Tratatele din sec XV-XVI s-au adresat, in genere, elitelor culturale. Tratatele de arhitectura au avut, in genere, pana spre 1500 un public relativ restrans: de cunoscatori, de rafinati, de oameni care priveau, in cunostinta de cauza, spre trecutul antic. Imediat dupa 1500, apar primele tratate de arhitectura care incep sa vulgarizeze (deci, sa popularizeze) teoriile care sustineau, de fapt, complicatul edificiu, sa zicem, al arhitecturii clasice. Vi s-a povestit si anul trecut despre Vitruviu in repetate randuri; Vitruviu este unul dintre foarte multele cazuri de punere in scris ale experientelor arhitecturii antice. Spre exemplu, in cartea a 7-a, daca nu ma insel (plicticos dar interesant pe alocuri), in care vorbeste despre ordinul ionic pentru care are o pasiune particulara, citeaza 27 de scrieri ale anticilor greci. Prin aceasta citare a unei bibliografii foarte vaste, el ne dovedeste ca circulau materiale scrise (unele probabil foarte ample) privind codificarea arhitecturii sau regulilor de arhitectura antica. Despre Vitruviu s-a vorbit in prostie de-a lungul istoriei, atat in Evul Mediu, dar mai ales in perioada moderna timpurie - Renastere, perioada manierista, baroca, samd. De ce? pentru ca este singura scriere de arhitectura care ne-a parvenit din antichitate intr-o forma completa (completa in cazul in care nu a fost niciodata insotit de ilustratii). Pe modelul scrierilor lui Vitruviu au inceput sa apara in perioada Renasterii primele tratate moderne de teorie de arhitectura - celebrele tratate ale lui Alberti, ale lui Filarete - scrieri extrem de greoaie construite pe scheletul livrat de Vitruviu publicate in limba latina, asadar, rezervate unui public cultivat, unui public de elita care facea sau nu parte din bransa arhitectilor. Pe masura ce trece timpul, aceasta reintoarcere spre Antichitate (vorbim de Renastere) incepe sa patrunda din ce in ce mai profund in straturile mai putin rafinate ale practicii de arhitectura si de aici apare o din ce in ce mai evidenta nevoie de acces a unor arhitecti mai putin rafinati, mai putin scoliti, la stiinta de a construi dupa antici. In secolul XVII, Roma se confrunta cu un foarte violent conflict cu armatele lui Carol V - duce la incendierea Romei - este momentul 1527 in care o mare parte din arhitectii activi la momentul respectiv in Roma se refugiaza in diverse parti din Italia si nu numai. 1527 este un an in care santierul pentru catedrala San Pietro se afla in plina desfasurare, la conducerea lui aflandu-se Balthasarre Peruzzi - autorul acelui Palazzo din Roma - Massimo ale Colonne - poate vi-l mai aduceti aminte - printre multe altele, la un moment dat din cariera lui, Balthasare (un foarte rafinat cunoscator al antichitatii) a ajuns sa conduca santierul de la San Pietro - in 1527 din cauza asedierii Romei de catre armatele regale, Peruzzi se refugiaza din Roma impreuna cu intreaga echipa de arhitecti pe care o avea in subordine - unul dintre acesti arhitecti, Sebastiano Serlio, o intinde din Roma cu o mare parte din desenele maestrului sau, Peruzzi. Pe baza acestor desene (care erau masuratori, relevee, detalii, impresii privind studiul arhitecturii antice) Serlio, ajuns la Venetia, incepe sa publice un tratat de arhitectura in 8 volume care avea drept scop popularizarea cunoasterii arhitecturii antice.

De ce e foarte important Serlio? - Pentru ca isi publica acest tratat in italiana vulgara (populara), facand accesibila cunoasterea sistematica a arhitecturii antice pentru oricine ar fi interesat de acest subiect (nu doar arhitecti, dar si masa larga a constructorilor sau consumatorilor de arhitectura). Primele 4 volume sunt publicate la Venetia, apoi pleaca la curtea franceza si publica celelalte 4 volume in Franta, in limba franceza. Tratatul lui este foarte interesant si foarte important deoarece el se transforma din ceea ce se intelegea in Renastere prin tratat de arhitectura (adica o scriere foarte elaborata) intr-un fel de culegere de modele, de explicatii care fac accesibila arhitectura clasica maselor largi. Sunt zone intregi din aceste scrieri ale lui Serlio care arata, spre exemplu, cum se poate construi un semineu in forma clasicista - sau cum se pot rezolva ancadramente de usi si de ferestre intr-o sumedenie de variante pornind de la limbajul clasicist -> devine o carte de modele, de popularizare, pe baze solide de cunoastere a antichitatii, a unei arhitecturi care pana in 1500 si ceva ramasese apanajul elitelor.

Revenind la povestea noastra, aceasta Traditie Clasica se construieste, ca un bulgare de zapada, creste, se amplifica, devine din ce in ce mai complexa pe baza acestei acumulari de scrieri concentrata in tratatele de arhitectura care pot fi elitiste, rezervate unei elite care se uita dintr-un punct extrem de inalt de vedere inspre Antichitate, sau, din contra, concentrata aceasta cunoastere a Antichitatii in niste tratate care incearca sa faca inteligibila arhitectura trecutului grecesc sau roman. Ei bine, dupa cum va aduceti aminte de anul trecut, aceasta

privire spre modelele antice trece si ea prin niste faze - faze ce pot fi incadrate in ceea ce numim noi astazi stil - conceptul de stil avand, de fapt, in principal, un rol metodologic si un rol operational - ca sa poti opera intr-o mare de exemple arhitecturale, trebuie sa ai niste categorii, niste concepte, niste termeni prin intermediul carora poti sa faci ordine intr-o multitudine de informatii acumulate.

De pe la 1400 discutam despre inceputurile Renasterii in zona italiana - o Renastere care incepe sa depaseasca deja spre 1450 granitele Italiei, ajungand sa infloreasca, in mod spectaculos, nu in zona germana, nu in zona franceza, ci in Ungaria - in Ungaria lui Matei Corvin - deci primul loc in care ajunge sa patrunda si sa si prinda Renasterea in afara italiei este spatiul maghiar - aceasta Renastere trece si ea prin niste faze, care devine din ce in ce mai complexa dupa 1500, traversand o faza manierista, o faza tarzie (sec XVI). Dupa 1600, privirea inspre Antichitate subordonandu-se in mare parte din Europa punctului de vedere lansat de arhitectii romani, punct de vedere care in istoria arhitecturii este cunoscut sub denumirea de Baroc. Deci, iata, Renastere timpurie, manierism, renastere tarzie, baroc iar barocul, la randul lui, are diverse maniere de manifestare in functie de zona - Barocul prinde in Italia, in statele de lb germana, prinde in estul Europei foarte bine insa ajunge foarte slab reprezentat in zona franceza si in zona engleza. Toate aceste etape stilistice care se insiruie din jurul anului 1400 si pana spre 1700 pornesc de la modelul clasic antic si propun variatii pe teme date, totul fiind inglobabil acestei traditii clasice despre care discutam. Problema pe care am putea-o identifica ochind la modul general aceasta revolutie este faptul ca arhitectura clasica, modelul clasic luat drept reper in aceasta evolutie de aproape 3 secole si mai bine, incepe sa-si piarda din consistenta initiala, incepe sa-si piarda din sensurile initiale, fiind, de fapt, luat drept punct de plecare, in special, din perspectiva ornamentala decorativa - pacatul in care cade arhitectura baroca si manifestarile ceva mai tarzii ale rococo-ului. Si in cazul Barocului si in cazul Rococo-ului, cum se intampla, de fapt, si in cazul clasicismului regal francez dar ceva mai estompat, atentia este mutata dinspre continutul simbolic semnificativ, rational al arhitecturii clasice spre continutul estetic. Arhitectii baroci nu privesc arhitectura clasica pentru logica ei structurala, pentru intelesurile simbolice din spatele ei ci se servesc de aceasta arhitectura pentru suculenta ei estetica - se folosesc doar de ornamentul clasic. Ca sa va faceti o idee, toata acea isterie baroca a unor volume unduitoare care creeaza un dialog intre obiectul de arhitectura si context, face abstractie complet de sensul initial, rational al ordinului de arhitectura si se indreapta doar spre aparenta, spre forme. Arhitectura baroca face uz de ordinul de arhitectura nu pentru calitatile sau rolul lui structural, ci pentru rolul lui decorativ. Coloana de arhitectura nu mai e un element de arhitectura care transmite incarcarile dinspre zona de acoperire inspre zona de baza, ci devine, de fapt, un briz-briz, pe romaneste, aplicat unei suprafete pline si de aici acea isterie a coloanelor angajate, ordinului colosal, coloane multiplicate, care nu fac altceva decat sa decoreze, sa ornamenteze niste suprafete care, la randul lor, nu mai au rol structiv neaparat, ci au rol estetic - ca acea onduire in fatada pe care o propune barocul. Ei bine, in acest delir ornamental pe care il propune barocul, in special cel italian la inceput si apoi cel din zona culturala de limba germana, inca din secolul al XVII-lea (deci din perioada de plina inflorire a barocului) incep sa se faca auzite din europa occidentala acele voci care contesta maniera de privire a arhitectilor moderni asupra modelelor arhitecturii antice.

Din jur de 1400 pana in jur de 1500 vorbim de etapa de inceput, de experiment a Renasterii, in Italia

De undeva de la jumatatea acestui prin secol renascentist, Renasterea care incepe sa se cristalizeze in Italia, incepe sa si depaseasca granitele acestei zone, patrunzand si in alte locuri din Europa.

Dupa 1500 pana spre 1550 se desfasoara asa-numita etapa manierista - nu? - care se bazeaza foarte mult pe modelele elaborate in acest prim secol de resuscitare/revigorare a arhitecturii antice cu diverse variatii pe niste teme deja clasice. Renasterea, acest fenomen de revigorare/de reintoarcere la arhitectura romanilor si a grecilor,

incepand sa capete o evolutie diferita in jur de 1600, de asemenea, in Italia, conventional, sa spunem, in jurul anului 1600 considerandu-se debutul etapei baroce - un baroc care, de fapt, continua sa evolueze in Europa pana tarziu in secolul al XIX-lea.

Ei bine, toate aceste etape pornesc de la un model antic, pe care il reconsidera in profunzime si se indreapta, de fapt, spre o abordare a acestui model strict din ratiuni estetice. Ceva din continutul arhitecturii clasice se pierde cumva pe drum, ea ajungand sa fie luata drept reper in special pentru valentele ei decorative - lucru care se intampla mai ales in perioada baroca, cu rococo-ul care se desfasoara in paralel samd.

Ei bine, de pe la 1600 incep sa apara primele voci care contesta de fapt validitatea demersului baroc - acele prime voci fiind, de fapt, punctul de plecare pentru ceea ce noi astazi numim "neoclasicism" - Acel neoclasicism care acopera, de fapt, manifestarile care au drept start arhitectura clasica - manifestari care se intind de pe la 1750 si ajung sa intre pana in secolul al XX-lea.

--- pauza de publicitate ---