritatea contractantă are obligaţia de a lua în considerare această susţinere pentru verificarea îndeplinirii cerinţelor minime impuse în cadrul documentaţiei de atribuire.

(2) Pentru a fi luată în considerare susţinerea acordată, angajamentul ferm prevăzut la art.186 alin.2) şi la art.190 alin.(2) din ordonanţa de urgenţă trebuie să reprezinte un instrument juridic care să asigure dreptul autorităţii contractante de a solicita, în mod legitim, îndeplinirea anumitor obligaţii de către persoana susţinătoare.

(3) În cazul în care susţinerea terţului se referă la asigurarea unor resurse care pot fi puse efectiv la dispoziţia ofertantului - fonduri financiare, utilaje, echipamente, personal, angajamentul ferm prezentat de ofertant/candidat trebuie să prevadă care sunt resursele respective şi să evidenţieze faptul că disponibilizarea acestora se va realiza necondiţionat, în funcţie de necesităţile care apar pe parcursul îndeplinirii contractului în cauză.

În context, se reţine că potrivit art.78 din H.G. nr.925/2006, Comisia de evaluare are obligaţia de a stabili care sunt clarificările şi completările formale sau de confirmare, necesare pentru evaluarea fiecărei oferte, precum şi perioada de timp acordată pentru transmiterea clarificărilor.

Comunicarea transmisă în acest sens către ofertant trebuie să fie clară, precisă şi să definească în mod explicit şi suficient de detaliat în ce constă solicitarea comisiei de evaluare.

Or, din raportul de audit întocmit la 11.04.2010 de către CPA VBC, depus de susţinător în cadrul ofertei asocierii V., se arată faptul că susţinătorul are un antreprenor ce deţine flote de utilaje pe continentul american, astfel că în aplicarea art.111 alin.3 din H.G. nr.925/2006, se impunea clarificarea modului în care susţinătorul poate pune la dispoziţia asocierii resursele menţionate.

În concluzie, cu privire la acest aspect, Curtea apreciază că argumentele reţinute de Consiliu sunt justificate, impunându-se

94

în mod corespunzător ca autoritatea contractantă să verifice acest aspect.

În ce priveşte criticile aduse cu privire la propunerea ofertei depuse de asocierea TD, Curtea constată că în dosarul de achiziţie au fost ataşate certificate SRAC ISO 9001:2008 şi SREN ISO 14001:2005, pentru asocierea în discuţie, din care rezultă depunerea certificatului privind managementul calităţii, inclusiv pentru construcţii hidrotehnice.

În ce priveşte certificatul ISO 14001:2005 depus la dosar recurs, rezultă că S.C.TD S.A. a restabilit, implementat şi menţinut sistemul de management de mediu pentru construcţii hidrotehnice şi portuare.

În ce priveşte însă oferta TD, la dosarul achiziţiei se află certificat SRAC ISO 9001:2008 pentru SC EP 2002 SRL pentru proiectare, asistenţă tehnică şi consultanţă tehnică pentru drumuri, poduri, infrastructură în construcţii, construcţii civile şi industriale.

Documentele depuse de S.C. AI S.R.L. care atestă experienţa similară atestă că aceasta deţine certificat ISO 14001:2004 şi certificat ISO 9001:2008 pentru domeniul construcţii şi reparaţii nave, respectiv construcţii.

Totodată, cu privire la activitatea de proiectare asocierea menţionată a depus dovada că a subcontractat cu S.C. TE S.A. activităţile aferente contractului, această societate deţinând certificat ISO 9001:2008 cu privire la activităţi de proiectare, studii, cercetare, consultanţă etc., pentru lucrări pentru navigaţie, construcţii hidrotehnice.

Contractul priveşte serviciile ce fac obiectul procedurii în discuţie, respectiv proiectare şi asistenţă tehnică din partea proiectantului, pentru realizarea obiectului contractului de achiziţie, amenajare râul Argeş pe sector baraj Goleşti-baraj Ogrezeni în vederea stabilizării albiei judeţul Argeş, Dâmboviţa şi Giurgiu.

Art.190 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, prevede posibilitatea demonstrării capacităţii tehnice şi profesionale a ofertantului/candidatului prin susţinere, pentru îndeplinirea unui contract, şi de o altă persoană, indiferent de natura relaţiilor juridice existente între ofertant/candidat şi persoana respectivă.

În ce priveşte experienţa similară, într-adevăr S.C. TE S.A. arată prin angajamentul depus în procedură că înţelege să acorde susţinere financiară, angajându-se necondiţionat şi irevocabil să pună la dispoziţia asocierii suma menţionată şi să răspundă faţă de autoritatea contractantă pentru neexecutarea oricăror obligaţii asumate de asocierea TD în baza contractului de achiziţie publică.

Însă la dosar a fost depus angajamentul ferm privind

95

susţinerea tehnică şi profesională a ofertantului, făcându-se vorbire despre experienţa similară, care se referă la servicii de proiectare şi verificare pentru restul de executat a documentaţiei tehnico-economice (fazele PT+CS, DE şi PAC) şi servicii de achiziţionare terenuri necesare pentru execuţia lucrărilor de construcţii pentru obiectivul de construcţii „lucrări de regularizare a pârâului Solca şi a afluenţilor pe tronsonul Solca – Arbore şi decolmatare la acumularea Solca, judeţul Suceava”.

Şi în acest angajament se arată de către S.C.TE S.A. că înţelege să răspundă necondiţionat pentru neexecutarea oricărei obligaţii asumate de asocierea TD şi pentru care aceasta a primit susţinere tehnică şi profesională, conform acestui angajament.

Ca atare, şi aceste aspecte vor fi analizate de autoritatea contractantă la reanalizarea ofertelor depuse.

În privinţa criticii relative la preţul neobişnuit de scăzut propus de asocierea TD, Curtea constată că în decizia atacată Consiliul a reţinut atare aspecte, constatând că propunerea financiară a asocierii TD este mai mică decât cea desemnată câştigătoare şi că propunerea reprezintă 78,97% din valoarea estimată a contractului, indicând autorităţii contractante să verifice dacă se impune aplicarea art.361 din H.G. nr.925/2006, coroborat cu art.202 din ordonanţa de urgenţă.

În consecinţă, atare aspecte se impun a fi clarificate de către autoritatea contractantă, aspectul fiind deja dezlegat de Consiliu în considerentele deciziei.

Cu privire la oferta depusă de asocierea H. se constată că în decizia atacată, în contradicţie cu cele reţinute de către autoritatea contractantă, Consiliul a reţinut că aceasta îndeplineşte cerinţa experienţei similare, aspect care a constituit motivul respingerii ca inacceptabilă a ofertei, conform art.36 alin.1 lit.b) din H.G. nr. 925/2006.

În ceea ce priveşte aspectele suplimentare semnalate de petentă asupra ofertei asocierii în discuţie, se reţine că într-adevăr potrivit fişei de date a achiziţiei, pct.IV.4.2., propunerea financiară trebuie să menţioneze şi întocmirea documentaţiei pentru scoaterea terenurilor din circuitul agricol şi silvic, întocmirea documentaţiei pentru expropriere terenuri etc., iar în oferta depusă de către asocierea H, anexa 19 prim nu există prevăzute cheltuieli pentru obţinerea terenului.

Este însă prevăzută valoarea operaţiunilor de întocmirea documentaţiilor privind certificatele de urbanism, avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism, necesare obţinerii autorizaţiei de construire.

Totodată, oferta a arătat că lucrările se execută în albia minoră a râului Argeş, fără afectarea terenurilor proprietate privată, astfel că autoritatea contractantă va trebui să analizeze şi

96

să coroboreze toate aceste aspecte la reevaluare.În ce priveşte corespondenţa dintre listele de cantităţi

puse la dispoziţie de către autoritatea contractantă din documentaţia de atribuire şi cele din devizele prezentate de ofertant, se constată că nici această chestiune nu a format obiect de analiză în decizia Consiliului, acesta stabilind numai că autoritatea contractantă nu a reţinut corect cerinţa de experienţă similară în ce priveşte acest ofertant, astfel că autoritatea contractantă trebuie să lămurească dacă aspectele invocate se verifică în conformitate cu art.11 alin.3 din H.G. nr.925/2006.

Potrivit textului, dacă există incertitudini sau neclarităţi în ceea ce priveşte anumite documente prezentate, autoritatea contractantă are dreptul de a solicita detalii, precizări sau confirmări suplimentare atât de la ofertantul/candidatul în cauză, cât şi de la autorităţile competente care pot furniza informaţii în acest sens.

Curtea reţine că în documentaţia de calificare depusă de asocierea H, la propunerea financiară au fost prevăzute la devizul excavaţii în aluviuni cantitatea de 419.220 mc., la devizul MDT (montare, demontare, transport) macara E2502, s-a prevăzut pentru montare-demontare completă utilaj 5 buc. pentru echipamentul macara E2503 60 TF. În ce priveşte devizul 303-Prism prefabricate beton, s-au prevăzut anrocamente piatră brută 32.793,75 mc., turnare BS 21.972 mc. şi beton hidro cu agregate balast 22.412 mc., care trebuie să se coroboreze cu devizul 306-transport beton, în care se prevede o cantitate de 106.699,57 tone.

Aceste aspecte urmează să fie analizate de autoritatea contractantă la reevaluarea ofertelor, dispusă de Consiliu, măsură care va fi menţinută de către instanţă.

Pe de altă parte, în contextul în care C.N.S.C. a reţinut şi prevederile art.209 alin.1 lit.b) din O.U.G. nr.34/2006, se impune ca autoritatea contractantă să depună diligenţe sporite pentru a verifica respectarea criteriilor de calificare şi selecţie, care demonstrează capacitatea ofertanţilor de a îndeplini contractul de achiziţie.

Considerând astfel că se impunea şi analiza criticilor formulate de reclamantă, faţă de dispoziţia dată de Consiliu cu privire la reevaluarea ofertelor, atare măsură este corectă însă va trebui să se ia în considerare şi argumentele aduse în concluziile formulate de reclamantă.

Reţinând că autoritatea contractantă trebuie să ţină seama la evaluare şi de aspectele considerate şi în prezenta decizie, care adaugă celor reţinute de Consiliu, faţă de dispoziţiile procedurale aplicabile, Curtea constată că se impune admiterea plângerii, numai pentru adăugarea acestor considerente, de vreme ce în dispozitivul deciziei atacate C.N.S.C. a făcut referire expresă

97

la reevaluarea ofertelor „cu aplicarea, în mod corespunzător, a cadrului juridic aferent motivării în cauză”.

Soluţia ţine seama de practica judiciară constantă sub Codul de procedură civilă de la 1865, aplicabil în cauză, în care se recunoaşte că în ipoteza în care instanţa de control judiciar găseşte întemeiate argumentele aduse în sensul schimbării, înlăturării sau adăugării motivării din hotărârea atacată, se respinge calea de atac, păstrând soluţia, dar se intervine asupra considerentelor.

Însă, în cauza de faţă nu se impune numai adăugarea sau modificarea considerentelor ci şi a dispozitivului deciziei, care trimite expres la propriile considerente, care sunt modificate de către instanţă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.285 alin.1 lit.c) din O.U.G. nr. 34/2006, Curtea va admite plângerea, va modifica în parte decizia în sensul că va obliga autoritatea contractantă la anularea raportului procedurii şi a tuturor actelor subsecvente şi la reevaluarea ofertelor, cu luarea în considerare a motivării CNSC astfel cum este modificată prin considerentele prezentei decizii.

De asemenea, în temeiul art.285 alin.6 din O.U.G. nr.34/2006, prezenta hotărâre va fi înaintată, în copie, către Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, în vederea publicării în SEAP, în condiţiile legii.

Pentru aceste motive, a fost admisă plângerea formulată de petenta Asocierea VCG S.R.L. – S.C. ADBG S.R.L. – S.C. STI S.R.L. – prin asociatul împuternicit S.C. VCG S.R.L., împotriva Deciziei C.N.S.C. nr.938/C1/456/470 din 15 martie 2013, în contradictoriu cu intimatele Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală De Apă Argeş Vedea, , S.C.H. S.A. şi SC TD SA.

A fost modificată în parte decizia în sensul că a fost obligă autoritatea contractantă: la anularea raportului procedurii şi a tuturor actelor subsecvente şi la reevaluarea ofertelor, cu luarea în considerare a motivării CNSC astfel cum e modificată prin considerentele prezentei decizii, fiind menţinută în rest decizia.

4. Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Stabilirea caracterului repetitiv al controalelor dispuse.

Art. 105 alin. 3 Cod procedură fiscalăArt.1051 Cod procedură fiscală

98

Art. 105 alin.3 Cod procedură fiscală prevede că inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

Potrivit art. 105 alin.3 teza a II-a, în forma în vigoare la data dispunerii reanalizării a doua şi a treia oară, prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora.

Potrivit art.1051 Cod procedură fiscală, aplicabil pentru celelalte controale, prin excepţie de la prevederile art.105 alin.(3), conducătorul inspecţiei fiscale poate decide reverificarea unei anumite perioade, prin reverificare înţelegându-se inspecţia fiscală efectuată ca urmare a apariţiei unor date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor, care influenţează rezultatele acestora.

Potrivit alineatului al treilea al textului, prin date suplimentare se înţelege informaţii, documente sau alte înscrisuri obţinute ca urmare a unor controale încrucişate, inopinate ori comunicate organului fiscal de către organele de urmărire penală sau de alte autorităţi publice ori obţinute în orice mod de organele de inspecţie, de natură să modifice rezultatele inspecţiei fiscale anterioare.

Or, faţă de definiţiile date în text, rezultă că în speţă nu este vorba despre o reverificare, nefiind incidente date şi informaţii suplimentare care să conducă la o altă concluzie, de vreme ce „concluzia” reţinută de reprezentanţii D.R.A.O.V. Craiova nu a ajuns să fie definitivată în procedura prevăzută de art.205 şi urm. Cod procedură fiscală.

Însă, caracterul repetitiv al controalelor dispuse, conţinutul aproape identic al deciziilor care dispun reverificarea şi reluarea în cuprinsul proceselor verbale de inspecţie fiscală parţială a aceloraşi concluzii, fără o soluţionare a fondului problemei cu consecinţa statuării asupra obligaţiilor fiscale datorate, este de natură să afecteze principiul certitudinii juridice şi să îndepărteze controlul fiscal de la scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

(Decizia nr. 1682/R-CONT/15 Mai 2013)

99

Prin acţiunea înregistrată la data de 6.01.2012, reclamanta S.C. EI 97 S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, solicitând anularea deciziei nr.***/12.12.2011, a deciziei de impunere nr.***/10.02.2011, a raportului de inspecţie fiscală nr.***/9.02.2011 şi raportul de inspecţie fiscală nr.***/2011, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrativ fiscale contestate a fost încălcat atât principiul unicităţii inspecţiei fiscale precum şi condiţiile speciale în care inspecţia fiscală poate fi preluată pentru aceeaşi perioadă şi obiect.

S-a mai arătat că revenirea asupra unei inspecţii fiscale deja efectuată, se poate realiza pe cale de excepţie numai dacă intervin noi elemente de probă, informaţii necunoscute sau erori de calcul.

Prin sentinţa civilă nr.2462/10.10.2012, Tribunalul Argeş a admis acţiunea, a anulat decizia nr.***/12.12.2011, decizia de impunere nr.***/10.02.2011, raportul de inspecţie fiscală nr.***/09.02.2011 şi raportul de inspecţie fiscală nr.***/2011. Pârâte au fost obligate la 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Prin actele administrativ fiscale contestate, au fost

stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă totală de 259.631 lei din care 240.623 lei accize la alcool, 19.008 lei majorări de întârziere.

În perioada 1.05.2007-4.04.2008 în urma inspecţiei fiscale efectuate de pârâte, au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă totală de 263.024 lei.

Reclamanta a formulat contestaţie, iar prin decizia nr.***/2008 emisă de pârâtă contestaţia a fost admisă şi reclamanta absolvită de plata acestei sume.

Ulterior, au mai fost efectuate un număr de 4 controale pentru aceeaşi perioadă şi având acelaşi obiect, stabilindu-se în final în sarcina reclamantei sumele contestate în cauză.

Astfel fiind s-a reţinut că pârâtele au încălcat principiul unicităţii inspecţiei fiscale şi condiţiile speciale în care aceasta se poate relua pentru aceeaşi perioadă şi acelaşi obiect.

Revenirea asupra unei inspecţii fiscale deja efectuate se poate realiza pe cale de excepţie doar dată intervin noi elemente de probă, informaţii ce nu au fost cunoscute la data controlului sau erori de calcul.

În acest sens, s-a reţinut că există şi o completare a

100

principiului menţionat, asigurat prin Carta Drepturilor şi Obligaţiilor Contribuabililor.

Astfel, potrivit pct. 10.2 se consacră dreptul contribuabilului de a fi verificat o singură dată pentru fiecare impozit, taxă sau contribuţie şi pentru fiecare perioadă supusă verificării.

Unicitatea verificării poate fi încălcată doar pe motive de apariţie a unor date suplimentare. Sunt date suplimentare acele informaţii necunoscute organului fiscal provenind din constatările unui control încrucişat efectuat la un contribuabil făcând parte din acelaşi grup sau având legături comerciale, din solicitările organului de urmărire penală sau a altor autorităţi competente precum şi din orice altă sursă.

În speţă, controalele fiscale au fost efectuate pe aceeaşi temă, pentru aceleaşi taxe şi aceeaşi perioadă şi au fost avute în vedere aceleaşi înscrisuri fiind încălcate disp.art.105 Cod procedură fiscală.

Potrivit textului legal menţionat conducătorul inspecţiei fiscale poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora, ceea ce nu este cazul în speţă.

S-a mai precizat că reverificarea este prin natura sa prejudiciabilă contribuabilului în raport de resursele proprii alocate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor.

În recursul D.G.F.P. Argeş se solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea cererii, deoarece organele de inspecţie au efectuat un control iniţial pentru care la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale s-a dispus reanalizarea cauzei, iar nu refacerea controlului.

În speţă, sunt incidente prevederile pct.11.5 din Ordinul nr.2137/2011, potrivit cu care dacă se pronunţă o soluţie de desfiinţare totală sau parţială a actului atacat, în considerentele deciziei se vor prezenta doar motivele care au condus la desfiinţarea.

Or, decizia pronunţată s-a referit la desfiinţarea actului administrativ fiscal atacat, dispunându-se reanalizarea cauzei având în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare.

Intimata-contestatoare nu a fost de acord cu constatările inspectorilor fiscali ai D.J.A.O.V. Craiova, reţinute în RIF

101

nr.***/2011, însă nu au indicat niciun motiv pertinent de nelegalitate a deciziei nr.***/12.12.2011.

Se arată de asemenea că este lipsit de interes capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere nr.***/2011, care a fost desfiinţată prin decizia nr.***/2011.

Se critică sentinţa şi sub aspectul obligării pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu sunt întrunite cerinţele art.274 alin.1 Cod procedură civilă.

În recursul D.R.A.O.V. Craiova în nume propriu şi pentru A.N.V. se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru conceptarea tuturor părţilor, iar în subsidiar modificarea sentinţei şi respingerea cererii ca neîntemeiată, respectiv ca lipsit de interes petitul privind anularea deciziei de impunere nr.***/2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr.***/9.02.2011.

În motivare, se arată că sentinţa este nelegală, deoarece deşi s-a arătat în faţa tribunalului că în cauză se impune conceptarea A.N.V. în temeiul art.1 din H.G. nr.110/2009, procedura de citare urmând să fie îndeplinită şi faţă de aceasta, tribunalul nu a respectat această solicitare producând o gravă vătămare intereselor autorităţii vamale, dosarul fiind soluţionat cu încălcarea prevederilor art.105 alin.2 Cod procedură civilă.

Pe fond, se arată că hotărârea este pronunţată cu încălcarea legii, deoarece în procedura prealabilă de soluţionare a contestaţiilor, D.G.F.P. Argeş a emis decizia nr.***/12.12.2011, prin care s-a admis contestaţia formulată de reclamantă fiind desfiinţată decizia de impunere nr.***/2011 şi raportul de inspecţie fiscală nr.***/2011, fiind obligate organele vamale la reanalizarea cauzei, în raport cu cele reţinute în motivare.

În procedura de soluţionare a contestaţiilor organul competent nu s-a pronunţat încă definitiv asupra legalităţii şi temeiniciei măsurilor şi constatărilor autorităţii vamale şi a apreciat că pentru a se putea pronunţa se impune ca organele de control să aducă lămuriri şi completări.

La acest moment, instanţa de contencios administrativ nu este competentă să stabilească sumele pe care reclamanta le-ar datora cu titlu de accize, decât în urma reanalizării actului fiscal emis în acest sens de organele fiscale competente.

Prin urmare, se impune constatarea lipsei de interes a petitului privind anularea deciziei de impunere în raport şi de art.1 din Legea nr.554/2004.

Judecătorul fondului în mod greşit a stabilit că se impune admiterea cererii, deşi procedura prealabilă de soluţionare a contestaţiei administrative nu fusese finalizată.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de textele

102

legale incidente, Curtea constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Cu privire la conceptarea Autorităţii Naţionale Vamale în cauză, Curtea reţine că actele fiscale atacate cu prezenta cerere, nu au fost emise de către aceasta.

Astfel, raportul de inspecţie fiscală nr.***/9.02.2011 a fost întocmit de consilierii superiori din cadrul A.N.A.F.-A.N.V.- Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală, iar decizia de impunere nr.***/2011 a fost emisă de A.N.A.F.-D.R.A.O.V. Craiova.

Potrivit art.1 alin.1 din H.G. nr.110/2009, Autoritatea Naţională a Vămilor se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, cu buget şi patrimoniu proprii, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Art.8 din actul normativ menţionat, referitor la structura organizatorică a direcţiilor, inclusiv serviciilor, birourilor şi altor compartimente funcţionale organizate în directa subordine a vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care conduce Autoritatea Naţională a Vămilor şi la structura organizatorică a direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni vamale, a direcţiilor judeţene pentru accize şi operaţiuni vamale şi a birourilor vamale, arată că aceste unităţi sunt subordonate Autorităţii Naţionale a Vămilor.

Totodată, potrivit Ordinului nr.4990/2011, în litigiile în care administraţia vamală este parte în faţa instanţelor judecătoreşti, direcţiile regionale pentru accize şi operaţiuni vamale au ca atribuţie, prin delegare, formularea căilor de atac, a apărărilor şi reprezentarea intereselor A.N.V.

În acest context, se constată că deşi faţă de practicaua sentinţei nr.2462/10.10.2012, rezultă că reprezentanta pârâtei A.N.V. a fost prezentă în sală, menţiune greşită însă, deoarece în sală s-a aflat doar reprezentanta D.G.F.P. Argeş, conform delegaţiei de la dosar, Curtea constată că nu era necesară conceptarea în cauză a A.N.V., aceasta nefiind emitenta actelor atacate.

Ordinului nr.4990/2011 se referă la litigiile în care administraţia vamală este parte în faţa instanţelor judecătoreşti, calitate procesuală condiţionată de emiterea actelor administrative atacate, ceea ce nu este cazul în speţă, în condiţiile în care toate deciziile depuse la dosar şi atacate de reclamantă, inclusiv rapoartele de inspecţie fiscală, sunt emise de D.R.A.O.V. Craiova - Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală.

În materia contenciosului administrativ personalitatea juridică a subiectului de drept emitent al actului atacat nu

103

reprezintă o condiţie pentru a justifica cerinţa calităţii procesuale, un serviciu din cadrul unei autorităţi stând în judecată în calitate de emitent al actului şi numai în cazul în care, potrivit unei prevederi exprese a legii, răspunderea pentru emiterea respectivului act se antrenează şi în privinţa autorităţii supraordonate, aceasta din urmă justifică cerinţa calităţii procesuale.

Pe fond, Curtea reţine că situaţia creată prin succesiunea actelor administrative emise în procedura de control efectuată de reprezentanţii D.R.A.O.V. Craiova, respectiv D.G.F.P. Argeş, fără precedent, este de natură să afecteze dreptul persoanei în speţă contribuabil, la cunoaşterea obligaţiilor fiscale datorate şi principiul bunei-credinţe în relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale, aşa cum este reglementat în art.12 din Codul de procedură fiscală.

Astfel, în cauză, autoritatea vamală a demarat controlul pentru perioada 1.05.2007-30.04.2008, în baza O.G. nr.92/2003, la 16.06.2008, fiind întocmit raportul de inspecţie fiscală din 20.08.2008, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr.***/21.08.2008, în care s-au stabilit accize şi majorări de întârziere pentru perioada verificată. Decizia de impunere a fost desfiinţată prin decizia nr.***/6.11.2008, emisă de D.G.F.P. Argeş, care a dispus unei alte echipe decât cea care a întocmit actul de control să reverifice acelaşi impozit pentru aceeaşi perioadă.

La reanalizare a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală parţială din 24.09.2009, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr.***/24.09.2009 prin care s-au stabilit aceleaşi accize pentru alcool etilic şi majorări de întârziere. Prin decizia nr.***/7.12.2009, emisă de D.G.F.P. Argeş a fost desfiinţată decizia de impunere nr.***/2009, dispunându-se ca o altă echipă de control, decât cea care a întocmit actul să emită o nouă decizie de impunere pentru acelaşi impozit şi aceeaşi perioadă, deoarece organele fiscale s-au rezumat la constatarea faptului că societatea nu beneficiază de scutire la plata accizelor pentru alcoolul etilic denaturat, în sensul că nu a respectat concentraţia de denaturant, organele vamale neanalizând aspectele învederate relativ la modalitatea de prelevare a probelor analizate, numărul probelor recoltate şi respectarea legislaţiei în domeniu.

La noua reanalizare a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală parţială din 4.02.2010, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr.***/26.02.2010, desfiinţată din nou prin decizia nr.***/29.03.2010, prin care s-a reţinut că organele vamale nu au efectuat o analiză completă a situaţiei de fapt care să conducă la modificarea bazei de impunere, în raportul de inspecţie fiscală existând constatări contradictorii şi nu rezultă dacă probele prelevate s-au efectuat în conformitate cu prevederile legale.

104

La reanalizarea care a urmat a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală parţială din 15.06.2010, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr.***/16.06.2010, desfiinţată la rândul său prin decizia nr.***/14.10.2010, în care s-a reţinut aceeaşi situaţie ca în decizia anterioară, respectiv faptul că organele vamale nu s-au pronunţat asupra numărului de probe ce trebuiau ridicate şi din actele dosarului nu se poate stabili dacă operaţiunile de denaturare a alcoolului etilic rafinat s-ar fi efectuat cu încălcarea prevederilor legale.

Din nou la reanalizare a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală parţială din 9.02.2011, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr.***/10.02.2011, pentru aceleaşi accize la alcool etilic şi majorări de întârziere.

Decizia de impunere a fost desfiinţată prin decizia nr.***/12.12.2011 emisă de D.G.F.P. Argeş, atacată cu prezenta plângere şi prin care s-a reţinut că organele vamale trebuie să procedeze la reanalizarea cauzei conform argumentelor deciziei, respectiv faptul că la baza deciziei de impunere stă raportul de inspecţie fiscală din care nu rezultă dacă alcoolul rafinat denaturat a fost utilizat pentru fabricarea de produse care nu sunt destinate consumului uman, organul de soluţionare neputându-se pronunţa asupra legalităţii obligării societăţii la plata accizei.

Într-adevăr, nu se pot reţine argumentele primei instanţe cu privire la faptul că aceste controale succesive au reprezentat încălcarea principiului verificării contribuabilului o singură dată, deoarece în toate deciziile consecutive emise de D.G.F.P. nu s-a dispus o altă verificare, ci reanalizarea cauzei pentru aceeaşi perioadă, respectiv pentru exact aceleaşi obligaţii stabilite în sarcina reclamantei, fără a se ajunge la o concluzie finală.

Astfel, art.105 alin.3 Cod procedură fiscală prevede că inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

Potrivit art.105 alin.3 teza a II-a, în forma în vigoare la data dispunerii reanalizării a doua şi a treia oară, prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora.

Potrivit art.1051 Cod procedură fiscală, aplicabil pentru celelalte controale, prin excepţie de la prevederile art.105 alin.(3), conducătorul inspecţiei fiscale poate decide reverificarea unei anumite perioade, prin reverificare înţelegându-se inspecţia fiscală efectuată ca urmare a apariţiei unor date suplimentare

105

necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor, care influenţează rezultatele acestora.

Potrivit alineatului al treilea al textului, prin date suplimentare se înţelege informaţii, documente sau alte înscrisuri obţinute ca urmare a unor controale încrucişate, inopinate ori comunicate organului fiscal de către organele de urmărire penală sau de alte autorităţi publice ori obţinute în orice mod de organele de inspecţie, de natură să modifice rezultatele inspecţiei fiscale anterioare.

Or, faţă de definiţiile date în text, rezultă că în speţă nu este vorba despre o reverificare, nefiind incidente date şi informaţii suplimentare care să conducă la o altă concluzie, de vreme ce „concluzia” reţinută de reprezentanţii D.R.A.O.V. Craiova nu a ajuns să fie definitivată în procedura prevăzută de art.205 şi urm. Cod procedură fiscală.

Însă, caracterul repetitiv al controalelor dispuse, conţinutul aproape identic al deciziilor care dispun reverificarea şi reluarea în cuprinsul proceselor verbale de inspecţie fiscală parţială a aceloraşi concluzii, fără o soluţionare a fondului problemei cu consecinţa statuării asupra obligaţiilor fiscale datorate, este de natură să afecteze principiul certitudinii juridice şi să îndepărteze controlul fiscal de la scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Deşi în cererea de faţă reclamanta a solicitat anularea deciziei nr.***/2011, solicitând şi desfiinţarea deciziei de impunere cu consecinţa înlăturării obligaţiei fiscale astfel stabilite, Curtea constată că prin decizia nr.***/12.12.2011 a D.G.F.P. Argeş atacată a fost anulată decizia de impunere nr.***/2011 numai în vederea reanalizării fondului, iar în temeiul art.218 Cod procedură fiscală, raportat la prevederile art.8 din Legea nr.554/2004, instanţa nu se poate pronunţa asupra fondului obligaţiilor stabilite de organele de control în contextul nesoluţionării fondului nici de către D.G.F.P. Argeş, care a dispus numai reanalizarea cauzei.

Măsura anulării tuturor actelor atacate, dispusă de către prima instanţă, nu poate fi menţinută, în condiţiile în care D.G.F.P. Argeş nu a statuat asupra fondului obligaţiei reţinute în sarcina reclamantei, a fortiori Curtea neavând posibilitatea să lămurească existenţa creanţei în contextul în care chiar forul administrativ învestit de lege cu atare obligaţie reţine că nu a fost în măsură să o facă, context în care recursurile se relevă a fi întemeiate.

Caracterul fondat al recursurilor nu înlătură însă concluzia instanţei, expusă anterior, asupra situaţiei create prin dispunerea reanalizării cauzei în patru rânduri, fără a se ajunge la o concluzie de fond, astfel că recursurile se impun fi admise numai pentru a modifica sentinţa în sensul admiterii cererii reclamantei numai în parte, în sensul anulării deciziei nr.***/2011 emisă de

106

D.G.F.P. Argeş cu consecinţa obligării acestei autorităţi să soluţioneze pe fond contestaţia administrativ fiscală.

În ce priveşte cheltuielile de judecată de la prima instanţă, faţă de soluţia care se va pronunţa în recurs şi ţinând seama de prevederile art.274 C.proc.civ. raportat la art. 276 C.proc.civ., Curtea a considerat că, în acest stadiu procesual nu se impun a fi acordate.

Ca atare, în temeiul art.312 Cod procedură civilă raportat la art.218 Cod procedură fiscală, Curtea a admis recursurile, a modificat sentinţa, în sensul că a admis în parte cererea şi a anulat decizia nr.***/12.12.2011 a D.G.F.P. Argeş, în sensul că a obligat această autoritate să soluţioneze pe fond contestaţia administrativ fiscală.

Pentru aceste motive, au fost admise recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiovaîn nume propriu, precum şi în numele şi pentru Autoritatea Naţională A Vămilor împotriva sentinţei nr.2462/10 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă - Complet specializat contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr.109/109/2012, intimată fiind reclamanta S.C. E.I. 97 S.R.L. A fost modificată sentinţa în sensul că a fost admisă în parte cererea, a fost anulată decizia nr.***/12.12.2011 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Argeş şi a fost obligă această autoritate să soluţioneze pe fond contestaţia administrativ fiscală.

5. Suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule pentru o perioadă de 90 de zile în cazul accidentului de circulaţie din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane şi instanţa de judecată sau procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.

Art. 95 şi 96 din OUG nr. 195/2002 R.Art. 103 alin. 1 lit. c) din OUG nr. 195/2002/R.

Art. 103 alin. 11 lit. din OUG nr. 195/2002/R.

Prin actul contestat în speţă, Şeful Serviciului Rutier din cadrul IPJ Vâlcea a dispus suspendarea dreptului recurentului - reclamant de a conduce autovehicule pe o perioadă de 90 de zile, începând cu data de 06.04.2012, în temeiul art. 103 alin. 1 lit. c) din OUG nr. 195/2002/R.

De asemenea, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, potrivit art. 103 alin. 11, măsura se dispune de către şeful poliţiei rutiere pe raza căreia a fost săvârşită fapta.

107

În speţă este realizată a doua ipoteză a legii pentru care se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce, anume ipoteza accidentului de circulaţie din care a rezultat vătămarea corporală a unei persoane, iar procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale.

Prin urmare, fapta pentru care a fost cercetat recurentul - reclamant nu a fost una relativă la săvârşirea unei abateri rutiere care a întrunit elementele constitutive ale unei infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice, dar faţă de care procurorul a dat soluţia neînceperii urmăririi penale, ci o altă faptă, anume una împotriva unor valori ocrotite de Codul penal, iar nu de OUG nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Astfel, neînceperea urmăririi penale s-a dat pentru infracţiunea de vătămarea corporală a unei persoane.

În această situaţie lege nu impune ca, pentru a se putea dispune suspendarea dreptului de a conduce autovehicule, poliţistul rutier să întocmească un proces verbal de contravenţie în care să constate, printre alte menţiuni impuse de OUG nr. 195/2002, de Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 şi de OG nr. 2/2001, fapta săvârşită ce constituie contravenţie rutieră şi să aplice o amendă contravenţională principală.

Este adevărat că suspendarea dreptului de a conduce este o sancţiune contravenţională complementară, care se aplică prin acelaşi proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului, potrivit art. 96 din OUG nr. 195/2002, însă doar atunci când este săvârşită o contravenţie prevăzută de OUG nr. 195/2002, potrivit art. 95 alin. 1.

Măsura de suspendare dispusă în temeiul art. 103 este stabilită de lege ca o măsură distinctă de măsura dispusă de poliţistul rutier care constată contravenţia la regimul circulaţiei pe drumurile publice.

Pentru aceleaşi raţiuni nu sunt incidente nici dispoz. art. 30 alin. 2 din OG nr. 2/2001 conform cărora „În cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de către procuror sau de către instanţă că ea ar putea constitui contravenţie, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţia, ordonanţa sau, după caz, de pe hotărârea judecătorească, se trimite de îndată organului în drept să constate contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun conform legii”.

Astfel, în speţă nu fapta de neacordare a priorităţii de trecere a fost urmărită ca infracţiune şi nu faţă de aceasta a

108

fost dată soluţia de neîncepere a urmăririi penale. Ca atare, pentru a se dispune suspendarea dreptului recurentului de a conduce nu trebuia să fie încheiat proces verbal de contravenţie prin care să fie aplicată o sancţiune principală faţă de abaterea de neacordare prioritate săvârşită de acesta.

(Decizia nr. 2000/R-CONT/05 Iunie 2013)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 03.04.2012, reclamantul G. A. a solicitat anularea adresei nr.***/26.03.2012 emisă de Serviciul Rutier Vâlcea (SPR) din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Vâlcea (IPJ Vâlcea), prin care s-a dispus suspendarea exercitării dreptului său de a conducere autovehicule pe drumurile publice pe o perioadă de 90 de zile.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că măsura a fost dispusă fără a se reţine în sarcina sa săvârşirea vreunei abateri în legătură cu neacordarea priorităţii de trecere pentru pietonul M. D. care, angajându-se în traversarea străzii fără a se asigura, a provocat accidentarea sa de către autoturismul condus de reclamant.

Prin sentinţa nr.3535/09.10.2012 Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a respins cererea reclamantului, reţinând următoarele:

La data de 20.12.2011, în timp ce conducea autoturismul marca Toyota Avensis, proprietate personală, cu nr. de înmatriculare nr. ***, pe raza Municipiului Rm.Vâlcea, reclamantul G.A., a lovit cu oglinda retrovizoare stânga pe numitul D.M., care se angajase în traversarea străzii M. din Rm.Vâlcea, pe trecerea de pietoni, fiind diagnosticat cu „fractură fără deplasare maleolă tibială dreapta, contuzie cot stâng”, motiv pentru care, reclamantului i s-a întocmit dosar penal pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal.

IPJ Vâlcea a reţinut permisul de conducere al reclamantului în baza art. 111 alin. 4 din OUG nr. 195/2002.

Prin rezoluţia procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 1/P/2012 din 16.03.2012, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de G.A., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal, deoarece părţile s-au împăcat, împăcarea înlăturând răspunderea penală potrivit art. 132 Cod procedură penală.

În baza acestei rezoluţii Serviciul Rutier din cadrul IPJ Vâlcea, a întocmit referatul de suspendare a dreptului reclamantului de a conduce autovehicule pe drumurile publice pe o

109

perioadă de 90 de zile, aprobat de şeful poliţiei rutiere, în conformitate cu prevederile dispoziţiilor art. 103 alin. 1 lit. c din OUG nr. 195/2002.

Potrivit textului legal respectiv „Suspendare exercitării dreptului de a conduce autovehicule se dispune …pentru o perioadă de 90 de zile, când fapta conducătorului de autovehicul sau tramvai a fost urmărită ca infracţiune la regimul circulaţiei pe drumurile publice, precum şi în cazul accidentului de circulaţie din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane şi instanţa de judecată sau procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, dacă pentru regula de circulaţie încălcată, prezenta ordonanţă de urgenţă prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce”, iar, potrivit alin. 11 din acelaşi articol, în situaţia „prevăzută la alin. 1 lit. c suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule sau tramvaie se dispune de către şeful poliţiei rutiere pe raza căreia a fost săvârşită fapta”.

Rezultă că decizia şefului poliţiei rutiere din cadrul IPJ Vâlcea nr. ***/26.03.2012 este temeinică şi legală, neexistând nici un motiv de anulare a acesteia.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului în sensul că decizia contestată a fost emisă fără să existe probe din care să rezulte încălcarea de către acesta a prevederilor OUG nr. 195/2002 sau a regulamentului de aplicare a OUG nr. 195/2002, în sensul că nu ar fi acordat prioritate pietonului D.M., deoarece organele de poliţie rutieră au efectuat cercetare la faţa locului şi au întocmit dosarul penal nr. 1/P/2012 privind pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal, aspect reţinut şi prin rezoluţia procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 1/P/2012 din 16.03.201. În această situaţie nu se mai întocmeşte proces verbal de contravenţie aşa cum se procedează la săvârşirea contravenţiei privind nerespectarea dispoziţiilor circulaţiei pe drumurile publice.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând următoarele:

În data de 20.12.2011, pietonul D.M. a traversat strada, fără a se asigura, fiind lovit de autovehiculul condus de reclamant în municipiul Rm.Vâlcea.

În urma cercetărilor penale efectuate faţă de reclamant a fost pronunţată soluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru fapta de vătămare corporală din culpă prevăzută de art.184 alin.1 şi 3 Cod penal, în temeiul art.228 alin.4 Cod procedură penală raportat la art.10 lit.h) Cod procedură penală, luându-se act de împăcarea părţilor.

110

În ciuda soluţiei de mai sus Serviciul Poliţie Rutieră din cadrul Poliţiei Vâlcea a comunicat reclamantului că nu are dreptul să conducă autovehicule pe drumurile publice pentru o perioadă de 90 de zile, din cauza încălcării dispoziţiilor art.103 lit.c) din OUG nr.195/2002 în data de 20.12.2011.

Măsura luată de SPR – IPJ Vâlcea şi sentinţa primei instanţe sunt nelegale, întrucât nu poate fi aplicată o sancţiune complementară sau accesorie fără ca să fie aplicată şi o sancţiune principală.

Astfel, în privinţa reclamantului, după ce s-a constatat că nu poate fi antrenată răspunderea penală a acestuia pentru evenimentul rutier din data de 20.12.2011 şi consecinţele acestuia, nu se putea lua măsura complementară a suspendării dreptului de conducere pentru 90 de zile fără ca în prealabil să se constate printr-un proces-verbal contravenţional că a săvârşit o contravenţie la regimul circulaţiei rutiere şi fără a-i fi fost aplicată o sancţiune contravenţională principală.

Practic, în aplicarea art.95, 96 şi 109 din OUG nr.195/2002, respectiv în aplicarea art.15 şi 16 din OG nr.2/2001 şi a art.180 din Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002, pentru a putea dispune suspendarea dreptului de a conduce, SPR trebuia să încheie mai înainte un proces-verbal prin care să constate contravenţia săvârşită, cu descrierea faptei şi indicarea actului normativ, şi prin care să aplice sancţiunea contravenţională principală a amenzii sau avertismentului, precum şi sancţiunea complementară sau măsura tehnico-administrativă dispusă.

În speţă, nu rezultă că a fost încheiat un astfel de proces-verbal care să constate săvârşirea unei abateri şi prin care să fie aplicată o sancţiune contravenţională principală.

Reclamantul a mai arătat că procesul verbal de cercetare la faţa locului la care face referire tribunalul în sentinţa recurată nu reprezintă un act de constatare a unei contravenţii. În plus, prin acesta nu s-a stabilit o sancţiune contravenţională împotriva sa, în calitate de conducător auto.

Au mai fost invocate dispoziţiile art.30 alin.2 din OG nr.2/2001 potrivit cărora, în cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de către procuror sau instanţă că ea ar fi constituit contravenţie, actul de sesizare sau de constatare a faptei împreună cu soluţia organului judiciar se trimit deîndată organelor în drept să constate contravenţia pentru a lua măsurile ce se impun. Or, în speţă, SPR nu a fost sesizat în sensul aplicării unei sancţiuni contravenţionale pentru că fapta reclamantului din data de 20.11.2012 ar fi constituit o contravenţie.

În final, s-a mai arătat că în prezent aplicarea unei sancţiuni contravenţionale pare a fi prescrisă în raport de

111

dispoziţiile art.13 alin.1 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul nu este fondat.

Prin actul contestat în speţă Şeful Serviciului Rutier din cadrul IPJ Vâlcea a dispus suspendarea dreptului recurentului - reclamant de a conduce autovehicule pe o perioadă de 90 de zile, începând cu data de 06.04.2012, în temeiul art. 103 alin. 1 lit. c) din OUG nr. 195/2002/R.

Potrivit textului legal care a stat la bază măsurii de mai sus, citat şi în sentinţa recurată, „suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule se dispune … pentru o perioadă de 90 de zile când fapta conducătorului de autovehicul sau tramvai a fost urmărită ca infracţiune la regimul circulaţiei pe drumurile publice, precum şi în cazul accidentului de circulaţie din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane şi instanţa de judecată sau procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, dacă pentru regula de circulaţie încălcată prezenta ordonanţă de urgenţă prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce”.

De asemenea, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, potrivit art. 103 alin. 11, măsura se dispune de către şeful poliţiei rutiere pe raza căreia a fost săvârşită fapta.

În speţă este realizată a doua ipoteză a legii pentru care se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce, anume ipoteza accidentului de circulaţie din care a rezultat vătămarea corporală a unei persoane, iar procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale.

Prin urmare, fapta pentru care a fost cercetat recurentul - reclamant nu a fost una relativă la săvârşirea unei abateri rutiere care a întrunit elementele constitutive ale unei infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice, dar faţă de care procurorul a dat soluţia neînceperii urmăririi penale, ci o altă faptă, anume una împotriva unor valori ocrotite de Codul penal, iar nu de OUG nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Astfel, neînceperea urmăririi penale s-a dat pentru infracţiunea de vătămarea corporală a unei persoane.

În această situaţie lege nu impune ca, pentru a se putea dispune suspendarea dreptului de a conduce autovehicule, poliţistul rutier să întocmească un proces verbal de contravenţie în care să constate, printre alte menţiuni impuse de OUG nr. 195/2002, de Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 şi de OG nr. 2/2001, fapta săvârşită ce constituie contravenţie rutieră şi să aplice o amendă contravenţională principală.

112

Este adevărat că suspendarea dreptului de a conduce este o sancţiune contravenţională complementară, care se aplică prin acelaşi proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului, potrivit art. 96 din OUG nr. 195/2002, însă doar atunci când este săvârşită o contravenţie prevăzută de OUG nr. 195/2002, potrivit art. 95 alin. 1.

În speţă, deşi fapta de vătămare corporală a fost săvârşită de recurentul - reclamant prin încălcarea unei reguli de circulaţie (neacordarea de prioritate unui pieton angajat în traversarea străzii pe marcaj pietonal, prin loc semnalizat corespunzător, după cum rezultă din Raportul de reţinere nr. ***/21.12.2011 întocmit de Poliţia Mun.Rm.Vâlcea – Biroul Rutier) pentru care OUG nr. 195/2002 prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce, art. 103 alin. 1 lit. c) sus citat stabileşte suspendarea exercitării dreptului de a conduce exclusiv în considerarea faptei de vătămare corporală pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, iar nu în considerarea abaterii în sine de neacordare a priorităţii care a dus la vătămarea corporală a pietonului.

Măsura de suspendare dispusă în temeiul art. 103 este stabilită de lege ca o măsură distinctă de măsura dispusă de poliţistul rutier care constată contravenţia la regimul circulaţiei pe drumurile publice.

Pentru aceleaşi raţiuni nu sunt incidente nici dispoz. art. 30 alin. 2 din OG nr. 2/2001 conform cărora „În cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de către procuror sau de către instanţă că ea ar putea constitui contravenţie, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţia, ordonanţa sau, după caz, de pe hotărârea judecătorească, se trimite de îndată organului în drept să constate contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun conform legii”.

Astfel, în speţă nu fapta de neacordare a priorităţii de trecere a fost urmărită ca infracţiune şi nu faţă de aceasta a fost dată soluţia de neîncepere a urmăririi penale. Ca atare, pentru a se dispune suspendarea dreptului recurentului de a conduce nu trebuia să fie încheiat proces verbal de contravenţie prin care să fie aplicată o sancţiune principală faţă de abaterea de neacordare prioritate săvârşită de acesta.

Pentru cele expuse, concluzionând în sensul că măsura dispusă faţă de recurentul - reclamant a fost legal luată, în situaţia în care sunt întrunite cerinţele art. 103 alin. 1 lit. c) teza a II-a din OUG nr. 195/2002, Curtea – în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ. – va respinge recursul ca nefondat.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.A. împotriva sentinţei civile nr.

113

3535 din data de 9 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă în dosarul nr. 2318/90/2012, intimat fiind pârâtul Serviciul Rutier din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Vâlcea.

6. Verificarea de către autoritatea contractantă a îndeplinirii de către ofertanţi/candidaţi a cerinţelor stabilite prin criteriile de calificare şi selecţie sau pentru demonstrarea conformităţii ofertei cu cerinţele solicitate.

Art. 201 alin. 1 din OUG nr. 34/2006Art.36 alin. 1 lit. b) din HG nr. 925/2006

În temeiul art. 201 alin. 1 din OUG nr. 34/2006, autoritatea contractantă are dreptul, pe parcursul aplicării procedurii de atribuire, de a solicita clarificări şi, după caz, completări ale documentelor prezentate de ofertanţi/candidaţi pentru demonstrarea îndeplinirii cerinţelor stabilite prin criteriile de calificare şi selecţie sau pentru demonstrarea conformităţii ofertei cu cerinţele solicitate.

Ca atare, şi reclamanta din speţă a avut acest drept şi l-a exercitat prin adresa nr. ***/25.01.2013, prin care a cerut pârâtei să dovedească îndeplinirea cerinţei semnăturii electronice extinse în privinţa documentelor de la capitolul III.2 din documentaţia de atribuire – cerinţe care vizează criteriile de calificare şi selecţie – precum şi în privinţa altor documente care însoţesc oferta.

În condiţiile în care pârâta nu a dovedit că documentele referitoare la cerinţele de calificare au fost transmise purtând semnătura electronică extinsă, în mod corect a aplicat reclamanta dispoziţiile art.36 alin. 1 lit. b) din HG nr. 925/2006 şi a considerat oferta inacceptabilă.

(Decizia nr. 2224/R-CONT/19 Iunie 2013)

Prin cererea înregistrată la această instanţă la data de 09.05.2013, reclamanta SC A.C. 2000 SA a solicitat anularea deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nr.1479/C6/1181; 1193/26.04.2013 şi, rejudecând cauza, instanţa să dispună respingerea contestaţiei formulate de SC ERG T. SA.

În motivarea plângerii reclamanta a arătat că decizia CNSC cuprinde motive străine de natura pricinii, în sensul că motivarea este superficială şi conţine considerente care nu au legătură cu cauza, este lipsită de temei legal şi a fost dată cu

114

aplicarea greşită a legii, respectiv au fost interpretate greşit dispoziţiile art.79 alin.1 din HG nr.925/2006.

Astfel, în mod greşit CNSC a reţinut că autoritatea contractantă ar fi impus condiţia ca documentele ofertei să fie semnate cu semnătură electronică, iar nu semnătură electronică extinsă. În realitate, autoritatea contractantă a solicitat această din urmă semnătură electronică, pe care pârâta SC ERG T. SA nu a depus-o. Condiţia a fost impusă în fişa de date a achiziţiei în Secţiunea IV.4.3 - Modul de prezentare a ofertei, unde au fost invocate dispoziţiile art.4 alin.4 din Legea nr.455/2001 privind semnătura electronică.

Autoritatea contractantă a emis o solicitare de clarificări, iar pârâta a comunicat că nu poate face dovada semnării ofertei sale cu semnătură electronică extinsă, ci doar cu semnătură electronică. În mod greşit a reţinut CNSC că adresa nr.35/25.01.2013 nu ar fi avut natura unei solicitări de clarificare şi că în privinţa răspunsului pârâtei nu ar fi incidente dispoziţiile art.79 alin.1 din HG nr.925/2006. Dimpotrivă, aşa cum s-a menţionat şi în preambulul adresei nr.35/25.01.2013 temeiul legal al întrebării formulate de comisia de evaluare l-a constituit art.35 şi art.11 alin.3 din HG nr.925/2006. Consiliul şi-a depăşit limitele învestirii atunci când a pus în discuţie actul administrativ reprezentat de adresa nr.35/2013. În condiţiile în care pârâta nu a răspuns solicitării de clarificări în sensul de a dovedi respectarea instrucţiunilor de prezentare a ofertei în raport cu înscrisurile prezentate până la momentul împlinirii termenului limită de depunere a ofertelor, art.79 alin.1 din HG nr.925/2006 devine direct aplicabil.

Pe fond, reclamanta a arătat că depunerea ofertei nesemnată potrivit dispoziţiilor autorităţii contractante echivalează cu nedepunerea acesteia, având în vedere dispoziţiile art.3 lit.q) din OUG nr. 34/2006.

Semnătura electronică extinsă poate fi emisă numai de un furnizor de certificare autorizat, între care nu se regăseşte şi operatorul sistemului SEAP, care emite numai un certificat digital utilizabil pentru identificarea titularului contului în aplicaţia respectivă.

Niciun document prezentat de pârâtă nu a fost semnat cu o semnătură electronică extinsă, motiv pentru care, prin raportare la dispoziţiile art.61 alin.1 din OUG nr.34/2006, art.17 alin.3 şi art.19 alin.2 din HG nr.1660/2006, Comisia de evaluare a solicitat explicaţii/justificări din partea ofertantului, materializate în adresa nr.35/25.01.2013, prin care s-a solicitat explicarea motivelor care au condus la prezentarea ofertei în formă nesemnată cu semnătură electronică aşa cum a fost solicitată prin documentaţia de atribuire. Prin răspunsul dat, pârâta-ofertant a

115

recunoscut omisiunea de a aplica semnătura electronică extinsă, invocând instalarea defectuoasă pe calculatorul de pe care se face încărcarea ofertelor pe SEAP a noului certificat digital DIGISIGN cu semnătura electronică a reprezentantului său legal. Drept consecinţă, semnătura generată de etoken a fost una eronată.

Autoritatea contractantă, în aplicarea art.201 alin.2 din OUG nr.34/2006, nu are dreptul ca prin clarificările/completările solicitate să determine apariţia unui avantaj evident în favoarea unui ofertant/candidat, în condiţiile în care, în cadrul procedurii de atribuire au existat ofertanţi care s-au conformat prevederilor documentaţiei de atribuire.

Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea plângerii ca nefondată pentru următoarele motive. Autoritatea contractantă a făcut confuzie între semnătura electronică şi semnătura electronică extinsă în sensul considerării acestora ca noţiuni identice. Oferta pârâtei a fost semnată în baza certificatului de acces în sistemul SEAP emis de Centrul Naţional de Management pentru Societatea Informaţională, unicul operator al sistemului SEAP. Toate documentele ofertei, atunci când sunt deschise într-un program specializat de citire, prezintă un certificat digital care conţine şi componenta „Semnare document”, titularul semnăturii fiind pârâta. Prin urmare, toate documentele ofertei au fost semnate cu o semnătură electronică, cu o forţă probantă superioară unei semnături electronice simple, deoarece semnătura este legată în mod unic de semnatar, asigură identificarea semnatarului, este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar, este legată de datele în format electronic, semnătura se bazează pe un certificat calificat valabil în momentul semnării şi a fost generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat.

Autoritatea contractantă a încălcat propriile prevederi din documentaţia de atribuire în condiţiile în care, în cuprinsul acesteia, la pag.7/10 pct.IV.4.3 Modul de prezentare a ofertei, se referă doar la semnarea cu semnătură electronică. De asemenea, autoritatea contractantă nu a prevăzut în documentaţia de atribuire faptul că va sancţiona cu excluderea din procedură ofertele nesemnate cu semnătura electronică extinsă, care ar fi obligatorie. Referirea la art.4 alin.4 din Legea nr.455/2001 referitor la semnătura electronică extinsă nu este reală, întrucât textul legal respectiv nu face menţiune despre procedurile de achiziţie publică şi despre obligativitatea semnăturii electronice extinse în materia achiziţiilor publice.

Autoritatea contractantă a manifestat o atitudine ostilă faţă de oferta pârâtei chiar şi în faţa CNSC şi, deşi a pretins că oferta pârâtei a fost inacceptabilă şi neconformă, nu a luat nicio măsură concretă în dosarul de achiziţie publică şi nu a emis niciun

116

proces verbal de constatare a caracterului neconform şi inacceptabil al ofertei.

Art.61 alin.3 din OUG nr.34/2006 şi art.17 alin.3 şi art.19 alin.2 din HG nr.1660/2006, invocate de autoritatea contractantă, nu fac referire la semnătura electronică extinsă.

Examinând decizia CNSC prin prisma motivelor invocate în plângere, în raport de dispoziţiile art. 281 şi 285 din OUG nr.34/2006, Curtea constată că plângerea este fondată.

I. Prin decizia contestată în speţă, CNSC a admis contestaţia formulată de SC ET SA şi a anulat raportul procedurii de distribuire şi actele subsecvente acestuia, dispunând continuarea procedurii cu reevaluarea ofertelor operatorilor economici implicaţi în procedură, în considerarea aspectelor reţinute în motivare.

În motivare CNSC a reţinut că autoritatea contractantă SC AC 2000 SA a iniţiat procedura de atribuire prin cerere de oferte on - line a contractului de achiziţie publică de lucrări având ca obiect „CL 2-Extinderea tratării nămolului în Staţia de Epurare Piteşti”.

La Procedură au participat doi ofertanţi, anume Asocierea SC ET SA – SP GMBH şi Asocierea SC RS SRL – SC VI SA.

Oferta Asocierii SC ET SA – SP GMBH a fost declarată inacceptabilă şi neconformă în baza art.36 alin.1 lit.b şi art.79 alin.1 din HG nr.925/2006, deoarece prin răspunsul la solicitarea de clarificări aceasta a confirmat că documentele încărcate în SEAP la data depunerii ofertelor nu au fost semnate cu semnătură electronică extinsă.

Oferta Asocierii SC RS SRL – SC VI SA a fost declarată de asemenea inacceptabilă şi neconformă.

Ca atare, procedura de atribuire a fost anulată în temeiul art.209 alin. 1 lit. a din OG nr.34/2006.

Asocierea SC RS SRL – SC VI SA a formulat contestaţie la CNSC dar a renunţat la soluţionarea acesteia.

Asocierea SC ET SA – SP GMBH a formulat contestaţie la CNSC solicitând anularea deciziei/raportului de evaluare finală şi a hotărârii de anulare a procedurii de atribuire, cu toate actele subsecvente, cu obligarea autorităţii contractante să reevalueze oferta contestatoarei.

Contestatoarea a susţinut că: rezultatul procedurii nu i-a fost comunicat legal în sensul că acesta nu a specificat motivul pentru care oferta contestatoarei a fost respinsă; comunicarea conţine o serie de inexactităţi şi citări din texte de lege inaplicabile sau general valabile; în mod greşit a respins autoritatea contractantă oferta contestatoarei considerând că aceasta nu a fost semnată în condiţiile în care documentele au fost depuse conform

117

fişei de date a achiziţiei fiind însuşite ca atare de comisia de evaluare fără observaţii.

Contestatoarea a mai susţinut că toate documentele ofertei au fost semnate cu semnătură electronică de către SC ET SA, subiect distinct de drept, împuternicită în acest sens de către asociaţie. De asemenea, documentele ofertei au fost depuse şi pe suport de hârtie.

Contestatoarea a arătat că oferta sa nu contravine niciunei prevederi a documentaţiei de atribuire şi că de altfel nici autoritatea contractantă nu a indicat care anume dispoziţie a fost încălcată. Practic autoritatea contractantă încearcă să introducă ilegal un nou criteriu de calificare, administrativ, formal şi neimportant.

S-a mai arătat că autoritatea contractantă avea posibilitatea să solicite o declaraţie pe propria răspundere în cazul în care avea dubii cu privire la valabilitatea semnăturii.

CNSC, soluţionând contestaţia în sensul admiterii ei, a constatat că motivul pentru care oferta depusă de Asocierea SC ET SA – SP GMBH a fost respinsă este faptul că aceasta, prin răspunsul la clarificările solicitate de autoritatea contractantă, a confirmat că documentele încărcate în SEAP la data depunerii ofertelor 14.01.2013, ora 15, nu au fost semnate cu semnătura electronică extinsă.

CNSC a reţinut că în documentaţia de atribuire s-a prevăzut transmiterea documentelor prin mijloace electronice semnate cu semnătură electronică conform art.4 alin.4 din Legea nr.455/2001, privind semnătura electronică. De asemenea, în documentaţia de atribuire au fost invocate şi expuse dispoz. art.17 din Normele de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică prin mijloace electronice din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, aprobate prin HG nr.1660/2006, art.61 alin.3 din OUG nr.34/2006, art.4 pct.3 şi 4 din Legea nr.455/2001, din care rezultă că s-a solicitat depunerea ofertei numai în format electronic, iar documentele ofertei să fie semnate cu semnătura electronică şi nu cu semnătură electronică extinsă.

Relevând că pentru a avea acces la procedura de achiziţie din speţă derulată prin SEAP, asocierea contestatoare a deţinut un certificat digital valabil, care este de natură să confirm identitatea operatorului economici atestă legătura dintre datele de verificare („confirmă semnarea cu semnătură electronică a documentelor depuse în sistemul SEAP, concomitent ci identificarea persoanei deponente/semnatare”), şi că pentru propunerea financiară – ca element al ofertei – nu i se poate ataşa din punct de vedere tehnic semnătura electronică extinsă, CNSC a considerat că temeiul legal al soluţiei de respingere a ofertei - art.

118

36 alin. 1 lit. b) rap. la art. 11 alin. 4-5 din HG nr. 925/2006 – este unul eronat, „pretinsul viciu de semnare a actelor putând fi cel mult un eventual element din categoria clarificărilor/completărilor documentelor prezentate de ofertanţi/candidaţi pentru demonstrarea îndeplinirii cerinţelor stabilite prin criteriile de calificare (situaţia personală a ofertantului şi/sau capacitatea de exercitare a activităţii profesionale – înregistrarea valabilă în SEAP)”.

În ce priveşte adresa nr. 35/25.01.2013, CNSC a reţinut că acesta nu are natura unei solicitări de clarificări, fiind un act formal câtă vreme neînsoţirea documentelor de semnătura electronică extinsă era evidentă.

În schimb, răspunsul asocierii contestatoare, care arată că din cauza „unei instalări defectuoase a noului certificat digital DIGISIGN cu semnătura electronică a reprezentantului legal (…) pe calculatorul de pe care se face încărcarea ofertelor pe SEAP, semnătura generată de etoken (…) a fost eronată” a fost însoţit de dovada că, la data încărcării pe SEAP a ofertei, contestatoarea avea certificatul digital valabil. Aceasta complineşte lipsa invocată de autoritatea contractantă.

În plus, neîndeplinirea cerinţei semnăturii electronice extinse – care este excesivă şi nu a fost evident impusă – nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 36 alin. 1 lit. b) şi art. 79 alin. 1 din HG nr. 925/2006.

II. Curtea a constatat să soluţia CNSC este greşită.În Fişa de data a achiziţiei s-a impus, la capitolul

referitor la Modul de prezentarea a ofertei, că documentelor care se transmit prin mijloace electronice le sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. 4 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, dispoziţii care definesc semnătura electronică extinsă.

De asemenea, s-a precizat că nu se acceptă oferte şi/sau documente de calificare nesemnate cu semnătura electronică extinsă validă.

Faptul că au fost invocate de către autoritatea contractantă şi alte texte de lege care nu se referă la semnătura electronică extinsă, ci doar la semnătura electronică, nu este de natură a considera că invocarea art. 4 alin. 4 din Legea nr. 455/2001 şi precizarea sus menţionată sunt fără efect şi că acestea nu implică nicio obligaţie pentru ofertanţi.

Cât priveşte faptul că asocierea contestatoare deţinea certificat digital valabil de înregistrare în SEAP, acordat la rândul său în baza unei cereri de înregistrare transmisă în formă electronică şi semnată cu semnătura electronică extinsă a solicitantului, nu poate permite concluzia că suplineşte condiţia semnăturii electronice extinse pentru ofertă şi/sau alte documente

119

care au ca destinatar autoritatea contractantă şi procedura concretă de achiziţie derulată de aceasta.

Astfel, cererea pentru obţinerea înregistrării în SEAP şi certificatul digital de înregistrare permit operatorului economic să aibă acces în sistemul SEAP, dar nu fac parte din ofertă sau din documentele care însoţesc oferta depusă pentru derularea unei anume proceduri de achiziţie.

Pe de altă parte, potrivit art. 63 raportat la art. 32 din HG nr. 925/2006 şi la art. 78 din OUG nr. 34/2006, asocierea pârâtă, în calitate de operator economic interesat, avea dreptul de a solicita clarificări privind documentaţia de atribuire sub aspectul semnăturii care trebuia să însoţească oferta/documentele depuse în SEAP, iar ulterior putea uza de căile de contestare la CNSC şi în justiţie pentru anularea actului şi/sau recunoaşterea dreptului pretins. Întrucât nu s-a procedat de această manieră, pârâta trebuia să respecte menţiunile din documentaţia de atribuie, iar CNC nu avea posibilitatea să cenzureze conţinutul fişei de date a achiziţiei în contestaţia de faţă şi să aprecieze că cerinţa semnăturii în discuţie este excesivă.

Răspunzând solicitării de clarificări, însăşi asocierea reclamantă a recunoscut că oferta sa nu îndeplinea cerinţa semnăturii electronice extinse, iar culpa pentru această situaţie nu îi este imputată autorităţii contractante.

În temeiul art. 201 alin. 1 din OUG nr. 34/2006, autoritatea contractantă are dreptul, pe parcursul aplicării procedurii de atribuire, de a solicita clarificări şi, după caz, completări ale documentelor prezentate de ofertanţi/candidaţi pentru demonstrarea îndeplinirii cerinţelor stabilite prin criteriile de calificare şi selecţie sau pentru demonstrarea conformităţii ofertei cu cerinţele solicitate.

Ca atare, şi reclamanta din speţă a avut acest drept şi l-a exercitat prin adresa nr. 35/25.01.2013, prin care a cerut pârâtei să dovedească îndeplinirea cerinţei semnăturii electronice extinse în privinţa documentelor de la capitolul III.2 din documentaţia de atribuire – cerinţe care vizează criteriile de calificare şi selecţie – precum şi în privinţa altor documente care însoţesc oferta.

În condiţiile în care pârâta nu a dovedit că documentele referitoare la cerinţele de calificare au fost transmise purtând semnătura electronică extinsă, în mod corect a aplicat reclamanta dispoziţiile art.36 alin. 1 lit. b) din HG nr. 925/2006 şi a considerat oferta inacceptabilă.

Cât priveşte faptul că reclamanta a invocat texte legale specifice etapei de evaluare a ofertelor, Curtea constată că procedura de achiziţie din speţă a fost derulată exclusiv prin mijloace electronice.

120

Astfel, potrivit art. 36 raportat la art. 19, 20 şi 21 din HG nr. 1660/200, operatorii economici introduc în SEAP, împreună cu oferta, şi informaţiile necesare demonstrării îndeplinirii criteriilor de calificare solicitate de către autoritatea contractantă, iar acesta din urmă, prin comisia de evaluare, verifică modul de îndeplinire a criteriilor de calificare de către fiecare ofertant şi analizează şi verifică propunerile tehnice depuse de ofertanţi. După finalizarea verificărilor respective, comisia de evaluare introduce în SEAP numele ofertanţilor ale căror oferte sunt admisibile, precum şi ale ofertanţilor ale căror oferte au fost declarate inacceptabile sau neconforme.

Prin urmare, nu se poate imputa reclamantei din speţă că, vizualizând ofertele depuse în sistemul SEAP, a constatat că nici oferta în sine, nici documentele care o însoţeau nu au fost semnate aşa cam s-a stabilit în documentaţia de atribuire.

Având în vedere specificul procedurii din speţă, acela de a fi derulată prin mijloace electronice, se constată că autoritatea contractantă avea posibilitatea de a dispune solicita clarificări sub aspectul semnăturii inclusiv cu privire la ofertă şi avea dreptul de a dispune respingerea ofertei ca neconformă în condiţiile art. 79 alin. 1 din HG nr. 925/2006 dacă nu a primit un răspuns concludent la solicitările sale.

Cât priveşte calificarea de către CNSC a adresei nr. 35/25.01.2013 ca un act formal, iar nu ca o solicitare de clarificări, Curtea constată că aspectul nu are vreo influenţă asupra legalităţii hotărârii de respingere a ofertei Asocierii SC ET SA – SP GMBH. Chiar dacă s-ar putea stabili că nesemnarea ofertei cu semnătura electronică extinsă era evidentă şi imposibil de complinit în urma unor solicitări, formularea unor astfel de solicitări nu vatămă asocierea respectivă şi nu infirmă legalitatea hotărârii ulterioare de respingere a ofertei.

Pentru cele expuse, concluzionând în sensul că semnătura electronică extinsă era obligatorie şi că oferta şi documentele Asocierii SC ET SA – SP GMBH nu au conţinut-o, respectiv că în mod legal şi întemeiat a dispus autoritatea contractantă respingerea ofertei respective ca inacceptabilă şi neconformă, Curtea va admite plângerea autorităţii contractante şi va modifica decizia CNSC nr. 1479/C6/1181;1193 din 26 aprilie 2013 în sensul respingerii contestaţiei formulată de Asocierea SC ET SA – SP GMBH.

Pentru aceste motive, Curtea a admis plângerea formulată de reclamanta S.C. AC 2000 S.A. împotriva deciziei nr. ***/C6/1181;1193 din 26 aprilie 2013 pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în contradictoriu cu pârâta S.C. ET S.A. şi a modificat decizia CNSC în sensul că a respins contestaţia formulată de Asocierea SC ET SA – SP GMBH.

121

COMERCIAL

7. Cerere de deschidere a procedurii insolvenţei. Calitate procesuală activă.

Art. 27 alin.5 din Legea nr.85/2006Art. 142 alin. 2 din Legea nr. 31/1990Art. 161 alin. 2 Cod procedură civilă

Potrivit art.12.pct.7 din Statutul societăţii şi art. 1432

alin.4 din Legea nr. 31/1990, în cazul în care consiliul de administraţie deleagă directorilor atribuţiile de conducere a societăţii în conformitate cu art. 143, puterea de a reprezenta societatea aparţine directorului general, însă, nu se poate reţine că a se include şi dreptul de solicita şi deschiderea procedurii de insolvenţă.

Cu privire la introducerea cererii pentru deschiderea procedurii de insolvenţă, prin art. 142 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, legiuitorul dispune cu caracter imperativ.

Nu s-a făcut dovada că noul consiliu de administraţie numit prin Hotărârea AGEA nr. 10 din 14.11.2012 format din M. M., B. D. F. şi V. Ş. a confirmat împuternicirea dată lui Ş. V. prin Hotărârea nr. 16 din 8 noiembrie 2012.

Curtea a constatat că reprezentantul SC A. Piteşti SA – Ş. V. nu a făcut dovada calităţii sale, fiind incidente în cauză disp. art. 161 alin. 2 C. pr. civ. în vigoare la data sesizării instanţei.

(Decizia nr. 1327/R-COM/10 Aprilie 2013)

Prin cererea formulată la data de 4.02.2013 S.C. A. S.A. Piteşti, prin administrator a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă.

În motivarea cererii debitoarea a arătat că din cauza situaţiei economice generale nu şi-a putut redresa activitatea, cu toate eforturile depuse în acest sens.

La dosar au fost depuse documentele prevăzute de art.28 alin.1 din L.85/2006.

Prin încheierea de şedinţă din data de 7 februarie 2013, s-a deschis procedura generală de insolvenţă a debitoarei S.C. A.

122

Piteşti S.A., a fost numit administrator judiciar Lichidări I.C. SPRL, cu atribuţiile prevăzute de art. 20 mai puţin lit.f), iar conducerea societăţii s-a dispus a fi efectuată de administratorul judiciar împreună cu debitoarea, în sensul că toate actele şi corespondenţa vor fi contrasemnate de administratorul judiciar.

S-a fixat termen pentru depunerea de către administratorul judiciar a raportului prevăzut de art.54 pct.1 până la 7.03.2013.

S-a dispus ca după deschiderea procedurii toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitoare să fie nule, cu excepţia celor prevăzute de art.49, iar după rămânerea irevocabilă a sentinţei de deschidere, toate actele şi corespondenţa emise de debitoare, administratorul judiciar sau lichidatorul să cuprindă în mod obligatoriu în limbile română, engleză şi franceză menţiunea „în insolvenţă”.

Totodată, s-a dat dispoziţie băncilor la care debitoarea are disponibil în cont să nu dispună de acestea fără un ordin al administratorului judiciar.

Prin aceeaşi încheiere s-a dispus ca sentinţa să fie comunicată instanţei judecătoreşti în a cărei jurisdicţie se află sediul debitoarea şi băncilor unde aceasta are conturi deschise.

S-a pus în vedere administratorului judiciar întocmirea unui buget previzionat, prevăzut de art.4 şi convocarea acţionarilor în vederea desemnării administratorului special, iar debitoarei să depună o listă a organelor de conducere statutare la momentul deschiderii procedurii.

S-a dispus în sarcina administratorului judiciar, conform art.61 din Legea nr.85/2006, notificarea deschiderii procedurii şi s-au fixat termenele prevăzute de art.62, respectiv:

- termenul de depunere a declaraţiilor de creanţă: 25.03.2013

- termenul de întocmire a tabelului preliminar, tabel ce se va publica în Buletinul procedurilor de insolvenţă: 15.04.2013

- termenul de întocmire a tabelului definitiv: 16.05.2013.- termenul de depunere a contestaţiilor – 5 zile de la

publicarea tabelului preliminar în Buletinul procedurilor de insolvenţă şi de soluţionare a acestora la02.05.2013.

S-a fixat prima adunare generală a creditorilor la data de 22.04.2013 şi depunerea raportului prevăzut de art.59 până la 1.03.2013.

În baza art.902 pct.16 Cod civil s-a dispus notarea deschiderii procedurii în cartea funciară, s-a fixat termenul de 10 zile de la primirea notificării, în care creditorii care se opun deschiderii procedurii pot formula opoziţie.

Judecătorul sindic a fixat totodată termen la data de 2.05.2013, pentru discutarea raportului prevăzut de art.54 din

123

Legea nr.85/2006.Din actele depuse la dosar, s-a reţinut că nu mai există

posibilitatea acoperirii datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile.

Judecătorul sindic a constatat îndeplinite prevederile art.27, 28 raportat la art.32 din Legea nr.85/2006.

Instanţa a reţinut că, deoarece debitoarea deţine active în patrimoniu şi şi-a manifestat intenţia de reorganizare, nu se impune ridicarea dreptului de a-şi administra activitatea, însă a numit un administrator judiciar, care împreună cu administratorul social să conducă activitatea, în sensul că toate actele şi corespondenţa vor fi contrasemnate de acesta.

În termen legal, împotriva încheierii a declarat recurs S.C.A. Piteşti S.A., prin consiliul de administraţie reprezentat de M.M., în calitate de preşedinte, B.D.F. şi V.Ş. membrii, prin care în temeiul art.304 pct.9 Cod procedură civilă a criticat sentinţa pentru nelegalitate.

În criticile formulate în recurs se arată că cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin.5 din Legea nr.85/2006, a fost introdusă de Ş. V., în calitate de administrator, deşi la data introducerii cererii - 4 februarie 2013, acesta nu mai avea calitatea de administrator al societăţii, întrucât fostul consiliu de administraţie reprezentat de Ş.V. şi N.C. fusese revocat.

Conform hotărârii AGA nr.10/14 noiembrie 2012, societatea este reprezentată de Consiliul de administraţie format din V. Ş., B.D., M.M.

Potrivit dispoziţiilor art.27 alin.3 din Legea nr.85/2006, cererile persoanelor juridice vor fi semnate de persoanele care potrivit actelor constitutive sau statutelor au calitatea de a le reprezenta.

Or, la data sesizării instanţei, Ş.V. nu mai avea calitatea de administrator al societăţii fiind revocat la data de 14 noiembrie 2012, drept pentru care cererea de deschidere a procedurii apare ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

Totodată, recurenta arată că, pentru introducerea cererii de deschidere a procedurii era necesară aprobarea AGA, conform Legii nr.31/1990 şi a statutului societăţii, conform art.18 din Capitolul VII al actului constitutiv, potrivit căruia fuziunea, divizarea, dizolvarea şi lichidarea se hotărăsc de adunarea generală a acţionarilor şi se realizează în modalităţile şi cu respectarea termenelor prevăzute de lege.

Prin urmare, cererea pentru deschiderea procedurii insolvenţei nu poate fi depusă de directorul societăţii sau alte persoane din conducerea societăţii sau consiliu de administraţie, decât cu aprobarea şi printr-o hotărâre a adunării generale a

124

acţionarilor, hotărâre care nu a fost depusă la dosar.Conform dispoziţiilor art.12 pct.5 lit. f) din actul

constitutiv, Consiliul de administraţie are competenţe de bază care nu pot fi delegate directorilor, precum introducerea cererii privind deschiderea procedurii de insolvenţă potrivit Legii nr.85/2006.

Actele de procedură îndeplinite de cel ce nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Administratorul revocat din funcţia de membru al consiliului de administraţie a încălcat prevederile legale şi ale actului constitutiv al societăţii şi a introdus cu rea-credinţă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei în condiţiile în care nici calitatea de director general nu-i conferea asemenea drepturi. Recurenta a solicitat şi suspendarea măsurilor dispuse prin hotărârea recurată până la soluţionarea recursului.

Cererea de deschidere a procedurii, în mod de sine stătător, este un instrument de deteriorare a imaginii societăţii, de natură să conducă la pierderea bonităţii acesteia, să cauzeze grave prejudicii societăţii, cu efecte asupra patrimoniului şi activităţii acesteia.

În consecinţă, se solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei şi totodată suspendarea măsurilor dispuse până la soluţionarea căii de atac.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenta a depus Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor S.C. A. Piteşti S.A. nr.10 din 14 noiembrie 2012.

La data de 21 februarie 2013, a declarat recurs Agenţia Domeniului Statului, prin reprezentant legal, prin care a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie în temeiul dispoziţiilor art.299-316 Cod procedură civilă.

S-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a lui Ş. V., având în vedere că la data de 14 noiembrie 2012, prin Hotărârea Adunării Generale nr.10, consiliul de administraţie compus din Ş. V. în calitate de preşedinte şi N. C., membru al Consiliului de administraţie a fost revocat.

Cererea prin care se solicită deschiderea procedurii insolvenţei, semnată de Ş. V. în calitate de preşedinte al Consiliului de administraţie, a fost introdusă ulterior acestei date, respectiv în 4 februarie 2013, dată când acesta nu mai avea calitatea de preşedinte al Consiliului de administraţie.

Din certificatul constatator nr.546997/23 noiembrie 2011, emis de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Argeş, rezultă că vechii membri ai Consiliului de administraţie nu sunt înregistraţi în Registrul Comerţului, fiind astfel încălcate dispoziţiile art.131 alin.4 din Legea nr.31/1990, privind societăţile comerciale care prevede că pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării

125

generale vor fi depuse în termen de 15 zile la Oficiul Registrului Comerţului spre a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial al României Partea a IV-a.

Se arată de asemenea că Ş. V. nu figura ca acţionar al S.C. A. Piteşti S.A.

Membrii Consiliului de administraţie, potrivit dispoziţiilor art.132 alin.4 din Legea nr.31/1990, nu pot ataca hotărârea adunării generale privind revocarea lor din funcţie.

Se invocă totodată, prin prisma dispoziţiilor art.27 alin.3 din Legea nr.85/2006, excepţia nulităţii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

Ş.V. nu a depus la dosar dovada calităţii de preşedinte al Consiliului de administraţie, astfel că potrivit art.43 alin.2, coroborat cu art.161 Cod procedură civilă, actele de procedură îndeplinite de cel ce nu face dovada calităţii de reprezentant legal sunt anulabile.

Recurenta invocă, de asemenea, în criticile formulate în recurs, dispoziţiile art.18 din Capitolul VII, ale actului constitutiv al S.C. A. Piteşti S.A., precum şi ale art.12 pct.5 lit.f) din acelaşi act constitutiv, în susţinerea criticii privind lipsa dovezii calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de deschidere a procedurii.

Se solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei şi pe fond respingerea cererii de deschidere a procedurii, întrucât cererea a fost formulată de o persoană fără calitate.

La data de 14 februarie 2013 a declarat recurs S.C. A. Piteşti S.A. prin Ş. V., prin care în temeiul art.304 pct.9 Cod procedură civilă, a criticat sentinţa pentru nelegalitate, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art.11 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006, potrivit cărora judecătorul sindic va desemna administratorul judiciar provizoriu sau lichidatorul judiciar provizoriu, solicitat de creditorul care a cerut deschiderea procedurii sau de către debitor, dacă cererea îi aparţine.

Recurenta arată că prin cererea de deschidere a procedurii şi-a arătat intenţia de reorganizare şi prin cerere scrisă a solicitat desemnarea în cauză în calitate de administrator judiciar provizoriu a Cabinetelor Asociate de Practicieni în Insolvenţă M.&I., alăturând cererii oferta administratorului judiciar propus, dovada de membru al UNIPIR şi dovezile de asigurare profesională.

Prin încheierea din 7 februarie 2013, instanţa a deschis procedura generală a debitoarei şi a desemnat administratorul judiciar pe S.C. Lichidări I. C. SPRL, fără să motiveze care este temeiul legal al hotărârii şi fără să arate dacă cererea a fost admisă.

Instanţa a ignorat complet cererea debitoarei privind desemnarea administratorului propus de aceasta.

126

A desemnat nelegal un administrator judiciar care nu a fost solicitat de debitoare şi nu a consemnat dacă numirea este provizorie. Numai în situaţia în care nu ar fi existat o propunere de desemnare a administratorului judiciar formulată de debitor, judecătorul sindic avea posibilitatea de a alege pe unul dintre practicienii care au depus oferte.

La data de 2 aprilie 2013, Agenţia Domeniului Statului a depus concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului formulat de SC A. Piteşti SA prin Consiliul de administraţie reprezentat de M.M. - preşedinte şi B.D.F. şi V. Ş. - membrii, împotriva sentinţei de deschidere a procedurii insolvenţei pronunţată în data de 07.02.2013 de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr.109/1259/2013.

Examinând recursul formulat de SC A. Piteşti SA, prin consiliul de administraţie reprezentat de M.M. – în calitate de preşedinte, B. D. F. şi V. Ş. – membri, prin prisma criticilor invocate cât şi sub toate aspectele conform art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Sub aspectul situaţiei de fapt se reţine că la data de 04.02.2013, SC A. Piteşti SA, prin administrator Ş.V. a formulat cerere de deschidere a procedurii generale de insolvenţă. Cererea a fost înregistrată sub nr.109/1259/2013 şi s-a fixat termen de judecată la 07.02.2013.

La data de 05.02.2013, pe rolul Tribunalului Specializat Argeş a fost înregistrat dosarul nr.122/1259/2013, având acelaşi obiect şi acelaşi debitor, pentru care a răspuns Ş.V. în calitate de director general. Prin repartizare aleatorie a fost fixat acelaşi termen de judecată – 07.02.2013.

Prin încheierea de şedinţă din 07.02.2013, având în vedere referatul întocmit de grefierul de şedinţă, potrivit căruia pe rolul instanţei se află dosarul nr.109/1259/2013, s-a dispus conexarea dosarului nr.122/1259/2013 la dosarul nr.109/1259/2013.

Prin încheierea din şedinţa Camerei de consiliu din 07.02.2013, judecătorul sindic a luat act că s-a dispus conexarea dosarului nr. 122/1259/2013 la dosarul nr.109/1259/2013.

Prin aceeaşi hotărâre, judecătorul sindic a deschis procedura generală de insolvenţă a debitoarei SC A. Piteşti SA, urmare cererii formulate prin director general Ş.V.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 20.03.2013, în dosarul nr.1017/46/2013, Curtea de Apel a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare provizorie a măsurilor dispuse prin încheierea de deschidere a procedurii generale de insolvenţă pronunţată la data de 07.02.2013, formulată de SC A. Piteşti SA.

127

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 05.04.2013 în dosarul nr.109/1259/2013/a1, Curtea de Apel a respins ca inadmisibile cererile de suspendare formulate de SC A. Piteşti SA – prin Consiliul de Administraţie reprezentat de M. M. – preşedinte, B. D. F – membru şi V. Ş. – membru.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, în materia procedurii de insolvenţă, suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti se face cu observarea dispoziţiilor art.8 alin.4 şi 5 din Legea nr.85/2006. Potrivit acestor prevederi legale, ce derogă de la dispoziţiile art.300 alin.2 şi 3 din Codul de procedură civilă, suspendarea hotărârii pronunţate de judecătorul sindic nu poate fi dispusă (indiferent de natura suspendării) decât în cele patru situaţii enumerate expres şi limitativ de text.

Admiterea cererii de suspendare în procedura insolvenţei se supune atât cerinţelor Codului de procedură civilă, sub aspectul urgenţei, prejudiciului, aparenţei de drept şi necesităţii achitării cauţiunii la care se referă art.403 alin.4 sau art.723 alin.2 din acest act normativ, cât şi celor din reglementarea specială.

Verificând cu prioritate excepţia de inadmisibilitate, în raport de art.8 alin.5 din Legea nr.85/2006, s-a impus concluzia incidenţei acestei excepţii pentru ambele cereri de suspendare.

Instanţa a reţinut că hotărârea a cărei executare se solicită a se înlătura este încheierea din 7 februarie 2013, hotărâre prin care judecătorul sindic a deschis procedura generală de insolvenţă a debitoarei SC A. Piteşti SA la cererea acesteia.

O astfel de încheiere nu se încadrează în nici una din situaţiile enumerate de art.8 alin.5 din Legea nr.85/2006, aşa încât s-a impus a se reţină că ambele cereri sunt inadmisibile, statuare faţă de care devine inutilă verificarea celorlalte condiţii, dat fiind caracterul cumulativ al acestora.

Prin hotărârea Adunării Generale Ordinară a Acţionarilor nr.1 din 8 decembrie 2009 a SC A. Piteşti SA, publicată în Monitorul Oficial al României Partea a IV-a, în baza prevederilor Legii nr.31/1990, în temeiul mandatului special nr.64859/19.10.2009 acordat de Agenţia Domeniilor Statului, reprezentantului său în AGA, s-a aprobat revocarea din calitatea de membri ai reprezentanţilor ADS în consiliul de administraţie şi numirea în consiliul de administraţie al SC A. SA a următoarelor persoane: Ş. V. în calitate de preşedinte, N. C. şi N. G. – membri.

Prin Hotărârea nr.16/08.11.2012, consiliul de Administraţie al SC A. Piteşti SA, în temeiul Legii nr.31/1990 şi în baza prevederilor art.12.5 alin.f din Statutul (Actul constitutiv actualizat) SC A. Piteşti SA, a hotărât introducerea cererii pentru deschiderea procedurii de insolvenţă a societăţii.

A fost împuternicit directorul general al societăţii – Ş. V. să redacteze şi să depună cererea pentru deschiderea procedurii

128

insolvenţei.Prin mandatul special nr. 64883/09.11.2012, emis de

Agenţia Domeniilor Statului, C.S. a fost împuternicit să participe la şedinţa Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor SC A. Piteşti SA din 09.11.2012 şi să aprobe revocarea Consiliului de administraţie al SC A. Piteşti SA format din S. V. – preşedinte şi N. C. – membru, şi să aprobe desemnarea membrilor Consiliului de Administraţie în următoarea componenţă: V. Ş. – preşedinte, B. D. F. şi M. M. – membri.

Cererea de deschidere a procedurii generale de insolvenţă pentru debitoarea SC A. Piteşti SA a fost semnată de Ş. V. în calitate de administrator.

Prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor SC A. Piteşti SA din 14 11 2012 s-a anulat Hotărârea AGOA SC A. Piteşti SA nr.9/12.11.2012, s-a aprobat revocarea consiliului de administraţie al SC A. Piteşti SA compus din Ş. V. – preşedinte, N. C. – membru.

S- aprobat desemnarea membrilor consiliului de administraţie al SC A. Piteşti SA în următoarea componenţă: V. Ş., B. D.-F. şi M. M. – membri.

Curtea urmează a supune controlului de legalitate calitatea de reprezentant legal al societăţii – excepţie invocată de fiecare dintre recurenţi.

Potrivit dispoziţiilor art.137 Cod procedură civilă în vigoare la data sesizării , „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii .”

Calitatea de reprezentant este stabilită potrivit Legii nr.31/1990, prin actul constitutiv sau hotărârea adunării generale şi .exprimată expres.

Potrivit dispoziţiilor art.27 alin.1 din Legea nr.85/2006, debitorul aflat în stare de insolvenţă, este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi spus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

Potrivit alineatului 3, cererile persoanelor juridice vor fi semnate de persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor au calitatea de le reprezenta.

În conformitate cu statutul societăţii din data de 28.02.2007, invocat în motivarea apărărilor sale de recurenta SC A. Piteşti SA, prin Ş. V., art.12.5 dispune: consiliul de administraţie are competenţa de a introduce cererea pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii nr.85/2006, competenţă care nu poate fi delegată directorilor.

Cum în cauză statutul societăţii constituie legea părţilor, Curtea reţine că Ş. V. nu are calitatea de persoană căreia legea îi dă atribuţii de formulare a cererii al SC A. Piteşti SA, întrucât prin

129

hotărârea nr.10 din 14.11.2012 Consiliul de administraţie al SC A. Piteşti SA, format din S. V. – preşedinte consiliul de administraţie şi N. C. – membru consiliul de administraţie, a fost revocat, dispoziţie cuprinsă şi în art. 142 alin. 2 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 1432 alin 1 din lege „Consiliu de Administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie. În lipsa unei în stipulaţii contare în actul constitutiv, consiliul de administraţie reprezintă societatea prin preşedintele său”

Aşadar, în cauză cererea de deschidere a procedurii insolvenţei SC A. Piteşti SA va fi putea formulată de preşedintele consiliului de administraţie .

Excepţia invocată de recurenta SC A. Piteşti SA – prin Ş.V., în sensul că mandatul preşedintelui Consiliului de administraţie M. M. se întemeiază pe o hotărâre care nu a fost menţionată la registrul comerţului şi ca atare acesta nu are calitatea de reprezentant legal al societăţii, este lipsită de relevanţă juridică şi, ca atare, nefondată.

Potrivit art.131 alin.4 din Legea nr.31/1990, pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la Oficiul Registrului Comerţului, spre a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a.

În mod specific şi pentru a asigura protecţia necesară terţilor care pot avea anumite drepturi şi interese legitime în legătură cu societatea ori cu acţionarii ei, art.131 alin.4 obligă societăţile comerciale pe acţiuni să depună spre menţionare la registrul comerţului şi să publice în Monitorul Oficial orice hotărâre AGA, sub o dublă sancţiune: civilă constând în inopozabilitatea faţă de terţi şi administrativă materializată prin posibilitatea aplicării unui amenzi contravenţionale în condiţiile Legii nr.26/1990.

Astfel, potrivit ultimelor menţiuni efectuate la Oficiul Registrului Comerţului, conform fişei de furnizare de informaţii nr.11827/06.03.2013 pentru SC A. în calitate de persoane împuternicite figurează G. A., M. G. şi A. C. în calitate de administratori şi SC Lichidări I.C. SPRL în calitate de administrator judiciar.

Prin rezoluţia directorului oficiului registrului comerţului nr. 6251/09.06.2010, pronunţată în dosarul nr. 21697/2010, s-a respins cererea nr. 21697 din 27.04.2010 de înregistrare în registrul comerţului a hotărârii nr. 1 din 8 12 2009 privind desemnarea consiliului de administraţie, format din Ş. V.- preşedinte, N. C. şi N. G. - membrii, având în vedere cazierul fiscal al lui Ş. V.

Or, în considerarea acestor argumente, ar însemna că oricum Ş. V. nu ar fi avut calitatea de persoană împuternicită să

130

formuleze cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă a S.C. A. SA.

Neîndeplinirea obligaţiei privind dubla publicitate nu poate conduce la lipsirea de efecte juridice a hotărârii AGA, faţă de acţionari sau administratori.

Raporturile dintre administrator şi societate sunt raporturi de mandat. Art.72 din Legea nr.31/1990 dispune: „Obligaţia şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat în cele special prevăzute în această lege.

Aceste raporturi sunt contractuale deoarece administratorul este desemnat prin contractul de societate sau hotărârea adunării generală a acţionarilor (pentru societatea pe acţiuni).

În raporturile de mandat, obligaţiile mandatarului sunt determinate de împuternicirea dată de mandant, care circumscrie acţiunea mandatarului.

Voinţa mandantului se manifestă nu numai prin numirea mandatarului, ci şi prin revocarea acestuia.

Întrucât calitatea de administrator are caracter intuitu personae, revocarea administratorului este o revocare ad mutum, revocarea poate interveni oricând şi independent de vreo cauză contractuală a administratorului.

În cazul societăţii pe acţiuni, administratorii sunt revocabili – art.1371 alin.4 din Legea nr.31/1990. Revocarea lor este de competenţa Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor – art.111 lit.b).

Administratorii nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie – art.132 alin.4 din Legea nr.31/190, chiar dacă revocarea este fără o justă cauză. Această dispoziţie legala subliniază dreptul necenzurabil al mandantului, pentru aspecte de netemeinicie, de a retrage împuternicirea dată.

Potrivit art.1371 din lege, în cazul în care revocarea este fără o justă cauză, administratorul este îndreptăţit la plata unor daune interese.

Hotărârea nr.16 din 8 noiembrie 2012, prin care consiliul de administraţie format din Ş. V. – preşedinte şi N. C. – membru, l-a împuternicit pe directorul general Ş. V. să redacteze şi să depună cererea pentru deschiderea procedurii insolvenţei SC A. Piteşti SA este lipsită de efecte juridice întrucât prin Hotărârea AGEA nr.10 din 14.11.2012 Consiliul de administraţie, în această compunere, a fost revocat.

Pe de altă parte se observă că cererea privind deschiderea procedurii de insolvenţă din 04.02.2013, a fost semnată de S. V., în calitate de administrator, fără să fie fost mandatat şi cu drept de semnătură prin hotărârea nr. 16/ 8.11

131

2012.Potrivit art. 1432 (1) ”Consiliul de administraţie

reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie. În lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, consiliul de administraţie reprezintă societatea prin preşedintele său.

(2) Prin actul constitutiv, preşedintele şi unul sau mai mulţi administratori pot fi împuterniciţi să reprezinte societatea, acţionând împreună sau separat. O astfel de clauză este opozabilă terţilor.

(3) Prin acordul lor unanim, administratorii care reprezintă societatea doar acţionând împreună pot împuternici pe unul dintre ei să încheie anumite operaţiuni sau tipuri de operaţiuni.

(4) În cazul în care consiliul de administraţie deleagă directorilor atribuţiile de conducere a societăţii în conformitate cu art. 143, puterea de a reprezenta societatea aparţine directorului general. Dispoziţiile alin. (2) - (4) se aplică directorilor în mod corespunzător. Consiliul de administraţie păstrează însă atribuţia de reprezentare a societăţii în raporturile cu directorii.

(5) Consiliul de administraţie înregistrează la registrul comerţului numele persoanelor împuternicite să reprezinte societatea, menţionând dacă ele acţionează împreună sau separat. Acestea depun la registrul comerţului specimene de semnătură.

Într-adevăr, potrivit art.12.pct.7 din Statutul societăţii şi art. 1432 alin.4 din Legea nr. 31/1990, în cazul în care consiliul de administraţie deleagă directorilor atribuţiile de conducere a societăţii în conformitate cu art. 143, puterea de a reprezenta societatea aparţine directorului general, însă, nu se poate reţine că a se include şi dreptul de solicita şi deschiderea procedurii de insolvenţă.

Cu privire la introducerea cererii pentru deschiderea procedurii de insolvenţă, prin art. 142 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, legiuitorul dispune cu caracter imperativ:

(2) Consiliul de administraţie are următoarele competenţe de bază, care nu pot fi delegate directorilor:

a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;

b) stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiar, precum şi aprobarea planificării financiare;

c) numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;

d) supravegherea activităţii directorilor;e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării

generale a acţionarilor şi implementarea hotărârilor acesteia;

132

f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Statutul societăţii, în art.12.5 lit.f) prevede „Consiliul de administraţie este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acţionarilor. Consiliul de administraţie are următoarele competenţe de bază care nu pot fi delegate directorilor:

a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare a societăţii;

b) stabilirea sistemului contabil şi de control financiar;c) numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea

remuneraţiei lor;d) supravegherea activităţii directorilor;e) pregătirea raportului anual organizarea AGEA şi

implementarea măsurilor acesteia;f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii

insolvenţei societăţii , potrivit Legii nr. 85/2006Totodată nu s-a făcut dovada că noul consiliu de

administraţie numit prin Hotărârea AGEA nr. 10 din 14.11.2012 format din M. M., B. D. F. şi V. Ş. a confirmat împuternicirea dată lui Ş. V. prin Hotărârea nr.16 din 8 noiembrie 2012.

Curtea, constată că reprezentantul SC A Piteşti SA – Ş. V. nu a făcut dovada calităţii sale, fiind incidente în cauză disp. art. 161 alin. 2 C.pr.civ. în vigoare la data sesizării instanţei.

Criticile formulate în recursul declarat de SC A. Piteşti SA – prin Ş.V. cu privire la modalitatea de desemnare a administratorului judiciar în raport de dispoziţiile art.11 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, nu vor mai fi analizate faţă de consecinţele pe care le impune admiterea excepţiei privind lipsa calităţii sale de reprezentant legal al societăţii.

Cu privire la recursul formulat de Agenţia Domeniilor Statului.

La termenul de judecată din data de 10.04.2013, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie excepţia de inadmisibilitate a recursului.

Efectele hotărârii judecătoreşti se produc, în temeiul principiului relativităţii, faţă de părţile din proces, prin urmare, numai persoanele care au avut calitatea de parte în primă instanţă pot să declare recurs.

Cadrul procesual nu poate fi mărit nici micşorat cu ocazia judecării recursului. Niciunei persoane din afara procedurii nu îi este îngrădit să se judece în recurs, fără să se fi judecat mai întâi în faţa instanţei de fond, în aceeaşi cauză.

133

Întrucât calitatea procesuală este o condiţie de admisibilitate a oricărei cereri, recursul va fi privit ca inadmisibil. Calitatea de acţionar majoritar al SC A. Piteşti SA, invocată de recurenta Agenţia Domeniilor Statului, în susţinerea calităţii sale procesuale active este nerelevantă şi nu poate substitui condiţia imperativă pentru admisibilitatea recursului aceea de a fi fost parte la judecata cauzei în fond.

În consecinţă, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul SC A. SA prin preşedintele Consiliului de Administraţie – M.M. împotriva încheierii din 7 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr.109/1259/2013, intimat fiind lichidatorul judiciar Lichidări I. C. SPRL şi a modificat încheierea din 7 februarie 2013, în sensul că a anulat cererea de deschidere a procedurii formulată de SC A. SA prin directorul general S. V.

A fost respins ca inadmisibil recursul declarat de Agenţia Domeniilor Statului şi a fost anulat recursul formulat de SC A. SA prin director general S. V. pentru lipsa calităţii de reprezentant.

8. Cerere de rectificare a tabelului definitiv al creanţelor debitoarei. Condiţiile de admitere a contestaţiei formulate şi modificare a tabelului definitiv.

Art.75 din Lega nr.85/2006

Din economia dispoziţiilor legale rezultă că drepturile creditorilor înscrise în tabelul preliminar în urma verificării realizate de practicianul în lichidare, nu pot fi modificate decât în urma formulării şi admiterii unei contestaţii. Nici tabelul definitiv nu poate fi modificat decât în condiţiile expres menţionate de lege, care nu cunoaşte instituţia „rectificării”.

Nu poate constitui temei al unei astfel de operaţiuni faptul că s-au făcut plăţi în condiţiile art.121 din Legea nr.85/2006, aceste plăţi urmând să fie avute în vedere cu ocazia distribuirii sumelor, astfel încât să fie respectate drepturile tuturor creditorilor pentru a nu se ajunge la situaţia în care un creditor să primească sume superioare dreptului ce i-a fost recunoscut.

Nici existenţa unei precizări din partea creditorului, determinată, aşa cum se susţine, de solicitarea instanţei în urma cererii administratorului judiciar, şi nici dificultatea unor operaţiuni de calcul a accesoriilor nu se pot constitui într-un temei de nesocotire a dispoziţiilor legale precitate,

134

cu consecinţe contrare acţiunii în valorificarea dreptului de vot.

Pentru toate aceste considerente se apreciază că, în cauză, sunt îndeplinite cerinţele art.75 din Lega nr.85/2006, în sensul că în tabelul definitiv de creanţe s-au făcut înscrieri ca rezultat al unei erori esenţiale, motiv pentru care se apreciază că se impunea admiterea contestaţiei formulate şi modificarea tabelului definitiv în sensul păstrării menţiunilor din tabelul preliminar în ceea ce o priveşte pe recurentă, menţiuni ce nu au făcut obiectul unei contestaţii.

(Decizia nr. 1538/R-COM/24 aprilie 2013)

Prin contestaţia formulată la 11 decembrie 2012, creditoarea Banca T. SA Cluj-Napoca – Sucursala Piteşti a solicitat rectificarea tabelului definitiv al creanţelor debitoarei SC F. D. SRL în sensul de a se menţiona suma de 1.108.058,11 lei, drept creanţă acceptată a creditoarei.

În motivare s-a arătat că la 7 octombrie 2010 contestatoarea a formulat declaraţie de creanţă pentru suma de 1.108.058,11 lei, creanţă garantată, şi a fost astfel înscrisă în tabelul preliminar nr.306/03.12.2010.

La 26 noiembrie 2012 a fost întocmit tabelul definitiv în care s-a înscris drept creanţă acceptată, garantată, suma de 829.975,41 lei, nesocotindu-se astfel dispoziţiile art.3 pct.17 din Legea nr.85/2006, prin aceea că, în absenţa unei contestaţii la tabelul preliminar, în tabelul definitiv s-a trecut o altă sumă decât cea de la data deschiderii procedurii. S-a săvârşit astfel o eroare esenţială, devenind incidente dispoziţiile art.75 alin.1 şi 2 din Legea nr.85/2006.

Prin sentinţa nr.68/2013 judecătorul sindic al Tribunalului Argeş a respins contestaţia reţinând că aceasta este neîntemeiată întrucât creditoare a fost înscrisă în tabelul definitiv cu suma menţionată de aceasta în cererea precizatoare, aşa cum de altfel se impune, dat fiind că s-a recuperat o parte importantă din creanţă.

Împotriva acestei sentinţe, în temeiul art.304 pct.9 Cod procedură civilă, a formulat recurs creditoarea susţinând în esenţă următoarele:

- potrivit art.3 pct.17 din Legea nr.85/2006, în tabelul definitiv de creanţe se înscriu creanţele de la data deschiderii procedurii, aşa cum au fost acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-au formulat contestaţii în conformitate cu disp.art.73 din acelaşi act normativ;

135

- această modificare de creanţă constituie o eroare esenţială, iar faptul că s-a recuperat o parte din sumă nu poate determina o altă concluzie, cu atât mai mult cu cât este posibil ca şi alţi creditori să recupereze pe parcursul procedurii parte din creanţe;

- instanţa s-a mărginit în a-şi însuşi punctul de vedere al administratorului judiciar cu un argument ce nu poate fi reţinut, întrucât precizarea la care se face referire a fost formulată la 1 an şi 6 luni după întocmirea tabelului definitiv şi ca urmare a dispoziţiei instanţei din 17 aprilie 2012.

Examinând criticile formulate se constată că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Administratorul judiciar a întocmit la 3 decembrie 2010 tabelul preliminar al creanţelor SC F.D. SRL în care Banca T. Cluj – Sucursala Piteşti a fost trecută cu creanţă declarată - 1.108.058,11 lei, creanţă acceptată şi garantată - 1.108.058,11 lei.

La 26 noiembrie 2012 s-a întocmit un tabel definitiv în care pentru aceeaşi creditoare s-a trecut creanţă declarată – 1.108.058,11 lei, creanţă acceptată şi garantată 828.975,41 lei, fără să se dovedească formularea şi admiterea unei contestaţii împotriva menţiunilor din tabelul preliminar.

S-a susţinut de către prima instanţă că temeiul acestei modificări în tabelul definitiv este reprezentat de cererea de precizare formulată de către creditoare şi depusă la 12 martie 2012 prin care aceasta menţiona că mai are împotriva debitoarei o creanţă garantă de 808.202,68 lei, sumă la care s-a ajuns ca urmare a valorificării unor bunuri imobile ce fuseseră constituite drept garanţie în favoarea acestei creditoare.

În condiţiile art.64 din Legea nr.85/2006, creditorii ce au pretenţii financiare anterioare deschiderii procedurii debitorului sunt obligaţi să depună o cerere de admitere a creanţei în termenul fixat prin sentinţă, cerere ce este supusă verificării în condiţiile art.66 şi următoarele din actul normativ precitat şi „(1) Ca rezultat al verificărilor făcute, administratorul judiciar/lichidatorul va întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând toate creanţele împotriva averii debitorului, precizând că sunt: chirografare, garantate, cu priorităţi, sub condiţie sau nescadente şi arătând pentru fiecare numele/denumirea creditorului, suma solicitată de creditor şi suma acceptată de administratorul judiciar” (art.72).

Persoanele la care se referă art.73 din lege, pot formula contestaţii împotriva drepturilor înscrise în tabelul preliminar, după soluţionarea cărora se întocmeşte tabelul definitiv (art.74), ce poate fi contestat numai pentru motivele menţionate în art.75.

De altfel, potrivit art.3 pct. 17 „prin tabel definitiv de creanţe se înţelege tabelul care cuprinde toate creanţele asupra

136

averii debitorului la data deschiderii procedurii, acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-au formulat contestaţii în conformitate cu prevederile art. 73, precum şi creanţele admise în urma soluţionării contestaţiilor. În acest tabel se arată suma solicitată, suma admisă şi rangul de prioritate a creanţei”.

Din economia acestor dispoziţii legale rezultă că drepturile creditorilor înscrise în tabelul preliminar în urma verificării realizate de practicianul în lichidare, nu pot fi modificate decât în urma formulării şi admiterii unei contestaţii. Nici tabelul definitiv nu poate fi modificat decât în condiţiile expres menţionate de lege, care nu cunoaşte instituţia „rectificării”.

Nu poate constitui temei al unei astfel de operaţiuni faptul că s-au făcut plăţi în condiţiile art.121 din Legea nr.85/2006, aceste plăţi urmând să fie avute în vedere cu ocazia distribuirii sumelor, astfel încât să fie respectate drepturile tuturor creditorilor pentru a nu se ajunge la situaţia în care un creditor să primească sume superioare dreptului ce i-a fost recunoscut.

Nici existenţa unei precizări din partea creditorului, determinată, aşa cum se susţine, de solicitarea instanţei în urma cererii administratorului judiciar, şi nici dificultatea unor operaţiuni de calcul a accesoriilor nu se pot constitui într-un temei de nesocotire a dispoziţiilor legale precitate, cu consecinţe contrare acţiunii în valorificarea dreptului de vot..

Pentru toate aceste considerente se apreciază că, în cauză, sunt îndeplinite cerinţele art.75 din Lega nr.85/2006, în sensul că în tabelul definitiv de creanţe s-au făcut înscrieri ca rezultat al unei erori esenţiale, motiv pentru care se apreciază că se impunea admiterea contestaţiei formulate şi modificarea tabelului definitiv în sensul păstrării menţiunilor din tabelul preliminar în ceea ce o priveşte pe recurentă, menţiuni ce nu au făcut obiectul unei contestaţii.

Urmează, aşadar, reţinând că sunt întemeiate criticile formulate, să fie admis recursul şi modificată sentinţa, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, cu consecinţa admiterii contestaţiei.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul formulat de creditoarea Banca T. SA Cluj–Napoca - Sucursala Piteşti împotriva sentinţei nr.68 din 22 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr.1314/1259/2010/a5, intimaţi fiind debitoarea SC F. D. SRL şi lichidatorii judiciari I.S.E. şi M.L. şi a modificat sentinţa, în sensul că a admis contestaţia creditoarei-recurente şi s-a dispus înscrierea acesteia în tabelul definitiv cu suma şi caracteristicile din tabelul preliminar.

9. Inadmisibilitatea cererii de înscriere în tabelul creditorilor a datoriilor vamale.

137

Art. 3 pct. 16 şi 17 din Legea nr. 85/2006Art. 64 alin.6 din Legea nr. 85/2006Art. 108 şi art. 226 din Codul vamal

Concluzionând în sensul că o eventuală naştere a datoriei vamale în cauză poate fi reţinută numai dacă se concluzionează că, după deschiderea procedurii de insolvenţă, nu s-a îndeplinit o obligaţie stabilită în legislaţia vamală, singura apreciere ce se impune este aceea că momentul se situează după data de 24.11.2011, cea la care s-a deschis procedura de insolvenţă.

Or, potrivit art.64 alin.6 din Legea nr.85/2006 (forma în vigoare la data deschiderii procedurii) „Creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanţele născute în procedura de faliment”.

În aceste condiţii este inadmisibilă formularea unei declaraţii de creanţă pentru o creanţă născută după deschiderea procedurii, întrucât aceasta nu se trece în tabel, ci se valorifică în programul de plăţi, când administratorul judiciar şi judecătorul sindic apreciază asupra existenţei sale.

Chiar dacă s-ar reţine că cererea recurentei are valoarea unei solicitări de plată a creanţei sale în programul de plăţi (deşi modul în care este formulată nu susţine o astfel de posibilitate), ar trebui să se aprecieze că la acest moment ea este prematură.

În concluzie, se apreciază că o eventuală creanţă a recurentei este născută numai după momentul deschiderii procedurii, când se pretinde de către aceasta neîndeplinirea unei obligaţii şi deci incidenţa dispoziţiilor art.108 şi art.226 din Codul vamal şi ca atare, ea nu poate face obiectul unei declaraţii de creanţă şi a înscrierii în tabelele la care se referă art.3 pct.16 şi 17 din Legea nr.85/2006

(Decizia nr. 1539/R-COM/24 aprilie 2013)

Constată că, prin sentinţa nr.1815/F/24.11.2011, Tribunalul Comercial Argeş a admis cererea formulată de creditorul G. & B. Leasing GMBH şi a deschis procedura generală de insolvenţă împotriva debitoarei SC E. T. V. SRL, fixându-se

138

termen pentru depunerea declaraţiilor de creanţă la 6 ianuarie 2012.

La 14 februarie 2012 Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, în nume propriu şi în numele Autorităţii Naţionale a Vămilor, a solicitat înscrierea în tabelul creditorilor cu suma de 113.483 lei reprezentând 94.349 lei TVA, 4.982 lei dobânzi de întârziere şi 14.152 lei penalităţi de întârziere.

În motivare s-a arătat că prin decizia nr.2098/09.02.2012 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal materializat în procesul-verbal nr.2097/09.02.2012, acte ce constituie titluri executorii, s-a determinat această datorie a debitoarei.

Prin sentinţa nr.710/F/2012 Tribunalul Specializat Argeş a respins ca tardivă cererea, reţinând că ea priveşte o creanţă ce s-a născut la momentul înregistrării declaraţiei vamale, iar cererea de înscriere la masa credală trebuia să se facă în termenul stabilit prin hotărârea de deschidere a procedurii.

Împotriva sentinţei au declarat recurs Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova şi Autoritatea Naţională a Vămilor prin D.R.A.O.V Craiova în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.7 şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă, susţinând în esenţă următoarele:

Regimul vamal suspensiv de care a beneficiat debitoarea avea ca dată de închidere 09.05.2010, însă, în temeiul cererii din 03.05.2010 s-a probat prelungirea cu încă 24 de luni, astfel încât termenul pentru închidere operaţiunii vamale, aferentă declaraţiei din 15.11.2006, a fost prelungit până la 09.05.2012.

Până să se ajungă la acest moment a fost deschisă procedura generală de insolvenţă, situaţie în care, în temeiul art.108 din Legea nr.86/2005 titularul autorizaţiei era obligat să informeze autoritatea vamală asupra tuturor elementelor survenite după acordarea autorizaţiei şi care puteau influenţa menţinerea acesteia.

În absenţa unei notificări din partea administratorul judiciar, care să determine încheierea regimului vamal suspensiv ulterior deschiderii procedurii cu efectul inexistenţei creanţei stabilite de autoritatea vamală, aceasta, din oficiu, a realizat controlul vamal şi a determinat datoria de 113.483 lei.

Concluzia tribunalului este în contradicţie cu situaţia de fapt şi de drept existentă în cauză, întrucât drepturile vamale şi accesoriile acestora s-au născut ulterior deschiderii procedurii, ca efect al neînchiderii operaţiunii vamale şi deci a nerespectării legislaţiei precum şi a controlului, consecinţă a lipsei notificării.

Judecătorul sindic nu a analizat toate actele şi lucrările dosarului, nelămurind situaţia de fapt şi de drept, ajungând astfel

139

la o concluzie care lipseşte de eficienţă dispoziţiile art.111 şi art.226 din Codul vamal.

De altfel, instanţa a nesocotit dispoziţiile art.261 pct.5 din Codul de procedură civilă, prin aceea că hotărârea criticată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Examinând criticile formulate se constată că ele sunt fondate, însă, pentru un aspect de ordine publică pus în discuţie din oficiu de către instanţă nu pot determina schimbarea soluţiei pronunţate de tribunal, ci au drept consecinţă numai substituirea motivării.

Aspectul de ordine publică, ridicat din oficiu, în condiţiile art.306 alin.2 din Codul de procedură civilă, priveşte admisibilitatea declaraţiei de creanţă în raport de momentul naşterii pretinsului drept.

Astfel, sub acest aspect este corectă susţinerea recurentei potrivit căreia, dacă dreptul de creanţă s-a născut, acest moment nu este unul anterior deschiderii procedurii.

În această ordine de idei se impun a fi făcute două precizări:

Prima, în sensul că actele normative ce vor fi avute în vedere privesc forma acestora la data naşterii raportului juridic obligaţional, respectiv cel al declaraţiei vamale nr.I 17326/15.11.2006 şi cea de-a doua, că datorită incidenţei excepţiei de inadmisibilitate instanţa de control judiciar nu se va pronunţa asupra existenţei sau nu a dreptului de creanţă, ci numai asupra momentului la care acesta, dacă există, s-a născut.

Aşa cum rezultă din susţinerile recurentei, declaraţia vamală a avut la bază un contract de leasing încheiat între G. & B. Leasing GMBH şi debitoarea SC E. T. V. SRL.

Sunt aşadar incidente dispoziţiile OG nr.51/1997, dispoziţii potrivit cărora „(1) Bunurile mobile care sunt introduse în ţară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăţi de leasing, persoane juridice străine, se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanţiilor vamale. (2) Bunurile mobile care sunt introduse în ţară de societăţile de leasing, persoane juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice române, se încadrează în regimul vamal de import, cu exceptarea de la plată a sumelor aferente tuturor drepturilor de import” (art.27).

Aşadar, autoturismul introdus în ţară de debitoare, în temeiul contractului de leasing încheiat cu finanţatorul persoană juridică străină, se încadrează în regim vamal de admitere temporară, cu exonerare totală de plată a drepturilor de import pe

140

toată durata contractului de leasing, urmând ca la finalizarea acestuia să se decidă asupra existenţei sau nu a datoriilor vamale.

Aceeaşi concluzie este susţinută şi de dispoziţiile art.226 din Codul vamal, dispoziţii potrivit cărora: „(1) Datoria vamală la import ia naştere şi prin: a) neîndeplinirea uneia dintre obligaţiile care rezultă, în privinţa mărfurilor supuse drepturilor de import, din depozitarea lor temporară sau din utilizarea regimului vamal sub care sunt plasate; b) nerespectarea unei condiţii care reglementează plasarea mărfurilor sub regimul respectiv sau acordarea unor drepturi de import reduse sau zero, în funcţie de destinaţia lor finală. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică numai când se stabileşte că iregularităţile prevăzute la lit. a) şi b) nu au efecte semnificative asupra utilizării corecte a depozitării temporare sau a regimului vamal avut în vedere. (3) Datoria vamală se naşte fie în momentul în care obligaţia a cărei neexecutare generează datoria vamală încetează a mai fi îndeplinită, fie în momentul în care mărfurile au fost plasate sub regimul vamal în cauză, când se stabileşte ulterior că o condiţie stabilită pentru plasarea mărfurilor sub regimul respectiv sau pentru acordarea drepturilor de import reduse sau zero, în funcţie de destinaţia finală a mărfurilor, nu a fost îndeplinită”.

Textul este, aşadar, neîndoielnic când statuează asupra momentului de naştere a datoriei vamale pentru regimul de admitere temporară suspensivă, cu exonerare totală de plată, determinându-l ca fiind acela la care beneficiarul nu-şi îndeplineşte sau încetează să îndeplinească obligaţia. Până la acest moment nu există o datorie vamală, nici una sub condiţie, şi este posibil să nu se nască niciodată o astfel de datorie în funcţie de comportamentul utilizatorului sau finanţatorului pentru situaţia contractului de leasing, situaţie ce se regăseşte în cauză.

Concluzionând în sensul că o eventuală naştere a datoriei vamale în cauză poate fi reţinută numai dacă se concluzionează că, după deschiderea procedurii de insolvenţă, nu s-a îndeplinit o obligaţie stabilită în legislaţia vamală, singura apreciere ce se impune este aceea că momentul se situează după data de 24.11.2011, cea la care s-a deschis procedura de insolvenţă.

Or, potrivit art.64 alin.6 din Legea nr.85/2006 (forma în vigoare la data deschiderii procedurii) „Creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanţele născute în procedura de faliment”.

În aceste condiţii este inadmisibilă formularea unei declaraţii de creanţă pentru o creanţă născută după deschiderea procedurii, întrucât aceasta nu se trece în tabel, ci se valorifică în

141

programul de plăţi, când administratorul judiciar şi judecătorul sindic apreciază asupra existenţei sale.

Chiar dacă s-ar reţine că cererea recurentei are valoarea unei solicitări de plată a creanţei sale în programul de plăţi (deşi modul în care este formulată nu susţine o astfel de posibilitate), ar trebui să se aprecieze că la acest moment ea este prematură.

În concluzie, se apreciază că o eventuală creanţă a recurentei este născută numai după momentul deschiderii procedurii, când se pretinde de către aceasta neîndeplinirea unei obligaţii şi deci incidenţa dispoziţiilor art.108 şi art.226 din Codul vamal şi ca atare, ea nu poate face obiectul unei declaraţii de creanţă şi a înscrierii în tabelele la care se referă art.3 pct.16 şi 17 din Legea nr.85/2006

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiile art.261 alin.1 Cod procedură civilă, se apreciază că nu poate fi reţinută critica, câtă vreme, din considerentele deciziei, rezultă raţiunile de fapt şi de drept avute în vedere de instanţă în formarea convingerii privind tardivitatea contestaţiei.

Pentru aceste considerente, reţinând inadmisibilitatea cererii formulate, se apreciază că în mod corect aceasta a fost respinsă, urmând ca soluţia să fie păstrată prin respingerea ca nefondat a recursului în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, dar substituind motivarea cu raţiunile de mai sus.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de creditoarea Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova în nume propriu, precum şi în numele şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei nr.710/F din 19 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, judecător sindic, în dosar nr.1604/1259/2011/a1, intimaţi fiind debitoarea SC E. T. V. SRL şi lichidator judiciar C. IPURL.

Opinie concordantă:

În opinia concordantă, a fost asumată soluţia de respingere a recursului, însă pentru alte considerente.

S-a apreciat creanţa organului vamal ca fiind afectată de o condiţie, astfel că pentru înscrierea acesteia la masa credală, chiar şi numai provizoriu în condiţiile art. 64 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, creditoarea trebuia să formuleze declaraţia de creanţă în termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii.

Astfel, raportul juridic vamal s-a născut între părţi (debitoare şi organul vamal) la momentul în care debitoarea a introdus în tară bunul importat şi a întocmit şi depus declaraţia vamală.

142

Debitoarea a beneficiat de regimul vamal de admitere temporară cu exonerare totală de plată a sumelor aferente drepturilor de import pe toată durata stabilită de organul vamal.

Prin urmare, regimul vamal respectiv urma să se încheie la termenul acordat de autoritatea vamală pentru încheierea operaţiunii şi primirea unei alte destinaţii vamale admise.

Pe perioada de derulare a regimului vamal suspensiv, potrivit art. 108 alin. 4 Cod vamal („Titularul autorizaţiei este obligat să informeze autoritatea vamală asupra tuturor elementelor survenite după acordarea autorizaţiei care pot influenţa menţinerea acesteia sau condiţiile de utilizare a acesteia”), debitoarea a avut obligaţia de a aduce la cunoştinţa organului vamal orice eveniment de natură să împiedice derularea şi menţinerea regimului vamal suspensiv, efectul nemenţinerii regimului vamal respectiv fiind stabilirea drepturilor de import. Deci creanţa constând în drepturi de import urma să se nască dacă se realiza condiţia ca debitoarea nu îşi îndeplinească obligaţia.

În această situaţie în care raportul juridic vamal exista anterior deschiderii procedurii, iar creanţa vamală era afectată de o condiţie suspensivă – neînştiinţarea organului vamal despre ivirea unei împrejurări sau a unui element de natură să împiedice derularea şi menţinerea regimului vamal acordat - organul vamal avea o creanţă necertă, dar care putea fi înscrisă la masa credală în mod provizoriu potrivit art. 64 alin. 4 din Legea nr. 85/2006. În acest sens, însă, trebuia să formuleze declaraţie de creanţă în termenul stabilit în sentinţa de deschidere a procedurii.

Debitoarea din speţă şi-a asumat încă de la momentul acordării regimului vamal suspensiv obligaţia de încunoştinţare a organului vamal despre evenimentele care puteau afecta derularea sau menţinerea regimului vamal, cum este şi deschiderea procedurii de insolvenţă, dar nu şi-a îndeplinit-o după deschiderea procedurii. În momentul în care obligaţia nu a mai fost executată s-a realizat condiţia care a dus la naşterea creanţei organului vamal.

Art. 226 Cod vamal, citat în opinia majoritară, stabileşte că datoria vamală la import ia naştere şi prin neîndeplinirea uneia dintre obligaţiile care rezultă, în privinţa mărfurilor supuse drepturilor de import, din utilizarea regimului vamal sub care sunt plasate, respectiv că datoria vamală se naşte în momentul în care obligaţia a cărei neexecutare generează datoria vamală încetează a mai fi îndeplinită.

Prin urmare, legea însăşi stabileşte că creanţa vamală se naşte când se realizează condiţia suspensivă reprezentată de pasivitatea debitorului de a nu comunica organului vamal aspectele importante care pot duce la încetarea regimului vamal suspensiv acordat iniţial.

143

Realizarea condiţiei suspensive are efecte retroactive, în sensul că creanţa se consideră că există din momentul naşterii raportului juridic vamal prin depunerea declaraţiei vamale.

În speţă, realizarea condiţiei suspensive a dus la calcularea de către organul vamal a drepturilor de import din chiar momentul depunerii declaraţiei vamale (15.11.2006) şi a accesoriilor aferente anterioare deschiderii procedurii, conform deciziei de regularizare a situaţiei nr. 2098/09.02.2012, depusă la dosarul de insolvenţă.

S-a apreciat că creanţa nu este una ulterioară deschiderii procedurii, pe de o parte pentru că nu rezultă dintr-un raport juridic născut din activitatea debitoarei desfăşurată după deschiderea procedurii, iar pe de altă parte pentru că, deşi eficacitatea ei este determinată de un eveniment produs după deschiderea procedurii, aceasta urcă în timp până la momentul la care părţile raportului vamal în discuţie au prevăzut drepturile şi obligaţiile specifice acestuia.

Ca atare, în opinia concordantă s-a apreciat că declaraţia de creanţă formulată de organul vamal este admisibilă, pentru că vizează o creanţă afectată de o condiţie suspensivă şi, deci, necertă la data deschiderii procedurii, dar a fost tardiv formulată. În consecinţă, recursul nu este fondat.

10. Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate. Momentul de la care începe să curgă termenul.

Art.5 din Decretul nr.167/1958Art.11 alin.1 din Decretul nr.167/1958

Potrivit art.5 din Decretul nr.167/1958 „Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.”, iar potrivit art.11 alin.1 din acelaşi act normativ „Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării.”.

În cauză nu s-a pretins existenţa decât a unor vicii ascunse şi nu a ascunderii cu viclenie, aşa încât se impune să se reţină că termenul de prescripţie este de 6 luni şi el a început să curgă de la momentul subiectiv al cunoaşterii viciilor, dar nu mai târziu de un an de la predarea lucrului.

144

Răspunderea pentru vicii realizează un echilibru între protecţia cumpărătorului, cu o diligenţă normală, dar şi a vânzătorului, prin aceea că celui dintâi i se cere ca într-un termen rezonabil să descopere viciile, fie ele şi ascunse, protejând siguranţa circuitului civil.

În cauză nu există niciun motiv pentru determinarea unui alt moment al predării bunului - activul „A.” - decât cel al adjudecării, dar chiar trecându-se peste acest aspect se impune să se observe adresa emisă de reclamantă la 17 decembrie 2010, prin care aceasta solicita Agenţiei Regionale pentru Protecţia Mediului Piteşti să-i fie prelungit termenul iniţial în care nu se poate încadra, asigurând neutralizarea şlamului, date fiind concentraţiile de cianură şi metale grele şi şlamul galvanic.

(Opinia majoritară)

Predarea lucrului nu poate fi apreciată mai devreme de 11.05.2011, fiind imposibilitate obiectivă de a cunoaşte „lucrul” la un moment anterior. Cum acţiunea în justiţie a fost promovată la 27.06.2011, rezultă că nu este prescrisă.

Dacă se poate reţine însă că viciile vizează depozitul de şlamuri, care este o construcţie, aşa cum rezultă din descrierea făcută în documentaţia necesară reclamantei pentru obţinerea autorizaţiei de mediu, se constată că mai devreme de 23.09.2009, când s-a încheiat un contract de colectare cu firma specializată, şi mai devreme de 04.12.2009, când a primit avizul de la APM Argeş pentru a elimina şlamurile galvanice, reclamanta nu putea cunoaşte viciile construcţiei. Ca atare, având în vedere şi de această dată particularităţile obiectului cu vicii, în opinia separată s-a considerat că se poate stabili că data predării construcţiei, la care se referă art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, este 04.12.2009.

De la această dată şi până la descoperirea cantităţii suplimentare de şlam, adică 11.05.2011, nu s-au scurs trei ani (în speţă nefiind invocat un termen de garanţei mai mare). Ca atare, viciile au fost descoperite în termen, iar acţiunea în justiţie a fost formulată, de asemenea, în termen.

Intenţia legiuitorului când a stabilit un termen obiectiv în care viciile trebuie cunoscute de cumpărător, potrivit art. 11 din Decretul nr. 167/1958 sus citat, a fost de a garanta cumpărătorului o perioadă rezonabilă în care bunul să poată fi exploatat la parametri calitativi cunoscuţi la cumpărare, în vedere constatării unor eventuale vicii. În speţă, însă, exploatarea nu a putut începe odată cu preluarea bunului,

145

din cauze legale care impun ca anterior începerii exploatării să fie obţinută autorizaţia de mediu şi să fie stabilite obligaţiile şi termenele de executare a lucrărilor periculoase pentru mediu.

(Opinia separată)

(Decizia nr. 19/A/29 Mai 2013)

Prin acţiunea înregistrată la 27 iunie 2011 pe rolul Judecătoriei Câmpulung Muscel, reclamanta SC LM SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA – prin lichidator judiciar Societatea Lichidări IC SPRL – pentru a se constata că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin avizul de mediu şi programul de conformare şi pentru a fi obligată aceasta la preluarea cantităţilor de şlam galvanic în vederea neutralizării lor până la epuizarea celor existente, pe seama şi cheltuiala sa.

În motivare s-a susţinut că la data de 4 mai 2007 a avut loc licitaţia de vânzare a activului SC A. SA, licitaţie finalizată cu procesul-verbal de adjudecare nr.***/29.06.2007 prin care reclamanta a devenit proprietara întregului activ.

Prin procesul-verbal de adjudecare şi Actul adiţional nr.***/17.08.2007 i-au fost transferate reclamantei şi obligaţiile privind protecţia mediului încunjurător ce cuprinde şi neutralizarea deşeurilor şi substanţelor chimice periculoase, inclusiv a şlamului galvanic identificat prin raportul de mediu întocmit de SC I. SA, ca fiind în cantitate de 350 tone.

În aceste condiţii s-a obţinut autorizaţia de mediu, iar în urma solicitării de prelungire a termenului de finalizare a Măsurii 3.3., acesta a fost stabilit 30 iunie 2011.

Datorită configuraţiei celor două bazine, care au avut funduri duble, cantitatea de şlam extrasă a fost de 554 tone, cu 204 tone mai mult decât cea estimată, iar ecologizarea acesteia presupune costuri suplimentare, considerabile, constând în extragere, prelucrare şi depozitare.

Pentru îndeplinirea obligaţiilor, reclamanta a încheiat un contract cu o societate specializată SC G.E.C. SRL Iaşi, care urma să elimine toate deşeurile toxice şi să ecologizeze spaţiile şi recipienţii.

Interesul promovării acţiunii rezidă din faptul că expiră termenul în care trebuiau îndeplinite obligaţiile asumate prin autorizaţia de mediu şi programul de conformare, iar reclamanta poate fi amendată, deşi, fiind extrageri mult superioare cantităţii estimate, situaţia nu-i este imputabilă.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.109, 111 şi 112 din Codul de procedură civilă, pe dispoziţiile OUG nr.195/2005

146

şi Ordinului nr.1798/2007 privind procedura emiterii autorizaţiei de mediu.

La dosar s-au depus acte de care reclamanta a înţeles să se servească, iar aceasta şi-a completat şi precizat acţiunea în sensul că, în ceea ce priveşte capătul doi de cerere temeiul juridic al acesteia este reprezentat de disp.art.1352 din Codul civil, deoarece, la data cumpărării activului, s-a cunoscut existenţa unei cantităţi de 350 tone şlam galvanic şi nu cantitatea reală descoperită, care este substanţial mai mare, existând posibilitatea să nu fi cumpărat, dacă ar fi cunoscut aceste vicii.

Prin sentinţa comercială nr.507/2011, Judecătoria Câmpulung şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Argeş, reţinând în motivare dispoziţiile art.2 alin.1 lit.a) din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile art.223 din Legea nr.71/2011.

Tribunalul Argeş şi-a declinat şi el competenţa prin sentinţa nr.443/2011 în favoarea Tribunalului Specializat Argeş, apreciind natura comercială a cauzei.

Astfel învestită această instanţă prin sentinţa nr.2060/2012 a respins acţiunea, reţinând concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, respectiv faptul că întocmirea bilanţului de mediu s-a făcut în temeiul documentaţiei existente în arhiva societăţii, societate care nu dispunea de fonduri, însă există fonduri pentru despăgubiri de această natură.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, susţinând în esenţă următoarele:

- sentinţa criticată este nulă întrucât nu îndeplineşte cerinţele art.261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă, lipsindu-i motivarea în fapt şi în drept, respectiv raţiunile pe care ea se sprijină;

- nulitatea se impune şi pentru că instanţa nu a examinat mijloacele de probă, nu a răspuns cererilor formulate de reclamantă, iar motivarea este asigurată de considerente străine de natura pricinii;

- instanţa se impunea să analizeze obligaţiile ce reveneau reclamantei prin raportul de mediu şi să constate că acestea au fost îndeplinite întrucât trebuia să preia şlamurile galvanice numai în limita cantităţii de 350 tone;

- instanţa a ignorat faptul că a fost preluată o cantitate de şlamuri mult peste acest nivel, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosar şi din raportul de expertiză întocmit în cauză;

- au fost încălcate dispoziţiile OUG nr.195/2005 privind protecţia mediului, care constituiau temeiul în a se constata îndeplinirea obligaţiei asumate prin actul adiţional şi bilanţul de mediu;

- în mod greşit s-a apreciat că nu se poate imputa pârâtei cantitatea suplimentară de deşeuri, cantitate însă faţă de care

147

reclamanta nu are obligaţia de a o neutraliza, întrucât ea excedează celei de 350 tone din bilanţul de mediu;

- Agenţia pentru Protecţia Mediului Argeş a comunicat reclamantei acordul pentru depozitarea cantităţii suplimentare, urmând să fie depusă hotărârea judecătorească prin care se dispune asupra acestora;

- au fost aplicate greşit prevederile Codului civil privind răspunderea pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, întrucât în cauza de faţă este incontestabil faptul că un astfel de viciu există, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, inclusiv expertiza şi răspunsul pârâtei la interogatoriu.

Prin încheierea din 2 aprilie 2013, secţia I civilă a Curţii de Apel Piteşti a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o spre soluţionare secţiei a II-a a aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia soluţionării căii de atac, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art.257 din Codul de procedură civilă, s-a format complet de divergenţă, fără motivarea punctelor de vedere ale celor doi magistraţi, dat fiind că s-a reluat judecata în aceeaşi zi.

Examinând criticile formulate se apreciază că ele sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

În mod prioritar vor fi analizate criticile apelantei privind nulitatea sentinţei, critici ce se apreciază că nu sunt fondate.

Este adevărat că hotărârea criticată este motivată în mod succint, fără trimitere la toate probele administrate, însă acest aspect nu poate determina concluzia nemotivării hotărârii şi nu poate constitui temei al anulării acesteia.

Deşi dispoziţiile art.261 din Codul de procedură civilă impun la pct.5 necesitatea motivării în fapt şi în drept a hotărârii, textul nu prevede însă sancţiunea încălcării acestor cerinţe, iar motivarea succintă nu poate echivala cu nesoluţionarea procesului în fond pentru a fi incidente dispoziţiile art.297 alin.1 teza a II-a din acelaşi act normativ.

Instanţa, de altfel, nu este obligată să trimită la fiecare din probele administrate în cauză, fiind suficient ca aceasta să exprime raţionamentele ce au determinat hotărârea adoptată, iar în cauză nu există elemente care să determine aprecierea existenţei în considerentele sentinţei a unor motive de fapt şi de drept străine pricinii.

În discuţia părţilor s-au pus, de către instanţa de apel, două excepţii, respectiv excepţia de inadmisibilitate a capătului de cerere privind constatarea îndeplinirii obligaţiilor şi de tardivitatea capătului doi de cerere, în raport şi de precizarea acestuia şi de motivul de apel privind răspunderea pentru vicii ascunse.

Sub acest aspect s-a susţinut de către reclamantă că instanţa nu este îndreptăţită să pună în discuţie, din oficiu, cele

148

două excepţii, acestui demers al instanţei opunându-se dispoziţiile art.282 Cod procedură civilă.

Sub aspectul inadmisibilităţii invocării excepţiilor se apreciază că acestea sunt excepţii de ordine publică în raport şi de momentul naşterii raportului obligaţional şi promovării litigiului de faţă.

Astfel, potrivit art.298 Cod procedură civilă, dispoziţiile privind judecata în plină instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura compatibilităţii, compatibilitate care se apreciază că nu este încălcată de aplicarea prevederilor art.162 din acelaşi act normativ. Textul consacră regula că excepţiile de ordine publică pot fi ridicate inclusiv în faţa instanţei de recurs (dreptul instanţei sub acest aspect regăsindu-se şi în art.306 alin.2).

Aşadar, fiind posibil ca excepţiile de ordine publică să fie invocate de către instanţă, din oficiu, inclusiv în faza recursului, faţă şi de trimiterea realizată de textul precitat, se apreciază că astfel de incidente procedurale pot fi aduse în discuţia părţilor şi în apel.

În ceea ce priveşte excepţia de prescripţie se apreciază că aceasta impune o discuţie specială determinată de intrarea în vigoare a noului Cod civil care, în art.2512 statuează că prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge şi nu de instanţă, din oficiu.

Aceste prevederi legale sunt însă inaplicabile în speţă, reţinând momentele naşterii raportului obligaţional şi cel al promovării acţiunii, dar şi dispoziţiile art.201 din Legea nr.71/2011, dispoziţii potrivit cărora „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.

Dacă prescripţiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011 le sunt aplicabile regulile sub care au debutat, cu atât mai mult un astfel de raţionament se impune pentru prescripţiile deja încheiate.

Acestei aprecieri i se poate obiecta faptul că ceea ce se discută este o normă de procedură nu una de drept material, însă, pe de o parte că textul tranzitoriu cu face nicio distincţie, iar pe de altă parte că în noul Cod civil se rezolvă mai multe aspecte de procedură, aşa cum de altfel s-a întâmplat şi în Codul de la 1864, inclusiv în materia discutată (art.1841).

În concluzie, se apreciază că în cauză pot fi invocate ambele excepţii, că ele sunt de ordine publică şi că sunt incidente în cauză pentru considerentele de mai jos, cu precizarea că analiza prescripţiei pentru vicii ascunse este subsidiară.

Primul capăt de acţiune este reprezentat de solicitarea reclamantei de a se constata că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin avizul de mediu şi programul de conformare.

149

De subliniat că, singura pârâtă în cauză este SC A. SA – prin practicianul în lichidare – şi deci, raportul procesual subiectiv nu s-a legat şi cu autoritatea pentru protecţia mediului, cea care, de altfel, a impus obligaţiile de protecţie în acest domeniu şi care are competenţe sancţionatorii.

Potrivit art.111 din Codul de procedură civilă, recunoaşte părţii care are interes dreptul de a cerere constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, însă „Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

Acţiunea în constatare are, aşadar, un caracter subsidiar, legiuitorul dorind să nu permită preconstituirea de probe pentru o judecată în realizarea dreptului.

În cauză, constatarea îndeplinirii obligaţiilor se poate realiza prin dovedirea de către reclamantă, cu ocazia imputării nerespectării sarcinilor impuse, că acestea au fost realizate.

Dincolo de acest aspect, în raport de actuala pârâtă, constatarea îndeplinirii obligaţiilor este parte a obligării acesteia la preluarea diferenţei de şlam galvanic. Astfel, pârâta nu ar putea fi obligată să preia o cantitate de şlam, determinată, decât după ce s-ar stabili că reclamanta şi-a îndeplinit propriile obligaţii.

În concluzie se apreciază că, aşa cum este formulată, inclusiv din punctul de vedere al raportului procesual subiectiv, cererea de constatare, este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte capătul doi de cerere, deşi potrivit art.137 din Codul de procedură civilă, instanţa este datoare să verifice cu prioritate excepţiile a căror incidenţă în cauză poate face inutilă verificarea fondului, se apreciază că o astfel de analiză este subsidiară, întrucât ea este dependentă de statuarea asupra întinderii obligaţiei reclamantei.

Aşa cum, de altfel, s-a susţinut şi nu s-a contestat de către părţi reclamanta a dobândit activul SC A. SA prin procesul-verbal de adjudecare din 29 iunie 2007. Ulterior, respectiv la 17 august 2007, părţile au încheiat un act adiţional, convenind că „Odată cu transmiterea dreptului de proprietate adjudecatarul SC L.M. SRL a preluat şi stocurile de substanţe chimice, precursori şi deşeuri (şlamuri) rezultate din activitatea SC A. SA – în faliment.

De asemenea, se transferă şi obligaţiile privind protecţia mediului înconjurător către adjudecatarul SC L.M. SRL, prin monitorizarea apelor menajere şi pluviale şi a forajelor depozitelor de şlamuri cuprinse în ‹‹Bilanţul de mediu I şi II›› şi a respectării măsurilor din ‹‹Programul de conformare›› întocmit de ARPM – Piteşti, mai puţin conservarea surselor proprii de apă.”

Din modul de redactare se apreciază că înţelegerea părţilor, încheiată ulterior vânzării activului, a privit două aspecte: primul – preluarea tuturor obligaţiilor privind stocurile de substanţe chimice, inclusiv şlamuri; şi al doilea – îndeplinirea

150

obligaţiilor privind protecţia mediului, raportat şi la deşeurile toxice, inclusiv cele de şlam.

Tocmai de aceea s-au formulat două categorii de obligaţii şi s-a folosit adverbul „de asemenea” ilustrând că este o altă obligaţie decât cea de preluare odată cu bunurile în proprietate şi a deşeurilor toxice.

În esenţă, se apreciază că reclamanta s-a obligat să preia toate deşeurile toxice, inclusiv şlamurile, fără nicio limitare de cantitate sau concentraţie şi s-a mai obligat „de asemenea” să îndeplinească şi cerinţele de protecţie a mediului, aşa cum ele au fost impuse prin actele autorităţilor specializate, aspecte care însă nu se discută în cauză.

Faţă de această concluzie, reţinând că reclamanta este obligată să preia întreaga cantitate de şlam, capătul doi al cererii de chemare în judecată este nefondat, întrucât în sarcina pârâtei nu se poate localiza o obligaţie sub acest aspect.

Chiar dacă s-ar trece peste înţelesul neîndoielnic al actului adiţional ar urma să se observe că acţiunea este prescrisă în raport de cauza juridică ce a învestit instanţa, respectiv dispoziţiile art.1352 din Codul civil.

Această cauză nu poate fi schimbată şi se apreciază că instanţei nu-i poate fi recunoscut acest drept, nefiind aplicabile dispoziţiile art.84 din Codul de procedură civilă.

Cauza cererii de chemare în judecată - alta decât cauza acţiunii (reprezentată de scopul spre care se îndreaptă voinţa reclamantului) - temeiul juridic, este cea care leagă instanţa, în raport de care se apără pârâtul şi care interesează instituţia puterii lucrului judecat.

Singura cauză juridică a cererii de chemare în judecată, invocată atât la fond cât şi în apel, a fost reprezentată de răspunderea pentru vicii ascunse, adică acea răspundere a vânzătorului de a asigura cumpărătorului nu numai folosinţa liniştită, dar şi utilă a lucrului.

O astfel de răspundere poate să ducă fie la o acţiune redhibitorie, fie la acţiune estimatorie, cea din urmă fiind cea de care se apropie acţiunea reclamantei.

În ceea ce priveşte obiectul faţă de care se pretind viciile, acesta nu poate fi reprezentat decât de activul „A.”, adică ansamblul ce a fost vândut reclamantei cu ocazia lichidării falitei SC A. SA.

Aşadar, viciul constând în existenţa unei cantităţi de şlam mai mare decât cea estimată de către reclamantă, în baza documentaţiei întocmite de SC I. SA (întrucât îngropate s-au găsit bazine cu funduri duble), priveşte ansamblul activului.

Potrivit art.5 din Decretul nr.167/1958 „Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau

151

ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.”, iar potrivit art.11 alin.1 din acelaşi act normativ „Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării.”.

În cauză nu s-a pretins existenţa decât a unor vicii ascunse şi nu a ascunderii cu viclenie, aşa încât se impune să se reţină că termenul de prescripţie este de 6 luni şi el a început să curgă de la momentul subiectiv al cunoaşterii viciilor, dar nu mai târziu de un an de la predarea lucrului.

Răspunderea pentru vicii realizează un echilibru între protecţia cumpărătorului, cu o diligenţă normală, dar şi a vânzătorului, prin aceea că celui dintâi i se cere ca într-un termen rezonabil să descopere viciile, fie ele şi ascunse, protejând siguranţa circuitului civil.

În cauză nu există niciun motiv pentru determinarea unui alt moment al predării bunului - activul „A.” - decât cel al adjudecării, dar chiar trecându-se peste acest aspect se impune să se observe adresa emisă de reclamantă la 17 decembrie 2010, prin care aceasta solicita Agenţiei Regionale pentru Protecţia Mediului Piteşti să-i fie prelungit termenul iniţial în care nu se poate încadra, asigurând neutralizarea şlamului, date fiind concentraţiile de cianură şi metale grele şi şlamul galvanic.

Aşadar, fie că cele 6 luni se calculează începând cu data de 29 iunie 2008, fie chiar şi începând cu 17 decembrie 2010, acţiunea introdusă la 27 iunie 2011 se impune să fie apreciată ca fiind tardivă.

Pentru toate aceste considerente se apreciază că acţiunea a fost în mod corect respinsă de către prima instanţă, soluţie ce se impune a fi menţinută cu substituirea motivării, urmând, aşadar, ca în baza art.296 Cod procedură civilă, apelul să fie respins ca nefondat.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC L.M. SRL împotriva sentinţei nr.2060 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş la data de 23 noiembrie 2012, în dosarul nr.56/1259/2012, intimată fiind pârâta SC A. SA prin lichidator judiciar Lichidări I.C. SPRL.

În opinia separată, s-a apreciat că apelul este fondat.Astfel, s-a reţinut că atât cererea în constare ce

constituie primul petit al acţiunii în justiţie este admisibilă şi întemeiată, cât şi petitul al doilea este fondat şi neprescris.

Cât priveşte cererea în constatare, aceasta vizează inexistenţa unei obligaţii a apelantei reclamante faţă de intimata pârâtă în raport de Avizul de Mediu nr. ***/07.09.2007, emis

152

acesteia din urmă de Agenţia pentru Protecţia Mediului Argeş şi care în anexă cuprinde programul de conformare.

Pentru ca acţiunea în constatare a fi admisibilă se impune de art. 111 Cod procedură civilă de la 1865, aplicabil în speţă, ca partea interesată să nu aibă la îndemână o acţiune în realizarea dreptului.

Or în speţă, raportat la Avizul de mediu şi planul de conformare, în care se stabileşte că părţile implicate în încetarea activităţii SC A. SA - în faliment au ca obligaţii de mediu, printre altele, eliminarea şlamurilor galvanice din depozitele existente, prin firme autorizate, până la data de 30.12.2010, respectiv raportat la obligaţia apelantei de a prelua respectivele deşeuri şi de a respecta măsurile din programul de conformare, nu se conturează nicio acţiune în realizarea dreptului la îndemâna apelantei reclamante care să îi permită acesteia să îi impună o anumită conduită intimatei pârâte.

Conduita care se solicită a fi impusă de instanţă prin petitul al doilea nu este rezultată din obligaţiile cuprinse în Avizul de mediu şi planul de conformare, ci din procesul verbal de adjudecare şi actul adiţional la acesta.

Prin urmare, cererea în constatare este admisibilă.Cât priveşte temeinicia cererii în constatare, aceasta se

verifică în acelaşi timp cu temeinicia petitului al doilea.Astfel, apelanta reclamantă a adjudecat la licitaţie în

data de 29.06.2007 mai multe active al intimatei pârâte, aflată în faliment.

Prin Actul adiţional la procesul verbal de adjudecare, încheiat la data de 17.08.2007, apelanta s-a obligat ca, odată cu primirea dreptului de proprietate, să preia şi stocurile de substanţe chimice, precursori şi deşeuri (şlamuri) rezultate din activitate SC A. SA.

De asemenea, apelantei i s-au transferat şi obligaţiile privind protecţia mediului înconjurător, prin monitorizarea apelor menajere şi pluviale şi a forajelor depozitelor de şlamuri cuprinse în „Bilanţul de mediu I şi II”, precum şi obligaţia respectării măsurilor din Programul de conformare întocmit de ARPM Piteşti, mai puţin conservarea surselor proprii de apă.

În opinia separată, drepturile şi obligaţiile la care se referă cele două paragrafe anterioare, consemnate în două paragrafe şi în Actul adiţional, nu pot fi interpretate separat, ca având conţinut diferit.

Astfel, primul paragraf se referă la primirea dreptului de proprietate şi la preluarea în acelaşi timp a stocurilor de substanţe chimice, precursori şi deşeuri (şlamuri) rezultate din activitate SC A. SA.

153

Al doilea paragraf se referă la obligaţiile de mediu în legătură cu stocurile menţionate în primul paragraf.

Prin urmare, în cele două paragrafe nu sunt tratate şi impuse obligaţii distincte, ci doar obligaţii de mediu în legătură cu stocurile de deşeuri.

În aceste condiţii trebuie determinat pentru ce cantitate de şlamuri i s-au transferat apelantei obligaţiile de mediu din Programul de conformare. Sub acest aspect se constată că părţile au făcut referire la depozitele de şlamuri cuprinse în „Bilanţul de mediu I şi II”.

Este evidentă intenţia părţilor ca apelanta să preia stocurile de şlamuri pentru care a preluat şi obligaţiile de mediu, adică stocurile la care se referă „Bilanţul de mediu I şi II”. Apreciez că nu există nici un element îndoielnic în Actul adiţional din care să rezulte că apelanta s-ar fi obligat să preia stocuri de şlamuri care să depăşească cantităţile la care se făcea referire în „Bilanţul de mediu I şi II”, cu atât mai mult cu cât nu se putea deroba de răspundere faţă de autoritatea de mediu pentru cantităţile care excedau celor din „Bilanţul de mediu I şi II”.

Prin urmare, apelanta nu s-a obligat să preia orice cantitate de deşeuri, ci doar pe cea pentru care trebuia să îndeplinească obligaţiile de mediu şi care era cuprinsă în „Bilanţul de mediu I şi II”.

Nici intenţia intimatei nu a fost de a-i preda apelantei o cantitate mai mare decât cea menţionată în bilanţul de mediu, de vreme ce în cursul procesului s-a dovedit că intimata nu ştia că are în depozit o cantitate mai mare de şlamuri decât cea evidenţiată în contabilitatea sa, care a şi dus la menţionarea cantităţii în bilanţul de mediu, sau că bazinele îngropate au fost suprapuse, lucru care s-a relevat odată cu golirea acestora de către apelantă, prin firmă autorizată.

O dovadă că starea de fapt reală a deşeurilor preluate de la intimată (nu doar cantitate, ci şi concentraţie) a fost descoperită de apelantă doar pe parcursul procesului de separare, neutralizare, stabilizare şi inertizare, este şi solicitarea formulată către autoritatea de mediu pentru prelungirea termenului iniţial de neutralizare.

Cât priveşte încadrarea în drept a celui de-al doilea capăt al acţiunii în justiţie, consider că, în aplicarea art. 129 alin. 5 şi 6 din Codul de procedură civilă de la 1865, instanţa poate stabili dreptul material aplicabil în cauză în raport de solicitările de fapt şi de drept ale reclamantei, fără a se limita însă strict la un articol legal invocat de reclamantă în condiţiile în care speţa poate fi soluţionată prin prisma altui articol din aceeaşi normă generală de drept material.

154

Concret, în speţă, faptul că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea (petitul al doilea) pe dispoziţiile art. 1352 din Codul civil de la 1864 referitoare la viciile ascunse ale lucrului vândut, nu împiedică instanţa să aplice şi dispoziţiile art. 1073 din acelaşi cod civil, conform cărora „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei (…)”.

Astfel, în opinia separată s-a apreciat că solicitarea reclamantei ca pârâta să preia cantităţile de şlam galvanic ce nu au făcut obiectul actului adiţional la procesul verbal de adjudecare, în vederea neutralizării lor conform obligaţiilor de mediu pe cheltuiala proprie, poate fi soluţionat prin prisma art. 1073 Cod civil.

Reclamanta a preluat deşeurile în considerarea cantităţii care era cunoscută la momentul actului adiţional şi înscrisă în acesta chiar şi doar estimativ (întrucât determinările realizare de SC Iprochim SA pentru pârâta vânzătoare.

La dosar nu sunt indicii din care să rezulte că reclamanta ar fi preluat orice cantitate de şlamuri. Având în vedere ce implicaţii de proceduri de neutralizare, de costuri şi de timp intervin în funcţie de cantitatea ce trebuie neutralizată, este de presupus că acordul pentru a prelua orice cantitate trebuia să fie explicit. Or, în condiţiile în care părţile s-au raportat în actul adiţional la bilanţul de mediu, întocmit în baza determinărilor estimative ale SC I. SA, este evident că reclamanta a fost de acord să preia 350 de tone de şlam galvanic.

Faptul că respectiva cantitate era estimată, iar nu exactă, nu atrage concluzia că marja acceptată astfel ar fi putut fi oricât de mare. Este firesc ca într-o astfel de situaţie, având în vedere particularităţile „obiectului” estimat, să fie acceptată o cantitate suplimentară rezonabilă, care să nu impună sarcini costisitoare, importante pentru reclamantă. Or o cantitate suplimentară de 204 tone (67% din cantitatea estimată) nu este una neimportantă, puţin semnificativă.

În aceste condiţii în care, în urma procesului de colectare deşeuri, reclamanta a constatată că în depozitul adjudecat se afla o cantitate mult mai mare de şlam decât cea estimată şi acceptată la vânzare, este îndreptăţită în prezent să solicite pârâtei vânzătoare să preia cantitatea care nu a făcut obiectul actului adiţional la procesul verbal de adjudecare.

Respectiva cantitate, deşi se află pe terenul adjudecat de reclamantă, nu aparţine acesteia. De asemenea, reclamanta nu şi-a asumat obligaţii faţă de pârâtă relativ la cele 204 tone de şlam galvanic.

Ca atare, în aplicarea 1073 Cod civil, reclamanta poate pretinde de la pârâtă să respecte convenţia privind predarea unei

155

cantităţi de 350 tone şlam galvanic în sensul de a prelua cantitatea care depăşeşte cele 350 tone şi a o neutraliza pe cheltuiala sa.

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea judiciară pe dispoziţiile art. 1352 Cod civil, potrivit cărora „Vânzătorul este supus la răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, din cauza acelora, lucrul nu este bun de întrebuinţat, după destinarea sa, sau întrebuinţarea sa e atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile”.

În opinia separată s-a considerat că între părţi nu pot fi invocate viciile ascunse ale lucrului vândut, pentru că a preda un depozit cu o cantitate de şlam galvanic mai mare decât cea estimată nu înseamnă a preda un bun cu astfel de vicii încât să nu mai poată fi întrebuinţat conform destinaţiei lui sau întrebuinţarea să fie atât de micşorată încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau n-ar fi dat pe el ceea ce a dat, dacă i-ar fi cunoscut viciile.

Dacă însă s-ar putea aprecia că art. 1352 este incident în speţă în sensul că întrebuinţarea bunului este atât de micşorată încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau n-ar fi dat pe el ceea ce a dat dacă i-ar fi cunoscut viciile, se pune în discuţie termenul în care poate fi exercitat dreptul material la acţiune.

Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958 „Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis (…) se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”.

Potrivit art. 11 din acelaşi act normativ „Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării. Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare”.

Este important de stabilit în speţă la ce „obiect” se raportează viciile: la şlamul galvanic sau la depozitul descris în Bilanţul de mediu I, întocmit pentru pârâtă anterior vânzării la licitaţie.

Astfel, în speţă viciile nu pot fi invocate relativ la şlamul galvanic, pentru că a preda mai mult decât era obligaţia nu înseamnă a preda un bun neconform destinaţiei sale. Dacă însă ar putea fi invocate, având în vedere că nu sunt vizate viciile ascunse cu viclenie, apreciez că acţiunea în justiţie nu este prescrisă. Astfel, în opinia separată s-a considerat că predarea lucrului nu este momentul întocmirii procesului verbal de adjudecare şi nici cel al actului adiţional, pentru că specificul obligaţiilor reclamantei

156

şi natura mai puţin obişnuită a bunului predat au făcut ca reclamanta să aibă posibilitatea cunoaşterii depăşirii cantităţii de 350 tone ulterior acelor date.

Reclamanta a obţinut autorizaţia de mediu la data de 03.06.2008 fără de care nu putea demara activitatea de colectare şi neutralizare deşeuri. La data de 23.09.2009 a încheiat contract pentru colectarea şlamului cu o firmă specializată, SC G. E. C. SRL, după care a solicitat autorităţii de mediu stabilirea obligaţiilor pe care trebuie să le respecte şi a termenelor de finalizare a lucrărilor. În afara acestor coordonate reclamanta nu putea proceda la colectarea şlamurilor (reziduu foarte toxic, având în componenţă metale grele şi componenţi periculoşi pentru om şi mediu înconjurător, potrivit expertizei fila 208 dosar Tribunal) şi deci nu putea cunoaşte că în depozit erau îngropate alte bazine cu şlam galvanic.

Termenul iniţial acordat reclamantei de Agenţia pentru Protecţia Mediului Argeş pentru eliminarea în condiţiile legislaţiei pentru mediu a şlamurilor galvanice din depozitele existente (adică a celor 350 de tone pentru care s-a solicitat) a fost 30.12.2010. Termenul a fost prelungit din cauza descoperirii faptului că şlamul galvanic avea concentraţii de cianuri şi metale grele mai mari decât cele din bilanţul de mediu prezentat de pârâtă. Noul termen acordat a fost de 30.06.2011.

Prin urmare, termenul acordat de autoritatea de mediu a fost dat în considerarea aceleiaşi cantităţii precunoscute de 350 de tone.

Ulterior acestui nou termen reclamanta a constatat că în depozit există cantităţi suplimentare de şalm galvanic, care nu au fost avute în vedere la solicitarea şi acordarea termenelor de către autoritatea de mediu. Momentul cunoaşterii depăşirii cantităţii de 350 de tone a fost dovedit cu situaţia de lucrări prezentată de SC G. E. C. SRL din care rezultă că preluarea excedentului de 240 tone de s-a făcut în perioada 11.05.2011-03.06.2011, care se coroborează cu procesele verbale de predare primire a cantităţilor suplimentare de şlam şi cu facturile întocmite pentru acestea, acte însuşite de reclamantă prin semnătură.

Prin urmare, predarea lucrului nu poate fi considerată mai devreme de 11.05.2011, fiind imposibilitate obiectivă de a cunoaşte „lucrul” la un moment anterior. Cum acţiunea în justiţie a fost promovată la 27.06.2011, rezultă că nu este prescrisă.

Dacă se poate aprecia însă că viciile vizează depozitul de şlamuri, care este o construcţie, aşa cum rezultă din descrierea făcută în documentaţia necesară reclamantei pentru obţinerea autorizaţiei de mediu, se constată că mai devreme de 23.09.2009, când a încheiat contract de colectare cu firma specializată, şi mai devreme de 04.12.2009, când a primit avizul de la APM Argeş

157

pentru a elimina şlamurile galvanice, reclamanta nu putea cunoaşte viciile construcţiei. Ca atare, având în vedere şi de această dată particularităţile obiectului cu vicii, în opinia separată s-a considerat că se poate stabili că data predării construcţiei, la care se referă art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, este 04.12.2009.

De la această dată şi până la descoperirea cantităţii suplimentare de şlam, adică 11.05.2011, nu s-au scurs trei ani (în speţă nefiind invocat un termen de garanţei mai mare). Ca atare, viciile au fost descoperite în termen, iar acţiunea în justiţie a fost formulată, de asemenea, în termen.

Intenţia legiuitorului când a stabilit un termen obiectiv în care viciile trebuie cunoscute de cumpărător, potrivit art. 11 din Decretul nr. 167/1958 sus citat, a fost de a garanta cumpărătorului o perioadă rezonabilă în care bunul să poată fi exploatat la parametri calitativi cunoscuţi la cumpărare, în vedere constatării unor eventuale vicii. În speţă, însă, exploatarea nu a putut începe odată cu preluarea bunului, din cauze legale care impun ca anterior începerii exploatării să fie obţinută autorizaţia de mediu şi să fie stabilite obligaţiile şi termenele de executare a lucrărilor periculoase pentru mediu.

Pentru cele expuse, fiind dovedit că apelanta reclamantă a colectat şi neutralizat 350 tone şlam galvanic, aşa cum s-a obligat, în opinia separată s-a apreciat că apelul trebuia admis, cu consecinţa schimbării sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi constatării că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin avizul de mediu şi programul de conformare, respectiv obligării pârâtei să preia cantităţile suplimentare de şlam galvanic până la epuizarea cantităţilor existente pe cheltuiala sa, cu 928 lei cheltuieli de judecată la fond şi 20.142 lei cheltuieli de judecată în apel.

11. Ordinea de îndestulare a creanţelor creditorilor garantaţi din sumele obţinute în urma valorificării unui bun care a constituit garanţia doar a unuia/unora dintre creditori.

Art. 121 din Legea nr. 85/2006Art. 123 din Legea nr. 85/2006

În măsura în care din valoarea cu care a fost valorificat bunul garantat mai rămân bani disponibili după îndestularea creditorului garantat, aceştia pot fi folosiţi pentru îndestularea celorlalţi creditorilor, inclusiv a celor care au garanţii asupra altor bunuri ce nu au fost încă valorificate.

158

Astfel, prioritară este îndestularea creanţei creditorului care are garanţia asupra bunului vândut.

Nu există text de lege expres şi nu este corectă interpretarea pe care recurenta o dă textelor de lege incidente în speţă în sensul că tuturor creditorilor garantaţi înscrişi la masa credală a unui debitor trebuie să le fie distribuite în mod egal şi în acelaşi timp sumele obţinute din valorificarea unui bun ce a constituit garanţia doar a unuia/unora dintre creditori.

(Decizia nr. 1608/R-COM/08 Mai 2013)

La data de 16.10.2012 (data poştei) creditoarea SC S.C. SRL a formulat contestaţie împotriva raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare şi a Planului de distribuire a sumelor afişat la uşa instanţei la data de 1.10.2012 şi notificat prin BPI nr. ***/02.10.2012, întocmite de lichidatorul judiciar în cauza de faţă privind falimentul debitoarei SC F. SA Drăgăşani.

În motivarea contestaţiei creditoarea a arătat că Raportul nr. 5519/28.09.2012 a fost întocmit cu încălcarea dispoziţiilor art. 122 pct. 11 din Legea nr. 85/2006. Astfel, în raportul asupra fondurilor sunt expuse venituri şi cheltuieli pe fiecare raport periodic fără a prezenta veniturile încasate de la ultima distribuire până la data distribuirii efectuată în luna sept. 2012. Nu s-au depus la dosar extrasele de cont bancar din care să rezulte încasările şi cheltuielile efectuate şi nu s-au prezentat dovezile plăţilor efectuate din contul casa. Lichidatorul nu a explicat dacă a avut constituite depozite bancare asupra disponibilităţilor din averea debitoarei pentru suma de 427.492 lei, deoarece, în lipsa extraselor de cont, creditorii nu pot cunoaşte cum a administrat fondurile falitei. Nu s-au depus dovezile privind efectuarea plăţilor, unele înscrise nelegal în planul de distribuţie şi scoase de sub controlul creditorilor.

Cheltuielile efectuate de către lichidator nu au fost cuprinse în planuri de distribuţie din trei în trei luni pe măsura încasărilor începând cu anul 2009 şi până în anul 2012. În această perioadă plăţile reprezentând sume cuvenite creditorilor, cheltuieli de procedură şi sume pe care lichidatorul le-a încasat cu titlu de onorariu nu au fost cuprinse în planul de distribuţie, cu excepţia ultimului, deşi periodic au fost încasări în averea debitoarei, sustrăgându-se astfel controlului creditorilor.

În perioada 30 martie 2009 – 31 ian. 2010 la masa credală s-a atras suma de 69.901 lei, însă lichidatorul nu a întocmit un plan de distribuţie între creditori şi cheltuieli de procedură, sustrăgând controlului sumele plătite, fapt ce s-a repetat şi în perioadele următoare.

159

Planul de distribuire a fost întocmit cu încălcarea dispoziţiilor art. 121 pct. 3 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora creditorul garantat este îndreptăţit să participe la orice distribuire de sume făcută înaintea vânzări bunului supus garanţiei; or contestatoarea, în calitatea sa de creditor ipotecar, avea dreptul să-i fie distribuită suma de 148.829 lei, care „a fost distribuită înaintea creditorului cu garanţii plus sumele distribuite nelegal şi fără acoperire cu titlu de cheltuieli de procedură”. Cheltuielile cu salarii în sumă de 49.182 lei şi contribuţii sociale în sumă de 35.521 lei nu sunt justificate atât timp cât creditorii nu au aprobat menţinerea salariaţilor debitoarei falite, iar dacă aceste plăţi se referă la vreo firmă de contabilitate cu atât mai mult nu se justifică legal deoarece, debitorul fiind în faliment, nu este necesară ţinerea contabilităţii. Cheltuielile de deplasare şi cele poştale şi de publicitate în sumă de 7.538 lei nu se justifică deoarece acestea se suportă din onorariul lichidatorului.

În concluzie s-a solicitat modificarea planului de distribuţie în sensul de a se distribui creditoarei contestatoare suma de 148.829 lei, precum şi sumele de 49.182 lei, 35.521 lei şi 7.536 lei distribuite nelegal de către lichidator pentru salarii şi cheltuieli de procedură.

Prin sentinţa nr. 5315 din 17.12.2012, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Vâlcea a respins contestaţia, obligând-o pe creditoare la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către lichidator.

În motivarea hotărârii s-au reţinut următoarele:Prin sentinţa nr. 495/30.03.2009 s-a dispus deschiderea

procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC F. SA Drăgăşani, iar prin sentinţa nr. 1078/05.10.2009 s-a dispus trecerea la procedura falimentului şi dizolvarea debitoarei.

În cursul procedurii lichidatorul a depus periodic rapoarte de activitate în care a expus sumele atrase, cheltuielile achitate şi disponibilul rămas în cont, depunând pentru fiecare raport şi extrasul de cont cu dovada plăţilor.

Obţinându-se suma de 428.550 lei din vânzarea unor imobile, la data de 3.02.2012 lichidatorul a depus raportul asupra fondurilor şi planul de distribuţie.

Acestea au fost anulate prin sentinţa nr. 2782/2 iulie 2012, urmare a contestaţiei formulate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea.

Raportul asupra fondurilor, precum şi planul de distribuţie refăcute au fost depuse la dosar la data de 1.10.2012, lichidatorul prezentând din nou toate încasările şi plăţile efectuate de la deschiderea procedurii, fără a mai prezenta şi extrasele de cont ce fuseseră depuse alăturat fiecărui raport periodic.

160

Ca atare, susţinerea contestatoarei că nu s-au prezentat veniturile încasate de la ultima distribuire până la data distribuirii efectuată în luna sept. 2012 nu este fondată.

Asemenea este şi susţinerea că nu s-au depus la dosar extrasele de cont bancar din care să rezulte încasările şi cheltuielile efectuate şi nu s-au prezentat dovezile plăţilor efectuate din contul casa.

În ce priveşte menţinerea unor salariaţi în procedura insolvenţei, inclusiv după trecerea la faliment, judecătorul sindic a constatat că prin Raportul 1 iunie 2009 lichidatorul a prezentat situaţia salariaţilor existenţi la acel moment, iar în rapoartele ulterioare a prezentat periodic situaţia plăţilor salariilor şi a contribuţiilor aferente pentru salariaţii menţinuţi în procedură, fără să existe vreo contestaţie asupra acestor plăţi pe o perioadă de peste doi ani. Cât timp salariaţii au fost menţinuţi de către lichidator, salariile acestora trebuia plătite în temeiul contractelor de muncă. Sub acest aspect raportul asupra fondurilor nu poate fi anulat.

Cât priveşte necesitatea aprobării de către creditori a menţinerii unor contracte de muncă, s-a arătat că aspectul ţine de raporturile dintre creditori şi lichidator, mai precis de răspunderea lichidatorului pentru oportunitatea măsurilor economic-manageriale adoptate în procedură, fără a aduce însă atingere drepturilor salariaţilor.

Afirmaţia contestatoarei că lichidatorul a sustras controlului creditorilor sumele plătite cu titlu cheltuieli de lichidare este nefondată, sumele plătite fiind expuse în rapoartele periodice.

În ce priveşte planul de distribuţie judecătorul sindic a constatat că pretenţia creditoarei contestatoare de a-i fi alocată o parte din suma obţinută din vânzarea activului este nefondată, deoarece contestatoarea nu are vreo garanţie asupra bunului vândut, iar suma obţinută este insuficientă pentru achitarea creanţelor situate în rang superior (bugetare şi salariale) după deducerea cheltuielilor de lichidare.

În privinţa cheltuielilor de judecată, judecătorul sindic a reţinut incidenţa art. 274 din Codul de procedură civilă şi a art. 41 alin. 3 şi 4 din OUG nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, precum şi faptul că, atunci când se contestă actele şi măsurile lichidatorului, acesta are calitate procesuală pasivă proprie şi are dreptul la apărare inclusiv prin asistenţă juridică.

Împotriva sentinţei a formulat recurs creditoarea contestatoare SC S. C. SRL, invocând dispoz. art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C.proc.civ. şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicei pentru următoarele motive:

161

1. Judecătorul sindic nu a aplicat dispoziţiile art. 121 pct. 3 din Legea nr. 85/2006, conform, cărora un creditor cu creanţa garantată este îndreptăţit să participe la orice distribuire de sume făcută înaintea vânzării bunului supus garanţiei lui. Intenţia legiuitorului în legătură cu ordinea îndestulării creanţelor reiese şi din art. 125, care menţionează expres că titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după îndestularea titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară. Ca atare, stingerea creanţelor trebuie să înceapă cu creanţele garantate, iar nu cu cele prevăzute în art. 123, în condiţiile în care bunurile asupra cărora există o garanţei reală nu au fost valorificate, ci urmează să fie valorificate în procedură.

Recurenta a precizat că are ipotecă asupra unui imobil ce urmează a fi valorificat de lichidator şi trebuia să îi fie plătită creanţa în condiţiile art. 121 alin. 3 din suma distribuită potrivit art. 123 pct. 3 din Legea nr. 85/2006.

Judecătoriul sindic nu a analizat critica din contestaţie referitoare la faptul că debitoarea nu deţine teren în suprafaţa pentru care creditoarea DGFP Vâlcea a întocmit procese verbale de sechestru. Astfel, sechestrul a fost instituit pe 73.692,37 mp, în timp ce debitoarea deţinea în proprietate doar 72.732,67 mp. De asemenea, sechestrul a fost instituit numai pe clădiri şi pe suprafaţa aferentă desfăşurării la sol a acestora, cu excepţia procesului verbal de sechestru nr. 89657, dar care nu menţionează şi nu individualizează în mod expres care este terenul aferent.

Ca atare, câtă vreme adjudecatarul a achiziţionat teren în suprafaţă de doar 11.252 mp şi clădiri de 5.182 mp, iar creditoarea DGFP Vâlcea avea sechestru doar pe o parte din activele vândute la licitaţie, acesteia nu i se cuvenea întreaga sumă obţinută din vânzare.

2. În mod greşi a aplicat judecătorul sindic dispoziţiile art. 121 alin.3 şi a permis satisfacerea creanţelor salariale anterior celor garantate.

3. În mod greşit a dispus judecătorul sindic obligarea creditoarei contestatoare la plata cheltuielilor de judecată către lichidator, câtă vreme acesta nu are calitatea procesuală proprie într-o contestaţia formulată împotriva măsurilor sale, ci reprezintă pe debitoare.

Prin obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată către lichidator se descurajează atacarea în justiţie a măsurilor lichidatorului, ceea ce contravine şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la apărare.

Actele întocmite de lichidator sunt făcute pe numele şi pe seama debitoarei, astfel că nu se cuvin plătite cheltuielile realizate de lichidator cu reprezentarea sa. În plus, art. 23 din

162

Legea insolvenţei impune să existe o încuviinţare din partea comitetului creditorilor pentru angajarea unei persoane de specialitate şi pentru stabilirea onorariului acesteia.

Recurenta a mai arătat că lichidatorul a pornit executarea silită împotriva sa pentru plata cheltuielilor de judecată dintr-un alt litigiu.

Examinând sentinţa prin prima motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul nu este fondat.

1.Potrivit art. 121 din Legea nr. 85/2006 „(1) Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24; 11. creanţele creditorilor garantaţi născute în timpul procedurii de insolvenţă după confirmarea planului de reorganizare, ca parte componentă a acestui plan. Aceste creanţe cuprind capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel; 2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile, pentru creanţele născute înainte de deschiderea procedurii.

(2) În cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor bunuri ar fi insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor creanţe garantate, creditorii vor avea, pentru diferenţă, creanţe chirografare care vor veni în concurs cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit naturii lor, prevăzute la art. 133 şi vor fi supuse dispoziţiilor art. 41. Dacă după plata sumelor prevăzute la alin. (1) rezultă o diferenţă în plus, aceasta va fi depusă, prin grija lichidatorului, în contul averii debitorului.

(3) Un creditor cu creanţă garantată este îndreptăţit să participe la orice distribuire de sumă făcută înaintea vânzării bunului supus garanţiei lui. Sumele primite din acest fel de distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit să le primească ulterior din preţul obţinut prin vânzarea bunului supus garanţiei sale, dacă aceasta este necesară pentru a împiedica un astfel de creditor să primească mai mult decât ar fi primit dacă bunul supus garanţiei sale ar fi fost vândut anterior distribuirii”.

Prin urmare, atunci când se vinde un bun garantat, primul căruia i se distribuie sume, în condiţiile în care creanţa acestuia nu a fost deja îndestulată până la vânzarea bunului grevat, este chiar creditorul care are garanţia asupra bunului.

163

În măsura în care din valoarea cu care a fost valorificat bunul garantat mai rămân bani disponibili după îndestularea creditorului garantat, aceştia pot fi folosiţi pentru îndestularea celorlalţi creditorilor, inclusiv a celor care au garanţii asupra altor bunuri ce nu au fost încă valorificate.

Astfel, prioritară este îndestularea creanţei creditorului care are garanţia asupra bunului vândut.

Nu există text de lege expres şi nu este corectă interpretarea pe care recurenta o dă textelor de lege incidente în speţă în sensul că tuturor creditorilor garantaţi înscrişi la masa credală a unui debitor trebuie să le fie distribuite în mod egal şi în acelaşi timp sumele obţinute din valorificarea unui bun ce a constituit garanţia doar a unuia/unora dintre creditori.

În legătură cu imobilele asupra cărora are ipotecă creditorul bugetar, Curtea constată că acestea sunt clădiri şi teren aferent acestora, situate în Drăgăşani atât la sediul social, cât şi la altă adresă.

Susţinerea conform căreia ipoteca vizează o suprafaţă de teren mai mare decât are în proprietate debitoarea este fără relevanţă, câtă vreme adjudecatarul nu a contestat faptul că ar fi cumpărat un teren ce nu îi aparţinea debitoarei.

De asemenea, aspectul este fără relevanţă câtă vreme s-a vândut doar o parte din imobilele asupra cărora are garanţie organul fiscal, parte care nu excedează suprafeţei totale aflată în proprietatea debitoarei.

În fine, în legătură cu faptul că, de vreme adjudecatarul a achiziţionat doar o parte din activele asupra cărora organul fiscal avea sechestru, iar acesta din urmă nu are garanţie pe toate bunurile debitoarei, nu i se cuvenea întreaga sumă obţinută din vânzare, Curtea constată că susţinerea este greşită: indiferent că garanţia unui creditor nu vizează toate bunurile debitorului, creditorul respectiv este îndreptăţit să primească toată suma rezultată din vânzarea bunurilor asupra cărora are garanţie, fără a o împărţi cu alţi creditori, dacă aceasta nu depăşeşte cuantumul creanţei sale.

2. Judecătorul sindic nu a permis nelegal satisfacerea creanţelor salariale înaintea celor garantate, întrucât creanţa recurentei, nefiind supusă îndestulării în temeiul art. 121 (întrucât nu s-a vândut bunul care garanta respectiva creanţă, ci un bun care garanta creanţa altui creditor), se supune ordinii de distribuire prevăzută de art. 123.

Or art. 123 pct. 2 prevede plata creanţelor salariale după plata taxelor şi a cheltuielilor de procedură, dar înaintea oricăror alte creanţe, indiferent de natura lor. În ordinea impusă de art. 123, creanţele garantate nu sunt îndestulate cu prioritate, întrucât textul legal respectiv are în vedere valorificarea altor bunuri ale

164

debitoarei decât cele grevate de garanţii în favoarea respectivelor creanţe.

3. În privinţa obligării creditoarei contestatoare la plata cheltuielilor de judecată către lichidator, Curtea constată că soluţia judecătorului sindic este legală şi temeinică. Astfel, chiar dacă în procedură lichidatorul este reprezentantul debitoarei falite, atunci când există un proces judiciar asupra măsurilor luate de acesta sau asupra actelor întocmite de el, are posibilitatea de a-şi asigura o apărare calificată prin intermediul avocaţilor. Legea de insolvenţă sau cea care reglementează activitatea practicienilor nu impune ca un lichidator să compară personal în justiţie atunci când sunt judecate actele sau faptele sale din procedura insolvenţei. Apărarea într-un procesul judiciar, fie că acesta are ca obiect o contestaţie în cadrul dosarului de insolvenţă, nu este o atribuţie pe care o trebuie să o realizeze personal lichidatorul.

Art. 41 alin. 3 din OUG nr. 86/2006 permite lichidatorului să dea mandat de reprezentare unui avocat pentru încheierea sau exercitarea unor acte juridice ori procesuale ce nu presupun exerciţiul atribuţiilor lui exclusive, iar actele de procedură impuse de realizarea apărării într-un litigiu nu sunt prevăzute de alin. 4 între atribuţiile ce nu pot fi încredinţate unui avocat.

Este eronată aprecierea că, prin obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată către lichidator, se descurajează atacarea în justiţie a măsurilor lichidatorului, ceea ce contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la apărare. Dimpotrivă, astfel se asigură şi lichidatorului dreptul la apărare şi recuperarea sumelor plătite în acest scop de la contestatorii care au căzut în pretenţiile proprii, potrivit art. 274 alin. 1 C.proc.civ., care se aplică nefiind incompatibil cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006.

Cât priveşte încuviinţare din partea comitetului creditorilor pentru angajarea unei persoane de specialitate şi pentru stabilirea onorariului acesteia, potrivit art. 23 din legea insolvenţei, Curtea constatată că angajarea avocatului în speţă nu s-a făcut pentru îndeplinirea atribuţiilor lichidatorului, ci pentru asigurarea apărării împotriva acuzaţiilor de nelegalitate şi netemeinicie a actelor şi măsurilor sale, precum şi că onorariul avocatului nu s-a dovedit a fi suportat din averea debitoarei.

Pentru cele expuse, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.

Având în vedere şi dispoz.art.274 alin.1 Cod procedură civilă, precum şi considerentele expuse anterior cu privire la cheltuielile de judecată acordate de judecătorul sindic, Curtea va dispune obligarea recurentei să plătească lichidatorului 1.000 lei

165

cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial conform chitanţei nr.4/07.05.2013.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de creditoarea SC S. C. SRL, împotriva sentinţei comerciale nr. 5315 din 17 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă în dosarul nr.613/90/2009, intimată fiind debitoarea SC F. SA Drăgăşani, şi lichidatorul judiciar AMT S. I. SPRL Craiova, fiind obligată recurenta creditoare să plătească lichidatorului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.

12. Condiţiile legale pentru a fi ales membru în comitetul creditorilor. Cerinţa esenţială pentru alegerea comitetului este ca din acesta să facă parte creditori cu creanţe garantate, bugetare şi chirografare, fiecare fiind aleşi dintre primii 20 cu acelaşi tip de creanţe care s-au oferit voluntar să fie membrii în comitet.

Art.16 alin.4 din Legea nr.85/2006

Potrivit art. 16 alin.4 din Legea nr. 85/2006 „(4) În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetari şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar (…)„.

Prin urmare, potrivit textului de lege sus citat, poate fi membru în comitetul creditorilor creditorul care face parte din una din cele trei categorii de creanţe expres prevăzute de lege (garantate, bugetare, chirografare), deţine o creanţă situată valoric în primele douăzeci în categoria de creanţe din care face parte şi s-a oferit voluntar.

Enumerarea de către legiuitor a categoriei creanţelor din care pot fi aleşi membrii comitetului nu este întâmplătoare, intenţia acestuia fiind ca în comitet să fie aleşi reprezentanţi ai fiecărei categorii (în măsura în care sunt înscrise la masa credală creanţe din toate cele trei categorii).

Prin urmare, prima condiţie este ca în comitet să fie aleşi reprezentanţi ai tuturor celor trei categorii de creanţe.

Celelalte condiţii sunt ca membrii comitetului să deţină creanţe ce se situează în primele 20 în ordinea valorii şi să se ofere voluntar.

Verificarea situării creanţelor în primele 20 în ordinea valorii se realizează prin raportare la categoria din care fac parte creanţele, iar nu prin raportare la întregul tabel de

166

creanţe de la momentul constituirii comitetului, pentru că, aşa cum s-a arăta mai sus, intenţia legiuitorului a fost atât în sensul de a include toate grupele de creanţe, cât şi în sensul cooptării creditorilor care deţin majoritatea valorică în grupa lor de prioritate, pentru ca interesul lor în procedură să fie semnificativ şi, astfel, să se asigure atingerea scopului procedurii insolvenţei prev. de art. 2 din Legea nr. 85/206.

De altfel, dacă cerinţa situării creanţei în primele 20 s-ar aplica la întregul tabel de creanţe, ar fi fost inutilă modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 169/2010 şi condiţia reprezentării în comitet a tuturor celor trei categorii de creanţe, întrucât în tabel este posibil ca primele 20 să fie creanţe dintr-o singură categorie. În această ultimă ipoteză nu s-ar putea asigura în nici un fel reprezentarea tuturor creanţelor.

Prin urmare, condiţia esenţială pentru alegerea comitetului este ca din acesta să facă parte creditori cu creanţe garantate, bugetare şi chirografare, fiecare fiind aleşi dintre primii 20 cu acelaşi tip de creanţe care s-au oferit voluntar să fie membrii în comitet.

(Opinia majoritară)

Opinia concordantă exprimată de un membru al completului, s-a declarat de acord cu opinia majoritară sub aspectul soluţiei pronunţate, în sensul admiterii căii de atac, cu consecinţa modificării sentinţei, admiterii contestaţiei formulată de recurentă şi anulării punctelor 2 şi 3 din hotărârea adunării creditorilor, însă parţial pentru alte considerente.

Aceste alte considerente sunt determinate de interpretarea diferită a dispoziţiilor art.16 alin.4 din Legea nr.85/2006.

Potrivit textului, „În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetari şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar; comitetul astfel desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic”.

Diferenţa de interpretare este determinată de faptul că s-a apreciat, în opinia concordantă, că legea are în vedere primii 20 de creditori din ansamblul tabelului de creanţe şi nu primii 20 din fiecare categorie enunţată, ceea ce are drept consecinţă şi posibilitatea să nu participe reprezentanţi din toate cele trei categorii.

S-a apreciat, în opinia concordantă, însă, că în măsura

167

în care în primii 20 de creditori din punct de vedere valoric din ansamblul tabelului, se află reprezentanţi ai celor trei categorii, care îndeplinesc şi condiţia de a se fi oferit voluntar, este obligatoriu ca aceştia să participe. În măsura în care în primii 20 de creditori nu sunt reprezentate toate categoriile sau titularii unor astfel de creanţe nu s-au oferit să participe la constituirea comitetului, acesta este legal ales chiar dacă nu există creditori din fiecare din categoriile: bugetari, garantaţi şi chirografari.

Aşadar în opinia concordantă, textul se impune a fi citit în sensul că la constituirea comitetului vor participa reprezentanţi ai creditorilor bugetari, garantaţi şi chirografari, cu condiţia ca aceştia să se afle în primele 20 de creanţe menţionate în tablou din punct de vedere valoric şi să se fi oferit voluntar. Obligatorii sunt, aşadar, condiţiile privind situarea în primii 20 din punct de vedere valoric şi exprimarea unei oferte de participare şi numai dacă acestea sunt realizate se urmăreşte şi întrunirea cerinţei de reprezentare a fiecăreia din cele trei categorii.

Raţiunea legiuitorului este în opinia concordantă nu doar aceea de a asigura o reprezentare a tuturor categoriilor de creanţe, ci în principal pe cea a creditorilor ce au de recuperat sume substanţiale, persoane interesate într-o mare măsură în promovarea tuturor demersurilor procedurale, de natură să asigure sporirea activelor debitoarei.

(Opinia concordantă)

(Decizia NR. 1751/R-COM/15 Mai 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 25.10.2012 în dosarul nr.1107/1259/2012/a3 privind insolvenţa debitoarei SC A. SA, aflat pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, creditoarea P.B. România SA a solicitat judecătorului sindic să dispună anularea hotărârilor menţionate la punctele 2 şi 3 de pe ordinea de zi din procesul-verbal al adunării creditorilor din data de 18.10.2012 pentru nelegalitatea constituirii comitetului creditorilor, respectiv pentru nelegalitatea confirmării administratorului judiciar şi stabilirii remuneraţiei acestuia.

În motivarea contestaţiei creditoarea a arătat că s-a oferit să facă parte din comitetul creditorilor alături de BRD, ECT 98, PI SRL şi de orice creditor care îndeplineşte condiţiile prev.de art.16 alin.4 din Legea nr.85/2006, însă comitetul a fost constituit fără respectarea condiţiilor legale care prevăd că membrii se aleg din primii 20 în ordinea valorii creanţelor şi dintre cei care se oferă voluntar. Astfel, în mod nelegal a fost inclus în comitetul

168

creditorilor N. M., reprezentantul salariaţilor, a cărui creanţă nu se află în primele 20 în ordinea valorii.

De asemenea, sub aspectul confirmării administratorului judiciar şi stabilirii remuneraţiei acestuia, în mod nelegal administratorul judiciar nu a luat în considerare votul transmis de creditoarea ECT 98 în timpul adunării creditorilor, sub motivul că acesta nu a fost primit în timp util. În realitate, punctul de vedere al ECT 98 prin care se revenea asupra punctului de vedere exprimat în scris în sensul propunerii şi votării în favoarea unui alt administrator judiciar, a fost adus la cunoştinţa administratorului judiciar de către reprezentantul PI SRL, fiindu-i prezentat şi un fax provenit de la respectiva creditoare. Acesta însă nu a luat în considerare votul prezentat în scris şi transmis prin fax şi a refuzat să îl comunice creditorilor prezenţi la adunare.

Judecătorul sindic a dispus conexarea contestaţiei sus prezentate la dosarul nr.1107/1259/2012/a2 având ca obiect contestaţia formulată de SC PI SRL împotriva aceleiaşi hotărâri a adunării creditorilor şi cu privire la aceleaşi puncte de pe ordinea de zi.

Prin sentinţa nr.466/CC/18.12.2012 pronunţată în dosarul nr.1107/1259/2012/a2, judecătorul sindic a respins ambele contestaţii ca nefondate, reţinând că niciuna dintre creditoarele-contestatoare nu au votat împotriva modalităţii de desemnare a comitetului creditorilor şi a preşedintelui.

În legătură cu faptul că PB România SA a solicitat să se consemneze punctul său de vedere în sensul că Municipiul Piteşti nu poate vota confirmarea administratorului judiciar, întrucât nu are o creanţă situată în primele 20 în ordinea valorii lor, judecătorul sindic a arătat că şi fără propunerea Municipiului Piteşti existau trei propuneri din cinci membri ai comitetului, iar potrivit art.17 deciziile comitetului se iau cu majoritate simplă din totalul numărului de membri.

Relativ la votul SC ECT 98 SRL privind confirmarea administratorului judiciar, judecătorul sindic a arătat că votul exprimat în data de 18.10.2012 nu se înscrie în dispoziţiile art.4 din Legea nr.85/2006. În plus, respectiva creditoare nu a contestat hotărârea adunării creditorilor pentru faptul că nu a fost luat în considerare votul său.

Împotriva sentinţei a formulat recurs creditoarea PB România SA, invocând dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă şi criticând-o pentru următoarele motive:

Din procesul verbal al adunării creditorilor rezultă fără dubiu că reprezentanţii P. nu au fost de acord cu componenţa comitetului creditorilor, votând împotriva acesteia. De altfel, la finalul procesului verbal s-a înscris că obiecţiunile ridicate de reprezentanţii P.s au fost refuzate a fi consemnate. Componenţa

169

comitetului debitorilor nu este cea legală în sensul că din acesta face parte Primăria Municipiului Piteşti şi creditorul salariaţilor, care nu au o creanţă situată în primele 20 în ordinea valorii lor.

Confirmarea administratorului judiciar s-a realizat în mod nelegal, cu neluarea în considerare a votului negativ transmis prin fax de ECT 98 SRL şi care a fost adus la cunoştinţa administratorului judiciar şi a creditorilor înainte de a se vota în cadrul şedinţei din 18.10.2012.

Votul respectiv a fost transmis şi prin fax şi prin e-mail, iar transmiterea prin fax nu are legătură cu semnătura electronică extinsă invocată de judecătorul sindic.

Administratorul judiciar a precizat instanţei de recurs că adunarea creditorilor din data de 18.03.2013 a decis confirmarea administratorului judiciar desemnat provizoriu de judecătorul sindic în persoana practicianului în insolvenţă CAPI M. & I., astfel că cererea ce face obiectul litigiului de faţă a rămas fără obiect.

Curtea constată că excepţia nu este fondată câtă vreme actul reprezentat de procesul-verbal al şedinţei adunării creditorilor din 18.10.2012 nu a fost revocat de către emitent sub niciun aspect din cele pentru care a fost contestat. Ca atare, acesta a produs şi produce efecte juridice, urmând ca legalitatea lui să fie verificată în speţa de faţă.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este fondat.

La şedinţa adunării creditorilor din data de 18.10.2012 au fost dezbătute, printre altele, două aspecte: punctul 2 pe ordinea de zi: alegerea comitetului creditorilor şi a preşedintelui acestuia şi punctul 3 pe ordinea de zi:confirmarea administratorului judiciar şi stabilirea remuneraţiei acestuia.

Cu privire la comitetul creditorilor s-a stabilit ca acesta să fie compus din 5 membrii, iar sub acest aspect nu s-au formulat contestaţii.

În privinţa celor 5 membrii, în procesul verbal al şedinţei s-a consemnat că aceştia sunt: Municipiul Piteşti, BRD GSG, EGI IFN SA, Axinte Gheorghe şi reprezentantul salariaţilor, N. M.

Preşedintele comitetului a fost desemnat BRD GSG.Cu prilejul confirmării administratorului judiciar,

reprezentantul PB a arătat că alegerea comitetului nu este legală, întrucât cel puţin Primăria Municipiului Piteşti nu este creditor între primii 20 în ordinea valorii creanţelor.

Acesta a semnat procesul verbal al şedinţei, inserând menţiunea că semnează cu obiecţiuni ce au fost refuzate a fi consemnate de către administratorul judiciar.

Potrivit art. 16 alin.4 din Legea nr. 85/2006 „(4) În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe

170

garantate, bugetari şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar (…)„.

Prin urmare, potrivit textului de lege sus citat, poate fi membru în comitetul creditorilor creditorul care face parte din una din cele trei categorii de creanţe expres prevăzute de lege (garantate, bugetare, chirografare), deţine o creanţă situată valoric în primele douăzeci în categoria de creanţe din care face parte şi s-a oferit voluntar.

Enumerarea de către legiuitor a categoriei creanţelor din care pot fi aleşi membrii comitetului nu este întâmplătoare, intenţia acestuia fiind ca în comitet să fie aleşi reprezentanţi ai fiecărei categorii (în măsura în care sunt înscrise la masa credală creanţe din toate cele trei categorii).

Astfel, în reglementarea Legii nr. 85/2006 anterior modificării acesteia prin Legea nr. 169/2010, art. 16 alin. 4 prevedea alegerea unui „comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar.”

Prin Legea nr. 169/2010 legiuitorul a impus includerea în comitet şi a creanţelor bugetare, scopul fiind o bună reprezentare a tuturor categoriilor de creanţă care pot vota măsurile necesare derulării procedurii.

Prin urmare, prima condiţie este ca în comitet să fie aleşi reprezentanţi ai tuturor celor trei categorii de creanţe.

Celelalte condiţii sunt ca membrii comitetului să deţină creanţe ce se situează în primele 20 în ordinea valorii şi să se ofere voluntar.

Verificarea situării creanţelor în primele 20 în ordinea valorii se realizează prin raportare la categoria din care fac parte creanţele, iar nu prin raportare la întregul tabel de creanţe de la momentul constituirii comitetului, pentru că, aşa cum s-a arăta mai sus, intenţia legiuitorului a fost atât în sensul de a include toate grupele de creanţe, cât şi în sensul cooptării creditorilor care deţin majoritatea valorică în grupa lor de prioritate, pentru ca interesul lor în procedură să fie semnificativ şi, astfel, să se asigure atingerea scopului procedurii insolvenţei prev. de art. 2 din Legea nr. 85/206.

De altfel, dacă cerinţa situării creanţei în primele 20 s-ar aplica la întregul tabel de creanţe, ar fi fost inutilă modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 169/2010 şi condiţia reprezentării în comitet a tuturor celor trei categorii de creanţe, întrucât în tabel este posibil ca primele 20 să fie creanţe dintr-o singură categorie. În această ultimă ipoteză nu s-ar putea asigura în nici un fel reprezentarea tuturor creanţelor.

Prin urmare, condiţia esenţială pentru alegerea comitetului este ca din acesta să facă parte creditori cu creanţe

171

garantate, bugetare şi chirografare, fiecare fiind aleşi dintre primii 20 cu acelaşi tip de creanţe care s-au oferit voluntar să fie membrii în comitet.

În speţă, în ce priveşte prima condiţie, legea a fost respectată, în comitet fiind aleşi reprezentanţi ai tuturor celor trei categorii prevăzute expres de lege.

Celelalte condiţii, însă, nu au fost îndeplinite în privinţa categoriei creditorilor chirografari.

Astfel, în ce priveşte creditorii bugetari, a fost aleasă Primăria Mun. Piteşti, ca singur creditor bugetar înscris la masa credală şi care s-a şi oferit să fie membru.

În privinţa creditorilor garantaţi, a fost aleasă BRD – GSG, care s-a oferit voluntar şi care este înscrisă cu o creanţă situată în primele 20 din punct de vedere valoric ale grupei.

În categoria creditorilor chirografari au fost aleşi SC EG IFN SA, AG, care nu s-a oferit să fie membru în comitetul creditorilor, şi NM, a cărui creanţă nu se încadrează în plafonul valoric sus arătat şi care nici nu s-a oferit voluntar să fie membru în comitetul creditorilor.

Din procesul verbal de şedinţă rezultă că s-au oferit să facă parte din comitetul creditorilor SC E, SC EG IFN SA, SC CD SRL, SC PI SRL, toate cu creanţe chirografare.

Dintre aceştia a fost aleasă doar SC EG IFN SA. AG şi NM nu s-au oferit, dar au fost propuşi de alţi

creditori.Din tabelul de creanţe rezultă că atât creanţele SC E, SC

CD SRL şi SC PI SRL, cât şi creanţa lui AG se situează între primele 20 ale categoriei respective, dar în timp ce primele trei s-au oferit să facă parte din comitet, cel de-al patrulea a fost ales la propunerea altor creditori, neoferindu-se voluntar.

De asemenea, din tabel rezultă că creanţa lui NM nu este în primele 20 ca valoare ale categoriei, iar din procesul verbal al şedinţei adunării creditorilor rezultă că acesta nici nu s-a propus pentru a fi membru în comitet.

Prin urmare, alegea comitetului creditorilor nu s-a făcut cu respectarea legii, iar opoziţia creditoarei PB România SA relativ la acest aspect a fost menţionată în procesul verbal al şedinţei.

În aceste condiţii în care comitetul nu a fost legal ales, nici măsura de confirmare a administratorului judiciar şi de stabilire a remuneraţiei acestuia nu poate menţinută.

Sub acest aspect Curtea nu va mai examina motivele de recurs ce ţin de maniera în care a fost exprimat votul SC ET 98 SRL, fiind de prisos de vreme ce măsura este oricum nelegală pentru că a fost adoptată de un comitet nelegal constituit.

Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1-3 C.proc.civ., Curtea va admite recursul şi va modifica sentinţa în sensul

172

admiterii contestaţiei creditoarei PB România SA şi anulării pct.2 şi 3 din hotărârea Adunării Creditorilor din 18.10.2012 şi va menţine în rest sentinţa.

Pentru aceste motive Curtea a admis recursul declarat de declarat de contestatoarea creditoare PB România SA, împotriva sentinţei nr.466/CC din 18 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş - judecător sindic în dosarul nr.1107/1259/2012/a2, intimaţi fiind creditorii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Municipiul Piteşti, B.R.D. GSG SA ş.a, debitoarea SC A. SA, şi lichidatorul judiciar Cabinete Asociate de Practicieni în Insovenţă „M. şi I.”.

A fost modificată în parte sentinţa de mai sus în sensul că a fost admisă contestaţia PB România SA şi au fost anulate pct.2 şi 3 din hotărârea Adunării Creditorilor din 18.10.2012, fiind menţinută în rest sentinţa

Opinia concordantă exprimată de un membru al completului, s-a declarat de acord cu opinia majoritară sub aspectul soluţiei pronunţate, în sensul admiterii căii de atac, cu consecinţa modificării sentinţei, admiterii contestaţiei formulată de recurentă şi anulării punctelor 2 şi 3 din hotărârea adunării creditorilor, însă parţial pentru alte considerente.

Aceste alte considerente sunt determinate de interpretarea diferită a dispoziţiilor art.16 alin.4 din Legea nr.85/2006.

Potrivit textului, „În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetari şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar; comitetul astfel desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic”.

Din modul de redactare, s-a apreciat, în opinia concordantă, că intenţia legiuitorului a fost aceea de a impune ca în comitetul ce se formează din 3 sau 5 membri, să participe creditori din cele trei categorii enumerate, cu condiţia însă ca aceştia să facă parte din primii 20 de creditori în ordinea valorii, raportat la întregul tabel de creanţe şi să se fi oferit voluntar.

Diferenţa de interpretare este determinată de faptul că s-a apreciat, în opinia concordantă, că legea are în vedere primii 20 de creditori din ansamblul tabelului de creanţe şi nu primii 20 din fiecare categorie enunţată, ceea ce are drept consecinţă şi posibilitatea să nu participe reprezentanţi din toate cele trei categorii.

S-a apreciat, în opinia concordantă, însă, că în măsura în care în primii 20 de creditori din punct de vedere valoric din ansamblul tabelului, se află reprezentanţi ai celor trei categorii, care îndeplinesc şi condiţia de a se fi oferit voluntar, este

173

obligatoriu ca aceştia să participe. În măsura în care în primii 20 de creditori nu sunt reprezentate toate categoriile sau titularii unor astfel de creanţe nu s-au oferit să participe la constituirea comitetului, acesta este legal ales chiar dacă nu există creditori din fiecare din categoriile: bugetari, garantaţi şi chirografari.

Aşadar în opinia concordantă, textul se impune a fi citit în sensul că la constituirea comitetului vor participa reprezentanţi ai creditorilor bugetari, garantaţi şi chirografari, cu condiţia ca aceştia să se afle în primele 20 de creanţe menţionate în tablou din punct de vedere valoric şi să se fi oferit voluntar. Obligatorii sunt, aşadar, condiţiile privind situarea în primii 20 din punct de vedere valoric şi exprimarea unei oferte de participare şi numai dacă acestea sunt realizate se urmăreşte şi întrunirea cerinţei de reprezentare a fiecăreia din cele trei categorii.

Raţiunea legiuitorului este în opinia concordantă nu doar aceea de a asigura o reprezentare a tuturor categoriilor de creanţe, ci în principal pe cea a creditorilor ce au de recuperat sume substanţiale, persoane interesate într-o mare măsură în promovarea tuturor demersurilor procedurale, de natură să asigure sporirea activelor debitoarei.

În cauză, aşa cum s-a reţinut în opinia majoritară, A. G. şi N. M. nu s-au oferit, dar au fost propuşi de alţi creditori şi deci în mod greşit ei au fost reţinuţi ca membrii în Comitetul creditorilor S.C. A. S.A., iar pentru alţi creditori nu rezultă situarea lor în primii 20 din punct de vedere valoric în tabelul total de creanţe, valabil la data votului (de exemplu Municipiul Piteşti, N. M. pentru creanţe salariale).

Constituirea nelegală a comitetului creditorilor pentru considerentele de mai sus, atrage desfiinţarea punctului 2 din hotărârea adunării creditorilor şi pe cale de consecinţă şi a pct.3, câtă vreme potrivit art.19 alin.2 din Legea nr.85/2006, administratorul judiciar este ales la recomandarea comitetului creditorilor. În absenţa unei constituiri legale a acestui comitet, se impune aprecierea că nu există o recomandare legală şi în concluzie o desemnare corespunzătoare a practicianului în lichidare.

13. Obligativitatea executării de către administratorul judiciar/lichidator a obligaţiilor rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, la cererea promitentului-cumpărător, dacă preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător.

Art. 931 din Legea nr.85/2006

174

În mod legal tribunalul a reţinut că potrivit art.931 din Legea nr.85/2006, obligaţiile rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător, dacă preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător; preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului; bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare.

De asemenea, Curtea constată că au fost îndeplinite toate condiţiile cumulative prevăzute de textul legal susmenţionat, aplicabil în speţă şi nu de cel invocat de reclamantă în recurs, având în vedere că cei doi soţi, în calitate de cumpărători, s-au declarat gata să achite preţul care a fost plătit, imobilul se afla la deschiderea procedurii în posesia acestora şi bunul nu are o importanţă deosebită în reuşita unui Plan de organizare în raport de activitatea ulterioară a debitoarei, propusă prin Plan, ce ar necesita folosinţa apartamentului respectiv.

Referitor la administratorul judiciar, acesta avea obligaţia să încheie contractul de vânzare-cumpărare în raport de prevederile art.931 din Legea nr.85/2006, ţinând cont că soţii Z. au îndeplinit toate condiţiile şi că aceştia, în calitate de promitenţi cumpărători au solicitat încheierea contractului. Administratorul judiciar B.E. nu avea o opţiune, ci doar obligaţia de a semna contractul nr.350 din 30.03.201 şi nu trebuia să ceară acordul creditorilor, astfel că susţinerea reclamantei că lipsa acestui acord constituie o cauză de nulitate a acestei convenţii, este nefondată.

Susţinerea recurentei în sensul că vânzarea trebuia încuviinţată în prealabil de judecătorul sindic este nefondată, întrucât în raport de dispoziţiile art.931 din Legea nr.85/2006, executarea antecontractului de vânzare-cumpărare este o măsură ce trebuie executată exclusiv de către administratorul judiciar, fără a fi necesară încuviinţarea sau confirmarea de către judecătorul sindic.

(Decizia nr. 2047/R-COM/05 Iunie 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 9 august 2011 în dosarul nr.1782/90/2011, reclamantul N NS SPRL, în calitate de lichidator al debitoarei SC Dr SRL, a solicitat anularea distribuţiei sumei de 173.886 lei către creditoarea BRD – Sucursala Vâlcea (BRD), cu motivarea că bunul vândut, în urma

175

căruia s-a obţinut suma distribuită, nu era ipotecat în favoarea acestei creditoare, astfel că distribuirea s-a efectuat eronat în temeiul art.121 din Legea nr.85/2006, fiind defavorizaţi ceilalţi creditori bugetari şi chirografari.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 80 şi 81 din Legea nr.85/2006.

Cererea a fost formulată ca o completare a cererii de anulare transferuri patrimoniale ce face obiectul dosarului nr. 1782/90/2011, fiind disjunsă prin încheierea din 29 octombrie 2012, întrucât nu avea legătură cu obiectul cererii principale.

Creditoarea BRD a solicitat respingerea cererii, arătând că la momentul respectiv toţi creditorii au fost de acord cu această distribuţie pentru a stinge o parte din dobânzile la creditele acordate.

Tribunalul a constatat că prin prezenta cerere se atacă planul de distribuţie din 19 aprilie 2010. Deşi lichidatorul invocă dispoziţiile art.80 şi 81 din Legea nr. 85/2006, obiectul juridic al cererii îl constituie de fapt o contestaţie asupra planului de distribuţie susmenţionat.

Potrivit art.122 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, comitetul creditorilor sau orice creditor poate formula contestaţii la raport şi la plan, în termen de 15 zile de la afişare. O copie de pe contestaţie se comunică de urgenţă lichidatorului.

Legea acordă calitate procesuală activă în contestarea planului de distribuţie creditorilor, întrucât drepturile lor sunt vătămate printr-o distribuţie nelegală. Lichidatorul nu are calitate procesuală activă în formularea unei astfel de contestaţii întrucât textul de lege susmenţionat precizează cine sunt titularii unei astfel de acţiuni.

Aşa fiind, tribunalul a respins cererea lichidatorului pentru lipsa calităţii procesuale active.

Prin cererea înregistrată la data de 5 decembrie 2012 în dosarul nr.9621/90/2012, creditoarea BM a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.350 din 30 martie 2010, prin care administratorul judiciar al debitoarei SC D. SRL, BE, a vândut pârâţilor ZV şi ZV apartamentul nr.29 din blocul de locuinţe situat în Râmnicu Vâlcea, strada ***, proprietatea debitoarei SC D. SRL.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că administratorul judiciar nu a fost mandatat de către toţi creditorii pentru realizarea acestei tranzacţii, lipsind acordul reclamantei şi al creditoarei BRD, precum şi confirmarea judecătorului sindic, fiind încălcate astfel dispoziţiile art.20 lit.m şi art.13 din Legea nr.85/2006. Pentru vânzarea respectivă nu a existat un raport de evaluare, iar preţul obţinut este mult sub preţul cu care s-au vândut alte apartamente din acelaşi bloc în anul 2009.

176

În concluzie, reclamanta a susţinut că acest contract a fost încheiat în scopul fraudării intereselor creditorilor, cauza convenţiei fiind ilicită.

La data de 21 ianuarie 2013, reclamanta şi-a precizat cererea ca fiind o „acţiune în realizarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare”; în ce priveşte temeiul de drept reclamanta a invocat dispoziţiile art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă.

La data de 4 februarie 2013 reclamanta a precizat din nou temeiul juridic al cererii, susţinând că este o cerere de intervenţie în interes propriu.

În notele de şedinţă depuse la termenul din 18 februarie 2013, reclamanta a arătat că prin acţiune a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului.

Cererea creditoarei are un caracter inform, fiind intitulată „note scrise” şi fără a preciza părţile între care se leagă raportul juridic procesual, însă pretenţia reclamantei, respectiv obiectul cererii, este exprimat literal ca fiind constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare.

Având în vedere şi precizările ulterioare ale reclamantei, instanţa a constatat că aceasta a învestit instanţa cu o cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare.

În ce priveşte cadrul procesual, instanţa a constatat că o astfel de cerere are un caracter independent, de sine stătător şi ar fi trebuit să facă obiectul unui dosar separat. Reclamanta a formulat cererea cu trimitere la dosarul de faţă care avea ca obiect o contestaţie a lichidatorului împotriva planului de distribuţie. Cum între cele două cereri nu există o legătură de obiect s-ar fi impus disjungerea prezentei cereri. Totuşi, având în vedere că ambele cereri privesc incidente apărute în derularea procedurii insolvenţei, instanţa a apreciat că disjungerea nu este absolut necesară pentru buna administrare a justiţiei.

Întrucât într-o astfel de acţiune au calitate procesuală pasivă definită de lege părţile actului juridic a cărui nulitate se invocă, instanţa a dispus citarea în cauză în calitate de pârâţi a cumpărătorilor ZV şi ZV. De asemenea, întrucât reclamanta a invocat operaţiuni nelegale imputabile administratorului judiciar de la momentul încheierii actului, instanţa a dispus citarea în cauză în calitate de pârât a practicianului în insolvenţă care a deţinut calitatea de administrator judiciar la momentul încheierii actului, respectiv Cabinetul de insolvenţă BE.

Pârâta BE prin întâmpinare a solicitat respingerea cererii, arătând că aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.112 din Codul de procedură civilă, nu se precizează părţile, obiectul cererii şi valoarea acestuia; cererea nu este timbrată la valoare; competenţa aparţine instanţei de drept comun şi nu judecătorului sindic. Cererea este tardivă, deoarece

177

administratorul judiciar a prezentat contractul de vânzare cumpărare în raportul de activitate depus la dosar la data de 19 aprilie 2010, caz în care reclamanta putea formula contestaţie cel mai târziu la data de 23 aprilie 2010. Pe fond s-a arătat că fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.93/1 din Legea nr.85/2006 a procedat corect la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Pârâţii ZV şi ZV prin întâmpinare au solicitat respingerea cererii, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.80 din Legea nr.85/2006 pentru anularea transferului patrimonial. Pârâţii au mai arătat că au luat cunoştinţă din publicitatea prin ziare despre intenţia de vânzare a apartamentelor, la data de 7 decembrie 2009 au încheiat antecontractul de vânzare cumpărare şi au achitat avansul de 7000 euro în echivalent lei; ulterior, cu acordul creditorilor debitoarei, consemnat în procesul verbal al adunării creditorilor din 1 martie 2010, la data de 30 martie 2010 s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare şi s-a achitat diferenţa de preţ. Pârâţii au susţinut că au efectuat investiţii de peste 100.000 lei, întrucât apartamentul a fost predat nefinisat şi necompartimentat. Preţul este cel al pieţei, aspect dovedit şi de cele două rapoarte de evaluare depuse la dosar. Pârâţii au mai arătat că reclamanta săvârşeşte prin prezenta cerere un abuz de drept procesual, motiv pentru care ar trebui sancţionată.

Prin sentinţa nr.1237 din 25 februarie 2013, Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă a respins atât cererea formulată de lichidatorul N NS SPRL privind anularea distribuţiei sumei de 173.886 lei, pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, cât şi cererea creditoarei-reclamante BM privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.350 din 30 martie 2010 la notarul public GM.

A fost obligată reclamanta BM la 4000 lei cheltuieli de judecată către pârâţii ZV şi ZVA şi la 500 lei cheltuieli de judecată către pârâta Brad Emilia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Societatea debitoare, SC D SRL, a desfăşurat ca activitate comercială, printre altele, construirea unui bloc de locuinţe în Râmnicu Vâlcea, strada *** şi oferirea la vânzare a apartamentelor din blocul respectiv.

Prin antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3534 din 7 decembrie 2009, debitoarea a convenit cu pârâţii Z ca debitoarea să vândă şi pârâţii să cumpere apartamentul nr.5 din blocul respectiv, cu preţul total de 70.000 euro. La data de 7 decembrie 2009 pârâţii au achitat un avans în sumă de 29.917 lei, echivalentul a 7000 euro, urmând să achite încă o sumă de 10.500 euro până la data de 28 decembrie 2009, iar diferenţa

178

de 52.500 euro până la data de 15 februarie 2010. În aceeaşi zi, respectiv la data de 7 decembrie 2009, debitoarea prin administratorul statutar a înmânat pârâţilor cumpărători cheile apartamentului, iar pârâţii au efectuat mai multe lucrări de finisare şi îmbunătăţire a locuinţei, lucrările fiind recunoscute ca atare de către debitoare.

Prin sentinţa nr.1840 din 21 decembrie 2009, Tribunalul Vâlcea a dispus, la cererea debitoarei SC D SRL, deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societatea debitoare, desemnând ca administrator judiciar Cabinetul de insolvenţă BE.

La data de 22 februarie 2010, pârâţii cumpărători Z au formulat o cerere în dosarul de insolvenţă, prin care au solicitat perfectarea contractului de vânzare cumpărare sau în caz contrar înscrierea lor la masa credală cu avansul plătit şi cu cheltuielile de îmbunătăţire a apartamentului.

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.350 din 30 martie 2010, debitoarea SC D SRL, prin administrator judiciar BE, a vândut pârâţilor Z apartamentul nr.5 din blocul situat în Râmnicu Vâlcea, strada ***, în suprafaţă de 80,71 mp., cu preţul de 70.000 euro. La data încheierii contractului pârâţii achitaseră sumele de 7000 euro şi 10.500 euro, diferenţa urmând a fi achitată până la data de 2 aprilie 2010. La data de 2 aprilie 2010 a fost achitată diferenţa de 52.500 euro, aspect necontestat în cauză.

Potrivit art.931 din Legea nr.85/2006, obligaţiile rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător, dacă:

- preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător;

- preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului; - bunul nu are o importanţă determinantă pentru

reuşita unui plan de reorganizare.În speţă, toate condiţiile prevăzute de textul de lege

susmenţionat au fost îndeplinite. Cumpărătorii s-au declarat gata să achite preţul, care de altfel a şi fost achitat. Apartamentul se afla la data deschiderii procedurii în posesia pârâţilor cumpărători. În ce priveşte condiţia ca bunul să nu aibă o importanţă deosebită în reuşita unui plan de reorganizare, aceasta se referă la situaţia în care activitatea ulterioară a debitoarei propusă prin plan ar necesita folosinţa bunului respectiv, ceea ce nu este cazul în speţă.

În ce priveşte preţul, tribunalul a constatat că acesta este unul serios şi corespunzător valorii de piaţă a imobilului

179

respectiv. În acest sens s-a observat că însăşi creditoarea reclamantă BM, în recursul formulat împotriva sentinţei nr.484 din 8 martie 2010 preia ca reper valoric preţul plătit de pârâţii Z pentru a susţine că debitoarea a înstrăinat alte apartamente către un alt cumpărător la preţuri mult mai mici; cu alte cuvinte, reclamanta arată ea însăşi că preţul plătit de către pârâţi a fost unul corect. Mai mult, în cererea de înlocuire a administratorului judiciar, formulată la data de 19 aprilie 2010, reclamanta BM arată că în opinia sa preţul apartamentelor ar trebui să fie de 1070 euro/mp, valoare destul de apropiată de preţul plătit de pârâţi.

În ce priveşte comparaţia cu alte apartamente vândute în acelaşi bloc de locuinţe, tribunalul a constatat că prin contractul autentificat sub nr.823 din 27 februarie 2009, debitoarea a vândut două apartamente în suprafaţă de 113,96 mp. şi respectiv 80,94 mp. împreună cu două garaje în suprafaţă de 13,58 şi respectiv 12,78 mp., cu suma totală de 246.116 euro, iar prin contractul autentificat sub nr.587 din 10 aprilie 2009 un apartament în suprafaţă de 132 mp. (total, cu balcon), precum şi un garaj în suprafaţă de 17,75 mp. cu preţul de 642.546 lei, echivalentul a 160.000 euro, rezultând un preţ mediu de circa 1050 euro/mp.

Din raportul de evaluare a apartamentelor, realizat pentru valorificarea bunurilor în faliment la data de 4 mai 2011, rezultă o valoare medie de 600-700 euro/mp.

În cursul procedurii falimentului, la data de 15 noiembrie 2011 a fost vândut un apartament cu o suprafaţă totală de 83,28 mp., similar cu apartamentul în litigiu, împreună cu două garaje, cu suma totală de 192.255 lei, rezultând că preţul apartamentului a fost de circa 40.000 euro, iar la data de 20 septembrie 2011 a fost vândut un apartament cu o suprafaţă totală de 117,37mp., mult mai mare decât suprafaţa apartamentului în litigiu, cu preţul de 250.278 lei, ceea ce reprezintă, la un curs euro BNR de 4,23 lei pentru luna septembrie 2011, echivalentul a circa 60.000 euro.

Rezultă, aşadar, că preţul contractat de către pârâţi în luna decembrie 2009 a fost puţin mai redus decât preţurile obţinute în lunile martie şi aprilie 2009 pentru alte apartamente, dar superior preţurilor obţinute prin valorificarea altor apartamente în procedura falimentului în cursul anului 2011.

Aşa fiind, instanţa a constatat că în cauză au fost îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art.931 din Legea nr.85/2006 pentru executarea antecontractului.

S-a mai constatat de către instanţă, că printre condiţiile de executare a antecontractului, arătate mai sus, nu se enumeră şi acordul comitetului sau adunării creditorilor societăţii debitoare, aşa încât motivarea cererii reclamantei în sensul lipsei acordului tuturor creditorilor este nefondată.

180

Raţiunea pentru care legiuitorul nu a considerat necesar acordul creditorilor pentru executarea antecontractului este aceea că antecontractul de vânzare cumpărare naşte în patrimoniul debitoarei o obligaţie de a da, adică de a transfera proprietatea obiectului contractului, iar debitoarea este ţinută să-şi îndeplinească această obligaţie contractuală în temeiul art.969 din Codul civil de la 1864, indiferent de interesele creditorilor, atât timp cât condiţiile prevăzute de art.931 din Legea nr.85/2006 sunt îndeplinite. Textul art.931 din Legea nr.85/2006 nu instituie o opţiune, ci o obligaţie în sarcina administratorului judiciar; dacă promitentul cumpărător a solicitat încheierea contractului şi dovedeşte că şi celelalte condiţii sunt îndeplinite, administratorul judiciar este obligat să încheie contractul pentru a aduce la îndeplinire promisiunea de vânzare din partea debitoarei.

Aşa fiind, susţinerea reclamantei în sensul că lipsa acordului creditorilor constituie o cauză de nulitate a contractului este lipsită de temei legal.

De asemenea, susţinerea că era necesară confirmarea de către judecătorul sindic a acestei tranzacţii, conform art.20 lit.m din Legea nr.85/2006, nu a fost primită, deoarece pe de o parte textul de lege precizat de către reclamantă se referă la tranzacţii în sensul art.271 din Codul de procedură civilă, iar pe de altă parte textul art.931 din Legea nr.85/2006 precizează că executarea antecontractului este o măsură ce trebuie executată exclusiv de către administratorul judiciar, fără a fi necesară încuviinţarea sau confirmarea de către judecătorul sindic.

Reclamanta a mai susţinut că prin operaţiunea respectivă s-ar fi urmărit fraudarea intereselor creditorilor şi astfel contractul are o cauză ilicită, ceea ce ar atrage nulitatea absolută a convenţiei. Sub acest aspect tribunalul a constatat că reclamanta nu motivează în ce anume constă cauza ilicită, în afara argumentelor de mai sus şi care s-au dovedit a fi nefondate.

Faţă de aceste considerente, tribunalul a respins cererea reclamantei ca nefondată, iar în temeiul art.274 din Codul de procedură civilă aceasta a fost obligată la plata sumei de 4000 lei către pârâţii Z, cu titlu cheltuieli de judecată justificate cu onorariul de avocat, conform chitanţelor de plată depuse la dosar.

Pârâta Brad Emilia a solicitat plata sumei de 2.500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat dovedit cu chitanţa depusă la dosar. În această privinţă tribunalul a constatat însă, că dacă pârâţii Z îşi apără un interes personal, ceea ce justifică plata integrală a cheltuielilor de judecată, pârâta BE este chemată să justifice legalitatea unor acte de procedură întocmite în exerciţiul profesiunii, astfel încât onorariul de 2500 lei este disproporţionat în raport cu natura cauzei. În consecinţă, potrivit art.274 alin.3 din Codul de procedură civilă, i-a fost acordată

181

pârâtei suma de 500 lei cheltuieli de judecată, prin reducerea onorariului avocaţial conform argumentelor de mai sus.

Împotriva sentinţei nr.1237/25 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă a declarat recurs, în termen legal, reclamanta BM, care a criticat hotărârea atacată, în esenţă, pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate.

S-a menţionat în dezvoltarea recursului de către reclamantă, că a fost sesizată instanţa de fond privind nerespectarea Legii nr.85/2006 referitor la legalitatea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr.5, proprietatea SC D, către creditorii ZV şi ZVA.

Recurenta a precizat că administratorul judiciar BE, deşi a stipulat în contractul de vânzare-cumpărare nr.350/30.03.2010 că acesta a fost întocmit cu aprobarea tuturor creditorilor, acest lucru este nereal, deoarece în adunările creditorilor din 18.02.2010 şi 01.03.2010 creditorii prezenţi nu şi-au dat acordul.

De asemenea, se consideră de recurentă că judecătorul sindic nu a observat că nu s-a respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a administratorului judiciar, ca reprezentant al debitoarei, stabilit prin art.20 din Legea nr.85/2006. Conform acestor prevederi legale, administratorul judiciar nu are calitatea de a vinde bunurile debitoarei în perioada de observaţie, fără îndeplinirea prealabilă a unor condiţii esenţiale, cum ar fi: aprobarea Adunării creditorilor, acordul judecătorului sindic, existenţa Tabelului definitiv de creanţe.

Totodată s-a arătat de reclamantă, că la data întocmirii contractului de vânzare-cumpărare nr.350 din 30 martie 2010, către familia Z, administratorul judiciar B E nu era confirmat de Adunarea creditorilor şi astfel nu putea perfecta convenţia sus-citată, plus faptul că nu avea aprobarea creditorilor.

Recurenta consideră că în mod greşit a fost calificată acţiunea lichidatorului judiciar SP N SPRL, ca fiind contestaţie şi formându-se un dosar separat cu numărul 9621/90/2012, deşi trebuia judecat în dosarul de faliment al SC D SRL, nr.4068/90/2009/a7, dosar în care se găseşte spre soluţionare contestaţia reclamantei privind nulitatea Planului de distribuţie din 19.04.2010, pentru suma încasată din vânzarea apartamentului nr.5, către familia Z.

S-a criticat şi aspectul că judecătorul sindic, în motivare, a arătat în mod eronat că BRD susţine că toţi creditorii au fost de acord cu distribuirea sumei din încasarea valorii apartamentului nr.5 către această bancă, întrucât aprobarea de distribuire a sumei a fost dată în Comitetul creditorilor din 15.04.2010, nicidecum într-o Adunare Generală a creditorilor, unde participă toţi creditorii şi de asemenea acordul BRD s-a luat ulterior printr-o solicitare care

182

viza virarea direct a banilor doar către bancă, iar administratorul judiciar BE, operând această distribuire fără respectarea legii.

Referitor la susţinerile fostului administrator judiciar BE, cum că acţiunea reclamantei este tardivă, deoarece petenta a avut posibilitatea să conteste contractul de vânzare-cumpărare nr.350 din 30 martie 2010, ce a fost depus la dosar odată cu Raportul de activitate în data de 19.04.2010, recurenta susţine că această argumentare este nereală, cât ea nu a avut cunoştinţă nici de antecontract şi nici de contractul sus-citat, nefiind convocată la vreo Adunare a creditorilor în toată perioada de activitate a administratorului judiciar provizoriu B E şi nici nu i-a fost comunicat vreun Raport referitor la debitoarea SC D SRL.

O altă critică a reclamantei se referă la faptul că apartamentul nr.5, vândut familiei Z, s-a făcut la preţ subevaluat, iar judecătorul sindic a apreciat greşit că preţul este corespunzător, comparând acest cuantum cu preţul apartamentelor vândute în timpul procedurii falimentului, întrucât aceste preţuri au fost scăzute de două ori de Adunarea creditorilor, faţă de preţurile stabilite de evaluator prin Raportul de evaluare în timpul falimentului (2011), nicidecum în anul 2009-2010.

De asemenea, se apreciază de recurentă că în mod eronat judecătorul sindic a precizat în considerente că familia Z avea aprobarea Adunării creditorilor, dar aceasta nu exista, aşa cum s-a menţionat şi mai sus şi în concluzie, nu se putea perfecta contractul de vânzare-cumpărare nr.350 din 30.03.2010, deoarece doamna B E nu a fost confirmată administrator judiciar, semnând prin abuz de putere această convenţie.

Totodată se consideră de reclamantă că, cheltuielile de judecată acordate de judecătorul sindic privind onorariul avocat, în cuantum de 4000 lei, sunt excesiv de mari şi nejustificate în raport de complexitatea dosarului şi de faptul că litigiul a fost soluţionat la primul termen de judecată.

Nu s-a ţinut cont nici de aspectul că reclamanta este pensionată pe caz de boală şi are o pensie de 1100 lei pe lună, conform cuponului de pensie anexat.

Se consideră de către recurentă că trebuia să fie obligată la 500 lei onorariu de avocat către familia Z şi nu la 4000 lei.

Referitor la onorariul doamnei BE, la care a fost obligată recurenta, respectiv suma de 500 lei, aceasta trebuie înlăturată în totalitate, deoarece administratorul judiciar a fost chemat de instanţă să justifice legalitatea unor acte de procedură întocmite în exerciţiul profesiei sale şi nu să trimită la instanţă pe soţul acesteia, ca avocat.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei atacate ca fiind netemeinică şi nelegală şi

183

judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.

Intimaţii-pârâţi ZV şi Z V-A au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, motivele fiind invocate pe larg la dosarul de recurs.

Recurenta-reclamantă BM a formulat şi concluzii scrise, aflate la filele dosarul de recurs.

Părţile procesuale au depus în faza de recurs înscrisuri.Verificând sentinţa atacată în raport de criticile

formulate în recurs şi din ansamblul probelor de la dosar, care au fost coroborate, precum şi de textele legale aplicabile în materie, Curtea a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:Critica petentei referitoare la modul în care judecătorul

sindic a făcut calificarea obiectului juridic al cererii depuse de lichidator nu poate fi invocată de reclamantă, ci doar de lichidator, întrucât este vorba de petitul formulat de acesta.

Lichidatorul nu a înţeles să critice acest aspect.Cu privire la cererea promovată de reclamantă şi de

precizările acesteia, Curtea reţine că în mod corect tribunalul a statuat că instanţa a fost investită cu o cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr.350 din 30.03.2010 şi că nu se impune disjungerea pentru o bună administrare a justiţiei.

Critica privind abuzul făcut de administratorul judiciar BE de a semna contractul de vânzare-cumpărare nr.350 din 30 martie 2010 este nefondată, deoarece înainte de intrarea în insolvenţă a debitoarei SC D. SRL, pârâţii Z. au semnat cu aceasta un antecontract de vânzare-cumpărare cu nr.3534 din 7 decembrie 2009, din care rezultă că societatea a convenit cu aceştia să vândă, respectiv pârâţii să cumpere respectivul imobil la preţul de 70.000 euro, intimaţii achitând un avans de 29.917 lei, echivalentul a 7000 euro, urmând să plătească 10.500 euro până la 28 decembrie 2009 şi 52.500 euro până la 15 februarie 2010.

În mod legal tribunalul a reţinut că potrivit art.931 din Legea nr.85/2006, obligaţiile rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător, dacă preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător; preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului; bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare.

184

De asemenea, Curtea constată că au fost îndeplinite toate condiţiile cumulative prevăzute de textul legal susmenţionat, aplicabil în speţă şi nu de cel invocat de reclamantă în recurs, având în vedere că cei doi soţi, în calitate de cumpărători, s-au declarat gata să achite preţul care a fost plătit, imobilul se afla la deschiderea procedurii în posesia acestora şi bunul nu are o importanţă deosebită în reuşita unui Plan de organizare în raport de activitatea ulterioară a debitoarei, propusă prin Plan, ce ar necesita folosinţa apartamentului respectiv.

În concluzie, Curtea reţine că soţii Z. şi-au îndeplinit obligaţiile, nu au culpă în raport de convenţia încheiată şi imobilul nu foloseşte pentru reuşita Planului de reorganizare.

Preţul achitat de soţii Z. este unul serios şi corespunzător valorii de piaţă a imobilului respectiv, fapt reţinut în mod corect şi de judecătorul sindic, în raport şi de celelalte contracte încheiate pentru alte apartamente către un alt cumpărător, dar şi la faptul că în perioada 2009-2010 preţul apartamentelor a început să scadă, instaurându-se în România criza economică, dar şi aspectul că SC D. SRL se afla în procedura de insolvenţă şi se putea obţine o sumă mai mică decât cea plătită de pârâţii Z.

Referitor la administratorul judiciar, acesta avea obligaţia să încheie contractul de vânzare-cumpărare în raport de prevederile art.931 din Legea nr.85/2006, ţinând cont că soţii Z. au îndeplinit toate condiţiile şi că aceştia, în calitate de promitenţi cumpărători au solicitat încheierea contractului. Administratorul judiciar B.E. nu avea o opţiune, ci doar obligaţia de a semna contractul nr.350 din 30.03.201 şi nu trebuia să ceară acordul creditorilor, astfel că susţinerea reclamantei că lipsa acestui acord constituie o cauză de nulitate a acestei convenţii, este nefondată.

Curtea reţine că administratorul B.E., în calitate de administrator judiciar, nu a semnat cu abuz de putere contractul de vânzare-cumpărare nr.350 din 30.03.2010.

Susţinerea recurentei în sensul că vânzarea trebuia încuviinţată în prealabil de judecătorul sindic este nefondată, întrucât în raport de dispoziţiile art.931 din Legea nr.85/2006, executarea antecontractului de vânzare-cumpărare este o măsură ce trebuie executată exclusiv de către administratorul judiciar, fără a fi necesară încuviinţarea sau confirmarea de către judecătorul sindic.

Critica referitoare la distribuirea sumei din încasarea valorii apartamentului nr.5 către BRD nu poate fi analizată de Curte, deoarece această bancă nu este parte procesuală în prezenta cauză.

Motivul de recurs privind cheltuielile de judecată acordate pârâţilor Z.u este nefondat, deoarece tribunalul a aplicat

185

corect dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă, fără a dispune reducerea onorariului în raport de alin.3 din acelaşi act normativ, ţinând cont de obiectul dedus judecăţii, de complexitatea dosarului, care are peste 300 de file, ce au trebuit studiate de avocat şi de aspectul că aceştia îşi apără un interes personal.

Onorariul pârâtei BE în calitate de administrator judiciar a fost redus în mod corect la 500 lei, conform dispoziţiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă de către instanţa de fond, dar nu poate fi înlăturat în totalitate, deoarece aceste cheltuieli au fost efectuate şi la acest cuantum nu sunt disproporţionate în raport de natura cauzei.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea reţine că tribunalul a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă urmează a fi respins ca nefondat recursul promovat de reclamanta BM împotriva sentinţei nr.1237/25 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă.

În temeiul dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, va fi obligată recurenta-reclamantă BM să plătească intimaţilor-pârâţii ZV şi ZVA suma de 2000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat în recurs, în raport de chitanţa nr.16 din 26.04.2013, că în această cale de atac au fost două termene de judecată la care avocatul intimaţilor sus-citaţi s-a prezentat, de complexitatea dosarului, care în faza de recurs are 217 pagini în plus faţă de dosarul de la fond şi de aspectul că soţii Z îşi apără un interes personal.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta B M împotriva sentinţei civile nr.1237 din 25 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr.9621/90/2012, intimaţi fiind reclamantul N. NS SPRL - lichidator judiciar al SC D. SRL, şi pârâţii ZVA, ZV şi BE – Cabinet Individual de Insolvenţă

A fost obligată recurenta-reclamantă BM să plătească intimaţilor-pârâţii ZV şi ZVA suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.

14. Invocarea, în cadrul procedurii insolvenţei, a nulităţii unui act juridic ce nu a fost încheiat de debitoare.

Art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006

Potrivit art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006, în afară de actele realizate de debitorul aflat în insolvenţă în desfăşurare activităţilor sale curente, prevăzute de art. 40 din aceeaşi lege, şi în afară de actele autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile

186

efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule.

Contractul a cărui nulitate se invocă în speţă a fost încheiat ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea SC R. SRL, însă textul de lege impune ca actul să fie efectuat de debitor. Or contractul în discuţie în speţă este intervenit între persoanele fizice RM şi RJI, în calitate de vânzători, şi CMT, în calitate de cumpărător. Nici unul dintre vânzători nu a reprezentat societatea în cadrul respectivei vânzări, astfel că nu se poate pretinde că actul este încheiat de debitoare.

Pe de altă parte, nici unul dintre vânzători nu a pretins că vinde un bun al debitoarei, ci au vândut un bun pretins a fi în proprietatea lor personală. Prin urmare, nu există niciun indiciu din care să rezulte că parte în contractul de vânzare-cumpărare este debitoarea.

În aceste condiţii, nu sunt îndeplinite cerinţele art.46 din Legea nr.85/2006. Ca atare, câtă vreme nu este verificat un act al debitoarei, nu se poate verifica în speţă că instalaţia de morărit a fost în proprietatea debitoarei şi că pârâţii-vânzători au vândut un bun ce nu aparţinea lor, pentru că nu se poate constata nulitatea unui act ce nu este al debitoarei şi la care nu se referă art. 46.

Concluzionând în sensul că în mod corect a respins judecătorul sindic cererea de chemare în judecată a reclamantului-lichidator, întrucât în cauză nu a fost invocată nulitatea unui act juridic încheiat de debitoare.

(Decizia nr. 2052/R-COM/05 Iunie 2013)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Argeş sub nr. 980/1259/2010a1, Cabinetele asociate de practicieni in insolventa M. & I., în calitate de lichidator judiciar al SC R. SRL, societate aflată în procedura în insolvenţă, au chemat in judecată pe pârâţii R. M., R. J. I. şi C. M. T. pentru a se constata nulitatea absolută si parţială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi în februarie 2011 la BNP C.G., în privinţa instalaţiei de morărit funcţionala formata din valţ VPT 800 cu anexe şi moară huruiala MC-5, cu consecinţa repunerii părţilor in situaţia anterioara şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 46 din Legea 86/2006 republicată, lichidatorul judiciar a precizat că prin sentinţa nr. 1626/F/25.11.2010 pronunţata de Tribunalul Comercial Argeş în dosarul nr. 980/1259/2010, s-a deschis procedura insolvenţei faţă de SC R. SRL, potrivit tabelului definitiv de creanţe masa pasivă fiind în sumă de 1.313.083,00 lei.

187

Debitoarea SC R. SRL a obţinut un împrumut de la CECB Bucureşti, garantat cu ipotecă de rang I asupra bunurilor imobile aparţinând pârâţilor R. M. si RJI, anume un teren în suprafaţă de 1111 mp împreună cu construcţia moară în suprafaţă de 60 mp amplasată pe acest teren.

Instalaţia de morărit, care a aparţinut debitoarei SC R. SRL, nu a făcut însă obiectul garanţiei de mai sus.

Ulterior identificării şi evaluării bunurilor în procedura de insolvenţă, pârâţii RTM şi RJI, au înstrăinat cu acceptul CECB Bucureşti bunurile ipotecate, respectiv terenul de 1111 mp şi construcţia morii în suprafaţă de 60 mp, dar odată cu aceste bunuri au înstrăinat şi instalaţia de morărit şi moara de uruială aparţinând debitoarei. Ca atare, actul încheiat de R T. M, care era asociatul şi administratorul debitoarei SC R SRL, după deschiderea procedurii, este sancţionat cu nulitatea, potrivit art. 46 din Legea nr. 85/2006. S-a arătat că înstrăinarea bunurilor societăţii a fost efectuata doar în scopul de a sustrage aceste bunuri de la valorificarea lor în cadrul procedurii speciale a falimentului, fapt dedus din preţul cu care bunurile au fost înstrăinate, dar şi din menţiunile din registrul agricol privitor la imobilele respective.

Pârâţii au invocat neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 46 din Legea nr. 85/2006.

Prin sentinţa nr.1740/F/18.10.2012, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Specializat Argeş a respins cererea lichidatorului judiciar ca neîntemeiată, reţinând următoarele:

Prin contractul de vânzare cumpărare contestat în cauză, pârâţii RM, RJI în calitate de persoane fizice vânzători, prin mandatar R. T., au transmis dreptul de proprietate asupra imobilului situat în com. Ştefan cel Mare.

Înscrisurile depuse la dosar nu dovedesc faptul că instalaţiile la care se referă reclamantul au fost în proprietatea societăţii debitoare, ci, dimpotrivă, că au fost în proprietatea pârâţilor vânzători

De asemenea, nu sunt realizare condiţiile art. 46 din Legea nr. 85/2006, anume ca actul să fie încheiat de debitor ( sau în numele acestuia), respectiv ca actele, operaţiunile şi plăţile să privească bunurile debitoarei.

În plus, moara de porumb şi huruială montată în clădirea CI constituie prin natura ei un bun imobil prin destinaţie în înţelesul art. 537 – 538 Noul cod civil şi art. 468 din Codul civil din 1864. În condiţiile în care nu se invocă un drept de proprietate al societăţii asupra imobilului construcţie - conform autorizaţiei de construcţie depusă la dosar, aceasta având calitatea de bun al pârâţilor vânzători persoane fizice - moara, ca imobil prin destinaţie, are acelaşi regim juridic şi nu este bun mobil al societăţii debitoare.

188

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă „M. & I.”, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC R. SRL, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie după cum urmează:

Apartenenţa la patrimoniul debitoarei a bunurilor mobile constând în instalaţia de morărit, compusă din valţ cu anexe şi moară de uruială cu anexe, a fost relevată chiar de evidenţa contabilă a debitoarei, în care valoarea instalaţiilor de lucru era de 74.000 lei.

În dosarul penal nr.1382/P/2009, expertul contabil C.G. a relevat în raportul de expertiză contabilă că în evidenţa contabilă a debitoarei la data de 30.06.2009 figurau înscrise între mijloacele fixe şi instalaţii de lucru în valoarea de 74.000 lei. Or singurele instalaţii de lucru din patrimoniul debitoarei sunt instalaţiile de morărit, aşa cum au fost inventariate de lichidator în decembrie 2010 şi evaluate în februarie 2011, cu puţin înainte de vânzarea bunurilor de către pârâţii R.

Prin răspunsurile date la interogatoriu pârâţii au recunoscut existenţa în patrimoniul debitoarei a respectivelor instalaţii de lucru, însă au pretins că acestea sunt deteriorate. Starea lor a rezultat însă din expertiza de evaluare. De altfel, pârâtul R. M. a recunoscut că instalaţiile de lucru se foloseau la uruială, dar că, după intrarea în faliment, nu au mai fost folosite pentru că moara ar fi devenit nefuncţională. De asemenea, a precizat că bunurile nu au fost înstrăinate, dar nici nu se cunoaşte situaţia lor actuală. Răspunsurile contravin însă procesului-verbal de inventariere întocmit de lichidator, în care s-a consemnat constatarea de fapt că după deschiderea procedurii instalaţiile de morărit erau folosite de PF R. M., respectiv contravin declaraţiei martorului V. C., angajat al pârâţilor, care a primit instalaţiile în custodie de la lichidator şi care a afirmat că şi în prezent moara este folosită de pârâtul R.

În mod greşit prima instanţă a ignorat răspunsurile pârâţilor la interogatoriu. Probele administrate în cauză, interpretate coroborat, confirmă susţinerile reclamantului-lichidator conform cărora înstrăinarea s-a realizat doar în scopul sustragerii bunurilor de la valorificarea lor în cadrul procedurii concursuale.

Un alt argument în sensul afirmaţiei anterioare îl constituie faptul că pârâţii R. au vândut atât instalaţiile, cât şi construcţia de 60 mp şi terenul aferent de 1111 mp pentru o sumă mai mică chiar decât cea cu care figurau în contabilitate instalaţiile, vânzarea nefiind evidenţiată în rolul agricol şi fiscal al localităţii. Aspectul se coroborează şi cu faptul că niciodată cumpărătorul C. nu a intrat în posesia obiectului vânzării.

189

Recurentul a mai susţinut că instalaţiile de morărit sunt bunuri demontabile şi oricând transferabile, astfel că ele nu pot fi considerate imobile prin destinaţie.

Intimatul pârât CMT a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi susţinând în esenţă că a cumpărat bunurile având în vedere că vânzătorii i-au dovedit cu înscrisuri dreptul lor de proprietate asupra acestora, inclusiv faptul că garanţia CECB a vizat utilajele de morărit, fără de care construcţia de 60 mp nu mai putea fi denumită moară. Or în contractul de ipotecă s-a menţionat că imobilul ipotecat este terenul intravilan de 1111 mp, împreună cu construcţia moară porumb huruială. S-a mai susţinut că nu există probe certe că instalaţia de lucru este aceeaşi cu instalaţia de morărit în discuţie în speţă şi că prin construirea instalaţiei de morărit în incinta construcţiei s-a realizat o ataşare a acesteia la bunul imobil cu caracter perpetuu, astfel încât bunul mobil şi-a pierdut individualitatea.

Examinând sentinţa, prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că recursul nu este fondat.

S-a reţinut că cererea privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâţii RM şi RJI, în calitate de vânzători, şi CMT, în calitate de cumpărător, având ca obiect instalaţia de morărit formată din valţ VPT 800 cu anexe şi moară huruială MC-5 cu anexe a fost întemeiată în drept de către reclamantul-lichidator pe dispoziţiile art.46 din Legea nr.85/2006.

Judecătorul sindic a reţinut că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art.46 din Legea nr.85/2006, în sensul că actul juridic contestat nu a fost încheiat de debitor sau în numele acestuia, respectiv în sensul că actul respectiv nu vizează bunurile debitoarei.

Sub primul aspect recurentul-reclamant nu a adus critici concrete sentinţei.

Potrivit art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006, în afară de actele realizate de debitorul aflat în insolvenţă în desfăşurare activităţilor sale curente, prevăzute de art.40 din aceeaşi lege, şi în afară de actele autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule.

Contractul a cărui nulitate se invocă în speţă a fost încheiat ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea SC R. SRL, însă textul de lege impune ca actul să fie efectuat de debitor. Or contractul în discuţie în speţă este intervenit între persoanele fizice RM şi RJI, în calitate de vânzători, şi CMT, în calitate de cumpărător. Nici unul dintre vânzători nu a

190

reprezentat societatea în cadrul respectivei vânzări, astfel că nu se poate pretinde că actul este încheiat de debitoare.

Pe de altă parte, nici unul dintre vânzători nu a pretins că vinde un bun al debitoarei, ci au vândut un bun pretins a fi în proprietatea lor personală. Prin urmare, nu există niciun indiciu din care să rezulte că parte în contractul de vânzare-cumpărare este debitoarea.

În aceste condiţii, nu sunt îndeplinite cerinţele art.46 din Legea nr.85/2006. Ca atare, câtă vreme nu este verificat un act al debitoarei, nu se poate verifica în speţă că instalaţia de morărit a fost în proprietatea debitoarei şi că pârâţii-vânzători au vândut un bun ce nu aparţinea lor, pentru că nu se poate constata nulitatea unui act ce nu este al debitoarei şi la care nu se referă art. 46.

Concluzionând în sensul că în mod corect a respins judecătorul sindic cererea de chemare în judecată a reclamantului-lichidator, întrucât în cauză nu a fost invocată nulitatea unui act juridic încheiat de debitoare, Curtea constată că recursul nu este fondat şi, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, îl va respinge ca atare.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă”M. & I.” în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC R. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1740/F din 18 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş – judecător sindic în dosarul nr. 980/1259/2010, intimaţi fiind pârâţii RTM şi RJI şi CMT.

15. Cerere de deschidere a procedurii insolvenţei. Condiţiile în care starea de insolvenţă este prezumată de lege.

Art. 2 din Legea nr.85/2006Art. 3 pct. 12 din Legea nr.85/2006

Art. 7 din Legea nr.85/2006

Admiterea unei cereri de deschidere a procedurii şi respingerea contestaţiei debitoarei, este consecinţa dovedirii existenţei stării de insolvenţă a patrimoniului acesteia, a unei creanţe certe, lichide şi exigibile de minim 45.000 lei (cu excepţia creanţelor salariale), creanţă care nu a fost plătită în cel puţin 90 de zile de la scadenţă.

Caracterul cert şi lichid al unei creanţe, rezultă din definiţia pe care art.379 din Codul de procedură civilă o dă acestor noţiuni, text care impune condiţii ce se apreciază că sunt îndeplinite în cauză.

Susţinerea judecătorului sindic privind neîndeplinirea acestor cerinţe în raport de întreaga sumă la care se face trimitere în acţiune, este lipsită de suport, câtă vreme la

191

acest moment judecătorul sindic are datoria de a verifica numai existenţa valorii prag (art.3 pct.12 din lege) şi nu dacă toată suma pretinsă îndeplineşte aceste condiţii.

Este aşadar suficient ca un creditor să dovedească faptul că nu i-a fost plătită o creanţă de minim 45.000 lei, de mai mult de 90 de zile şi că debitorul se află în stare de insolvenţă.

Din documentele depuse de creditoare rezultă că aceasta are faţă de debitoare o creanţă mult superioară acestui nivel, aspect recunoscut de altfel şi de către debitoare.

Recunoaşterea rezultă şi din contractul de concordat preventiv, încheiat de părţi la 26 august 2010, contract ce a privit suma de 897.083,97 euro, pe care debitoarea a recunoscut că o datorează şi se angajează să o plătească în 18 rate lunare, dar care, a fost rezoluţionat prin sentinţa nr.481/CC/3 noiembrie 2011 a Tribunalului Specializat Argeş.

Această hotărâre ce a rămas irevocabilă prin nerecurare a fost consecinţa aprecierii de către instanţă că debitoarea nu şi-a executat obligaţiile ce-i reveneau din contractul de concordat preventiv, neexecutare imputabilă şi care dă dreptul creditoarei B.C.R. S.A. să-şi valorifice într-o altă procedură drepturile patrimoniale.

În ceea ce priveşte starea de insolvenţă, aceasta este prezumată de lege, în situaţia în care o creanţă de minim 45.000 lei nu a fost plătită de la scadenţă, prezumţie care deşi relativă nu a fost răsturnată de către debitoare.

Documentele depuse de aceasta la o lună după depunerea contestaţiei, dovedesc încasarea de către ea a unor sume de bani de la diferite persoane, sume de valoare extrem de redusă în raport cu creanţa recurentei, nivel care se regăseşte şi în extrasele de cont ataşate.

Se apreciază aşadar că, prin aceste documente prezumţia de insolvenţă nu a fost răsturnată şi în concluzie ea se impune a fi reţinută observând şi poziţia actuală a debitoarei.

(Decizia nr. 2056/R-COM/05 Iunie 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 5 iulie 2012, creditoarea BCR S.A. a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă pentru debitoarea S.C. MS S.R.L. (fosta MSL S.A.), pentru recuperarea creanţei totale de 3.769.137,64 lei (echivalentul a 148.121,70 euro), existentă în sold la 25.06.2012, creanţă compusă din 3.485.618,33 lei credit, 283.429,32 lei dobândă şi 89,99 lei comision.

192

În motivare s-a arătat că reclamanta a acordat pârâtei opt credite în sumă totală de 4.200.000 euro, însă acestea nu au fost achitate potrivit scadenţei, iar contractul de concordat preventiv din 30.09.2010, a fost rezoluţionat, iar procedura a fost închisă la 3.11.2011, tocmai efect al faptului că debitoarea nu a respectat programul de plăţi.

La 2 august 2012, S.C. MS S.R.L. a formulat contestaţie solicitând şi stabilirea unei cauţiuni de 10% din creanţa pretinsă şi susţinând că societatea nu se află în stare de insolvenţă, făcând plăţi curente către creditorii săi, iar cererea de deschidere a procedurii este abuziv şi ilegal introdusă, întrucât suma pretinsă nu este certă, lichidă şi exigibilă, neexistând nicio creanţă faţă de debitoare.

Prin sentinţa nr.1673/2012, Tribunalul Specializat Argeş a admis contestaţia şi a respins cererea de deschidere a procedurii, apreciind că debitoarea nu se află în stare de insolvenţă făcând plăţi curente către creditorii săi, iar creanţa de 848.121,70 euro nu este certă, lichidă şi exigibilă în întregul ei.

A mai reţinut tribunalul procedura insolvenţei nu este menită să fie utilizată ca un instrument de constrângere al debitorului şi ea nu este pusă la îndemâna creditorului decât atunci când se dovedeşte incapacitatea de plată a datornicului.

Împotriva sentinţei, a formulat recurs creditoarea, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:

- societatea debitoare a făcut numai plăţi sporadice pentru sume modice faţă de expunerea pe care o are în raport de creditoare, iar întârzierile la plată sunt de 624 zile. De altfel, toate conturile debitoarei sunt poprite de către A.N.A.F. şi se impunea ca instanţa să reţină ca prezumţia de insolvenţă nu a fost răsturnată;

- conform clauzelor contractuale Banca este în drept să declare creditul exigibil şi să procedeze la recuperarea creanţelor sale pe orice cale în cazul nerambursării la termenele stabilite a sumelor de plată;

- nici unul din actele depuse pentru răsturnarea prezumţiei de insolvenţă nu poate demonstra pretenţia din contestaţie, deoarece ele sunt reprezentate de chitanţe prin care se încasează rate de leasing;

- instanţa nu a analizat faptul că între părţi s-a încheiat un contract preventiv, contract rezoluţionat tocmai pentru că debitoarea nu a respectat programul de plăţi la care s-a obligat;

- aprecierea neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.3 din Legea nr.85/2006, este nemotivată, aşa cum de altfel nu se precizează cum s-a respins cererea de respingere a procedurii.

La 4 iunie 2013, debitoarea-intimată a formulat cerere în care a precizat că este de acord cu admiterea recursului şi

193

deschiderea procedurii insolvenţei, întrucât nu este măsură să recupereze de la debitorii proprii sumele la care este îndreptăţită.

Examinând calea de atac, în raport şi de poziţia intimatei, se apreciază că aceasta este întemeiată, pentru considerentele de mai jos.

Potrivit art.270 din Codul de procedură civilă „Dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului, instanţa la cererea acestuia va da o hotărâre parţială în măsura recunoaşterii. Dispoziţiile art.273 sunt aplicabile”.

Prin cererea formulată, debitoarea a recunoscut pretenţiile creditoarei, însă se apreciază că instanţa nu poate pronunţa o hotărâre de consfinţire a învoielii părţii, dată fiind natura procedurii concursuale a insolvenţei.

Cum scopul acesteia este potrivit art.2 din Legea nr.85/2006 „instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă”, se apreciază că modul de soluţionare a unei cereri de deschidere poate avea influenţe nu numai între părţile iniţiale, ci şi faţă de alţi participanţi la procedură, participanţi care vor deveni părţi în condiţiile art.7 din lege, întrucât drepturile şi interesele lor sunt supuse soluţionării judecătorului sindic.

Se impune aşadar, să fie verificate în cauză susţinerile recurentei în raport de statuările instanţei de fond.

Admiterea unei cereri de deschidere a procedurii şi respingerea contestaţiei debitoarei, este consecinţa dovedirii existenţei stării de insolvenţă a patrimoniului acesteia, a unei creanţe certe, lichide şi exigibile de minim 45.000 lei (cu excepţia creanţelor salariale), creanţă care nu a fost plătită în cel puţin 90 de zile de la scadenţă.

Caracterul cert şi lichid al unei creanţe, rezultă din definiţia pe care art.379 din Codul de procedură civilă o dă acestor noţiuni, text care impune condiţii ce se apreciază că sunt îndeplinite în cauză.

Susţinerea judecătorului sindic privind neîndeplinirea acestor cerinţe în raport de întreaga sumă la care se face trimitere în acţiune, este lipsită de suport, câtă vreme la acest moment judecătorul sindic are datoria de a verifica numai existenţa valorii prag (art.3 pct.12 din lege) şi nu dacă toată suma pretinsă îndeplineşte aceste condiţii.

Este aşadar suficient ca un creditor să dovedească faptul că nu i-a fost plătită o creanţă de minim 45.000 lei, de mai mult de 90 de zile şi că debitorul se află în stare de insolvenţă.

Din documentele depuse de creditoare rezultă că aceasta are faţă de debitoare o creanţă mult superioară acestui nivel, aspect recunoscut de altfel şi de către debitoare.

194

Recunoaşterea rezultă şi din contractul de concordat preventiv, încheiat de părţi la 26 august 2010, contract ce a privit suma de 897.083,97 euro, pe care debitoarea a recunoscut că o datorează şi se angajează să o plătească în 18 rate lunare, dar care, a fost rezoluţionat prin sentinţa nr.481/CC/3 noiembrie 2011 a Tribunalului Specializat Argeş.

Această hotărâre ce a rămas irevocabilă prin nerecurare a fost consecinţa aprecierii de către instanţă că debitoarea nu şi-a executat obligaţiile ce-i reveneau din contractul de concordat preventiv, neexecutare imputabilă şi care dă dreptul creditoarei B.C.R. S.A. să-şi valorifice într-o altă procedură drepturile patrimoniale.

În ceea ce priveşte starea de insolvenţă, aceasta este prezumată de lege, în situaţia în care o creanţă de minim 45.000 lei nu a fost plătită de la scadenţă, prezumţie care deşi relativă nu a fost răsturnată de către debitoare.

Documentele depuse de aceasta la o lună după depunerea contestaţiei, dovedesc încasarea de către ea a unor sume de bani de la diferite persoane, sume de valoare extrem de redusă în raport cu creanţa recurentei, nivel care se regăseşte şi în extrasele de cont ataşate.

Se apreciază aşadar că, prin aceste documente prezumţia de insolvenţă nu a fost răsturnată şi în concluzie ea se impune a fi reţinută observând şi poziţia actuală a debitoarei.

Pentru toate aceste considerente, reţinându-se că sunt întemeiate criticile formulate, urmează ca recursul să fie admis în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă şi modificată sentinţa, în sensul respingerii contestaţiei, admiterii cererii introductive şi trimiterii cauzei la acelaşi tribunal pentru deschiderea procedurii.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul formulat de creditoarea BCR SA prin Direcţia Remediere şi Recuperare împotriva sentinţei civile nr.1673/9 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr.987/1259/2012, intimată fiind debitoarea SC MS SRL fostă MSL SA, a modificat sentinţa în sensul că a respins contestaţia şi a trimis cauza la judecătorul sindic în vederea deschiderii procedurii.

16. Ordonanţă preşedinţială. Verificarea îndeplinirii condiţiilor specifice de admisibilitate.

Art. 47 alin.5 din Legea nr.85/2006 Art. 11 alin. 1 lit. f din Legea nr.85/2006

Art. 581 Cod procedură civilăCererea de ordonanţă preşedinţială formulată de

administratorul judiciar nu este inadmisibilă, deoarece la data promovării acesteia nu se ridicase dreptul de

195

administrare al debitoarei printr-o hotărâre judecătorească, astfel că doar instanţa poate dispune acest lucru, ceea ce nu a făcut.

Astfel, în mod corect s-a reţinut că prin blocarea tuturor plăţilor dispuse de administratorul special şi administratorul judiciar pentru achitarea contravalorii facturilor de utilităţi, asigurări auto şi taxele de drum pentru mijloacele de transport aflate pe traseele pe care îşi desfăşoară activitatea SC A. SA Piteşti şi a ratelor de leasing, societatea debitoare va ajunge în situaţia blocării totale a activităţii, deşi şi-a declarat intenţia de reorganizare a activităţii.

(Decizia nr. 2278/R-COM/19 Iunie 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 01.03.2013, reclamanta Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M.&I., în calitate de administrator judiciar al SCA. SA, a solicitat, în contradictoriu cu băncile RB SA, RB - Agenţia E.2 şi Trezoreria Piteşti ca, pe cale de ordonanţă preşedinţială, să se ordone acestora să procedeze la efectuarea tuturor operaţiunilor bancare solicitate de S.C.A. SA prin administrator special CSCV şi administratorul judiciar Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M.&I., operaţiuni ce concretizează plăţile necesare asigurării desfăşurării activităţii curente a debitoarei în perioada de observaţie.

S-a arătat în motivare că reclamanta a fost desemnată administrator judiciar provizoriu al SC A. SA, iar în adunarea creditorilor din data de 18.10.2013 a fost confirmată în calitate de administrator judiciar. La data de 26.02.2013, creditoarele BRD GSG şi PB au convocat adunarea creditorilor, iar pe ordinea de zi, printre altele, a fost stabilită şi „ridicarea dreptului de administrare al debitorului” şi „înlocuirea administratorului judiciar”. Procesul-verbal din data de 26.02.2013 a fost contestat în instanţă de creditorii AG şi CSC.

A mai susţinut reclamanta că ridicarea dreptului de administrare, potrivit art.47 alin.5 din Legea nr.85/2006, este o măsură ce poate fi dispusă doar de judecătorul sindic, în temeiul art. 11 alin. 1 lit.f din Legea nr.85/2006, în urma unei cereri pe care creditorii sau comitetul creditorilor o formulează acestuia.

Aşadar, ridicarea dreptului de administrare al debitoarei trebuie dispusă prin hotărâre judecătorească, iar la acest moment nu există o astfel de hotărâre.

Prin sentinţa nr.308 din 1 martie 2013, Tribunalul Specializat Argeş – judecător sindic a admis cererea şi în consecinţă a dat dispoziţie băncilor RB SA, RB - Agenţia E. 2, precum şi Trezoreriei Piteşti, să procedeze la efectuarea tuturor

196

operaţiunilor bancare solicitate de SC A. SA prin administrator special CSCV şi administrator judiciar Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M&I, operaţiuni ce concretizează plăţile necesare asigurării desfăşurării activităţii curente a debitoarei în perioada de observaţie.

Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătorul sindic a constatat că cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamantă este admisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit art.581 Cod procedură civilă, instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unor pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul executării.

Ordonanţa preşedinţială presupune două condiţii specifice de admisibilitate, respectiv urgenţa luării măsurii şi nerezolvarea fondului.

În speţă, ambele condiţii sunt întrunite, întrucât prin blocarea tuturor plăţilor dispuse de administratorul special şi administratorul judiciar pentru achitarea contravalorii facturilor de utilităţi, asigurări auto şi taxe de drum pentru mijloacele de transport aflate pe traseele pe care îşi derulează activitatea, precum şi a ratelor de leasing, societatea debitoare va ajunge în situaţia blocării totale a activităţii, deşi şi-a declarat intenţia de reorganizare a activităţii.

Împotriva sentinţei nr.308/1 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş – judecător sindic au declarat recurs, în termen legal, creditoarele PB România SA şi BRD GSG SA – Sucursala Piteşti, care au criticat, în esenţă, hotărârea atacată, pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate.

Astfel, creditoarea PB România SA a formulat recurs, în sensul că în mod greşit s-a făcut afirmaţia că administratorul judiciar a fost confirmat în data de 18.10.2012, deşi acest lucru nu este real pentru că s-a trecut peste voinţa reală exprimată de creditor la acea dată.

În dezvoltarea recursului s-a precizat că în cadrul adunării creditorilor din data de 26.02.2012 s-au adoptat mai multe decizii, ţinând cont de modul necorespunzător în care administratorul judiciar şi administratorul special au înţeles să-şi exercite atribuţiile, având în vedere că aceştia nu au adus evidenţa completă a documentelor solicitate prin convocator.

De asemenea, s-a arătat că la acea dată a fost virată în contul Societăţii A. SA o sumă de bani de aproximativ 6.500.000 lei, sumă provenită din executarea silită a CNADNR, iar administratorul judiciar a solicitat instanţei de fond să dea dispoziţie RB şi Trezoreriei Municipiului Piteşti să efectueze toate

197

operaţiunile bancare solicitate ce concretizează plăţile necesare asigurării desfăşurării activităţii curente a debitoarei.

Totodată s-a menţionat că s-a solicitat la Tribunalul Specializat Argeş înlocuirea administratorului judiciar şi că acesta să ia act de hotărârile adunării creditorilor.

Creditoarea PB România SA a arătat că cererea formulată de administratorul judiciar era inadmisibilă, deoarece la data formulării nu mai avea calitatea de administrator judiciar al debitoarei A. SA, fiind înlocuit în cadrul adunării creditorilor din data de 27 februarie 2013.

S-a mai precizat că cererea de ordonanţă preşedinţială nu este motivată, nefiind îndeplinite condiţiile pentru a fi admisă şi că reclamanta a cerut practic un gir în alb pentru a plăti toate operaţiunile bancare ce concretizează plăţi necesare, activităţi curente ale debitoarei, iar administratorul judiciar şi administratorul special se pot folosi de sentinţă pentru a face orice fel de plăţi, cu motivarea că ar fi necesare pentru debitoare.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi pe fond respingerea cererii promovate de petenta Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M & I.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă şi s-a solicitat judecata în lipsă conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.

Creditoarea BRD GSG SA – Sucursala Piteşti a formulat recurs prin care a criticat hotărârea atacată, în sensul că în mod greşit s-a permis administratorului judiciar şi administratorului special să opereze plăţi pe conturile debitoarei.

Intimata-petentă Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M& I a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea celor două recursuri ca nefondate.

Părţile procesuale au depus înscrisuri în faza de recurs.La termenul din 19 iunie 2013, Curtea din oficiu a pus în

discuţia părţilor procesuale excepţia netimbrării recursului de către creditoarea BRD GSG SA – Sucursala Piteşti.

Verificând excepţia netimbrării invocată din oficiu de Curte, dar şi criticile din recursul promovat de creditoarea PB România SA împotriva sentinţei atacate, de probele de la dosar care au fost coroborate şi de textele legale în materie, Curtea reţine următoarele:

Excepţia netimbrării recursului promovat de creditoarea BRD GSG SA – Sucursala Piteşti este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art.20 din Legea nr.146/1997, cu modificările ulterioare, cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt

198

supuse taxelor judiciare de timbru şi timbrului judiciar, care se plătesc anticipat.

Dacă plata nu a fost făcută în momentul înregistrării cererii, instanţa trebuie să pună în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru de către petent, se sancţionează cu anularea cererii.

În speţă, se constată că recurenta-creditoare BRD GSG SA – Sucursala Piteşti nu a plătit anticipat taxa judiciară de timbru în cuantum de 5 lei şi timbrul judiciar în valoare de 0,15 lei, deşi achitarea sumelor i-a fost pusă în vedere prin citaţie, aşa cum rezultă din dovada aflată la fila 33 dosar recurs, obligaţie legală care nu a fost îndeplinită, astfel că recursul urmează a fi anulat ca netimbrat.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.20 din Legea nr.146/1997 şi art.3021 alin.2 Cod procedură civilă urmează a fi anulat ca netimbrat recursul promovat de creditoarea BRD GSG SA – Sucursala Piteşti împotriva sentinţei nr.308/1 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş – judecător sindic.

Cu privire la recursul promovat de creditoarea PB România SA, acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de administratorul judiciar nu este inadmisibilă, deoarece la data promovării acesteia nu se ridicase dreptul de administrare al debitoarei printr-o hotărâre judecătorească, astfel că doar instanţa poate dispune acest lucru, ceea ce nu a făcut.

De asemenea, Curtea, lecturând cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de petentă, constată că aceasta este motivată în fapt şi în drept şi că în mod corect judecătorul sindic a reţinut că în speţă sunt întrunite cele două condiţii cumulative şi anume urgenţa măsurii şi prevenirea unei pagube iminente.

Astfel, în mod corect s-a reţinut că prin blocarea tuturor plăţilor dispuse de administratorul special şi administratorul judiciar pentru achitarea contravalorii facturilor de utilităţi, asigurări auto şi taxele de drum pentru mijloacele de transport aflate pe traseele pe care îşi desfăşoară activitatea SC A. SA Piteşti şi a ratelor de leasing, societatea debitoare va ajunge în situaţia blocării totale a activităţii, deşi şi-a declarat intenţia de reorganizare a activităţii.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea reţine că judecătorul sindic a pronunţat o hotărâre legală, interpretând şi aplicând corect dispoziţiile art.581 Cod procedură civilă, în speţă nefiind incidente prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Totodată, nu sunt incidente nici dispoziţiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, întrucât hotărârea atacată cuprinde motivele

199

de fapt şi de drept pe care se sprijină şi nu conţine considerente contradictorii sau străine de natura pricinii în raport de obiectul dedus judecăţii, aşa cum a fost investită instanţa.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă urmează a fi respins ca nefondat recursul promovat de creditoarea PB România SA împotriva sentinţei nr.308/1 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş – judecător sindic.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de creditoarea PB România SA, împotriva sentinţei nr.308 din 1 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş – judecător sindic, în dosarul nr.1107/1259/2012/a10, intimaţi fiind debitoarea SC A. SRL, reclamanta Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă M. & I. şi creditorii SC PI SRL ş.a.

A fost anulat ca netimbrat recursul declarat de creditoarea BRD GSG SA – Sucursala Piteşti împotriva sentinţei nr.308 din 1 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş – judecător sindic, în dosarul nr.1107/1259/2012/a10.

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

1. Criterii de individualizare judiciară a pedepsei şi a modalităţii de executare a pedepsei. Interdicţia de a conduce vreun autovehicul pe perioada termenului de încercare.

Art. 52 Cod penalArt. 72 Cod penal

Art. 86/1 Cod penal Art.86/3 Cod penal

Instanţa de fond trebuia să stabilească în sarcina inculpatului o pedeapsă care să fie aptă să atingă scopul preventiv-educativ şi al cărui cuantum să fie mai mare de 6 luni închisoare, iar modalitatea de executare a pedepsei fiind cea prevăzută de art.86/1 şi urm. Cod penal, trebuia să aplice şi măsura prevăzută de art.86/3 alin.3 lit.e Cod penal, respectiv obligarea inculpatului să nu conducă niciun vehicul pe durata termenului de încercare. Motivarea acestei

200

măsuri constă în aceea că inculpatul, prin conduita sa, nu oferă garanţii suficiente din care să rezulte securitatea celorlalţi participanţi la trafic (în ipoteza în care va avea exerciţiul conducerii unor vehicule pe drumurile publice), în mod deosebit sub aspectul protejării vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii acestora.

(Decizia penală nr. 188/R/19 martie 2013)

Prin sentinţa penală nr. 4624 din 21 decembrie 2012, Judecătoria Piteşti a condamnat inculpatul pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 87 alin 1 din OUG 195/2002 la pedeapsa închisorii de 6 luni., în condiţiile art. 81 C.pen, întrucât a condus un autovehicul pe drumurile publice, având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, respectiv 1,60 g%o alcool în sânge, a pierdut controlul volanului şi a intrat în coliziune cu şanţul situat pe partea dreaptă privind sensul său de mers.

Pentru proporţionalizarea pedepsei, s-a ţinut cont de gradul de pericol social al infracţiunii şi de împrejurările în care a fost comisă fapta şi care au fost enunţate mai sus, constându-se şi faptul că judecata s-a produs în cadrul unui proces în care inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia până la începerea cercetării judecătoreşti, potrivit art. 320 ind. 1 Cod procedură penală.

În ceea ce priveşte individualizarea regimului de executare al pedepsei, instanţa de fond a considerat în raport de mărimea pedepsei aplicate şi de faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, că acesta îşi poate forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de normele de convieţuire socială şi fără să execute pedeapsa în regim de detenţie.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr. 188/R/19 martie 2013 a admis recursul parchetului, cu consecinţa majorării pedepsei aplicate inculpatului la 1 an închisoare, în condiţiile art. 86/1 Cod procedură penală, instituind, totodată obligaţia prevăzută la alineatul 3 lit. e Cod penal de a nu conduce nici un autovehicul, întrucât:

Netemeinicia sentinţei constă în aceea că instanţa de fond a aplicat o pedeapsă privativă de libertate, având un cuantum redus, în raport cu gravitatea faptei, iar modalitatea de executare nu este cea optimă, nefiind de natură a realiza unul din scopurile pedepsei penale (luarea unor măsuri pentru prezervarea unor valori sociale precum viaţa, integritatea corporală şi sănătatea participanţilor la trafic).

Pedeapsa stabilită de către instanţa de fond este scăzută, în raport de împrejurările care atribuie faptei săvârşite şi persoana inculpatului un pericol social real, respectiv modalitatea concretă

201

în care a fost săvârşită fapta, constând în aceea că inculpatul a înţeles să conducă un autoturism pe drumurile publice naţionale (DN 7C) pe sensul de mers P. – C. A. (pe raza comunei M.), după ce anterior consumase o cantitate semnificativă de alcool, moment în care a pierdut controlul volanului şi a intrat în coliziune cu şanţul situat pe partea dreaptă, privind sensul său de mers.

Intervalul de timp în care inculpatul a înţeles să conducă autoturismul pe drumurile publice este unul în care drumurile publice naţionale sunt circulate, respectiv pe timpul zilei, în jurul orelor 12,20.

Locul săvârşirii infracţiunii este reprezentat de sistemul naţional de drumuri, respectiv DN 7C, drum public, ce face legătura între oraşele P şi CA.

Consumul de alcool a determinat apariţia unei concentraţii alcoolice de 1,60 gr.%o la prima probă şi, respectiv 1,40 gr.%o, la cea de-a doua probă. Aceste valori ale alcoolemiei sunt corelate şi cu valoarea rezultată la testarea cu aparatul alcooltest, respectiv de 0,78 mg./litru alcool pur în aerul expirat.

Împrejurările ce au condus la depistarea inculpatului au fost constituite de producerea unui accident rutier, inculpatul aflându-se la volanul autoturismului, în timp ce se deplasa pe DN 7C dinspre P către CA a pierdut controlul volanului şi a intrat în coliziune cu şanţul situat pe partea dreaptă privind sensul său de mers.

Unul din elementele ce trebuie avute în vedere la stabilirea în concret a pericolul social al faptei, este reprezentat de modalitatea concretă în care s-a produs accidentul rutier mai sus amintit.

In opinia Curţii, trebuie avut în vedere împrejurarea corespunzător căreia inculpatul se afla la momentul testării cu aparatul etilotest, precum şi la momentul prelevării probelor de sânge, pe o pantă descendentă a concentraţiei de alcool în sânge, pantă determinată de consumul unei semnificative cantităţi de alcool la momente de timp anterioare.

Aspecte mai sus evidenţiate relevă date importante despre capacităţile biopsihice ale inculpatului la momentul conducerii automobilului pe drumurile publice (atenţia acordată celorlalţi participanţi la trafic, viteza cu care se deplasa, percepţia corectă a manevrelor efectuate de ceilalţi participanţi la trafic, precum şi percepţia existenţei altor participanţi la trafic, măsurile de prudenţă ce trebuiau luate, corectitudinea şi oportunitatea manevrelor ce se impuneau a fi efectuate, prefigurarea, respectiv acceptarea sau respingerea în mod nejustificat a posibilităţii producerii unor accidente rutiere).

In raport cu cele mai sus arătate, modul concret în care a fost săvârşită infracţiunea indică un pericol social crescut, totodată persoana inculpatului care, după un consum consistent de băuturi

202

alcoolice a înţeles să conducă un autoturism pe drumurile publice naţionale, prilej cu care a produs un accident rutier soldat cu pagube materiale, prezintă aspecte subiective ce atribuie un grad sporit de periculozitate socială.

Aplicarea circumstanţelor atenuate prevăzute de art.74 lit.a şi c Cod penal este netemeinică, sens în care a apreciat că situaţiei inculpatului nu ar fi trebuit să i se aplice cauzele de atenuare a răspunderii penale.

In consecinţă, instanţa de fond trebuia să stabilească în sarcina inculpatului o pedeapsă care să fie aptă să atingă scopul preventiv-educativ şi al cărui cuantum să fie mai mare de 6 luni închisoare, iar modalitatea de executare a pedepsei fiind cea prevăzută de art.86/1 şi urm. Cod penal, trebuia să aplice şi măsura prevăzută de art.86/3 alin.3 lit.e Cod penal, respectiv obligarea inculpatului să nu conducă niciun vehicul pe durata termenului de încercare. Motivarea acestei măsuri constă în aceea că inculpatul, prin conduita sa, nu oferă garanţii suficiente din care să rezulte securitatea celorlalţi participanţi la trafic (în ipoteza în care va avea exerciţiul conducerii unor vehicule pe drumurile publice), în mod deosebit sub aspectul protejării vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii acestora.

2. Individualizarea judiciară a pedepsei şi a modalităţii de executare a pedepsei.

Art. 52 Cod penal Art.72 Cod penal

Art.86/1 Cod penalArt. 86/3 Cod penal

Modalitatea de executare a pedepsei trebuie să determine pe inculpat să conştientizeze consecinţele faptelor sale şi să îl convingă, pe viitor, să nu mai săvârşească asemenea fapte. Toate acestea nu se pot realiza decât prin instituirea în sarcina inculpatului, pe perioada termenului de încercare, a unor obligaţii, acesta trebuind să fie supravegheat de către organele îndreptăţite tocmai pentru a se evita pe viitor un asemenea comportament iresponsabil.

(Decizia penală NR. 189/R/19 martie 2013)

Prin sentinţa penală nr.11 din 17 ianuarie 2013, Judecătoria Curtea de Argeş, în baza art. 87 alin.1 din O.U.G. 195/2002-R, a condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an închisoare în condiţiile art. 81 Cod penal, întrucât,, la data de

203

05.08.2012, a consumat băuturi alcoolice, iar ulterior, s-a urcat la volanul autoturismului, pe care l-a condus pe drumurile publice din localitatea M. Acesta a fost oprit în trafic de lucrătorii de poliţie care, constatând că inculpatul prezintă halenă alcoolică, au procedat la testarea acestuia cu aparatul alcooltest., iar ulterior, în raport de rezultatul pozitiv al testului alcooltest, inculpatul a fost transportat la spital unde, în urma analizelor toxicologice efectuate, s-a constatat că inculpatul avea în sânge o alcoolemie de 1.80 %o.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele: privitor la criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute art.72 Cod penal, se observă că inculpatul se află la primul conflict cu legea penală şi de asemenea, în cursul judecăţii cauzei a avut o atitudine sinceră, recunoscând şi regretând fapta reţinută în sarcina sa, comportament care a fost reţinut de instanţă ca o circumstanţă atenuantă, în condiţiile art. 74 alin.1) lit. a) şi c) Cod penal.

Pe de altă parte, inculpatul, avea o alcoolemie ridicată, a condus autoturismul noaptea, în jurul orelor 03,30 într-o localitate şi a permis accesul în autoturism unei terţe persoane. În atare condiţii, respectiv alcoolemie ridicată şi luminozitate artificială, pericolul de producere a unui eveniment rutier este mai mare. Mai mult, inculpatul a pus în pericol şi viaţa persoanei care se afla în autoturism, nu doar a sa. Aceste aspecte au fost reţinute de instanţă ca şi circumstanţe agravante, în condiţiile art. 75 alin.2) Cod penal.

Suspendarea sub supraveghere impune faţă de suspendarea condiţionată, în special, unele măsuri de supraveghere efectivă desfăşurate de organele statului. Ori, în cazul de faţă, inculpatul a promovat dovezi certe de integrare în societate, respectiv faptul că a înţeles a-şi găsi un serviciu şi a-şi procura mijloacele de întreţinere, în mod legal.

Prin Decizia penală NR. 189/R/19 martie 2013, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul parchetului cu consecinţa majorării pedepsei aplicate inculpatului la 2 ani închisoare, aplicând art. 86/1 Cod procedură penală şi instituind în sarcina inculpatului obligaţia prevăzută la art. 86/3 alin. 3 lit. e Cod penal, de a nu conduce nici un autovehicul.

Curtea a reţinut, că trebuie avute în vedere circumstanţele reale în care s-a săvârşit fapta., respectiv cuantumul extrem de ridicat al îmbibaţiei alcoolice în sânge pe care o avea inculpatul în momentul săvârşirii infracţiunii, consecinţele produse, cât şi cele care s-ar fi putut produce. Astfel, potrivit studiilor de specialitate, la o concentraţie de 2 gr.%o, conducerea devine automatică.

In ceea ce-l priveşte pe inculpat, acesta a avut o alcoolemie de 1,8 gr.%o, aceasta apropiindu-se mult mai mult de pragul de 2 gr.

204

%o, la care conducerea devine automatică decât de pragul de 0,70 gr.%o de la care fapta devine infracţiune.

Consecinţele consumului iresponsabil de alcool de către inculpat ar fi putut fi dramatice, putându-se solda chiar cu pierderi de vieţi omeneşti, tocmai de aceea, alcoolul mai este denumit şi „cancer al volanului”.

Nu de puţine ori pietoni sau participanţii la trafic care respectă întrutotul prevederile legale sunt implicaţi involuntar în accidente de trafic rutier cauzate de consumul excesiv de alcool al conducătorilor auto, care le-au produs şi în foarte multe cazuri, urmările sunt dramatice, chiar cu pierderea de vieţi omeneşti sau distrugeri extrem de importante.

Aceste argumente impun o ripostă mai aspră din partea instanţei de judecată, în sensul majorării pedepsei.

În altă ordine de idei, instanţa de fond a reţinut atitudinea sinceră a inculpatului în cursul judecăţii, fără însă a se reţine şi atitudinea nesinceră a acestuia în cursul urmăririi penale.

În cursul cercetărilor, inculpatul a afirmat că a consumat băuturi alcoolice din greşeală, deoarece a vrut să bea apă şi nu a ştiut că sticla conţine votcă. Cu ocazia recoltării probelor biologice, acesta a afirmat că a băut două beri. Acesta a mai precizat că, după ce a luat prima gură de votcă şi a văzut că nu este apă, a mai luat câteva guri de alcool.

Atitudinea inculpatului pe durata cercetării penale nu trebuia trecută cu vederea de instanţa de judecată la momentul individualizării pedepsei.

Nici lipsa antecedentelor penale nu constituie un argument care să justifice reţinerea circumstanţelor atenuante, pentru că atitudinea de respect faţă de legi trebuie să fie una normală şi nu o situaţie de excepţie, prin care o persoană să se evidenţieze în sens pozitiv, astfel că nici sub acest aspect nu se justifică menţinerea circumstanţelor atenuante şi în nici un caz reducerea pedepsei.

O atenuare a pedepsei, aşa cum a solicitat inculpatul, ar ignora circumstanţele săvârşirii faptei. In acest sens, inculpatul a avut o alcoolemie ridicată, a condus autoturismul noaptea, în jurul orelor 3,30 în localitate, existând un risc mai mare de a produce un accident în care să fie implicat un pieton, biciclist sau alt participant la trafic.

Istanţa de judecată a reţinut în mod corect că prin comportamentul său, luând în maşină o altă persoană, a pus în pericol şi viaţa acesteia, nu doar a sa.

Având în vedere aceste aspecte, se impune aplicarea unei pedepse mai mari.

Referitor la individualizarea judiciară a modalităţii de executare a pedepsei, executarea pedepsei în condiţiile art.81 Cod penal, nu poate fi de natură să îndeplinească scopul său.

205

În opinia Curţii, modalitatea de executare a pedepsei trebuie să determine pe inculpat să conştientizeze consecinţele faptelor sale şi să îl determine ca pe viitor să nu mai săvârşească asemenea fapte. Toate acestea nu se pot realiza decât prin instituirea în sarcina inculpatului, pe perioada termenului de încercare, a unor obligaţii, acesta trebuind să fie supravegheat de către organele îndreptăţite tocmai pentru a se evita pe viitor un asemenea comportament iresponsabil.

Se impune, pe lângă o pedeapsă mult mai aspră, avându-se în vedere aspectele precizate mai sus, şi o executare a acesteia în modalitatea prevăzută de art.86/1 Cod penal, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi prin suspendare sub supraveghere a executării, atât timp cât inculpatul a avut un comportament total iresponsabil şi nu s-a gândit la consecinţele faptei sale, fără ca acesta să fie supravegheat.

Faptul că nu s-au produs pagube nu poate fi reţinut ca un argument pentru a dispune executarea pedepsei în modalitatea prev. de art.81 Cod penal, infracţiunea dedusă judecăţii fiind una de pericol, nu de rezultat. Fără supravegherea inculpatului şi instituirea în sarcina sa a unor obligaţii, Curtea a considerat că nu are garanţia remodelării comportamentului inculpatului, în sensul respectării valorilor sociale ocrotite de legea penală.

3. Individualizarea judiciară a modalităţii de executarea a pedepsei. Interdicţia de a conduce vreun autovehicul pe perioada termenului de încercare.

Art. 87 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002Art.86/1Cod penal

Art.86/3 Cod penal

Sancţiunea penală trebuie să garanteze că într-un anumit interval de timp inculpatul nu va mai săvârşit fapte asemănătoare şi totodată să cuprindă măsurile necesare pentru resocializarea intimatului şi conştientizarea de către acesta a pericolului pe care îl reprezintă conducerea unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice.

(Decizia penală nr. 235/R/09 aprilie 2013)

Prin sentinţa penală nr. 234 din 17 ianuarie 2013 , Judecătoria Piteşti în baza art. 87 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 republicată a condamnat inculpatul la 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică

206

peste limita legală, întrucât inculpatul a condus pe drumurile publice un autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală de 0,80 gr %0, respectiv 1,90 gr %0 alcool pur în sânge.

Faţă de criteriile de mai sus, instanţa de fond a apreciat că scopul pedepsei, aşa cum este prevăzut de art. 52 Cod penal, poate fi atins prin condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 1 an, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în condiţiile art. 81 Cod penal, pedeapsa în sine fiind de natură a asigura reorientarea definitivă a inculpatului către respectarea ordinii de drept şi a normelor de convieţuire socială, fiind fixat termen de încercare de 3 ani în condiţiile art. 82 Cod penal.

Curtea De Apel Piteşti, prin Decizia penală nr. 235/R/09 aprilie 2013, a admis recursul declarat de parchet, cu consecinţa, majorării pedepsei aplicate la 1 an şi 6 luni închisoare, aplicând art.86/1 Cod penal şi impunând în sarcina inculpatului obligaţiile prevăzute de art.86/3 Cod penal, precum şi obligaţia prevăzută de art.86/3 alin.3 Cod penal, privind interzicerea dreptului de a conduce orice vehicul pe drumurile publice pe durata termenului de încercare.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele: inculpatul a fost depistat de către organele de poliţie în timp ce conducea un autovehicul pe drumurile publice sub influenţa băuturilor alcoolice. În urma analizelor efectuate, s-a stabilit că acesta avea la momentul săvârşirii infracţiunii o alcoolemie de 1,80 g %o.

Fapta săvârşită de către inculpat prezintă un pericol social concret deosebit de ridicat, având în vedere eventualele, consecinţe l-ar fi putut produce pentru participanţii la traficul rutier, dar şi pentru alte persoane. Semnificativ pentru o justă individualizare a pedepsei este gradul ridicat de alcoolemie şi mai ales împrejurarea că inculpatul a mai fost sancţionat în anul 2008 pentru conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice. Pericolul social concret ridicat al faptei, rezultă printre altele şi prin persistenţa intimatului de a avea aceeaşi conduită culpabilă în conducerea autovehiculelor pe drumurile publice.

La o justă individualizare a sancţiunii penale trebuie să se aibă în vedere şi aspectele favorabile ale inculpatului, respectiv atitudinea sinceră a acestuia pe parcursul procesului penal, acesta beneficiind, de altfel, de aplicarea art.320/1 Cod procedură penală cu toate consecinţele.

Sancţiunea penală trebuie să garanteze că într-un anumit interval de timp inculpatul nu va mai săvârşit fapte asemănătoare şi totodată să cuprindă măsurile necesare pentru resocializarea intimatului şi conştientizarea de către acesta a pericolului pe care

207

îl reprezintă conducerea unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice. 4. Individualizarea judiciară a modalităţii de executare a pedepsei. Criterii de apreciere. Interdicţia a de conduce vreun autovehicul în perioada termenului de încercare. Scopul preventiv-educativ al pedepsei.

Art. 52 cod penalArt. 72 cod penal

Art.86/1 Cod penalArt.86/3 Cod penal

Scopul pedepsei nu se poate realiza dacă suspendarea executării pedepsei se face pur şi simplu, fără a i se stabili inculpatului măsuri de supraveghere şi obligaţii speciale prevăzute în art.86/3 Cod penal. Dacă s-ar menţine modalitatea de individualizare stabilită de prima instanţă (suspendarea condiţionată a executării pedepsei) s-ar da posibilitatea inculpatului să conducă în continuare pe drumurile publice autovehicule, eventual să recadă în criminalitate prin consumarea în prealabil a băuturilor alcoolice.

(Decizia penală nr. 281/R/ 23 aprilie 2013)

Prin sentinţa penală nr.14 din 4 februarie 2013, Judecătoria Costeşti a condamnat inculpatul la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută e art.87 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, în condiţiile art. 81 Cod penal, întrucât a condus autoturismul pe raza oraşului C, având o îmbibaţie alcoolică în sânge de 2,44 gr.%o.

Individualizarea pedepsei s-a făcut în raport de criteriile prevăzute de art.72 Cod penal, apreciindu-se că scopul acesteia poate fi atins şi fără executare, astfel că s-a dispus suspendarea, în temeiul dispoziţiilor art.81 Cod penal.

Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală nr. 281/R/ 23 aprilie 2013 a admis recursul parchetului, cu consecinţa aplicării art. 86/1 Cod, instituind totodată, în sarcina inculpatului obligaţia prevăzută de art. 86/3 alin. 3 lit. e Cod penal de a nu conduce nici un autovehicul.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că recursul este fondat, deoarece prima instanţă a făcut o greşită individualizare judiciară a pedepsei, cu ignorarea criteriilor generale prevăzute de art.72 Cod penal. Ca atare, în raport de aceste criterii, se impunea stabilirea unei alte modalităţi de individualizare, respectiv cea prevăzută de art.86/1 Cod penal, privind suspendarea sub

208

supraveghere a executării pedepsei şi fixarea unor măsuri şi obligaţii ferme, pentru ca astfel pedeapsa să-şi atingă finalitatea înscrisă în art.72 Cod penal, anterior citat.

Şi încadrarea juridică a fost corect făcută în infracţiunea prevăzută de art.87 alin.1 din O.U,.G. nr.195/2002.

Astfel, potrivit art. 72 C.pen, la stabilirea şi aplicarea pedepsei se ţine seama de gradul concret de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Aceste criterii aplicate la speţă trebuiau să conducă la concluzia că scopul pedepsei nu se poate realiza dacă suspendarea executării pedepsei se face pur şi simplu, fără a i se stabili inculpatului măsuri de supraveghere şi obligaţii speciale prevăzute în art.86/3 Cod penal. Dacă s-ar menţine modalitatea de individualizare stabilită de prima instanţă (suspendarea condiţionată a executării pedepsei) s-ar da posibilitatea inculpatului să conducă în continuare pe drumurile publice autovehicule, eventual să recadă în criminalitate prin consumarea în prealabil a băuturilor alcoolice.

Prin urmare, în raport de pericolul social ridicat al faptei, dat de cantitatea mare de alcool consumată anterior săvârşirii faptei şi de posibilitatea producerii unui accident de circulaţie cu consecinţe grave pentru terţe persoane care nu au nicio vină, pentru faptul că inculpatul consumase alcool, se impune schimbarea modalităţii de suspendare, din suspendare simplă în suspendare sub supraveghere şi instituirea, pe durata termenului de încercare, a măsurilor şi obligaţiilor prevăzute de art.86/3 alin.1 lit.a-d şi alin.3 lit.e din Codul penal (interdicţia de a conduce vreun autovehicul).

5. Individualizarea pedepsei. Reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art.74 Cod penal.

Art.72 Cod penalArt.74 Cod penal

Individualizarea pedepsei s-a făcut în raport de criteriile prevăzute de art.72 Cod penal şi de noile limite reduse cu o treime în conformitate cu dispoziţiile art.320/1 alin.7 Cod pr.penală, apreciindu-se că scopul acesteia nu poate fi realizat decât prin executare prin privare de libertate, în temeiul dispoziţiilor art.57 Cod penal.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantului, referitoare la greşita nereţinere de către instanţa de fond a circumstanţelor atenuante prevăzute de art.74 lit.a, b, c Cod penal, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, circumstanţa atenuantă prevăzută de art.74 lit.a Cod penal, constând în „conduita bună a infractorului

209

înainte de săvârşirea infracţiunii” nu-şi găseşte corespondent în actele dosarului, iar lipsa antecedentelor penale nu poate constitui, fără alte elemente de circumstanţiere, temei pentru reţinerea circumstanţei respective.

Tot astfel, circumstanţa atenuantă prevăzută de art.74 lit.b Cod penal, „stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită” nu se poate reţine în favoarea inculpatului, din moment ce în afara recunoaşterii faptei, (dar numai după ce s-a declanşat procesul penal împotriva sa) inculpatul nu a desfăşurat vreo altă activitate, în urma căreia să fie ameliorată starea victimelor pe care, prin constrângere, le-a obligat la practicarea prostituţiei. Dimpotrivă, inculpatul a fost beneficiarul sumelor pe care părţile vătămate le obţineau din practicarea prostituţiei, împrejurare faţă de care nu se poate reţine că a depus vreo „stăruinţă”, în sensul textul anterior menţionat, pentru a înlătura rezultatul infracţiunii.

In fine, nici circumstanţa atenuantă prevăzută de art.74 lit.c Cod penal, nu poate fi reţinută în favoarea inculpatului, atât timp cât singura împrejurare regăsită în text şi invocată de inculpat este recunoaşterea faptei făcută înainte de începerea cercetării judecătoreşti, atitudine în raport de care a beneficiat de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, în conformitate cu dispoziţiile art.320/1 alin.7 Cod pr. penală. Ca atare, din moment ce circumstanţa atenuantă a recunoaşterii faptei a fost valorificată prin reducerea limitelor de pedeapsă, acestuia nu i se poate da o dublă valenţă, respectiv şi prin recunoaşterea ei ca circumstanţă atenuantă prevăzută de art.74 lit.c Cod penal, de vreme ce, celelalte împrejurări menţionate de text „înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor” nu se regăsesc în speţă.

(Decizia penală nr. 60/A/ 23 mai 2013)

Prin sentinţa penală nr.8/MF din 20 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, inculpatul B.I. a fost condamnat la:

- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.12 alin.1 din legea nr.678/2001, cu aplicarea art.320/1 alin.7 Cod penal;

- 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.13 alin.1 şi 2 din legea nrş.678/2001, cu aplicaţia art.41 alin.2 Cod penal şi art.320/1 alin.7 cod penal.

210

În baza art.33, 34 Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, prin privare de libertate, potrivit art.57 Cod penal, şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.

Spre a hotărî astfel, în fapt, prima instanţă a reţinut:In perioada august 2009 – aprilie 2010, în realizarea

aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale, inculpatul BI a recrutat pe victimele minore NMA, DMR şi ŞAC precum şi pe victimele majore SMI şi IAI, pe care le-a obligat să practice prostituţia în folosul său, atât în municipiul Câmpulung cât şi în Italia.

Deoarece inculpatul a recunoscut în totalitate săvârşirea faptelor înainte de începerea cercetării judecătoreşti, cauza a fost judecată în cadrul procedurii simplificate prevăzută de art.320/1 Cod pr.penală.

In drept, faptele inculpatului au fost încadrate în infracţiunile pentru care a fost condamnat.

Individualizarea pedepsei s-a făcut în raport de criteriile prevăzute de art.72 Cod penal şi de noile limite reduse cu o treime în conformitate cu dispoziţiile art.320/1 alin.7 Cod pr.penală, apreciindu-se că scopul acesteia nu poate fi realizat decât prin executare prin privare de libertate, în temeiul dispoziţiilor art.57 Cod penal.

Impotriva sentinţei a formulat apel inculpatul BI, criticând-o pentru netemeinicie, susţinând că în favoarea sa trebuiau reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art.74 lit.a, b şi c Cod penal, cu consecinţa reducerii pedepsei sub limita minimă specială prevăzută de textul de lege incriminator.

Examinând sentinţa apelată, în raport de critica formulată precum şi din oficiu, în limitele şi în conformitate cu dispoziţiile art.371 şi art.372 Cod pr.penală, se constată că apelul este nefondat şi va fi respins ca atare.

In ceea ce priveşte starea de fapt, Curtea a constatat că aceasta a fost corect reţinută de către prima instanţă (de altfel recunoscută în totalitate de către inculpat, care a beneficiat şi de dispoziţiile privind reducerea cu o treime a pedepsei prevăzute de art.320/1 alin.7 Cod pr.penală) şi constă în aceea că, în perioada 2009 – 2010, inculpatul a traficat pe minorele NMA, SMI şi ŞAC precum şi pe majorele IOA şi SMI, şi le-a obligat să practice prostituţia atât în municipiul Câmpulung, judeţul Argeş, unde-şi avea domiciliu, cât şi în Italia, transportându-le în scopul precizat în ţara respectivă.

Şi încadrarea juridică a fost corect făcută în infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantului, referitoare la greşita nereţinere de către instanţa de fond a circumstanţelor

211

atenuante prevăzute de art.74 lit.a, b, c Cod penal, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, circumstanţa atenuantă prevăzută de art.74 lit.a Cod penal, constând în „conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii” nu-şi găseşte corespondent în actele dosarului, iar lipsa antecedentelor penale nu poate constitui, fără alte elemente de circumstanţiere, temei pentru reţinerea circumstanţei respective.

Tot astfel, circumstanţa atenuantă prevăzută de art.74 lit.b Cod penal, „stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită” nu se poate reţine în favoarea inculpatului, din moment ce în afara recunoaşterii faptei, (dar numai după ce s-a declanşat procesul penal împotriva sa) inculpatul nu a desfăşurat vreo altă activitate, în urma căreia să fie ameliorată starea victimelor pe care, prin constrângere, le-a obligat la practicarea prostituţiei. Dimpotrivă, inculpatul a fost beneficiarul sumelor pe care părţile vătămate le obţineau din practicarea prostituţiei, împrejurare faţă de care nu se poate reţine că a depus vreo „stăruinţă”, în sensul textul anterior menţionat, pentru a înlătura rezultatul infracţiunii.

In fine, nici circumstanţa atenuantă prevăzută de art.74 lit.c Cod penal, nu poate fi reţinută în favoarea inculpatului, atât timp cât singura împrejurare regăsită în text şi invocată de inculpat este recunoaşterea faptei făcută înainte de începerea cercetării judecătoreşti, atitudine în raport de care a beneficiat de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, în conformitate cu dispoziţiile art.320/1 alin.7 Cod pr. penală. Ca atare, din moment ce circumstanţa atenuantă a recunoaşterii faptei a fost valorificată prin reducerea limitelor de pedeapsă, acestuia nu i se poate da o dublă valenţă, respectiv şi prin recunoaşterea ei ca circumstanţă atenuantă prevăzută de art.74 lit.c Cod penal, de vreme ce, celelalte împrejurări menţionate de text „înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor” nu se regăsesc în speţă.

Aşadar, în mod întemeiat, instanţa de fond nu a reţinut circumstanţele atenuante prevăzute de art.74 lit.a Cod penal, în favoarea inculpatului, care ar fi avut drept consecinţă reducerea în continuare a cuantumului pedepsei sub limita minimă a textelor de lege incriminatoare.

Prin Decizia penală nr. 60/A/ 23 mai 2013, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul.

6. Individualizarea judiciară a pedepselor. Luarea în considerare la individualizarea judiciară a pedepselor a întregului ansamblu de criterii ce privesc atât circumstanţele favorabile inculpatului, cât şi aspectele care ţin de pericolul social al faptei, limitele de pedeapsă,

212

urmările produse ori care s-ar fi putut produce, persoana şi conduita făptuitorului înainte şi după comiterea faptei, precum şi a altor factori ce pot conduce la agravarea sau atenuarea răspunderii penale.

Art.72 Cod penal

Atitudinea sinceră şi lipsa antecedentelor penale reprezintă circumstanţe ce caracterizează pozitiv persoana inculpatului, numai acestea, însă, având în vedere o faptă cu un pericol social extrem de ridicat, săvârşită în condiţii agravante, pe timpul nopţii şi în loc public, nu reuşesc să încline balanţa în favoarea unui regim sancţionator mai blând, cum de altfel a apreciat şi prima instanţă, care a aplicat o pedeapsă destul de redusă cantitativ, având ca modalitate de executare detenţia, singura alternativă viabilă ce poate conduce la reeducarea inculpatului.

(Decizia penală nr.310/R-MF/14 Mai 2013)

Prin sentinţa penală nr.58 din 13 martie 2013, pronunţată de Judecătoria Drăgăşani, în baza art. 211 alin.1 şi 2 lit. b şi c Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. C.P. şi art. 3201

alin. 7 C.p.p. , a fost condamnat inculpatul la 10 luni închisoare.Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a

reţinut, că la data de 20.12.2012, s-a înregistrat sub nr. 4517/223/2012, rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, prin care a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 al.1 şi 2 lit. b şi c Cod penal cu aplic. art. 99 şi urm. Cod penal.

În dosarul cauzei a fost audiat inculpatul care a recunoscut săvârşirea faptei reţinută în actul de sesizare a instanţei şi a solicitat ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte astfel:

În seara zilei de 16 decembrie 2012, în jurul orelor 1720-1730 inculpatul minor a sosit pe raza municipiului Drăgăşani, împreună cu S.I.F., deplasându-se din comuna V., judeţul O., cu autoturismul condus de S. R., din comuna V., judeţul O., care intenţiona să ajungă la marketul P.

Inculpatul şi Ş.I.F. au coborât din maşină în apropierea depozitului SC D. SRL din Drăgăşani.

Pe trotuar, în apropierea staţiei PECO D., cei doi au observat pe partea vătămată D. M. E., care se deplasa tot pe trotuar, venind din direcţia marketului Penny către zona R. şi, de aici, mai departe zona de domiciliu, R. Observând că partea vătămată avea asupra sa o geantă au luat hotărârea să o

213

urmărească şi să-i sustragă geanta, fapt pentru care au mers în spatele ei permanent, pe cei doi observându-i şi partea vătămată că o urmăresc.

În momentul în care partea vătămată a ajuns în faţa Oficiului PTTR D., aceasta a traversat strada, moment în care inculpatul minor a urmărit-o pas cu pas, iar în momentul în care partea vătămată a ajuns în dreptul gangului de lângă oficiul poştal, inculpatul minor s-a repezit asupra părţii vătămate şi i-a smuls geanta de pe umăr intenţionând să fugă. Pentru că partea vătămată a ripostat trăgând de geantă şi îmbrâncindu-se cu inculpatul minor, acesta a trântit-o la pământ pe partea vătămată, aceasta căzând jos, după care i-a smuls geanta rupându-se unul dintre mânere şi a părăsit locul săvârşirii faptei. Cu geanta asupra sa, inculpatul minor s-a deplasat în fugă pe străzi, ajungând în zona străzii I.C. B., unde, după ce a sustras din geantă portofelul în care a găsit suma de 600 lei, două carduri bancare, emise de R. B. pe numele părţii vătămate, un parfum marca Paradise, în valoare 70 lei, a aruncat geanta în curtea imobilului nelocuit, unde a şi fost identificată, recuperată şi restituită părţii vătămate, după ce inculpatul a fost reţinut de către organele de cercetare penală şi efectuate cercetările care se impuneau în cauză.

După identificarea inculpatului minor, asupra sa a fost găsită suma de 212 lei, unul din cele două carduri, emise de R.B. pe care era menţionat numele părţii vătămate .

Parfumul pe care inculpatul l-a găsit în geanta părţii vătămate, l-a dat martorului S.R., pe care l-a găsit în parcarea marketului P., unde îşi făcea cumpărăturile, după ce anterior aruncase geanta sustrasă de la partea vătămată, parfum care a fost găsit de organele de cercetare penală asupra martorului cu ocazia efectuării cercetărilor şi restituit părţii vătămate.

Inculpatul minor nu i-a relatat martorului S.R. despre provenienţa parfumului. Valoarea bunurilor sustrase de către inculpatul minor în urma săvârşirii faptei este de 770 lei.

De precizat, a reţinut instanţa de fond, că deşi S.I.F. a urmărit-o pe partea vătămată împreună cu inculpatul minor pe stradă, acesta nu a participat la fapta săvârşită de inculpatul minor, nu a urmărit-o în gangul din apropierea Oficiului PTTR D., pentru a-i smulge geanta şi şi-a continuat drumul pe stradă, neparticipând la comiterea faptei de tâlhărie împreună cu inculpatul minor.

Instanţa de fond a apreciat, că fapta inculpatului minor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 al. 1 şi 2 lit. b şi c Cod penal, text de lege în baza căruia a fost condamnat, aplicându-i-se acestuia dispoziţiile art.99 şi urm. C. p. întrucât acesta era minor la data săvârşirii faptei.

214

Deoarece inculpatul minor a recunoscut săvârşirea faptelor, atât în faza urmăririi penale cât şi în instanţă şi a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, instanţa de fond a avut în vedere şi prevederile art. 320/1 Cod pr. pen., astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 202 /2010, reducând cu o treime limitele de pedeapsă.

La individualizarea pedepselor aplicate, instanţa de fond a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptei, circumstanţele în care a fost săvârşită, urmările faptei, creşterea frecvenţei unor astfel de infracţiuni în rândul minorilor, astfel că s-a orientat spre o pedeapsă al cărei cuantum să atingă scopul sancţionator şi preventiv.

Având în vedere că inculpatul a acoperit prejudiciul produs părţii civile, astfel cum rezultă din înscrisul depus în cauză, instanţa de fond a constatat recuperat prejudiciul produs părţii civile.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul, susţinând, prin apărătorul său, greşita individualizare a pedepsei, în sensul că instanţa s-a orientat la o sancţiune foarte severă, deşi a avut o atitudine sinceră, a acoperit prejudiciul cauzat şi ar fi trebuit să beneficieze de clemenţa instanţei.

Examinând recursul inculpatului, în raport cu motivele invocate, cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art.386/6 alin.3 Cod pr.penală, Curtea îl apreciază neîntemeiat, având în vedere următoarele argumente:

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru o infracţiune de tâlhărie pe care a recunoscut-o în faţa primei instanţe, comisă în circumstanţe agravante, constând în aceea că în seara zilei de 16 decembrie 2012, a urmărit-o pe partea vătămată, care se deplasa pe trotuar, în municipiul D., încercând să ajungă acasă.

In momentul prielnic, pe o stradă îngustă şi întunecoasă, inculpatul i-a smuls acesteia geanta de pe umăr şi, pentru că a opus rezistenţă, a îmbrâncind-o trântind-o la pământ, unul dintre mânerele genţii rupându-se, facilitând, astfel, plecarea inculpatului în fugă de la locul faptei, având asupra sa obiectul sustras.

Din geantă, inculpatul şi-a însuşit suma de 600 lei, două carduri bancare emise de R. pe numele părţii vătămate şi un parfum, geanta aruncând-o într-o curte nelocuită din apropiere.

Organele de poliţie l-au identificat foarte repede pe inculpat, asupra căruia a fost găsită suma de 212 lei şi unul dintre cele două carduri bancare, iar parfumul a fost găsit asupra martorului SR, bunurile fiind restituite părţii vătămate.

Aşa cum a fost descrisă şi recunoscută de inculpat, fapta acestuia se înscrie în formele cele mai grave ale criminalităţii

215

contra patrimoniului, cu atât mai mult, cu cât încorporează în conţinutul ei şi o formă de violenţă fizică.

Legiuitorul, însuşi, acordă acestui gen de infracţiuni un nivel ridicat de pericol social generic, ce se concretizează în limitele de pedeapsă foarte mari, în acest caz, închisoare de 5 la 20 de ani.

Pe de altă parte, pe rolul instanţelor sunt întâlnite, în ultima perioadă de timp, foarte frecvent aceste infracţiuni, dinamica lor la nivel naţional fiind una crescătoare şi, în aceeaşi măsură, alarmante, ceea ce necesită o intervenţie mult mai energică din partea organelor statului, care să reprezinte, totodată, un semnal descurajant pentru cei ce au în obiectiv comiterea unor astfel de fapte.

Individualizarea judiciară a pedepselor are în vedere ansamblul de criterii ce privesc nu numai circumstanţele favorabile inculpatului, ci şi alte aspecte care ţin de pericolul social al faptei, limitele de pedeapsă, urmările produse ori care s-ar fi putut produce, persoana şi conduita făptuitorului înainte şi după comiterea faptei, cât şi alţi factori ce pot conduce la agravarea sau atenuarea răspunderii penale.

Aşadar, atitudinea sinceră şi lipsa antecedentelor penale reprezintă circumstanţe ce caracterizează pozitiv persoana inculpatului, numai acestea, însă, având în vedere o faptă cu un pericol social extrem de ridicat, săvârşită în condiţii agravante, pe timpul nopţii şi în loc public, nu reuşesc să încline balanţa în favoarea unui regim sancţionator mai blând, cum de altfel a apreciat şi prima instanţă, care a aplicat o pedeapsă destul de redusă cantitativ, având ca modalitate de executare detenţia, singura alternativă viabilă ce poate conduce la reeducarea inculpatului.

Prin urm,arte, ţinând seama de aceste argumente, prin decizia penală nr. 310/R-MF/14 mai 2013, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul inculpatului.

7. Individualizarea judiciară a pedepsei. Înţelesul sintagmei „pericol pentru ordinea publică”.

Art. 72 Cod penal

La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică s-a avut în vedere că sintagma „pericol pentru ordinea publică” desemnează o stare – şi nu un fapt - ce ar putea periclita în viitor, după punerea în libertate a inculpatului, normala desfăşurare a unui segment din relaţiile sociale protejate în cadrul ordinii publice, respectiv cele privind proprietatea şi integritatea fizică şi psihică a persoanelor.

216

Această stare de pericol a rezultat neîndoielnic din datele existente în cauză, astfel cum au fost prezentate, privitoare la modul şi împrejurările în care s-au comis faptele, contribuţia inculpatului în activitatea infracţională desfăşurată şi care a avut ca urmare deposedarea prin violenţă a părţilor vătămate de bunuri personale, dar importante au fost şi circumstanţele personale ale acestuia, drept pentru care, în raport de modul în care a fost dispusă condamnarea inculpatului, s-a menţinut arestul preventiv.

(Decizia penală nr. 324/R/ 21 Mai 2013)

Prin sentinţa penală nr. 1738 din data de 27 martie 2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în dosarul nr. 14806/280/2012, a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 şi 2 lit. c Cod penal cu aplicarea art.74 lit.a şi b Cod penal şi art. 76 lit.b Cod penal şi 2 luni închisoare pentru tentativă la tâlhărie prevăzută de art. 20 Cod penal raportat la art. 211 alin. 1 şi 2 lit. c Cod penal, cu aplicarea art.74 lit.a şi b Cod penal şi art. 76 lit.d Cod penal.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că la data de 27.06.2012, în jurul orelor 19,30 în zona intersecţiei str. N.V. cu str. D. din Municipiul P., inculpatul a încercat să o deposedeze pe partea vătămată PS, prin smulgere de la gât a unui lanţ din aur, iar la data de 28.06.2012, în jurul orelor 10,45, pe strada T. - zona E. G., din municipiul P., a deposedat-o pe partea vătămată IP prin smulgere de la gât de un lanţ din aur.

Inculpatul a fost arestat preventiv.La individualizarea judiciară a pedepsei, s-au avut în

vedere criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal. Instanţa de fond a reţinut astfel, că la luarea şi

menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului s-a avut în vedere incidenţa dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. f Cod procedură penală, respectiv existenţa indiciilor temeinice cu privire la săvârşirea de către inculpat a unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum şi faptul că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică s-a avut în vedere că sintagma „pericol pentru ordinea publică” desemnează o stare – şi nu un fapt - ce ar putea periclita în viitor, după punerea în libertate a inculpatului, normala desfăşurare a unui segment din relaţiile sociale protejate în cadrul ordinii publice, respectiv cele privind proprietatea şi integritatea fizică şi psihică a persoanelor.

217

Această stare de pericol a rezultat neîndoielnic din datele existente în cauză, astfel cum au fost prezentate, privitoare la modul şi împrejurările în care s-au comis faptele, contribuţia inculpatului în activitatea infracţională desfăşurată şi care a avut ca urmare deposedarea prin violenţă a părţilor vătămate de bunuri personale, dar importante au fost şi circumstanţele personale ale acestuia, drept pentru care, în raport de modul în care a fost dispusă condamnarea inculpatului, s-a menţinut arestul preventiv.

Prin Decizia penală nr. 324/R/21 mai 2013, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul inculpatului ca nefondat întrucât prima instanţă a aplicat în mod corespunzător criteriile prevăzute de art.72 Cod penal, ţinând cont de gradul de pericol social concret ridicat al faptelor, împrejurările şi consecinţele în care acestea au fost produse. De altfel, instanţa a reţinut şi circumstanţa atenuantă în favoarea inculpatului, pedeapsa fiind orientată spre minimul special.

Sunt respectate în cauză cerinţele principiului proporţionalităţii, întrucât pedeapsa aplicată şi modalitatea de executare sunt adecvate situaţiei de fapt şi scopului urmărit de legea penală.

8. Individualizarea judiciară a pedepsei prin aplicarea a unei pedepse care să-şi atingă finalitatea (constrângerea, reeducarea şi prevenţia). Luarea în consideraţie de către instanţa de judecată a criteriilor generale de individualizare a pedepsei.Tehnica de stabilire pedepsei rezultante din condamnări pronunţate prin sentinţe diferite.

Art. 52 Cod penalArt. 72 Cod penal

În raport de criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 Cod penal, se impunea aplicarea unei pedepse mai severe, avându-se în vedere persistenţa infracţională în săvârşirea unor infracţiuni de acelaşi gen (infracţiuni de furt), deoarece, altfel, ar însemna ca pedeapsa să nu-şi atingă scopul menţionat în articolul anterior citat.

Din pedeapsa de 4 ani închisoare, inculpata nu executase nimic până la săvârşirea faptei la data de 25 februarie 2010, astfel că prima instanţă, în aplicarea tratamentul penal al recidivei, trebuia să facă aplicaţia dispoziţiilor art.39 alin.2 Cod penal (şi nu art.39 alin.1).

Infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracţiunile pentru care inculpata a fost condamnată prin sentinţele penale nr.1281/2011 a Judecătoriei Bistriţa,

218

nr.256/2010 a Judecătoriei Aiud, nr.128/2011 a Judecătoriei Aiud şi nr.2540/2011 a Judecătoriei Piteşti.

(Decizia penală nr. 350/R/28 Mai 2013)

Prin sentinţa penală nr. 862 din 15 februarie 2013 pronunţată de Judecătoria Piteşti, inculpata a fost condamnată la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208, 209 alin 1 lit. e Cod penal cu aplicaţia art. 37 lit. a Cod penal şi art. 320 ind 1 Cod pr.penală.

S-a constatat, că prin sentinţa penală nr. 904/2012, pronunţată de Judecătoria Bacău, s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare, potrivit art.57 Cod penal.

Tot astfel, s-a constatat că Judecătoria Bacău a stabilit că infracţiunile ce au făcut obiectul sentinţelor penale nr.1281/2011 a Judecătoriei Bistriţa, nr.128/2011 a Judecătoriei Aiud, nr.215/2009 a Judecătoriei Galaţi şi nr. 2540/2011 a Judecătoriei Piteşti sunt săvârşite în cadrul concursului de infracţiuni, pedepse ce au început a fi executate la data de 27 februarie 2010.

In baza art.39 alin.2 Cod penal, s-a dispus contopirea pedepsei de 2 ani aplicată în prezenta cauză cu restul de 2 ani, 6 luni şi 9 zile, rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani şi 6 luni, aplicată prin sentinţa penală nr.904/2012 a Judecătoriei Bacău, dispunându-se, în final, să se execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani, 6 luni şi 9 zile, prin privare de libertate, potrivit art.57 Cod penal.

Spre a hotărî astfel, în fapt prima instanţă a reţinut:La data de 25 februarie 2010, în jurul orelor 15,00,

partea vătămată se afla în magazinul „A. M.” din municipiul P., la cumpărături, iar pentru a proba o pereche de pantofi, a lăsat lângă un stand rucsacul în care se afla portofelul precum şi caiete pentru cursurile şcolare. In momentul în care a dorit să achite perechea de pantofi, a constatat că-i lipseşte portofelul, iar după vizionarea casetei de înregistrare a imaginilor luate în magazin, s-a constatat că persoana care îl furase era de sex feminin, portofelul fiind ascuns sub haină, după care aceea părăsise magazinul.

După imaginile înregistrate, a fost identificată, ca autor al furtului, inculpata care, cu ocazia cercetărilor penale a recunoscut săvârşirea faptei , şi cum această recunoaştere s-a făcut şi în faţa instanţei până la începerea cercetării judecătoreşti, cauza s-a soluţionat în cadrul procedurii simplificate prevăzută de art.32071 Cod pr.penală, cu consecinţa reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă pentru infracţiunea de furt săvârşită.

Individualizarea pedepsei s-a făcut în raport de criteriile art.72 Cod penal, iar prima instanţă, în dispozitivul hotărârii, a

219

constatat, aşa cum s-a precizat, că inculpata suferise şi alte condamnări, unele dintre infracţiuni fiind săvârşite în cadrul concursului de infracţiuni prevăzut de art.33, 34 Cod penal, altele în stare de recidivă prevăzută de art.39 alin.2 Cod penal.

In raport de aceste elementele, s-a dispus ca executarea pedepsei să se facă prin privare de libertate , în conformitate cu dispoziţiile artz.57 Cod penal, apreciindu-se că numai astfel scopul acesteia poate fi atins.

Impotriva sentinţei au formulat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi numitul MIO.

Examinând sentinţa pronunţată, în raport de criticile formulate precum şi din oficiu, în limitele şi în conformitate cu dispoziţiile art.386/6 alin.3, art.385/8 şi art.385/9 alin.3 Cod pr.penală, şi prin prisma motivelor de casare prevăzute de art.385/9 Cod pr.penală, se constată că recursul parchetului este fondat, în sensul în care se va preciza; recursul numitului MIO este inadmisibil şi va fi respins ca atare.

Dacă starea de fapt a fost corect reţinută de către prima instanţă, de altfel recunoscută în totalitate de către inculpată, în sensul că la data de 25 februarie 2010, aceasta a sustras portofelul părţii vătămate, în care era suma de 80 lei, aflată la cumpărături în magazinul „A. M.” din municipiul P., prima instanţă a făcut o greşită individualizare a pedepsei, iar în al doilea rând, a folosit procedee nejuridice privind contopirea pedepsei aplicate în prezenta cauză, cu pedepsele ce au făcut obiectul unor condamnări anterioare.

Din fişa de cazier judiciar şi conţinutul hotărârii rezultă că raportat la data săvârşirii infracţiunii în prezenta cauză (25 februarie 2010), primul termen la recidivei postcondamnatorie îl reprezintă pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.2151 din 21 decembrie 2009 a Judecătoriei Galaţi, rămasă definitivă anterior săvârşirii faptei de furt, care face obiectul cercetării din această cauză. Dar, din pedeapsa de 4 ani închisoare, inculpata nu executase nimic până la săvârşirea faptei la data de 25 februarie 2010, astfel că prima instanţă, în aplicarea tratamentul penal al recidivei, trebuia să facă aplicaţia dispoziţiilor art.39 alin.2 Cod penal (şi nu art.39 alin.1) în sensul contopirii pedepsei din prezenta cauză cu cea de 4 ani (care reprezintă primul termen al recidivei), să dispună executarea celei mai grele, la care să adauge un spor de pedeapsă, având în vedere cuantumul celor două pedepse care se contopesc.

De asemenea, tot din fişa de cazier judiciar, cât şi din conţinutul hotărârilor, rezultă că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracţiunile pentru care inculpata a fost condamnată prin sentinţele penale nr.1281/2011 a Judecătoriei Bistriţa, nr.256/2010 a Judecătoriei Aiud, nr.128/2011 a

220

Judecătoriei Aiud şi nr.2540/2011 a Judecătoriei Piteşti, pedepsele aplicată prin acestea fiind contopite prin sentinţa penală nr.904 din 21 mai 2012 a Judecătoriei Bacău, în care s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele, cu aplicarea unui spor de 6 luni. Toate aceste pedepse, după descontopire şi repunere în individualitate, prin înlăturarea sporului, trebuiau recontopite, inclusiv cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, potrivit regulilor concursului de infracţiuni prevăzut de art.33, 34 Cod penal, în conformitate cu dispoziţiile art.36 alin.2 Cod penal; sporul de 6 luni, aplicat prin sentinţa penală nr.904/2012, trebuie să se regăsească în aritmetica contopirii, deoarece el a intrat în puterea lucrului judecat.

Inculpata a început executarea pedepselor anterior menţionate la data de 27 februarie 2012 şi nu la data de 25 februarie 2010, cum în mod greşit menţionează prima instanţă, astfel că se va deduce aceasta în temeiul art.36 alin.3 Cod penal.

Prima instanţă a greşit, însă, şi în legătură cu individualizarea judiciară a pedepsei, aplicând inculpatei o pedeapsă care nu-şi atinge finalitatea (constrângerea, reeducarea şi prevenţia) înscrisă în art.52 Cod penal. Ca atare, în raport de criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 Cod penal, se impunea aplicarea unei pedepse mai severe, avându-se în vedere persistenţa infracţională în săvârşirea unor infracţiuni de acelaşi gen (infracţiuni de furt), deoarece, altfel, ar însemna ca pedeapsa să nu-şi atingă scopul menţionat în articolul anterior citat.

De asemenea, prima instanţă a greşit suspendând, în conformitate cu dispoziţiile art.71 alin.5 Cod penal, executarea pedepsei accesorii, deşi nu se dispusese suspendarea pedepsei principale, astfel cum prevede art.71 alin.5 Cod penal, potrivit căruia „pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, se suspendă şi executarea pedepselor accesorii” .

In concluzie, a fost admis recursul formulat de parchet, în temeiul dispoziţiilor aret.385/15 pct.2 lit.d Cod pr.penală, prin înlăturarea aspectelor de nelegalitate şi netemeinicie la care s-a făcut referire.

9. Motivul de apel invocat de către inculpat în sensul schimbării încadrării juridice din infracţiunea de omor în infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte, poate fi analizat numai în procedura obişnuită şi nu în cea simplificată, pentru că existenţa sau inexistenţa intenţiei, ca element ce ţine de latura subiectivă a infracţiunii, trebuie constatată numai prin administrarea de probe.

Art. 320/1 alin. 1 Cod procedură penală

221

Motivul de apel invocat de către inculpat în sensul schimbării încadrării juridice în infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte, poate fi analizat numai în procedura obişnuită şi nu în cea simplificată, pentru că existenţa sau inexistenţa intenţiei, ca element ce ţine de latura subiectivă a infracţiunii, trebuie constatată numai prin administrarea de probe.

Aşadar, constatând că lipseşte manifestarea de voinţă a inculpatului de a fi judecat în procedura simplificată, aşa cum impun disp. art. 320/1 alin. 1 Cpp. şi că inculpatul contestă însuşi conţinutul constitutiv al infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, sub aspectul intenţiei, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanţe.

(Decizia penală nr. 73/A/13 Iunie 2013)

Prin sentinţa penală nr.334 din 11 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de inculpat.

În baza art. 174 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 3201

alin. 7 Cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul la 13 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal, cu executare în condiţiile art. 57, 71 Cod penal raportat la art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 04.03.2013, a fost înregistrat rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, prin care a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv inculpatul, pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzute şi pedepsite de art. 174 Cod penal.

În esenţă, prin actul de sesizare, s-a reţinut că inculpatul deţine în comuna Oarja, sat. Oarja, nr.817, judeţul Argeş, un imobil unde a locuit împreună cu concubina sa, martora GM.

În acelaşi sat, a locuit şi victima GD, cei doi fiind cunoştinţe vechi şi prieteni.

La data de 13.11.2012, în jurul, orelor 1900, victima GD a venit la locuinţa inculpatului, deplasându-se cu o căruţă trasă de un cal, l-a invitat la un bar din localitate, pentru „a-l cinsti", fiind refuzat însă de către inculpat.

După circa o jumătate de oră, victima a revenit la locuinţa inculpatului având asupra sa un bidon din material plastic, de cca. 2 litri, în care se afla alcool (ţuică) şi i-a propus acestuia să bea împreună , lucru cu care inculpatul a fost de acord.

Victima GD a lăsat căruţa în curtea imobilului aparţinând inculpatului, lângă o căpiţă de paie şi a intrat în locuinţă unde se afla martora GM.

Toţi trei au consumat băuturi alcoolice până în jurul

222

orelor 2330 -2400.Fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, victima i-a

solicitat inculpatului să-i permită să rămână peste noapte în locuinţa sa.

Inculpatul GM nu a fost de acord, l-a dat afară din casă, după care a încuiat uşa şi s-a culcat, conform declaraţiei acestuia.

Victima GD a luat căruţa cu intenţia de a se deplasa la locuinţa sa, însă nu pe drumul principal, ci pe un drum mai scurt, prin grădina din spatele imobilului inculpatului, grădină ce nu era împrejmuită.

Când a ajuns la marginea grădinii, victima a realizat că şi-a uitat încălţările în locuinţa inculpatului.

A lăsat căruţa şi calul undeva la limita dinspre N-V a proprietăţii inculpatului şi s-a întors la locuinţa acestuia, unde a bătut la uşă şi i-a cerut să-i dea încălţările.

Conform declaraţiei martorei GM, inculpatul s-a enervat, a ieşit din casă şi a plecat împreună cu victima spre locul unde a rămas căruţa.

Întrucât inculpatul întârzia să se întoarcă, martora a ieşit afară şi a auzit zgomote ca şi când cineva ar fi fost lovit cu o bâtă şi pe victima GD strigând “ aoleu, nu mai da". Şi-a dat seama că inculpatul îl bate pe GD, însă nu a intervenit deoarece i-a fost teamă, ci s-a retras in locuinţă.

În momentul în care inculpatul a plecat împreună cu victima spre locul unde se afla căruţa acestuia, a luat de lângă uşă o bâtă cu care a lovit victima de mai multe ori, până în apropierea locului unde se afla căruţa, unde victima a căzut la pământ.

Cu toate că victima se afla căzută la pământ, inculpatul a continuat să o lovească cu bâta o perioadă de timp, după care a plecat şi s-a culcat, lăsând victima căzută la pământ cu multiple leziuni în condiţii atmosferice nefavorabile de ploaie şi temperaturi scăzute.

A doua zi, respectiv 14 noiembrie 2012, în jurul orelor 0600, când a ieşit din imobil, martora GM a observat că victima se afla în acelaşi loc, unde a fost lovită de către inculpat, căzută la pământ.

L-a anunţat pe inculpat şi împreună au încercat să-i dea primul ajutor, a fost anunţat serviciul de ambulanţă, însă la sosirea acestuia s-a constatat că victima decedase.Conform raportului de necropsie nr. 214/B/2012, întocmit de SML Argeş, moartea numitului GD a fost violentă, ea s-a datorat unui şoc hemoragic şi traumatic, care au survenit în urma unui politraumatism forte cu multiple leziuni traumatice (echimoze, escoriaţii, infiltrate hemoragice, fracturi, plăgi), care au putut fi produse prin lovire şi de corp dur.

S-a constatat de către prima instanţă, că între leziunile traumatice şi deces există legătură directă de cauzalitate.

223

În cadrul cercetării judecătoreşti s-au luat declaraţii părţii vătămate GI şi GF - fiicele victimei GD – care s-au constituit părţi civile cu câte 60.000 lei, reprezentând daune morale şi a fost audiat inculpatul care a recunoscut în totalitate fapta, aşa cum a fost reţinută în rechizitoriu, solicitând aplicarea dispoziţiilor art.3201 alin.7 Cod procedură penală, pe cale de consecinţă, acesta a achiesat la probele administrate în cadrul urmăririi penale şi nu a mai solicitat administrarea altor mijloace de probă.

Coroborând declaraţia inculpatului cu celelalte probe administrate de organele de urmărire penală, prima instanţă a reţinut şi aceeaşi situaţie de fapt expusă în rechizitoriu şi redată mai sus.

În drept, a constatat instanţa de fond, fapta inculpatului GM, care în noaptea de 13/14.11.2012, pe fondul unui conflict spontan, i-a aplicat victimei GD, cu o bâtă, mai multe lovituri care au condus la decesul acestuia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor, prevăzute şi pedepsite de art. 174 alin.1 Cod penal, pentru care a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu executare în condiţiile art.57,71 Cod penal raportat la art.64 lit.a, teza a II-a şi lit.b Cod penal, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a teza a II- a şi lit. b Cod penal.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin.7 Cod procedură penală şi la individualizarea pedepsei s-au avut în vedere atât lipsa antecedentelor penale, cât şi faptul că inculpatul a acţionat, fie şi în stare de ebrietate, asupra unei persoane pe care o cunoştea şi chiar îi era prietenă.

În baza art. 350 Cod procedură penală, s-a menţinut starea de arest a inculpatului, avându-se în vedere gradul sporit de pericol social al faptei şi împrejurarea în care acesta a acţionat, respectiv după ce a consumat băuturi alcoolice, ceea ce a determinat instanţa să apreciere că oricând, într-o astfel de stare, inculpatul ar mai putea să-şi piardă cumpătul.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi inculpatul GM care au criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Ca motiv de nelegalitate este invocată greşita aplicare a disp. art. 320/1 C.p.p. iar ca motiv de netemeinicie este invocat cuantumul greşit al pedepsei aplicate, inculpatul susţinând că este prea mare iar parchetul că nu este corespunzător procesului de reeducare a inculpatului.

Examinând hotărârea apelată, atât prin prisma motivelor invocate dar şi din oficiu, astfel cum impun dispoziţiile art. 371 Cpp., curtea consideră că ambele apeluri sunt întemeiate pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor întrucât, în data de 13/14.11.2012, pe fondul

224

unui conflict spontan, a lovit de mai multe ori pe numitul GD, loviturile ducând la decesul acestuia din urmă.

În faza de cercetare judecătorească, în declaraţia pe care a dat-o, inculpatul a justificat lovirea victimei cu ciomagul, invocând agresiunea exercitată de victimă asupra sa.

La termenul de judecată din data de 28.03.2013, avocatul inculpatului a arătat că inculpatul intenţionează să solicite aplicarea art. 320/1 Cpp., însă ulterior, o asemenea cerere nu a fost formulată de către inculpat.

În plus, curtea a observat că motivul de apel invocat de către inculpat în sensul schimbării încadrării juridice în infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte, poate fi analizat numai în procedura obişnuită şi nu în cea simplificată, pentru că existenţa sau inexistenţa intenţiei, ca element ce ţine de latura subiectivă a infracţiunii, trebuie constatată numai prin administrarea de probe.

Aşadar, constatând că lipseşte manifestarea de voinţă a inculpatului de a fi judecat în procedura simplificată, aşa cum impun disp. art. 320/1 alin. 1 Cpp. şi că inculpatul contestă însuşi conţinutul constitutiv al infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, sub aspectul intenţiei, Curtea a considerat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanţe.

Faţă de cele ce preced, prin Decizia penală nr. 73/A/13 Iunie 2013, Curtea de Apel Piteşti a admis apelurile declarate de parchet şi de inculpat cu consecinţa desfiinţării sentinţei atacate şi a rejudecării cauzei de către Tribunalul Argeş.

10. Caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare, cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul.

Art. 393 Cod procedură penalăArt. 394 Cod procedură penală

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 Cod procedură penală şi numai pentru cazurile prevăzute în art. 394 Cod procedură penală, şi respectiv art. 408 ind. 1 şi art. 408 2

Cod procedură penală, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.

Din analiza dispoziţiilor art. 393 şi art. 394 Cod procedură penală, a rezultat caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare, cu privire la faptele reţinute printr-o

225

hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul. Din aceleaşi dispoziţii a rezultat totodată că, revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte pe cei condamnaţi pe nedrept.

(Decizia penală nr. 395/R/11 Iunie 2013)

Prin sentinţa penală nr. 85 din data de 07 mai 2013, pronunţată de Judecătoria Câmpulung, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuient ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 26.03.2013, revizuientul a formulat cerere de revizuire a sentinţei penale nr.53 din 05.03.2012, pronunţată de Judecătoria Câmpulung, în dosarul penal nr. 5563/205/2011, sentinţă rămasă definitivă prin decizia penală nr.596/R/19.06.2012 a Curţii de Apel Piteşti, solicitând rejudecarea cauzei pe fond.

De asemenea, s-a reţinut, că în motivarea cererii sale, revizuientul a arătat că la data de 02.07.2011, a plecat de la numitul CMN, îndreptându-se spre casă. Pe drum s-a oprit la magazinul numitei ME, unde a consumat o bere împreună cu numiţii NI şi TS, iar în urma discuţiilor avute cu aceştia a aflat că partea vătămată VI fusese violată cu o seară înainte în locuinţa sa.

Ulterior, a fost reţinut abuziv de organele de poliţie şi forţat să recunoască fapta şi să semneze declaraţia.

S-a constatat de către prima instanţă, că i-au fost prelevate amprente şi a fost suspus testării cu aparatul poligraf, însă nu i s-a comunicat nici un răspuns. De asemenea, s-a reţinut că revizuientul a fost judecat în stare de libertate, iar situaţia materială nu i-a permis să îşi angajeze un apărător ales, fiindu-i desemnat un avocat din oficiu, cu care nu i s-a permis să ia legătura pentru a-şi pregăti apărarea, aceeaşi situaţie existând şi la judecarea recursului la Curtea de Apel Piteşti.

Din analiza actelor dosarului, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr.53 din data de 05.03.2012, pronunţată de Judecătoria Câmpulung, revizuentul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare cu executare în condiţiile art.57 Cod pen.

Prin decizia penală nr. 596/R/19.06.2012 a Curţii de Apel Piteşti a fost respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.

Instanţa de fond a apreciat, că cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 397 Cod procedură penală, petentul susţinând că nu se face vinovat de infracţiunea pentru

226

care a fost trimis în judecată şi condamnat prin hotărârile instanţelor, că nu a avut posibilitatea de a-şi angaja un apărător ales, iar cu apărătorul din oficiu nu a putut lua legătura pentru a-i explica situaţia de fapt, precum şi faptul că probele administrate in cauză nu au dovedit pe deplin vinovăţia sa.

În sensul dispoziţiilor art. 393 şi urm. Cod procedură penală, revizuirea este calea extraordinară de atac prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau încălcările drepturilor garantate de Convenţia europeană, constatate printr-o hotărâre de condamnare a statului român de către Curtea Europeană sau dispoziţiilor constituţionale în cazul în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 Cod procedură penală şi numai pentru cazurile prevăzute în art. 394 Cod procedură penală, şi respectiv art. 408 ind. 1 şi art. 408 2 Cod procedură penală, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.

Din analiza dispoziţiilor art. 393 şi art. 394 Cod procedură penală, a rezultat caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare, cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul. Din aceleaşi dispoziţii a rezultat totodată că, revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte pe cei condamnaţi pe nedrept.

Fiind o cale extraordinară de atac, a considerat prima instanţă, revizuirea poate privi, aşadar, exclusiv hotărârile determinate de art. 393 Cod procedură penală şi numai pentru cazurile prevăzute de art. 394 din acelaşi cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale. O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situaţii, privitoare la eventuala nerespectare a unor condiţii formale de desfăşurare a judecăţii sau a unor raţionamente jurisdicţionale pretins eronate este, în opinia instanţei de fond, exclusă, în raport de dispoziţiile procesuale menţionate şi de principiul statuat prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia părţile interesate, care îşi legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Drept urmare, coroborarea acestor dispoziţii legale a impus concluzia că examinarea temeiniciei hotărârii atacate, prin exercitarea revizuirii, poate fi făcută numai în condiţiile legii şi a inadmisibilităţii controlului judiciar, cu

227

consecinţa respingerii pentru acest motiv atunci când situaţiile prevăzute expres şi limitativ de lege nu sunt incidente.

În sensul prevederilor art.394 lit. a Cod proc. pen., a considerat prima instanţă, că se poate cere revizuirea atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Prin urmare, s-a constatat de către instanţa de fond, că trebuie să fie descoperite fapte sau împrejurări (fapte probatorii) noi, necunoscute de către instanţă la data judecării cauzei care să ducă, singure sau prin coroborarea cu alte probe la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, ceea ce presupune pronunţarea unei soluţii diametral opuse celei care a fost dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

De asemenea, a reţinut instanţa de fond, se cere ca probele să fie noi, iar nu mijloacele de probă prin care se administrează probe deja cunoscute.

Totodată, s-a susţinut că nu se poate ajunge, astfel, pe calea revizuirii, la reinterpretarea probatoriului administrat în cauză sau la suplimentarea probaţiunii, pe aspecte de fapt avute în vedere de instanţă sau instanţele ce au judecat cauza.

Cu toate că iniţial inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, după testarea cu aparatul poligraf şi discuţia cu martorul CMN, inculpatul a revenit asupra declaraţiei sale.

Inculpatul a recunoscut în declaraţiile date în faza de urmărire penală că a întreţinut cu partea vătămată raporturi sexuale împotriva voinţei acesteia şi că a lovit-o.

În declaraţia dată în faţa primei instanţe, inculpatul a revenit susţinând că a avut un raport sexual normal cu partea vătămată, cu acordul acesteia.

De asemenea, inculpatul a susţinut că a lovit-o pe partea vătămată după consumarea actului sexual, în urma unei discuţii avute cu aceasta, că de mai mulţi ani efectua diferite treburi în gospodăria părţii vătămate şi a întreţinut relaţii sexuale cu aceasta, cu acordul ei.

Reţinând, aşadar, că aspectele învederate în cererea de revizuire se referă la temeinicia condamnării sale şi nu se încadrează în cele limitativ şi expres prevăzute de art. 394 Cod proc. penală şi că au fost invocate de acesta şi avute în vedere atât cu ocazia judecării cauzei pe fond, cât şi cu ocazia rejudecării acestuia în recurs, instanţa de fond, în raport de prevederile legale menţionate, a respins cererea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs revizuientul care a criticat-o pentru nelegalitate susţinând că nu a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat.

Examinând hotărârea recurată atât prin prisma motivului de recurs invocat dar şi din oficiu astfel cum impun dispoziţiile

228

art.385/6 alin. ultim C.p.p Curtea consideră că recursul este inadmisibil.

Astfel ca situaţie premisă curtea reţine condamnarea inculpatului, prin sentinţa penalănr.53/05.03.2012, pronunţată de Judecătoria Câmpulung pentru săvârşirea infracţiunii de viol şi violare de domiciliu, cu executare a pedepsei rezultante de 5 ani închisoare în condiţii de penitenciar.

Învestită cu judecarea cererii de revizuire prima instanţă, în mod judicios, a respins-o ca inadmisibilă considerând că prin exercitarea căii extraordinare de atac, revizuientul nu doreşte altceva decât continuarea probatoriului.

Şi, în opinia curţii, este inadmisibilă prelungirea probatoriului dincolo de momentul rămânerii definitive a sentinţei penale de condamnare. Argumentul este acela că se încalcă puterea de lucru judecata a sentinţei pe care în prezent revizuientul o execută.

Aşadar, în baza celor ce preced, prin Decizia penală nr. 395/R/11 Iunie 2013, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat recursul revizuientului.

11. Cererea de îndreptare a erorii materiale. Inadmisibilitatea căii de atac a recursului.

Art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. a Cod procedură penală

Încheierile prin care au fost soluţionare cererile de îndreptare a erorilor materiale sau a omisiunilor vădite nu sunt supuse unei căi separate de atac, controlul judiciar realizându-se în această cauză, odată cu hotărârea prin care a fost soluţionat fondul cauzei.

(Decizia penală nr. 397/R/ 11 iunie 2013)

Prin încheierea din data de 19 aprilie 2013, pronunţată de Judecătoria Brezoi, în dosarul penal nr.2001/198/2010, s-a respins cererea formulată de inculpaţi.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea formulată de inculpaţi, s-a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinţei penale nr. 164/05.10.2012, pronunţată de Judecătoria Brezoi în dosarul nr. 2011/198/2010, în sensul înlocuirii menţiunii din dispozitiv, care menţionează pe latura civilă, prin strecurarea unei erori grave de fapt, că sunt obligaţi la plata sumei de 60.000 lei cheltuieli cu refacerea sănătăţii către partea vătămată PL, deşi din probatoriu rezultă că suma cheltuită a fost de 6.000 lei.

Cererea a fost respinsă, ca neîntemeiată, din următoarele considerente:

229

Prin sentinţa penală nr. 164/05.10.2012, pronunţată de Judecătoria Brezoi, în dosarul nr. 2001/198/2010, în baza art. 182 alin. 1 Cod penal, inculpaţii au fost condamnaţi la câte 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 57 şi 71 alin. 1 cod penal.

În baza art. 14 Cod procedură. Penală, inculpaţii au fost obligaţi în solidar la 342,62 lei către Spitalul Clinic de Urgenţă Craiova, la 60.000 lei cheltuieli cu refacerea sănătăţii şi la 40.000 lei daune morale către partea vătămată PL.

Împotriva sentinţei au declarat recurs cei doi inculpaţi, atât pe latura penală cât şi pe latura civilă.

Prin decizia penală nr.132/R/19.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti s-au admis recursurile, a fost casată sentinţa în parte şi cu aplicarea art. 320 ind. 1 Cod procedură penală au fost reduse pedepsele la 1 an şi 6 luni închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.Având în vedere că latura civilă a cauzei a făcut obiectul

căii de atac a recursului, prima instanţă a considerat că aceasta nu mai poate face obiectul unei cereri de îndreptare a erorii materiale având acelaşi obiect.

Prin urmare, în baza art. 281 Cod procedură civilă, cererea a fost respinsă.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii, criticând-o pentru motivele pe larg expuse în practicaua deciziei.

Examinând încheierea supusă recursului, cu prioritate sub aspectul admisibilităţii căii de atac, instanţa constată următoarele :

Încheierile prin care au fost soluţionare cererile de îndreptare a erorilor materiale sau a omisiunilor vădite nu sunt supuse unei căi separate de atac, controlul judiciar realizându-se în această cauză, odată cu hotărârea prin care a fost soluţionat fondul cauzei.

În speţă, se constată că cererea prin care s-a solicitat cererea de îndreptare eroare materială cuprinde aceeaşi motive ca şi în recursul declarat de inculpaţi împotriva sentinţei prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr. 137/R/19.02.2013, a respins recursurile declarate în cauză. Prin urmare, nu este admisibilă exercitarea căii de atac a recursului, numai împotriva încheierii de şedinţă din 19 aprilie 2013, a Judecătoriei Brezoi, pronunţată în dosarul nr. 2001/198/2010, prin care a fost respinsă cererea inculpaţilor de îndreptare a erorii materiale strecurată în sentinţa penală nr. 194/5.10.2012 a aceleiaşi instanţe.

Pentru aceste considerente, prin Decizia penală nr. 397/R/ 11 iunie 2013, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.

230

12. Individualizarea judiciară a pedepsei prin aplicarea a unei pedepse care să-şi atingă finalitatea (constrângerea, reeducarea şi prevenţia). Luarea în consideraţie de către instanţa de judecată a criteriilor generale de individualizare a pedepsei.

Art. 52 Cod penalArt. 72 Cod penal

Din perspectiva dispoziţiilor art.72 şi 52 Cod penal, individualizarea pedepsei are la bază criterii riguros determinate de către legiuitor, pentru ca finalitatea acesteia să constea în reeducarea inculpatului care, a săvârşit o infracţiune.

In concret, cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, aceea de 1 an şi 3 luni închisoare, este rezultatul valorificării corespunzătoare a lipsei antecedentelor penale, a recunoaşterii săvârşirii infracţiunii, a gradului de pericol social concret, a consecinţelor faptei comise.

(Decizia penală nr. 405/R/11 iunie 2013)

Prin sentinţa penală nr.2119 din 16 aprilie 2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost condamnat inculpatul la 1 an si 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev.si ped.de art.87 alin.1 din OUG 195/2002, Rep., cu aplic art.320 ind.1 c.proc.pen., în codiţiile art. 81 C. pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că in data de 14.02.2011, după ce a consumat băuturi alcoolice la domiciliul unei rude din localitatea Valea Ursului, inculpatul s-a urcat la volanul autoturismul N.M. cu numărul de înmatriculare AG-***, iar pe raza localităţii V. U., a pierdut controlul volanului, intrând în coliziune cu un cap de pod situat pe partea dreaptă pe sensul său de mers.

Organele de politie nu l-au putut testa pe inculpat din cauza leziunilor suferite si din acest motiv s-a procedat la deplasarea acestuia la Spitalul Judeţean Argeş, unde i-au fost prelevate probe de sânge la interval orar. Analizele de laborator au evidenţiat o alcoolemie de 1,50 gr/litru la orele 00.50 si respectiv 1,35 gr/litru la orele 01.50.

Din analiza probatoriului cauzei, instanţa de fond a reţinut, in fapt, următoarele:

Vinovăţia inculpatului fiind dovedită, instanţa de fond i-a aplicat acestuia o pedeapsă la individualizarea căreia au fost avute in vedere dispoziţiile art. 72 C.p. iar gradul de pericol social concret a fost apreciat in funcţie de condiţiile si împrejurările

231

săvârşirii faptei, după un consum ocazional de alcool realizat de inculpat; persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale; atitudinea inculpatului in faţa organelor judiciare constând in sinceritate şi regret; distanta parcursa de către inculpat pana la depistarea sa de către organele de politie; ora din noapte la care s-a săvârşit fapta, traficul fiind redus in acea zona; vârsta si mediul social din care provine inculpatul; valoarea mare a alcoolemiei generată de consumul alcool in cantităţi considerabile, înainte de urcarea la volan si urmările faptei constând în accidentul provocat, respectiv şi intr-o stare de pericol pentru pietoni si ceilalţi participanţi la trafic generată de inculpat prin urcarea la volan in aceste condiţii.

Prin prisma acestor considerente instanţa de fond a apreciat, că scopul educativ-preventiv al procesului penal, prevăzut de art. 52 C.p., poate fi atins prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea de 1 an şi 3 luni conform art. 87 al. 1 din OUG 195/2002 republicată, cuantum aplicat ca urmare a reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă stabilite textul incriminator in condiţiile art. 3201 C.p.p., care sa fie de natura a-i atrage inculpatului atenţia asupra caracterului antisocial al faptelor sale si sa-l determine pe viitor sa se abţină de la astfel de gesturi iresponsabile ce pot avea urmări grave, ireversibile pentru sănătatea sau viata semenilor săi.

Apreciind că pedeapsa in sine reprezintă un avertisment serios si suficient pentru ca inculpatul să conştientizeze pericolul social al conduitei sale si să evite pe viitor implicarea in astfel de situaţii, instanţa a constatat întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 81 C.p.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul, care a criticat-o pentru netemeinicie sub aspectul cuantumului pedepsei solicitând aplicarea circumstanţelor atenuante prev. de art.74 lit. a şi c Cod penal.

Examinând hotărârea recurată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din oficiu, astfel cum impun dispoziţiile art. 385/6 alin. ultim. Cod pr.penală, Curtea a considerat că recursul este nefondat.

Astfel, din perspectiva dispoziţiilor art.72 şi 52 Cod penal, individualizarea pedepsei are la bază criterii riguros determinate de către legiuitor, pentru ca finalitatea acesteia să constea în reeducarea inculpatului care, a săvârşit o infracţiune.

In concret, cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, aceea de 1 an şi 3 luni închisoare, este rezultatul valorificării corespunzătoare a lipsei antecedentelor penale, a recunoaşterii săvârşirii infracţiunii, a gradului de pericol social concret, a consecinţelor faptei comise.

232

Recunoscând săvârşirea infracţiunii şi fiind întrunite dispoziţiile art.320/1 Cod pr.penală, inculpatul a fost judecat, în primă instanţă, în procedura simplificată.

Toate aceste aspecte au fost relevate pentru a demonstra netemeinicia motivelor de recurs invocate de inculpat care, de fapt, solicită valorificarea aceloraşi stării, situaţii şi împrejurări avute în vedere şi de către prima instanţă în operaţiunea de cuantificare a pedepsei aplicate inculpatului.

Internarea inculpatului şi intervenţiile chirugicale pe care acesta le-a suportat, nu constituie un motiv de atenuare mai accentuată a cuantumului pedepsei.

Situaţia inculpatului, sub aspectul executării pedepsei nu este împovărătoare, deoarece nu sunt instituite în sarcina inculpatului obligaţii pe care să le respecte, în afara celei de a evita pe viitor săvârşirea vreunei infracţiuni.

In altă ordine de idei, modalitatea de executare este adecvată infracţiunilor rutiere, care sunt consecinţa consumului de alcool.

Prin urmare, în baza celor ce preced, prin Decizia penală nr. 405/R/11 iunie 2013, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.

233