eminescu mihai

36
1.PERIODIZAREA OPEREI PUBLICISTICE EMINESCIENE Publicistica lui Eminescu ocupă în contextul operei sale ponderea cea mai mare ca extindere. Poetul a fost în stare să gloseze, informat, pe marginea unor concepte cum ar fi: civilizaţie, cultură, educaţie, instrucţie, literatură, artă, ştiinţă, caracter naţional, personalitate, talent, fantezie, sentiment, creaţie populară, teatru, limbă, etc. Şi toate acestea le dezvoltă în articolele sale fără să rămână însă la formulări generale.Tânăr sau mai puţin tânăr, Eminescu are superioritatea omului de bun simţ care îşi ia ca aliat logica şi cunoaşterea esenţei fenomenului. Copleşit de bogăţia şi frumuseţea fără egal a textelor eminesciene necunoscute, mereu şi mereu scoase la iveală, fie că erau scrieri ale lui pierdute prin ziare” , fie autentice creaţii ascunse în cele peste 13000 de pagini ale caietelor, Nicolae Iorga declara că a apărut „un nou Eminescu”. Eminescu îşi desfăşoară activitatea publicistică între 1870 şi 1889, cu o întrerupere între iulie 1883 şi septembrie 1888.Intrarea poetului în domeniul presei are loc însă mult mai devreme, cu poezii, şi e continuată cu proza literară. Există în activitatea publicistică a lui Eminescu trei perioade distincte.Criteriul de bază pe care întemeiem această periodizare îl constituie schimbările intervenite în statutul personal al poetului, schimbări care hotărăsc în fond orientarea şi caracterul activităţii sale scriitoriceşti. Cele trei perioade sunt: activitatea de la „Albina”, perioada în care este

Transcript of eminescu mihai

Page 1: eminescu mihai

1.PERIODIZAREA OPEREI PUBLICISTICE EMINESCIENE

Publicistica lui Eminescu ocupă în contextul operei sale ponderea cea mai mare ca extindere. Poetul a fost în stare să gloseze, informat, pe marginea unor concepte cum ar fi: civilizaţie, cultură, educaţie, instrucţie, literatură, artă, ştiinţă, caracter naţional, personalitate, talent, fantezie, sentiment, creaţie populară, teatru, limbă, etc. Şi toate acestea le dezvoltă în articolele sale fără să rămână însă la formulări generale.Tânăr sau mai puţin tânăr, Eminescu are superioritatea omului de bun simţ care îşi ia ca aliat logica şi cunoaşterea esenţei fenomenului. Copleşit de bogăţia şi frumuseţea fără egal a textelor eminesciene necunoscute, mereu şi mereu scoase la iveală, fie că erau „scrieri ale lui pierdute prin ziare” , fie autentice creaţii ascunse în cele peste 13000 de pagini ale caietelor, Nicolae Iorga declara că a apărut „un nou Eminescu”. Eminescu îşi desfăşoară activitatea publicistică între 1870 şi 1889, cu o întrerupere între iulie 1883 şi septembrie 1888.Intrarea poetului în domeniul presei are loc însă mult mai devreme, cu poezii, şi e continuată cu proza literară. Există în activitatea publicistică a lui Eminescu trei perioade distincte.Criteriul de bază pe care întemeiem această periodizare îl constituie schimbările intervenite în statutul personal al poetului, schimbări care hotărăsc în fond orientarea şi caracterul activităţii sale scriitoriceşti. Cele trei perioade sunt: activitatea de la „Albina”, perioada în care este redactor la „Curierul de Iaşi” şi activitatea la redacţia „Timpul”. Ziaristica poetului cunoaşte şi un epilog care se constituie din cele câteva articole publicate în „România Liberă” şi „Fântâna Blanduziei” spre sfârşitul vieţii. Eminescu colaborează mai mulţi ani cu poezii la „Familia” lui Iosif Vulcan; apoi, în perioada studiilor de la Viena îşi începe activitatea publicistică propriu-zisă. Activitatea sa ziaristică este inaugurată cu articolul O scriere critică, publicat în „Albina” în ianuarie 1870 şi care reprezintă un răspuns în numele studenţimii române din Viena la atacurile lui D. Petrino împotriva instituţiilor culturale din Bucovina. Eminescu intenţiona să-şi facă intrarea în publicistică cu articolul Repertoriul nostru teatral, publicat în „Familia” în 18/30 ianuarie 1870. Articolul Să facem un congres inaugurează publicistica politică, fiind publicat în „Federaţiunea” în 5/17 aprilie 1870. Acestuia îi urmează la intervale scurte altele două : În unire e tăria, în 10/22 aprilie 1870, şi Echilibrul în 22 aprilie/4 mai şi 29 aprilie/11 mai 1870. Problema fundamentală pe care o pune Eminescu în discuţie este aceea a dualismului austro-ungar, încheiat în 1867 între clasele conducătoare din Austria, şi cele din Ungaria. Eminescu trimite articole „Federaţiunii”

Page 2: eminescu mihai

pentru faptul că acest ziar era organul de presă al românilor din Imperiul Austro-Ungar în lupta împotriva dualismului. Poetul pleda pentru solidarizarea românilor din Imperiul Austro-Ungar cu celelalte popoare oprimate din imperiu şi încadrează lupta lor în mişcarea europeană pentru cucerirea de libertăţi şi independenţă naţională. Eminescu se identifică în anii de studenţie cu aspiraţiile şi lupta generaţiei sale şi pune în discuţie teze care formează materia publicisticii sale de mai tîrziu. Eminescu îşi reia activitatea publicistică în 1874, după o întrerupere de trei ani, şi ea reflectă preocupări exclusiv cărturăreşti şi culturale. La 1 septembrie 1874 poetul este numit, la propunerea lui Titu Maiorescu, bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi. În acest climat scrie articolele Constantin Bălăcescu şi „Pseudo-cynegeticos” de A.I. Odobescu , publicate în „Convorbiri literare”. Eminescu achiziţiona manuscrise şi tipărituri vechi româneşti, făcea rapoarte pentru îmbogăţirea colecţiilor teatrale. Maiorescu îi comunică în iunie 1875 că trebuie să părăsească lumea cărţilor şi să treacă în postul de revizor şcolar. După ce este destituit din postul de revizor şcolar, Eminescu intră în anul 1876 în redacţia „Curierului de Iaşi”. În 28 mai 1876 publică articolul Flori stilistice din ziarele româneşti, în care se foloseşte de materiale din „Românul” ca să satirizeze „stricătorii de limbă românească”. Intrarea lui Eminescu în redacţia „Curierului de Iaşi” marchează un moment de răscruce în biografia sa. Poetul îmbrăţişează cariera de ziarist profesionist, mai potrivită cu structura personalităţii sale decât cea de bibliotecar ori revizor şcolar. Eminescu lucrează în redacţia „Curierului de Iaşi” până în ultima săptămână din octombrie 1877. Maiorescu îi trimite lui Eminescu, la Iaşi, telegrama din 17 octombrie 1877 prin care îi propune să colaboreze la „Timpul” şi îi cere, în numele său şi al lui Th. Rosetti, să primească invitaţia de a veni la Bucureşti. Eminescu intră în redacţia „Timpului” ca ziarist profesionist. Acestei epoci îi aparţine suita de articole Icoane vechi şi icoane nouă şi studiile Basarabia şi Chestiunea izraelită. Este perioada în care poetul optează pentru comentarea vieţii politice interne şi externe şi se opreşte incidental şi la viaţa culturală. Din februarie 1880 începe o nouă etapă în activitatea sa la „Timpul”, cînd ia conducerea ziarului. Va rămîne în fruntea sa până în decembrie 1881. Aceasta este perioada căreia îi corespunde opera de maximă intensitate din activitatea sa publicistică. Este adus la redacţie şi Ion Luca Caragiale care, împreună cu poetul şi cu Ioan Slavici, formează cea mai strălucită echipă ziaristică pe care o întâlnim în presa românească din secolul al XIX-lea. Eminescu este acuzat că transformă „Timpul” în organul de presă al Partidului Conservator. Adevărul e că el tinde nu să-şi aservească

Page 3: eminescu mihai

gândirea sa conservatorilor ci, propriu-zis, să transforme „Timpul” într-un organ de presă personal, mai bine zis pentru exprimarea convingerilor proprii. În această perioadă începe seria de articole împotriva liberalilor, admirabilă operă pamfletară. În Icoane vechi şi icoane nouă relatase, cu vădit dispreţ, cum familiile ultraliberale trăgeau la sorţi care dintre ele să fie „conservatoare” pentru a le merge bine afacerile, indiferent cine era la putere. Perpessicius avea dreptate când declara că, de fapt, Eminescu era atât împotriva liberalilor, cât şi a conservatorilor, repudiind „cloaca politică” în general. G.Păncescu, susţinător al orientării politice a „tinerilor liberali”, este cel căruia Eminescu îi transferă conducerea „Timpului”. Eminescu rămâne prim-redactor pentru partea politică. Articolele sale ne relevă acelaşi ziarist de înaltă ţinută intelectuală, dar remarcăm o diminuare a activităţii sale sub raport cantitativ. Obligaţia sa era de a publica trei articole pe săptămână fără prezenţa zilnică în redacţie. La 24 ianuarie 1882 un grup de tineri transilvăneni înfiinţează „Carpaţii”, în care intră şi Eminescu. Societatea sprijinea unitatea naţională şi spiritul acesteia va influenţa scrisul eminescian din această perioadă. Poetul ia atitudine faţă de propaganda catolică din ţara noastră şi faţă de intensificarea politicii de maghiarizare din Transilvania. Este momentul în care apar Luceafărul şi Doina, manifestul crezului său politic. În iunie 1883, la prima criză a bolii, Eminescu îşi întrerupe activitatea publicistică. „Timpul” mai apare doar până în 17 martie 1884. Cu articolul Iconarii d-lui Beldiman, urmat de Iar iconarii, publicate amândouă în 1888 în „România Liberă”, poetul reintră în publicistică. Ziarul menţionat, apărut la 15 mai 1877, se declara în ianuarie 1885 organ de presă al grupării junimiste din Partidul Conservator. În articolele sale din „România Liberă” poetul se ocupă de propaganda religioasă prin mijloace artistice reprobabile. Urmează colaborarea cu ziarul „Fântâna Blanduziei”, întemeiat de un grup de intelectuali, mare parte transilvăneni, în 4 decembrie 1888.Poetul redactează articolul Fântâna Blanduziei, articol cu care se deschide noua publicaţie. Aici tratează despre regresul cultural şi nemulţumirea care erau dominante în ţări europene ca Germania, Rusia, Franţa, Italia, Anglia, Austria, despre lupta dintre guverne şi popoare,despre militarismul în ascensiune, despre pesimismul predominant în arte, literatură şi filozofie. În antiteză cu acestea este pusă arta antică şi cea latină care „erau lipsite de amărăciune şi de dezgust, erau un refugiu în contra grijilor şi durerilor”. Literatura şi arta ar trebui „să sacrifice inteligenţele de această boală a scepticismului” şi de aceea denumirea noului ziar este „Fântâna Blanduziei”,”numele

Page 4: eminescu mihai

izvorului ce răsărea de sub un stejar în vecinătatea oraşului Tibur, izvor care întinerea şi inspira”.1 Ca o concluzie, Eminescu adaugă: „Dacă în autorii antichităţii plini de adevăr, de eleganţă, de idei nimerite şi cari vor rămâne pururea tineri, găsim un remediu în contra regresului intelectual, nu vom uita că şi în timpurile noastre există un asemenea izvor pururea reîntineritor, poezia populară, atît cea de la noi, cît şi aceea a popoarelor care ne înconjoară. De aceea am dat şi acestei literaturi un loc larg în coloanele noastre.” 2

În această perioadă, cea a maturităţii depline, problemele valorificării folclorului şi cele ale limbii formau o singură, vitală preocupare în direcţia realizării tocmai a specificului naţional în literatură. Idei asemănătoare găsim într-un articol publicat în „Curierul de Iaşi” (nr. din 10 august 1877): „literatura populară nici nu se poate numi altceva decât sau cugetarea şi productele poporului însuşi, care devin literatură în momentul în care se produc prin scriere, sau produse ale clasei culte, care se potrivesc însă aşa de bine cu gândirea poporului, încât dacă acestea nu le-au făcut, le-au putut face”.Însă aceeaşi părere o găsim şi într-un articol publicat în „Timpul” (28 martie 1882),în care Eminescu recenza elogios nuvelele lui Slavici : „Credem că nicio literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi la rândul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adică pe baza largă a geniului naţional. Aceasta nu e adevărat numai pentru literatură, ci se aplică tot atât de bine la legiuitor, la istoric, la omul politic.”. Articolul Ziua de mâine, publicat în „ Fântâna Blanduziei” la 1 ianuarie 1889 încheie activitatea publicistică a lui Eminescu. Dovedind clarviziune, poetul prevedea o epocă de pace pentru anii următori. Fie că este vorba de gazetăria cotidiană, fie că tratează teme generale, publicistica sa este orientata spre viitor. Eminescu este un cetăţean profund îngrijorat de viitorul poporului său. Ziaristica lui Eminescu este o continuă luptă pentru asanarea relelor care subminau societatea românească. Nimeni înaintea sa nu a criticat cu mai multă energie corupţia, ignoranţa, nepotismul, lipsa de merit în promovarea ierarhiei sociale. Poetul acuzat de xenofobie se apără singur prin scrisul său, care străbate veacurile: „…străinul care se ridică prin invidie dă naştere unei invidii analoge. Străinul care se ridică prin muncă nu dă naştere invidiei.” În concluzie, o constantă a firii şi a oricăror demersuri eminesciene este a nu vorbi neadevărat, a nu dispreţui propriul popor, alte culturi, alte popoare şi „a nu începe ceva ce le-ar dăuna altor etnii, minorităţilor naţionale de la noi, potrivit convingerii că e în felul de a fi

Page 5: eminescu mihai

distinctiv al românilor de a nu face <<niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă>>.” 2. TEMATICA PUBLICISTICII – ROD AL

PERSONALITĂŢII SCRIITORULUI Publicistica eminesciană cunoaşte cea mai mare extindere, sub aspect tematic, în cadrul operei autorului. Însă se impune o precizare : aceleaşi teme majore conţinute în opera poetică şi în proza literară le regăsim abordate şi în publicistica sa. Determinantă pentru această stare de fapte este personalitatea unitară, plenară şi constantă a artistului. Aflat sub pecetea romantismului, a şcolii germane romantice de care Eminescu„se pătrunsese atât de mult de felul de simţire al acestei şcoli, încât foarte adesea ne face impresiunea de a fi un contemporan al sensitivului Novalis;…” 3 este imposibil să nu luăm în discuţie problema omului de geniu. În spirit romantic, poetul, geniul,demiurgul propriei sale opere este, prin definiţie, un inadaptat măcinat continuu şi ireversibil de tendinţe contrarii şi nelinişti mai presus de uman. El se află în conflict cu lumea în care trăieşte, conflict ce izvorăşte dintr-un acut sentiment de dualitate, dualitate ce se proiectează pe „un plan cosmic, în care nemulţumirea şi dezechilibrul, ca sâmburi ai revoltei şi melancoliei romantice, au cauze infinit mai mici decât pura reacţiune omenească a sensibilităţii în ordinea vieţii cotidiene cu mizeriile şi brutalităţile ei”.4 Inadaptabilitatea nu este o poză, nu e simulată, ea provine din neliniştea demoniacă, din singurătatea tragică la care geniul este condamnat. Romanticul, trăind într-un univers fantastic, este în căutarea absolutului, „idealul suprem către care se îndreaptă întreaga fire e completarea, adică ideea de totalitate”.5 Caietele lui Eminescu au fost comparate de către Constantin Noica cu cele ale lui Leonardo, poetul fiind „ o conştiinţă de cultură dindărătul nostru, o conştiinţă de cultură deschisă către tot.” 6

Noţiunii de geniu i se adaugă acelea de titanism, prometeism, satanism sau demonism, toate ducând la conturarea sensului de revoltat etic şi social, dar şi de creator şi iniţiat. Poetul, filosoful, sunt meniţi, în viziunea eminesciană, a descătuşa energiile latente necesare renaşterii morale şi intelectuale. El este deci un profet, un luptător. Realitatea epocii contemporane lui Eminescu, pe care acesta o percepe ca pe o criză spirituală, îl va determina să formuleze soluţii de îndreptare în sensul unei dezvoltări organice, în concordanţă cu spiritul naţiunii în mijlocul căreia trăia. Se resimţea lipsa unor idei majore, capabile să se contopească într-o formă unitară : „ceea ce e etern nu e esenţial pentru om – cercul activităţii sale, ţintele sale sunt îndreptate pur şi simplu asupra formelor, în cel mai larg înţeles al cuvântului , dezvoltarea

Page 6: eminescu mihai

acestora,mobilizarea lor spirituală – iată misiunea lui, dacă o putem numi misiune.” 7

Revolta eminesciană cunoaşte accente specific romantice, e întreţinută toată viaţa şi se reflectă atât în creaţia literară propriu-zisă, cât şi în publicistica sa în care „autorul este prezent în chip direct ca personaj implicit în istorie.” 8 Toată această revoltă vine dintr-o nevoie cumplită de adevăr, geniul nu poate accepta ceea ce îi este dat; el „ oscilează tragic între negaţie şi afirmare, între demon şi înger” 9, iar „apetiturile colosale ale spiritului sunt (…) nesatisfăcute ( limitele cunoaşterii !) , iar idealul moral e în chip brutal infirmat pe planul vieţii obişnuite.” 10 Trăind în „temniţa vieţii”, demonul îşi caută identitatea spirituală, tinzând să ajungă într-un orizont fără margini, etern, simţindu-se străin în această lume ostilă şi mărginită. Geniul caută o valoare stabilă, chiar şi dragoste. De obicei , geniul reuşeşte să se detaşeze în urma unei experienţe erotice ratate, trăită acut, împinsă spre limitele cele mai de sus ale suferinţei. Astfel, femeia, are rol catalizator, hotărând, prin inducerea acţiunilor geniului, direcţia frământărilor esenţiale ale acestuia. Durerea resimţită de geniu în urma eşecului este proporţională cu capacitatea exacerbată a acestuia de a percepe. Sub influenţa lui Eros, poetul capătă puteri titanice; este capabil chiar să depăşească hotarele morţii. Erotica este pentru Eminescu o cale supremă de comunicare cu tainele naturii, ale sufletului uman, o experienţă în absolut. Odată încheiată această experienţă, geniul se întoarce la creaţie, această valoare stabilă, cu maturitate stabilă. Geniile sunt denumite de Eminescu „naturi catilinare”, denumind astfel spiritele revoltate şi sceptice, meditative (într-o primă fază, ca apoi, în epoca gazetăriei bucureştene, noţiunea „catilinar” să sufere o importantă modificare de sens numind indivizi fără trecut, oameni de nimic). Rezumând trăsăturile personalităţii eminesciene putem afirma, fără să greşim, că artistul Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, cu o inteligenţă şi o memorie surprinzătoare, cu o curiozitate intelectuală permanent alimentată de o cultură de nivel european, purtând, după spusele lui Titu Maiorescu, „ semnul celor aleşi”. Ca poet s-a remarcat prin forţa de sinteză a izvoarelor autohtone şi universale, prin imaginaţia bogată şi, mai ales, prin viziunea cosmică şi mitologică asupra omului. Poet, prin vocaţie, şi ziarist, prin profesiune, aparţinând romanticilor, Eminescu n-a fost totuşi un romantic contemplativ pierdut într-o visare lirică. El a fost omul timpului său : omul Eminescu a avut o fire imprevizibilă, neobişnuită, cufundat într-o taină impenetrabilă; sociabil, dar şi însingurat; detaşat, dar şi preocupat de mizeria vieţii; boem, dar muncind enorm; grăbindu-se să înfrângă soarta prin creaţie. S-a implicat prin toate fibrele gândirii sale în viaţa poporului său şi s-a preocupat de destinul şi buna existenţă, nu doar ale românilor, ci ale

Page 7: eminescu mihai

întregii omeniri. A dorit întotdeauna binele universal şi pentru aceasta, uneori, metodele alese de el pentru a critica şi sancţiona sunt aspre, chiar dure, ele variind în diferite registre: de la uşoara ironie romantică, trecând prin parodie şi, în final, culminând cu polemica virulentă şi satira. Există în opera lui Eminescu, fie că vorbim de poezie, de proză sau de publicistică, câteva mari teme. Supratema operei este cea a TIMPULUI, cu cele trei dimensiuni ale sale: timpul mitic, timpul organic şi timpul declinului. O altă temă majoră este ISTORIA – temă care întotdeauna se întrepătrunde cu cea a TIMPULUI în funcţie de care au loc şi schimbările de optică din viziunea autorului. În cadrul temei istorice distingem motive care fac obiectul nu doar al poeziei şi prozei, ci şi al activităţii publicistice a lui Eminescu: patria şi patriotismul, ideea de naţiune divină, misterul etnogenezei, meditaţia patriotică, inechitatea socială şi societatea coruptă, condiţia geniului, a omului de cultură şi a artei, în general. La o primă lectură a articolelor de presă eminesciene vom observa, cu mare uşurinţă , că în ele regăsim toate aceste motive. Însă lucrul cel mai interesant ni-l oferă o lectură mai atentă, căci toată publicistica eminesciană este construită pe un substrat politic, iar toate problemele supuse atenţiei de către Eminescu gravitează în jurul unei ideologii politice, care încearcă să îmbine sau să detaşeze, să extragă, după caz, formulele cele mai corecte de încadrare a naţionalului în universal şi de aplicare a universalului ţinând cont de condiţiile naţionalului. Secolul al XIX-lea este considerat secolul deşteptării naţionale, al efortului fiecărei naţiuni europene de a-şi descoperi şi impune personalitatea. Ideea de personalitate o implică pe cea de valoare şi de specific. Pe urmele cronicarilor şi mai ales ale corifeilor Şcolii Ardelene, generaţia de la 1848 şi cele următoare, înţeleg să nu izoleze exclusivist formula naţională, ci să o încadreze, ca variantă , într-un sistem existenţial umanist reprezentativ. Epoca Luminilor relansase conceptul de cetăţean al luminii, de cosmopolit, idee de actualitate şi în epoca romantică, dacă ar fi să-l amintim pe Victor Hugo care visa la „statele unite ale Europei”, idee preluată pe toate meridianele, inclusiv de noi. Proba decisivă ne-o oferă Eminescu însuşi în Geniu pustiu, când Toma Nour precizează: „aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are încă atâtea culori. O prismă cu mii de culori , un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirei şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de esplicabilă cum putem esplica din împrejurări asemenea dintre individ şi individ.. Faceţi ca toate aceste culori să fie egal strălucitoare, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei, căci în întunericul nedreptăţii şi a barbariei toate naţiunile îşi sunt egale în

Page 8: eminescu mihai

abrutizare, în îndobitocire, în fanatism, în vulgaritate, şi cînd lumina abia se reflectă în ele , ea formează culori prismatice.” 11

Geniu pustiu a fost scris, probabil, prin 1868-1869, când autorul respira adevăruri cunoscute în periplul său transilvănean şi când experienţa încercată de Revoluţia lui Avram Iancu avea încă ecouri proaspete în sensibilitatea românească. Prin numeroasele semnificaţii ale romanului, prin simbolurile sale, putem descifra atitudinile ideologico-politice ale lui Eminescu. Exprimate metaforic, în formulele lui Toma Nour, ele vor fi reluate curând în articole. Din paginile gânditorului politic Eminescu răzbate o întreagă filozofie politică,însă el nu a făcut şi nici nu putea să facă politică meschină de partid, ci a reprezentat o puternică individualitate, a fost un „idealist pe culmile realităţii”.12

3. ATITUDINEA FAŢĂ DE DOCTRINELE ŞI IDEOLOGIILE POLITICE DIN EPOCĂ

Eminescu, prin personajul său Toma Nour din Geniu pustiu, vede alcătuirea ideală a lumii sub forma unei lumi cosmopolite, în care omul deţine cetăţenia universală, iar lumea nu e altceva decât o mare patrie în care guvernează libertatea şi civilizaţia.

Vom vedea în cele ce urmează că, de fapt, cosmopolitismul despre care vorbeşte Eminescu este situat doar în plan ideatic, căci lumea cosmopolită a Europei secolului al XIX-lea nu e deloc conformă definiţiei cosmopolitismului. Observarea realităţii imediate îi dezvăluie scriitorului o altă faţă a ceea ce se vrea cosmopolitismul, o faţă – mască sub care se ascund interese meschine de parvenire, de înavuţire şi chiar de dominare a unor naţiuni în defavoarea altora. Din această cauză lui Eminescu îi va repugna ideea de cosmopolit. Afirmaţia este susţinută atât de însemnările din manuscrise, cât şi de articolele publicistice. Iată ce spune scriitorul în manuscrisul 2257-[32] : „Cosmopolitul consideră omenirea (s.a.) ca unitate încât fiecărei fracţiuni i se atribuie aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii, cu un cuvânt… patriotul consideră rasa naţională pe teritoriul ei istoric (…) ca singurul obiect al preocupaţiunilor lui. Faţă cu restul omenirii el se poartă ca orice organism – atrăgând sau respingând – sumando ( +) sau minuendo ( - )… după ură şi iubire, simpatie sau antipatie. Dar o seamă de politici cosmopoliţi pretextează numai a fi umanitari. Ei pun umanitatea (…) dar nu înţeleg în favorizarea lor… - pe jidani sau pe nemţi, pe cari ar vrea să-i introducă cu drepturile omenirii în mijlocul naţionalităţii.”13

După cum lesne se poate vedea, Eminescu respinge cosmopolitismul pe motiv că, sub masca umanitarismului, promova interesele purtătorilor de capital străin. Poetul avea în vedere şi unele

Page 9: eminescu mihai

stări de lucruri din ţara noastră. Mulţi dintre purtătorii de capital străin (evrei, germani şi turci) se puneau la adăpostul consulatelor străine din ţară sustrăgându-se de la toate obligaţiile către stat. Poetul îi numeşte în articolele sale sudiţi şi supuşi austrieci. Pentru aceştia egalitatea cu populaţia autohtonă reprezenta libertatea de a o exploata, fără vreo îngrădire prin legile ţării: „D.R[osetti] vrea ca negustorii care afară de puţini olteni, ardeleni şi macedo-români, sunt străini în ţară să fie politiceşte şi sociali cu românii. Nu de geaba li se zice burtă verde.” 14

Ca ideologie politică, Eminescu nu poate fi suspectat de niciun fel de apartenenţă la vreun partid politic ori la vreo doctrină politică ce se manifesta în epocă. Sistemul său ideologic înţelege să extragă din doctrine şi sisteme politice doar ceea ce poate fi util în folosul progresului general al societăţii, în folosul general al omenirii cu repercusiuni directe asupra individului. În ciuda faptului că sistemul filozofic al scriitorului se situează în descendenţa gândirii filozofice schopenhaueriene (nu vom reţine aici şi influenţele altor filozofi) şi ne-am aştepta la o atitudine conservatoare din partea acestuia şi în ciuda faptului că, prin funcţiile ocupate în cadrul redacţiei „Timpului”, Eminescu făcea parte din tabăra Partidului Conservator, am greşi dacă am afirma că scriitorul a aderat la doctrina conservatoare. Într-o lumină mult mai clară ne apare poziţia lui Eminescu faţă de liberali, faţă de guvernul liberal pe care îl acuză de duplicitate în viaţa politică. Aceeaşi părere proastă o are şi faţă de Parlament care este descris ca „un stabiliment de alienaţi mintali” 15: „ Cine a fost de faţă la şedinţa de sâmbăta trecută, 1 aprilie, a Camerei, a avut fericirea de a vedea o a doua ediţiune, revăzută, însă nu îndreptată a adunării din balamucul vienez.” 16, iar asupra legilor liberale emite părerea că, prin caracterul lor, „orientat” spre o anume categorie de indivizi, lasă liberă ascensiunea „elementului rău” : „Legi liberale duc la naţiuni bunome (cum sunt în genere cele romanice), la domnia celor răi. Elementul rău e izvorul voinţei, energiei, puterei – el ajunge la guvern când vrea să ajungă, ceilalţi înşelaţi prin succes şi fraze sunt dominaţi şi duşi fără de voinţă pe marea întîmplărilor.” 17 Cu toate acestea Eminescu nu ezită să se declare liberal, nu în sensul apartenenţei la doctrina politică a Partidului Liberal, ci în sensul apărării Constituţiei şi libertăţilor cetăţeneşti de influenţele partidelor politice. Despotismul şi demagogia sunt alte două concepte asupra cărora Eminescu se opreşte şi pe care le va discuta în mai multe articole apărute în cotidianul bucureştean „Timpul” , dar şi în manuscrisele sale. Opiniile scriitorului în legătură cu aceste două concepte au ridicat semne de întrebare cu privire la consecvenţa sa referitor la ceea ce reprezintă

Page 10: eminescu mihai

demagogia şi despotismul (cf. D. Vatamaniuc în Publicistica lui Eminescu, p. 71).

Ţinând cont de ceea ce am afirmat anterior, că Eminescu este de acord cu orice doctrină politică atâta timp cât ea serveşte interesului şi progresului general al societăţii, avem dovada că scriitorul nu poate fi acuzat de inconsecvenţă în poziţia adoptată. Alte două ideologii care nu i-au rămas necunoscute lui Eminescu sunt socialismul şi comunismul. El a urmărit îndeaproape aceste două doctrine şi a luat cunoştinţă de lucrările socialiştilor şi comuniştilor vehiculaţi în epocă : Carl Marx şi lucrarea lui Das Kapital, Eugen Dűhring, profesor de filozofie şi economie politică ale cărui cursuri Eminescu le audiase în timpul studiilor berlineze şi prin intermediul cărora cunoscuse şi ideologia promovată de Friedrich Engels, cunoscuse, de asemeni, şi tezele socialistului August Bebel, militant al mişcării muncitoreşti germane, care se număra printre fondatorii Partidului Social Democrat din Germania. Ceea ce reţine atenţia în legătura cu poziţia lui Eminescu faţă de cele două ideologii este faptul că ziaristul este cu totul împotriva acestora, afirmând despre ideile comuniste că „nu sunt dependente de voinţa oamenilor. Ele sunt rezultate a unei prea mari înmulţiri a populaţiei şi a colesiunii acesteia cu trebuinţa mijloacelor de esistenţă.”18 , iar „comunismul în forma în care ne apare azi, e negarea a tot ce esistă în societatea de azi şi (consecvent) cu drept cuvânt.” 19 De asemeni Eminescu vede în comunism nu invenţia unor persoane, ci rezultatul unui proces istoric şi că se justifică chiar prin acest fapt apariţia sa în istoria omenirii. Este clar că prin aceste afirmaţii autorul lor este contra unor ideologii ca aceea comunistă, însă faptul că Eminescu frecventase cursurile profesorului Duhring, va face ca adversarii săi să-l suspecteze de apartenenţă la socialism. Eminescu îşi prezintă ferm poziţia, motivând că simpla cunoaştere a doctrinei nu înseamnă nici apartenenţa la ea şi nici aplicarea ei : „Am fi socialişti numai atunci când am propune o soluţiune socialistă(s.a.). Departe de noi asta. Din contră, soluţiunea ce o propunem nu poate fi decât conservatoare, reacţionară chiar.” 20 şi în continuare în acelaşi articol din „Timpul” ediţia din data de 6 septembrie 1881 el pune în vedere soluţia ce trebuie adoptată şi care trebuie centrată pe principiul muncii.

Page 11: eminescu mihai

4. NAŢIONALISMUL LUI EMINESCU

O altă întrebare care se naşte asupra concepţiei politice a lui Eminescu este dacă putem vorbi în cazul lui de naţionalism sau nu. Refuzând cosmopolitismul, a trecut în extrema cealaltă, îmbrăţişând o atudine naţionalistă ? Pentru a răspunde obiectiv la această întrebare trebuie ţinut cont de momentul istoric când se definea gândirea politică eminesciană. Atât în spaţiul european, cât şi în cel naţional. Europa se afla în plin secol al eliberării naţiunilor, iar în România evenimentele stăteau sub presiunea faptului că o mare parte a teritoriului naţional se afla încă sub stăpânire străină, în pofida independenţei de la 1877 care se înfăptuise în Principate. Judecând ideologia eminesciană în funcţie de acest context istoric găsim că punerea naţiunii în prim-plan este cât se poate de firească. „Ideile-forţă” ale scriitorului se rezumau la naţiune şi tărănimea, văzută drept clasa productivă, încât „orice tentativă de a se desface acest binom creează pericolul speculaţiilor şi, prin asta, al denaturării adevăratei gândiri a lui Eminescu.” 21 Din această poziţie rezidă importanţa majoră, esenţială, pe care Eminescu o acordă păstrării fiinţei naţionale. Greşeala de a-l considera pe Eminescu naţionalist se datorează ideologiilor de dreapta care îşi fondează argumentele pe considerente lingvistice şi nicidecum ideologice. În multe din articolele sale gazetarul foloseşte expresia de „rasă” substituind-o celei de naţiune astfel încât celor care l-au catalogat naţionalist ori rasist pe Eminescu le-a fost foarte uşor să speculeze limbajul folosit de ziarist. Sub nici o formă nu i se poate atribui lui Eminescu concepţia marxistă care opune conceptului de „naţiune” pe cel de rasă, în timp ce pentru ziarist „rasă” şi „naţiune” sunt unul şi acelaşi lucru. La Eminescu, lupta pentru apărarea rasei româneşti echivalează cu lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale, a statului naţional românesc care, de-a lungul istoriei nu o dată şi-a văzut ameninţată existenţa. Pentru scriitor elementul românesc include pe oricine luptă pentru apărarea fiinţei naţionale, a unităţii limbii române naţionale, a culturii. Acestea sunt garanţiile statului românesc, ale poporului român a cărui dispariţie Eminescu o leagă de moartea fizică, singura în măsură de a anihila naţiunea. Adăugând acestei ideologii şi concepţia eminesciană potrivit căreia statul naţional este unul bazat pe clasele sociale productive, în care realizarea armoniei statale pleacă de la principiul muncii, credem ca acuzaţiile de rasism şi naţionalism aduse lui Eminescu sunt nejustificate. Nu principiile xenofobe, nu principiile naţionalist - rasiste stau fundament ideologiei eminesciene, ci principii social-economice.

Page 12: eminescu mihai

Refuzarea cosmopolitismului se face tot de pe poziţia socio-economică, în elementul cosmopolit Eminescu văzând elementul exploatator, o „simulaţiune”,o „faţărnicie” şi un paravan al intereselor egoiste: „element cosmopolit şi egoistic, ceea ce drept vorbind este unul şi acelaşi lucru, căci cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru dezvoltarea unei părţi a omenirii, pentru că individul respectiv s-a însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg”.22 De aici vine reticenţa şi mai ales, revolta ziaristului faţă de elementul străin. El nu poate accepta acele elemente care văd în patria strămoşească a românilor un mijloc facil de îmbogăţire rapidă, un loc al traiului lipsit de griji pe spinarea „claselor pozitive”. Această „îngrămădire la porţile privilegiilor şi ale slujbelor” contravine principiului pe care se fundamentează existenţa statului naţional eminescian, principiul muncii productive. La fel de străin ca şi adevăraţii străini sunt membrii societăţii româneşti care se eludează de la acelaşi principiu al muncii, eludare care are ca rezultat „înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic”. În aceste clase consumatoare el vede „pătura superpusă” despre care G. Călinescu spunea: „Numele lui Eminescu a fost foarte legat de teoria <<păturii suprapuse>>, interpretată injust, ca o atitudine xenofobă. De fapt, folosind un stil polemic, violent şi plastic,poetul nu ieşea din poziţiile sale economice”. 23 Garabet Ibrăileanu punctează şi el atitudinea lui Eminescu : „ Din cauza urii sale împotriva formelor străine, el urăşte nu numai pe cei care au introdus acele forme, ci şi clasa care s-a născut de pe urma acestor forme nouă şi ,pentru a înfiera mai puternic pe cei care au introdus formele străine ,precum şi pe cei care au fost creaţi de ele, Eminescu îi declară ,şi pe ei ,de străini…” 24.Faţă de aceste forme străine Eminescu se exprimă metaforic în articolul [„ Drumurile s-au troienit...”] din „Timpul”-11 decembrie 1877, unde le denumeşte „palat de hârtie franţuzească” în locul căruia ziaristul preferă „o casă veche de piatră, dar cam strâmtă” care „e totuşi mai bună pentru vreme de iarnă şi pentru nevoi”. Tot în acelaşi articol numeşte şi cuvintele „mântuitoare” pe care se întemeiază binele unui popor : „munca” şi „economia”.

Răspunsul cu privire la naţionalismul lui Eminescu ni-l dă chiar scriitorul în ms. 2264—[398] : „Naţionalismul este un semn rău la un popor. Nimeni nu ţine atâta la esistenţa sa decât acela ce are s-o piardă în curând (şi aceasta se simte instinctiv ) şi nimeni nu-ngrijeşte mai mult pentru ţinerea la un loc a individului său, decât cel ce are să se desfacă prin moarte. Nicăiri nu se manifestă voinţă de viaţă mai tare decât acolo unde viaţa este periclitată sau prin boală sau prin pericol estern.” 25 Iată de ce Eminescu pledează în nenumărate rânduri pentru

Page 13: eminescu mihai

apărarea elementului naţional, fără a fi naţionalist,căci dispariţia elementului autohton care formează clasele pozitive ar putea duce la „îmbolnăvirea” poporului, îmbolnăvire căreia i-ar urma moartea fizică, adică dispariţia românilor ca naţie. Mihai Eminescu credea că societatea franceză a vremii era decăzută şi deplângea faptul că tocmai acolo se duc tinerii să-şi facă educaţia, spre a reveni apoi în ţară cu pretenţia de întâietate şi autoritate. Poetul numeşte „păsărească” jargonul franco-român vorbit de „franţuziţi” şi vede în el semnele unei înstrăinări de neamul propriu, cu istoria şi tradiţiile sale.

5. PUBLICISTICA EMINESCIANĂ MARCATĂ DE REVOLTA PRIN SATIRA ŞI PAMFLET

În cadrul operei eminesciene nu se pot opera niciun fel de disocieri vizând tematica abordată, rod al uneia şi aceleiaşi personalităţi unitare.Şi opera literară, şi cea publicistică sunt părţi ale unui întreg văzut ca un tot unitar cu mult mai valoros decât dacă ar fi privit ca o îmbinare de componente diferite. Din acest motiv e cu totul greşit să ne gândim la o „ competiţie” între poetul şi prozatorul Eminescu, pe de o parte, şi ziaristul Eminescu pe de altă parte. Vorbind despre Eminescu, nu descoperim „ atuuri” ale creatorului de operă literară în detrimentul publicistului şi nici invers, pentru că cele două moduri de manifestare se află într-o puternică interdependenţă determinată de personalitatea FENOMENULUI Eminescu .Tocmai acest lucru dorea să-l sublinieze D. Murăraşu atunci când afirma: „Istoricii literari şi esteticienii vor stabili într-o bună zi cât de unitară a fost existenţa materială şi sufletească a poetului, câtă prezenţă artistică şi ideologică este în articolul său de ziar ca şi în poema cea mai hieratică …”26

Disocierea asupra căreia exegeza s-a pus de acord vizează traiectoriile pe care le-au luat opera literară, respectiv opera publicistică a lui Eminescu, sub influenţa destinului uman al scriitorului. Astfel Al. Oprea remarca : „… paradoxal, în raport cu evoluţia creaţiei poetice, care ajunge treptat la o apolinizare a fondului dionisiac, cursul gazetăriei pare a fi invers : în prima perioadă domină trasături apolinice – este un Eminescu majestos, patetic dar de o siguranţă suverană, c-o ţinută polemică elevată, de o expresie demnă, nobilă, trăsături care se vor surpa treptat sub năvala unor reacţii intempestive, pătimaşe, a unei subiectivităţi exasperate.” 27

Dincolo de evoluţie, de modificările de traiectorie survenite de-a lungul anilor, în publicistică primează o constantă: adânca implicare a scriitorului angajat şi mereu aplecat asupra naţiei românilor în al cărui

Page 14: eminescu mihai

purtător de cuvânt se autoproclamă. Sunt evidente implicarea lui Eminescu cu absolut toată simţirea sa, pasiunea cu care îşi trăieşte şi îşi comunică toate convingerile şi identificarea la modul absolut cu ideile sale. Surprinde uşurinţa cu care reuşeşte să îmbine trăsăturile scriitorului romantic cu jurnalismul văzut ca o profesie căreia i se dedică, fără a cădea în rutină şi ridicând simpla pagină de ziar la problematică de conştiinţă menită a deştepta aceeaşi frământare în gândirea publicului cititor. O altă constantă, de această dată din punct de vedere tematic, este istoria, care în publicistică ridică o dată în plus problema neamului românesc.Ca şi în poezie, istoria implică dihotomia clară dintre cele două dimensiuni ale ei : vârsta de aur a naţiunii divine dintr-un timp mitic, pe de o parte, şi istoria contemporană din timpul organic a cărei dominantă este o societate supusă unui proces de degradare datorat unor interese meschine, de cealaltă parte. Alăturarea celor două epoci se soldează cu adâncă ironie şi dispreţ, cu satira otrăvitoare la adresa societăţii contemporane.Dacă în poezie Eminescu dispreţuieşte şi satirizează de pe poziţia geniului marginalizat de societate, acelaşi lucru se întâmplă şi în publicistică doar că demonismul geniului este transferat asupra patriotului înflăcărat care vorbeşte cu dezinteresată dăruire în numele poporului său a cărui existenţă, în primul rând spirituală, o vede ameninţată.Iubirea frivolă şi interesată dintre bărbat şi femeie , pe care o supune tăişului ascuţit al satirei în Scrisori o înlocuieşte în publicistică cu o altfel de iubire – cea pe care pângăritorii de neam şi ţărână strămoşească o afişează cu gratitudine şi falsitate.Patriotismul sincer reclamă suferinţa pricinuită de aceleaşi comportamente ipocrite şi interesate. Parcurgerea articolelor publicistice ale lui Eminescu din „Curierul de Iaşi” evidenţiază mai mult aspectul de foiletoane al acestora, cu o arie a subiectelor diversă ( cultură, literatură, artă, politică, fapt divers etc.) , o diversitate a mijloacelor gazetăreşti folosite (elogiul prin idealizare poetică, ironia muşcătoare garantată de întrebuinţarea materialului umoristic de factură populară ), şi în primul rînd, o subtilitate a limbajului scriitorului. În schimb, articolele de la „Timpul” ne relevă un altfel de gazetar – pamfletistul violent. Simpla lecturare a articolelor din aceasta perioadă ar putea periclita înţelegerea adevăratelor sensuri pe care ziaristul le converteşte aici, căci la prima vedere nu remarcăm decât polemica virulentă, ironia grotescă şi caustică, satira ucigătoare a atacurilor verbale adresate societăţii liberale. Pătrunzând însă în esenţa acestor articole decoperim că, de fapt, Eminescu nu-şi îndreaptă atenţia asupra unor anume indivizi ori grupuri de indivizi. Revolta sa este direcţionată asupra unei societăţi întregi neconformă idealităţii şi sistemului de principii pe care şi-l construise ziaristul. Nominalizarea acestor indivizi nu mai are rolul de a-i individualiza, ci mai degrabă alcătuieşte o gamă de eufemisme menite să desemneze răul general instituit, capătă o valoare generală.Dată fiind

Page 15: eminescu mihai

adâncimea ideologiei eminesciene cât şi unitatea tematică a operelor lui Eminescu, va trece drept firească aprecierea că, dincolo de subiectivismul pamfletarului vindicativ, dincolo de satira ad personam, trebuie văzută satira mult mai profundă la adresa unei societăţi în termenul ei cel mai general şi nu neapărat la adresa societăţii liberale. Dezaprobarea societăţii liberale este doar o chestie de conjunctură căci inadaptarea demonului din Eminescu s-ar simţi oricare ar fi numele purtat de această societate. Vinovată e atitudinea duală, afirmativ-negatoare a unei personalităţi conştiente de superioritatea propriului său eu, predispus, nu o dată, spre cugetare, spre afirmarea ideilor generale. De aceea articolele eminesciene prezintă o ambivalenţă, etalând întotdeauna o faţă a concretului care, paradoxal, conferă exemplului forţă generalizatoare, focalizând întreaga atenţie a cititorului spre cealaltă faţă, a abstractului. „Sunt cazuri în care Eminescu simte nevoia unor clarificări cu caracter programatic, ca în Icoane vechi şi icoane nouă. Altă dată, şi de cele mai multe ori, se etalează aspectul concret al disputei, lăsându-ne doar să întrevedem orizontul mai adânc, problematic – ca în metafora cunoscută cu aisbergul.” 28

Spuneam că satira este determinată de confruntarea celor două percepţii ale ziaristului în legătură cu istoria. Monica Spiridon afirmă că : „Jurnalistica eminesciană dispune totdeauna de o scenă plasată între două vaste orizonturi simbolice, Paradisul şi Infernul. Mai precis, trecutul istoric şi, respectiv prezentul decăzut din vechea demnitate. Între ele, gazetarul face ritual naveta…” 29 astfel încît „ pendularea canonică între trecutul de aur şi prezentul construit după tiparele lumii pe dos şi populat cu monştrii apocaliptici…” 30 îi va da posibilitatea de a zugrăvi portrete groteşti împinse spre limita minimă a veridicităţii : „… vezi răsărind câte un chip ciudat şi baroc, câte-o stârpitură radicală în a cărei fiziognomie se concentrează oarecum toate trăsăturile neplăcute ale tuturor naţiilor barbare din Orient, vezi tipuri atât de pocite încât abia [o] fantezie de caricaturist le-ar putea inventa, punându-se într-adins să le iscodească, iar etnologul ar sta cu braţele încrucişate înaintea acelor specimene, neştiind, nu între ce oameni, dar în genere între ce soi de fiinţe organice să le claseze.” 31 Membrii societăţii prezente sînt catalogaţi drept „stârpituri ale Fanarului”, „hidoasa pocitură”. „cucuvaia pripăşit[ă] de ieri alaltăieri în această ţară”, „luceferi negri”, „dolicodactili”, “guşaţi cretinizaţi neaude, neavede, neagreul pămîntului.”Mai toate articolele publicistice eminesciene sînt populate de satira ad personam (mai ales în articolele politice).Găsim o multitudine de nume cărora le este adresată aceasta satiră: C.A.Rosetti – omul numărul unu al grupării „roşiilor” ,V.A.Ureche, Pseudo-Ureche,cum îl numeşte Eminescu, I.C. Brătianu, dar şi nume cu care gazetarul a ajuns să denumească o adevărată tipologie a „roşilor”- Mihăleştii, Pandravii, Stan

Page 16: eminescu mihai

Popeştii, Orăşenii. Dar,după cum am mai afirmat,forţa distrugătoare cu care este învestită satira, puterea deformatoare a limbajului eminescian şi grotescul fac ca din portretele zugrăvite de scriitor să se piardă argumentele satirei ad personam în favoarea celor ad rem . Toate aceste nume sunt supuse unei forţe care le dezindividualizează, lipsindu-le astfel de orice importanţă. Cine pierde teren în faţa lui ce. Nu persoana, ci fapta acesteia este neconformă idealului absolut, dorit de „demonul” Eminescu. Toata „gaşca roşilor” este uniformizată aşa încât membrii ei pot fi numiţi oricum; sunt „tot unul şi unul, ejusdem farinae, din acelaşi aluat protoplasmatic” 32 nivelat de „calităţi” precum prostia, lenea, nulitatea etc.

Eminescu reuşeşte prin forţa demonică a personalităţii sale să mute accentul de la individual la universal. Iată de ce afirmaţia că „poetul ajunge să se războiască cu proiecţiile fantastice ale propriei imaginaţii.”33 este cum nu se poate mai adevărată, căci demonul din Eminescu oscilează între două lumi : cea a trecutului glorios zugrăvit în culori edenice şi cea a prezentului văzut în negrul hidoşeniei sale de coşmar. Între acestea două nu există cale de mijloc pentru că idealul de trăire plenară al poetului nu admite compromisul. Din acest punct de vedere, al „setei de completitudine”, Monica Spiridon îl aseamănă pe ziaristul Eminescu cu Gianbattista Vico spunînd că „ambii se arată alergici la ideea de mutilare disociativă a Totului.”(s.a.) 34Aflat sub marca setei de absolut, de ideal, Eminescu aşterne în paginile sale de publicistică aceleaşi trăsături pe care el le imprimă operei literare astfel încât,aşa cum am mai spus-o, dincolo de valoarea pur gazetărească, opera publicistică se ridică pe aceeaşi treaptă valorică ocupată de creaţia artistică a autorului. Într-adevăr nu se poate tăgădui că din publicistică transpar calităţile jurnalistului, ale retorului de prestigiu în care se regăsesc deopotrivă precursorii, cît şi urmaşii „momentului Eminescu”. În acest sens Monica Spiridon spune : „… << momentul Eminescu>>îşi dovedeşte disponibilităţile indiscutabile de afiliere. Cum anume? Pe de o parte, modelându-şi precursorii şi plasându-i într-o ecuaţie <<legitimantă>>. Pe de alta, situându-se în memoria generică a urmaşilor şi lăsându-se la rândul lui iluminat de ei. Căci Iorga ( cel care l-a relansat ca gazetar între războaie ), Pârvan sau Arghezi se repercutează tipologic asupra lui Eminescu, tot atât cât acesta din urmă asupra predecesorilor săi de la 1848.”(s.a.) 35

Pentru Eminescu gazetăria a fost o profesiune în care, însă, a investit aceeaşi forţă creatoare, demiurgică, pe care aspiraţia de dobândire a Totului l-a determinat să o investească şi în creaţia literară şi, din această cauză, operei publicistice nu-i poate fi refuzată valoarea, în primul rând, literară, prin reducerea ei la simplu exerciţiu gazetăresc. Poate mai mult decât o meserie, jurnalismul a fost o altă modalitate de manifestare a spiritului eminescian, a aspiraţiei sale spre plenitudine. Probabil că intuiţia

Page 17: eminescu mihai

propriului geniu l-a determinat pe scriitor să-şi direcţioneze demonismul şi spre acest domeniu, simţind că şi aici îşi poate afla terenul propice pe care să poată etala, în toata măreţia splendorii, dualismul personalităţii. Că Eminescu a reuşit pe deplin acest lucru o dovedeşte uşurinţa cu care articolele publicistice fac dovadă de acea „navetă între grav şi comic, între scena de moravuri şi alegoriile mistice, aducând de-a valma în scenă îngeri şi diavoli, regi şi tâlhari.” 36, de acele „raiduri narative unde execută salturi bruşte spre spaţii culturale sau exotice”.37 Trebuie spus că în realizarea articolelor publicistice Eminescu rămâne consecvent aceloraşi principii pe care le afirmase în legătura cu săvârşirea oricărui act literar. Specialiştii eminescologi stabilesc o unitate a valorii creaţiei eminesciene, atât cea literară, cât şi cea publicistică, plecând de la unitatea tematică, de la circulaţia aceloraşi motive şi teme majore în tot cuprinsul scrisului eminescian. De asemeni se pleacă şi de la identităţile de limbaj prezente în opera scriitorului. Cu un astfel de inventar al expresiilor şi sintagmelor operează D. Vatamaniuc atunci când stabileşte paternitatea unor articole eminesciene, subliniind în acelaşi timp şi unitatea scrisului lui Eminescu. El stabileşte circulaţia unor termeni, expresii şi sintagme dinspre publicistică spre proză şi poezie, cât şi dinspre acestea din urmă spre proza publicistică, reliefând organicitatea scrisului eminescian şi odată cu ea valoarea operei scriitorului.

Fără a nega această orientare în studiile despre Eminescu, Monica Spiridon propune o abordare nouă şi diferită de a celorlalţi specialişti, supunând atenţiei un alt punct de vedere : „Compartiment de sine stătător – însă nu insular – al creaţiei, gazetăria eminesciană trebuie aşezată în zarea operei întregi , aşa încât să se vadă articulaţiile solide ale întregului. Analiza poate demara, convergent, dinspre publicistică şi restul operei şi invers.”(s.a.) 38

Însă poate cea mai concludentă este relaţia poezie-presă, care poartă cel mai mult amprenta elocvenţei scriitorului. Formele specifice discursului liric marchează discursul retoric din articolele publicistice ale lui Eminescu, articole care se liricizează ajungând, prin exploatarea la maximum a lexicului, la transmutarea mesajului din planul concret în cel al reprezentării abstracte, contribuind astfel la realizarea acelei părţi nevăzute a „aisbergului” ideilor. Este, poate, argumentul cel mai în măsură să probeze faptul că satira ucigătoare practicată de ziarist depăşeste nivelul circumstanţialului şi trece în planul abstractizării, al ideaticului, încifrând ori lăsându-şi mesajul intuiţiei cititorului, care va trebui să descopere în acest mesaj manifestarea unui sistem de principii (cel eminescian) împotriva altuia care se situează, antitetic, la polul opus, poezia îşi infiltrează discursul liric în alcătuirea mesajului adânc din articolele publicistice, astfel încât este îndreptăţită afirmaţia că: „Avem aici o dovadă certă că retorismul este unul dintre elementele esenţiale

Page 18: eminescu mihai

ale formulei eminesciene.Vocaţie a creatorului şi forţă centripetă a operei întregi, colorând inconfundabil poezia şi proza, elocvenţa îşi află teatrul ideal de operaţii în gazetărie.”(s.a.)

6. ÎN EUROPA FĂRĂ EMINESCU?

Din spirit revanşand pentru sacrilizările din perioada comunistă, exacerbând ranchiuna, anumite cercuri, aşa-zis elitiste, vântură ideea că, nedespărţiţi de un Eminescu „xenofob” şi „naţionalist” – virtuţi ori defecte, în orice caz distincţii care nu se mai pot escamota – nu ne va fi uşor să intrăm în Europa, în comunitatea euroatlantică fără graniţe şi fără prejudecăţi naţionale.

De ce să intrăm în Europa fără Eminescu?Nimeni nu poate nega valoarea de reprezentativitate naţională, de lucrare în specific a lui Eminescu, românitate fundamentală. Şi atunci, să intrăm în Europa fără Eminescu?

Nu. Nu se poate. Noi intrăm în Europa cu Eminescu şi cu toţi făuritorii noştri de cultură, indiferent de atitudinile lor conjuncturale faţă de una sau alta din naţiile europene. Cultura românească e o structură armonizată care nu se poate dispensa de niciunul dintre pilonii ei fundamentali, şi nici chiar de ei, reprezentanţii oneşti şi fireşti, integraţi într-o alcătuire organic indestructibilă. Nimeni nu ne poate dicta cu cine să edfilăm într-o Europă declarată sectară şi imperativă, înainte de a fi coerentă şi selectivă şi foarte departe de a se arăta şi axiologică. Trebuie să admitem că această falsă idee – în Europa fără Eminescu- a devenit o motivaţie contextuală pentru o nouă mitologizare eminesciană.

Acum, când şi românii pot să se ducă în Europa, Europa devine deodată prohibitivă românilor rămaşi săraci în ţară săracă. Dar noi putem pretinde, cu foarte multe argumente, că Europa ne-a sărăcit.

Eminescu a fost în anii ’50, prima fază a comunismului, această dureroasă secvenţă semicentenară, unul din elementele care au susţinut integritatea fiinţei naţionale. Dar, ieşind din internaţionalismul comunist nu evoluăm spre altă formă de europeism, la fel de duşman al românităţii? Căci spunea cineva, tot din Basarabia aproape bolşevizată şi rusificată, dar cu egală semnificaţie şi pentru România mică: în perioada comunismului Eminescu l-a înlocuit pe preot, pentru că, în majoritatea cazurilor preotul a fost izgonit ori băgat la puşcărie; Eminescu l-a înlocuit şi pe oştean – căci cei mai buni militari în frunte cu Mareşalul, au fost ucişi; Eminescu l-a înlocuit şi pe învăţător pentru că învăţătorul a trebuit să abdice de la funcţiile sale pentru a deveni doctrinar al

Page 19: eminescu mihai

regimului; Eminescu l-a înlocuit pe filosof, pentru că doctrina comunistă ţinea loc şi de „ filosofie”.

Deci, Eminescu a reprezentat o „summa” a structurilor de rezistenţă ca limbă şi fiinţare naţională. Eminescu ne-a fost biserică, şcoală şi doină de cătănie într-in timp de orpimare şi descompunere morală, a fost cea mai clară formă de opoziţie la comunism a poporului românesc despre care se spunea că din oportunism acceptă fără rezistenţă toate regimurile, ca „boicotează istoria”. Poate că o boicotează şi acum când intrăm în Europa cu Eminescu în toate conştiinţele şi chiar fertilizează spiritul european. Şi un Eminescu – componentă a suveranităţii naţionale- descoperă într-un alt context politic noi forme de mitologism.

După ce Gorbaciov a dat semnalul demolării comunismului, Eminescu a devenit cea mai revoluţionară instituţie românească, pentru ca imediat după aceasta Poetul Naţional să devină, pentru unii, un obstacol în calea integrării europene a României.

AURELIU GOCI

Cu Eminescu noi am intrat în Europa încă din secolul al XIX- lea, nu doar la 1 ianuarie 2007! Avem convingerea că mitul lui Eminescu – care va rămâne pe mai departe cel mai important mit în cultura română – va fi respectat, alături de noi, în întreaga Europă Unită, cum priveghează Dante, Shakespeare şi Goethe în lirica universală pe bătrânul nostru Continent!

Page 20: eminescu mihai

NOTE BIBLIOGRAFICE:

1 Fântâna Blanduziei (11 decembrie 1888 „Fântâna Blanduziei”) – Eminescu Mihai, Despre cultură şi artă, Editura Junimea, Iaşi, 1970, p. 892 Ibidem, p. 293 Sanielevici, H., Sărmanul Dionis în „Viaţa românească”, IV, 1909, nr. 6, iunie, pp. 399-425 4 Drăgan, Mihai, Mihai Eminescu, Interpretări, 2, Editura Junimea, Iaşi, 1986, p. 535 Ralea, Mihai, Scrieri din trecut ( în literatură ), I, E.S.P.L.A., 1957, p. 1666 Noica, Constantin, Eminescu sau gândiri despre omul deplin al culturii româneşti, Editura Eminescu, 1976, p.p. 18-217 Eminescu, Mihai, Opere, IV, ediţie îngrijită de Ion Creţu, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1939, p. 6258 Drăgan, Mihai, Mihai Eminescu, Interpretări, 2, p. 1499 Simion, Eugen, Postfaţă la M. Eminescu: Sărmanul Dionis. Proză fantastică, Editura Minerva, Bucureşti, seria „Arcade”, 197010 Ibidem11 Eminescu, Mihai, Geniu pustiu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 35612 Apud Popovici, A.C., Naţionalism sau democraţie, Editura Minerva, Bucureşti, 191013 Eminescu, Mihai, Fragmentarium, ediţie de Magdalena D. Vatamaniuc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.p. 114-115, ms. 2257-[32]14 Ibidem, p. 142, ms. 2264-[381]15 Vatamaniuc, Dimitrie, Publicistica lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 6016 Eminescu, Mihai, Opere, X .Publicistică. 1 noiembrie 1877-15 februarie 1880. „Timpul”, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 7217 Eminescu, Mihai, Fragmentarium, p. 129, ms. 2287-[35]

18 Eminescu, Mihai, Fragmentarium, p. 67, ms. 2285-[152]19 Ibidem, p. 68

Page 21: eminescu mihai

20 Eminescu, Mihai, Opere, XII.Publicistica 1 ianuarie/31 decembrie 1881. „Timpul”, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, p. 32321 Oprea, Al., Studiu introductiv la Opere, IX. Publicistică. 1870-1877. „Albina”, „Familia”, „ Federaţiunea”, „Convorbiri literare”, „Curierul de Iaşi”, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 3022 Eminescu, Mihai, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate23 Călinescu, G., Studii eminesciene, EPL, Bucureşti, 1965, p. 5824 Ibrăileanu, Garabet, Spiritul critic în cultura românească, Editura Junimea, Iaşi, 1970, p. 14025 Eminescu, Mihai, Fragmentarium, p. 129, ms. 2264 – [398]26 Murăraşu, Dumitru, Prefaţă la Mihai Eminescu, Scrieri politice, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 4727 Oprea, Al., Studiu introductiv , p. 828 Ibidem, p. 4429 Spiridon, Monica, O anatomie a elocvenţei, p. 8430 Ibidem, p. 8831 Eminescu, Mihai, Opere, X , p. 21132 Idem, Opere, XI, p. 10533 Oprea, Al., Studiu introductiv, p. 4634 Spiridon, Monica, O anatomie a elocvenţei, p. 2635 Ibidem, p. 14336 Ibidem, p. 3937 Ibidem, p.4238 Spiridon, Monica, O anatomie a elocvenţei, p. 13339 Ibidem, p. 139

Page 22: eminescu mihai