Scrisoarea II

Scrisoarea II, ale cărei materiale pregătitoare sunt scrise la Iași, între 1875

și 1877, își capătă forma definitivă în cele trei redactări succesive scrise la

București, în 1880. Este publicată la 1 aprilie 1881 în Convorbiri literare.

Scrisoarea II este documentul poetic al unei amare dezamăgiri. Ba ea

chiar poate să explice faptul nefiresc al unor lungi perioade când Eminescu nu

publica nimic din ce scria și mai ales cazul atâtor poezii, unele de o mare

frumusețe, pe care poetul nu le-a publicat niciodată, nici în Convorbiri, nici în

altă parte, lăsându-le, uitate sau nu, între filele manuscriselor lui. Ce spune, în

esență, acest poem? Că poezia este rodul unor stări interioare adânci, a unor

„doruri vii și patimi multe”, cum spune poetul în Criticilor mei, a unei sacre

taine a sinelui, un act grav în care aspru este drumul către expresia pură.

Doar că nu orice lume e vrednică de această destăinuire în căutare de

formă. Iar într-o lume în care poezia e folosită cu un ușuratic mijloc de propășire

socială, în care însăși dragostea este înjosită și venală, în care visul e o

primejdie, credința în puritate ridicolă, iar gloria o amăgire care, de altfel, se

acordă te miri cui și care, ca atare, e o ofensă, într-o asemenea lume e mai bine,

dacă ai o inimă curată, să taci. Neîmpăcarea cu micimea, neadevărul,

nedreptatea, stricăciunea și ușurătatea lumii omenești, neîmpăcarea aceasta

stăruitoare, atotprezentă în opera lui Eminescu operează, în partea de mijloc a

poemului, asupra trecutului însuși, asupra amintirii unei vremi naive când mai

erai în stare să crezi, să speri, să visezi, să iei ușor în glumă școlile înalte și

învățătura lor.

Tocmai în asta rezidă contrastul fundamental al acestei de a doua scrisori

și aici se dezvăluie rana sufletului care scrie. Și de fapt tot aici apare din nou

tema din Epigonii. Analogiile sunt izbitoare: acolo ca și aici vremea cea vie,

acum pierdută, era în stare să confere visului putere de realitate, lumea gândului

își avea izvoarele ei adânci, poezia era însuflețită de o încredere tinerească și de

avântul unui mare cânt. Asemănările merg până la analogii textuale: soarelui din

Scrisoare îi corespund în Epigonii „zile cu trei sori în frunte”, iar valurile verzi

de grâne de aici sunt acolo verzi dumbrăvi. Numai că în Epigonii contrastul se

instituie pe distanța dintre două generații, pe când în Scrisoarea II procesul de

deteriorare și de dezamăgire se petrece în curgerea unei singure vieți de om,

între tinerețe și anii mai târzii.

Și mai există o distincție grăitoare: visarea din mai vechiul poem, aceea a

mai vechilor generații, este viguroasă și trează, plină de bărbăția și de candoarea

unor oameni neîntinați de răul veacului, pe când în Scrisoarea II visul tineresc

se instituie într-un spațiu narcotic, de somnolență, de legănare și de plutire, prin

care străbat chipuri ale iubirii și priveliști ale lumii, ochii albaștri, valuri verzi de

grâne, unduiri de lanuri. Pentru ca la sfârșit tonul să redevină aspru și amar,

spațiul rece și plin de interese mărunte al lumii comune să se arate neprielnic și

chiar primejdios pentru orice iluzie, pentru orice visare, pentru orice puritate și

orice poezie.

Și de aceea nu mai urmează a scrie versuri poetul. De aceea, și pentru că,

la limită, însăși lauda adusă de o asemenea lume este o pângărire. Mai bine ura

ei și mai bine tăcerea. Sau, cum se vede din celelalte trei scrisori, o judecată tot

mai necruțătoare pentru tot ceea ce este amăgire, aparență, prefăcătorie, pentru

însăși minciuna iubirii.