1

Florin Zamfir

ŞCOALA ŞI SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ DIN COMITATUL TIMIŞ, ÎNTRE ANII

1867-1900

2

Carte finanţată de Consiliul Judeţean Timiş, prinCentrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş

Referenţi ştiinţifici:Prof. univ. dr. Nicolae BocşanProf. univ. dr. Rudolf Gräf

Editura Marineasa 2009ISBN 978-973-749-535-8

Tipar BISTRA srl, 0256 493046

3

Florin Zamfir

ŞCOALA ŞI SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ DIN COMITATUL TIMIŞ, ÎNTRE ANII

1867-1900

4

5

CUPRINS

I. INTRODUCERE. REPERE ISTORIOGRAFICE. OBIECTIVE.........................7

II. STRUCTURA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ ŞI DEMOGRAFICĂ A COMITATULUI TIMIŞ, 1867-1900 .........................................................29

II. A. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A COMITATULUI TIMIŞ .............................................................................................................................29II. B. POPULAŢIA COMITATULUI TIMIŞ…………………………...............35

B.1. Structura naţională a populaţiei…………………...…….…….37B.2 Structura confesională a populaţiei…………………..................45

III. INSTITUŢIA ŞCOLARĂ ROMÂNEASCĂ DIN COMITATUL TIMIŞ, 1867-1900………………………………………………………..……......49

III. A. CARACTERUL CONFESIONAL AL INSTITUŢIEI ŞCOLARE. LEGISLAŢIA ŞI REGULAMENTELE ŞCOLARE ........................................................................... 49III. B. REŢEAUA ŞCOLARĂ .................................................................................... 83

B.1. Structura reţelei şcolare ....................................................................... 83B.2. Evoluţia reţelei şcolare ......................................................................... 87

III. C. AUTORITĂŢILE ŞCOLARE CONFESIONALE ........................................ 107C.1. Autorităţile şcolare ortodoxe ...........................................................107C.2. Autorităţile şcolare greco-catolice .................................................127

III. D. MIJLOACELE MATERIALE ŞI FINANCIARE ALE INSTITUŢIEI ŞCOLARE ..................................................................................132

IV. COMPONENTE ALE ACTIVITĂŢII ŞCOLARE………………..………..153IV. A. STRUCTURA ANULUI ŞCOLAR ...............................................................153IV. B. CONŢINUTUL PLANURILOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT. MANUALELE ŞCOLARE ........................................................................................156IV. C. FRECVENŢA ELEVILOR. EXAMENELE ŞCOLARE ................................168IV. D. INSTITUŢIILE DE PREGĂTIRE PROFESIONALĂ A CADRELOR DIDACTICE ...............................................................................................................192

D.1. Preparandia din Arad ......................................................................... 193D.2. Institutul Pedagogic din Caransebeş .......................................... 198

IV. E. PERFECŢIONAREA CORPULUI DIDACTIC CONFESIONAL.........................................................................................................203

E.1. Conferinţele învăţătoreşti din Dieceza Caransebeşului……..203E.2. Conferinţele învăţătoreşti din Dieceza Aradului…………….209E.3. Reuniunea învăţătorilor români de la şcolile confesionale greco-ortodoxe din Dieceza Caransebeşului ......................................212

6

E.4. Reuniunile învăţătoreşti din Dieceza Aradului……....………218E.5. Reuniunea învăţătorilor greco-catolici din ţinutul Lugojului ........................................................................................................ 226

V. ŞCOALA ŞI SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ DIN COMITATUL TIMIŞ ..........................................................................229

V. A. CONDIŢIA MATERIALĂ A ÎNVĂŢĂTORILOR ......................................... 229V. B. STATUTUL SOCIAL AL ÎNVĂŢĂTORILOR ŞI INTEGRAREA LOR ÎN VIAŢA COMUNITĂŢILOR .................................................................................................. 249V. C. ROLUL CORPULUI DIDACTIC ÎN INSTRUIREA ADULŢILOR. CURSURILE CU ADULŢII ............................................................................................................ 280V. D. ROLUL CORPULUI DIDACTIC ÎN AFIRMAREA CULTURALĂ A COMUNITĂŢILOR RURALE ŞI URBANE ........................................................... 288V. E. COMUNITATEA ŞI SUSŢINEREA MATERIALĂ A ŞCOLII ................... 314V. F. CONTRIBUŢIILE „ASTREI” ÎN PLANUL ÎNVĂMÂNTULUI ................... 332V. G. FUNDAŢIILE ŞCOLARE. SEMNIFICAŢIA LOR ÎN SUSŢINEREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI NAŢIONAL ......................................................................... 349

VI. ŞCOALA ŞI MIŞCAREA NAŢIONALĂ DIN COMITATUL TIMIŞ …......................................................................369

VI. A. CONSECINŢELE POLITICII ŞCOLARE A STATULUI MAGHIAR, ASUPRA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC DIN COMITATUL TIMIŞ ......................... 369VI. B. REACŢIA SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI FAŢĂ DE POLITICA ŞCOLARĂ A STATULUI MAGHIAR. STRATEGII DE APĂRARE A CARACTERULUI CONFESIONAL ŞI NAŢIONAL AL ŞCOLII ........................................................ 395VI. C. ROLUL ŞCOLII ÎN EDUCAŢIA NAŢIONALĂ A ELEVILOR ................ 432VI. D. ŞCOALA ÎN PROCESUL DE SEPARARE DE IERARHIA ORTODOXĂ DE LA CARLOVITZ ........................................................................................................453VI. E. ROLUL CORPULUI DIDACTIC ÎN SUSŢINEREA ŞI AFIRMAREA MIŞCĂRII NAŢIONALE DIN COMITATUL TIMIŞ ............................................ 475

VII. CONCLUZII …………………………………….........................…... 505

VIII. BIBLIOGRAFIE ............................................................................... 513

IX. ANEXE ………………………………...........................…................. 535

7

Capitolul IINTRODUCERE. REPERE

ISTORIOGRAFICE. OBIECTIVE Îngemănând valorile moral-creştine cu cele naţionale, Şcoala

şi Biserica au reprezentat în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, pilonii spirituali de subzistenţă şi perenitate, ai Societăţii româneşti bănăţene. Învăţătorii şi preoţii, adevăraţi apostoli ai credinţei şi cunoaşterii, au fost purtători ai aspiraţiilor şi năzuinţelor comunităţii şi totodată creatori de conştiinţe, de atitudini şi caractere, toate acestea fiind puse în serviciul unui ideal superior, transcendent, idealul naţional.

În prima ei fază, cu o extensie cuprinsă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până spre mijlocul secolului al XX-lea, istoriografia românească care cuprinde studii referitoare la problematica învăţământului din Banat1, are un caracter cu precădere descriptiv şi informativ, decât unul analitic şi explicativ. Referindu-se de regulă la fapte şi evenimente contemporane cu autorii lor, sau mai apropiate de epoca în care au fost scrise, lucrările respective sunt impregnate cu trăiri subiective şi accente patetice. Purtând amprenta unor gânditori de formaţie pedagogică, istoriografia din această perioadă a fost 1 F. Cristescu, Însemnări asupra învăţământului popular românesc din Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1912; O. Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1915; I. Marcu, Reflesiuni asupra examenelor din Protopresbiteratul Buziaş, Caransebeş, 1899; I. Moldovan, Monografia Reuniunii Învăţătorilor Români de la Şcolile Confesionale din Dieceza Aradului, Editura Revista Şcolară Bănăţeană, Timişoara, 1940; I. Russu-Şirianu, Românii din statul ungar, Editura Autorului, Bucureşti, 1904; M. Bucătură, Crâmpeie din evoluţia pedagogiei bănăţene, Editura Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Timiş-Torontal, Timişoara, 1938; I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899, Editura Autorului, Reşiţa-Montană-Caransebeş, 1898; G. Sima, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria. Dezvoltarea ei istorică şi situaţia ei actuală, Bucureşti, 1915; T. Botiş, A. Sădean, Cei dintâi ani din trecutul şi viaţa preparandiei române din Arad, Arad, 1912; G. Joandrea, Primii şase ani din trecutul Reuniunii noastre învăţătoreşti, 1869-1874, Caransebeş, 1910; I. Vuia, Şcoalele româneşti bănăţene în secolul al XVIII-lea, Orăştie, 1896; G. Joandrea, Contribuţii la istoria şcoalelor noastre, 1911; Hodoş, E., Cercetări. Probleme şcolare confesionale, Sibiu, 1944; D. Boariu, Şcoala modernă, Arad, 1904; I. Matei, Şcoala noastră şi războiul, Sibiu, 1915; A. Cosma, Din trecutul românilor timişoreni, Tipografia Românească, Timişoara, 1938; A. Cosma jr., Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933; L. Triteanu, Şcoala noastră (1850-1916). Zona culturală, Sibiu, 1919.

8

preocupată îndeosebi de probleme care privesc evoluţia gândirii pedagogice şi mai puţin de relaţia dintre Şcoală şi Societate sau de implicarea Şcolii şi a învăţătorilor în mişcarea de emancipare naţională. Contextualizarea economico-socială şi politică a şcolii, implicaţiile ei culturale şi naţionale, sunt subsumate încercării acestor autori de a surprinde evoluţia pedagogiei într-o anumită etapă istorică.

Chiar dacă unele dintre lucrările citate2, încearcă să dezvăluie misiunea socială a învăţătorului ca formator de conştiinţe, încadrat în năzuinţele şi aspiraţiile comunităţii româneşti, să evidenţieze opera culturală a şcolii confesionale bănăţene, cu rezultatul său nepreţuit, „ţăranul cultural”, ele nu întăresc aceste constatări de ordin general, cu exemplificări, analize şi comparaţii, dovedind că viziunea temporală a pedagogilor, se supune totuşi altor rigori decât acelea ale ştiinţei istorice. Multe dintre studiile3 de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au analizat consecinţele politicii şcolare maghiare asupra evoluţiei învăţământului românesc, fiind explicitată îndeosebi reacţia în plan pedagogic a instituţiei şcolare, la reglementările legale restrictive. Privind instituţia şcolară din interiorul ei, istoricii şcolii din această perioadă au limitat funcţia naţională a şcolii la una strict educativă şi au înţeles contribuţia instituţiei şcolare la mişcarea naţională, ca fiind în primul rând una de ordin pedagogic.

Chiar dacă lucrările ştiinţifice elaborate până la jumătatea secolului trecut, sunt fie abordări punctuale, fie mai puţin structurate pentru a putea fi considerate exhaustive, ele reprezintă surse de informaţie istoriografică valoroase, prin notele de inedit pe care le conţin relatările unor oameni contemporani cu evenimentele, sau cu o existenţă foarte aproape în timp de la desfăşurarea lor.

Din a doua jumătate a secolului al XX-lea, istoriografia bănăţeană care abordează problematica şcolară intră într-o altă etapă. Lucrările şi studiile ştiinţifice din această perioadă îşi depăşesc caracterul descriptiv şi oarecum contemplativ, dobândind un caracter explicativ, analitic şi sistematizat. Autorii din această perioadă 2 Lucrările citate anterior şi aparţinând autorilor: F. Cristescu, I. Velcean, G. Joandrea, M. Bucătură, I. Vuia.3 Lucrările menţionate anterior şi aparţinând autorilor: I. Russu-Şirianu, G. Sima (este un pseudonim al lui O. Ghibu), I. Matei, E. Hodoş, L. Triteanu.

9

încearcă să surprindă evoluţia învăţământului pe arii temporale mai întinse şi mai bine delimitate, să integreze problematica şcolară în contextul economic, social-politic şi cultural al epocii, să-şi facă mai coerent demersul ştiinţific, sistematizându-l riguros, pe baza unei tematici atent stabilite. Studiile ştiinţifice beneficiază acum de o cercetare critică a unor izvoare documentare inedite, provenind din arhivele episcopiilor. Însă, interpretarea lor era îngrădită de ideologia comunistă a vremii.

Cercetătorii fenomenului şcolar bănăţean din a doua jumătate a secolului al XX-lea, au rămas pedagogii, cei mai importanţi dintre aceştia fiind: Victor Ţîrcovnicu4, Petru Radu5, Dumitru Onciulescu6 şi Vasile Popeangă7.

În cartea sa fundamentală, referitoare la istoria învăţământului bănăţean8, Victor Ţîrcovnicu şi-a propus să trateze această problemă pe un palier temporal destul de întins în raport cu dimensiunile elaboratului său, reuşind să lumineze dar, nu să şi aprofundeze acest subiect mai puţin cercetat. Victor Ţîrcovnicu are meritul de a fi integrat prezentarea şcolii în contextul economic, social-politic şi cultural al epocii, dedicând începutul fiecărui capitol, prezentării acestui aspect. Cartea e structurată potrivit unei tematici bine delimitate, ce cuprinde 4 V. Ţîrcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat până la anul 1800, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970; Idem, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970; Idem, Asociaţiile învăţătoreşti din Banat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Studii de istorie a Banatului (în contin. S.I.B.), vol. II”, Timişoara, 1970; Idem, Organizatori ai învăţământului şi reprezentanţi ai gândirii pedagogice. Ştefan Velovan, în „Istoria învăţământului din România”, volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.5 P. Radu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat, până la 1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977. 6 D. Onciulescu, P. Radu, Contribuţii la istoria dezvoltării învăţământului românesc, Editura Casa Corpului Didactic, Timişoara, 1976; D. Onciulescu, Lupta cadrelor didactice din Banat pentru făurirea statului naţional unitar român, în „S.I.B”, Timişoara, IX/1983.7 V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976; Idem, Şcoala românească din Transilvania în perioada 1867-1918 şi lupta sa pentru unire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974; Idem, Aradul centrul politic al luptei naţionale din perioada dualismului, 1867-1918, Timişoara, 1978; Idem, Eparhia Aradului în perioada instituţionalizării culturii naţionale, 1807-1948, Editura „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2006; Idem, Mărturii transilvănene despre acte creatoare de pedagogie românească, Editura Universităţii „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2007; V. Popeangă, E. Găvănescu, V. Ţîrcovnicu, Preparandia din Arad, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964.8 V. Ţîrcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.

10

informaţii despre: legislaţia şcolară, reţeaua şcolară, conţinutul învăţământului, pregătirea profesională şi salarizarea învăţătorilor, perfecţionarea acestora prin intermediul conferinţelor şi reuniunilor învăţătoreşti, gândirea şi presa pedagogică. Totuşi, imaginea pe care V. Ţîrcovnicu reuşeşte să o creeze asupra evoluţiei învăţământului românesc bănăţean nu e completă, deoarece exemplificările pe care le face şi situaţiile statistice pe care le prezintă, se referă la şcolile româneşti din Episcopia Caransebeşului, aspect ce trădează faptul că autorul a studiat exclusiv documente referitoare la această dieceză. Deşi surprinde interferenţele economice şi educative ale şcolii cu comunitatea, în abordările referitoare la: reţeaua şcolară, frecvenţa şcolară, salarizarea învăţătorilor, pregătirea şi perfecţionarea lor profesională, V. Ţîrcovnicu nu adânceşte implicaţiile sociale ale actului educaţional, ci le utilizează pentru a încadra în spaţiu şi timp problematica şcolară. De aspectul referitor la contribuţia şcolii la afirmarea culturală a comunităţii, pedagogul bănăţean nu se arată preocupat. Chiar dacă în lucrare transpare semnificaţia naţională a actului educaţional, aceasta nu este analizată consistent, ci chiar mai mult, insistându-se asupra unor probleme pedagogice şi metodice, se ajunge inevitabil la supralicitarea dimensiunii educative a contribuţiei şcolii la mişcarea naţională.

În principala sa lucrare de istorie a şcolii9, Vasile Popeangă realizează o analiză a fenomenului şcolar românesc din spaţiul Diecezei Aradului, în epoca dualistă. Referirile la evoluţia învăţământului din Banat, pedagogul arădean le face raportându-se doar la cele patru protopopiate din stânga Mureşului: Timişoara, Lipova, Banat-Comloş şi Belinţ, care aparţineau de Episcopia Aradului. Studiind şcoala românească într-o perioadă istorică unitară ca evoluţie şi tendinţe, autorul are posibilitatea să disece problemele într-un mod mai amănunţit şi să aducă mai multe exemplificări pentru a-şi întări argumentele. Lucrarea tratează o multitudine de aspecte: legislaţia şcolară, organizarea învăţământului popular, profilul instituţional al şcolii populare, conţinutul învăţământului, manualele şcolare, dezvoltarea reţelei şcolare. Un loc important în economia lucrării, îl ocupă un documentat capitol despre organizarea şcolilor populare. O 9 V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976.

11

extensie destul de mare o are prezentarea manualelor şcolare, autorul realizând o analiză minuţioasă a conţinutului acestora, cu mijloacele specifice pedagogiei şi metodicii, dând astfel o tentă pedagogică unui studiu istoric. Vasile Popeangă ne prezintă o evoluţie a şcolii româneşti ortodoxe, parcă ruptă de contextul şcolar teritorial şi temporal. Autorul nu se arată preocupat de comparaţii între evoluţia şcolii româneşti şi a celorlalte tipuri de şcoli existente, ci se limitează să compare şcoala românească cu ea însăşi, în devenirea ei. Într-un capitol special al cărţii sale, pedagogul arădean se referă la implicarea şcolii în viţa comunităţii româneşti. Pe lângă informaţiile pe care le oferă despre formarea, perfecţionarea şi statutul social al învăţătorilor, autorul acordă un loc important contribuţiei şcolii la afirmarea culturală a comunităţii româneşti, ilustrându-şi constatările şi concluziile, cu numeroase exemplificări. El surprinde, de asemenea, rolul instituţiei de învăţământ în realizarea unităţii spirituale a românilor. O limită a abordării acestui subiect, este aceea că autorul nu a sesizat cu destulă acurateţe reciprocitatea relaţiei Şcoală-Societate românească. A evidenţiat acţiunile de apărare a caracterului confesional şi naţional al şcolii, venite din partea autorităţilor confesionale, dar a subliniat mai puţin strădaniile comunităţilor româneşti pentru susţinerea şcolii, demersurile şi acţiunile cultural-caritabile, puse în slujba acestei instituţii reprezentative în plan naţional. Vasile Popeangă acordă funcţiei naţionale a şcolii o dimensiune culturală, iar de activitatea politică a învăţătorilor români, pusă în serviciul mişcării naţionale, nu se arată preocupat.

Datorită împrejurărilor politice ale perioadei în care au fost scrise, lucrările ştiinţifice ale lui V. Ţîrcovnicu, V. Popeangă şi ale altor cercetători ai istoriei învăţământului din a doua jumătate a secolului al XX-lea, se limitează să amintească existenţa şcolilor greco-catolice, dar fără să intre în detalii legate de organizarea şi funcţionarea lor.

Concluzionând, se poate afirma că istoricii şcolii din a doua jumătate a secolului al XX-lea, au pornit în abordările lor, dinspre Şcoală înspre Societate, înţelegând misiunea şcolii ca fiind mai mult una educativă şi culturală şi mai puţin social-politică. Privind problema îndeosebi din interiorul instituţiei şcolare, ei au subliniat mai puţin contribuţia societăţii româneşti la apărarea şi afirmarea

12

învăţământului naţional. Prin urmare, istoricii de formaţie pedagogică, au încadrat şcoala în contextul economico-social şi politic al epocii, doar din dorinţa de a o delimita, de a-i sublinia specificul şi nu din dorinţa de a o racorda şi integra realităţii istorice.

La sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, cercetarea problematicii şcolare din Banat intră într-o nouă etapă. Istoria şcolii confesionale face tot mai mult, acum, obiectul preocupărilor istoricilor, care structurându-şi lucrările pe o tematică variată, îşi extrag concluziile din cercetarea unor surse documentare originale, în marea lor majoritate provenind din arhivele ecleziastice. În abordările lor referitoare la învăţământ, istoricii contemporani se feresc să privească acest fenomen într-un mod unilateral, ci încearcă să prezinte evoluţia instituţiei şcolare, subliniind interacţiunea ei complexă cu celelalte segmente ale palierului social. Considerând şcoala ca element al sistemului social-politic, autorii recenţi înţeleg faptul că şcoala a fost influenţată de-a lungul istoriei de dinamismul şi transformările acestuia, dar a devenit ea însăşi factor de schimbare şi dinamizare a societăţii.

Un istoric actual al învăţământului bănăţean, este profesorul timişorean Mihai Pârvulescu, ale cărui contribuţii10 la istoriografia învăţământului bănăţean, vizează învăţământul secundar frecventat de români: Şcoala latină din Oraviţa, Liceul Piarist din Timişoara, preparandiile din Arad şi Caransebeş. El pune pentru prima dată în valoare rolul şcolii din Oraviţa şi a Liceului Piarist din Timişoara în formarea intelectualităţii române, pe baza unui material documentar inedit, salvat de la dispariţie şi uitare chiar de autor, valorificat în premieră de istoriografia noastră.

Deşi nu au ca subiect explicit istoria şcolii confesionale româneşti din Banat, majoritatea lucrărilor istorice de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, abordează problematica legată de Şcoală şi Biserică, într-un mod implicit, în contextul mai larg al tematicii de bază. Menţionăm contribuţiile istoriografice ale autorilor, care în

10 M. Pârvulescu, Şcoală şi societate în Banat. Secolul al XIX-lea. Contribuţia şcolii la formarea elitelor româneşti, Editura Brumar, Timişoara, 2000; Idem, Din istoria învăţământului bănăţean. Secolul al XIX-lea, Editura Brumar, 1999.

13

opinia noastră, se constituie în studii valoroase: Nicolae Bocşan11, Costin Feneşan12, Petru Oallde13, Vasile Dudaş14, Valeriu Leu15, Carmen Albert16, Ioan Munteanu17, Radu Păiuşan18, Victor Neumann19, Cornel Petroman20, Vasile M. Zaberca, M. Sârbu21, Stelean Ioan Boia22.

Istoricii actuali reuşesc să completeze lacunele existente în lucrările consacrate istoriei învăţământului bănăţean, mai ales cele referitoare la contribuţia comunităţii în susţinerea materială şi morală a instituţiei şcolare, sau la implicarea şcolii şi a învăţătorilor în mişcarea naţională. De pildă Ioan Munteanu, în lucrarea sa referitoare 11 N. Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timişoara, 1986; Idem, Convergenţe europene. Istorie şi societate în epoca modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.12 C. Feneşan, Administraţie şi fiscalitate în Banatul imperial, 1716-1778, Editura de Vest, Timişoara, 1997.13 P. Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat. Apărarea şi afirmarea limbii române la sfârşitul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timişoara, 1983.14 V. Dudaş, Pavel Rotariu, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2002; Idem, Aurel Cosma (1867-1931), Editura Mirton, Timişoara, 1998. 15 V. Leu, Cartea şi lumea rurală în Banat (1700-1830), Editura Banatica, Reşiţa, 1995; Idem, Banatul între arhaic şi modern. Mentalităţi în veacul luminilor, Editura Muzeul de Istorie al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, 1993; Idem, Modernizare şi imobilism. Sate şi oameni din Banat la începutul veacului XX în documente memorialistice, Editura Banatica, Reşiţa, 1998; Idem, Cartea veche românească din bisericile Eparhiei Caransebeşului, Editura Banatica, Reşiţa, 1996; Idem, Memorie, memorabil, istorie în Banat, Editura Marineasa, Timişoara, 2006.16 Carmen Albert, Cercetarea monografică în Banat (1859-1948), Editura Marineasa, Timişoara, 2002; Idem, Banatul în memorialistica măruntă sau istoria ignorată, 1914-1919, Editura Muzeul de Istorie al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, 1995. 17 I. Munteanu, Sever Bocu, 1874-1951, Editura Mirton, Timişoara, 1999; Idem, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994; Idem, Banatul istoric (1867-1918). Aşezările. Populaţia, volumul I, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2006; Idem, Banatul istoric (1867-1918). Ocupaţii. Economia, volumul II, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007.18 R. Păiuşan, Generalul bănăţean Ştefan Şt. Stoyca, luptător pentru independenţă şi unitate naţională, 1848-1928, Editura Eurostampa, Timişoara, 2002; Idem, Participanţi bănăţeni la lupta pentru independenţă şi unitate naţională, 1830-1918, Editura Eurostampa, Timişoara, 2003; Idem, Bănăţenii în lupta pentru unitate naţională, 1830-1918, Editura Institutul de Studii Socioculturale şi Educaţie Permanentă Timiş, Timişoara, 1983, Idem, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Editura de vest, Timişoara, 1993. 19 V. Neuman, Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului, Editura Hestia, Timişoara, 1997; Idem, Vasile Maniu. Monografie istorică, Editura Facla, Timişoara, 1984; Idem, Convergenţe spirituale, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986; Idem, Istoria evreilor din România. Studii documentare şi teoretice, Editura Amarcord, Timişoara, 1996; Idem, Tentaţia lui Homo Europaneus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est, Editura All, Bucureşti, 1997.20 C. Petroman, Astra în Banat până la Marea Unire, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006.21 I. Munteanu, V. M. Zaberca, M. Sârbu, Banatul şi Marea Unire, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992.22 S. I. Boia, Fundaţia „Emanuil Gozsdu” (1870-1952), Arad, 2006.

14

la mişcarea naţională din Banat23, relevă că instituţia şcolară a fost marcată în perioada dualistă, de confruntarea între politica şovină a autorităţilor maghiare şi opoziţia îndârjită a populaţiei româneşti pentru apărarea dreptului la învăţătură în limba maternă. El a înţeles că şcoala a fost un important factor de polarizare dar şi de politizare a maselor româneşti, impulsionând formele energice de acţiune întru apărarea drepturilor naţionale, pe care din dorinţa de a fi cât mai sugestiv, autorul le şi exemplifică. Ioan Munteanu surprinde rolul învăţătorilor în mişcarea de masă, culturală ca manifestare, dar pregnant politică în conţinut. Transpunând activitatea şcolii şi a învăţătorilor, în mediul social şi naţional viu, cu idealurile, frământările şi întrebările sale, Ioan Munteanu dovedeşte o înţelegere profundă a esenţei social-politice a şcolii româneşti bănăţene din perioada dualistă.

Pentru cunoaşterea unor aspecte speciale, precum: organizarea şcolilor confesionale, autorităţile şcolare confesionale, rolul Bisericii în susţinerea şcolilor, fondurile şi fundaţiile şcolare, un rol important îl au lucrările de istorie bisericească, ale căror autori mai însemnaţi, sunt în opinia noastră: O. Ghibu24, N. Cornean25, G. Cotoşman26, D. Radu27, I. Genţ28, I. D. Suciu29, T. V. Damşa30, P. Bona31, Luminiţa Wallner Bărbulescu32, V. D. Cherciu33, Pavel Vesa34.

Monografiile localităţilor bănăţene sunt de asemenea importante surse istoriografice. Între abordările de natură 23 I. Munteanu, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994.24 O. Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1915. 25 N. Cornean, Monografia Episcopiei Caransebeşului, Caransebeş, 1940.26 G. Cotoşman, Bănăţenii şi Episcopia Timişorii, Caransebeş, 1938.27 D. Radu, Dieceza Lugojului. Şematism istoric, Lugoj, 1903.28 I. Genţ, Administraţia bisericească, Oradea-Mare, 1912.29 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977. 30 T. V. Damşa, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Editura de Vest, Timişoara, 1994.31 P. Bona, Istorie, etnie şi confesiune în Banat, Editura Marineasa, Timişoara, 2004.32 Luminiţa Wallner Bărbulescu, Zorile modernităţii. Episcopia greco-catolică de Lugoj în perioada ierarhului Victor Mihályi de Apşa, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007.33 V. D. Cherciu, Biserica în modernitate. Episcopia ortodoxă de Caransebeş, Editura Marineasa, Timişoara, 2004.34 P. Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi, 1706-1918, Editura presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.

15

demografică, politică, economică, socio-umană, culturală, confesională, care caracterizează conţinutul unei monografii, se numără şi cea referitoare la sistemul educaţional. În anul 1943, prin strădania distinsului cărturar bănăţean Nicolae Ilieşiu35, Timişoara îşi dobândeşte o monografie de concepţie clasică, care oferă o imagine reală şi detaliată asupra evoluţiei generale a societăţii timişorene. Datele despre apariţia şi dezvoltarea şcolii româneşti, ocupă un loc important în prezentarea acestei evoluţii.

După aproape şase decenii de la publicarea ultimei lucrări importante privind Timişoara, Ioan şi Rodica Munteanu36, elaborează o monografie de factură modernă, temeinic fundamentată pe o documentaţie complexă, care îngăduie o analiză în profunzime a fenomenelor şi factorilor determinanţi în dezvoltarea vieţii urbane timişorene. În abordarea problematizată a componentelor definitorii din civilizaţia urbană timişoreană, nu putea să lipsească sistemul educaţional. Evoluţia şcolii româneşti din Timişoara este prezentată în relaţie cu celelalte instituţii şcolare ale urbei, situaţiile statistice prezentate suscitând comparaţii între tipurile de şcoli, numărul de elevi şi de învăţători.

Ioan şi Rodica Munteanu37 au realizat şi cea mai documentată lucrare monografică dedicată Timişului, care reia sursele documentare cunoscute, dar aduce şi dovezi suplimentare, inedite. Ca parte importantă a societăţii, prezentarea sistemului educaţional ocupă un loc important în această monografie. Este înfăţişată evoluţia reţelei şcolare timişene, sursele de susţinere a instituţiilor şcolare, formele de asociere a învăţătorilor, politica şcolară dusă de autorităţi. După parcurgerea situaţiei şcolare din epoca dualistă, autorul concluzionează că în această perioadă, în comitatul Timiş nu a existat nici măcar un gimnaziu sau o şcoală pedagogică cu limba de predare română.

Există şi nenumărate lucrări monografice ale unor localităţi rurale de pe cuprinsul fostului comitat Timiş. Unele dintre acestea sunt scrise de specialişti în istorie, geografie, biologie, de preoţi, 35 N. Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, Timişoara, 1943. 36 I. Munteanu, R. Munteanu, Timişoara. Monografie, Editura Mirton, Timişoara, 2002.37 I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş. Monografie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998.

16

învăţători sau profesori şi sunt bine documentate38. Există însă şi monografii locale, a căror date trebuie privite cu rezervă, autorii neutilizând informaţii susţinute ştiinţific. Fiind lucrări care disecă mai multe aspecte ale unei realităţi teritoriale, monografiile nu pot acorda o pondere supradimensionată problemei învăţământului, în detrimentul altor probleme, dar pot oferi date dacă nu exhaustive, cel puţin inedite, despre învăţământ şi personalităţile implicate în acest domeniu, la nivel local sau zonal.

De o mare importanţă istoriografică pentru cercetarea evoluţiei instituţiei şcolare sunt şi documentele edite, între care menţionăm: colecţia de documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, aparţinând lui I. D. Suciu şi R. Constantinescu39; documentele referitoare la Episcopia Ortodoxă a Aradului, publicate sub îngrijirea lui V. Popeangă40; colecţia de circulare şcolare din secolul al XIX-lea, editată de Nicolae Bocşan şi Valeriu Leu41.

Surselor istoriografice menţionate, li se adaugă un număr mare de studii şi articole apărute în reviste şi diferite cărţi de specialitate. Unele dintre acestea, prin aportul de informaţii şi interpretări inedite, contribuie la dezvoltarea cunoaşterii unor teme importante din istoria învăţământului românesc bănăţean. Contribuţiile originale aparţin următorilor autori: Nicolae Bocşan42, Ioan Munteanu43, Carmen

38 A. Contrea, Belinţul. Cadrul fizic şi etic al unui sat bănăţean, Timişoara, 1939; I. Ilioviciu, Monografia comunei Moşniţa cu cronica parohiei, Moşniţa, 1950; I. D. Suciu, Comuna Alioş din punct de vedere istoric, demografic şi cultural, Editura Societatea de Mâine, Bucureşti, 1940; P. Tomescu–Măţău, G. Fodor, V. Craiu, H. Weissman, M. Tcaciuc, I. Florea, I. Cireşan, Monografia comunei Gătaia şi a satelor aparţinătoare, Timişoara, 1972; O. Gruiţa, G. Peia, Monografia satului Şoşdea, Editura Marineasa, Timişoara, 1999; T. Petcu, Monografia învăţământului din Ciacova, judeţul Timiş, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2003; I. Traia, E. Dongea, Călacea. Contribuţii monografice, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006.39 I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I-II, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980.40 Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură (1784 -1918). Documente referitoare la Episcopia Ortodoxă a Aradului, Arad, 1986. 41 Bocşan, N., Leu, V., Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.42 N. Bocşan, Ideea de naţiune la românii din Austro-Ungaria (1880-1906), în „Banatica”, XIII, nr.2, Reşiţa, 1995; Idem, Separaţia ierarhică a Bisericii ortodoxe române de Biserica ortodoxă sârbă. 1864-1868, în „Revista istorică”, s.n., nr.3-4, Bucureşti, 1996.43 I. Munteanu, Apărarea învăţământului românesc-obiectiv major al mişcării naţionale la începutul veacului al XX-lea, în „Apulum”, XXIII/1986; Idem, Lupta bănăţenilor pentru apărarea învăţământului românesc la sfârşitul veacului al XIX-lea”, în „Apulum”, XIX/1981; Idem, Reţeaua şcolară şi ştiinţa de carte în Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea, în „Studii bănăţene”, Editura Mirton, Timişoara, 2007.

17

Albert44, Ionel Bota45, Gheorghe Şora46, Virgil Grădinaru47, Radu Păiuşan48, Tamara Petrov49, Camil Petrescu50, Angela Rotaru-Dumitrescu51, Florin Zamfir52.44 Carmen Albert, Problema manualelor şcolare în circularele emise de episcopul Ioan Popasu, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008; Idem, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat: un curs de metodică de acum un veac şi jumătate, în „Banatica”, II/1995, nr. 13; Idem, Banatul în memorialistica măruntă (1914-1918), în „Banatica”, II/1995, nr. 13. 45 I. Bota, Biblioteci publice din centrele urbane ale Banatului în perioada 1850-1918, în „Banatica”, XII/1993; Idem, Fonduri, fundaţiuni şi stipendişti din mediul greco-catolic bănăţean. Districtele cărăşene Oraviţa, Vărădia şi Bocşa, în „Banatica”, XIII/1995; Idem, Contribuţia la tipologia bibliotecii din mediul rural al Banatului între 1850-1918. Categorii de biblioteci, în „Banatica”, XIV/1996.46 G. Şora, Unele aspecte privind învăţământul românesc din Banat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Banatica, nr. 6/1998.47 V. Grădinaru, Învăţământul românesc din Banat în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea, în SIB, XIV/1988.48 R. Păiuşan, Personalităţi bănăţene în lupta pentru unitate naţională, în SIB, nr. 6-7, Timişoara, 1981; Idem, Aspecte ale presei româneşti din nord-estul Banatului în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în „Actele Simpozionului Banatul-trecut istoric şi cultural”, Ed. Marineasa, Timişoara-Novi-Sad-Reşiţa, 2005.49 Tamara Petrov, Consideraţii generale asupra inventarului cărţilor bibliotecii Reuniunii învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului, în „Actele Simpozionului Banatul-trecut istoric şi cultural”, Ed. Marineasa, Timişoara-Novi-Sad-Reşiţa, 2005.50 C. Petrescu, Condiţia învăţătorului din şcoala poporală bănăţeană la sfârşitul secolului al XIX-lea-începutul secolului XX, în SIB, Timişoara, vol. XXI-XXII/2000; Idem, Presa bănăţeană şi problemele şcolii româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în SIB, XXIII-XXIV-XXV, Timişoara, 1999-2000; Idem, Învăţământul bănăţean în procesul dezvoltării comunităţilor locale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Biserică şi societate în Banat”, Editura Învierea, Timişoara, 2005.51 Angela Rotaru, Structura instituţiei şcolare din comitatul Caraş-Severin la începutul secolului XX, în „Societate şi civilizaţie în Banatul istoric”, Ed. Mirton, Timişoara, 2003; Idem, Legislaţia privind salarizarea învăţătorilor confesionali şi implicaţiile ei asupra evoluţiei şcolii confesionale româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în „Biserică şi societate în Banat”, Ed. Învierea, Timişoara, 2005.52 F. Zamfir, Activitatea învăţătorilor români din comitatul Timiş în cadrul Reuniunii învăţătoreşti din Dieceza Caransebeşului (1869-1900), în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008; Idem, Apărarea caracterului confesional al şcolii româneşti din comitatul Timiş, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în „Anuarul Asociaţiei Culturale Concordia Cenad”, Editura Marineasa, Timişoara, 2005; Idem, Caracterul confesional al instituţiei şcolare româneşti din comitatul Timiş, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Anuarul Asociaţiei Culturale Concordia Cenad”, Editura Marineasa, Timişoara, 2006; Idem, Corurile ţărăneşti din comitatul Timiş, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, vol I, Editura Brumar, Timişoara, 2007; Idem, Inspecţia şcolilor româneşti din comitatul Timiş, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Şcoală şi societate în Banat”, III, Timişoara, 2006; Idem, Rolul dascălului în viaţa comunităţii româneşti timişene, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, în „Timisiensis”, XIII, nr.1-2, Timişoara, 2006; Idem, Rolul şcolii în afirmarea culturală a comunităţii româneşti din comitatul Timiş, 1867-1900, în „Şcoală şi societate în Banat”, V, Timişoara, 2008; Idem, Şcoala din Variaş în curgerea timpului, în „Comuna Variaş, spaţiu de convieţuire interetnică şi interculturală”, Editura Brumar, Timişoara, 2006; Idem, Şcoala românească din comitatul Timiş în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Frecvenţa şcolară, în „Învăţătorul”, X, nr.29, Timişoara, 2006; Idem, Şcoala românească din comitatul Timiş în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Examenele şcolare, în „Şcoală şi societate în Banat”, IV, Timişoara, 2007; Idem, Variaşul în contextul evenimentelor revoluţionare din 1848-1849, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, vol. I, Editura Brumar, Timişoara, 2007; Idem, Vechimea elementului românesc în spaţiul varieşean, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, vol. II, Editura Brumar, Timişoara, 2008.

18

Din parcurgerea istoriografiei care are ca obiect principal istoria şcolii sau care include problematica şcolară într-o tematică mai largă, se poate cu uşurinţă sesiza că nu există încă o lucrare monografică dedicată istoriei învăţământului din Banat. Se pare însă că acest deziderat va primi în curând concretitudine, prin strădania profesorului universitar doctor Ioan Munteanu, care pregăteşte o astfel de lucrare, bine documentată şi cu informaţii inedite, aflată încă în stadiu de manuscris53.

Înţelegând învăţământul ca pe un fenomen viu, aflat într-o continuă mişcare şi relaţionare cu mediul economico-social şi politic, lucrarea „Şcoala şi societatea românească din comitatul Timiş, între anii 1867-1900”, prezintă evoluţia instituţiei şcolare în strânsă relaţie cu evoluţia Societăţii româneşti, a cărei componentă organică era. Devenirea Şcolii şi a Societăţii româneşti, nu este înţeleasă şi tratată izolat de contextul în care s-a produs, ci e integrată în procesul evolutiv-istoric al comitatului Timiş şi al statului ungar, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În elaborarea lucrării, au fost utilizate sursele bibliografice şi documentele edite existente, care au fost completate cu documente inedite, provenite din arhive, statistici şi informaţii din periodice. Fondurile documentare care au fost cercetate, provin din următoarele arhive: Arhiva Mitropoliei Ortodoxe Române a Banatului, Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeşului, Arhiva Episcopiei Române Unite Lugoj, Arhiva Muzeului Banatului, Direcţia Judeţeană Arad şi Direcţia Judeţeană Timiş, a Arhivelor Naţionale.

Iniţierea demersului ştiinţific, a avut ca premisă importantă respectarea cerinţei temei de cercetare, care impunea studierea problematicii şcolare în spaţiul administrativ al comitatului Timiş, diferit ca organizare şi arondare teritorială de spaţiul administrativ bisericesc. De aceea, obiectul capitolului al II-lea al lucrării l-a constituit „Structura administrativ-teritorială şi demografică a comitatului Timiş, 1867-1900”. În prima parte a acestui capitol, s-a analizat organizarea administrativ-teritorială a comitatului Timiş, prezentându-se 53 La data apariţiei actualei lucrări, Ioan Munteanu a publicat deja Banatul istoric, 1867-1918. Vol. III. Şcoala. Educaţia, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2008.

19

principalele instituţii de conducere ale comitatului, de la nivel central şi local, precum şi atribuţiile acestora. De asemenea, a fost studiată subdivizarea administrativ-teritorială a comitatului, în cercuri administrative, urmărindu-se evoluţia spaţială şi organizatorică a acestora în perioada 1867-1900. Demersurile de cercetare din prima parte a capitolului al II-lea, au fost necesare şi utile în înţelegerea mai profundă a fenomenului şcolar românesc şi a relaţiilor sale cu factorii puterii politice, deoarece aflându-se sub controlul suprem al statului, instituţia confesională de învăţământ a intrat în relaţii directe sau indirecte cu instituţii şi funcţionari comitatenşi, atât de la nivel central, cât şi local.

În partea doua a capitolului, s-a analizat structura naţională şi confesională a populaţiei comitatului Timiş, precum şi evoluţia acesteia în perioada care face obiectul cercetării. Statisticile maghiare, care au permis această analiză, au un anumit grad de relativitate, deoarece au fixat ca indicator de recenzare limba maternă, reuşind în acest fel să suplimenteze numărul etnicilor maghiari, prin consemnarea ca persoane de limbă maternă maghiară şi a acelora care nu cunoşteau decât un număr limitat de cuvinte în această limbă.

Cunoaşterea numărului populaţiei româneşti, ortodoxe şi greco-catolice şi a distribuţiei ei teritoriale în cadrul comitatului Timiş, a avut o deosebită importanţă pentru studierea reţelei şcolare şi a tipologiei instituţiilor de învăţământ. Zonele cu densitate a populaţiei româneşti (cercurile Buziaş, Ciacova, Lipova, Recaş, Vârşeţ) au fost totodată şi zone de concentrare a şcolilor confesionale, înfiinţate şi susţinute de această populaţie.

Capitolul al III-lea are ca temă, „Instituţia şcolară românească din comitatul Timiş, 1867-1900”. În debutul lui sunt analizate condiţiile istorice care au determinat confesionalizarea şcolilor, după care, prin prezentarea modului de arondare a şcolilor româneşti din comitatul Timiş, pe dieceze şi protopopiate, se face o delimitare teritorială a problemei şcolare şi în acelaşi timp o pliere a structurilor administrative confesionale, pe cadrul teritorial comitatens. În desfăşurarea logică a acestui capitol, urmează expunerea evoluţiei legislaţiei şcolare şi a efectelor ei asupra organizării şi funcţionării învăţământului

20

românesc timişean. În paralel cu legislaţia şcolară maghiară sunt redate şi analizate, întocmirile legale elaborate de autorităţile şcolare confesionale, care respectau politica şcolară oficială, dar în acelaşi timp erau menite să apere caracterul confesional şi naţional al şcolilor româneşti.

Un segment important al acestui capitol, îl reprezintă analiza reţelei şcolare, care e realizată atât pe orizontală, prin prezentarea tipologiei şcolilor existente în comitatul Timiş, cât şi pe verticală, prin surprinderea evoluţiei în timp a acestor instituţii.

Analiza pe orizontală, a identificat trei tipuri de şcoli elementare în spaţiul comitatului Timiş: confesionale, comunale şi de stat. Analiza pe verticală a şcolilor confesionale româneşti, s-a făcut atât prin comparaţie cu celelalte tipuri de şcoli din comitat, cât şi cu ele însele, prin urmărirea direcţiei lor de evoluţie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, analizându-se totodată cauzele economico-sociale şi politice, care au influenţat devenirea instituţiilor de învăţământ.

Evoluţia şcolilor elementare după limba de predare, este cu totul diferită, potrivit statisticilor maghiare, de cea care avea în vedere tipologia şcolilor. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, şcolile cu limbile de predare maghiară şi maghiaro-română au dobândit o majoritate faţă de şcolile cu predare în limba română, deşi în aceeaşi perioadă, şcolile confesionale ortodoxe (majoritatea româneşti şi prin lege, trebuind să aibă o singură limbă de predare, limba română) dominau numeric peisajul şcolar comitatens. Studiul documentelor din arhivele episcopiilor a lămurit această anomalie statistică. Faptul se explică prin aceea că mulţi învăţători români, pentru a evita admonestările inspectorilor şcolari ai statului, legate de insuficienta însuşire a limbii maghiare de către elevi, au preferat să predea o serie de obiecte de învăţământ în limbile română şi maghiară (e posibil ca acest lucru să se fi întâmplat doar cu ocazia vizitării şcolilor de către inspectorii statului), statisticile consemnând şcolile respective ca bilingve.

În peisajul şcolar confesional timişean, nu a fost eludată existenţa şcolilor mixte româno-sârbe, care prin finalizarea proceselor de despărţire a bisericilor, au cunoscut şi ele fenomenul separării.

21

Au fost de asemenea remarcate, eforturile comune ale românilor ortodocşi şi greco-catolici, de a susţine împreună instituţii şcolare.

O pondere însemnată în acest capitol, o are prezentarea autorităţilor şcolare confesionale şi a atribuţiilor acestora, însoţită de numeroase exemplificări realizate pe baza unor documente inedite, provenite din arhivele episcopiilor. S-au avut în vedere atât autorităţile ortodoxe, cât şi cele greco-catolice, de la nivelul superior, diecezan şi până la cel local, parohial.

La sfârşitul capitolului al III-lea, este abordată problema mijloacelor materiale şi financiare ale instituţiei şcolare, a căror analiză a fost esenţială pentru a înţelege mecanismul care a asigurat dăinuirea în timp a şcolilor confesionale, în ciuda prevederilor legislative care au devenit din ce în ce mai restrictive, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Conţinutul tematic al capitolului al IV-lea, intitulat „Componente ale activităţii şcolare”, se referă la elemente care sunt în relaţie mai strânsă cu procesul didactic: structura anului şcolar, planurile de învăţământ, manualele şcolare, examenele şcolare, pregătirea şi perfecţionarea profesională a corpului didactic confesional. Prezentarea acestor aspecte s-a făcut dintr-o perspectivă evolutiv-istorică şi nu pedagogico-metodică.

Capitolul debutează cu expunerea structurii anului şcolar şi a modului cum a evoluat ea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar apoi sunt analizate planurile de învăţământ elaborate de Consistoriile ortodoxe de la Arad şi Caransebeş şi de Consistoriul greco-catolic din Lugoj.

Conţinuturile care trebuiau asimilate, erau cuprinse în manualele şcolare, între autorii cărora se numărau într-o proporţie deloc neglijabilă, învăţătorii. S-a realizat o analiză evolutivă a manualelor şcolare româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, remarcându-se contribuţia care şi-au adus-o autorii de manuale din comitatul Timiş, la crearea literaturii didactice bănăţene. Învăţătorii Ioan Tuducescu din Lipova şi Emeric Andreescu din Beregsău, au fost autori prolifici de manuale şcolare. Referitor la acelaşi subiect, s-a evidenţiat implicarea autorităţilor confesionale de la nivel diecezan,

22

în elaborarea de manuale şcolare şi în monitorizarea cărţilor utilizate în şcoli, mai ales după anul 1875, când oficialităţile maghiare au început să interzică manualele considerate „necorespunzătoare”.

Abordând problema frecvenţei şcolare, s-a subliniat însemnătatea naţională a acesteia, deoarece creşterea numărului elevilor care frecventau şcoala, reprezenta un aport cantitativ dar şi calitativ, la pregătirea conştiinţelor pentru mişcarea naţională. Situaţiile statistice prezentate, au urmărit evoluţia frecvenţei elevilor pe cercuri şcolare, pe tipuri de şcoli, precum şi pe sexe. A fost de asemenea monitorizat numărul elevilor români care urmau alte şcoli elementare, decât cele confesionale. Frecvenţa şcolară a suscitat comparaţii legate de acest aspect, între cercurile şcolare timişene, între frecvenţa elevilor acestora şi media frecvenţei şcolare pe dieceze sau chiar pe întreaga Ungarie. Au fost identificate şi analizate cauzele pentru care frecvenţa şcolară era mai scăzută în deceniile şapte şi opt ale secolului al XIX-lea, dar şi factorii care au influenţat creşterea acesteia în ultimul deceniu al aceluiaşi secol.

În tratarea subiectului referitor la examenele şcolare, s-a insistat pe aspectele formale, reliefându-se caracterul de eveniment al acestora, în viaţa comunităţilor româneşti. Modul de organizare şi desfăşurare a examenelor şcolare a fost ilustrat cu exemple. Fără să se facă referire într-un mod explicit la conţinutul evaluărilor, accentul s-a pus pe rezultatele şcolare şi pe evoluţia lor în timp, pentru a surprinde notele de continuitate sau discontinuitate, legate de acest aspect, care în ultimă instanţă dau eficienţa actului educativ. Situaţiile statistice prezentate, au permis urmărirea evoluţiei rezultatelor la examene în perioada 1867-1900 şi totodată au făcut posibile comparaţii între procentele frecvenţei elevilor în timpul anului şcolar şi cele ale prezenţei lor la examene.

Studiindu-se pregătirea profesională a corpului didactic, s-a urmărit evoluţia instituţională a Preparandiilor de la Arad şi Caransebeş, principalele centre pedagogice în care s-au format învăţătorii români confesionali de pe cuprinsul comitatului Timiş. A fost analizată apoi, activitatea de perfecţionare a personalului didactic, prin intermediul conferinţelor învăţătoreşti, urmărindu-se într-un mod evolutiv aspecte

23

precum: obiectivele, organizarea, tipurile de activităţi desfăşurate, eficienţa conferinţelor.

În prezentarea activităţii reuniunilor învăţătoreşti, s-a evidenţiat contribuţia acestora la creşterea coeziunii şi conştiinţei profesionale a cadrelor didactice. Un fapt pe care teza de doctorat îl semnalează în acest capitol, sunt fricţiunile apărute între învăţători şi preoţi în cadrul reuniunilor învăţătoreşti, izvorâte dintr-o tendinţă firească de emancipare a corpului didactic, mai ales în problemele profesionale. În abordarea problemei asociaţiilor învăţătoreşti, s-au identificat de asemenea, funcţiile multiple pe care le-au îndeplinit adunările generale ale reuniunilor: de perfecţionare profesională, de apărare şi promovare a intereselor corpului învăţătoresc şi nu în ultimă instanţă, de afirmare a intereselor culturale şi naţionale, ale comunităţilor româneşti.

Deoarece activitatea învăţătorilor din protopopiatele bănăţene ale Diecezei Aradului, în cadrul reuniunilor învăţătoreşti, nu a fost prezentată cu claritate în istoriografia de până acum, s-a încercat, prin intermediul informaţiilor provenite din periodicele româneşti ale timpului,54 să se aducă lumină în această problemă.

Capitolul al V-lea, intitulat „Şcoala şi societatea românească din comitatul Timiş”, are o însemnătate deosebită nu atât din punct de vedere cantitativ, al spaţiului care îi este atribuit în întinderea lucrării, ci mai mult din punctul de vedere al calităţii materialului informativ pe care îl conţine, menit să reliefeze multiplele interferenţe dintre Şcoală şi Societate. Dacă în capitolele de până acum, relaţiile de interdependenţă dintre Şcoală şi Societate s-au manifestat într-un mod implicit, în capitolul de faţă ele primesc transparenţă şi o concretitudine rezultată tocmai din modul cum capitolul a fost structurat tematic.

Condiţia materială a învăţătorilor este o importantă zonă de intersecţie a şcolii cu comunitatea. Utilizându-se surse documentare inedite, s-a urmărit evoluţia în spaţiu şi timp, a salariilor învăţătoreşti din comitatul Timiş, s-au făcut comparaţii, pe orizontală, între veniturile medii înregistrate în diferite protopopiate, şi pe verticală, între veniturile realizate în perioade temporale diferite. S-a căutat, 54 Informaţiile au parvenit din gazetele timişorene: Luminătoriul şi Dreptatea.

24

apoi, identificarea cauzelor care au determinat evoluţia sensibil ascendentă a salariilor învăţătoreşti, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. S-au înfăţişat de asemenea, ocupaţiile complementare, prin intermediul cărora învăţătorii îşi suplimentau veniturile şi nu în ultimă instanţă, s-au prezentat date despre pensionarea personalului didactic şi veniturile obţinute în această calitate.

Învăţătorii români din comitatul Timiş şi-au depăşit condiţia modestă material, printr-o deplină afirmare în Societate. Statutul învăţătorului în cadrul comunităţii era determinat tocmai de acele calităţi şi acţiuni care îl remarcau şi îi ofereau notorietate socială. În acest sens, s-a reuşit identificarea şi gruparea, principalele atribute care i-au conferit învăţătorului o imagine socială pozitivă şi conformă cu aşteptările Societăţii româneşti. Implicarea învăţătorilor timişeni în viaţa economico-socială şi culturală a comunităţii, a fost ilustrată cu multiple exemple, aducându-se în atenţia prezentului o serie de figuri emblematice ale acestei categorii profesionale: Traian Lungu, Damaschin Cosma, Emeric Andreescu, Ioan Tuducescu, Iuliu Vuia, Emilia Lungu-Puhallo. Aceasta din urmă, promotoare a unor idealuri feministe, şi-a câştigat notorietatea şi întâietatea pe mai multe planuri: a iniţiat prima şcoală românească de fete din Banat; a fost prima învăţătoare de naţionalitate română din Banat, prima româncă autoare a unui roman, prima gazetară bănăţeană. În urma cercetării fondurilor arhivistice, s-au constatat neconcordanţe între informaţiile documentare şi cele existente în sursele bibliografice, în ce priveşte data la care s-a deschis Şcoala de fete din Izvin şi anii între care Emilia Lungu a funcţionat ca învăţătoare la această şcoală. În temeiul unor documente certe55, au trebuit modificate aceste date, anul deschiderii şcolii de fete nefiind 1874, ci 1876, iar perioada petrecută de Emilia Lungu la Izvin nefiind între anii 1874-1876, ci între 1876-1878.

Fiind o persoană importantă în societate, învăţătorul era capabil să adune oamenii în jurul unui ideal, sau din contră, putea să creeze tensiune şi dezbinare. Au existat şi situaţii conflictuale în care au fost angrenaţi reprezentanţi ai corpului didactic: conflicte între învăţători şi comunitate, între învăţători şi preoţi sau între învăţători şi primari. Au fost exemplificate astfel de momente, în care învăţătorii s-au

55 D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, acte: 38/1875; 39/1876; 46/1878.

25

remarcat ca sursă de dizarmonie şi conflict, dar s-a subliniat totodată că ele nu au dat nota caracteristică a acestei categorii profesionale.

Şcolile poporale aveau un caracter deschis, întreţinând puternice legături cu comunităţile săteşti. Ele îşi îndeplineau funcţia culturală nu numai în actul formării tinerilor şcolari, ci şi în educaţia adulţilor, adică a acelor indivizi care depăşiseră vârsta de 15 ani. Această importantă misiune a şcolii este încă unul dintre subiectele tratate în acest capitol. S-a considerat demnă de semnalat această activitate a şcolii, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deoarece ea a avut ca efect sporirea numărului ştiutorilor de carte români de pe teritoriul comitatului Timiş, un fapt benefic în plan naţional.

Ca o contrapondere a generalizării pasivismului politic, începând cu anul 1887, activismul cultural a dat prilej de manifestare a învăţătorilor timişeni ca promotori culturali. A fost înfăţişată activitatea desfăşurată de aceştia în societăţile de lectură şi corurile ţărăneşti, care n-au îndeplinit doar un rol muzical, ci şi unul mai larg, educativ. Un spaţiu mai amplu a fost acordat prezentării activităţii corului din Chizătău, care a creat un adevărat fenomen cultural de masă în comitatul Timiş şi în întreg Banatul. S-a dezvăluit un fenomen inedit, dar pilduitor pentru succesul mişcării culturale timişene: instruirea multor învăţători în arta dirijatului, de către dirijori-ţărani din Chizătău.

Abordând problema susţinerii materiale a şcolilor, s-au subliniat eforturile comunităţii de a identifica surse alternative de finanţare a învăţământului românesc, deoarece darea cultuală se dovedea de cele mai multe ori insuficientă pentru a acoperi nevoile acestei instituţii. Prin organizarea de baluri, concerte corale, serbări, colecte publice, comunitatea contribuia la sporirea veniturilor şcolilor, la construcţia unor noi localuri şcolare sau la ajutorarea elevilor lipsiţi de resurse materiale. Au fost ilustrate, de asemenea, spiritul de mobilizare, de abnegaţie şi sacrificiu de care au dat dovadă comunităţile româneşti timişene, atunci când trebuiau să ridice noi localuri şcolare, pentru a nu periclita caracterul confesional al învăţământului. În sprijinul eforturilor colective de susţinere a învăţământului românesc timişean, au venit şi instituţiile cu scop filantropic, cultural sau economic,

26

precum „Alumneul” din Timişoara, institutele de credit, reuniunile de femei, despărţămintele „Astrei” de pe teritoriul comitatului Timiş, care au valorificat şi potenţat spiritul comunitar deja existent. Au fost analizate principalele acţiuni şi iniţiative ale acestor instituţii, în beneficiul şcolilor şi al învăţătorilor.

Fundaţiile şcolare aveau menirea de a acorda burse sau ajutoare elevilor şi studenţilor români lipsiţi de mijloace materiale, de a contribui la întregirea salariului învăţătoresc, de a sprijini construirea unor şcoli, dotarea lor cu materialul didactic necesar etc. Au fost identificate principalele fundaţii de care au beneficiat elevii şi studenţii români din comitatul Timiş, atât ortodoxe, cât şi greco-catolice. S-a încercat apoi, ierarhizarea acestora, în funcţie de mărimea fondului de care dispuneau şi a stipendiilor pe care le ofereau, prezentându-se date atât despre „Fundaţia Gojdu”, care funcţiona la nivelul Mitropoliei, sau despre fundaţiile care funcţionau la nivelul episcopiilor: ortodoxe şi greco-catolice, cât şi despre fundaţii locale, precum cele înfiinţate în localităţile: Timişoara, Lipova, Ghilad, Vinga.

Capitolul al VI-lea, ultimul al lucrării, intitulat „Şcoala şi mişcarea naţională din comitatul Timiş”, are ca esenţă analiza mijloacelor şi modalităţilor prin care instituţia de învăţământ a reuşit să-şi conserve funcţia naţională, în pofida politicii de asimilare prin şcoală, promovată de guvernele maghiare.

Aplicarea politicii şcolare de către autorităţile locale, realizată cu complicitatea instituţiilor centrale, a depăşit de multe ori în duritate, chiar intenţiile cuprinse în paragrafele legale. De aceea, la începutul capitolului al VI-lea, s-au înfăţişat, uzându-se de numeroase exemplificări, acţiunile restrictive şi opresive, pe care o serie de instituţii administrative de pe teritoriul comitatului Timiş, le-au exercitat asupra şcolilor confesionale, a învăţătorilor, a conferinţelor şi reuniunilor învăţătoreşti.

Împotriva politicii şcolare a statului maghiar, a reacţionat societatea românească în ansamblul ei: autorităţile bisericeşti, intelectualitatea românească, presa naţională, instituţiile culturale şi politice româneşti. Analizei acestei reacţii i-a fost alocat segmentul următor al acestui capitol. A fost surprinsă reacţia societăţii atât

27

împotriva adoptării proiectelor de lege care periclitau caracterul confesional şi naţional al şcolii, cât şi împotriva modului defectuos şi tendenţios în care erau aplicate prevederile normative în vigoare. Au fost de asemenea subliniate şi analizate, principalele măsuri şi mijloace de contracarare a politicii şcolare a statului maghiar, care s-au constituit în adevărate strategii de apărare a şcolii confesionale româneşti.

Având în vedere relaţia intrinsecă între instituţia de învăţământ şi naţiunea pe care o servea, un loc important în economia acestui capitol, a fost acordat rolului şcolii în educaţia naţională a elevilor. După o scurtă delimitare a sferei conceptului de educaţie naţională, elaborat de oameni de cultură bănăţeni şi ardeleni, s-a urmărit modul cum acesta s-a concretizat în activitatea preparandiilor, a şcolilor primare confesionale, a conferinţelor şi reuniunilor învăţătoreşti.

Analiza perioadei în care Biserica ortodoxă din Banat a fost sub conducerea ierarhilor sârbi, ne-a îngăduit să scoatem în evidenţă atât efectele pozitive cât şi negative, pentru români, ale acestei subordonări. Deşi separarea ierarhică a românilor de sârbi a fost decretată la sfârşitul anului 1864, totuşi, înfăptuirea ei practică s-a întins pe o perioadă mai îndelungată de timp. Un rol important în acest proces, care a fost subliniat şi ilustrat cu exemple, l-au avut şi învăţătorii. În legătură cu acest subiect, a fost dezvăluit, pe baza documentelor de arhivă56, un moment important din viaţa şi activitatea învăţătorului Emeric Andreescu, pe care istoriografia de până acum nu l-a menţionat. În primii ani ai carierei sale învăţătoreşti, ilustrul dascăl a activat în localitatea Chesinţ, unde şi-a adus o contribuţie importantă la eliminarea limbii slavone şi la introducerea limbii române şi a alfabetului latin în Şcoala şi Biserica din localitate.

Finalul ultimului capitol, a fost alocat implicării corpului didactic în susţinerea şi afirmarea mişcării naţionale, care a îmbrăcat două forme principale: culturală şi politică. Pentru că activitatea culturală a învăţătorilor, pusă în slujba mişcării naţionale, a fost înfăţişată mai detaliat în capitolul anterior, s-a accentuat descrierea activităţii politice a învăţătorilor din perioada activistă, desfăşurată în calitate de membri sau simpatizanţi ai Partidului Naţional Român. Pentru

56 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chesinţ, nepag.

28

acţiunile puse în slujba mişcării naţionale, învăţătorii au avut de suferit şicane, restricţii şi presiuni din partea autorităţilor. Situaţiile de acest gen, petrecute pe teritoriul comitatului Timiş, au fost exemplificate. A fost evidenţiată de asemenea, acţiunea solidară a preoţilor şi învăţătorilor în mişcarea naţională, dar au fost remarcate şi tendinţele de emancipare a învăţătorilor faţă de preoţi, catalogate de presa naţională şi autorităţile bisericeşti, drept manifestări socialiste. Nu au fost eludate nici schimburile culturale şi de idei cu România, care au consolidat activitatea corpului didactic timişean, pe tărâmul mişcării naţionale româneşti.

Aflându-se sub tutela Bisericii dar în serviciul Naţiunii, şcoala confesională românească din comitatul Timiş, a fost în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, deopotrivă obiect şi subiect al majorităţii iniţiativelor şi acţiunilor economico-sociale, culturale şi politice, desfăşurate în cadrul societăţii româneşti. În pofida tendinţei de laicizare a vieţii sociale, manifestată în Europa anilor de sfârşit de secol XIX, învăţătorii confesionali au rămas în marea lor majoritate devotaţi Comunităţii şi Bisericii, înţelegând că în acele condiţii istorice, învăţământul naţional nu poate subzista, decât sub scut confesional.

În final, doresc să aduc alese mulţumiri domnului profesor universitar Ioan Munteanu, de la Universitatea de Vest din Timişoara, pentru îndrumarea exigentă şi competentă a acestei lucrări. Aduc, de asemenea, sincere mulţumiri, domnilor profesori universitari Nicolae Bocşan şi Rudolf Gräf, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, pentru observaţiile încărcate de probitate şi rigoare ştiinţifică, care au contribuit la conturarea formei finale a acestei lucrări.

29

Capitolul IISTRUCTURA ADMINISTRATIV-

TERITORIALĂ ŞI DEMOGRAFICĂ A COMITATULUI TIMIŞ,

1867-1900

II. A. Organizarea administrativ-teritorială a comitatului Timiş

Instaurarea dualismului austro-ungar a avut un efect paradoxal: mica nobilime maghiară a obţinut victoria politică, dar în acelaşi timp ruina economică. Abolirea robotei, în 1848, a provocat declinul nobililor de mică anvergură. Domeniile lor au trecut în posesia magnaţilor, care câştigaseră de pe urma abolirii robotei şi care, având la dispoziţie tehnologia capitalismului, erau pregătiţi să facă faţă concurenţei pe plan mondial. Peste o sută de mii de proprietari de pământ au dispărut între 1867 şi sfârşitul secolului. Mica nobilime, despărţită de pământ, a fost salvată de la dispariţie de noul caracter al statului maghiar. Înainte de 1848, aparatul de stat consta din cancelarul maghiar de la Viena şi încă vreo câţiva funcţionari din locotenenţa de la Budapesta, care îi copiau documentele şi le transmiteau mai departe celor şaizeci şi trei de provincii, ale căror organe independente erau administrate de nobilii deţinători de pământ. Statul la care a renunţat în 1867 Francisc Iosif era o vastă organizaţie birocratică, bazată pe modelul austriac, cu o reţea de căi ferate de stat, servicii poştale de stat, servicii sanitare şi de învăţământ de stat. Acest stat le-a oferit acum slujbe nobililor scăpătaţi. Faptul că provinciile îşi recăpătaseră autonomia nu avea o importanţă prea mare. Unica lor funcţie independentă era aceea de a evalua şi colecta impozitele pe pământ. Micul nobil tipic al începutului de secol al XIX-lea era de fapt un fermier needucat, dar până la sfârşitul aceluiaşi

30

secol acesta devine funcţionar, având în posesie cel mult casa care aparţinuse familiei, dar fără domenii. Astfel mica nobilime, care în mod tradiţional se opusese statului centralizat, se identifica acum cu el, iar până la începutul secolului al XX-lea, aparatul birocratic oferea locuri de muncă pentru un sfert de milion de maghiari.

Mica nobilime avea o experienţă administrativă limitată, acumulată în provincii, dar ce o califica pentru această activitate era naţionalismul ei1. Beneficiind de astfel de slujbaşi, devotaţi statului, după 1867 autorităţile centrale maghiare vor manifesta un interes real pentru adoptarea de acte legislative menite să aşeze organizarea administrativă pe baze moderne şi care, să asigure realizarea obiectivelor preconizate de statul ungar2. Deşi preocuparea de modernizare este evidentă, legislaţia adoptată în acest domeniu nu este lipsită de pronunţate nuanţe politice. S-a urmărit, în primul rând modificarea limitelor diferitelor comitate, cu scopul de a asigura din punct de vedere electoral, o majoritate pentru naţionalitatea maghiară şi de a diviza, pe cât posibil, masa alegătorilor români3. Prin modul de distribuire a localităţilor în unităţile şi subunităţile administrativ-teritoriale, s-a asigurat prezenţa populaţiei declarată de limbă maternă maghiară, în fiecare comitat şi plasă. Nu poate fi omis faptul că, prin aplicarea legislaţiei respective în teritoriile încorporate, administraţia a devenit un important instrument al politicii de maghiarizare şi de promovare a intereselor de dominaţie politică a guvernanţilor din statul maghiar.

Cu toate aceste limite, generate de obiectivele politice urmărite, legislaţia privitoare la organizarea administrativ-teritorială a avut şi o serie de consecinţe pozitive: a ţinut seama de noile realităţi survenite prin desfiinţarea iobăgiei şi aplicarea Patentelor imperiale din 1853-1854; a creat facilităţi pentru impulsionarea progresului economic; a îngăduit cristalizarea unei categorii sociale moderne, formată din angajaţii aparatului funcţionăresc, extinsă la toate 1 A. J. P. Taylor, Monarhia habsburgică, 1809-1918. O istorie a Imperiului austriac şi a Austro-Ungariei, Editura ALLFA, Bucureşti, 2000, p. 159-160.2 I. Munteanu, Banatul istoric, 1867-1918, vol I., Aşezările. Populaţia, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2006, p. 46. 3 Ion Enescu, Iuliu Enescu, Banatul, Crişana şi Maramureşul din punct de vedere agricol, cultural şi economic, Editura Librăriei Socec & Co. Societate anonimă, Bucureşti, 1920, p. 117.

31

nivelele administraţiei şi pe această cale, a stimulat interesul pentru pregătirea şcolară4.

Subordonarea Banatului Timişan, organizării administrative şi legislaţiei maghiare, s-a realizat în urma Rezoluţiei imperiale din 27 decembrie 1860, care a decis încorporarea acestui teritoriu, aflat până atunci sub administraţie civilă, la Ungaria. Începând cu anul 1861, Cancelaria Regatului Ungar a preluat efectiv administrarea Banatului Timişan. Teritoriul lui a fost împărţit în trei comitate: Caraş, Timiş şi Torontal. În acelaşi an, au fost numiţi şi conducătorii acestora. Primul comite al Timişului a fost Damaschin Janos5.

Cu o suprafaţă de 6.743,3 kilometri pătraţi, comitatul Timiş, avea cea mai mică întindere între comitatele bănăţene. Comitatul Caraş-Severin avea o suprafaţă de 9.629,1 kilometri pătraţi, urmat de comitatul Torontal, cu 8.927,8 de kilometri pătraţi6.

De la nord la sud, comitatul Timiş avea graniţe naturale, întinzându-se de la Mureş, în nord şi până la Dunăre, în sud. De la est la vest, extremităţile cele mai îndepărtate ale Timişului erau localităţile Belinţ, în est şi Beregsău, în vest. Pe măsura înaintării spre centrul şi sudul comitatului, acesta se îngusta, ajungând să aibă ca limite, de la est la vest, localităţi foarte apropiate, ca de pildă: Moraviţa, în est şi Deta, în vest7.

Forma de relief predominantă în comitatul Timiş, a fost câmpia, la care s-au adăugat într-o pondere spaţială mai redusă, în nord-est Dealurile Lipovei şi în sud-est Munţii Banatului. În extremitatea sudică a comitatului se aflau dunele de nisip de la Deliblata. Principalele râuri care străbăteau unitatea administrativ-teritorială erau: Dunărea, Mureşul, Timişul, Bega, Bârzava. În localităţile Lipova şi Buziaş se aflau ape minerale. Din această scurtă descriere geografică, se poate concluziona că teritoriul comitatului Timiş era o zonă propice pentru locuire, având un pământ roditor, foarte bun pentru culturile cerealiere, dar şi pentru cultivarea pomilor fructiferi, a viţei de vie sau pentru păstorit. Având în vedere caracteristicile solului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ocupaţiile principale ale locuitorilor comitatului Timiş erau legate de agricultură şi creşterea animalelor8. 4 I. Munteanu, op.cit., p. 47. 5 Ibidem, p. 61.6 Ibidem, p. 67.7 Temes Varmegye Terkepe, Apud S. Borovszky, „Temes Varmegye”, Budapesta, f.a., Anexe.8 G. Pal, Magyarorszag Kezi Atlasza. Temes varmegye, Budapesta, f.a., p. 16.

32

La baza organizării administrativ-teritoriale a comitatului Timiş a stat Legea XLII, adoptată în anul 1870 şi cunoscută şi sub denumirea de Legea municipalităţii. Ea definea şi stabilea în detaliu, structurile teritoriale şi administrative, competenţele organismelor de conducere şi administrare locale. Ea a fost modificată şi completată prin legi ulterioare: Legea VI din 1876, Legea XXIV din 1877, Legea XV din 1883, Legea XXI din 18869.

Subdiviziunea administrativ-teritorială a comitatului era cercul administrativ. După apariţia Legii municipiilor XLII din 1870 şi a Legii comunale XVIII din 1871, numărul cercurilor creşte semnificativ în toate comitatele10. Comitatul Timiş ia forma şi organizarea pe care şi-o va păstra, în linii mari, până la război. Astfel, în loc de cinci sau şase cercuri, câte existaseră în perioada anterioară, se formează nouă cercuri, cărora li se adaugă cercurile sudice, dunărene, rezultate în urma desfiinţării regimentelor grănicereşti, dar situate pe teritoriul sârb de azi. De fapt, cele cinci cercuri ale anilor 1860 sunt divizate în două, cu excepţia cercului Timiş, care rămâne în aceeaşi configuraţie, fiind doar redenumit ca „central” (Központi járás) sau plasa Centrală (denumire care va fi adoptată în perioada interbelică). Astfel, cercul Aradul Nou se împarte în două jumătăţi: cea nordică conservă denumirea cercului, Aradul Nou, iar cea sudică este numită Vinga; cercul Lipova este divizat în acelaşi mod: jumătatea nordică cu denumirea Lipova, iar cea sudică, Recaş; cercul Ciacova revine aproximativ la împărţirea din epoca absolutistă, jumătatea vestică revenind Ciacovei, iar cea estică, Buziaşului. În fine, cercul Vârşeţ este şi el divizat, partea nordică este redenumită Deta, iar cea sudică, în care intră doar sate aparţinând în prezent comunelor Moraviţa şi Jamul Mare, precum şi satul cărăşean Vărădia, rămâne cu numele de Vârşeţ11.

În anul 1876, prin Legea maghiară XXXIII se instituie ample restructurări teritoriale12. În comitatul Timiş, cea mai importantă modificare a fost divizarea cercului Biserica Albă (Bela Crkva) în două: jumătatea vestică, de pe teritoriul sârb de astăzi, a rămas cu aceeaşi denumire şi a fost alipită comitatului Timiş, iar jumătatea estică a 9 I. Munteanu, op.cit., p. 51.10 R. Rusu, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Editura Mirton, Timişoara, 2007, p. 201.11 Ibidem, p. 204-205.12 Ibidem, p. 206.

33

primit numele de cercul Moldova, cu reşedinţa la Moldova Nouă, rămânând şi mai departe în componenţa comitatului Caraş.

În decada 1880-1890, are loc o reorganizare de mică amploare, prin modificarea limitei de comitat, între Timiş şi Caraş-Severin, prin trecerea satului Darova de la cercul Buziaş, comitatul Timiş, la cercul Lugoj, comitatul Caraş-Severin, probabil din cauza distanţei mici care despărţea satul de oraşul Lugoj. De altfel, în comitatul Timiş, singurele modificări (minore) se leagă de cercul Buziaş. În această decadă, în afara satului amintit mai sus, acesta a mai cedat cercului Ciacova aşezările Berini, Cerna şi Stamora Română. Sunt ultimele modificări care au mai afectat structura comitatului Timiş până la Marea Unire13. Vinga şi-a pierdut statutul urban în anul 1887 şi a devenit localitate rurală, din cauza insuficienţei resurselor financiare pentru a face faţă cheltuielilor organismului administrativ14.

Tabelul 1. Organizarea teritorial-administrativă a comitatului Timiş15

Nr. crt.

Anul 1870 Anul 1900Rural Rural

Plasa ( Cercul ) Număr localităţi Număr localităţi1. Buziaş 29 252. Ciacova 10 133. Deta 19 184. Biserica Albă 18 195. Centrală 21 226. Cubin 9 97. Lipova 28 288. Recaş 26 289. Aradul Nou 17 17

10. Vârşeţ 25 2511. Vinga 18 19

Urban Urban1. Timişoara Timişoara2. Vârşeţ Vârşeţ3. Biserica Albă Biserica Albă4. Vinga Aşezare rurală din 1887

Cunoaşterea structurii teritorial-administrative a comitatului Timiş în perioada dualistă, facilitează înţelegerea mai profundă 13 Ibidem, p. 209.14 Ibidem, p. 200.15 I. Munteanu, op.cit., p. 62; 70.

34

a structurii şi evoluţiei instituţiei şcolare româneşti, care în pofida autonomiei pe care i-o conferea factorul confesional sub oblăduirea căruia se afla, trebuia să accepte legislaţia statală şi să se supună controlului organelor sale administrative. Funcţionarii comitatenşi transmiteau în teritoriu legile şi reglementările şcolare şi tot ei controlau modul cum acestea erau respectate şi transpuse în practică. De modul cum funcţionarii locali interpretau dispoziţiile legislative, de corectitudinea evaluărilor pe care le făceau, a depins evoluţia sinuoasă sau rectilinie a instituţiilor şcolare. Spre exemplu, funcţionarul de stat care aplica politica şcolară guvernamentală la nivelul aşezărilor rurale, era solgabirăul, funcţie administrativă locală care pentru unii constituia un avanpost în ascensiunea spre o dregătorie mai importantă. De aici şi excesele făcute din dorinţa de afirmare şi materializate în aplicarea discreţionară a actelor legislative, care a afectat negreşit şi activitatea şcolară desfăşurată în instituţiile de învăţământ confesionale româneşti.

35

II. B. Populaţia comitatului Timiş

Dacă până în secolul al XVIII-lea evoluţia demografică a Banatului istoric a fost determinată în primul rând de factori naturali, după anul 1716, când provincia este încorporată Imperiului Habsburgic, se produc schimbări importante, determinate de implementarea în această regiune a unor strategii populaţioniste. Această politică, dusă de Curtea de la Viena, s-a manifestat până în secolul al XIX-lea prin colonizări de populaţie provenită din spaţiul Imperiului Habsburgic şi realizate în mai multe etape. La acestea s-au adăugat efectele sporului demografic şi ale dezvoltării economice ale întregii regiuni, fapt care a atras locuitori sezonieri sau permanenţi spre aşezările bănăţene, urmarea fiind o creştere importantă, din punct de vedere numeric, a populaţiei provinciei16.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, evoluţia demografică din Banatul istoric a fost influenţată de convergenţa unor factori complecşi, generaţi de condiţiile naturale, de prefacerile din viaţa economică, socială şi culturală, de intervenţia cercurilor politice prin continuarea colonizărilor, de starea de sănătate şi mentalităţile locuitorilor provinciei.

În deceniul al şaptelea al veacului al XIX-lea, calamităţile naturale au fost acelea care au influenţat evoluţia demografică a Banatului. La începutul deceniului a fost o secetă gravă, provocând scăderea recoltelor agricole, decimarea animalelor şi înfometarea mai cu seamă a familiilor din pătura săracă a satelor. În partea a doua a intervalului, s-au abătut precipitaţii abundente, urmate de inundaţii şi distrugeri de recolte, care au provocat adâncirea lipsurilor materiale ale populaţiei, aducând în pragul foametei mai multe familii ţărăneşti.16 Angela Rotaru, Şcoală şi societate. Învăţământul confesional românesc din comitatele Caraş-Severin şi Timiş, 1900-1918. Teză de doctorat, Timişoara, 2008, Manuscris. Mulţumiri pentru informaţie.

36

Pe fondul acestor dificultăţi economice, s-a produs o accentuată deteriorare a stării de sănătate a populaţiei, concretizată în creşterea mortalităţii, care în deceniul opt al secolului, va lua proporţii îngrijorătoare. În anii 1872, 1873, cu prelungire şi în 1874, a intervenit o violentă epidemie de holeră, care a lovit pe rând un mare număr de localităţi şi a secerat mii de vieţi. Consecinţa a fost scăderea numărului locuitorilor din nenumărate aşezări bănăţene. S-a adăugat şi o epidemie de variolă, însă de proporţii mai reduse, care amplifică fenomenul de scădere a populaţiei17. De pildă, în urma recensământului din anul 1880, la nivelul comitatului Timiş s-a constatat o scădere dramatică a populaţiei în toate cele 11 cercuri (în cercul Buziaş a scăzut populaţia cu 4.491 de persoane, în cercul central cu 3.453, în cercul Ciacova cu 3.436 etc.) cu excepţia a două, unde s-a înregistrat un spor demografic, însă şi acesta destul de modest18. Situaţia s-a redresat de abia spre sfârşitul deceniului opt.

După anul 1880, populaţia bănăţeană cunoaşte o dinamică ascendentă la care şi-au adus contribuţia mai mulţi factori: schimbările într-un sens modern a structurilor economice şi sociale, ridicarea calităţii şi nivelului de instruire şcolară, noile mentalităţi care se impun treptat în spaţiul urban şi rural şi nu în ultimul rând obiectivele politice urmărite de cercurile guvernante maghiare.

Fenomenul demografic cel mai important în această perioadă, l-a constituit modificarea structurilor etnice din cadrul aşezărilor bănăţene. El s-a manifestat pe parcursul întregului secol al XVIII-lea, dar cunoaşte nuanţări speciale spre sfârşitul acestuia. În anul 1774, funcţionarul imperial J. J. Ehrler consemna faptul că 67,1 % din aşezările bănăţene erau locuite numai de români, iar 19 % din aşezări erau locuite numai de germani sau sârbi. Până la începutul secolului al XX-lea, situaţia s-a schimbat substanţial, rămânând puţine aşezări locuite de o singură etnie. Diversitatea etnică din cadrul localităţilor bănăţene a devenit tot mai pronunţată şi s-a datorat unui complex de cauze. Progresul rapid al raporturilor capitaliste din economie, a determinat accentuarea mobilităţii populaţiei şi diversificarea ocupaţională. În oraşe se stabilesc numeroase persoane, de diverse 17 I. Munteanu, op.cit., p. 238.18 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 6, din 21 ianuarie, p. 2.

37

naţionalităţi, cu calificări superioare sau medii, pretinse de activităţile industriale, comerciale, bancare. În satele cu deficit ocupaţional în domeniile meşteşugăresc şi comercial, s-au aşezat din proprie iniţiativă, familii de germani, cehi, slovaci, evrei, meşteşugari sau comercianţi. A contribuit desigur la această diversificare etnică a populaţiei şi spiritul de toleranţă al locuitorilor băştinaşi, de convieţuire paşnică cu alogenii. Nu pot fi neglijate în acest proces de primenire etnică a Banatului istoric, nici obiectivele politice stabilite de autorităţi, care aveau în vedere consolidarea numerică a etniei maghiare, prin extinderea aparatului funcţionăresc maghiar, prin aşezarea unor grupuri de familii maghiare în zonele şi în aşezările cu populaţie românească omogenă19.

B.1. Structura naţională a populaţiei

Prin aşezarea geografică, Banatul a fost un spaţiu al interferenţelor şi confluenţelor de ordin economic, etnic, confesional, lingvistic şi administrativ20.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, structura populaţiei bănăţene include, în principal, vorbitori de limba maternă română, germană, maghiară şi sârbă, la care se adăugau vorbitori de limbă croată, slovacă, ruteană etc. Comunicarea prin plurilingvism dintre naţionalităţi, a fost un liant ce a unit micile comunităţi locale21. Ea s-a născut din considerente practice, de relaţionare interetnică şi se manifesta îndeosebi în rândurile intelectualităţii, funcţionarilor, meseriaşilor şi comercianţilor.

Pe lângă zonele cu populaţie mixtă, din punct de vedere naţional, pe teritoriul Banatului existau şi zone de locuire compactă a naţionalităţilor. De exemplu, populaţia românească alcătuia un bloc etnic, relativ compact, în părţile răsăritene, sudice şi centrale ale provinciei22. Populaţia germană era concentrată şi alcătuia un bloc relativ compact în spaţiul nord-vestic al Banatului şi în zona 19 I. Munteanu, op.cit., p. 238-240.20 V. Neumann, Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului, Editura Hestia, Timişoara, 1997, p. 10.21 Angela Rotaru, op.cit., p. 46.22 I. Munteanu, op.cit., p. 348.

38

central-vestică, până la Tisa. Locuitorii de limbă maternă sârbă aveau o concentrare mai mare în sud-vestul Banatului şi în spaţiul din împrejurimile oraşului Kikinda Mare. Populaţia de limbă maternă maghiară, cu excepţia oraşelor, era concentrată într-un spaţiu rural restrâns, aflat la confluenţa râului Mureş cu Tisa23.

Realităţile istorice din Banat, evoluţia societăţii din această provincie, au fost influenţate de structura naţională a populaţiei. În această privinţă, recensămintele efectuate de autorităţile maghiare, au folosit ca indicator limba maternă şi nu naţionalitatea şi tocmai de aceea au un evident grad de relativitate, de subiectivitate. Acest fenomen se explică prin preocuparea oficialităţilor de a creşte, într-un mod artificial, ponderea populaţiei maghiare, prin includerea persoanelor de altă naţionalitate în categoria celor declaraţi de limbă maternă maghiară. Un alt mijloc prin intermediul căruia s-a urmărit creşterea ponderii populaţiei maghiare, a fost scrierea cuvântului „olah”, în loc de român, la rubrica limba maternă, pentru a deruta pe locuitorii români de la sate, mai puţin instruiţi.

Structura naţională a populaţiei bănăţene a fost influenţată după 1867, de mai mulţi factori: colonizările cu populaţie maghiară, motivate politic, efectuate de autorităţi în câteva zeci de localităţi; ritmul accelerat de industrializare şi de construire a reţelei de cale ferată; dezvoltarea instituţiilor de credit, a celor cu profil comercial, a exploataţiilor miniere şi forestiere, care a atras forţă de muncă, români, dar şi de alte naţionalităţi: cehi, slovaci, ruteni, germani, austrieci, polonezi, evrei; dezvoltarea capitalistă a economiei agrare, care a determinat intensificarea folosirii muncii salariate, sezonieră sau permanentă24.

Cauzele enumerate mai sus au influenţat şi evoluţia etnică a populaţiei din comitatul Timiş, unde românii deţineau o majoritate relativă. Pentru înţelegerea dinamicii populaţiei din comitatul Timiş, în funcţie de limba maternă, prezentăm datele oferite de recensămintele efectuate în anii 1880 şi 1900 (Tabelul 2) şi le sintetizăm în procente (Tabelul 3).

23 Ibidem, p. 390.24 Ibidem, p. 347-348.

39

Nr.

crt.

Plasa

Anul 1

880An

ul 1900

Română

Maghiară

Germană

Slovacă

Ruteană

Sârbă

Alta

Nedecla-rată

Română

Maghiară

Germană

Slovacă

Ruteană

Sârbă

Alta

1.Bu

ziaş

20792

3493

4678

5750

7929

1150

22884

5319

6078

6911

102108

2. Cia

cova

14768

1157

7213

260

917132

909173

49261

4968

056

0734

206

3.De

ta750

4273

2661

4493

0142

0162

7924

9296

4904

9365

5350

1733

1404

4.Bis

erica A

lbă726

4141

3007

3032

15564

575161

0834

8437

4156

43

19370

1302

5.Cu

vin382

5222

4292

659

12541

371913

5271

3283

6643

471

15658

815

6.Cen

trală

14624

1115

19011

242

810199

1732

18657

4272

26492

450

1741

395

7.Lip

ova239

52113

1102

5833

1105

73994

21162

2455

10797

210

6789

8.Rec

aş193

15112

8283

3421

0468

1109

1005

20604

3015

6290

58927

3019

1349

9.Ara

dul N

ou903

6156

4171

77154

0175

033

1323

9532

2533

20582

1051

1910

148

10.Vâr

şeţ176

79174

4770

4415

1429

2225

1727

18340

2471

8948

1741

5053

1237

11.Vin

ga932

7246

3142

17146

29378

4364

3141

3104

44402

0153

7384

4381

0290

8

12.

Total

148.08

616.

89097.

0042.6

5544

45.943

7.016

13.700

161.88

735.

323124

.404

2.351

3853.

1979.9

61

Tabe

lul 2

. Pop

ulaţ

ia ru

rală

a c

omit

atul

ui T

imiş

dup

ă lim

ba m

ater

nă în

ani

i 188

0 şi

190

0*

* I.

Mun

tean

u, o

p.ci

t., p

. 365

-374

(anu

l 188

0); I

dem

, Ban

atul

isto

ric.

Cultu

ra. S

pirit

ualit

atea

. Man

uscr

is. A

duce

m m

ulţu

mir

i pen

tru

info

rmaţ

ia o

feri

tă.

40

Nr. cr

t.Pla

saAn

ul 18

80An

ul 19

00

Total 100

Română

Maghiară

Germană

Slovacă

Sârbo-croată

Alta

Nedecla-

rată

Total 100

Română

Maghiară

Germană

Slovacă

Sârbă

Alta

1.Bu

ziaş

100

66.9

12.2

15.0

1.90.3

0.13.6

100

6515

.117

.32

0.30.3

2.Cia

cova

100

58.8

4.628

.70.1

3.60.5

3.710

056

.68.5

31.6

0.22.4

0.7

3.De

ta10

035

.312

.831

.12.3

6.77.6

4.210

034

.118

.034

.42.0

6.45.1

4.Bis

erica

Albă

100

25.5

0.510

.51.1

54.5

2.05.9

100

24.8

1.312

.40.0

57.6

3.9

5.Cu

vin10

017

.21.0

19.3

0.356

.41.7

4.110

016

.610

.420

.90.1

49.4

2.6

6.Ce

ntrală

100

39.1

2.950

.50.1

2.20.5

4.710

036

.28.3

51.3

0.03.4

0.8

7.Lip

ova

100

60.1

3.632

.50.1

0.30.2

3.210

061

.27.1

31.2

0.00.2

0.3

8.Re

caş

100

65.5

3.89.6

1.415

.90.4

3.410

059

.18.6

18.0

1.78.7

3.9

9.Ar

adul

Nou

100

28.8

5.055

.70.5

5.60.1

4.310

027

.47.3

59.1

0.35.5

0.4

10.

Vârşe

ţ10

052

.84.3

23.0

1.212

.80.7

5.210

050

.76.8

24.7

0.513

.93.4

11.

Vinga

100

26.5

7.041

.00.4

10.7

10.3

4.110

028

.511

420.2

10.4

7.9

12.

Total

100

43.3

5.228

.80.9

15.4

2.24.2

100

41.8

9.132

.10.7

13.7

2.6

Tabe

lul 3

. Pop

ulaţ

ia ru

rală

a co

mita

tulu

i Tim

iş d

upă

limba

mat

ernă

(în

%)**

** D

ate

prel

ucra

te d

upă

tabe

lul3

.

41

Din compararea datelor din cele două recensăminte, care se referă la populaţia rurală a comitatului Timiş, este uşor de sesizat obiectivul politic urmărit de autorităţile maghiare: acela de a diminua ponderea românilor, naţionalitate majoritară şi de a creşte ponderea maghiarilor, naţiune care în optica guvernanţilor, se identifica cu statul. În decurs de 20 de ani, între 1880-1900, maghiarii au înregistrat o creştere procentuală de 109,1 %, germanii de 28,24 %, sârbii de 15,78 % şi românii de doar 9,31 %. Colonizările cu populaţie maghiară, care s-au intensificat spre sfârşitul secolului al XIX-lea, maghiarizarea aparatului administrativ, procesul de industrializare, care a atras în comitatul Timiş forţă de muncă din toate zonele Ungariei, nu pot justifica totuşi acest procent de creştere a populaţiei maghiare, de peste 100 %. Prin urmare, aceste date statistice sunt relative, iar explicaţia nu poate fi decât aceea, că prin introducerea limbii materne ca indicator de recenzare a populaţiei, recensămintele au putut fi mai uşor de manipulat.

Faţă de anul 1880, în anul 1900 ponderea fiecărei naţionalităţi în totalul populaţiei comitatului Timiş a evoluat în modul următor: +3,3 % germanii, +3,9 % maghiarii, -1,5 % românii şi -1,7 % sârbii.

În privinţa repartiţiei geografice a etniilor în cadrul comitatului Timiş, constatăm că în anul 1880 românii aveau o majoritate absolută în cinci cercuri ( plăşi ): Buziaş, Ciacova, Lipova, Recaş, Vârşeţ şi o majoritate relativă într-un singur cerc, Deta. Germanii deţineau majoritatea absolută în cercurile: Centrală şi Aradul Nou şi o majoritate relativă în cercul Vinga. Sârbii aveau majoritate absolută în cercurile Biserica Albă şi Cuvin. Creşterea mai puţin importantă a populaţiei româneşti şi sârbeşti, consemnată de recensământul din anul 1900, are ca efect faptul că românii pierd majoritatea relativă din cercul Deta, în favoarea germanilor, iar sârbii pierd majoritatea absolută în cercul Cuvin, dar rămân cu o majoritate relativă.

În pofida gradului de relativitate al recensămintelor realizate de autorităţile maghiare, este un fapt cert, că populaţia românească îşi menţine majoritatea în structura naţională a comitatului Timiş, deţinând o majoritate relativă. La sfârşitul secolului al XIX-lea, comitatul era dominat de patru mari comunităţi etnice: românii (41,8 %), germanii (32,1 %), sârbii (13,7 %) şi maghiarii (9,1 %)25.

25 Date după recensământul din 1900.

42

Structura naţională a locuitorilor din mediul urban al comitatului Timiş, diferă de structura naţională a populaţiei din mediul rural. Localităţile urbane timişene, nu erau doar centre economice importante, ci şi reşedinţe administrative, cuprinzând instituţii publice, de învăţământ şi cultură, organizaţii profesionale. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, ele erau aşezate temeinic pe coordonatele civilizaţiei moderne şi devin importante centre de influenţare a întregii populaţii. De aceea este explicabil interesul manifestat de autorităţile statale, de a consolida într-un mod prioritar elementul maghiar în spaţiul orăşenesc. În acest scop s-a recurs în primul rând la maghiarizarea funcţiilor din administraţie, din serviciile publice, a personalului din conducerea comitatului, a oraşelor, din instituţiile de învăţământ şi cultură26.

Tabelul 4. Populaţia urbană a comitatului Timiş după limba maternă27

26 I. Munteanu, op.cit., p. 399-400.27 Ibidem, p. 401-402.

43

Mediul urban timişean avea o structură multietnică, dar neproporţional repartizată pe naţionalităţi. În oraşele comitatului Timiş, populaţia dominantă a fost cea germană, cu 54 %, urmată de populaţiile: maghiară cu 20 %, sârbă cu 17 %, română cu 6 % şi slovacă cu 1 %28. Această situaţie a fost urmarea unei îndelungate politici oficiale de avantajare economică, administrativă, socială şi culturală a etnicilor germani, maghiari şi de marginalizare, în special, a românilor29. În perioada 1880-1900, naţionalitatea cu cel mai înalt ritm de creştere a populaţiei urbane, a fost cea maghiară, cu 152,94 %, urmată de naţionalitatea română, cu 26, 28 %. În anul 1900, faţă de 1880, ponderea maghiarilor în ansamblul populaţiei urbane a comitatului Timiş, a crescut cu 11 %, iar a românilor cu doar 0,2 %. În pofida politicii oficiale de maghiarizare a locuitorilor oraşelor, până la începutul secolului al XX-lea nu s-au putut modifica într-un mod esenţial proporţiile structurii naţionale a populaţiei urbane, germanii rămânând în continuare naţionalitatea dominantă în acest mediu.

În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, comitatul Timiş a fost un spaţiu multietnic, cu preponderenţă românească în zona rurală, aici românii deţinând o majoritate relativă şi cu preponderenţă germană în mediul urban, unde germanii deţineau o majoritate absolută. Convieţuirea pe acelaşi teritoriu a mai multor naţionalităţi, a determinat apariţia, pe lângă valorile individuale, care dădeau specificul fiecărei etnii şi a unui set de valori comune, între care cele mai importante erau toleranţa şi respectul reciproc. Existenţa acestor zone de intersecţie a originilor şi culturilor diferite, a făcut posibilă convieţuirea interetnică scutită de tensiuni majore, care a caracterizat spaţiul bănăţean şi i-a dat un specific aparte.

28 Conform recensământului din anul 1900.29 I. Munteanu, op.cit., p. 400.

44

45

B.2. Structura confesională a populaţiei

Structura confesionala a populaţiei comitatului Timiş a fost cu siguranţă condiţionată de structura etnică. Evoluţia acestei structuri este jalonata de câteva momente importante: aria vasta de geneză a creştinismului, la început în ritul creştin răsăritean din care teritoriul Timişului istoric a făcut parte; apoi expansiunea religiei catolice sub conducerea regalităţii maghiare urmată de reculul de la mijlocul secolului al XVI-lea, datorat Reformei şi ofensivei Imperiului Otoman; o nouă ofensivă a catolicismului în secolul al XVIII-lea sub autorităţile habsburgice, cu înfiinţarea Bisericii greco-catolice, printr-un edict imperial dat în anul 1738; apoi ofensiva ideilor protestante din secolul al XIX-lea, care încep să câştige teren. Colonizările organizate de statul maghiar, au influenţat, de asemenea, evoluţia structurii confesionale a populaţiei comitatului Timiş.

După parcurgerea etapelor enunţate mai sus şi ţinând cont de diversitatea naţională a populaţiei care locuia în acest areal, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea structura confesională a comitatului Timiş cuprindea în principal: ortodocşi şi catolici, cărora li s-au adăugat într-o proporţie mai redusă: greco-catolici, evanghelici, reformaţi, unitarieni şi mozaici.

Pentru a putea evalua structura confesională a populaţiei rurale din comitatul Timiş, prezentăm un tabel care cuprinde datele din anul 1900, distribuite pe cercuri administrative.

46

Tabelul 5. Populaţia rurală a comitatului Timiş după confesiune (1900)30

30 I. Munteanu, Banatul istoric. Cultura. Spiritualitatea. Manuscris. Aducem mulţumiri pentru informaţia oferită.

Nr. crt.

Plasa

Confesiunea

Rom

ano-

cato

lică

Grec

o-ca

tolic

ă

Orto

doxă

Evan

gheli

că

Refor

mată

Unita

riană

Israe

lită

Alta

1. Buziaş Nr. 8509 2310 20882 749 2402 5 323 3% 24.2 6.6 59.4 2.1 6.8 0 0.9 0

2. Ciacova Nr. 7588 2083 16226 4231 238 5 268 0% 24.8 6.8 52.9 13.8 0.8 0 0.9 0

3. Deta Nr. 12856 143 11111 1928 731 10 453 5% 47.2 0.5 40.8 7.1 2.7 0 1.7 0

4.Biserica

Albă

Nr. 5338 21 28068 32 45 0 48 68

% 15.9 0.1 83.5 0.1 0.1 0 0.1 0.2

5. Centrală Nr. 29321 513 20280 158 1018 10 292 10% 56.8 1 39.3 0.3 2 0 0.6 0

6. Cuvin Nr. 7719 38 21202 2316 197 1 101 144% 24.3 0.1 66.9 7.3 0.6 0 0.3 0.5

7. Lipova Nr. 12611 2480 18662 71 250 10 503 4% 36.5 7.2 53.9 0.2 0.7 0 1.5 0

8. Recaş Nr. 10494 951 22774 108 244 0 289 33% 30.1 2.7 65.3 0.3 0.7 0 0.8 0.1

9.Aradul

Nou

Nr. 22663 128 11511 137 187 10 150 25

% 65.1 0.4 33.1 0.4 0.5 0 0.4 0.1

10. Vârşeţ Nr. 11578 2879 20810 257 613 1 79 7% 32 8 57.4 0.7 1.7 0 0.2 0

11. Vinga Nr. 21947 108 14216 44 119 0 202 7% 60 0.3 38.8 0.1 0.3 0 0.5 0

12. TotalNr. 150.624 11.654 205.742 10.031 6.044 52 2.708 306

% 38 3.1 53.7 2.9 1.5 0 0.7 0.1

47

Se observă cu uşurinţă că spaţiul rural al comitatului Timiş, era dominat într-o proporţie covârşitoare, de 91,7 %, de ortodocşi şi catolici, reprezentanţii celorlalte confesiuni la un loc, nereuşind să depăşească 10 %. Locuitorii ortodocşi ai comitatului, deţineau o majoritate numerică absolută, de 53,7 %, ei fiind cu precădere români şi sârbi. Cele două naţionalităţi ocupau în anul 1900, o pondere de 55,5 % din populaţia comitatului, foarte apropiată de procentul confesiunii ortodoxe din aceeaşi unitate administrativ-teritorială.

În privinţa repartiţiei geografice a confesiunilor în cadrul comitatului Timiş, constatăm că în cercurile administrative unde românii şi sârbii aveau majoritate absolută, acolo şi confesiunea ortodoxă beneficia de acelaşi tip de majoritate: Buziaş, Ciacova, Lipova, Recaş, Vârşeţ, Biserica Albă, Cuvin. Acelaşi fenomen a fost valabil şi pentru confesiunea catolică, care deţinea majoritatea în cercurile administrative dominate de populaţia germană: Centrală, Aradul Nou şi Vinga, cu majoritate absolută şi Deta, cu majoritate relativă.

Structura confesională a populaţiei urbane este prezentată în Tabelul 6.

Tabelul 6. Populaţia urbană a comitatului Timiş după confesiune (1900)31

31 I. Munteanu, Banatul istoric. Cultura. Spiritualitatea. Manuscris. Aducem mulţumiri pentru informaţia oferită.

Nr. crt.

Oraşul Confesiunea

Rom

ano-

cato

lică

Grec

o-ca

tolic

ă

Orto

doxă

Evan

gheli

că

Refo

rmat

ă

Unita

riană

Israe

lită

Alta

1.Biserica Albă

Nr. 7148 50 2514 515 359 7 243 13% 66 0.5 23.2 4.7 3.3 0 2.2 0.1

2. Timişoara Nr. 37080 552 6129 1186 2064 51 5916 55% 69.9 1 11.6 2.2 3.9 0.1 11.2 0.1

3. Vârşeţ Nr. 14838 104 8862 261 245 1 878 10% 58.9 0.4 35.2 1 1 0 3.5 0

4. Total Nr. 59.066 706 17.505 1.962 2.668 59 7.037 78% 65 0.7 23.3 2.6 2.7 0 5.6 0.1

48

În mediul urban, confesiunile preponderente sunt aceleaşi: catolică şi ortodoxă, cuantificate procentual la 88,3 %. Dacă avem în vedere raportul dintre cele două confesiuni dominante, acum situaţia se inversează în favoarea confesiunii catolice, care ocupă o pondere de 65 % din populaţia orăşenească. În ce priveşte ponderea confesiunii ortodoxe în mediul orăşenesc, de 23,3 %, aceasta este aproape identică cu ponderea vorbitorilor de limbă română şi sârbă, care în mediul urban reprezentau 23 % din populaţie. Dacă din populaţia vorbitoare de limba română, a spaţiului orăşenesc, o scădem pe aceea care era cuprinsă în confesiunea greco-catolică, atunci între confesiunea ortodoxă şi corespondentul ei etnic, se creează o proporţionalitate fără echivoc.

Demersul ştiinţific având ca obiect studiul evoluţiei instituţiei şcolare româneşti din comitatul Timiş, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, are ca premisă importantă cunoaşterea structurii administrativ-teritoriale, etnice şi confesionale a arealului timişean. Chiar dacă spaţiul confesional, de care aparţineau şcolile româneşti, avea o altă organizare şi delimitare teritorială decât cel laic, cunoaşterea întocmirilor administrative oficiale este necesară, pentru că în ultimă instanţă, confesionalul se subordona structurilor puterii de stat, supunându-se controlului acestora. Sub raport demografic, în perioada 1867-1900 comitatul Timiş era dominat în spaţiul său rural, de o populaţie românească de confesiune ortodoxă, iar în mediul urban, de o populaţie germană, de confesiune catolică. Datele oferite de analiza structurii etnice şi confesionale a populaţiei, sunt de un real sprijin pentru o explicare aprofundată a fenomenului şcolar românesc, a cărui evoluţie în timp şi spaţiu a fost dependentă de evoluţia pe aceleaşi coordonate, a elementului etnic şi confesional românesc.

49

Capitolul IIIInstituţia şcolară românească din

comitatul Timiş,1867-1900

III. A. Caracterul confesional al instituţiei şcolare. Legislaţia şi regulamentele şcolare

Şcoala românească din comitatul Timiş a fost în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, un factor de conservare şi afirmare a identităţii naţionale, iar evoluţia ei a urmat cu consecvenţă aceste deziderate1. În această perioadă, destinele şcolii româneşti bănăţene s-au intersectat cu cele ale bisericii. Confesionalizarea nu a însemnat însă înstrăinarea şcolii de idealul său formativ în sens naţional, căci pătruns de semnificaţia misiunii sale, care depăşea sfera religios-morală, confesionalul a însemnat din ce în ce mai puţin confesional şi din ce în ce mai mult, naţional2.

Prin intimatul Consiliului Locumtenenţial ungar nr. 67.343, din 15 ianuarie 1862, şcolile poporale timişene devin şcoli confesionale şi sunt puse sub autoritatea Bisericii Ortodoxe. Episcopii erau investiţi cu inspecţia supremă a şcolilor din dieceze, protopopii deveneau inspectori districtuali în aria teritorială a protopopiatelor, iar parohii deveneau inspectori şcolari locali. La nivelul fiecărei localităţi, se alegea şi un inspector mirean3.

Circulara emisă de Consistoriul din Timişoara, la 8 februarie 1862, comunica protopopilor hotărârea Consiliului Locumtenenţial 1 M. Bucătură , Crâmpeie din evoluţia pedagogiei bănăţene, Editura Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Timiş-Torontal, Timişoara, 1938, p. 7.2 P. Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat. Apărarea şi afirmarea limbii române la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timişoara, 1983, p. 101.3 N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 28-29; I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş. Monografie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998, p. 226.

50

ungar şi stabilea concret atribuţiile fiecărui factor uman de decizie, de la nivelul şcolii. În calitate de inspector al şcolii (director local), preotul locului avea următoarele responsabilităţi: să controleze respectarea legilor şi reglementărilor şcolare, să urmărească modul cum învăţătorul îşi îndeplineşte atribuţiile profesionale, să medieze potenţialele conflicte ivite între învăţător şi comunitate, să convingă părinţii de importanţa instruirii instituţionalizate şi de necesitatea frecventării cursurilor şcolare, să ia măsuri care să asigure achitarea obligaţiilor comunităţii, faţă de şcoală şi faţă de învăţător. Inspectorul mirean avea în atenţie frecvenţa şcolară, achitarea la termen a salariului învăţătoresc, ordinea si igiena localului şcolar. În calitate de inspector districtual, protopopul controla în primul rând pe parohi, pentru a constata dacă îşi îndeplinesc într-un mod corespunzător atribuţiile de directori locali şi de propunători ai religiei în şcoală. În raport cu învăţătorii, inspectorii districtuali erau preocupaţi de eficienţa metodei de predare a cunoştinţelor, de îndeplinirea prevederilor regulamentare şi totodată se interesau de purtarea morală a acestora. Controlul comunelor bisericeşti, îi oferea protopopului informaţii despre măsurile luate pentru asigurarea frecvenţei şcolare, achitarea la timp a salariilor învăţătoreşti, calitatea localurilor de şcoală şi a mobilierului necesar4.

Prin intimatul Consiliului Locumtenenţial ungar din 10 decembrie 1862, nr. 88.914, şcolile fundamentale deveneau şcoli triviale (cu trei clase), cu o programă care să le permită elevilor doritori, trecerea în a patra clasă capitală. Planul de învăţământ al şcolilor elementare prevedea studiul religiei, limbii (citirea, gramatica, ortografia şi stilistica sau compunerea), scrisoarea frumoasă (caligrafia), socoata (aritmetica) şi cântarea bisericească. O serie de ordine ulterioare accentuau pregătirea practică a elevilor5.

Devenind confesionale, şcolile poporale româneşti din comitatul Timiş, au intrat sub controlul episcopilor sârbi. Dependenţa bisericească a românilor ortodocşi faţă de ierarhia sârbească, data încă 4 I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. II, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 815-818; N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 238-239; V. Ţîrcovnicu , Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 121-122; 5 N. Bocşan, V. Leu, op. cit., p. 29.

51

din secolul al XVII-lea. La sfârşitul acestui veac, împăratul habsburg Leopold I, încearcă să obţină sprijinul populaţiei creştine balcanice, pentru înlăturarea dominaţiei otomane din zonă. Patriarhul de Ipek, Arsenie al III-lea Cernoevici, trece de partea austriecilor, iar în schimb primeşte recunoaşterea autorităţii sale asupra tuturor bisericilor ortodoxe din monarhia habsburgică, certificată prin Diploma Leopoldină din 21 august 16906.

Şcoala românească s-a interferat cu cea sârbească, a evoluat alături de aceasta, dar nu şi-a trădat misiunea de pavăză a naţionalităţii româneşti. Separarea românilor de ierarhia bisericească de la Carlovitz, survenită în anul 1864 şi înfiinţarea Mitropoliei de la Sibiu cu cele două episcopii sufragane: a Aradului şi Caransebeşului7, au avut consecinţe benefice pentru cultura şi învăţământul românesc din comitatul Timiş. Bisericile şi şcolile confesionale româneşti – patronate de biserică, erau singurele instituţii care utilizau limba română în vorbire si scriere. Era un real câştig, pentru menţinerea fiinţei etnice româneşti8. Prin diploma de înfiinţare a eparhiilor, era numit episcop al Caransebeşului, protopopul Braşovului, Ioan Popasu9. Acesta se făcuse deja remarcat şi prin realizări în domeniul şcolar: a reorganizat şcoala parohială românească din Scheii Braşovului, transformând-o în şcoală cu patru clase pentru pregătirea viitorilor învăţători şi totodată şi-a adus aportul la înfiinţarea gimnaziului românesc din Braşov10. Având în vedere aceste antecedente, nu ne pot surprinde afirmaţiile încurajatoare, referitoare la scoală, pe care Popasu le face în prima circulară de la instalarea sa. El promite că va lucra pentru înmulţirea şcolilor, acestea reprezentând garanţia viitorului naţiunii noastre11. Nu au fost promisiuni de complezenţă, ci năzuinţe care au devenit fapte. Activitatea neobosită a lui Ioan Popasu în beneficiul învăţământului, a fost încununată în anul 1876, când a reuşit să obţină consimţământul Ministerului de Culte şi Instrucţie de la Budapesta, pentru înfiinţarea 6 I. Munteanu, R. Munteanu, op.cit., p. 310; P. Bona, Istorie, etnie şi confesiune în Banat, Editura Marineasa, Timişoara, 2004, p. 47.7 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 186-189.8 Ibidem, p. 192. 9 Ibidem, p. 189.10 V. Ţîrcovnicu, op. cit., p. 123.11 I. D. Suciu, op. cit., p. 194.

52

Institutului Pedagogic din Caransebeş, necesar pregătirii viitorilor învăţători de la şcolile confesionale româneşti12. Pentru tinerii din comitatul Timiş care aspirau la această profesie, institutul din Caransebeş constituia o nouă alternativă, faţă de perioada de până atunci când nu existase decât o singură preparandie în zonă, cea din Arad.

Spre deosebire de Caransebeş, la Arad nu trebuia luat totul de la început, deoarece Procopiu Ivacicovici era deja al treilea episcop român, păstorind eparhia din 1853. După separarea ierarhică el rămâne în funcţie, iar pe terenul învăţământului şi culturii, trebuia să consolideze şi să amplifice, profitând de noul cadru de autonomie bisericească şi şcolară, realizările şi întocmirile existente13.

Organizarea administrativ-teritorială a statului maghiar, nu corespundea însă cu cea bisericească. Prin urmare, sub raport bisericesc şi şcolar, localităţile româneşti ortodoxe din comitatul Timiş, se aflau pe teritoriul a două dieceze. Şcolile poporale ortodoxe din părţile banatice, până la Timişoara (partea nordică a comitatului Timiş), erau sub controlul Episcopiei din Arad, iar şcolile de la sud de Timişoara (părţile centrală şi sudică ale comitatului), sub autoritatea Episcopiei din Caransebeş. Comunele situate în zona de nord a comitatului, se aflau în aria spaţială a protopopiatelor: Hasiaş (Belinţ), Lipova, Timişoara, care aparţineau Diecezei Aradului. Comunele din zona centrală şi sudică a Timişului, se aflau în aria teritorială a protopopiatelor: Jebel ( Buziaş ), Ciacova, Vârşeţ, care aparţineau Diecezei Caransebeşului14.

Pentru creionarea unei imagini cât mai concrete asupra fenomenului cercetat, este necesară delimitarea lui teritorială, prin menţionarea protopopiatelor şi a localităţilor aferente acestora din comitatul Timiş, în care fiinţau şcoli confesionale ortodoxe. Protopopiatul Hasiaş (din 1885, Protopopiatul Belinţ): Babşa, Belinţ, Budinţ, Chizătău, Drăgoieşti, Ficătar, Hasiaş (Hisiaş), Ictar, Ohaba-12 Ibidem, p. 198.13 Ibidem, p. 199.14 N. Bocşan, Separaţia ierarhică a Bisericii ortodoxe române de Biserica ortodoxă sârbă. 1864-1868, în „Revista istorică”, s.n., nr. 3-4, Bucureşti, 1996, p. 166-167; I. D. Suciu, op. cit., p. 189; V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 97.

53

Forgaci, Paniova, Şuşanovăţ, Şuştra, Topolovăţ; Protopopiatul Lipova: Alioş, Belotinţ, Brestovăţ (din 1883 încorporat Protopopiatului Belinţ), Buzad, Checheş (din 1883 la Protopopiatul Belinţ), Chelmac, Chesinţ, Chizdia, Comeat, Crivobara (din 1883 la protopopiatul Belinţ), Cuveşdia, Dorgoş, Fibiş, Firiteaz, Fiscut, Hodoş (din 1883 la Protopopiatul Belinţ), Labaşinţ, Lipova, Nadăş, Ostrov, Pătârş, Sânnicolau-Mic, Secaş (din 1883 la Protopopiatul Belinţ), Şiştarovăţ, Teş, Ususău, Vizma; Protopopiatul Timişoara: Bazoş, Bărăteaz, Bencecul Român, Beregsău, Bucovăţ, Călacea, Cerneteaz, Chinezu (la Protopopiatul Timişoara din 1889), Chişoda, Felnac (la Protopopiatul Timişoara din 1896), Ghiroda, Giroc, Hodoni, Ianova, Izvin, Jadani (Corneşti), Mănăştur, Medveş (Urseni), Moşniţa Veche, Munar, Murani, Parţa, Pustiniş, Remetea, Sânandrei, Sânmihaiul Român, Seceani, Secusigiu, Şag, Timişoara-Fabric, Timişoara-Maiere, Utvin, Vinga15; Protopopiatul Jebel (din 1899, sediul protopopiatului a fost mutat la Buziaş): Berini, Birda, Blajova, Buziaş, Cadar, Capăt, Cerna, Chevereşul Mare, Dragşina, Dubos, Folea, Hitiaş, Icloda, Jebel, Opatiţa, Racoviţa, Sacoşul Turcesc, Sârbova, Sculea, Silagiu, Stamora-Română, Şipet, Şoşdea, Unip, Uliuc, Vucova; Protopopiatul Ciacova: Denta, Gaiul-Mic, Ghilad, Lighet (Pădureni), Obad, Omor, Petroman, Voiteg16; Protopopiatul Vârşeţ: Butin, Clopodia, Coştei, Ferendia, Gătaia, Gherman, Gherteniş, Grebenaţ, Iabuca, Jamul Mic, Marcovăţ, Percosova, Retişor, Semlacul-Mare, Srediştea-Mică, Straja, Solciţa, Vlaicovăţ, Voivodinţ17.

Peisajul confesional şi şcolar românesc al comitatului Timiş n-ar dobândi atributele plenitudinii, fără menţionarea bisericii şi şcolii greco-catolice, chiar dacă acestea au reprezentat mai mult o forţă spirituala naţională, decât una numerică şi procentuală. În anul 1850, Episcopia din Blaj a fost ridicată la rangul de Mitropolie

15 Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr. 24, din 12/24 iunie, p.206; Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.T.A.N.), Fond Protopopiatul Ortodox Român Timişoara, act 3/ 1833-1877; Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Satchinez, nr. inv. 21823/628; Ibidem, Felnac, nr. inv. 21823/297.16 Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeşului (în contin. A.E.O.R.C.), Fond şcolar, IV, act 401/1880 nepaginat ( în contin. nepag.); Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ciacova, nepag.; Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Jebel, nr. inv. 21823/399 A.17 Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1890, Editura Tipografiei şi Librăriei Diecezane, Caransebeş, 1889, p. 52-53.

54

şi s-au înfiinţat două episcopii noi, una la Gherla şi alta la Lugoj, în afara celei existente deja la Oradea. Biserica română unită devenea astfel independentă, faţă de Episcopia Catolică din Strigoniu. Noile întocmiri bisericeşti, au fost consacrate prin acte pontificale, la 26 noiembrie 1853, când Papa Pius al IX-lea a dat bula „Ecclesiam Cristi” de întemeiere a Mitropoliei româneşti unite şi bulele „Ad Apostolicum Sedem” şi „Ad Apostolicum Ministerium”, de înfiinţare a celor două episcopii unite. Dieceza Lugojului s-a înfiinţat cu 21 de parohii dezmembrate din Dieceza Oradea-Mare şi 161 de parohii şi filii care au aparţinut Diecezei Făgăraşului18. Primul episcop unit al Lugojului a fost Alexandru Dobra, numit prin Diploma regească din 17 martie 185419. În anul 1856 i se acorda Bisericii greco-catolice, dreptul de a organiza, conduce şi controla, şcolile unite20. Prin urmare, românii uniţi dobândesc autonomia şcolară şi bisericească, atunci când pentru conaţionalii lor ortodocşi, aceste făptuiri reprezentau doar vise îndrăzneţe.

Şcolile greco-catolice din comitatul Timiş, se aflau sub jurisdicţia Diecezei Lugojului. Aceasta era divizată în decanate, iar decanatele în protopopiate. Înfăţişarea modului de arondare a comunelor unite timişene la protopopiate, va înlesni înţelegerea modului de organizare şi de administrare a şcolilor corespunzătoare acestora. Decanatul catedral cuprindea Districtele Protopopeşti Lugoj si Buziaş. Districtului Protopopesc al Lugojului îi aparţinea doar o comună din comitatul Timiş, Ohaba-Forgaci21. Districtul Protopopesc al Buziaşului cuprindea comunele timişene: Budinţ, Hisiaş, Hitiaş, Racoviţa, Siclaş (fosta Şuşanovăţ), Silaş22. Decanatului Timişoarei i se subordonau Districtele Protopopeşti Timişoara şi Ciacova. Districtul Protopopesc al Timişoarei cuprindea următoarele localităţi timişene :

18 L. Wallner Bărbulescu, Biserica Greco-Catolică din Banat-începuturile, în „Biserică şi societate în Banat”, Editura Învierea, Timişoara, 2005, p. 122-125; Întronizarea celui de-al X-lea episcop unit, greco-catolic de Lugoj, Lugoj, 1996, p. 1.19 D. Radu, Dieceza Lugojului. Şematism istoric, Lugoj, 1903, p. 84.20 V. Ţîrcovnicu, I. Goraş, Politica şi legislaţia şcolară în provinciile aflate sub dominaţie străină, în „Istoria învăţământului din România”, volumul II (1821-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 226.21 D. Radu, op. cit., p. 225.22 Ibidem, p. 240-241.

55

Belotinţ, Chizdia, Crivobara, Izvin, Parţa, Timişoara, Zăbrani23. În aria teritorială a Districtului Protopopesc al Ciacovei se aflau: Dragşina, Folia, Ghilad, Icloda, Jebel, Lighet, Petroman24. Decanatul Oraviţei cuprindea următoarele Districte Protopopeşti: Oraviţa, Bocşa, Vărădia. Districtelor Protopopeşti Oraviţa si Bocşa le reveneau doar câte o comună din comitatul Timiş: Marcovăţ25 şi respectiv Gherman26. Districtul Protopopesc al Vărădiei subordona trei comune timişene: Clopodia, Lăţunaş şi Vărădia27.

În multe din aceste localităţi, fiinţau şcoli româneşti greco-catolice. Unele dintre ele, precum Ghilad, Izvin, Jebel, Timişoara, erau în acelaşi timp centre importante, bisericeşti şi şcolare, ortodoxe. Fie ortodocşi sau uniţi, românii din comitatul Timiş, au susţinut material şi moral şcolile, care, fiecare în parte, au reprezentat o „patrie”, în spaţiul căreia limba şi valorile naţionale, au fost factori de unitate şi continuitate etnică, de originalitate românească într-un areal presărat cu interferenţe culturale. Tocmai pentru că bisericile şi şcolile româneşti erau instituţiile cele mai rezistente, cele mai fortificate din punct de vedere naţional, ele au stat mereu în centrul acţiunilor oficiale de deznaţionalizare28. Protejate de autonomia bisericească, şcolile confesionale au devenit simboluri ale rezistenţei şi afirmării naţionale. Ele erau singurele forme de învăţământ organizat, în cadrul cărora se puteau împlini obiectivele educaţiei naţionale, care puteau oferi condiţii prielnice de afirmare şi perpetuare a limbii române29. Sintagma „ ….şcolile confesionale sunt scutul, iară cele comunale (de stat) mormântul nostru”30, exprimă cu claritate valoarea capitală a şcolii confesionale, pentru românii bănăţeni. În concluzie, „confesionalitatea şcolilor româneşti, nu trebuie interpretată ca un fenomen negativ, de regres cultural, nici măcar din punctul de vedere al modernizării şi laicizării procesului instructiv-educativ”31, 23 Ibidem, p. 276-277.24 Ibidem, p. 288-289.25 Ibidem, p. 306.26 Ibidem, p. 320.27 Ibidem, p. 338-339.28 P. Oallde, op. cit., p. 98.29 Ibidem, p. 100.30 Foaia diecezană, Caransebeş, II, 1887, nr.10, din 7/20 martie, p. 4.31 P. Oallde, op. cit., p. 101.

56

căci acţiunea de inovare şi de laicizare, s-a produs chiar la adăpostul confesionalităţii.

Încheierea compromisului austro-ungar în anul 1867, a inaugurat o perioadă complexă, în care deschiderile liberale ca formă, se vor topi treptat în acţiuni şi măsuri restrictive, având ca suport o legislaţie care fie se aplica într-un mod tendenţios, fie nu se respecta. Această stare de fapt, a fost resimţită şi la nivelul instituţiilor şcolare ale românilor şi ale celorlalte naţionalităţi ale statului ungar. Oficialii maghiari şi-au dat seama că autonomia şcolară românească va genera amplificarea sentimentului naţional şi a tendinţelor centrifuge şi prin urmare, încercau să impună acelaşi ideal educaţional şi aceleaşi mijloace de realizare ale acestuia, tuturor şcolilor de pe cuprinsul coroanei ungare32.

Într-un cadru normativ care avea la temelia sa legislaţia şcolară maghiară, şcoala românească confesională din comitatul Timiş a dispus de forţe umane şi instituţionale, de resurse materiale şi financiare care, deşi limitate, i-au asigurat dăinuirea într-un context destul de neprielnic, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când politica de centralizare, dusă de guvernanţii maghiari, afecta serios instituţiile şcolare aflate sub jurisdicţie bisericească.

Aflată în centrul sistemului normativ al şcolilor româneşti, legislaţia şcolară maghiară era completată de Statutul organic, adoptat de Congresul Naţional Bisericesc, de norme şi regulamente, elaborate atât la nivel mitropolitan, cât şi eparhial. Reglementările realizate de corporaţiile bisericeşti, stabilesc mai concret modul de funcţionare al şcolilor confesionale, în concordanţă cu prevederile legislative maghiare.

Perioada inaugurată de compromisul dualist, a stat sub semnul Legii şcolare XXXVIII din 1868, elaborată la iniţiativa ministrului cultelor, baronul Iosif Eötvös, dintr-o perspectivă liberală33. Legea introducea două principii care fundamentau activitatea şcolară: obligativitatea învăţământului primar pentru toţi copiii de la 6 până la 15 ani şi libertatea învăţământului, în sensul că părinţii aveau posibilitatea de a alege pentru copiii lor, şcoala pe care o doresc34.

32 M. Bucătură, op. cit., p. 47.33 N. Bocşan , V. Leu, op. cit., p. 31; G. Sima, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria. Dezvoltarea ei istorică şi situaţia ei actuală, Bucureşti, 1915, p. 18.34 O. Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1915, p. 106.

57

Instituţiile de învăţământ stabilite prin această lege erau: şcolile poporale elementare şi superioare, şcolile civile şi preparandiile. Dreptul de a înfiinţa şi susţine şcoli elementare, superioare, civile, preparandiale, îl aveau confesiunile, asociaţiile, persoanele private, comunele politice şi statul35. În cazul în care alţi factori nu se preocupau de înfiinţarea şcolii elementare, cu această obligaţie era investită comuna politică. Şcoala poporală (elementară) consta din două cursuri: cursul de toate zilele (instrucţia cotidiană), frecventat de copiii între 6 şi 12 ani şi cursul de repetiţie (instrucţia repetitorie), frecventat de copiii între 12 şi 15 ani36.

Legea îi obliga pe părinţi să asigure frecvenţa şcolară a copiilor lor, nerespectarea acestei prevederi fiind pedepsită. În paragraful 4 se arăta că părintele care nu-şi trimite copilul la şcoală, va fi în primul rând făcut atent asupra acestei îndatoriri, iar dacă acest mijloc moral nu-şi va fi atins scopul, părintele va fi pedepsit cu amendă: prima dată cu 50 cruceri, a doua oară cu 1 florin, a treia oară cu 2 florini şi a patra oară cu 4 florini. Dacă nici aceste mijloace coercitive nu-şi atingeau scopul, atunci autoritatea comunală trebuia să încredinţeze copilul unui tutore37. Durata anului şcolar, stabilită prin lege, era de cel puţin 8 luni la sate şi 9 luni la oraşe (par. 54)38.

Limba utilizată în activitatea didactică era stabilită de susţinătorii şcolii şi trebuia să fie limba vorbită de elevi şi de părinţii acestora39. Susţinătorul şcolii decidea şi planul de învăţământ, cu condiţia ca acesta să cuprindă obiectele de învăţământ fixate de stat. Legea mai stabilea că numărul maxim de elevi pe care putea să-i instruiască un învăţător, nu trebuia să fie mai mare de 80. Băieţii şi fetele trebuiau să primească conform legii, instrucţie separată şi din această cauză, când numărul fetelor o permitea, se înfiinţau clase sau şcoli separate pentru fete40.

Aspiranţii la un post învăţătoresc, trebuiau să fie absolvenţi de preparandie cu diplomă de calificare. La şcoala poporală elementară, 35 Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr.43, din 26 noiembrie, p. 673.36 Ibidem, p. 676.37 Ibidem, p. 673.38 Ibidem, p. 676.39 O. Ghibu, op.cit., p. 106.40 Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr.43, din 26 noiembrie, p. 674-675.

58

trebuia să se asigure un salariu minim de 300 de florini pentru un învăţător ordinar şi 200 de florini pentru un învăţător adjunct. La şcoala poporală superioară, un învăţător ordinar trebuia să fie remunerat cu un salariu minim de 500 de florini, iar un învăţător adjunct, cu un salariu minim de 350 de florini. La veniturile salariale se adăugau asigurarea unei locuinţe corespunzătoare şi a ¼ iugăr de pământ pentru gradină. În caz de moarte a învăţătorului, văduva şi orfanii beneficiau o jumătate de an, începând din ziua morţii, de întreg salariul şi locuinţa învăţătorească (paragraful 140)41. Pe lângă aceste înlesniri de ordin material, legea le mai acorda învăţătorilor dreptul de a se constitui în asociaţii profesionale42. Pentru pregătirea cadrelor necesare şcolilor poporale, legea şcolară prevedea înfiinţarea unui număr de institute pedagogice pentru învăţători şi altele, separat, pentru învăţătoare. Pe lângă fiecare preparandie, trebuia să funcţioneze câte o şcoală de aplicaţie („şcoală exercitatoare”), în care preparanzii să facă exerciţii practice de predare a lecţiilor43.

Actul normativ cuprindea şi prevederi referitoare la standardele de calitate şi igienico-sanitare pe care localurile de şcoală trebuiau să le îndeplinească: „să fie zidite în loc sănătos, să fie uscate şi amăsurat numărului şcolarilor (computând pentru o şcoală 60 de prunci şi pentru un prunc un loc de cel puţin 0.8-1.2 mp.), să fie prevăzute cu sale de învăţământ în număr îndestulitor, spaţioase, luminoase şi uşoare de ventilat” (par. 27)44.

Raportându-se la şcolile confesionale, legea preciza că întreţinerea acestora se va face din contribuţia credincioşilor, iar atribuţiile de conducere şi supraveghere vor fi îndeplinite de autorităţile bisericeşti. Acestea stabileau planul de învăţământ şi manualele şcolare, alegeau învăţătorii, le stabileau salarizarea, realizau îndrumarea şi controlul şcolilor. Statul îşi rezerva dreptul de supremă inspecţie prin organele sale, urmărind respectarea standardelor de calitate pe care legea le impunea şcolilor elementare45. Totodată statul era investit cu dreptul de a prescrie „planul pentru zidirea şi regularea şcolilor confesionale”46.41 I. Genţ, Administraţia bisericească, Oradea-Mare, 1912, p. 512.42 Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr.43, din 26 noiembrie, p. 682.43 Ibidem, p. 678-679.44 Ibidem, p. 675.45 Ibidem, p. 673-674.46 L. Triteanu, Şcoala noastră ( 1850-1916 ) . Zona culturală, Sibiu, 1919, p. 13.

59

Legea XXXVIII din 1868, cu unele modificări aduse ulterior, a stat la temelia organizării învăţământului românesc din comitatul Timiş şi din Ungaria în genere, până în anul 1918. Prin introducerea în planul de învăţământ obligatoriu a unor discipline precum: fizica, istoria naturală, exerciţii practice din economia câmpului şi din grădinărit, prin adaptarea învăţământului la specificul regional sau local, legea promovează un demers didactic realist şi practic. Măsurile care vizau limitarea numărului de elevi pentru un învăţător, fixarea unor dispoziţii legale în legătură cu salarizarea învăţătorilor, acordarea dreptului de asociere al cadrelor didactice, stabilirea unor cerinţe precise pentru localurile de şcoală, se înscriau într-o linie liberală şi modernistă, care caracteriza spiritul european la sfârşit de veac XIX .

Cu toate însuşirile pozitive care o caracterizau, Legea XXXVIII din 1868 era în multe privinţe „echivocă”, iar instrucţiunile de aplicare a ei, făceau permisive acţiunile arbitrare ale statului, împotriva şcolilor care se abăteau de la linia impusă de guvernanţi. Deschiderile pe care le permitea legea, se intersectau deci cu scopuri politice care urmăreau uniformizarea naţională. Se crea astfel o contradicţie între liberalismul de formă şi centralismul de fond, care caracteriza acest act normativ.

Un rol esenţial în apărarea şi afirmarea învăţământului confesional românesc, îl avea Biserica naţională. Mitropolia românilor ortodocşi, restaurată în anul 1864, a fost garantată în formă constituţională printr-un alt act normativ, care stătea sub semnul aceluiaşi an 1868, Articolul de Lege IX . În afară de dreptul de supremă inspecţie rezervat monarhului, legea garanta competenţele bisericii în organizarea şi administrarea autonomă a afacerilor sale bisericeşti, şcolare şi fundaţionale, cu menţiunea că utilizarea acestor prevederi să nu depăşească limitele legii47. Având în vedere această întocmire legală, votată de dieta ţării, Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei din Sibiu, a redactat şi votat în toamna anului 1868, „Statutul organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania”. După modificarea unora din paragrafele sale, Statutul organic a fost sancţionat de împărat la 28 mai 186948. 47 Ibidem, p. 11.48 Ibidem.

60

Statutul organic-constituţie bisericească a românilor din Transilvania şi Ungaria, era un document fundamental sub raport legislativ, pe care se baza organizarea şcolilor confesionale. El stabilea concret, modul de administrare al acestor şcoli, în concordanţă cu prevederile legii din 1868. Conform Statutului organic, Biserica Ortodoxă îşi reglementează, administrează şi conduce independent, afacerile sale bisericeşti, şcolare şi fundaţionale în toate părţile şi factorii ei constitutivi, după forma reprezentativă. Elementele constitutive ale Bisericii Ortodoxe sunt: parohiile, protopresbiteratele, mănăstirile şi eparhiile. Acţiunile în plan bisericesc, şcolar şi fundaţional a părţilor constitutive, se îndeplineau prin sinoadele parohiale, protopresbiterale, eparhiale şi prin congresul naţional-bisericesc (sinodul mitropolitan). Administrarea şi conducerea afacerilor bisericeşti, şcolare şi fundaţionale, se realiza prin înfiinţarea a câte unui comitet şi unei epitropii, în fiecare parohie şi protopresbiterat, iar în eparhie şi mitropolie a câte unui consistoriu49. Consistoriul cuprindea trei senate: bisericesc, şcolar şi epitropesc50. Statutul organic stabilea atribuţiile fiecărei părţi constitutive a provinciei mitropolitane, în care sunt incluse şi prevederi referitoare la edificarea, susţinerea şi administrarea şcolilor, calificarea, alegerea şi numirea învăţătorilor. În ce priveşte obiectele de învăţământ, cerinţele faţă de localurile şcolare, structura anului şcolar, asigurarea frecvenţei, Statutul respecta prevederile legii din 1868.

Dispoziţii congresuale ulterioare, au adus modificări sau adăugiri Statutului organic, fără a-i ştirbi însă esenţa. De pildă la paragraful 7, care stabilea ca atribuţie a sinodului parohial alegerea parohului, capelanului, diaconului, epitropilor parohiali, profesorilor si învăţătorilor, Congresul Naţional Bisericesc din anul 1878 a adăugat următoarele: „Orice alegere de funcţionar bisericesc, şcolar sau epitropesc, la care alesul s-a folosit direct sau indirect de mijloace nemorale spre seducerea sau corumperea alegătorilor, e a se nulifica din oficiu, respective a i se denega aprobarea”51. În acelaşi an se aducea

49 Statutul organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 1910, p. 7-8.50 Ibidem, p. 39.51 Suplement-Dispoziţiuni congresuale, care conţin explicări întregitoare la statutul organic, în „Statutul organic….”, p. 61.

61

şi o suplimentare a paragrafului 17, referitor la comitetul parohial. Se menţiona că în comunele bisericeşti româneşti ortodoxe, înseşi comitetele parohiale formează scaunele şcolare pe care le cerea legea52 (se face referire la legea şcolară din anul 1876).

Pe baza prevederilor legii din 1868 şi ale Statutului organic, din dorinţa de a da o reglementare mai concretă organizării instituţiilor de învăţământ de sub jurisdicţia sa, dar şi cu scopul de a proteja şcolile româneşti de eventualele pericole ce ar putea decurge din absenţa unor dispoziţii mai precise, Congresul Naţional Bisericesc din anul 1870, în şedinţa a XIII-a din 15 octombrie, a aprobat „Organizarea provizorie a învăţământului naţional confesional în Mitropolia greco-orientală a Românilor din Ungaria şi Transilvania”53. Acest act normativ avea în atenţie trei elemente pe care le considera interdependente în angrenajul funcţional şi organizaţional al învăţământului confesional: şcoala, învăţătorii, autorităţile. În capitolul I, care se referea la şcoli, se precizează că în Mitropolia română greco-orientală se înfiinţează: şcoli poporale inferioare, şcoli poporale superioare (capitale, normale), şcoli cetăţeneşti, institute pedagogice (preparandii). Fiecare comună bisericească ortodoxă era îndatorată să înfiinţeze şi să susţină cel puţin o şcoală poporală inferioară confesională. Comunele care nu aveau mijloace suficiente pentru a înfiinţa şi susţine şcoli poporale, dar se aflau la o distanţă mai mică de o jumătate de milă între ele, se puteau asocia pentru a înfiinţa împreună o şcoală confesională. Cele care nu aveau în vecinătate (la mai puţin de o jumătate de milă) o localitate de aceeaşi categorie cu care să se poată asocia, trebuiau să se afilieze celei mai apropiate comune bisericeşti, cu îndatorirea de a contribui la cheltuielile învăţământului.

Paragrafele 6 şi 7 ale Regulamentului, statuau condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească edificiile şcolare: să se clădească pe locuri uscate, să fie spaţioase (60-80 şcolari într-un local, fiecărui elev revenindu-i 8-12 urme pătrate), luminoase, uşor de aerisit. În conformitate cu Legea XXXVIII din 1868, se stabilea că într-o şcoală nu pot fi mai mult de 80 de elevi, iar acolo unde s-ar fi depăşit acest 52 Ibidem, p. 62.53 Organizarea provizorie a învăţământului naţional confesional în Mitropolia greco-orientală a Românilor din Ungaria şi din Transilvania, Lugoj, 1872; N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 37-40.

62

număr, comunele bisericeşti erau îndatorate să înfiinţeze şcoli paralele. Se prevedea de asemenea instruirea separată a fetelor de băieţi şi dacă era posibil, chiar în localuri diferite.

Comitetele parohiale aveau datoria să doteze şcolile confesionale cu materialul didactic necesar, până la începerea fiecărui an de învăţământ. Regulamentul şcolar încuraja, în funcţie de posibilităţile existente, acordarea gratuită a manualelor şcolare pentru copiii săraci. Pentru susţinerea şcolilor confesionale, fiecare comună bisericească era obligată să constituie un fond şcolar: în bani, pământuri sau produse.

Paragrafele 15 şi 16 reglementau cele două tipuri de cursuri pe care trebuiau să le frecventeze copiii intre 6 şi 15 ani: cursul de toate zilele, cu frecventarea şcolii inferioare (între 6 şi 12 ani) şi cursul de trei ani, în şcoala de repetiţie (între 12 şi 15 ani). Cursul de toate zilele prevedea minim 20 şi maxim 25 de ore pe săptămână, fără orele de gimnastică şi deprinderi agronomice. La şcoala de repetiţie, programul de studii era constituit din 5 ore pe săptămână iarna şi 2 ore pe săptămână vara.

Paragraful 18 stipula că toţi părinţii (tutorii, meşterii, stăpânii), erau obligaţi să-şi trimită copiii (pupilii, ucenicii, servitorii) la şcoală, fiind scutiţi pentru o anumită perioadă de timp, doar cei care făceau dovada că sunt bolnavi sau debili, prezentând un certificat medical. Elevii din familii sărace care aveau 10 ani împliniţi, puteau fi dispensaţi de frecvenţă cu permisiunea directorului local şi a comitetului parohial, dar numai două luni, în perioada lucrărilor agricole din timpul verii, când urmau să frecventeze doar şcoala de repetiţie. Părinţii (tutorii, meşterii, stăpânii) care nu-şi trimiteau copiii (pupilii, ucenicii, servitorii) la şcoală, erau într-o primă etapă pedepsiţi cu mustrarea comitetului parohial, iar apoi dacă această măsură nu avea efectul scontat, erau prevăzute amenzi care creşteau progresiv de la 50 cruceri, până la 4 florini. Dacă prevederile legale erau în continuare ignorate, comitetul parohial, cu acordul directorului local, putea lua copilul de la părinţi (meşteri, tutori) şi să-l încredinţeze unui curator.

Obiectele de învăţământ pentru şcolile confesionale poporale inferioare erau următoarele: religia şi morala, citirea şi scrierea, computul (aritmetica) de rost (mintal) şi cu cifre, cunoaşterea măsurilor

63

şi a banilor din ţară, gramatica, exerciţiile de limbă, geografia şi istoria Ungariei cu privire la români, geografia şi istoria universală, elemente de fizică şi istorie naturală, cu privire deosebită la modul de viaţă şi la ţinutul în care locuiau părinţii şcolarilor, introducere practică în agricultură şi grădinărit, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, cântul bisericesc şi naţional, gimnastica cu privire la exerciţiile militare. Planul de învăţământ era elaborat periodic de senatul şcolar, însă ţinând cont de propunerile şi sugestiile conferinţelor învăţătoreşti. Limba de predare în şcolile confesionale româneşti era limba română54.

Şcolile poporale superioare (capitale, normale), potrivit regulamentului, trebuiau înfiinţate în comunele bisericeşti care numărau peste 5.000 de suflete. O asemenea şcoală putea fi înfiinţată şi prin contribuţia mai multor comune, dacă distanţa între ele nu depăşea o jumătate de milă. Fiecare cerc şcolar era îndatorat să susţină o şcoală poporală confesională superioară, în caz contrar senatul şcolar trebuind să ia măsurile necesare, pentru ca mai multe cercuri să înfiinţeze şi să susţină o şcoală. Cursurile la această instituţie durau trei ani pentru băieţi şi doi ani pentru fete, desfăşurate separat, pe sexe. În şcolile poporale superioare funcţionau cel puţin doi învăţători şi un ajutor. Numărul orelor nu putea fi mai mic de 18 ore pe săptămână şi mai mare de 24 de ore pe săptămână. Obiectele de învăţământ exprimau o paletă mai largă de materii de studiu, incluzând şi limba maghiară sau germană, geometria, contabilitatea simplă, constituţia ţării şi a bisericii greco-orientale române, lucrul de mână, existând sensibile diferenţe curriculare între clasele de băieţi şi cele de fete55.

Comunele bisericeşti mai mari, care dispuneau de mijloace mai însemnate, erau datoare să înfiinţeze şi să susţină şcoli cetăţeneşti. Cursurile acestei şcoli erau de şase ani pentru băieţi şi patru ani pentru fete, instruirea făcându-se separat, pe sexe. Într-o astfel de instituţie funcţionau 4-6 învăţători sau cel puţin trei şi un ajutător. Numărul de ore nu putea fi mai mic de 24, nici mai mare de 26 de ore pe săptămână. Obiectele de învăţământ erau mai diversificate, unele speciale, precum: statistica, chimia, elemente de drept public şi 54 Organizarea provizorie a învăţământului naţional confesional…..p. 3-8.55 Ibidem, p. 8-10.

64

privat, deprinderea în arme. Erau prevăzute şi obiecte de învăţământ facultative: limbile latină, italiană, franceză, muzica. Instrucţia se desfăşura în limba română, iar planul de învăţământ, alcătuit de senatul şcolar, trebuia să cuprindă în primii patru ani, toate obiectele care se predau la gimnaziul inferior în afară de limba latină, sau obiectele predate în şcoala reală inferioară, dar mai pe larg56.

Organizarea provizorie mai stabilea înfiinţarea în fiecare eparhie, a câte unui institut pedagogic (preparandie), la care trebuia să se alăture câte o şcoală poporală (inferioară sau superioară) de aplicaţie. Preparandiile mai trebuiau să deţină câte o bibliotecă şi câte o grădină pentru instruirea practică a elevilor. Personalul didactic al acestor instituţii era alcătuit dintr-un profesor diriginte (director), un catihet, cel puţin doi profesori ordinari, un profesor suplinitor, un învăţător pentru şcoala practică.

La institutele pedagogice erau admişi candidaţi sănătoşi, având 15 ani împliniţi şi cunoştinţe din limba maternă, aritmetică, geografie, istorie, la nivelul celor patru clase inferioare ale gimnaziului sau şcolii reale. Cursul pedagogic avea durata de trei ani. La sfârşitul fiecărui semestru se desfăşura examen public, iar după cei trei ani de studiu, elevul era supus examenului de absolvire, scris şi oral, în faţa unei comisii numită de senatul şcolar. Absolvenţii de preparandie trebuiau să susţină examenul de absolvire, la cel mult doi ani de la terminarea studiilor, de promovarea acestuia depinzând obţinerea diplomei de învăţător57.

Capitolul al doilea al Organizării provizorii a învăţământului naţional confesional, se referea la un al doilea segment important al sistemului educaţional, învăţătorii. Pentru această funcţie puteau candida numai persoanele care au absolvit cursul pedagogic într-un institut public şi aveau diplomă de învăţător. Învăţătorii care se aflau în funcţie şi nu aveau calificarea prevăzută, trebuiau să o obţină în decurs de doi ani.

Învăţătorul era ales de sinodul parohial, respectiv de sinodul protopresbiteral, în cazul şcolilor tractuale, conform prevederilor Statutului organic. Alegerea urma să fie apoi întărită de senatul şcolar. 56 Ibidem, p. 10-12.57 Ibidem, p. 12-15.

65

Învăţătorul astfel ales devenea stabil şi nu mai putea fi înlăturat din post, decât dacă în urma unui proces care avea loc în faţa consistoriului, i se dovedea vreo vină. După moartea învăţătorului, văduva şi copiii acestuia beneficiau de o jumătate din salariul defunctului şi de locuinţa învăţătorească, timp de şase luni. Postul rămas vacant putea fi ocupat definitiv numai după o jumătate de an, în acest interval fiind desemnat un învăţător provizoriu. Învăţătorii puteau fi aleşi în toate corporaţiile bisericeşti şi şcolare, cu condiţia ca acest fapt să nu afecteze desfăşurarea optimă a activităţii de instrucţie.

Salariile învăţătorilor erau suportate de comunele bisericeşti, care puteau să instituie în acest scop o dare specială pentru fiecare membru al comunităţii, proporţională cu averea fiecăruia şi cu nevoile şcolii. Pe lângă locuinţă gratuită şi ¼ iugăr de grădină, învăţătorul ordinar de la şcoala poporală inferioară trebuia să fie retribuit cu cel puţin 300 de florini, iar cel de la şcoala poporală superioară cu 550 de florini. Învăţătorul ordinar de la şcolile cetăţeneşti din oraşe primea 800 de florini, iar cel dintr-o localitate mai mică, 700 de florini. Acolo unde a existat practica achitării unei părţi a salariului în natură, aceasta putea continua, preţul produselor fixându-se după un curs mediu pe 5 ani. Fiecare învăţător trebuia să trimită la senatul epitropesc 2% din salariul anual, pentru constituirea unui fond de pensii al văduvelor şi orfanilor. Învăţătorii şcolilor confesionale din fiecare cerc şcolar, formau un corp învăţătoresc care era îndatorat să se întrunească în conferinţă de două ori pe an. Toate corpurile învăţătoreşti dintr-o dieceză, trebuiau să organizeze conferinţă o dată pe an58.

Finalul actului normativ făcea referire la autorităţile şcolare. Toate şcolile confesionale se aflau sub jurisdicţia sinoadelor parohiale, respectiv protopopeşti, în virtutea prevederilor Statutului organic. Pentru a facilita inspectarea şcolilor, fiecare eparhie trebuia împărţită în mai multe cercuri şcolare. Senatul şcolar eparhial desemna inspectorii cercuali şi directorii locali. Inspecţia supremă şi conducerea şcolilor confesionale, revenea senatului şcolar eparhial. Senatul şcolar mitropolitan conducea afacerile şcolare comune, de pe cuprinsul întregului teritoriu al Mitropoliei, pentru a asigura unitatea şi uniformitatea învăţământului confesional românesc59.

58 Ibidem, p. 15-18.59 Ibidem, p. 18-19.

66

Organizarea provizorie a învăţământului naţional confesional, a reprezentat o importantă premisă pentru constituirea unui profil instituţional original, al şcolii romaneşti.

Legile şcolare adoptate de parlamentul maghiar după anul 1868, au urmărit într-un mod liniar şi univoc limitarea autonomiei şcolare, prin condiţionările tot mai restrictive pe care trebuiau să le suporte şcolile confesionale.

Legea XXVIII din 1876, care se referea la autorităţile şcolilor poporale, precizează că organele ministerului de culte şi instrucţie publică sunt: inspectorul şcolar şi adjunctul lui. Inspectorul şcolar regesc reprezenta suprema inspecţie de stat, asupra tuturor institutelor de învăţământ poporale confesionale (paragraful 4). În virtutea paragrafului 5 al legii, inspectorul şcolar regesc era îndreptăţit să se pună în contact nu numai cu autorităţile bisericeşti superioare, ci şi cu autorităţile confesionale locale, ca primă instanţă, putând să le ceară înştiinţări imediate60. Legea restrânge unele din atribuţiile acordate organelor bisericeşti în problemele şcolare. Daca legea din 1868 permitea autorităţilor bisericeşti să stabilească planul de învăţământ, programele şcolare, manualele după care se pregăteau elevii, conform legii din 1876, autorităţile confesionale erau obligate să comunice inspectorilor şcolari ai statului, planul de învăţământ şi lista manualelor folosite în şcoli61. Paragraful 5 al legii, dădea dreptul inspectorului şcolar regesc de a verifica cunoştinţele elevilor, fie direct, fie prin intermediul învăţătorului, pentru a se convinge despre calitatea şi eficienţa actului educaţional62. Inspectorii şcolari regeşti, precum şi organele administrative, puteau propune ministerului de instrucţiune să interzică utilizarea în şcolile româneşti a unor manuale pe care autorităţile respective le considerau „necorespunzătoare”63. Această prevedere a legii a inaugurat „politica manualelor interzise”, care a provocat mari daune literaturii didactice româneşti. Punctul 60 I. Genţ, op.cit., p. 469-470.61 V. Ţîrcovnicu , Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 159.62 Statute pentru Regularea Trebilor Învăţământului Elementar în Şcolile Diecezei Lugojului, Lugoj, 1880, p.78. 63 Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură ( 1784 -1918 ). Documente referitoare la Episcopia ortodoxă a Aradului, Arad, 1986, p. 195.

67

5, al paragrafului 7 al legii, subliniază: „Comitetul administrativ face a se confisca fără amânare cărţile şi mediele de învăţământ oprite de regimul statului …” Potrivit Legii XXVIII, întrebuinţarea unei cărţi interzise de regim, constituia o faptă pedepsită cu amendă de până la 300 de florini, sau cu închisoare până la trei luni, iar în ce-l priveşte pe învăţător, acesta putea fi sancţionat cu pierderea oficiului. O astfel de cauză, comitetul administrativ comitatens trebuia să o transpună spre dezbatere tribunalului regesc. Acesta putea suspenda pe învăţător din post, iar dacă învăţătorul era confesional, se informa ministerul de culte şi învăţământ, care putea dispune prin autoritatea supremă bisericească, suspendarea de la oficiu şi plată a învăţătorului culpabil64.

Legea XVIII din 1879, elaborată la iniţiativa ministrului A. Trefort, inaugura „politica de asimilare prin intermediul şcolii”65. Paragraful 4 al legii stabilea că limba maghiară va face parte dintre obiectele de învăţământ obligatorii, în toate şcolile poporale publice. Acesta era scopul esenţial al legii şi pentru atingerea lui, în toate preparandiile în care limba de instrucţie nu era cea maghiară, această limbă trebuia predată într-un astfel de număr de ore, încât fiecare candidat de învăţător, să şi-o poată însuşi în viu grai şi în scris (paragraful 1). După terminarea cursului preparandial de trei ani, care urma după intrarea în vigoare a legii (începând din 30 iunie 1882), nimeni nu mai putea dobândi diplomă şi nu mai putea fi numit învăţător, dacă nu-şi va fi însuşit limba maghiară în viu grai şi în scris, astfel încât să o poată preda în şcolile poporale (paragraful 2). Absolvenţii cursului preparandial dintre anii 1872-1881, erau obligaţi-dacă nu cunoşteau limba maghiară-ca în răstimp de 4 ani de la intrarea în vigoare a acestei legi, să şi-o însuşească în aşa fel încât să o poată preda în şcolile poporale. Această calificare trebuia dovedită prin depunerea unui examen. Din anul 1883, la şcolile comunale, confesionale sau alte şcoli poporale publice, erau numiţi ca învăţători ordinari, adjuncţi sau suplinitori, numai persoanele care cunoşteau limba maghiară (paragraful 3).

64 Direcţia Judeţeană Arad a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.A.A.N.), Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 106/1877, nepag.65 Ibidem, p. 45.

68

Dispoziţia de introducere a limbii maghiare ca obiect obligatoriu de învăţământ, se punea în aplicare succesiv, în primul rând la şcolile în care existau învăţători apţi pentru a o preda şi apoi şi la celelalte şcoli, pe măsură ce creştea numărul învăţătorilor pregătiţi pentru predarea limbii maghiare. Aplicarea dispoziţiilor legii urma să o controleze ministrul de culte şi instrucţiune publică, prin inspectorii de şcoli. În acest scop, la preparandiile în care limba de predare nu era cea maghiară, atât examenele anuale, cât şi cele de calificare, urmau să se desfăşoare în prezenţa inspectorului şcolar. Începând din 30 iunie 1882, atestatele de calificare, semnate şi de el, nu se eliberau, decât acelor candidaţi de învăţător, care posedau îndeajuns limba maghiară (paragraful 6)66.

Introducerea obligatorie a limbii maghiare în toate şcolile elementare, era motivată de considerente practice: cetăţenii nemaghiari să poată avea prilejul de a cunoaşte limba statului. Predarea acestei limbi începea în clasa a II-a şi conform planului de învăţământ publicat mai târziu pe baza acestei legi, limbii maghiare urmau să i se aloce 3 ½ ore pe săptămână la şcoala cu un învăţător67. Având în vedere că majoritatea învăţătorilor români nu cunoşteau limba maghiară, s-au luat masuri drastice pentru pregătirea cadrelor didactice apte să predea această limbă. Învăţătorii de la şcolile confesionale care nu cunoşteau limba maghiară, au fost obligaţi să urmeze cursuri de vară pentru însuşirea acesteia. Calificarea candidaţilor de învăţători ajunge la discreţia inspectorilor regeşti. Candidaţii erau datori ca răspunsurile din diferite obiecte de învăţământ, să le reproducă şi în limba maghiară, pentru a dovedi că sunt capabili să instruiască elevii în această limbă. Valabilitatea diplomei învăţătoreşti a devenit dependentă de iscălitura comisarului guvernamental68.

Necesară pentru funcţionarea mecanismului statului modern, legea şcolară din 1879 a fost aplicată însă cu exces de zel de autorităţile şcolare şi politice, care au urmărit respectarea prevederilor ei cu o consecvenţă care întrece imaginaţia69.

66 Articolul de lege XVIII din 1879 despre învăţarea limbii maghiare în institutele pentru învăţământul popular, Apud E. Hodoş, „Cercetări. Probleme şcolare confesionale”, Sibiu, 1944, p.181-184.67 G. Sima, op.cit, p. 23.68 L. Triteanu, op.cit, p. 16.69 L. Maior, Politica şcolară a guvernelor maghiare faţă de români, în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, XXX, 1990-1991, p. 123.

69

Preocupări importante pentru apărarea învăţământului confesional românesc, au existat şi în cadrul Bisericii Greco-Catolice. În timpul păstoririi episcopului Victor Mihalyi de Apşa, în anul 1879, s-a adoptat un important act normativ care reglementa învăţământul confesional greco-catolic: „Statute pentru regularea trebilor învăţământului elementar în şcolile Diecezei Lugojului”. În rândurile sale de debut, sunt prezentate principalele argumente care au făcut necesar şi posibil, acest regulament şcolar: pentru mai buna organizare a autorităţilor şcolare diecezane şi pentru conducerea tuturor treburilor şcolilor elementare greco-catolice, în consens cu prevederile legilor şcolare maghiare70.

Conform Statutelor, comunele bisericeşti greco-catolice erau îndreptăţite a înfiinţa şi susţine institute poporale publice şi a pretinde pentru aceasta, concursul material al tuturor enoriaşilor. Comuna bisericească îşi îndeplinea drepturile şi îndatoririle faţă de şcoală, prin intermediul senatului şcolar, format din: preot, învăţător şi membrii mireni aleşi în proporţie cu numărul locuitorilor parohiei71. Preşedinte al senatului şcolar era din oficiu parohul local, iar notar era din oficiu, învăţătorul72. Senatul şcolar avea următoarele atribuţii: înfiinţarea şi conservarea edificiilor şcolare; administrarea averii şcolare; constituirea fondului şcolar; alegerea învăţătorului; stabilirea salariului învăţătoresc (minim 200 de florini şi locuinţă) şi asigurarea achitării lui regulate73.

Conform acestui Regulament, personalul şcolar era format din: director (care era din oficiu, parohul local), catihetul74 (care era din oficiu, parohul local), învăţătorul ordinar, învăţătorul adjunct sau suplinitor. Învăţătorii ordinari definitivi, erau aceia care absolveau cursurile unei preparandii publice şi după cel puţin un an de practică, depunând examenul de calificare, obţineau diploma de învăţător. Statutele mai prevedeau şi îndeplinirea cerinţelor Legii XVIII din 1879, cu privire la însuşirea limbii maghiare de către învăţători. 70 Statute pentru regularea trebilor învăţământului elementar în şcolile Diecezei Lugojului, Lugoj, 1880, p. 35.71 Ibidem, p. 36.72 Ibidem, p. 38.73 Ibidem, p. 39-44.74 Preda doctrina religiei şi a moralei.

70

Alegerea învăţătorilor se realiza după criterii diferite, în funcţie de tipurile de susţinători ai şcolilor. În cazul în care o şcoală era dotată în cea mai mare măsură din fonduri publice, atunci consistoriul numea dintre concurenţii calificaţi, pe acela mai apt şi mai competent, pentru postul respectiv. Dacă o şcoală era susţinută în cea mai mare parte de un patron al parohiei, atunci acesta trebuia să aleagă învăţătorul, dintre trei candidaţi calificaţi, propuşi de consistoriu. Dacă „staţiunea învăţătorească” era dotată în cea mai mare măsură de comunitatea bisericească, atunci senatul şcolar local alegea învăţătorul prin vot, dintre trei candidaţi calificaţi.

Dacă numărul de elevi dintr-o şcoală trecea de 80, trebuia angajat un învăţător secundar, care putea fi şi un absolvent de preparandie fără diplomă. Dacă un astfel de învăţător era salarizat cu minimum 200 de florini, aşa cum prevedea paragraful 43 al regulamentului, el era considerat învăţător secundar ordinar. În caz contrar, învăţătorul era suplinitor sau interimar. De regulă, un învăţător suplinitor era angajat în următoarele situaţii: când învăţătorul ordinar era în concediu, era suspendat din post, era bolnav, era foarte bătrân dar fără drept de pensionare; când postul era vacant şi nu era solicitat de un învăţător cu diplomă de calificare. În comunele mici, preotul putea suplini postul de învăţător, în cazul în care acesta era vacant75.

O pondere importantă în cadrul Statutelor, o are prezentarea planului de învăţământ al şcolilor elementare greco-catolice, care acordă un rol primordial instruirii în limba maternă, alături de religie. La sfârşitul fiecărui an şcolar, se desfăşurau examene publice, la care erau invitaţi membrii antistei comunale, curatoratul bisericesc, membrii senatului şcolar, părinţii şi binefăcătorii şcolii. La absolvirea şcolii elementare, cotidiene şi de repetiţie, elevii primeau un testimoniu şcolar (certificat de absolvire), semnat de preot, în calitate de director şi de învăţător76.

Procedura disciplinară faţă de elevi, cuprindea mai multe trepte de sancţionare: admonestarea privată, „cu iubire şi seriozitate”; atenţionarea în public; înfruntarea între patru ochi; înfruntarea 75 Statute pentru regularea trebilor învăţământului elementar în şcolile Diecezei Lugojului, Lugoj, 1880, p. 52-56.76 Ibidem, p. 57-71.

71

înaintea celorlalţi elevi; ridicarea în picioare în timpul cursurilor; oprirea în şcoală după orele de prelegere; oprirea în şcoală în timpul prânzului; înştiinţarea verbală sau în scris a părinţilor; informarea directorului şi a senatului şcolar; apelul către consistoriu, pentru eliminarea elevului din şcoală.

Fiind aleşi pe viaţă de senatele şcolare ale localităţilor, învăţătorii nu puteau fi judecaţi şi pedepsiţi, decât pentru abateri grave. Conform Statutelor, directorul local şi senatul şcolar puteau doar să admonesteze sau să mustre învăţătorul, verbal ori în scris. Dacă abaterile erau grave, cazul era semnalat protopopului, care realiza o anchetă finalizată cu o declaraţie scrisă, înaintată apoi consistoriului. Doar acest ultim organism, avea dreptul de a-l judeca pe învăţător şi de a utiliza mai multe modalităţi progresive, de sancţionare a lui: înfruntarea, reţinerea a 10 % din salariu, suspendarea pentru un timp. Pentru neglijenţă gravă, tratare dură a şcolarilor, imoralitate, crimă bisericească sau politică, sancţiunile erau mai aspre: pierderea dreptului de pensionare, pierderea postului, interzicerea dreptului de a mai profesa. În ce priveşte, întrebuinţarea de manuale sau rechizite interzise de guvern, Statutele prevedeau aceleaşi pedepse prescrise de Legea şcolară XXVIII din 187677.

Ultima parte a Statutelor, este dedicată inspecţiei şcolare. Dreptul de inspecţie a şcolilor diecezane îi revenea consistoriului, care îl înfăptuia în mod nemijlocit prin protopopii districtuali şi mijlocit, prin intermediul unui inspector şcolar diecezan. Dreptul de supracontrol, rezervat statului, era realizat nemijlocit, prin „cercetători provizorii de şcoli”, iar mijlocit, prin intermediul inspectorului şcolar regesc şi a organelor administrative politice78.

„Statutele pentru Regularea Trebilor Învăţământului Elementar în Şcolile Diecezei Lugojului”, reprezintă un important document normativ, care a reglementat învăţământul confesional greco-catolic din părţile timişene, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Aflându-se în consonanţă cu legislaţia şcolară maghiară, regulamentul aducea detalieri de conţinut, puse în slujba unui învăţământ cu specific naţional. 77 Ibidem, p. 48-51.78 Ibidem, p. 72-80.

72

După 1879, se accentuează presiunea organelor de stat asupra instituţiei şcolare confesionale, se intensifică politica oficială de „asimilare” prin intermediul procesului de învăţământ. Un act normativ şcolar, care întăreşte aserţiunile de mai sus, referitoare la politica statală, a fost Legea XXX din 1883, care prevedea obligativitatea studierii limbii maghiare în şcolile medii, implicit în gimnaziile şi liceele româneşti79. Legea urmărea extinderea controlului statului asupra gimnaziilor şi şcolilor reale care nu erau organizate de stat. Gimnaziul şi şcoala reală completă, aveau o durată a studiilor de opt ani. Limba de predare în aceste instituţii era stabilită de susţinătorii şcolii, însă conform noii legi, în şcolile medii confesionale, comunale, particulare, limba şi literatura maghiară devenea obiect de studiu obligatoriu, în clasele a VII-a şi a VIII-a80. Prin noul act legislativ, statul îşi rezerva dreptul de inspecţie în şcolile medii, prin comisari numiţi de minister. El putea să închidă instituţiile în care constata că educaţia tinerilor nu se desfăşura în direcţiile care au fost stabilite prin lege. Examenele de maturitate se susţineau în prezenţa unui reprezentant al guvernului, care avea dreptul să intervină în examinarea candidaţilor. Certificatele de absolvire se eliberau în limba maghiară81. Dacă o şcoală medie confesională, comunală, particulară, nu se mai putea întreţine din fondurile sale, putea cere subvenţie de la stat, dar în acest caz era obligată să aplice planul de învăţământ elaborat de ministerul de culte şi instrucţie publică. Profesorii plătiţi din fondul alocat de stat, erau numiţi de ministerul respectiv. Dacă statul contribuia cu mai mult de jumătate din suma necesară pentru întreţinerea şcolii, atunci acea instituţie de învăţământ trecea sub conducerea ministerului de culte şi instrucţie publică. Şcolile medii confesionale, comunale, particulare, nu puteau cere şi primi subvenţii sau sprijin material de la statele străine, de la domnitorii şi guvernele lor. Această prevedere viza în primul rând şcolile româneşti ortodoxe, care primeau unele subvenţii de la guvernele din România82. 79 I. Munteanu, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994, p. 86.80 V. Ţîrcovnicu, Politica şi legislaţia şcolară în provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină (1878-1918), în „Istoria învăţământului din România”, vol. II (1821-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p.347.81 V. Popeangă , op.cit. , p. 11.82 V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 347.

73

Pe aceeaşi linie a politicii de deznaţionalizare a etniilor nemaghiare, se înscrie şi Legea XV, referitoare la organizarea grădiniţelor de copii, elaborată de ministrul de culte Albin Csaky şi votată de dietă în ianuarie 1891. Reglementarea normativă stabilea că grădiniţele şi azilele de copii puteau fi înfiinţate şi susţinute de stat, comune, confesiuni, persoane juridice şi particulari. Deosebirea între grădiniţele de copii şi azile, consta în faptul că cele dintâi erau conduse de învăţătoare cu pregătire specială, iar cele din urmă de „bone” cu o pregătire mai sumară. Dacă comunele nu aveau venituri din care să susţină grădiniţe de copii, puteau introduce un impozit de 3% asupra populaţiei, după darea directă. Şi statul putea să înfiinţeze grădiniţe de copii, în acest caz impunând el cele 3% locuitorilor comunelor.

Referitor la scopul şcolilor froebeliene, pe lângă acela de a asigura o educaţie generală, legea mai prevedea în paragraful 8, că ele au misiunea de a învăţa limba maghiară pe copiii nemaghiari. Paragraful 61 al instrucţiunii de aplicare a legii, precizează că nu era vorba doar de învăţarea unor cuvinte mai uşoare, ci copiii trebuiau instruiţi să poată forma scurte propoziţii, chiar mai mult, să li se citească în limba maghiară basme şi scurte povestiri. Punctul 6 al paragrafului 62, din instrucţia adresată inspectorilor regeşti, subliniază grija deosebită pe care aceştia trebuiau să o aibă ca elevii nemaghiari ai şcolilor froebeliene, să fie introduşi cu rezultat deplin în cunoaşterea limbii maghiare. Pentru ca acest obiectiv să fie atins, atât legea cât şi instrucţia, dispuneau ca învăţătoarele de azil şi bonele, să posede temeinic, în scris şi în viu grai, limba maghiară83.

Administrarea grădiniţelor era exercitată de o comisie de supraveghere, care era numită de comună sau de confesiunea care susţinea instituţia. Dacă în comună funcţiona o şcoală, consiliul şcolar comunal îndeplinea agendele comisiei de supraveghere. Azilele de copii erau subordonate inspectorilor şcolari ai statului. Dacă azilul primea o subvenţie din partea statului care depăşea ½ din suma necesară întreţinerii, instituţia trecea sub controlul direct al statului84.83 G. Sima, op.cit., p. 3-4.84 I. Genţ, op.cit., p. 584.

74

Legea şcolară XV introducea un nou element pedagogic: copiii între 3-6 ani intrau în sfera activităţii educative organizate. Ea a produs îngrijorare printre români, deoarece satele româneşti erau împovărate cu sarcini materiale şi multe dintre acestea nu puteau suporta cheltuielile necesare înfiinţării noilor instituţii. Sensibilitatea românilor fată de această lege era determinată şi de faptul că reglementând desfăşurarea educaţiei în limba statului, acest act normativ era interpretat ca o nouă modalitate de maghiarizare85.

Un moment important, cu consecinţe majore asupra învăţământului confesional românesc, l-a reprezentat adoptarea Legii şcolare XXVI. Sancţionată la 13 august 1893 şi publicată la 10 septembrie 1893, legea a fost opera aceluiaşi ministru de culte şi instrucţie publică, Albin Csaky. Ea extindea dispoziţiile paragrafului 142 al Legii XXXVIII din 1868, care stabilea leafa învăţătorilor ordinari şi adjuncţi, asupra învăţătorilor de la şcolile poporale susţinute de confesiuni. De asemenea, se extind asupra şcolilor poporale susţinute de confesiuni şi paragrafele 139 şi 140 ale Legii XXXVIII, în virtutea cărora posturile de învăţători vacante, trebuiau întregite în cel mult o jumătate de an, în acest răstimp postul fiind suplinit printr-un învăţător adjunct (paragraful 1).

Ca element de noutate, legea din 1893 introducea adaosul cvincvinal de vechime, adică un spor de salariu din cinci în cinci ani cu câte 50 florini, care se repeta de cinci ori şi putea urca până la suma de 250 de florini. Acest adaos de vechime, nu putea fi inclus în cuantumul salariului, care trebuia să fie de minimum 300 de florini (paragraful 2).

Salariul învăţătoresc putea să aibă o componentă în bani şi una în natură (paragraful 3). Salariul în bani trebuia achitat anticipativ, lunar sau o dată la patru luni (paragraful 4). Plata unei părţi din salariu, în natură, era permisă numai cu condiţia ca susţinătorul de şcoală să adune produsele fără intervenţia învăţătorului şi să le predea acestuia, în intervalele şi cantităţile stabilite anterior, în aşa fel încât ultima rată anuală să-i parvină învăţătorului, cel târziu la sfârşitul lunii noiembrie. Dacă susţinătorul de şcoală nu achita salariul în natură 85 V. Popeangă, Aradul centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 72.

75

aşa cum prescria legea, sau dacă acela nu ar fi corespuns calităţii mijlocii a produselor, atunci el era obligat să convertească produsele, într-o sumă de bani corespunzătoare valorii acestora (paragraful 5). Veniturile rezultate din exploatarea pământului erau incluse în salariul învăţătoresc, numai după ce erau scăzute cheltuielile ocazionate de cultivarea acestuia (paragraful 6). Dacă învăţătorul confesional, în sensul aliniatului 3 al paragrafului 141, din Legea XXXVIII, era prevăzut şi cu atribuţii cantorale, veniturile învăţătoreşti şi cantorale intrau împreună în calculul salariului învăţătoresc (paragraful 8).

Autorităţile şcolare erau obligate ca în decurs de nouă luni de la intrarea în vigoare a legii, să asigure prin susţinătorii de şcoli, salariul minim de 300 de florini pentru învăţătorii ordinari şi 200 de florini, pentru învăţătorii ajutători. Dacă susţinătorii de şcoli, din cauza sărăciei constatate în mod oficial, nu reuşeau să asigure învăţătorilor salariul minim impus de lege, se puteau adresa în decurs de trei luni cu o cerere motivată către ministrul de culte şi instrucţie publică, pentru a primi un ajutor de stat. În cazul neachitării beneficiilor salariale, legea prevedea posibilitatea încasării lor pe cale administrativă. În caz de insolvabilitate, statul putea să desfiinţeze şcoala, cu omiterea admonestării de trei ori la interval de şase luni (paragraful 9).

În cazul şcolilor subvenţionate, statul îşi aroga drepturi atât în ce priveşte instituirea, cât şi disciplinarea învăţătorilor. La ocuparea posturilor unde statul contribuia pentru întregirea salariului cu un ajutor care trecea de 60 de florini, numirea învăţătorilor depindea de încuviinţarea ministrului de culte şi instrucţie publică86. Dacă ministrul făcea obiecţiuni la alegerea unui învăţător, susţinătorul şcolii trebuia ca în termen de 30 de zile să aleagă un alt individ şi apoi să ceară din nou încuviinţarea. Dacă şi faţă de a doua persoană existau obiecţiuni, atunci numirea învăţătorului devenea atributul exclusiv al ministrului de culte şi instrucţie (paragraful 11).

Un învăţător poporal confesional, ajutorat de stat cu peste 60 de florini, putea fi înlăturat din postul său numai printr-o sentinţă disciplinară adusă de autoritatea confesională competentă. Înainte de a fi executată, sentinţa trebuia prezentată ministrului de culte şi 86 Articolul de lege XXVI din 1893, în Adaos la „Unirea”, Blaj, III, 1893, nr.39, din 30 septembrie, p. 1.

76

instrucţie publică. Ea devenea valabilă, numai dacă în decurs de o lună, ministrul nu cerea efectuarea unei noi cercetări, prin intermediul unui membru al comisiei administrative. Autorităţile confesionale erau obligate să realizeze cercetarea disciplinară împotriva unui învăţător ajutorat de stat şi la cererea expresă a ministrului de culte şi instrucţie publică. În astfel de cazuri, o dată cu provocarea adresată autorităţilor confesionale pentru începerea cercetării disciplinare sau în decursul acesteia, ministrul putea retrage ajutorul de stat. Sentinţele adoptate de autorităţile confesionale, chiar dacă nu hotărau amovarea învăţătorilor, trebuiau prezentate ministrului. Dacă autorităţile confesionale nu începeau în răstimp de 14 zile de la primirea ordinului, procedura disciplinară, dacă fără a se justifica nu o terminau în trei luni, sau dacă în interval de 14 zile de la adoptarea sentinţei, aceasta nu era prezentată ministrului, rezolvarea problemei disciplinare era încredinţată comitetului administrativ.

La cererea ministrului, procedura disciplinară cădea direct în sarcina comitetului administrativ, în situaţia când învăţătorul de la o şcoală poporală confesională subvenţionată cu orice sumă, era învinuit că urmăreşte o direcţie duşmănoasă statului (tendinţă contra statului)87. Prin direcţie duşmănoasă statului se înţelegea orice acţiune care era îndreptată împotriva constituţiei, a caracterului naţional, a unităţii, independenţei sau integrităţii teritoriale a statului, contra folosirii limbii de stat, întâmplându-se aceasta în şcoală sau în afara ei, pe teritoriul ţării sau al unui stat străin, prin viu grai, în scris, tipăritură, reproducere plastică, cărţi şcolare, sau prin alte mijloace de instrucţie (paragraful 13). Dacă într-o cercetare disciplinară introdusă la cererea ministrului, sentinţa pronunţată şi devenită valabilă, nu s-ar fi executat de către autorităţile confesionale respective în decurs de 14 zile socotite de la înmânarea sentinţei, sarcina de a o duce la îndeplinire revenea oficiilor administrative.

Dacă susţinătorii de şcoli nu aveau resursele necesare pentru a plăti adaosul cvincvinal de vechime, puteau să solicite ajutor de la stat. Dacă subvenţia anuală pentru acoperirea adaosului de vechime ajungea până la suma de 90 de florini, statul îşi aroga drepturile prevăzute la paragraful 13, privitoare la disciplinarea învăţătorilor. 87 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 3, din 5/17 ianuarie, p. 1.

77

Dacă ajutorul primit pentru adaosul de vechime şi pentru întregirea salariului, se ridicau împreună la suma de 90 de florini, statul se implica nu numai la disciplinarea învăţătorilor, ci şi la instituirea acestora, conform prevederilor de la paragraful 11. Dacă la vreo şcoală comunală sau confesională erau destituiţi doi învăţători, unul după celălalt, atunci în virtutea unei sentinţe disciplinare, ministrul de instrucţie avea dreptul să închidă şcoala comunală sau confesională şi în locul ei să înfiinţeze o şcoală de stat88.

În aparenţă, Legea şcolară XXVI urmărea îmbunătăţirea salarizării învăţătorilor, însă intenţiile reale ale acesteia, se reduceau la întărirea controlului statului asupra şcolilor confesionale, prin mijloace de atragere materială a slujitorilor acesteia. După cum se poate lesne observa, studiind textul legii, ajutorul de stat nu era acordat dezinteresat, şcolile subvenţionate trebuind să suporte ingerinţe din partea organelor administrative. Sintagma „direcţie duşmănoasă statului”, introdusă in paragraful 13 al legii din 1893, a generat numeroase abuzuri de interpretare discreţionară din partea autorităţilor maghiare, care mai ales la nivelul comitatului Timiş au perseverat în a acuza pe învăţătorii confesionali, de delicte de cele mai multe ori imaginare.

În strădania de a conserva caracterul confesional al şcolilor româneşti, Biserica ortodoxă intervine din nou. Regulamentul pentru organizarea învăţământului din Mitropolie, adoptat în anul 1895, reflectă întreaga evoluţie parcursă de legislaţia şcolară, de la mijlocul secolului al XIX-lea şi până spre sfârşitul acestuia. Noul Regulament se dorea exhaustiv, deoarece încearcă să reglementeze învăţământul românesc ortodox, în toate compartimentele şi sub toate aspectele lui: baza materială, frecvenţa şcolară, atribuţiile învăţătorilor, ale autorităţilor şcolare, inspecţia şcolară, planul de învăţământ, documentele şcolare, examenele şcolare.

Acordând o importanţă deosebită susţinerii materiale a şcolilor româneşti, Regulamentul prezintă principalele surse de constituire a fondului şcolar: donaţii de proprietăţi imobile şi mobile, făcute de comune sau de particulari; aruncuri (contribuţii) puse pe membrii 88 Articolul de lege XXVI din 1893, în Adaos la „Unirea”, Blaj, III, 1893, nr.39, din 30 septembrie, p. 2.

78

comunelor bisericeşti; contribuiri benevole în bani sau bucate; didactrele (taxele de înmatriculare) impuse elevilor ce urmau şcoala confesională; sumele din pedepsele pentru absenţele nemotivate ale şcolarilor; taxele percepute la cununii, boteze, înmormântări, în favoarea şcolii. Pentru înfiinţarea şi susţinerea bibliotecilor şcolare, se instituia o taxă de înscriere la şcoală, pentru copiii de clasa I.

Frecvenţa şcolară era obligatorie pentru copiii între 6 şi 12 ani, cu excepţia celor care după promovarea a patru ani de şcoală elementară, se înscriau la o şcoală de nivel superior ( civilă, reală, gimnazială ), unde învăţau cel puţin doi ani. Copiii între 12 şi 15 ani care nu erau înscrişi la un alt tip de instituţie de învăţământ, trebuiau să urmeze şcoala de repetiţie.

Înainte cu o lună de începerea fiecărui an şcolar, preotul local trebuia să facă, conform Regulamentului, o consemnare exactă a copiilor care erau obligaţi să frecventeze şcoala, după matricola parohială, pe care o înainta comitetului parohial. Cu cel puţin două săptămâni înainte de începerea anului şcolar, comitetul parohial trebuia să aducă la cunoştinţa părinţilor, prin afişare în biserică, sau pe altă cale, ziua începerii cursurilor şi a înmatriculării elevilor. Totodată, trebuia să ceară primarului să-şi îndeplinească îndatoririle legate de frecvenţa şcolară, conform prevederilor Legii XXXVIII din 1868. Cu trei zile înainte de începerea anului şcolar, părinţii care aveau copii obligaţi să frecventeze şcoala, trebuiau să se prezinte la învăţător şi la directorul local, pentru a-i înmatricula. Acei părinţi care nu respectau cerinţele legii, referitoare la frecvenţă, erau într-o primă fază admonestaţi, după care, comitetul parohial solicita primăriei comunale pedepsirea lor, conform articolului 4 din Legea XXXVIII. Dacă autoritatea locală nu lua nici o măsură, se apela la inspectorul districtual al şcolilor confesionale.

Obligaţia de a frecventa şcoala, o aveau copiii care la începutul anului şcolar aveau şase ani împliniţi. Comitetul parohial putea aproba înscrierea unor copii sub şase ani, dacă aceştia erau sănătoşi, îndeajuns de dezvoltaţi mintal şi dacă nu se depăşea numărul de elevi normaţi pentru o clasă. Prin intermediul directorului local, învăţătorul trebuia să înainteze la sfârşitul fiecărei săptămâni,

79

prezidiului comitetului parohial, conspectele cu absenţele. Comitetul parohial solicita apoi autorităţilor comunale, constrângerea tuturor elevilor cu absenţe nemotivate, să frecventeze cursurile. Unde vina pentru absenţe o purtau elevii, aceştia erau pedepsiţi, apelându-se la mijloacele disciplinare şcolare. Acolo unde culpa aparţinea părinţilor, aceştia erau supuşi pedepselor stabilite în paragraful 4 al Legii XXXVIII. Un conspect pe scurt despre absenţe, trebuia trimis în fiecare lună şi inspectorului districtual de şcoli, cu observaţii referitoare la îndeplinirea datoriei referitoare la frecvenţa şcolară, din partea autorităţilor comunale. Absenţele se motivau în următoarele situaţii: îmbolnăvirea elevilor; îmbolnăvirea părinţilor sau a altor membri ai familiei, dacă era necesară prezenţa elevilor pentru a-i îngriji; decese în familie sau alte nenorociri; evenimente extraordinare în familie (nunţi, botezuri); vremea rea, dacă prin aceasta s-ar fi periclitat sănătatea elevilor; impracticabilitatea drumurilor; absenţa îmbrăcămintei potrivite. Scutiţi de frecvenţă la şcolile poporale erau acei elevi care: certificau faptul că frecventează o altă şcoală elementară sau superioară; dovedeau că se instruiesc pe cale privată; sufereau de o boală incurabilă.

Durata instrucţiei, prevăzută de acest Regulament, respecta prevederile înscrise în legea din 1868: la sate de cel puţin opt luni pe an, iar în oraşe, de cel puţin nouă luni pe an, anul şcolar fiind împărţit în două semestre egale. Cursurile şcolii zilnice se desfăşurau atât dimineaţa, cât şi după-amiaza. Numărul orelor, între minim şi maxim, îl fixa, la propunerea învăţătorului, comitetul parohial89.

Prevederile Regulamentului, referitoare la învăţător, cuprind îndatoririle acestuia, documentele pe care acesta era obligat să le întocmească, modul de organizare şi desfăşurare a concursului pentru ocuparea unui post învăţătoresc. Între îndatoririle învăţătorului se numărau: educaţia şi instrucţia elevilor, menţinerea ordinii şi a disciplinei în şcolile poporale; formarea morală şi spirituală a elevilor, conform preceptelor pedagogice; respectarea planului de învăţământ, a cărţilor şi mijloacelor didactice admise de consistoriu; menţinerea în bună stare a localului şcolar, a mobilierului şcolar şi a mijloacelor

89 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 6, din 7/19 ianuarie, p. 6.

80

de învăţământ90. Învăţătorul trebuia să posede următoarele documente: un catalog al elevilor înmatriculaţi şi înscrişi în clasa sa; o consemnare a absenţelor; o consemnare a lecţiilor parcurse în fiecare oră, la fiecare obiect de studiu; o cronică şcolară pentru menţionarea evenimentelor mai importante din viaţa elevilor şi a clasei sale (admonestări, pedepse, remuneraţii)91. Fiecare învăţător definitiv sau provizoriu, trebuia să fie membru ordinar al reuniunii învăţătoreşti cercuale, fiind obligat să participe la adunările ei generale. Pentru participarea la această activitate, regulamentul prevedea alocarea sumei de 50 de cruceri pe învăţător, inclusă în bugetul întocmit de comitetul parohial. Pentru învăţătorul care absenta nemotivat de la adunarea generală a reuniunii, regulamentul prevedea o pedeapsă de cinci florini.

Instituirea învăţătorilor se realiza prin alegere definitivă sau prin numire provizorie. Pentru întregirea unui post vacant, comitetul parohial organiza concurs. Termenul acestuia era fixat de oficiul protopopesc, între 15 iunie şi 15 august. De bază a alegerii, servea lista candidaţilor, în care erau admişi doar concurenţi cu atestat de calificare învăţătorească. Atestatul de calificare eliberat între anii 1872-1882, trebuia completat cu o diplomă specială pentru limba maghiară, iar cel eliberat după 30 iunie 1882, trebuia să conţină şi calificarea concurentului pentru predarea în limba maghiară. Poziţia în lista de candidare, se făcea luându-se în considerare nivelul cel mai înalt al studiilor premergătoare celor preparandiale. După expirarea termenului de înscriere, sub conducerea protopopului, sinodul parohial alegea învăţătorul prin votare nominală sau secretă. Rezultatul concursului se înainta în termen de trei zile consistoriului, care după expirarea termenului de recurs, numea învăţătorul ales pe post92. Învăţătorii aleşi şi prevăzuţi cu decret din partea consistoriului, erau definitivi şi nu mai puteau fi destituiţi decât prin sentinţă disciplinară. Ei trebuiau să se prezinte la post în termen de 14 zile de la întărire sau cu trei zile înainte de începerea anului şcolar93.

90 Idem, Timişoara, II, 1895, nr. 8, din 10/22 ianuarie, p. 6.91 Idem, Timişoara, II, 1895, nr. 26, din 1/13 februarie, p. 6.92 Idem, Timişoara, II, 1895, nr.10, din 12/24 ianuarie, p. 6.93 Idem, Timişoara, II, 1895, nr. 11, din 13/25 ianuarie, p. 6.

81

Regulamentul adoptat în anul 1895, conţinea şi prevederi referitoare la activitatea comitetului parohial, precum şi a protopopului, în calitate de inspector districtual de şcoli. Reglementarea atribuţiilor autorităţilor şcolare, răspundeau necesităţii unui învăţământ temeinic organizat.

Obiectele de învăţământ corespunzătoare celor şase clase ale şcolii elementare, sunt prezentate detaliat, definindu-se pentru fiecare în parte, scopul predării lui în şcoala poporală. Limba maternă este caracterizată ca fiind centrul întregului învăţământ poporal, menţionându-se însă şi obligativitatea predării limbii maghiare-în acord cu legea din 1879, dar numai după ce elevul îşi va fi câştigat o oarecare îndemânare în folosirea limbii sale materne94.

Regulamentul conţine şi prevederi referitoare la organizarea şi desfăşurarea examenelor şcolare, care aveau loc în fiecare an, după încheierea cursurilor celui de-al doilea semestru. Elevilor care au absolvit cursul zilnic de şase ani, li se elibera un atestat (absolutoriu) care cuprindea: o caracterizare completă a elevului, durata frecventării cursurilor, clasificarea acestuia la învăţătură, diligenţă şi purtare morală. Elevii ale căror rezultate nu le permiteau dobândirea atestatului, erau datori să continue frecventarea cursurilor şi peste timpul de şase ani. Elevilor din şcolile de repetiţie, după terminarea cursului de trei ani, li se elibera un simplu certificat în care se constata purtarea lor morală, diligenţa şi progresul la învăţătură95.

Regulamentul şcolar din anul 1895, face dovada maturităţii, a experienţei pe care factorii confesionali au acumulat-o de-a lungul timpului, în ancorarea şcolii româneşti pe fundamente cât mai temeinice. Este demn de remarcat, cum aceştia au reuşit armonizarea între elemente aparent divergente şi incompatibile: învăţământul religios cu învăţământul realist şi practic, învăţământul naţional cu învăţământul care promova într-un trend ascendent, limba şi cultura maghiară.

Evoluţia legislaţiei şcolare maghiare în perioada 1867-1900 este marcată de contradicţia dintre tendinţa înnoitoare, modernizatoare, 94 Idem, Timişoara, II, 1895, nr.16, din 19/31 ianuarie, p. 6; Idem, Timişoara, II, 1895, nr. 18, din 21 ianuarie/2 februarie, p. 6.95 Idem, Timişoara, II, 1895, nr. 26, din 1/13 februarie, p. 6.

82

caracteristică pedagogiei europene de la sfârşit de veac XIX şi tendinţa de transformare a instituţiei de învăţământ într-un mijloc eficace pentru atingerea unor scopuri politice, de utilizare a şcolii ca instrument de nivelare etnică. Autorităţile confesionale româneşti s-au străduit să respecte această legislaţie, acomodându-şi propriile norme de drept-bisericeşti şi şcolare, la reglementările elaborate de stat. Atunci când au perceput că autonomia confesională este periclitată prin aplicarea tendenţioasă a unor prevederi legale, organele bisericeşti au reacţionat cu decenţă, apelând la toate mijloacele legale pentru a-şi susţine dreptatea. Deşi în multe situaţii, justiţia maghiară a trecut cu vederea excesul de zel a unor slujbaşi ai statului în aplicarea legilor şcolare, totuşi faptul că şcoala românească din comitatul Timiş nu şi-a încetat existenţa în toată această perioadă, poate fi considerat un succes al confesiunii, care şi-a îndeplinit într-un mod benefic, misiunea de „pavăză a naţionalităţii”.

83

III.B. Reţeaua şcolară

B.1. Structura reţelei şcolare

În comitatul Timiş, singurele instituţii de învăţământ cu predare în limba română, au fost în perioada dualistă şcolile poporale confesionale, elementare şi superioare. Românii au recurs la şcoli confesionale, pentru că prin intermediul acestora, valorile naţionale deveneau bunuri culturale ale întregii societăţi româneşti.

Majoritatea şcolilor confesionale erau instituţii cu un singur învăţător şi aveau două cursuri: de zi (pentru copiii între 6 şi 12 ani) şi de repetiţie (pentru copiii între 12 şi 15 ani). Şcolile confesionale româneşti, care au funcţionat în spaţiul comitatului Timiş, erau ortodoxe şi greco-catolice. Şcolile româneşti ortodoxe din partea nordică a comitatului, făceau parte din Dieceza Aradului, aflându-se sub jurisdicţia Consistoriului arădean, cele din zonele centrală şi sudică ale comitatului, făceau parte din Dieceza Caransebeşului, aflându-se sub jurisdicţia Consistoriului de la Caransebeş, iar şcolile româneşti greco-catolice, făceau parte din Dieceza Lugojului, aflându-se sub jurisdicţia Consistoriului unit din Lugoj. Fiecare dieceză forma un district şcolar, condus de câte un senat şcolar, care avea în fruntea lui un asesor ordinar, cu atribuţii de inspector general. La rândul lui, fiecare district şcolar era divizat în cercuri şcolare, care corespundeau de regulă cu teritoriul protopopiatelor. Cercurile şcolare erau conduse de protopopi care aveau şi calitatea de inspectori şcolari. Dacă luăm în considerare apartenenţa districtuală, şcolile româneşti din comitatul Timiş au făcut parte din trei reţele şcolare: două ortodoxe şi una greco-catolică. Cele două reţele şcolare ortodoxe, conduse de la Arad şi Caransebeş, aveau o unitate organizatorică asigurată de Statutul

84

organic, regulamentele şcolare elaborate la nivel mitropolitan, de măsurile administrative luate în acest sens de Consistoriul de la Sibiu. Reţeaua şcolară districtuală greco-catolică, chiar dacă avea altă subordonare ierarhică, care mergea în plan superior până la nivelul Mitropoliei din Blaj, nu se deosebea organizatoric într-un mod esenţial, de cele două reţele şcolare ortodoxe. Privite din prisma idealului educaţiei naţionale, acelaşi pentru toate instituţiile menţionate, şcolile româneşti timişene formau un singur sistem instructiv-educativ.

În comunele mixte, româno-sârbe, ale comitatului Timiş, au funcţionat şi şcoli confesionale care se aflau sub jurisdicţia Consistoriului ortodox sârb din Timişoara. În urma proceselor de despărţire ierarhică, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, românii din majoritatea localităţilor mixte şi-au separat şcolile de cele sârbeşti şi le-au trecut sub jurisdicţie consistorială românească.

Conform paragrafului 14 al Legii şcolare XXXVIII din 1868, inspectorul şcolar regesc, ca reprezentant al ministrului de culte şi instrucţie publică, asigura inspecţia supremă de stat, asupra tuturor institutelor de învăţământ poporale confesionale96. Fiecare comitat forma un cerc de învăţământ97, aflat sub controlul inspectorului şcolar regesc. Acesta nu avea dreptul de a dispune direct asupra şcolilor confesionale româneşti, ci trebuia să raporteze ministrului de resort, observaţiile referitoare la activitatea acestora. Reprezentantul guvernului comunica apoi consistoriului, deficienţele constatate, iar acesta, prin organele sale, trebuia să ia măsuri pentru remedierea lor98. Din unghiul de vedere al suprainspecţiei de stat, şcolile româneşti timişene pot fi privite ca făcând parte şi din reţeaua şcolară comitatensă.

În anii de început ai perioadei dualiste, în spaţiul comitatului Timiş funcţionau numai şcoli elementare confesionale, ponderea cea mai însemnată având-o şcolile ortodoxe, romano-catolice şi greco-catolice. În paralel cu şcolile confesionale, au apărut în perioada următoare şcoli comunale, de stat şi particulare (ale societăţilor). Până 96 I. Genţ, op.cit., p. 469.97 O. Ghibu, op.cit., p.126.98 Ibidem, p. 116.

85

la 1868 însă, şcoli de stat n-au existat nici măcar pentru maghiari, iar şcolile comunale aveau o pondere insignifiantă în peisajul instituţiilor de învăţământ din Ungaria.

Şcolile comunale erau înfiinţate de consiliile locale şi erau administrate de un scaun şcolar, compus din delegaţi ai reprezentanţei consiliului comunal. Scaunul şcolar era compus din cel puţin nouă membri, aleşi pe trei ani. Membrii de drept ai acestuia erau: preoţii confesiunilor existente în localitate, directorul şcolii, medicul cercual şi învăţătorul de economie. Nu puteau fi membri ai scaunului şcolar, decât acei indivizi care cunoşteau limba maghiară. De la această reglementare se putea face excepţie, doar dacă în comună nu existau destui cunoscători ai acestei limbi, în măsură să poată forma scaunul şcolar. Această autoritate de primă instanţă pentru şcolile comunale, lua hotărâri cu caracter exclusiv administrativ, care deveneau valabile, numai după ce le aproba inspectorul şcolar regesc. O atribuţie importantă a scaunului şcolar era alegerea învăţătorilor, care era apoi întărită de comisia administrativă. Majoritatea şcolilor comunale erau subvenţionate de stat, care sprijinea financiar ridicarea şi întreţinerea localurilor şcolare, spre deosebire de şcolile confesionale, care nu se bucurau de aceeaşi atenţie din partea administraţiei.

Autoritatea de primă instanţă pentru şcolile de stat era curatoratul, compus din cel puţin 4 şi cel mult 26 de membri, numiţi, la recomandarea inspectorului şcolar, de către comitele suprem, pe timp de şase ani. Membrii de drept ai curatoratului erau primarul comunei şi preoţii confesiunilor ai căror credincioşi aveau o pondere de peste 5 % din numărul total al locuitorilor. Având atribuţii cu precădere administrative, curatoratul se putea implica şi în inspectarea activităţii didactice, evaluând calitatea acesteia şi progresul şcolar.

Legea şcolară XXXVIII stabilea ca în şcolile comunale şi de stat, limba de predare să fie aceea a majorităţii locuitorilor. În realitate însă, în aceste şcoli învăţământul s-a desfăşurat într-o proporţie covârşitoare, în limba maghiară.

Hotărârile relative la şcoala comunală şi de stat se puteau apela la comisia administrativă comitatensă, din care făcea parte şi inspectorul şcolar. Atribuţiile acesteia erau administrative, disciplinare

86

şi judiciare. Comisia administrativă se îngrijea de inspectarea şcolilor confesionale prin inspectorii regeşti, de ridicarea de noi şcoli în locul celor necorespunzătoare, trebuind să raporteze despre activitatea sa, congregaţiei comitatense99.

Întemeierea şcolilor comunale şi de stat era stimulată de organele administrative, deoarece prin acţiunea de maghiarizare la care se făceau părtaşe, ele satisfăceau idealul politic centralist, al guvernului ungar. Beneficiind de atuul gratuităţii învăţământului, şcolile de stat încercau să atragă cât mai mulţi copii români şi de alte naţionalităţi. În unele localităţi, se înfiinţau instituţii de învăţământ elementar, comunale sau de stat, în paralel cu şcolile confesionale deja existente, invocându-se insuficienţa numărului de şcoli primare, în raport cu numărul elevilor de vârstă şcolară. În alte localităţi, şcolile comunale şi de stat erau întemeiate cu motivaţia de a realiza instrucţia unor grupuri minoritare maghiare, colonizate în zone cu populaţie compact românească. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, autorităţile cercuale şi-au intensificat presiunile asupra comunităţilor săteşti, pentru a renunţa la şcolile confesionale şi a le transforma în şcoli comunale sau de stat. Au existat destule situaţii când unele comunităţi etnice, în special germane, au preferat să recurgă la şcoli comunale sau de stat, pentru a scăpa de achitarea dării cultuale, care asigura existenţa şcolilor confesionale.

În unele localităţi în care s-au înfiinţat şcoli comunale, românii au fost obligaţi să contribuie la susţinerea acestora, în pofida obligaţiilor materiale şi financiare pe care aceştia le aveau faţă de şcoala lor confesională. Aşa s-a întâmplat în localitatea Satchinez, unde în anul 1870 s-a edificat o şcoală comunală frecventată de copii de naţionalitate germană şi pentru care populaţia românească majoritară, a fost obligată să contribuie. Directorul şcolar local, preotul Alexandru Crăciunescu, a protestat în mai multe rânduri la forurile competente împotriva acestei situaţii nedrepte, dar fără rezultat100. Românii ortodocşi din Hisiaş au fost şi ei constrânşi să contribuie la susţinerea şcolii comunale, înfiinţată în anul 1872 pentru puţinii greco-catolici care locuiau în comună. Chiar mai mult, în anul 1894 99 O. Ghibu, op.cit., p. 122-127.100 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Satchinez, nepag.

87

autorităţile cercuale au închis şcoala confesională, obligând copiii români ortodocşi să frecventeze şcoala comunală101. În localitatea Alioş s-au produs chiar tensiuni între locuitorii români şi autorităţile locale, generate de faptul că acestea i-au obligat să presteze zile de lucru public, cu carul şi cu mâinile, pentru construirea unei şcoli comunale germane, în anul 1874102.

B.2. Evoluţia reţelei şcolare

Statisticile maghiare din anul 1869, consemnează existenţa a 296 de şcoli elementare confesionale în comitatul Timiş. După confesiunea căreia aparţineau, aceste şcoli erau structurate astfel: 153 de şcoli ortodoxe, 96 romano-catolice, 21 greco-catolice, 26 de şcoli ale altor confesiuni103.

După limba de predare, cele 153 de şcoli ortodoxe erau repartizate în felul următor: 114 cu limba de predare română, una maghiaro-română, una germano-română, 7 maghiaro-germano-română, 7 româno-sârbă, una maghiaro-româno-sârbă, 21 sârbă şi una ruso-sârbă. Dintre cele 21 de şcoli greco-catolice, 20 erau cu limba de predare română şi una maghiaro-germano-română.

În cele 296 de şcoli confesionale funcţionau 401 de învăţători, distribuiţi astfel: 172 la şcolile catolice, 170 la şcolile ortodoxe, 21 la şcolile greco-catolice şi 38 la celelalte şcoli104.

Şcolile ortodoxe aveau o pondere de 51,68 %, iar cele greco-catolice de 7,09 %, din totalul şcolilor elementare confesionale ale comitatului. Şcolile cu limba de predare română, reprezentau 74,5 % din numărul şcolilor ortodoxe şi 45,27 %, din numărul total al şcolilor elementare ale comitatului105.

Dintre şcolile ortodoxe, 151 erau elementare inferioare: 40 de băieţi, 3 de fete, 108 mixte, iar două erau elementare superioare: una

101 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.201, din 16/28 septembrie, p. 13.102 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 75/1874, nepag.103 Hivatalos Statistikai Közlemenyek , III Evfolyam , V Füzet, Magzarorszag nepiskolai 1869, Budan, 1871, p. 138-139.104 Ibidem, p. 140-141. 105 Procente calculate după datele din Hivatalos Statistikai Közlemenyek , III Evfolyam….p. 138-139.

88

de băieţi şi una de fete. Toate cele 21 de şcoli greco-catolice erau elementare inferioare: 8 de băieţi şi 13 mixte. Din cele 153 de şcoli ortodoxe, 145 se aflau în localuri proprii, dispunând de 168 de săli de clasă şi 146 de locuinţe pentru învăţători. Din cele 21 de şcoli greco-catolice, 18 se aflau în localuri proprii, dispunând de 20 de săli de învăţământ şi 20 de locuinţe pentru învăţători106.

Statistica nu menţionează existenţa şcolilor comunale sau de stat, ele însă vor apărea în perioada imediat următoare, ca efect al prevederilor Legii şcolare XXXVIII din 1868, care includea comunele politice şi statul în rândul susţinătorilor de şcoli, alături de confesiuni, particulari sau asociaţii.

Într-o reprezentare grafică, situaţia comparativă (în procente) a şcolilor elementare din comitatul Timiş, în anul 1869, se prezintă în felul următor:

1. După tipurile de şcoli poporale 2. După limba de predare în şcolile poporale

4 5 %

2 6 %7 %4 %1 8 %

Ş co li în lim b a ro m â n 㪠co li în lim b a g e rm a n 㪠co li în lim b a sâ rb 㪠co li în lim b a m a g h ia ră

32%

52%

9% 7%

Şc oli or todox e

Şc oli romano-c ato lic eŞc oli grec o-c ato lic eA lte ş c oli

Înfiinţarea şcolilor elementare de stat pe teritoriul comitatului Timiş, a cunoscut o evoluţie lentă în primii ani ai dualismului, pentru ca apoi, spre sfârşitul veacului al XIX-lea procesul să se accelereze, fără a avea însă ca rezultat schimbarea raportului numeric, favorabil pe mai departe şcolilor elementare confesionale. Construirea şi funcţionarea şcolilor de stat, implica fonduri guvernamentale, iar statul maghiar a preferat mai degrabă să-şi subordoneze şcolile susţinute de naţionalităţi, printr-o legislaţie şcolară din ce în ce mai restrictivă, decât să investească în şcoli proprii.

106 Ibidem, p. 138-139.

89

Prima şcoală elementară de stat din comitatul Timiş, a luat fiinţă la Biserica-Albă, în anul 1874. În anul următor, 1875, s-au înfiinţat noi şcoli de stat în localităţile Iasenova şi Capăt, iar în 1876 în Dragşina, Ferendia, Clopodia şi Semlacul Mare107. Din anul 1877108, este consemnată o şcoală de stat cu limba de predare maghiară şi în localitatea Gătaia. Ea era gratuită şi oferea absolvenţilor posibilitatea de a fi încadraţi în diferite servicii de stat sau comunale. Deşi oferta era tentantă, majoritatea copiilor români din localitate au frecventat în continuare cursurile şcolii confesionale ortodoxe, numărul elevilor acesteia depăşindu-l pe cel al şcolii de stat, pe întreg parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea109. Edificiul şcolii de stat din Capăt era impunător, din cărămidă arsă şi acoperit cu ţiglă, având o sală de clasă încăpătoare, luminoasă şi o locuinţă modernă pentru învăţător, cu mai multe camere. În contrast cu şcoala de stat, şcoala confesională era o casă modestă din lemn, acoperită cu paie şi având două camere. Pentru a atrage copiii români la instituţia de învăţământ a statului, autorităţile şcolare superioare au angajat la această şcoală învăţători români. Autorităţile urmăreau două scopuri: să desfiinţeze şcoala confesională ortodoxă din Capăt şi să-i maghiarizeze pe români, aşa cum reuşiseră cu slovacii colonizaţi aici. Primul scop a fost atins în anul 1893, când şcoala confesională şi-a încetat existenţa. Al doilea scop nu şi-a cunoscut finalizarea, deoarece învăţătorii români care au funcţionat la şcoala de stat nu şi-au pierdut conştiinţa naţională. Ei au rămas ataşaţi neamului şi Bisericii ortodoxe din comună, instruind corul local şi organizând manifestări culturale cu tentă naţională110.

În anul şcolar 1879-1880, la mai bine de un deceniu de la adoptarea Legii şcolare XXXVIII, în comitatul Timiş funcţionau 327 de şcoli, dintre care 223 erau confesionale, 89 comunale şi 8 de stat. La aceste şcoli predau 466 de învăţători, dintre care doar 31 erau necalificaţi111. Numărul total al şcolilor şi al învăţătorilor, cunoaşte o sensibilă creştere numerică. Deşi rămân majoritare, şcolile 107 S. Borovszky, Temes Varmegye, Budapest, f.a., p.194.108 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Gătaia, nr. inv. 21823/318. 109 P. Tomescu-Măţău, G. Fodor, V. Craiu, H. Weissmann, M. Brăteanu, I. Florea, I. Cireşan, Monografia comunei Gătaia şi a satelor aparţinătoare, Timişoara, 1972, p. 245-246.110 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Capăt, nepag.111 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr.6, din 21 ianuarie, p. 2.

90

confesionale se confruntă cu o involuţie, determinată de apariţia şcolilor comunale şi de stat în reţeaua şcolară comitatensă.

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, procesul de înfiinţare a şcolilor comunale şi de stat cunoaşte noi dimensiuni. Într-un raport al Senatului şcolar din Caransebeş, pe anul şcolar 1889-1890, este menţionată existenţa unor şcoli elementare comunale, în localităţile Biserica-Albă şi Vârşeţ şi a unei şcoli elementare de stat în Biserica Albă112. În numărul său din 4/16 noiembrie 1894, ziarul Dreptatea îşi informează cititorii că şcoala din localitatea Ficătar, fiind ruinată, a fost închisă de oficiul comunal, în locul ei urmând să se înfiinţeze o şcoală comunală113. Un rol eficient în acţiunea de închidere a şcolilor confesionale româneşti şi de transformare a lor în şcoli comunale, l-a jucat protopretorele cercului Recaş, Ioanovich Sandor. În anul 1894 el a reuşit prin presiuni şi intimidare, să obţină de la reprezentanţele comunelor Bazoş114, Brestovăţ, Paniova, decizii de transformare a şcolilor confesionale în şcoli comunale. Prin aceleaşi metode coercitive, protopretorele a reuşit să stoarcă învoirea reprezentanţelor comunale din Chizătău şi Topolovăţul Mare, ca pe lângă şcolile confesionale existente, să se instituie şcoli comunale115. Într-un raport despre examenele din Protopopiatul Buziaş este menţionată existenţa şcolilor de stat în anul şcolar 1897-1898, în următoarele localităţi ale acestui cerc: Buziaş, Capăt, Chevereşul Mare, Racoviţa, Şipet116. În anul 1899, şcoala confesională românească din Sinersig a fost închisă, sub pretextul că e necorespunzătoare, iar în locul ei s-a deschis o şcoală de stat, cu limba de predare maghiară117.

Statisticile maghiare din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, reflectă mutaţiile survenite în reţeaua şcolară a comitatului Timiş. Ponderea cea mai importantă în ansamblul şcolilor primare ale comitatului, o aveau în continuare şcolile confesionale ortodoxe, însă evoluţia numerică a şcolilor comunale şi de stat a fost mult mai dinamică decât a celorlalte instituţii de învăţământ elementar. 112 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 36 /1891, nepag.113 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.241, din 4/16 noiembrie, p. 5.114 Idem, Timişoara, I, 1894, nr.192, din 3/15 septembrie, p. 3. 115 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 256/1894, nepag. 116 Foaia Diecezană, Caransebeş, XIII, 1898, nr.29, din 19 iulie, p. 4.117 D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 3, p. 83.

91

În această perioadă, se produce un spor constant al numărului de învăţători, ca urmare a creşterii numărului claselor de elevi, dar şi a ofertei de institute care pregăteau învăţători: preparandiile de stat şi confesionale.

Tabelul 1. Evoluţia şcolilor poporale elementare din comitatul Timiş118 după tipurile de şcoli (1892-1900)119

118 Inclusiv oraşele municipii: Timişoara şi Vârşeţ.119 Magyar Statisztikai Evkönyv, I Evfolyam, 1893, Budapest, 1894, p. 308-309 (în continuare M.St.E); M.St.E, II Evfolyam, 1894, Budapest 1895, p. 310-311; M.St.E., III Evfolyam, 1895, Budapest, 1896, p. 392-393; p. 396-397; M.St.E., IV Evfolyam, 1896, Budapest, 1897, p. 412-413; M.St.E., VI Evfolyam, 1898, Budapest, 1899, p. 298-299; M.St.E., VII Evfolyam, 1899, Budapest, 1900, p. 320-321; M.St.E., VIII Evfolyam, 1900, Budapest, 1901, p. 332-333.

Anul şcolarNumărul total al

şcolilorŞcoli de stat Şcoli comunale

Şcoli confesionale romano-catolice

Şcoli confesionale greco-catolice

Şcoli confesionale ortodoxe

Alte şcoli

1892 380 28 102 57 18 159 16

1893 398 32 109 57 18 164 18

1893-1894 393 33 102 55 18 167 18

1894-1895 390 33 105 55 18 161 18

1895-1896 391 34 107 56 17 160 17

1897-1898 397 38 110 55 17 163 14

1898-1899 395 37 110 54 17 163 14

1899-1900 397 40 111 52 18 163 13

92

În perioada 1892-1900, cea mai importantă creştere procentuală au înregistrat-o şcolile elementare de stat, cu 42,85 %, urmate de şcolile elementare comunale, care au crescut cu 8,82 %. În acelaşi interval temporal, şcolile confesionale ortodoxe au înregistrat un spor de doar 2,51 %, şcolile greco-catolice s-au cantonat la o cifră de 17-18 instituţii de învăţământ, iar şcolile romano-catolice au suferit chiar un regres numeric. Şcolile confesionale ortodoxe erau în proporţie covârşitoare româneşti. De pildă, în anul şcolar 1893-1894, din cele 167 de şcoli ortodoxe, 139 erau româneşti, la acestea funcţionând 157 de învăţători120. În Timişoara-oraş municipiu, au existat în această perioadă 3 şcoli româneşti ortodoxe. Numărul învăţătorilor a cunoscut în această perioadă o creştere lentă, dar constantă: de la 723 în anul 1892, până la 782 în anul şcolar 1899-1900121.

Tabelul 2. Evoluţia şcolilor poporale elementare din comitatul Timiş122 după limba de predare (1892-1900)123

Anul şcolarŞcoli cu limba de predare maghiară

Şcoli cu limba de predare română şi

maghiară

Şcoli cu limba de predare română

1892 48 18 145

1893 61 19 149

1893-1894 84 83 82

1894-1895 89 84 75

1895-1896 90 84 75

1897-1898 82 84 64

1898-1899 80 84 64

1899-1900 99 127 22

120 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.275, din 18/30 decembrie, p.6.121 M.St.E., I Evfolyam, 1893, Budapest, 1894, p. 308-309; M.St.E., VIII Evfolyam, 1900, Budapest, 1901, p. 332-333.122 Inclusiv oraşele municipii.123 M.St.E., I Evfolyam, 1893, Budapest, 1894, p. 308-309; M.St.E, II Evfolyam, 1894, Budapest 1895, p. 310-311; M.St.E., III Evfolyam, 1895, Budapest, 1896, p. 392-393; p. 396-397; M.St.E., IV Evfolyam, 1896, Budapest, 1897, p. 412-413; M.St.E., VI Evfolyam, 1898, Budapest, 1899, p. 298-299; M.St.E., VII Evfolyam, 1899, Budapest, 1900, p. 320-321; M.St.E., VIII Evfolyam, 1900, Budapest, 1901, p. 332-333.

93

În perioada 1892-1900, şcolile cu limba de predare maghiară au sporit cu 106,25 %, cele cu predare în limbile română şi maghiară au cunoscut o creştere procentuală impetuoasă de 605,5 %, dar în schimb, şcolile cu limba de predare română au avut un important regres numeric, scăzând cu 559 %. Această discrepanţă între datele celor două statistici care urmăreau evoluţia şcolilor elementare: după tipurile de şcoli şi după limbile de predare, se explică prin faptul că în urma ordinelor de guvern referitoare la intensificarea predării limbii maghiare, care au succes Legii şcolare XVIII din 1879, învăţătorii multor şcoli confesionale româneşti, pentru a evita admonestările inspectorilor şcolari ai statului, legate de insuficienta însuşire a limbii maghiare de către elevi, au preferat să predea mai multe obiecte de învăţământ în limbile română şi maghiară (e posibil ca acest lucru să se fi întâmplat doar cu ocazia vizitei inspectorilor şcolari comitatenşi)124, statisticile consemnând aceste instituţii, ca şcoli cu predare în ambele limbi.

Privit în ansamblul lui, din unghiul de vedere al reţelei şcolare comitatense, învăţământul primar timişean avea următoarea structură, în anul 1900:

124 I. Genţ, op.cit., p. 567.

94

Tabelul 3. Structura şcolilor primare zilnice din comitatul Timiş (anul 1900)125

Total şcoli 364

Primare1. Civile2.

3604

Mixte1. De băieţi2. De fete3.

3032833

De stat1. Comunale2. Particulare3. Confesionale4. Ale asociaţiilor5.

40981

2241

Şcoli confesionaleOrtodoxe1. Romano-catolice2. Greco-catolice3. Evanghelice4. Reformate5. Israelite6.

154451844-

Limba de predareRomână1. Germană2. Maghiară3. Sârbo-croată4. Română-maghiară5. Germană-maghiară6. Sârbă-maghiară7. Slovacă-maghiară8.

221

766

12466681

Cadre didactice 616

Femei1. Bărbaţi2.

165451

Capabile să predea limba maghiară 563

Calificate1. Necalificate2.

59224

Total număr de elevi 58.067

125 M.St.E., VIII Evfolyam, 1900, Budapest, 1901, p. 332-333.

95

Parcurgând datele statistice de mai sus, observăm că în reţeaua şcolară a comitatului Timiş predominau şcolile elementare mixte, ale confesiunii ortodoxe. În ce priveşte limba de predare în şcoli, s-au produs mutaţii importante, subliniate anterior. Şcolile cu predare în limbile naţionalităţilor nemaghiare au scăzut, iar în schimb, a crescut semnificativ numărul şcolilor cu limbile de predare maghiară, română-maghiară, germană-maghiară, sârbă-maghiară. Decât să investească pentru a-şi spori în mod considerabil numărul şcolilor de stat-pe care şi aşa copiii naţionalităţilor le frecventau mai puţin-autorităţile maghiare au preferat să deznaţionalizeze elevii nemaghiari menţinându-i în propriile instituţii, dar impunându-le învăţarea într-un tempo din ce în ce mai crescut, a limbii maghiare.

La începutul epocii dualiste, datorită numărului insuficient de elevi, în majoritatea şcolilor confesionale se desfăşura un învăţământ simultan, învăţătorul instruind în acelaşi timp şi în aceeaşi încăpere, elevii tuturor claselor. Până în anul 1868, în comitatul Timiş au existat şcoli cu 2-3 clase doar în câteva localităţi mai mari şi cu tradiţie şcolară: Lipova-3 clase, Alioş-2 clase (Protopopiatul Lipova); Timişoara-Fabric, Secusigiu, Seceani, fiecare cu câte două clase (Protopopiatul Timişoara)126; În acelaşi an şcolar, în Protopopiatul Hasiaş nu exista nici o şcoală cu 2 clase127.

După adoptarea Statutului organic-care reglementa viaţa bisericească şi şcolară a românilor transilvăneni şi bănăţeni-organizarea şi administrarea învăţământului poporal din Episcopii, va fi încredinţată Senatelor şcolare, înfiinţate în anul 1870. Aceste organe de conducere ale învăţământului, au fost preocupate de înmulţirea numărului şcolilor şi al claselor de elevi, pentru a răspunde prevederilor legale şi totodată pentru a ridica calitativ învăţământul românesc confesional. Legea şcolară adoptată în anul 1868, prevedea ca în localităţile unde numărul elevilor depăşea 80, să se înfiinţeze încă o clasă şi să se angajeze încă un învăţător.

126 V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 224-226.127 Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului (în contin. A.E.O.R.A.), Fond şcolar, V, act 140/1868, nepag.

96

Pentru a se respecta cerinţele legii, în localitatea Satchinez sunt menţionate două puteri didactice, începând din anul 1873128. În Belinţ, un important centru spiritual românesc, sediu de protopopiat din anul 1787, se înfiinţează al doilea post învăţătoresc în anul 1874129. Datorită creşterii populaţiei şcolare, în acelaşi an se înfiinţează a doua clasă de elevi şi în comuna Giroc, localitate aflată în proximitatea Timişoarei130. În anul 1875 s-a înfiinţat postul al doilea în Chişoda, din bunăvoinţa învăţătorului Simion Moldovan, care a cedat o jumătate din salariul în bani şi din veniturile în natură, punând mai presus interesul şcolii decât cel personal131. Anul 1876 a fost unul de referinţă pentru învăţământul românesc bănăţean, deoarece atunci s-a înfiinţat în localitatea Izvin, prima şcoală românească de fete din Banat. Dacă clasele de fete îşi făcuseră apariţia în peisajul învăţământului confesional românesc bănăţean, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, o instituţie de sine stătătoare, destinată educaţiei fetelor, nu existase până atunci. Iniţiatoarea şcolii de fete din Izvin, care a funcţionat la această instituţie între anii 1876-1878, a fost Emilia Lungu Puhallo, prima învăţătoare româncă din Banat132. Drumul deschis în cariera învăţătorească de Emilia Lungu, a fost urmat şi de alte femei, iar prejudecata că doar bărbaţii pot îmbrăţişa această profesie, va fi dată treptat uitării. În Secusigiu, comună cu veche tradiţie şcolară, unde exista un al doilea post învăţătoresc încă din anul 1852, se înfiinţează în 1878 o nouă clasă, de fete. Prima învăţătoare care îşi începea activitatea în localitate, a fost Aurelia Belinţan133. În anul 1882, s-a înfiinţat a doua clasă de elevi şi în localitatea Cerneteaz134.

În anul şcolar 1890-1891, în districtul Consistoriului din Arad existau deja mai multe şcoli cu două sau trei clase în localităţile: Belinţ - 2 clase (Inspectoratul Belinţ), Lipova - 3 clase (Inspectoratul Lipova), Mănăştur şi Satchinez - câte 2 clase, Secusigiu - 3 clase ( Inspectoratul Vinga), Timişoara, Giroc, Chişoda, Sânmihaiul Român, Beregsăul 128 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Satchinez, nepag.129 Ibidem, dosar Belinţ, nepag.130 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Giroc, nr. inv. 21823/328.131 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chişoda, nepag.132 Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.T.A.N.), Fondul familial Lungu-Puhallo, act 39/1876, fila 1; act 46/1878, fila 1.133 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Secusigiu, nepag.134 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Cerneteaz, nr. inv. 21823/171.

97

Mare-câte 2 clase (Inspectoratul Timişoara), Seceani, Cerneteaz, Izvin, Ianova, Fibiş, Alioş, Chesinţ-câte două clase (Inspectoratul Seceani). În acelaşi an şcolar, la cele 70 de şcoli timişene aparţinând Diecezei Aradului, funcţionau 93 de învăţători, 6 preoţi, iar 5 posturi erau vacante. Din corpul învăţătoresc făceau parte trei femei: Persida Regep din Fabricul Timişoarei, Lucreţia Ambruş din Izvin şi Anastasia Bărbulescu din Secusigiu135. Era o încadrare pe ansamblu bună, în care se includeau deocamdată într-o proporţie foarte redusă şi învăţători femei. De altfel, pe întreg parcursul secolului al XIX-lea, în numărul total al învăţătorilor din comitatul Timiş, bărbaţii au avut o pondere net majoritară. Din anul şcolar, 1890-1891, românii din Vinga nu mai dispuneau de o şcoală proprie. Constituind o comunitate mică şi fiind lipsiţi de sprijinul autorităţilor locale, românii din Vinga nu mai reuşesc din eforturi proprii să susţină şcoala confesională136. În acelaşi timp, în localităţi cu populaţie românească în creştere, iau fiinţă noi clase de elevi, precum în Belinţ, unde a treia clasă, de fete se înfiinţează în anul 1893, având-o ca titulară pe învăţătoarea Sofia Florescu137.

Pentru că numărul cercurilor şcolare timişene din Dieceza Caransebeşului, a rămas constant, iar arondarea lor teritorială nu a cunoscut modificări semnificative, evoluţia acestora poate fi mai bine urmărită, pe parcursul ultimelor două decenii ale secolului al XIX-lea.

Tabelul 4. Evoluţia şcolilor şi a învăţătorilor din cercul şcolar al Ciacovei

Anul şcolar Şcoli Învăţători

1879-1880*

Şcoli cu o clasă

Şcoli cu două clase

Şcoli cu trei clase

Bărbaţi Femei

15 1 - 16 1

1889-1890** 14 2 - 16 2

1899-1900*** 13 3 1 17 5

135 Luminătoriul, XIII, 1892, nr.11, din 8/20 februarie, p. 2-3. 136 Idem, XIII, 1892, nr.51, din 11/23 iulie, p. 3.137 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Belinţ, nepag.* A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 401/1880, nepag.** Ibidem, act 67/1891, nepag.*** Ibidem, act 69/1900, nepag.

98

Tabelul 5. Evoluţia şcolilor şi a învăţătorilor din cercul şcolar al Jebelului/Buziaşului

Anul şcolar Şcoli Învăţători

1879-1880*

Şcoli cu o clasă

Şcoli cu două clase

Şcoli cu trei clase

Bărbaţi Femei

31 - - 31 -

1889-1890** 30 1 - 31 1

1899-1900*** 23 3 1 27 5

Tabelul 6. Evoluţia şcolilor şi a învăţătorilor din cercul şcolar al Vârşeţului

Anul şcolar Şcoli Învăţători

1889-1890****

Şcoli cu o clasă

Şcoli cu două clase

Şcoli cu trei clase

Şcoli cu patru clase

Bărbaţi Femei

18 2 - 20 2

1899-1900***** 12 2 2 1 22 4

Trendul ascendent al înfiinţării de noi clase în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se explică prin creşterea populaţiei şcolare şi a numărului elevilor care frecventau cursurile şcolii elementare, dar în special prin atragerea fetelor în sistemul instructiv organizat. Dacă la începutul secolului al XIX-lea, numărul fetelor care frecventau cursurile elementare era insignifiant, spre sfârşitul acestuia procentajul de frecvenţă al fetelor cunoaşte un evident progres. Fenomenul este un efect al „spiritului timpului”, care redescoperea relaţia dintre educaţie, cultură şi progresul social, care acorda femeii un nou statut în societate, dar era şi un efect al dezvoltării conştiinţei naţionale româneşti şi al redefinirii educaţiei, ca educaţie naţională.

* Ibidem, act 401/1880, nepag.** Ibidem, act 36/1891, nepag.*** Ibidem, act 69/1900, nepag.**** Ibidem, act 36/1891; Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1890, Editura Tipografiei şi Librăriei Diecezane, Caransebeş, 1889, p. 52-53.***** Ibidem, act 49/1901, nepag.; Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1898, Editura Tipografiei şi Librăriei Diecezane, Caransebeş, 1897, p. 50-51.

99

Această analiză pe verticală a şcolii româneşti din comitatul Timiş, a surprins în jocul cifrelor enumerate, evoluţia ei instituţională în perioada 1867-1900. Deşi majoritatea şcolilor au rămas cu un singur învăţător, totuşi mutaţiile nu sunt de neluat în seamă. Numărul învăţătorilor calificaţi a crescut, iar numărul preoţilor numiţi ca învăţători a devenit insignifiant, ceea ce denotă sporirea gradului de profesionalizare a acestei ocupaţii. Prejudecata învăţătorilor bărbaţi începe să se stingă, pe măsură ce în rândurile corpului didactic confesional, pătrund din ce în ce mai multe femei care îmbrăţişează această nobilă profesie. Comunele româneşti nu sunt preocupate doar de a-şi produce şi reproduce mijloacele de subzistenţă materială, ci şi de a-şi produce şi reproduce mijloacele de subzistenţă naţională. Pentru românii din comitatul Timiş, şcoala era un important mijloc de supravieţuire etnică, iar acţiunea de a conserva şi perpetua această instituţie, era pentru ei la fel de vitală ca aerul care întreţine viaţa.

Pentru a surprinde realitatea şcolară în întregul ei, se impune şi o analiză pe orizontală, menită să dezvăluie modul cum erau distribuite şcolile confesionale din comitatul Timiş pe dieceze, pe cercuri şcolare şi cum erau acestea ocupate cu personalul didactic necesar.

100

Tabelul 7. Şcolile şi învăţătorii din localităţile timişene care aparţineau districtului Consistoriului Caransebeş,

în anul şcolar 1889-1890

* Ibidem, act 37/1890, nepag. ** Ibidem, act 67/1891, nepag.*** Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1890, Editura Tipografiei şi Librăriei Diecezane, Caransebeş, 1889, p. 52-53.

Nr.crt. Cercul şcolar Localitatea Învăţătorul

1.2.3.4.5.6.7.8.9.

10.11.12.13.14.15.16.17.18.19.20.21.22.23.24.25.26.27.

Jebel*

Jebel-clasa de băieţiJebel-clasa de feteFoleaOpatiţaBirdaSculeaŞipetŞoşdeaCadarDubosSilagiuVucovaBlajovaCernaBeriniStamora RomânăSacoşul TurcescChevereşul MareBuziaşCapătRacoviţaSârbovaDragşinaUliucUnipHitiaşIcloda

Vasile CiutaSidonia BăreanTrifon ŞoşdeanIoan PopoviciuPetru BulgeaIancu SimuTeofan DobrenCorneliu MustaIoan MindaGeorgiu FranţNicolau LaieşIancu DudaIoan PopoviciuIuliu PutcoviciuGregoriu VatreşTeodor PutcoviciuIoan FoleaTraian UnipanIoan CiurciuValeriu BălanPetru MircuGaitin StoichescuNicolau CiolacGeorgiu CodreanIosif NanuIoan PisatPost vacant

28.29.30.31.32.33.34.35.36.

Ciacova**

DentaGaiul-MicGhilad-clasa de băieţiGhilad-clasa de feteLighedObadOmorPetromanVoiteg

Artemiu IştvanDamaschin IacobPetru Dalea-înv. suplinitorMarta Diaconoviciu-înv. suplin.Danil CereguţiuLongin BabaPavel BuzaŞtefan DemetroviciuTrifon Ardelean

37.

38.

39.40.41.42.43.44.45.46.47.48.49.50.51.52.53.

54.

Vârşeţ***

Butin

Clopodia

Coştei-clasa de băieţi (Serbia)Coştei-clasa de feteFerendiaGătaiaGhermanGhertenişMarcovăţ (Serbia) Percosova Reţişor-prima clasa Reţişor-a doua clasăSemlacul MareSrediştea Mică (Serbia)Straja (Serbia)Solciţa (Serbia)Vlaicovăţ (Serbia)

Voivodinţ (Serbia)

Şerban Stoilă-administrator parohial şi învăţător Ioan Alesandrescu-administrator parohial şi învăţătorGeorgiu EnceaSilvia DonaIoachim MiloiaNicolae PopoviciSimeon SavulGeorgie GergaPetru IstvanEftimie BugariuPetru BorcanPetru MezaAlesandru GerbaciuLongin BerteaPost vacantAvram GremaGeorge Popovici-paroh şi învăţător suplinitorIuliana Nastici, înv. suplinitoare

101

Tabelul 8. Şcolile şi învăţătorii din localităţile timişene care aparţineau districtului Consistoriului Arad, în anul şcolar 1890-1891*

Nr.crt. Inspectoratul şcolar Localitatea Învăţătorul

1.2.3.4.5.6.7.8.9.

10.11.12.13.14.15.16.17.18.19.20.21.

BelinţBabşaBelinţ-prima clasăBelinţ-a doua clasăBudinţChizătăuDragoieştiFicatarHasiaşIctarOhaba-ForgaciPaniovaŞuşanovăţŞuştraTopolovăţBrestovăţChecheşCrivobaraHodoşSecaşVizmaTeş

Damian Micu Damaschin Gerga Constantin PavaPetru AgaSimon FaurIoan BulgiaGeorgiu GaescuDimitriu Morariu, preot Virgiliu Amandia Vasiliu CimponeriuTitu Popescu Şcoala în procesVasiliu CorneaDamaschin CosmaTraian VesaGregoriu JucuTrifon Cornea Alexandru IancoviciDuşan IsacoviciTeodor StancuDimitriu Jurma

22.23.24.25.26.27.28.29.30.31.32.33.34.35.

LipovaBelotinţChisdiaCuveşdiaLabaşinţLipova-prima clasăLipova-a doua clasăLipova-clasa de fetePetrişŞiştarovăţBuzadChelmacComeatDorgoşUsusău

Vasile Bogoiu VacantGeorgiu Tomi Parteniu LazărConstantin CrăciunIoan TuducescuDariu PuticiVincent Biberca, preot Georgiu Bocu Melent PopoviciuTeodor PopaGeorgiu SpânuGeorgiu Bota, preotAureliu Mircu

36.37.38.39.40.41.42.43.44.45.46.47.48.49.50.51.52.

TimişoaraTimişoara Fabric-clasa de băieţiTimişoara Fabric-clasa de feteTimişoara-MaiereMoşniţaMedveşGiroc-prima clasăGiroc-a doua clasăChişoda-prima clasăChişoda-a doua clasăŞagParţaUtvinSânmihai-prima clasăSânmihai-a doua clasă Beregsău-prima clasăBeregsău-a doua clasă Mehala

Traian Lungu Persida RegepPetru MuţiuEmil GeorgeVasiliu DrăganAureliu CraioveanuBusuioc MiuCorneliu PopoviciPaul IviIoan DoboşanIuliu ŢoţiaVasiliu VoianţiuPetru Drăgan Sofroniu RacoviţanConstantin Clecan Emeric AndreescuIoan Nicolaevici

53.54.55.56.57.58.59.60.61.62.63.64.65.66.67.68.69.70.71.72.73.74.75.

SeceaniSeceani-clasa de băieţiSeceani-clasa de feteMurani Cerneteaz-prima clasăCerneteaz-a doua clasăGhirodaRemetea BucovăţBazoşIzvin-clasa de băieţiIzvin-clasa de feteIanova-prima clasăIanova-a doua clasăBencecul RomânFibiş-clasa de băieţiFibiş-clasa de feteAlioş-clasa de băieţiAlioş-clasa de feteChesinţ-clasa de băieţiChesinţ-clasa de feteSânnicolau-MicFiscutFiriteaz

Nicolae CarabaşMoise GrădinaruNicolae RibariuTraian Brătescu Ignat Spânu preotIoachim BonceaDamaschin IacobIoan SurduSamson TomescuIoan Mateica Lucreţia AmbruşEutimiu Milosav Ioan StănescuIoan HamseaEutimiu Vuia Pavel LudaeNicolae Lepa Toma Munteanu Georgiu Iosif Augustin Petcu Blaj Codreanu Ioan Cismaşu Dimitriu Dimitrescu

76.77.78.79.80.81.82.83.84.85.86.87.88.89.90.

VingaBărăteazJadani (Corneşti)Mănăştur-prima clasăMănăştur-a doua clasăCalaceaHodoniSecusigiu-prima clasăSecusigiu-a doua clasăSecusigiu-clasa de feteSânandreiVingaBodrogul NouMunarChinezu-prima clasăChinezu-a doua clasă

Alexiu TuricuMihai VulpeNicolae Luchin Post vacantPaul TrăilescuMoise PepaDamian Sebeşan Damaschin Mărgineanţu Anastasia BărbulescuSavu MiescuvacantNicolae CusmanuEmanuil BărbulescuAlexandru Sandu George Barabaş

* Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.11, din 8/20 februarie, p. 2-3.

102

În perioada 1889-1891, au existat în comitatul Timiş 120 de şcoli româneşti ortodoxe, dintre care 99 erau cu o clasă, 19 cu două clase şi două cu trei clase. Din totalul şcolilor, 70 aparţineau unor localităţi aflate în Dieceza Aradului138 şi 50 unor localităţi din Dieceza Caransebeşului. Cele mai multe şcoli cu 2-3 clase, se aflau în cercurile şcolare ale districtului Consistoriului Arad.

O năzuinţă exprimată de unii responsabili ai învăţământului românesc timişean, a fost înfiinţarea unor şcoli de agricultură în centrele mai importante ale cercurilor şcolare. O asemenea şcoală recomanda şi Luca Călăceanu, inspector al cercului Alioş, care nota într-un raport adresat Senatului şcolar în 1873, că poporul nostru „vrea să vadă efectul de la învăţătură, adică un folos real”139.

Prin ordinul consistorial nr. 1115/244 şcol., din 4 iulie 1874, Sinodul protopopesc a fost chemat să decidă în privinţa înfiinţării unei şcoli tractuale de agricultură în Timişoara, propunându-se iniţierea unui stipendiu de până la 500 de florini, pentru un tânăr care ar fi fost trimis la studii câţiva ani, pentru a deveni profesor la institutul menţionat. Întrunit la 10 septembrie 1875, Sinodul prezidat de protopopul Meletie Drăghici, a hotărât ca pentru constituirea stipendiului să se repartizeze pe fiecare comună din tract câte 18 florini anual, pe timp de trei ani, sumă ce trebuia inclusă în preliminarul speselor de cult. În privinţa mijloacelor pentru înfiinţarea şi susţinerea institutului amintit, Sinodul se pronunţa: „că aici nu se pretind şcoli superioare şi academii de agricultură ca în Altenburg şi Debreţin, ci numai după modestele noastre putinţe”140.

Unele şcoli poporale româneşti din comitatul Timiş, s-au aflat sub jurisdicţia Consistoriului ortodox sârb din Timişoara, deoarece acestea se aflau în comune mixte, româno-sârbe. În unele dintre aceste localităţi, separarea bisericească şi şcolară a românilor de sârbi, s-a realizat pe cale amiabilă, iar în altele, pe calea justiţiei. Ca urmare a sentinţelor judecătoreşti, multe din şcolile comunelor mixte, au revenit românilor. Primul proces de despărţire ierarhică, a fost cel al comunei

138 Şcoala românească din Vinga nu a mai fost luată în calcul, deoarece s-a desfiinţat, neavând nici local şi nici învăţător.139 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 158/1873, nepag.140 I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, volumul II, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 926.

103

Chinezu, care s-a finalizat în anul 1889, în favoarea românilor141. În numărul său din 18 mai 1897, „Foaia diecezană” anunţa că în urma încheierii proceselor de despărţire, trei comune au fost primite în sânul ierarhiei arădene. Una dintre acestea a fost localitatea Felnac, unde se afla o şcoală cu două clase: de băieţi şi de fete142. În altă parohie mixtă, Becicherecul Mic, şcoala românească a luat fiinţă la 18/30 noiembrie 1897, când a sosit actul oficial de numire a primului învăţător, Eutimie Dărăbanţ143. Un fenomen întâlnit în comitatul Timiş ca şi în întreg arealul bănăţean, l-a constituit coexistenţa în aceeaşi localitate, a mai multor tipuri de şcoli confesionale, ca rezultat al diversităţii etnice a populaţiei. Astfel, în Becicherecul Mic-comuna de origine a iluministului român Dimitrie Ţichindeal-după anul 1898 au existat trei şcoli confesionale: romano-catolică, ortodoxă sârbă şi ortodoxă română.

Şcolile greco-catolice care au funcţionat în spaţiul comitatului Timiş, se aflau sub jurisdicţia Consistoriului din Lugoj. În perioada păstoririi episcopului Victor Mihalyi de Apşa ( 1874-1895 ), şcoala greco-catolică a cunoscut o perioadă de dezvoltare şi consolidare. Sinodul diecezan din 1879, a adoptat Statutele şcolare diecezane, care au servit de îndreptar bine determinat la ulterioara consolidare a şcolii. Averile bisericeşti şi şcolare s-au înmulţit prin edificii noi şi prin gospodărirea mai bună a veniturilor, care în totalitatea lor erau restrânse. Corpul învăţătorilor s-a înnoit cu absolvenţi de preparandie, care posedau calificarea cerută de exigenţele legilor şcolare144. La 22 noiembrie 1896, a fost numit episcop Demetriu Radu, pentru care cauza şcolii poporale a rămas una dintre cele mai însemnate. El a insistat pentru ridicarea unor localuri şcolare corespunzătoare, în raport cu cerinţele timpului şi a organizat Inspectoratul Şcolar General.

La fel ca şi şcolile poporale ortodoxe, şcolile greco-catolice erau în marea lor majoritate instituţii cu un singur învăţător, având două cursuri: de zi şi de repetiţie. Şcolile greco-catolice din comitatul Timiş erau repartizate în mai multe protopopiate: Lugoj, Buziaş, Timişoara, Ciacova, Oraviţa, Bocşa, Vărădia.141 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.79, din 10/22 aprilie, p. 2.142 Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.20, din 18 mai, p. 5.143 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Becicherecul-Mic, nepag.144 D. Radu, op.cit., p. 105-106.

104

În localităţile timişene cu populaţie greco-catolică mai importantă numeric şi mai prosperă economic, s-au edificat noi clădiri şcolare, asigurându-se condiţiile materiale şi financiare necesare funcţionării şi dezvoltării instituţiilor şcolare. În comuna Budinţ, în anul 1897 a fost edificată, pe spesele comunităţii greco-catolice, o şcoală din piatră, în valoare de 4.244 de coroane145. În Belotinţ, localitate care a trecut la „unire” în anul 1895, şcoala s-a edificat în anul 1898, prin „jertfele şi stăruinţa de fier ale fostului administrator parohial dr. Daniel Fireza”146. În aceeaşi perioadă a fost edificată noua clădire şcolară din Chizdia, în valoare de 3.800 de coroane şi datorită numărului mare de elevi, în anul 1898 s-a înfiinţat aici al doilea post învăţătoresc147. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au fost zidite noi localuri de învăţământ primar şi în alte localităţi timişene în care fiinţau comunităţi greco-catolice: Petroman (1890), Crivobara (1896), Folea (1899)148, Icloda (1899)149, Lighet (1899)150, Silaş (1902)151.

O serie de comunităţi greco-catolice, ale căror resurse financiare nu erau suficiente pentru a construi noi edificii şcolare, au asigurat fiinţarea şi continuitatea învăţământului primar confesional, prin închirierea unor localuri, pe care le-au transformat în săli de clasă, sau prin utilizarea edificiilor bisericeşti în acelaşi scop. În pofida eforturilor făcute de comunităţile româneşti greco-catolice, de a construi şi susţine şcoli, au existat şi câteva localităţi în care instituţiile de învăţământ elementar, greco-catolice, nu au dăinuit. În satul Hisiaş, şcoala greco-catolică a fost închisă din motive financiare, în anul 1871, în locul ei fiind înfiinţată o şcoală comunală152. În Racoviţa, existase o şcoală greco-catolică încă din anul 1864, dar sistându-se salariul învăţătoresc în 1868, s-a înfiinţat în locul ei o şcoală de stat153. În localitatea Zăbrani, şcoala greco-catolică a funcţionat numai până 145 Ibidem, p. 233.146 Ibidem, p. 258.147 Ibidem, p. 258-259.148 Ibidem, p. 280.149 Ibidem, p. 282.150 Ibidem, p. 285.151 Ibidem, p. 239.152 Ibidem, p. 234.153 Ibidem, p. 236.

105

în anul 1865, când prin Ordinul Locotenenţial, s-a sistat adaosul salariului învăţătoresc, din fondul studiilor154. Şcoala din Vărădia s-a deschis în anul 1857, dar a funcţionat numai până în anul 1869, când s-a transformat în şcoală comunală şi apoi de stat. Consistoriul din Lugoj a făcut mari eforturi pentru a salva caracterul confesional al acestei şcoli, dar neînţelegerile dintre credincioşi au zădărnicit aceste intenţii155.

Tabelul 9. Şcolile greco-catolice din comitatul Timiş (anul şcolar 1901-1902)156

154 Ibidem, p. 273.155 Ibidem, p. 336.156 Ibidem, p. 225, p. 240-241; p. 276-277; p. 288-289; p. 307; p. 320; p. 338-339.

Nr.crt. Protopopiatul Localitatea Localul şcolar Învăţătorul

1. Lugoj Ohaba-Forgaci Propriu Teofil Crişan-administrator parohial

2.3.4.

Buziaş BudinţHitiaşSilaş

PropriuÎn edificiu bisericescPropriu

Olivia StanciuGeorge PoenarIustin Văidean

5.

6.

7.

8.9.

Timişoara Belotinţ

Chizdia-două clase

Crivobara

IzvinParţa

Propriu

Propriu

Propriu

PropriuÎn Casa comunală

Ioan Lepădat- adm. parohialIoan Ignăţel, Lucreţia SuciuVasile Bora-adm. parohialVictor BacoşGeorge Suciu

10.11.12.13.14.15.

Ciacova FoleaGhiladIclodaJebelLighedPetroman

PropriuLocal închiriatPropriuPropriuPropriuPropriu

Ioan MusteţIoan DuraniSimion CisteianGeorge OgherciuŞtefan AnghelGeorge Vodă

16. Oraviţa Marcoveţi În edificiu de capelă Alesandru Giuca

17. Bocşa Gherman În edificiul Casei parohiale Longin Bertea

18.19.

Vărădia ClopodiaLăţunaş

Local închiriatPropriu

Nicolau CiolacAndrei Mureşan

106

Din parcurgerea datelor statistice, se poate concluziona că deşi numărul şcolilor româneşti greco-catolice din comitatul Timiş era destul de mic în comparaţie cu cel al şcolilor greco-orientale, majoritatea acestora, prin eforturile materiale şi financiare ale comunelor bisericeşti, aveau edificii proprii şi învăţători calificaţi. În multe din localităţile timişene, şcolile greco-catolice coexistau cu şcoli ortodoxe sau de alte confesiuni. Şcolile greco-catolice din centre ortodoxe importante, precum: Jebel, Ghilad, Izvin, Petroman, erau eclipsate ca număr de elevi şi frecvenţă, de şcolile greco-orientale. În alte localităţi, precum Chizdia, credincioşii români ortodocşi fiind puţini, s-au înţeles cu cei greco-catolici să susţină o şcoală confesională greco-catolică, cu puteri unite157.

Indiferent de apartenenţa lor confesională şi de subordonarea lor ierarhică, şcolile româneşti din comitatul Timiş au avut un liant care le-a articulat într-un sistem bine închegat: educaţia de tip naţional. În pofida sprijinului pe care autorităţile l-au acordat constant, înfiinţării şcolilor comunale şi de stat, instituţiile româneşti de învăţământ elementar erau prea numeroase şi cu fundamente prea trainice-reprezentate de valorile naţionale-pentru a fi atât de uşor demolate. În aceste condiţii, guvernanţii au încercat să producă fisuri în edificiile şcolilor naţionale şi să le deturneze de la scopurile lor reale, pătrunzând în interiorul acestora prin intermediul unor legi şcolare din ce în ce mai restrictive şi tendenţioase. În pofida acestor împrejurări nefavorabile, şcolile româneşti şi-au menţinut cea mai mare pondere în rândul instituţiilor de învăţământ elementar din comitatul Timiş, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Chiar dacă vitregia condiţiilor istorice a impus în prim plan lupta pentru supravieţuire, trimiţând în plan secund, lupta pentru proliferare a şcolilor, totuşi, prin eforturile colectivităţilor româneşti, în această perioadă s-au ridicat clădiri şcolare noi, s-au înfiinţat noi clase, pentru a răspunde creşterii populaţiei şcolare, s-au făcut progrese în cuprinderea fetelor în sistemul de învăţământ organizat. Numărul de învăţători calificaţi a sporit, iar în rândurile acestei categorii profesionale, şi-au făcut apariţia femeile.

157 Dreptatea, Timişoara, I, nr.240, din 3/15 noiembrie, p. 4.

107

III. C. Autorităţile şcolare confesionale

Structura organizatorică şi de conducere, a reprezentat premisa unei evoluţii unitare, autonome şi originale a şcolii româneşti timişene, în cadrul unei reţele şcolare comitatense eterogenă ca tipologie şi apartenenţă a instituţiilor de învăţământ, însă cu o tendinţă din ce în ce mai făţişă şi evidentă de uniformizare, de dizolvare a autonomiei şcolare, în slujba unui proiect iluzoriu şi artificial: „statul naţional ungar”158. Mobilizarea factorilor organizaţionali, dăruirea şi implicarea lor profundă în împlinirea cauzei şcolare confesionale, mobilitatea soluţiilor dar în acelaşi timp consecvenţa scopurilor, au asigurat în pofida tuturor vicisitudinilor, fiinţarea şcolii româneşti din comitatul Timiş, ca parte a unui „adevărat sistem naţional educativ-instructiv”159.

C.1. Autorităţile şcolare ortodoxe

Şcolile româneşti ortodoxe din comitatul Timiş, au cunoscut o subordonare ierarhică pe patru nivele: 1. Consistoriul mitropolitan-ca organ al congresului naţional-bisericesc; 2. Consistoriul eparhial-ca organ al sinodului eparhial; 3. Sinodul protopopesc, comitetul protopopesc-ca organ al sinodului, protopopul-ca exponent al comitetului; 4. Sinodul parohial, comitetul parohial-ca organ al sinodului, directorul şcolar-ca delegat al comitetului parohial160.

Consistoriul mitropolitan era organul suprem, administrativ şi judecătoresc, pentru întreaga Mitropolie. El consta din mitropolit ca preşedinte, episcopii sufragani şi 36 de membri numiţi asesori (1/3 preoţi şi 2/3 mireni). Era format din trei senate: bisericesc, şcolar, epitropesc161. Senatul şcolar al Consistoriului mitropolitan avea următoarele atribuţii: conducea treburile şcolare comune ale întregii

158 I. Munteanu, op.cit., p. 85.159 Ibidem, p. 92.160 O. Ghibu, op.cit., p. 115-116.161 Ibidem, p. 22.

108

provincii mitropolitane, susţinea unitatea şi uniformitatea pentru institutele şcolare confesionale din Mitropolie, lua decizia finală a cauzelor disciplinare ale învăţătorilor, apelate de la senatele şcolare ale consistoriilor eparhiale162. Pentru şcolile româneşti timişene, Consistoriul de la Sibiu a contat mai mult prin direcţia unitară pe care a dat-o învăţământului confesional, pentru că din punct de vedere administrativ, pedagogic şi metodic, Consistoriile de la Arad şi Caransebeş, controlau efectiv învăţământul din aria lor de competenţă.

Consistoriul eparhial era organul administrativ şi judecătoresc permanent în problemele bisericeşti, şcolare şi fundaţionale la nivelul fiecărei dieceze. Membrii acestuia se numeau „asesori consistoriali” şi erau ordinari (salarizaţi) şi onorari (onorifici). Preşedintele „natural” al consistoriului era episcopul diecezan. Consistoriul cuprindea trei senate separate: bisericesc, şcolar şi epitropesc163. Chestiunile şcolare foarte importante, care presupuneau dezbateri mai ample şi conlucrarea mai multor forţe, le decidea consistoriul plenar. Majoritatea problemelor referitoare la învăţământul confesional, le rezolva Senatul şcolar, ale cărui şedinţe erau prezidate de episcop164. Format din 1/3 asesori din cler şi 2/3 dintre mireni, senatul şcolar conducea toate şcolile confesionale aflate într-o eparhie, precum şi învăţământul religios al elevilor ortodocşi care frecventau alte şcoli165. Reprezentanţi de seamă ai românilor timişeni-mireni şi clerici-au făcut parte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din senatele şcolare de la Arad şi Caransebeş, ca membrii onorari sau ordinari: Vincenţiu Babeş, om politic şi de cultură care locuia la Budapesta; Meletie Drăghici, protopop al Timişoarei; George Crăciunescu, referent şcolar (asesor ordinar) şi apoi protopop al Belinţului; Iosif Grădinaru, paroh în Seceani şi inspector şcolar; Ioan Damşia, paroh în Seceani; Pavel Vasici, medic pensionar, inspector al cercului şcolar Timişoara; Constantin Crăciun şi Ioan Tuducescu, învăţători în Lipova; Vicenţiu Cerneţ, învăţător în Moşniţa; Pavel Rotariu şi George Ardelean, avocaţi în Timişoara; Mihail Juica, paroh în Srediştea Mică şi administrator 162 Ibidem, p.116.163 Statutul organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 1910, p. 39. 164 O. Ghibu, op.cit., p. 115.165 Ibidem, p. 18.

109

protopopesc166. Atribuţiile senatului şcolar, stabilite prin Statutul organic erau următoarele167:

1. Se preocupa ca în fiecare comună bisericească să se înfiinţeze şi să se susţină şcoli confesionale; acestea să aibă dotarea materială corespunzătoare şi să fie încadrate cu învăţători calificaţi şi salarizaţi conform legii;

2. Se îngrijea de procurarea celor mai corespunzătoare manuale şcolare, pe care le cenzura şi aproba;

3. Pregătea şi califica învăţătorii şi profesorii, instituia cateheţii (profesorii de religie). Pentru calificarea învăţătorilor şi profesorilor, numea comisii examinatoare.

4. Întărea în posturi pe învăţătorii aleşi, acorda concedii pe timp mai lung de o săptămână;

5. Asigura inspecţia şcolilor primare şi secundare, precum şi a învăţământului religios din şcolile neromâneşti, prin comisari consistoriali;

6. Realiza perfecţionarea profesională a învăţătorilor, prin organizarea de conferinţe conduse de comisari consistoriali;

7. Dezbătea şi decidea în cauzele disciplinare ale învăţătorilor şi profesorilor;

8. Prezenta sinodului rapoarte, despre starea şcolilor şi a învăţământului.

Asesorul ordinar (referentul şcolar), avea atribuţiile unui inspector general. El conducea activitatea senatului şcolar şi rezolva problemele de învăţământ curente ale districtului eparhial. Chiar dacă deciziile importante le lua cu concursul celorlalţi membri ai senatului, referentul şcolar avea o implicare destul de vie în organizarea, controlarea şi perfecţionarea învăţământului confesional.

Primul referent şcolar al Senatului arădean, ales în anul 1870, a fost George Crăciunescu (1837–1895), originar din Satchinez. El a renunţat la postul de profesor de limba română la gimnaziul din 166 V. Popeangă, op.cit, p. 35; I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899, Editura Autorului, Reşiţa-Montană-Caransebeş, 1898, p. 90-92; Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1890, Editura Tipografiei şi Librăriei Diecezane, Caransebeş, 1889, p. 43; Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1898, Editura Tipografiei şi Librăriei Diecezane, Caransebeş, 1897, p. 43.167 Statutul organic… , p. 43-45 ; O. Ghibu, op.cit., p. 18-19.

110

Timişoara168, pentru a îndeplini noua funcţie. Ca referent şcolar, s-a implicat cu dăruire în organizarea învăţământului confesional din Dieceza Aradului şi a iniţiat acţiunile de educaţie a adulţilor. În anul 1872 fiind ales protopop al Belinţului, a părăsit Aradul169. La 12 mai 1872, a fost ales referent al Senatului şcolar din Arad, George Popa, în slujba căruia a rămas până la moartea sa, în anul 1897. Pentru George Popa, pedagogia şi politica naţională promovată de români, se identificau. A apărat cu tact şi perseverenţă caracterul naţional al şcolilor poporale170.

Şematismele Diecezei Caransebeşului, din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, îl menţionează ca asesor ordinar (referent şcolar) al Senatului şcolar din Caransebeş, pe Ion Ionaş171.

Anual, senatul şcolar, prin referentul său, prezenta un raport către sinodul eparhial, în care îşi evalua activitatea şi făcea eventuale propuneri de eficientizare a acesteia, care dacă erau adoptate de forul reprezentativ, deveneau reglementări obligatorii pentru şcoli şi învăţători. Aceste rapoarte constituie un preţios izvor, pentru reconstituirea tabloului vieţii şcolare româneşti din comitatul Timiş.

Primul raport al Senatului şcolar despre starea şcolilor şi a învăţământului poporal din districtul Consistoriului Arad, pe anul 1870, alcătuit de referentul şcolar George Crăciunescu, reflectă principalele obiective pe care această instituţie le urmărea într-o primă etapă: colectarea datelor statistice şcolare, identificarea „defectelor”şi neajunsurilor din activitatea şcolilor confesionale, îmbunătăţirea organizării şi administrării învăţământului poporal. Privind organizarea învăţământului ca o operă gigantică, în raport se făcea apel la concentrarea tuturor puterilor morale, fizice şi spirituale ale naţiunii, pentru realizarea acestui deziderat172.

Rapoartele Senatului şcolar din anii următori, evidenţiază evoluţia acestui organism de îndrumare şi control a şcolilor româneşti, 168 V. Popeangă , op.cit., p. 35.169 Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură ……….., p. 241.170 V. Popeangă , op.cit., p. 35.171 Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1890………., p. 43; Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1898……………., p. 43. 172 Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului , 11-12/1871. Doc. Nr. 34 în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură ….” , p. 164-172.

111

atât în ce priveşte capacitatea sa organizatorică, cât şi natura problemelor pe care era chemat să le soluţioneze.

Raportul din 1 aprilie 1877, conţine o multitudine de aspecte şi priorităţi pentru învăţământul confesional şi autorităţile care îl dirijau: activarea unui fond general de pensii învăţătoreşti, administrarea fundaţiilor diecezane, mărirea duratei studiilor la trei ani, la Institutul Pedagogico-Preparandial. Administrarea şcolilor confesionale este reglementată şi consolidată, prin alăturarea la acest raport a „Normelor pentru administrarea învăţământului”, care descriu în detaliu sfera de activitate a comisiilor şcolare, a directorilor locali, a inspectorilor de şcoli, a comisarilor consistoriali. Având convingerea că progresul învăţământului porneşte de la didactică, Senatul şcolar arădean alătură raportului şi „Planul de învăţământ pentru şcolile poporale”, emis de Consistoriu173.

Raportul Senatului şcolar arădean pe anul 1891, scoate la lumină noile probleme pe care evoluţia societăţii, le punea în faţa şcolii româneşti ortodoxe: necesitatea înfiinţării unei preparandii pentru învăţătoare, a uneia pentru azile şi grădiniţe de băieţi, elaborarea regulamentului pentru coruri, lista cărţilor recomandate de consistoriu ca manuale şcolare, lista cărţilor recomandate pentru bibliotecile şcolare, promovarea „caselor de păstrare” în şcolile poporale, măsuri pentru împiedicarea bolilor epidemice în rândul elevilor. Este demn de remarcat că Senatul arădean îşi formează o practică din a publica lista cărţilor recomandate, pentru a-i feri pe învăţători de consecinţele ce ar fi decurs, din utilizarea unor manuale şi cărţi interzise. Din parcurgerea situaţiilor statistice prezentate în acest raport, se constată evoluţia lor pozitivă în ce priveşte complexitatea şi exactitatea datelor şcolare, remarcându-se şi interesul pentru colectarea datelor statistice referitoare la tinerii români care frecventau alte şcoli decât cele confesionale româneşti174.

Cele trei senate care alcătuiau consistoriul desfăşurau şedinţe separate şi şedinţe plenare, pentru tranşarea chestiunilor de interes general. Hotărârile consistoriului se luau cu majoritate de voturi175, 173 A.E.O.R.A , 11-15/ 1877. Doc. 810/229 şcol., în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului …” p. 196-199.174 D.J.A.A.N, Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 1711/1892, nepag.175 O. Ghibu, op.cit., p. 17.

112

devenind ordine, dispoziţii sau instrucţiuni, care erau transmise în teritoriu, de regulă prin intermediul circularelor.

Diversitatea şi complexitatea activităţii senatului şcolar, aspectele mai concrete ale acesteia, pot fi mai bine surprinse parcurgând protocoalele şedinţelor consistoriale şcolare. Şedinţele ordinare ale senatului şcolar, aveau loc în prima zi a fiecărei luni. Dacă data respectivă coincidea cu o sărbătoare, şedinţa era fixată în ziua următoare. Senatul şcolar dezbătea probleme curente care se refereau la administrarea învăţământului confesional, lua decizii şi dispunea măsuri pentru bunul mers al activităţii şcolare. El primea rapoarte de la referenţii şcolari, inspectorii districtuali şi comisarii consistoriali, întărea în posturi pe învăţători, numea învăţătorii suplinitori şi cateheţii, stabilea comisiile pentru examenele de calificare, dispunea datele de desfăşurare a conferinţelor învăţătoreşti, primea plângeri de la învăţători şi de la locuitorii satelor, decidea în cauzele disciplinare ale învăţătorilor. Senatul şcolar colabora cu autorităţile locale şi centrale ale statului, punea în aplicare ordine şi dispoziţii ale acestora, în măsura în care ele nu încălcau autonomia şcolară şi legile în vigoare.

În şedinţa din 13 august 1870, analizând raportul comisarului Martin Ţapu despre examenele din Protopopiatul Vârşeţ, Senatul şcolar diecezan de la Caransebeş, dispunea mai multe măsuri, menite să îndrepte neajunsurile constatate şi să eficientizeze activitatea didactică. Astfel, învăţătorii care au predat toate obiectele de învăţământ obligatorii, după metoda intuitivă176 şi au obţinut rezultate foarte bune la examenele şcolare, au primit „decret lăudătoriu drept recunoştinţă şi îmbărbătare pe viitor”177. Învăţătorii care au obţinut calificativul bine, au fost lăudaţi pentru sârguinţa şi sporul realizat în pregătirea elevilor. În legătură cu învăţătorii care au obţinut calificativul nesatisfăcător, Senatul şcolar dispune participarea lor la un stagiu de pregătire, condus de comisarul şcolar. Acestor învăţători li se permitea începerea cursurilor, numai după ce prezentau un 176 Metodă de învăţare care se sprijină pe intuiţie, adică pe prezentarea de către învăţător, în mod nemijlocit a obiectelor şi fenomenelor lumii materiale, pentru a fi cunoscute de elevi. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea era considerată o metodă modernă, care aducea un suflu înnoitor activităţii didactice. 177 A.E.O.R.C., Protocolul şedinţelor consistoriale şcolare, Registrul 9-1-321/1870, nepag.

113

atestat eliberat de comisarul şcolar, din care să reiasă că şi-au însuşit pe deplin metoda intuitivă, punându-li-se în vedere că pe viitor vor fi chiar îndepărtaţi din posturi, dacă vor dovedi nepăsare şi neglijenţă în pregătire. Constatându-se din experienţă, că o mare piedică a înaintării învăţământului, o reprezentau neînţelegerile dintre preoţi şi învăţători, Senatul şcolar îndatorează preoţii să dea tot sprijinul învăţătorilor, să-şi folosească autoritatea morală pentru a convinge credincioşii să-şi trimită copiii la şcoală. Activitatea fiecărui preot era judecată şi după contribuţia adusă la dezvoltarea şi înflorirea şcolilor poporale confesionale.

Luând în considerare că Senatul şcolar îşi începuse de curând activitatea, deciziile lui dovedesc maturitate şi deplină înţelegere a misiunii sale, care depăşea sfera strict administrativă, dobândind o semnificaţie profundă, naţională178.

Senatul şcolar întărea învăţătorii aleşi de sinoadele parohiale, dar au existat situaţii când nu a fost numit cel care a obţinut majoritatea voturilor parohienilor. La şedinţa din 5 noiembrie 1870, Senatul şcolar din Caransebeş a hotărât să-l întărească ca învăţător în Petroman pe Ştefan Dimitrievici din Utvin, chiar dacă nu era candidatul majorităţii, deoarece avea atestat de calificare, pe când celălalt candidat căzuse de două ori la examen179. Senatul şcolar respecta în primul rând legea şi competenţa profesională şi nu voinţa localnicilor, care dovedeau uneori subiectivitate în alegerea făcută.

Senatul şcolar primea şi numeroase reclamaţii din partea comunităţilor, împotriva învăţătorilor, pe care trebuia să le cerceteze şi să le găsească o soluţionare. La şedinţa din 15 ianuarie 1870, este prezentată plângerea locuitorilor din Şoşdea împotriva învăţătorului Alesiu Mioc, solicitându-se îndepărtarea lui din comună. Senatul însărcinează pe protopopul Jebelului, ca împreună cu Ilie Istvan, comisarul şcolar al tractului, să se deplaseze la faţa locului pentru a împăca cele două părţi şi dacă încercarea se dovedea nereuşită, să facă o investigaţie care urma să fie înaintată spre judecare Consistoriului. La 9 iulie 1870, se ia cunoştinţă de pâra comunei Obad împotriva învăţătorului George Toţia, care era acuzat că nu-şi

178 Ibidem.179 Registrul 9-1-321/1870, nepag.

114

îndeplineşte chemarea, că e leneş şi are ocupaţii contrare profesiei pe care şi-a ales-o. Acuzele sunt reluate de încă două ori, învăţătorului reproşându-i-se că neglijează activitatea instructivă şi, chiar mai mult, că nu ştie să scrie şi să citească. Cazul acesta e mai complicat însă. Învăţătorul răspunde Consistoriului, arătând că adevărata cauză a acţiunilor denigratoare este dorinţa de răzbunare a preotului local Miulescu. Protopopul era de partea învăţătorului, apreciindu-i calităţile intelectuale şi morale180.

Informaţii despre cum se vor fi soluţionat aceste „cauze” nu avem, însă exemplele sunt utile pentru a înţelege complexitatea activităţii senatului şcolar, care trebuia să fie un abil mediator între şcoală şi societatea românească.

Faptul că şcolile româneşti ortodoxe din comitatul Timiş se aflau sub conducerea şi inspecţia supremă a două senate şcolare, de la Arad şi Caransebeş, nu a alterat unitatea organizatorică a învăţământului românesc ortodox. Structura, funcţionarea şi scopurile celor două senate şcolare fiind foarte asemănătoare, nuanţele care făceau diferenţa nu reuşeau decât să potenţeze atributele uniformităţii lor organizatorice.

Sinodul protopopesc, comitetul protopopesc, protopopul

Şcolile greco-orientale ale românilor din comitatul Timiş erau situate în protopopiatele: Timişoara, Lipova, Belinţ (Dieceza Aradului), Ciacova, Jebel, Vârşeţ (Dieceza Caransebeşului). Fiecare protopopiat forma un cerc şcolar şi prin urmare, sinodul protopresbiteral era investit şi cu atribuţii de autoritate şcolară. Pentru că sinoadele se întruneau numai o dată pe an, rolul lor nu era totuşi prea însemnat. Ele luau act de cele petrecute în decursul unui an, prin intermediul rapoartelor primite de la inspectorii şcolari şi ofereau îndrumări mai mult de ordin general, pentru anul următor181. Conform prevederilor Statutului organic, sinodul protopopesc gestiona problemele economico-bisericeşti, şcolare şi fundaţionale, privitoare la protopopiat, efectua alegerea profesorilor şi învăţătorilor pentru şcolile tractuale şi trebuia să se preocupe de progresul şcolilor din aria sa de răspundere. 180 Ibidem.181 O. Ghibu, op.cit., p. 115.

115

Organul sinodului era comitetul protopopesc. El trebuia să ducă la îndeplinire hotărârile sinodului şi să conducă protopopiatul, preocupându-se de problemele economico-bisericeşti, şcolare şi fundaţionale182. Exponentul comitetului protopopesc era oficiul protopopesc, respectiv protopopul însuşi, care era în acelaşi timp şi inspector al şcolilor confesionale din tractul său. El decidea în chestiunile ce priveau viaţa şcolară şi pe învăţători, cerând însă pentru situaţiile mai complicate, aprobarea consistoriului eparhial183.

La nivelul protopopiatelor se percepea mai îndeaproape pulsul şi problemele concrete ale învăţământului românesc confesional. Sinoadele protopopeşti primeau rapoarte de la inspectorii şcolari, dezbăteau probleme şi luau decizii, primeau propuneri, pe care dacă le considerau benefice pentru progresul şcolii şi al comunităţii româneşti, le transformau în reglementări de interes local.

În Sinodul din 13/25 februarie 1884, prezidat de protopopul Timişoarei, Meletie Drăghici, au fost analizate rapoartele inspectorilor şcolari. Raportul inspectorului zonal Ioan Munteanu, preot şi învăţător în Bărăteaz, a fost apreciat de Sinod ca unul complet şi extins asupra tuturor chestiunilor referitoare la cauza învăţământului: frecvenţa şcolară, salariile învăţătorilor, starea edificiilor şcolare, a şcolilor de pomi, existenţa fondurilor şi a bibliotecilor şcolare În schimb, raportul inspectorului Iosif Grădinaru, preot în Seceani, a fost catalogat de Sinod drept incomplet, lipsind mai multe rubrici şi date necesare pentru conturarea unei imagini cât mai veridice asupra activităţii şcolare. Sinodul a concluzionat că trebuie să intervină în sprijinul inspectorului, pentru clarificarea situaţiei învăţământului din cercul său şcolar184.

Sinodul protopopesc al Timişoarei, din 31 martie 1892, aduce elemente de noutate, legate de activităţile extraşcolare, exprimându-şi satisfacţia faţă de contribuţia învăţătorilor la înfiinţarea corurilor de plugari, în total zece la număr, nutrind speranţa ca o astfel de formaţiune culturală să existe în fiecare comună a protopopiatului. Învăţătorii cu rezultate bune şi foarte bune la examene sunt lăudaţi, la fel şi cei care promovau grădinăritul, albinăritul, mătăsăritul185. 182 Statutul organic…, p. 22-25.183 O. Ghibu, op.cit., 115 .184 Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr. 13, din 15/27 februarie, p. 3.185 Idem, Timişoara, XIII, 1892, nr. 25, din 28 martie/9 aprilie, p. 2-3.

116

În linia pozitivă a unui învăţământ practic, încurajat de autorităţi şi de legile şcolare, se înscriu preocupările privind grădinăritul, albinăritul, mătăsăritul, fiind publicate şi broşuri de popularizare a acestor îndeletniciri. Înfiinţarea corurilor vocale s-a încadrat într-o amplă mişcare de trezire spirituală a românilor bănăţeni, de la sfârşitul veacului al XIX-lea, când mijloacele lor de manifestare politică fiind tot mai limitate, lupta naţională a fost mutată pe terenul culturii şi al promovării valorilor naţionale.

Protopopii, sinoadele protopopeşti, aveau în vedere nu numai supervizarea activităţii strict şcolare, ci gestionau fonduri şi fundaţii, prin intermediul cărora comunitatea românească se implica în susţinerea materială şi morală a învăţământului. Astfel, în şedinţa Sinodului timişorean din 3/15 aprilie 1894, s-a luat la cunoştinţă raportul epitropiei despre fundaţiile înfiinţate în memoria lui Antoniu Mocioni şi Mitra Ungureanu. Fundaţiile erau administrate de Comitetul protopopesc al Protopopiatului Român Ortodox din Timişoara186.

În alte cazuri, sinoadele şi protopopii, trebuiau să reacţioneze la atacuri care încercau să submineze autonomia bisericească şi şcolară, venite din partea unor autorităţi locale. În şedinţa ordinară a Sinodului Protopopiatului Ortodox al Belinţului, din 7/19 aprilie 1894, se exprima îngrijorarea acestei autorităţi bisericeşti, în legătură cu persecutarea şcolilor confesionale şi stăruinţa diriguitorilor politici de a elimina limba română, garantată prin lege şi Statutul organic şi a o substitui prin cea maghiară, în documentele oficiale: administrative, bisericeşti şi şcolare. Se solicita intervenţia Sinodului eparhial pe lângă guvernul ţării, în această problemă187. Pentru că situaţia nu se ameliora, protopopii George Crăciunescu al Belinţului şi Traian Putici al Timişoarei, trimit memorii la ministerele de instrucţie şi de interne, în care protestează faţă de această stare de lucruri188. Cei doi protopopi acţionează sensibilizând în primul rând organele bisericeşti superioare, dar se adresează şi unor înalte instituţii ale statului. Acţiunile lor dovedesc implicare profundă şi devotament, nu numai pentru misiunea bisericească şi şcolară pe care o îndeplineau, ci şi pentru naţiunea căreia aparţineau.186 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 75, din 3/15 aprilie, p. 5.187 Idem, Timişoara, I, 1894, nr.79, din 8/20 aprilie, p. 3. ; D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 61/1892, nepag.188 D.J.A.A.N, Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 256/1894, nepag.

117

În intervalul dintre sinoade, protopopii erau chemaţi să ia decizii pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a activităţii şcolare din tractul lor. Atunci când trebuiau să dea soluţii unor chestiuni de mare gravitate, solicitau consistoriului avizul necesar înainte de a lua o hotărâre. Protopopii trebuiau să aplice ordinele date de consistoriu şi să-i raporteze despre modul cum au fost duse la îndeplinire. Ei primeau circulare de la episcopii diecezani în legătură cu punerea în aplicare a unor măsuri referitoare la învăţământ şi la rândul lor trimiteau circulare preoţilor şi învăţătorilor care se aflau în prima linie a muncii didactice. Nu în ultimul rând, protopopii trebuiau să ia măsuri pentru ca instituţiile şcolare să îndeplinească condiţiile legii. Acolo unde se impunea, trebuiau să stăruiască pentru construirea unor noi localuri de învăţământ.

Din studierea câtorva rapoarte înaintate de protopopul Ciacovei, Ioan P. Săiman, către autorităţile şcolare superioare, putem să ne creăm o imagine despre modul cum ocupanţii acestei funcţii rezonau la cerinţele şcolii şi ale învăţătorilor. Într-un raport, din 17 noiembrie 1870, protopopul Săiman arată că în cele mai multe comune elevii frecventează slab şcoala şi pentru a elimina această deficienţă, a trimis la toţi solgabirăii (juzii) cercuali listele de frecvenţă, împreună cu rugămintea de a porunci chinezilor (primarilor) şi fruntaşilor comunali, ca prin orice metodă să convingă părinţii să-şi trimită copiii la şcoală189. Într-un alt raport, trimis către episcop la 4 decembrie 1870, I. P. Săiman constata că în unele comune şcolile nu erau igienizate, cărţile şi mijloacele de învăţământ erau deficitare şi chiar mai mult, lipseau paiele necesare pentru încălzirea şcolilor. Ca exemplu negativ, este dat preotul Trifon Ţăranu din Petroman, care în calitate de director local se îngrijea mai mult de interesele sale personale, decât de şcoala care era neîncălzită în prag de iarnă, aceasta fiind şi una din cauzele slabei frecvenţe a elevilor, în opinia protopopului190.

Au existat cazuri când protopopii au fost nevoiţi să se implice în procese civile, pentru a apăra interesele şcolii confesionale. La 10 aprilie 1880, protopopul Ciacovei relata Consistoriului de la 189 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 246/1870, nepag.190 Ibidem, act 294/1870, nepag.

118

Caransebeş, că deşi a provocat pe primarul din Omor, Ştefan Deak, să achite arenda pământului şcolar, în sumă de 57 fl. şi 75 cr., totuşi acesta nu a plătit-o. Consistoriul decidea ca primarul să fie acţionat în judecată pentru a se putea recupera aceşti bani, necesari fondului şcolar191.

Protopopii trebuiau să monitorizeze starea localurilor de şcoală, primind însărcinări în acest sens de la consistoriu. Şedinţa consistorială din 17 octombrie 1880, decidea trimiterea protopopului Vârşeţului, pentru a cerceta situaţia clădirilor şcolare, iar acolo unde acestea se aflau într-o stare necorespunzătoare, împreună cu comitetele parohiale, el trebuia să stabilească preliminarul cheltuielilor şi planurile necesare zidirii de noi edificii. După ce acestea erau dezbătute în sinoadele parohiale, actele trebuiau trimise Consistoriului spre aprobare192. Cu privire la edificarea unor noi localuri şcolare, corespunzătoare legii, Consistoriul din Caransebeş elaborase chiar un ordin, în anul 1879. Protopopului Jebelului i se reproşa că nu a respectat ordinul şi că nu a luat măsuri pentru renovarea sau reconstruirea şcolilor, în localităţile în care acestea erau deteriorate193. Edificarea unor noi localuri şcolare, crea şi un alt tip de probleme pentru protopopi. Având în vedere că şcolile confesionale româneşti erau susţinute aproape exclusiv din contribuţiile credincioşilor, au existat situaţii când unii dintre ei au preferat să treacă la altă confesiune, pentru a scăpa de povara acestor cheltuieli. Aşa s-a întâmplat la Buziaş, în anul 1890, când 11 români ortodocşi au trecut la confesiunea greco-catolică, motivând că au luat această decizie datorită speselor cultului şi a datoriei de 1.600 de florini, făcută cu ocazia edificării noii şcoli. Protopopul Jebelului nu s-a resemnat cu ideea pierderii unor credincioşi, făcând propunerea ca datoria invocată pentru părăsirea bisericii ortodoxe, să se acopere din chiria prăvăliei care se afla într-o clădire a parohiei din Buziaş194.

Implicarea a protopopilor în viaţa şcolii şi a comunităţii româneşti din comitatul Timiş a fost destul de vie şi fructuoasă, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Aceşti slujitori ai bisericii au participat la efortul colectiv al românilor timişeni, de a-şi conserva fiinţa etnică prin educaţie şi cultură în limba naţională. 191 Ibidem, act 207/1880, nepag.192 Ibidem, act 563/1880, nepag.193 Ibidem, act 562/1880, nepag.194 Ibidem, act 463/1890, nepag.

119

Sinodul parohial, comitetul parohial, directorul şcolar

Şcolile româneşti greco-orientale, se aflau sub jurisdicţia sinoadelor parohiale, din care făceau parte toţi credincioşii majori ai unei comune bisericeşti195. Aflându-se într-o relaţie mai puţin mijlocită cu instituţiile şcolare, sinoadele parohiale cunoşteau în cea mai mare măsură resursele dar şi nevoile lor materiale, umane şi educaţionale. Atribuţiile sinodului parohial, raportate la şcoală erau următoarele:

1. Alegea membrii comitetul parohial şi pe învăţători;2. Aproba proiectele comitetului parohial pentru zidirea,

repararea sau înzestrarea şcolii;3. Examina şi aproba mijloacele proiectate de comitet privitoare

la înfiinţarea de fonduri şcolare, precum şi cele referitoare la salarizarea învăţătorului;

4. Veghea ca organul său, comitetul parohial, să-şi împlinească datoria;

5. Prin oficiul protopopesc, înainta consistoriului spre soluţionare, problemele mai însemnate;

Sinodul parohial se întrunea de regulă o dată pe an, în luna ianuarie, dar se putea întruni şi extraordinar, când trebuia să rezolve probleme urgente, ca de pildă alegerea învăţătorilor şi a profesorilor. În acest caz, sinodul parohial era convocat şi prezidat de protopop. Cei care aspirau la un post învăţătoresc, pentru a le fi acceptată candidatura, trebuiau să posede atestatul de calificare, eliberat de consistoriul eparhial196.

Comitetul parohial era organul sinodului, îi punea în aplicare hotărârile şi conducea în numele acestuia toate problemele şcolare197. Se întrunea în şedinţe de câte ori era necesar, însă regulat la sfârşitul lunilor iulie şi decembrie ale fiecărui an, pentru că la sinodul parohial convocat în luna ianuarie, trebuia să prezinte un raport general. Comitetul parohial trebuia să inventarieze averea fixă şi mobilă a şcolii, să ia măsuri pentru buna păstrare a edificiilor şi a tuturor

195 O. Ghibu, op.cit. , p. 115.196 Statutul organic …., p. 10-13; O. Ghibu, op.cit., p. 6-7.197 O. Ghibu , op.cit. , p. 115.

120

mijloacelor care aparţineau şcolii. Atunci când era necesar, trebuia să se preocupe de dotarea şcolii cu mobilierul şi materialele care se impuneau. Comitetul parohial publica concursul pentru ocuparea posturilor de învăţător şi profesor, se consulta cu protopopul şi cu direcţiunea şcolară, pentru a alcătui lista candidaţilor. Acest organism local, trebuia să găsească mijloacele necesare pentru eventuala edificare şi reparare a şcolii, pentru asigurarea dotaţiei profesorilor şi învăţătorilor. O misiune deosebită pe care legea bisericească o impunea comitetului parohial, era aceea de a sprijini copiii săraci în frecventarea cursurilor şcolii confesionale, prin distribuirea de manuale gratuite pentru elevii care constituiau cazuri sociale198. În ce priveşte şcoala confesională, comitetul parohial avea şi atribuţiile „scaunului şcolar”, cerut de legile civile199.

Pentru aplicarea prevederilor Legii şcolare XXVIII din 1876, episcopul Ioan Popasu trimite o circulară, prin care cerea formarea unui subcomitet şcolar în fiecare comună, care să cuprindă alături de preot şi învăţător, persoanele cele mai competente şi mai devotate şcolii, din rândul membrilor comitetului parohial. Totodată, episcopul ţinea să reamintească şi în acelaşi timp să detalieze atribuţiile comitetelor parohiale, legate de şcoala primară:

1. Aveau datoria de a se îngriji ca edificiile şcolare să se zidească după planul dat de ministerul de culte şi învăţământ şi să se păstreze în bună stare; dacă comitetele parohiale nu-şi îndeplineau această datorie, atunci trebuiau constrânse prin autorităţile civile.

2. Trebuiau să înscrie copiii la şcoală, cu două luni înaintea începerii fiecărui an şcolar. Conscrierea se făcea în trei exemplare: unul pentru învăţător, al doilea pentru primăria comunală, iar al treilea pentru protopop, care trebuia să-l înainteze consistoriului.

3. Să oblige pe părinţi să-şi trimită copiii la şcoală şi în fiecare sâmbătă să-i raporteze la primărie pe aceia care nu îndeplinesc această cerinţă, pentru a fi pedepsiţi potrivit legii. Totodată i se impunea preşedintelui, de a se îngriji ca banii din amenzile pentru nefrecventarea şcolii să se încaseze prin primăria comunală şi să se predea epitropiei parohiale spre administrare. 198 Statutul organic ….., p. 13-16.199 O. Ghibu, op.cit., p. 8.

121

4. Acolo unde numărul elevilor era mai mare de 80, comitetul parohial trebuia să suplimenteze numărul de clase, în acord cu legea.

5. Aveau datoria de a înzestra şcolile cu mobilierul şi rechizitele de învăţământ necesare, iar copiilor săraci să le distribuie gratuit manuale şcolare.

6. Printr-un membru ales, trebuiau să viziteze şcolile cel puţin o dată pe săptămână, pentru a observa dacă învăţătorul ţine regulat orele, dacă predă obiectele de învăţământ după planul şi manualele prescrise de consistoriu şi în fine, dacă are în ordine protocoalele prescrise, îndeosebi acela despre absentările elevilor de la şcoală. Dacă comitetul constata deficienţe în activitatea învăţătorului, trebuia să le raporteze protopopului tractual. Comitetul trebuia să se preocupe în mod deosebit, ca localurile de şcoală să fie în deplină curăţenie, atât în interior, cât şi în exterior.

7. La fiecare două luni, preşedintele comitetului parohial trebuia să înainteze protopopului şi acesta consistoriului, un raport despre activitatea comitetului parohial şi despre frecvenţa elevilor.

8. Să se îngrijească ca fiecare şcoală să fie prevăzută de la începutul anului şcolar, cu lemnele sau materialul necesar de încălzit. De asemenea trebuiau să aibă în atenţie, salarizarea regulată a învăţătorilor.

9. Să ia măsuri pentru cultivarea grădinilor de pomi, în înţelesul ordonanţelor emise de consistoriu şi de guvern, oferind toate uneltele necesare şi ajutorul pentru lucrarea lor.

10. Comitetul parohial, respectiv subcomitetul şcolar trebuiau să ţină şedinţe de câte ori era necesar, dar regulat la două luni. La începutul fiecărui an şcolar se făcea inventarul bunurilor şcolii în trei exemplare: unul pentru epitropia parohială, al doilea pentru învăţător, iar al treilea se trimitea la consistoriu, prin protopop.

11. Preşedintele comitetului parohial trebuia să trimită prin protopop, la consistoriu, lista tuturor membrilor din comitetul şi subcomitetul şcolar parohial200.

„Normele pentru administrarea învăţământului naţional confesional în districtul Consistoriului Român Ortodox din Arad”, 200 N. Bocşan, V. Leu , op.cit., p. 343-345.

122

elaborate în 1876, pornesc de la teza că administrarea învăţământului poporal se realizează prin: comisia şcolară locală, inspectoratul şcolar şi comisarii consistoriali201. Se observă că şi Senatul şcolar arădean respectă cerinţele legii. Aici organismul nou înfiinţat a fost denumit comisie şcolară şi nu subcomitet şcolar, cum se preciza în instrucţiunile de la Caransebeş, dar în realitate este una şi aceeaşi instituţie, care potrivit legii, avea în sfera sa de activitate exclusiv probleme şcolare, aşa cum la şcolile comunale exista scaunul şcolar, iar la cele de stat, curatoratul. Potrivit normelor elaborate de Senatul şcolar din Arad, comisia şcolară trebuia să se compună din preot, ca preşedinte, învăţător, ca secretar şi din încă trei membri. Într-un act normativ ulterior, „Manuducere la afacerile învăţământului poporan”, din 1890, numărul membrilor comisiei şcolare era mărit la şapte. Comisia şcolară era subordonată inspectorului şcolar şi trebuia să contribuie la întărirea relaţiilor dintre părinţi şi învăţători, dintre comunitatea locală şi şcoală202.

Delegatul comitetului parohial pentru afacerile interne ale şcolii era preotul, care avea şi calitatea de director şcolar203. Această funcţie era onorifică, numirea fiind făcută de senatul şcolar, la propunerea inspectorului cercual. Paul Vasici, care îndeplinea atribuţia de inspector al cercului Timişoara, a elaborat în 1870 un proiect de instrucţiune pentru directorii locali ai şcolilor poporale. Multe din atribuţiile fixate pentru directorii locali în acest proiect, se regăsesc în Normele (Instrucţiunile) pentru directorii locali elaborate de Senatul şcolar arădean la 15 mai 1873. Aceştia erau îndrumaţi să ţină o strânsă legătură cu învăţătorii, pentru a cunoaşte situaţia reală din şcoli în ce priveşte frecvenţa, starea de sănătate, conduita şi progresele la învăţătură ale elevilor, înzestrarea instituţiei cu materialul didactic necesar, constituirea fondului şcolar, necesitatea măririi localului şcolar sau a construirii unui nou local204. Directorul şcolar era conducătorul şcolii în problemele morale, spirituale, disciplinare205. El trebuia să-l controleze pe învăţător, să se asigure că 201 V. Popeangă, op.cit., p. 33202 Ibidem, p. 33 ; 44 .203 O. Ghibu, op.cit., p. 115.204 V. Popeangă, op.cit., p. 32.205 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 9, din 11/23 ianuarie, p. 6.

123

acesta respectă planul de învăţământ şi obţine rezultate lăudabile în activitatea şcolară. Una dintre atribuţiile principale ale directorului local, era cultivarea în rândul sătenilor a sentimentelor de dragoste pentru şcoală. O particularitate a modului de organizare a şcolilor poporale, era aceea că învăţătorului îi era limitat rolul la desfăşurarea procesului de învăţământ, iar conducerea şcolii era încredinţată altei persoane. Iniţial, directorii şcolari au fost selectaţi din rândul preoţilor, însă în unele localităţi funcţia a fost atribuită şi unor ţărani care au dovedit mult zel în sprijinirea învăţământului (în anul 1873, directorul şcolar în localitatea Chelmac-Protopopiatul Lipova, era plugarul Ion Ionescu206), sau unor intelectuali locali207.

În şcolile cu mai mulţi învăţători, unul dintre aceştia îndeplinea şi atribuţia de director. Din protocolul şedinţelor Comitetului parohial pe anul 1873, aflăm că în comuna Satchinez erau două puteri didactice: învăţătorii Petru Augustin, care preda la clasele I-II (şcoala mică) şi Iosif Gomboş care preda la clasele III-IV (şcoala mare), acesta din urmă îndeplinind şi funcţia de director208. O altă şcoală cu mai multe cadre didactice se afla şi în comuna Beregsău, unde în anul 1895 era director Emeric Andreescu209, învăţător cu state vechi de serviciu în localitate.

În procesele verbale ale sinoadelor şi comitetelor parohiale, deciziile şi hotărârile referitoare la şcoală şi la învăţători, aveau o pondere însemnată. Cele mai numeroase sunt consemnările referitoare la repararea sau reconstrucţia clădirilor şcolare, dotarea acestora cu mobilier şi mijloace de învăţământ, constituirea şi mărirea fondului şcolar, îmbunătăţirea frecvenţei şcolare, crearea şi întreţinerea „şcolilor de pomi”, organizarea şi desfăşurarea concursurilor pentru posturile învăţătoreşti, salarizarea învăţătorilor.

După adoptarea legii şcolare din 1868, corporaţiile şcolare devin mult mai atente ca starea edificiilor de învăţământ, să corespundă prescripţiilor legale. Astfel, la şedinţa din 20 decembrie 1870, Comitetul parohial din Babşa îşi asumă responsabilitatea de a se îngriji ca şcoala să corespundă cerinţelor legii. Datorită unor 206 V. Popeangă, op.cit., p. 106.207 Ibidem, p. 43-44.208 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Satchinez, nepag.209 Controla, Timişoara, I, 1895, nr.2, din 6/18 aprilie, p. 2.

124

ani ploioşi, pământul nu s-a putut semăna îndeajuns şi sărăcirea locuitorilor făcea ca un nou edificiu şcolar să nu poată fi construit, decât după 3-4 ani mănoşi. Se iau totuşi măsuri pentru repararea lui, alocându-se în acest scop 40 de florini210. Ridicarea unor noi edificii şcolare cerea sacrificii din partea comunităţilor româneşti, ale căror mijloace de subzistenţă depindeau într-o măsură covârşitoare de cantitatea şi de calitatea produselor agricole. Într-o scrisoare din 25 noiembrie 1872, preşedintele Comitetului parohial din Izvin, preotul Nicolae Darabanţ, încearcă să-i justifice inspectorului şcolar Pavel Vasici, faptul că localnicii nu pot să ridice o nouă clădire şcolară în termenul fixat, de un an. Sărăcia pe care sătenii o resimţeau în ultimii 5-6 ani, făcuse ca datoriile faţă de stat să crească într-atât, încât vitele le erau rechiziţionate la casa comunală, pentru a fi vândute. Ei promiteau că în termen de doi ani vor reuşi edificarea şcolii, dar mai repede de această perioadă nu se pot învoi să o facă211.

Frecvenţa şcolară a constituit o problemă importantă a forurilor locale care conduceau şcoala. Comitetul parohial din Babşa, în şedinţa desfăşurată la 20 decembrie 1870, şi-a desemnat patru reprezentanţi, care în fiecare sâmbătă după amiaza trebuiau să inspecteze şcoala prin rotaţie. Ei erau obligaţi să prezinte antistei comunale numele părinţilor care nu-şi trimit copiii la şcoală, pentru a fi pedepsiţi. La prima abatere de acest gen, părinţii primeau doar admonestare, iar apoi, la următoarele, erau sancţionaţi cu amendă care creştea succesiv, dacă nu se arătau interesaţi să rezolve problema frecvenţei copiilor lor212. În procesul-verbal al Sinodului parohial din Ohaba-Forgaci, desfăşurat la 19 ianuarie 1875, punctul 3 al ordinii de zi, se referă la frecventarea regulată a cursurilor de către toţi elevii şcolii greco-orientale, mai ales în timpul primăverii şi al verii. Toamna şi iarna se cerea mai multă indulgenţă din partea învăţătorilor, în legătură cu frecventarea cursurilor, folosindu-se ca argumente frigul şi drumurile desfundate. Pentru absenţele din timpul sezonului friguros, Sinodul decidea să nu se încaseze amenzi de la părinţi. În acest caz avem o soluţie mai permisivă dată de sinod problemei frecvenţei şcolare, luându-se în 210 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Babşa, nepag.211 A.E.O.R.A., Fond şcolar, II, act 193/1871, nepag.212 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Babşa, nepag.

125

considerare acţiunea perturbatoare a unor factori independenţi de voinţa părinţilor şi a elevilor213.

Stabilirea salariilor învăţătoreşti era o problemă de care comitetele parohiale trebuiau să se achite, respectând pe de o parte prevederile legale referitoare la salarizarea învăţătorilor, iar pe de altă parte, ţinând cont de resursele materiale şi financiare limitate, de care dispuneau locuitorii aşezării. În şedinţa Sinodului parohiei Ohaba-Forgaci, din 13 ianuarie 1880, la punctul 8 se iau măsuri pentru încasarea salariului învăţătorului din localitate, stabilindu-se contribuţia în bani şi natură, a fiecărei familii. Comisia şcolară trebuia să fie atentă la încasarea salariului, pentru ca „învăţătorul să nu sufere”, menţionează procesul-verbal al Sinodului214. După adoptarea legii din 1893, care impunea un salariu minim de 300 florini pentru un învăţător confesional, autorităţile şcolare locale au reuşit mobilizarea comunităţilor româneşti, pentru ca minimul impus de lege să fie respectat sau chiar depăşit. Aşa s-a întâmplat la Moşniţa, unde în şedinţa Comitetului parohial din 10 mai 1898, salariul învăţătorului este mărit la 400 de florini, chiar peste limita prevăzută de lege215.

Alegerea învăţătorilor era realizată de sinoadele parohiale extraordinare. Publicarea concursului o făcea comitetul parohial şi trebuia să cuprindă salariul prevăzut pentru postul respectiv şi condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească candidaţii. Alegerea învăţătorilor de către sinoadele parohiale, avea dezavantajul că prilejuia crearea unor grupuri de sprijinitori al unuia sau altuia dintre candidaţi, generând o dependenţă a acestora faţă de membrii sinodului. Alegerea de acest tip avea şi unele avantaje, căci stimula perfecţionarea învăţătorilor în sectoare apreciate de comunitate: instruirea corurilor şcolare, organizarea manifestărilor culturale, desfăşurarea activităţii educative cu adulţii, formarea deprinderilor de citire şi recitare, de scriere frumoasă216. Lista candidaţilor era alcătuită de comitetele parohiale, care se consultau în acest sens cu protopopii şi directorii locali. Ea era alcătuită ţinându-se cont de înaintarea la timp a cererilor, de îndeplinirea condiţiilor privind calificarea pentru 213 Ibidem, dosar Ohaba-Forgaci, nepag.214 Ibidem.215 Ibidem, dosar Moşniţa, nepag.216 V. Popeangă, op.cit., p. 34.

126

această profesie şi de respectarea altor cerinţe, impuse de comitetul parohial.

În anul 1871, pentru postul învăţătoresc nou înfiinţat în comuna Fibiş, şi-au depus cereri şase învăţători. Dintre cei şase petenţi, au fost selectaţi pentru candidatură trei, care îndeplineau condiţiile de studii şi calificare pentru această profesie: George Cioca, Nicolae Lepa, Damaschin Cosma. La 28 februarie 1871, după terminarea serviciului divin, a fost convocat Sinodul parohial din Fibiş, săvârşindu-se actul alegerii. Dintre cei 79 de votanţi, 55 l-au ales pe Nicolae Lepa, 23 pe George Cioca şi unul pe Damaschin Cosma. Senatul şcolar din Arad, întrunit în şedinţă la 15 aprilie 1871, a întărit ca învăţător definitiv la Şcoala de fete din Fibiş, pe Nicolae Lepa, care întrunise majoritatea voturilor sinodului parohial217. O situaţie inedită s-a petrecut la alegerea celui de-al doilea învăţător la Şcoala greco-orientală din Mehala, descrisă în numărul din 10/22 august 1894 al ziarului „Dreptatea”. După liturghia oficiată de parohul Ioan Istin, în prezenţa protopopului Timişoarei, dr. Traian Putici, s-a deschis Sinodul electoral extraordinar care trebuia să ducă la îndeplinire actul alegerii. După citirea actelor anterioare şi a raportului Comitetului parohial despre candidare, trebuia să se treacă la vot. De data aceasta, bucurându-se de o prezenţă covârşitoare, Sinodul a renunţat în unanimitate la votare şi a aclamat pe candidatul Dimitrie Roman218, pe care apoi preşedintele l-a declarat de învăţător ales. Protocolul a fost semnat de toţi cei 113 membrii prezenţi. În opinia redactorului „Dreptăţii”, a fost un frumos act de solidaritate dovedit de românii din Mehala219.

Comitetul parohial era ales dintre membrii sinodului şi de regulă îl avea ca preşedinte, pe preotul local. Au existat cazuri în care au fost aleşi ca preşedinţi ai comitetelor parohiale, personalităţi laice ale comunităţii româneşti. Aşa s-a întâmplat la 13 februarie 1894, când la şedinţa de constituire a Comitetului parohial de la biserica Sfântul Ilie din Fabric, a fost ales preşedinte avocatul Pavel Rotariu220.

De regulă, între comitetele şi sinoadele parohiale, exista o convergenţă a opiniilor în ce priveşte suportul material şi moral 217 A.E.O.R.A., Fond şcolar, II, act 66/1871, nepag.218 N. Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, vol II, Timişoara, 1943, p. 178. 219 Dreptatea, Timişoara , I , 1894 , nr.173 , din 10/22 august , p. 5.220 Idem, Timişoara, I, 1894, nr. 27, din 4/16 februarie, p. 3.

127

acordat şcolilor româneşti. Numărul din 16/28 septembrie 1894 al „Dreptăţii”, informează despre construirea Şcolii româneşti greco-orientale din Mehala, evaluată la peste 4.000 de florini. Comitetul parohial prezidat de Ioan Bandu şi Sinodul parohial condus de preotul Ioan Istin, au aprobat rezultatul licitaţiei, fiind în consens deplin. Articolul se încheie într-o notă optimistă şi moralizatoare, impregnată cu accente de mândrie naţională: „Acest conclus este o nouă dovadă a vitalităţii poporului român din Mehala şi a frăţeştii înţelegeri între conducătorii şi povăţuitorii poporului. Fructele concordiei sunt dulci şi nepieritoare”221. Au existat însă şi cazuri, când sinoadele parohiale nu au aprobat deciziile comitetelor parohiale. Astfel, Comitetul parohial din comuna Omor, în şedinţa din 9 decembrie 1891, cu majoritate de 5 voturi contra 3, a decis a se lua măsurile necesare pentru zidirea unui nou local şcolar. Decizia înaintându-se Sinodului parohial, acesta, în şedinţa din 29 martie 1892, a hotărât că deoarece comuna este mică şi „slabă materialiceşte”, să nu se zidească o nouă sală de învăţământ. În opinia Sinodului, sala existentă fiind de curând reparată, era corespunzătoare pentru desfăşurarea procesului de învăţământ222.

Din parcurgerea atribuţiilor autorităţilor şcolare ortodoxe, ilustrate cu exemplificări, se poate concluziona că aceste instituţii formau un sistem ale cărui părţi constitutive se aflau într-un dublu raport: de independenţă şi de interdependenţă. Indiferent de scara ierarhică pe care se situau, autorităţile şcolare au cooperat pentru a asigura resursele materiale, umane şi spirituale, necesare fiinţării învăţământului naţional din spaţiul comitatului Timiş.

C.2. Autorităţile şcolare greco-catolice

Şcolile româneşti greco-catolice din comitatul Timiş, se aflau sub jurisdicţia Episcopiei din Lugoj, care la rândul ei era parte constitutivă a Mitropoliei greco-catolice de la Blaj. Instituţiile şcolare româneşti cunoşteau următoarea subordonare ierarhică: Consistoriul mitropolitan, Senatul şcolar al Consistoriului diecezan, protopopul, senatul şcolar local şi directorul şcolar223. 221 Idem, Timişoara, I, 1894, nr.201, din 16/28 septembrie, p. 13. 222 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 229/1891, nepag.223 O. Ghibu, op.cit., p. 116.

128

Pentru că un consistoriu mitropolitan propriu-zis nu exista (cu atribuţiile şi funcţiile consistoriului mitropolitan ortodox), mitropolitul decidea singur în cauzele venite de la episcopii224. De aceea, pentru şcolile greco-catolice timişene, autoritatea centrală cea mai importantă era Senatul şcolar diecezan.

Senatul şcolar din Lugoj era o secţiune a Consistoriului episcopesc, fiind prezidat nu de episcop, aşa cum era în cazul senatului şcolar diecezan ortodox, ci de referentul şcolar. Acesta, împreună cu membrii Senatului şcolar, luau decizii de mare însemnătate pentru progresul învăţământului confesional greco-catolic: a) dezbăteau chestiuni de principiu, referitoare la învăţământul poporal; b) făceau proiecte pentru eventuala modificare a planului de învăţământ, ori a împărţirii orelor săptămânale; c) stăruiau pentru compunerea unor manuale şcolare sau recomandau introducerea manualelor şcolare care erau aprobate de regim, sprijineau înfiinţarea bibliotecilor şcolare; d) pregăteau şi propuneau în fiecare an, probleme teoretice şi practice din sfera pedagogiei şi a didacticii, pentru formarea şi perfecţionarea învăţătorilor.

Referentul şcolar avea şi atribuţii de inspector diecezan. În această calitate, el efectua următoarele activităţi: a) realiza anual un protocol de evidenţă despre starea fiecărei şcoli elementare din dieceză, atât greco-catolică, cât şi de altă confesiune, comunală sau de stat, la care studiau copiii credincioşilor greco-catolici; b) pregătea anual un conspect general despre şcolile poporale diecezane şi făcea Consistoriului propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii în şcolile greco-catolice; c) veghea ca în toate institutele poporale de pe teritoriul diecezei, la care învăţau şi copii greco-catolici, doctrina religiei şi morala să fie studiate conform dispoziţiilor mai înalte; d) vizita anual câteva şcoli ale diecezei şi controla activitatea protopopilor, în calitate de inspectori districtuali; e) controla modul de administrare a averilor şcolare. Inspectorul şcolar diecezan era îndreptăţit să prezideze şi conferinţele învăţătoreşti districtuale, iar între atribuţiile sale principale se număra înfiinţarea şi organizarea unei reuniuni diecezane a învăţătorilor greco-catolici225.224 Ibidem, p. 68.225 I. Genţ, op.cit., p. 474-476; Statute pentru Regularea Trebilor Învăţământului Elementar în Şcolile Diecezei Lugojului…………….p. 75-76.

129

Protopopul era organul nemijlocit de care se servea Consistoriul, pentru punerea în aplicare a statutelor referitoare la organizarea şcolilor greco-catolice şi pentru inspectarea problemelor şcolare. Fiecare protopopiat forma un district şcolar, iar autorităţile şcolare locale din fiecare parohie a unui district, erau subordonate conducătorului acestuia, protopopul226. Şcolile timişene greco-catolice făceau parte din districtele şcolare corespunzătoare următoarelor protopopiate: Lugoj, Buziaş, Timişoara, Ciacova, Oraviţa, Bocşa, Vărădia227. Protopopul avea următoarele atribuţii: a) să dispună constituirea legală a senatelor şcolare parohiale şi să controleze activitatea acestora; b) să ia măsuri pentru înfiinţarea, conservarea şi înzestrarea edificiilor şcolare; c) să urmărească modul de administrare a averii şcolare; d) să stăruie pentru completarea posturilor vacante cu personal calificat, să controleze purtarea morală şi îndeplinirea atribuţiilor de serviciu a personalului şcolar; e) să observe planul de învăţământ şi de împărţire a orelor săptămânale şi dacă se întrebuinţează manualele şcolare recomandate de Consistoriu.

Ca să poată corespunde acestor însărcinări, protopopul era dator să realizeze un protocol de evidenţă a şcolilor districtului său, în care trebuia să menţioneze în fiecare an şi pentru fiecare şcoală, schimbările, ameliorările, strămutările intervenite, bugetul aprobat, precum şi inventarul mobil şi imobil. Protopopul era îndatorat să viziteze cel puţin o dată pe an, fiecare şcoală greco-catolică din districtul său. Pentru perfecţionarea profesională a învăţătorilor greco-catolici şi pentru uniformitatea predării obiectelor de învăţământ, protopopul trebuia să stăruiască a se înfiinţa biblioteci şcolare şi în fiecare an să convoace la conferinţă pe învăţătorii şcolilor districtuale. La sfârşitul lunii iunie a fiecărui an, protopopul era obligat să înainteze Consistoriului bugetul şcolilor şi un tabel în care să înfăţişeze starea fiecărei şcoli din districtul său228.

Senatul şcolar local reprezenta comuna bisericească în toate problemele şcolare, atât în relaţiile cu autorităţile bisericeşti superioare, cât şi cu cele civile. El era constituit din paroh, capelan, 226 Ibidem, p. 476.227 D. Radu, op.cit., p. 225, p. 240-241, p. 276-277, p. 288-289, p. 306, p. 320, p. 338-339.228 I. Genţ, op.cit., p. 476-478; ; Statute pentru Regularea Trebilor Învăţământului Elementar…, p. 72-75.

130

învăţător-ca membri din oficiu-şi din membri mireni, aleşi în proporţie cu numărul locuitorilor comunei bisericeşti. Dreptul de a alege şi de a fi ales în acest organism, îl aveau toţi bărbaţii majori care aparţineau comunei bisericeşti greco-catolice, care aveau purtare morală nepătată şi contribuiau la susţinerea şcolii. Preşedintele senatului şcolar era din oficiu însuşi preotul local, iar notar al acestuia era din oficiu, învăţătorul. Preşedintele convoca şedinţele, stabilea obiectul dezbaterilor, conducea consultările, enunţa deciziile, se îngrijea de executarea acestora, reprezenta senatul şcolar şi mijlocit întreaga comunitate bisericească, în cauzele şcolare. Notarul redacta protocoalele şedinţelor şi semna actele senatului şcolar, împreună cu preşedintele acestuia. Dintre membrii acestei autorităţi şcolare, se alegeau un curator şi un vicecurator, care să administreze averea şcolii. Deciziile senatului şcolar se luau cu majoritate de voturi, iar dacă voturile erau egale, decidea votul preşedintelui. Deciziile erau obligatorii pentru toţi credincioşii din comuna bisericească respectivă şi trebuiau executate fără amânare. Senatul şcolar ţinea o şedinţă ordinară pe an, pentru revizia bugetului de venituri şi cheltuieli şi câte una în fiecare lună, în locul şi la timpul stabilit de paroh. Şedinţele extraordinare se convocau de câte ori era necesar. La sfârşitul fiecărui an, senatul şcolar prezenta un referat despre activitatea sa în adunarea generală a alegătorilor (sinodul parohial)229.

Senatul şcolar greco-catolic alegea învăţătorul230, atribuţie pe care în comunele cu şcoli ortodoxe, o avea sinodul parohial. La fel ca şi comitetul parohial ortodox, senatul şcolar greco-catolic avea atribuţii privind înfiinţarea, conservarea şi înzestrarea edificiilor şcolare. El trebuia să vegheze ca aceste edificii să îndeplinească cerinţele legii, pe timpul iernii să fie încălzite şi să fie asigurate contra focului. Senatul şcolar avea atribuţii şi cu privire la administrarea averii şcolare. În acest sens, el era dator să înfiinţeze un fond şcolar, să administreze conştiincios averea şi veniturile de care dispuneau şcolile şi să asigure sporirea acestora. Cel care ţinea evidenţa veniturilor şcolare şi care realiza anual un proiect de buget, era curatorul senatului şcolar231.

229 Ibidem, p. 480-484; Statute pentru Regularea Trebilor Învăţământului Elementar…., p. 36-39.230 O. Ghibu, op.cit., p.63, 116.231 I. Genţ, op.cit., p. 484-486.

131

Directorul şcolii elementare greco-catolice era din oficiu preotul local. El conducea sub responsabilitate personală cauzele învăţământului în şcoala poporală, veghea asupra disciplinei şcolare, urmărea metodele folosite de învăţător în predarea obiectelor prescrise în planul de învăţământ, comportamentul acestuia faţă de şcolari, se îngrijea de toate aspectele ce ţineau de organismul intern al şcolii. Pentru a îndeplini aceste atribuţii, directorul era dator: a) să viziteze şcoala de cel puţin două ori pe săptămână şi să consemneze acest lucru în protocolul de vizitare; b) să se convingă nemijlocit despre ventilarea, curăţenia, încălzirea sălii de învăţământ, despre purtarea morală a elevilor şi despre progresul făcut la obiectele predate; c) să execute legile şi ordinele şcolare care ţineau de competenţa sa şi să controleze executarea acelora care ţineau de atribuţiile personalului şcolar; d) să mijlocească ca senatul şcolar să suplinească minusurile ce s-ar observa în aspectul interior al edificiului şcolar şi în înzestrarea şcolii cu rechizitele prescrise; e) să supravegheze purtarea morală a învăţătorului şi împlinirea exactă a atribuţiilor sale. Cu privire la învăţământ, disciplină şi la tot ce ţine de organizarea internă a şcolii, directorul era îndreptăţit să emită toate dispoziţiile corespunzătoare scopului propus, în conformitate cu legile şi statutele şcolare. Învăţătorul era îndatorat să recunoască în director pe superiorul său nemijlocit, să execute dispoziţiile acestuia şi să îndrepte minusurile pe care directorul i le semnala. Relaţia dintre preot ca director şi învăţător fiind mai mult „părintească”, directorul nu putea exercita o autoritate de tip judecătoresc asupra învăţătorului. Mijloacele prin care acesta putea influenţa purtarea morală şi îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale învăţătorului erau: învăţătura, îndemnarea, admonestarea şi mustrarea, mai întâi între patru ochi, apoi în faţa senatului şcolar, dar niciodată în faţa elevilor sau a părinţilor acestora. În relaţiile de serviciu cu învăţătorul, directorul trebuia să dovedească purtare blândă şi respectul cuvenit pentru oficiul învăţătoresc. În cazul în care directorul constata că relaţia sa cu învăţătorul a intrat în impas, avea posibilitatea să facă reclamaţie despre aceasta la oficiul protopopesc. La sfârşitul fiecărui an şcolar, directorul înainta oficiului protopopesc clasificarea elevilor şi raportul anual despre starea şcolii şi a învăţământului elementar din parohie232. 232 Ibidem, p. 478-487; Statute pentru Regularea Trebilor Învăţământului Elementar......., p. 52-53.

132

Autorităţile care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au răspuns de destinele şcolilor româneşti din comitatul Timiş, au susţinut administrativ, organizatoric dar nu în ultimul rând şi moral, învăţământul românesc din aceste ţinuturi. Ele au fost factori de mediere, punţi de echilibru între şcoală şi comunitatea românească pe de o parte, între şcoală şi autorităţile statului, pe de altă parte. Au trezit şi întreţinut sentimentele pozitive pentru şcoala naţională, în rândul comunităţilor româneşti, au promovat şi apărat dreptul la instruire în limba naţională, în relaţiile cu statul maghiar. Înţelegerea modului de organizare şi funcţionare a şcolii româneşti din comitatul Timiş, în această perioadă istorică, nu se poate înfăptui decât ţinând cont de triada Şcoală-Societate-Biserică. Unitatea acestor trei elemente a fost aceea care a asigurat continuitatea etnicităţii româneşti, într-o configuraţie politică care nu agrea diversitatea naţională.

III. D. Mijloacele materiale şi financiare ale instituţiei şcolare

Legea XXXVIII din 1868, acorda bisericilor din Ungaria dreptul de a-şi susţine institute de învăţământ în funcţie de necesităţi şi pe măsura posibilităţilor materiale. În paragraful 11 al acestei legi, se menţionează îndreptăţirea confesiunilor de a repartiza asupra credincioşilor, o contribuţie specială, darea cultuală. Legea nu fixa nici o limită pe care nu ar putea-o trece confesiunile, în legătură cu asigurarea dării cultuale necesară susţinerii şcolilor lor233. Este de reţinut faptul că promovarea şi susţinerea învăţământului poporal nu ar fi trebuit să fie doar o sarcină exclusiv bisericească, ci şi o firească îndatorire a statului.

În ce priveşte contribuţia comunelor politice pentru susţinerea şcolilor poporale comunale, Legea XXXVIII fixa o limită a sarcinilor: membrii comunei politice erau datori să contribuie numai cu maximum 5%, după darea directă de stat. Această inegalitate în faţa legii, a bisericilor şi comunelor politice, din punctul de vedere al susţinerii şcolilor, a avut urmări nefaste asupra şcolilor confesionale şi

233 Şcoala noastră poporală şi darea cultuală, Arad, 1918, p. 6.

133

pozitive asupra şcolilor comunale şi de stat, a căror creştere numerică a fost dinamizată234.

Paragraful 36 al legii din 1868, reglementează datoria credincioşilor confesiunilor, de a contribui şi la susţinerea şcolilor poporale comunale. Dacă românii nu susţineau o şcoală confesională, ei trebuiau să contribuie întru totul şi în măsură egală cu ceilalţi concetăţeni, la susţinerea şcolii comunale. Dacă credincioşii români susţineau deja o şcoală confesională, atunci erau datori, conform legii, să achite numai diferenţa dintre contribuţia confesională (dacă era mai mică de 5%) şi cele cinci procente care reprezentau contribuţia membrilor comunei politice. În practică însă, lucrurile stăteau cu totul altfel. În foarte multe comune bisericeşti, credincioşii români, pe lângă darea cultuală confesională mult mai mare de 5%, erau constrânşi să contribuie şi la susţinerea şcolilor comunale ori de stat235. Spre exemplificare, la sfârşitul secolului al XIX-lea taxa de cult pentru susţinerea şcolii, stabilită pentru fiecare gospodărie a localităţii Belotinţ, ajungea la 29% după darea directă236.

Paragraful 120 din Legea VIII din 1871, despre organizarea comunelor, anula obligaţiile administraţiei comunale, incluse în contractele încheiate între comună şi comitetul şcolar, pentru susţinerea şcolii confesionale. Se realiza astfel o discriminare între locuitorii comunelor, în legătură cu folosirea egală a veniturilor comune pentru susţinerea şcolii. Aceste surse erau utilizate exclusiv, pentru susţinerea şcolilor comunale237. Legea despre organizarea comunelor intra în contradicţie cu Legea şcolară XXXVIII, care preciza în paragraful 25, că şcolile confesionale care au fost susţinute din averea şi veniturile comunei, pot beneficia şi în continuare de aceste surse de întreţinere238.

Darea cultuală avea o componentă în bani şi una reprezentând cel puţin ¼, în natură (produse agricole, lemne, uzufructul pământului, drept de păşunat şi alte beneficii acordate în natură). În sumele considerate spese cultuale, erau cuprinse şi cheltuieli care 234 Ibidem, p. 7.235 Ibidem, p. 8.236 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Belotinţ, nepag.237 V. Popeangă, op.cit., p. 8.238 I. Genţ, op.cit., p. 467.

134

într-un sens strict nu aparţineau salariilor învăţătoreşti, dar erau necesare pentru susţinerea şcolii: contribuţia la fondul de pensii, diurnele învăţătorilor pentru adunările lor, asigurarea edificiilor şcolare, diurna inspectorilor şcolari, sumele pentru cumpărarea manualelor şcolare, pentru bibliotecă şi pentru reparaţiile edificiului şcolar. În preliminariile cultuale parohiale erau prevăzute sume de bani, ca de exemplu convenţia episcopească, care nu erau în legătură directă cu susţinerea şcolilor poporale. De asemenea, erau introduse şi cheltuielile pentru construcţia de noi edificii şcolare, a locuinţelor învăţătoreşti, spesele pentru procurarea rechizitelor şcolare. Aceste cheltuieli însă, nu se repetau anual şi de aceea ori se includeau în darea cultuală ca spese suplimentare, ori suma se împărţea în mai multe tranşe, repartizate în bugetele pe câţiva ani239.

Statisticile maghiare referitoare la veniturile şcolilor confesionale din comitatul Timiş, la începuturile perioadei dualiste, suscită concluzii şi comparaţii între resursele materiale şi financiare ale acestora. Pentru exemplificare, avem o situaţie statistică care se referă la veniturile şcolilor confesionale în anul 1869. Am selectat pentru un studiu comparativ şcolile confesionale catolice, greco-catolice şi ortodoxe din comitatul Timiş, celelalte (evanghelice, unitariene, israelite) nefiind însemnate numeric.

Tabelul 7. Veniturile şcolilor confesionale din comitatul Timiş în anul 1869 (exprimate în florini)240

Nr.crt.

Şcoli confesio-

nale

Numărul şcolilor

Venituri în bani

Produse agricole

Ajutoare de stat

Ajutoare comunale

Ajutoare biseri-ceşti

1. Romano-catolice

96 45.927,49 25.102,53 498,20 67.623,75 243,02

2. Greco-catolice

21 2.292,45 937,88 766,48 1.390,45 734,40

3. Ortodoxe 153 37.143,09 23.919,92 -------- 56.205,43 2.716,32

239 Şcoala noastră poporală şi darea cultuală………., p.12-13.240 Hivatalos Statistikai Közlemenyek, III Evfolyam, V Füzet, Magyarorszag nepiskolai 1869, Budan, 1871, p. 138-139, p. 142-143.

135

O primă concluzie care se desprinde, este aceea că deşi şcolile romano-catolice erau cu 21% mai puţin numeroase decât cele ortodoxe, ele dispuneau de venituri în bani şi în produse cu 10% şi respectiv 2,41% mai mari decât şcolile ortodoxe. Această stare de lucruri poate fi explicată prin faptul că Biserica Ortodoxă Română devenise de puţin timp autonomă, nedispunând de averi şi fonduri însemnate, iar principalii ei contribuabili, credincioşii români, se aflau într-o stare de pauperitate. Pentru a suplini absenţa fondurilor locale, episcopiile ortodoxe încercau din bugetul propriu să subvenţioneze şcolile sărace, aspect care se observă în tabelul de mai sus. Se observă totodată, că şcoala ortodoxă nu primea subvenţii de la stat, privilegiu de care se bucurau doar şcolile catolice şi greco-catolice. De remarcat e faptul, că statul sprijinea mai consistent şcolile greco-catolice, privite probabil ca un avanpost şcolar şi religios în mijlocul comunităţii româneşti. În cazul Bisericii unite exista practica patronatului, adică subvenţionarea unor parohii greco-catolice de către felurite instituţii politice sau bisericeşti maghiare. Patronii erau: Fondul religionar catolic, Ministerul Finanţelor, Căile Ferate de Stat, comunele pe teritoriul cărora fiinţau parohiile. Prin patronarea parohiilor în regiuni cu puţini credincioşi greco-catolici, se urmărea întărirea uniaţiei în acele zone241.

Veniturile şcolilor confesionale erau divizate pe capitole de cheltuieli în modul următor:

Tabelul 8. Categorii de cheltuieli ale şcolilor confesionale din comitatul Timiş în anul 1869 (exprimate în florini)242

241 T. V. Damşa, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Editura de Vest, Timişoara, 1994, p. 168. 242 Hivatalos Statistikai Közlemenyek, III Evfolyam, V Füzet, Magyarorszag nepiskolai 1869, Budan, 1871, p. 144-145.

Nr.crt.Şcoli

confesionaleTotal venituri

Categorii de cheltuieli

SalariiÎncălzire

curăţenie reparaţii

Rechiziteşcolare

Cărţi pentru copiii săraci

Alte cheltuieli

1.Romano-catolice

71.030,02 58.814,49 8.237,67 2.420,68 557,38 999,80

2.Greco-

catolice3.230,33 2.713,43 221,50 35,40 14 246

3. Ortodoxe 61.063,01 51.456,88 6.672,21 1.345,77 600,60 987,55

136

După cum se observă, cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor la toate cele trei categorii de şcoli confesionale, o reprezentau salariile învăţătorilor (peste 80 % din cheltuieli).

Apare practica elaborării de bugete, din a căror structură se observă preocupările comisiei şcolare locale, pentru înzestrarea cu material didactic, rechizite şcolare, salarizarea învăţătorilor, repararea şcolii, preocuparea pentru mărirea fondului de cărţi al bibliotecii. Spre exemplificare, în bugetul şcolii româneşti ortodoxe din Gătaia (Protopopiatul Vârşeţ), alcătuit în anul 1877, erau prevăzute următoarele cheltuieli243:

Convenţia Domnului Episcop………….30 florini 6 stânjeni de lemne …………………….45 fl.Paie pentru şcoală ……………………...4 fl.La servitorul bisericii ………………….10 fl.La servitorul şcolii ……………………..6 fl.Pentru foaia şcolară …………………… 5 fl.Diurna învăţătorului la conferinţe …….. 6 fl.Rechizite şcolare ( negreală şi pene )…...5 fl.Repararea şcolii peste an ……………….5 fl.La casier ………………………………..3 fl.Darea anuală pe seama şcolii …………..1 fl. 50 cr.Pentru curăţirea şcolii …………………..20 fl.Salariul învăţătorului …………………...90 fl. 75 cr.____________________________________________TOTAL ……………………………………240 fl. 25 cr.

Bugetul şcolii greco-catolice din Hitiaş, pe anul 1894, cuprindea venituri în cuantum de 168,89 florini şi cheltuieli în valoare de 141,94 florini, rămânând la dispoziţia şcolii doar 26,95 florini244. Având în vedere că cea mai mare parte a sumelor cheltuite, erau alocate salarizării învăţătorului, igienizării şi încălzirii localului şcolar, se poate afirma că bugetul era de unul subzistenţă şi nu de dezvoltare. Au existat chiar situaţii, când cheltuielile şcolare au depăşit veniturile. A 243 P. Tomescu–Măţău, G. Fodor, V. Craiu, H. Weissman, M. Tcaciuc, I. Florea, I. Cireşan, Monografia comunei Gătaia şi a satelor aparţinătoare, Timişoara, 1972, p. 254.244 Arhiva Episcopiei Române Unite Lugoj, Fond Episcopia Greco-Catolică de Lugoj, act 219/1894, nepag.

137

fost cazul şcolii greco-catolice din Icloda, în anul 1889, când încasările au fost în valoare de 140,82 de florini, iar cheltuielile de 145,42 de florini, producându-se un deficit de 4,6 florini245. Au existat cu siguranţă astfel de situaţii şi în comunele româneşti care susţineau şcoli confesionale ortodoxe, fiind datorate condiţiei materiale precare a populaţiei din anumite zone rurale.

Pentru întreţinerea şi funcţionarea şcolilor româneşti confesionale, s-a creat în unele localităţi timişene, fondul şcolar. Sursele de venituri pentru constituirea acestuia erau: contribuţia repartizată pe membrii comunităţii bisericeşti, pentru susţinerea şcolii; amenzile plătite de părinţii ai căror copii nu frecventau şcoala; donaţii şi contribuţii benevole; venituri realizate din grădinile şcolare; taxele de la cununii, boteze, înmormântări, în favoarea şcolii246. În şedinţa Sinodului parohial din Ohaba-Forgaci, desfăşurată la 8 ianuarie 1878, s-a stabilit constituirea fondului şcolar, ale cărui venituri urmau să provină din următoarele surse: donaţii benevole, un tas special la sărbătorile mari, diferite amenzi, ¼ din veniturile şcolii de pomi, contribuţii în produse agricole, 50% din capitalul bisericii247. Nivelul scăzut de trai al locuitorilor, nu a permis existenţa unui fond şcolar în fiecare localitate timişeană.

Până în anii de sfârşit ai secolului al XIX-lea, conspectele despre starea materială a şcolilor, realizate de protopopi şi comisarii şcolari, conţin destule lacune, care nu fac posibilă o viziune unitară asupra evoluţiei în timp a fondurilor şcolilor româneşti ortodoxe din comitatul Timiş. Dacă nu se pot face la nivel global-la aceasta contribuind şi apartenenţa diferită a şcolilor româneşti din acest comitat-comparaţiile legate de devenirea în timp a fondurilor şcolare, se pot face însă la nivelul unor cercuri şcolare, acolo unde datele de care dispunem au fost mai generoase.

245 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Icloda, nepag.246 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 6, din 7/19 ianuarie, p. 6.247 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fondul cronici parohiale, dosar Ohaba-Forgaci, nepag.

138

Tabelul 9. Fondul şcolar în cercurile Ciacova şi Jebel (anul şcolar 1879-1880)248

Cercul şcolarLocalitatea

(comitatul Timiş)Fondul şcolar

Cine îl administrează

Ciacova

Gaiul-Mic 50 fl. Epitropia ParohialăLighed 100 fl. -//-Obad 218 fl., 82.cr. -//-

Petroman 1004 fl., 55 cr. -//-

Voiteg 90 fl., 50 cr. -//-

Jebel

Folea 5 iugăre ÎnvăţătorulOpatiţa 200 fl. Comitetul Parohial

Birda Sesie parohială -//-Blajova 360 fl. -//-

Unip 10 iugăre -//-

Stamora Română9 iugăre-7 folosite de

comuna politică-//-

Şipet 4,5 iugăre -//-

Din această situaţie statistică, se poate concluziona că în

comunele cercului Ciacova, fondul şcolar avea o componenţă exclusiv bănească, iar în comunele cercului Jebel, predomina caracterul funciar al acestuia. În localitatea Stamora Română, aparţinând cercului şcolar Jebel, cea mai mare parte a fondului şcolar, 7 iugăre din cele 9, erau folosite de primărie, neexistând însă precizări suplimentare, referitoare la condiţiile în care primăria utiliza această suprafaţă de pământ aparţinând şcolii. Este de reţinut faptul, că în cercul şcolar al Ciacovei, din 8 localităţi aparţinând comitatului Timiş, 5 aveau fond şcolar, pe când în cercul şcolar al Jebelului, din 26 de localităţi aparţinând comitatului Timiş, doar 7 sunt înregistrate ca având fond şcolar.

248 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 401/1880, nepag.

139

Tabelul 10. Evoluţia fondului şcolar în cercul Ciacova249

Anul şcolarLocalitatea

(comitatul Timiş)Fondul şcolar

Cine îl administrează

1879-1880

Gaiul Mic 50 fl. Epitropia ParohialăLighed 100 fl. -//-Obad 218 fl., 82.cr. -//-

Petroman 1004 fl., 55 cr. -//-

Voiteg 90 fl., 50 cr. -//-

1889-1890

Gaiul Mic 126 fl. Comitetul parohialGhilad 60 de iugăre -//-Obad 754 fl., 63 cr. Epitropia parohială

Petroman 1.661 fl., 84 cr. -//-Voiteg 221 fl., 46 cr. -//-

Faţă de situaţia din anul şcolar 1879-1880, peste zece ani, în anul şcolar 1889-1890, deşi numărul localităţilor cu fond şcolar din cercul Ciacova a rămas constant, valoarea acestuia a crescut substanţial: mai mult decât dublu, în localităţile Gaiul Mic şi Voiteg şi mai mult decât triplu, în comuna Obad.

Localităţile timişene cu potenţial economic şi cu tradiţie şcolară, aflate în Dieceza Aradului, au fost şi ele preocupate, de a înfiinţa fonduri şcolare. În anul 1873, valoarea fondului şcolar era de 1.230 de florini în Lipova250, 142 de florini şi 107 de meţi grâu în Alioş251, 38 de florini şi 55 cruceri în Chesinţ252, 29 de florini în Seceani253. În inspectoratul Vinga, condus de Ioan Munteanu-preot şi învăţător în Bărăteaz, în 1884 existau fonduri destul de consistente în fiecare localitate. Doar în comuna Secusigiu fondul şcolar era mic în acea perioadă, ridicându-se la doar 13-14 florini254. În anii de sfârşit ai secolului al XIX-lea, prin eforturile materiale ale comunităţilor româneşti, fondurile şcolare sporesc. În anul 1895, fondurile şcolare din Protopopiatul Timişoara totalizau 5.000 de florini în bani şi proprietăţi în valoare de 8.608 florini şi 44 de cruceri255.

249 Ibidem, act 67/1891, nepag. 250 V. Popeangă, op.cit., p.116.251 Ibidem, p.100.252 Ibidem, p.107.253 Ibidem, p.127.254 Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr.13, din 15/27 februarie, p. 4.255 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr.58, din 12/24 martie, p. 3.

140

Dacă până la înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice a Lugojului (1853), şcolile unite lipseau aproape cu desăvârşire în comitatul Timiş, de la această dată şi până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, numărul lor sporeşte, iar autorităţile şcolare greco-catolice, au fost preocupate să identifice resursele materiale şi financiare, pentru înfiinţarea fondurilor şcolare.

Tabelul 11. Fondurile şcolilor greco-catolice din comitatul Timiş în anul şcolar 1901-1902256

ProtopopiatulLocalitatea Fondul şcolar

Buziaş Budinţ 215,45 cor.

Hitiaş 62,90 cor.

Silaş 4,800 iug.

Timişoara

Belotinţ 349,08 cor.

Crivobara 342 org.

Izvin 24,30 cor.

Parţa 46,20 cor.; 2 iug. 1344 org.

Ciacova

Folea 30,32 cor.; 5 iug.

Ghilad 96,18 cor.; 3 iug. 16 org.

Icloda 5,20 cor.; 800 org.Jebel 540,51 cor.; 1 iug 280 org.

Lighed 28,20 cor.Petroman 152,36 cor; 278 org.

Oraviţa Marcovăţ 121,04 cor.

Bocşa Gherman 256,18 cor.; 600 org.

VărădiaClopodia 600 cor.

Lăţunaş 638,08 cor.

După cum se observă, fondurile şcolilor greco-catolice au

atât o expresie bănească, cât şi funciară, cunoscând variaţii de la o comună la alta, însă cu un nivel mediu destul de modest, în raport cu necesităţile reale ale instituţiilor şcolare.

Cea mai mare provocare materială şi financiară pentru comunităţile româneşti timişene, era construcţia de noi edificii şcolare. Legea XXXVIII din 1868, stabilea o serie de cerinţe pentru 256 D. Radu, op.cit., p.240-241; p.276-277; 288-289; 307; 320; 338-339.

141

localurile de şcoală, pe care episcopii de la Arad şi Caransebeş le aduc la cunoştinţa învăţătorilor şi preoţilor. Prin circularele din 1 mai 1868257, episcopii Ivacicovici şi Popasu revin în problema respectării legii şcolare, deoarece Ministerul de Culte şi Instrucţie Publică, imputa o serie de neajunsuri şcolilor româneşti: că localurile de şcoală erau în multe localităţi mici, strâmte, întunecoase şi chiar mai mult, pe alocuri stăteau să se dărâme. Circulara îi provoca pe protopopi ca în calitate de inspectori districtuali de şcoli, să meargă la faţa locului şi împreună cu comunele, să ia măsuri pentru repararea sau chiar edificarea unor noi localuri de învăţământ, acolo unde se impunea. După anul 1868, între guvernanţii locali şi comunităţile româneşti de pe cuprinsul comitatului Timiş, a început o adevărată competiţie legată de încadrarea sau neîncadrarea clădirilor şcolare, în standardele stabilite de legea şcolară. Autorităţile se dovedeau de o exigenţă sporită atunci când se raportau la şcolile româneşti şi mai indulgente, atunci când controlau şcolile comunale sau de stat. Această competiţie inegală nu i-a descurajat pe românii timişeni, ci chiar i-a stimulat pentru a-şi construi localuri şcolare trainice, care să îndeplinească cerinţele legii. Dacă înainte de anul 1868, majoritatea şcolilor confesionale româneşti erau construite din lemn sau pământ bătut şi acoperite cu paie sau trestie, după această dată creşte simţitor numărul şcolilor construite din cărămidă şi acoperite cu ţiglă. O mare parte a acestor clădiri şcolare imitau la o scară redusă forma bisericii, fiind prevăzute cu un mic turn cu clopot, care servea chemării elevilor la şcoală. De regulă, aceste edificii cuprindeau pe lângă sălile de învăţământ şi încăperi care serveau drept locuinţă pentru învăţători. În vederea construirii unei noi clădiri şcolare, comitetul parohial (senatul şcolar în cazul comunelor greco-catolice) alcătuia un proiect de cheltuieli (care trebuia să cuprindă şi sursele de finanţare) şi un plan de zidire, pe care trebuia să le înainteze spre aprobare Consistoriului. După aprobarea proiectului de cheltuieli, comitetul parohial (senatul şcolar) înainta Consistoriului contractul de realizare a lucrării în trei exemplare originale şi după ratificarea acestuia, se demara construirea noului

257 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 72/1869, nepag.; A.E.O.R.A., Fond şcolar, V, act 17/1869, nepag.

142

edificiu şcolar258. După terminarea construcţiei avea loc recepţia acesteia, numită în limbajul epocii „şedinţă de colăudare”, realizată de un inginer constructor, angajat al Consistoriului259.

Preţul unei noi construcţii şcolare, varia de regulă între 700-4.000 de florini, în funcţie de mărime, materialul folosit şi de onorariul perceput de constructor. La limita minimă a investiţiei într-un nou edificiu şcolar, se situează localitatea Petroman, care în anul 1890 a cheltuit doar 700 florini pentru acest scop260. Un preţ apropiat de medie, a fost negociat în anul 1891 de localitatea Voiteg, care plătea suma de 2.600 de florini261, iar la o limită superioară a evaluării unei construcţii, se situa comuna Mehala, care în anul 1894 cheltuia 4.000 de florini pentru edificarea şcolii262.

Maiştrii zidari angajaţi de comunele româneşti pentru ridicarea edificiilor şcolare, erau în marea lor majoritate de naţionalitate germană. La aceasta contribuia probabil profesionalismul şi seriozitatea de care dădeau dovadă constructorii şvabi. Astfel în anul 1890, şcoala din Petroman a fost ridicată de Iosif Witwer (din Ciacova)263, în 1891 la Voiteg a fost angajat maistrul zidar Peter Geml264, în 1892 la Bucovăţ, Iosef Friedrich265, iar în 1893 la Moşniţa, Schneider Peter (din Giarmata).266

Cheltuielile pentru construcţia unei şcoli proveneau din mai multe surse: darea cultuală, venituri din proprietăţi parohiale, subvenţie de la consistoriu, ajutor împărătesc, donaţii de la persoane fizice etc. Pentru edificarea şcolii din Bucovăţ, s-au cheltuit 1.711 de florini şi 49 cr., care cuprindeau pe lângă plata constructorului Iosef Friedrich şi alte spese (contract, timbre, realizarea cuptoarelor). Aceste cheltuieli au fost acoperite din: darea cultuală, subvenţie de la Consistoriu, împrumuturi, vânzarea a 9 grinzi şi 2 cuptoare vechi, cât şi din „mila împărătească”(13 florini)267.258 Ibidem, act 59/1891, nepag.; I. Genţ, op.cit., p. 499.259 Ibidem ; Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Babşa, nepag.260 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Petroman, nepag.261 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 59/1891, nepag.262 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.201, din 16/28 septembrie, p. 13.263 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Petroman, nepag.264 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 59/1891, nepag.265 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Bucovăţ, nepag.266 I. Ilioviciu, Monografia comunei Moşniţa, Moşniţa, 1950, p. 52.267 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Bucovăţ, nepag.

143

Prin eforturile colective ale populaţiei româneşti din localităţile comitatului Timiş, stimulate de conducătorii întru spirit şi faptă ai acesteia, pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea s-au ridicat mai multe şcoli, adevărate cetăţi protectoare ale limbii şi valorilor româneşti. Situaţia edificării unor noi localuri şcolare în perioada 1870-1900 este următoarea268: între anii 1870-1880, în localităţile: Alioş, Dorgoş, Ghilad, Belinţ, Jadani (Corneşti), Chizătău, Cerneteaz, Unip; în perioada 1880-1890, în localităţile: Belotinţ, Ghiroda, Secusigiu, Fiscut, Felnac, Labaşinţ, Şuştra, Şoşdea, Birda, Topolovăţ, Petroman; între anii 1890-1900, în comunele: Bucovăţ, Chişoda, Ictar, Moşniţa, Ohaba-Forgaci, Mehala, Obad, Cerna, Becicherecul-Mic, Sinersig, Remetea Mare, Crivobara, Babşa.

Desfăşurarea optimă a procesului de învăţământ, presupunea nu numai existenţa unor săli de învăţământ corespunzătoare, ci şi dotarea şcolilor cu mobilier şi mijloace didactice. În circularele din 1 mai 1869, episcopii de la Caransebeş şi Arad, reaminteau învăţătorilor mijloacele de învăţământ pe care legea le impunea şcolilor elementare: tablă de socotit, tabele de perete pentru citire, tabele cu forme geometrice (unghi, triunghi, pătrat, cilindru etc.), tabele cu obiecte din istoria naturală (pietre, plante, animale), hărţi geografice, globul pământesc269. Autorităţile şcolare confesionale au insistat pe lângă comune, să procure materialul didactic necesar pentru realizarea unui învăţământ intuitiv.

Din conspectele despre starea materială a şcolilor, realizate de comisarii şcolari, putem să ne formăm o imagine despre dotarea acestora cu mijloace de învăţământ. Cele 9 şcoli timişene din cercul Ciacova, în anul şcolar 1879-1880 erau înzestrate în felul următor: tabele pentru intuiţie în toate cele 9 şcoli, hărţi în 7 şcoli, maşina de socotit în 7 şcoli, tabele pentru măsurile metrice în 8 şcoli şi aparatul metric în 4 şcoli. Este de remarcat faptul, că şcoala de băieţi din

268 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale; Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, nr. inv. 21823/53-396; D.J.T.A.N., Fond colecţia personală G. Cotoşman, act 325/1943-1945, fila 2; Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr. 78, din 4/16 octombrie, p. 3; Idem, Timişoara, VII, 1886, nr. 74, din 20 septembrie/2 octombrie, p. 3; Controla, Timişoara I, 1895, nr.12, din 2 iunie, p. 2; Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.108, din 15/27 mai, p. 4. 269 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 72/1869, nepag.; A.E.O.R.A., Fond şcolar, V, act 17/1869, nepag.

144

Ghilad dispunea de toate rechizitele de învăţământ prescrise270. În acelaşi an şcolar, în cercul Jebel, care cuprindea 26 de şcoli timişene, situaţia dotării cu mijloace de învăţământ nu era la fel de bună: tabele pentru intuiţie existau în 19 şcoli, maşina de socotit în 15 şcoli, hărţi în 17 şcoli, tabele pentru măsurile metrice doar în 2 şcoli, iar aparatul metric în nici o şcoală271. Precaritatea dotării unor şcoli cu mijloace de învăţământ, se datora pe de o parte sărăciei locuitorilor care contribuiau la susţinerea acestora, iar pe de altă parte indolenţei directorilor şcolari sau învăţătorilor, care erau preocupaţi mai mult de satisfacerea intereselor personale, decât de progresul învăţământului local.

Conspectele despre starea materială a şcolilor pe anul şcolar 1889-1890, ne semnalează ca element de noutate în peisajul mijloacelor de învăţământ, aparatele pentru fizică. Şcolile din localităţile timişene: Denta, Gaiul-Mic, Ghilad, Omor, Petroman, Voiteg272, au fost dotate în această perioadă cu aparatele necesare pentru predarea intuitivă a fizicii.

Înzestrarea cu mijloace de învăţământ a şcolilor româneşti, se îmbunătăţeşte treptat, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor. Dacă în anul şcolar 1879-1880, şcolile din Cerna şi Hitiaş (cercul şcolar Jebel), aveau ca rechizite doar câte o tablă de socotit273, în anul şcolar 1900-1901, şcoala din Cerna era dotată cu 2 table de socotit, maşină de socotit, hărţile: Ungariei, a comitatelor Timiş, Torontal, Caraş-Severin, iar şcoala din Hitiaş era înzestrată cu 2 table de socotit, maşină de socotit, tabele pentru citire, hărţile comitatului Timiş şi Austro-Ungariei274.

Dotarea şcolilor româneşti timişene cu mobilier didactic, cunoaşte o evoluţie lentă, dar pe ansamblu pozitivă. Comparând situaţia din cercul şcolar Ciacova în anii şcolari 1879-1880 şi 1899-1900, se constată progresul majorităţii şcolilor, în ce priveşte înzestrarea cu mobilier. Dacă în anul şcolar 1879-1880, şcoala din Gaiul-Mic dispunea doar de o catedră şi 6 bănci, în anul şcolar 1899-1900, ea 270 Ibidem, act 401/1880, nepag.271 Ibidem.272 Ibidem, act 67/1891, nepag.273 Ibidem, act 401/1880, nepag.274 Ibidem, act 171/1901, nepag.

145

era înzestrată cu 2 catedre, 2 scaune, 16 bănci, 6 icoane, un ciubăr pentru apă. Şcoala din Petroman îşi sporeşte dotarea de la o catedră, un scaun şi 7 bănci în anul şcolar 1879-1880, la o catedră, un scaun, 10 bănci, un dulap, 3 icoane şi 2 embleme ale statului, în anul şcolar 1899-1900275.

Pentru educaţia practică a elevilor, dar şi pentru constituirea unei noi surse de venit pentru instituţiile de învăţământ, organele şcolare au constrâns comunele administrative, să pună la dispoziţia şcolii un loc potrivit pentru „grădina de pomi”276. Sesizat că în unele comune grădinile şcolare nu sunt îngrijite conform legii, în data de 18 noiembrie 1876, Consistoriul de la Caransebeş dispune protopopilor, să insiste pe lângă comitetele parohiale şi juzii comunali, să le menţină în bună stare, recomandând spre abonare „foaia de grădinărit”, „Economul”, editată de Ştefan Pop277.

În instrucţiunile elaborate în 1873 de Senatul şcolar din Arad, pentru directorii şcolari, se fixează şi modalităţile de funcţionare a „şcolilor de pomi”. Ele erau considerate surse de venituri pentru instituţiile de învăţământ primar, deoarece ¼ din sumele realizate din vânzarea pomilor altoiţi se depunea la fondul şcolar, 2/4 din venituri îi reveneau învăţătorului, iar ¼ se alocau pentru îngrijirea grădinii278.

Pornind de la considerentul că „şcolile de pomărit” contribuie la promovarea materială a poporului român, prin pregătirea temeinică a tineretului în domeniile horticulturii, viticulturii, pomiculturii, Senatul şcolar din Arad a elaborat în anul 1883, noi instrucţiuni pentru organizarea activităţii practice în acest domeniu. Într-o circulară din 30 iunie 1883, episcopul Aradului, Ioan Meţianu, atenţiona protopopii şi inspectorii de şcoli, ca la concursurile pentru ocuparea posturilor învăţătoreşti, pe lângă calificarea pedagogică, să se mai solicite candidaţilor şi cunoştinţe din domeniul pomăritului şi grădinăritului, fiind preferaţi candidaţii care posedau astfel de deprinderi. Episcopul îndemna preoţii şi învăţătorii să înfiinţeze grădini de pomi, în localităţile în care ele nu existau, oferind şi câteva soluţii pentru amenajarea lor: prin obţinerea unui loc din intravilanul comunal, prin 275 Ibidem, act 401/1880, nepag.; Ibidem, act 62 /1901, nepag.276 V. Ţîrcovnicu , op.cit., p. 179.277 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 348-349. 278 V. Popeangă, op.cit., p. 53.

146

cumpărarea unei grădini private, prin delimitarea unei suprafeţe din curtea bisericii, a şcolii, ori chiar din terenul aparţinând cimitirului. Era de dorit ca grădinile să fie situate în asemenea poziţii, încât locuitorii satelor să le poată vedea servindu-le drept model şi îndemn pentru ca aceştia să practice cu plăcere horticultura279.

Preocupările legate de grădinărit au devenit obiect de dezbatere şi în adunările învăţătoreşti. Unii membri ai corpului didactic timişean, pasionaţi de horticultură, şi-au consolidat şi completat cunoştinţele practice despre grădinărit, cu informaţii cuprinse în tratatele ştiinţifice care se refereau la această problemă. În anul 1883, la adunarea generală a Reuniunii învăţătoreşti din Protopopiatul Timişoara, învăţătorul Ioachim Boncea din Ghiroda a citit un referat intitulat „Pomăritul în şcoala poporală”, în care se făcea o pledoarie pentru această îndeletnicire, care constituia-potrivit studiului-nu numai o ocupaţie recreativă şi generatoare de sănătate, ci şi un izvor de câştig, aşa cum se întâmpla deja la alte popoare280.

Autorităţile şcolare confesionale, au încurajat în urma recomandărilor Ministerului de Culte şi Învăţământ, introducerea mătăsăritului şi albinăritului în şcolile poporale aflate sub jurisdicţia lor. Printr-o circulară din 9 aprilie 1880, episcopul de la Caransebeş impulsionează introducerea creşterii viermilor de mătase, în şcolile din zonele favorabile plantării duzilor. El cere ca şcolarii să fie instruiţi practic în această ocupaţie, iar protopopii şi comitetele parohiale să acorde tot sprijinul, pentru răspândirea acestei îndeletniciri în rândul românilor281. În raportul său din data de 10 aprilie 1892, Senatul şcolar arădean informa Sinodul eparhial, că pentru răspândirea albinăritului s-a emis o circulară către învăţători, iar direcţiunii Preparandiei i s-a încredinţat procurarea de coşniţe şi alte ustensile, cu scopul ca viitorii învăţători să-şi câştige cunoştinţele necesare acestei îndeletniciri, atât în teorie, cât şi în practică282.

Un important mijloc material, dar în acelaşi timp cu valoare culturală, care făcea parte din structura şcolii poporale, era biblioteca. 279 A.E.O.R.A., Circulara nr.1637, Presidială , în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului …..”, p. 212; Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 6, din 19/31 ianuarie, p. 4.280 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 74, din 17/29 septembrie, p. 3. 281 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 152/1880, nepag.282 A.E.O.R.A. , Doc . 1711/1892, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului……”, p. 229-230.

147

Normele de organizare a bibliotecilor şcolare, au fost elaborate de Senatul şcolar din Arad în 1873, fiind cuprinse într-un document cu caracter normativ: „Instrucţiune pentru directorii locali ai şcolilor româneşti confesionale în districtul Consistoriului Arad”283.

Printr-o circulară din 30 decembrie 1877, episcopul Caransebeşului, Ioan Popasu, a dispus ca în fiecare comună să se înfiinţeze pe lângă şcoală, câte o bibliotecă, „ştiindu-se din experienţă că mijlocul cel mai bun şi mai sigur pentru lăţirea şi înaintarea culturei între poporeni este înfiinţarea de biblioteci populare, respectiv şcolare, bine întocmite…”284. În acest scop, fiecare elev din şcoala primară plătea anual o taxă de 20 cr., iar cei din şcolile poporale superioare, de 40 cr. Aceşti bani constituiau fondul bibliotecii285. La 30 ianuarie 1879, Consistoriul din Caransebeş revine în această problemă, dispunând ca „din banii incurşi pentru absentarea pruncilor de la şcoală, jumătate să se întrebuinţeze pentru înfiinţarea şi înzestrarea bibliotecilor şcolare populare cu cărţi folositoare pentru popor iar cealaltă poate să se întrebuinţeze pentru rechizite de şcoală”286. Datorită condiţiei materiale precare a locuitorilor, pedepsele pentru absenţe se încasau cu dificultate, neconstituind o sursă importantă de finanţare a bibliotecilor. La 18 martie 1880, protopopul Jebelului raporta că doar în comuna Şipet a acestui cerc şcolar, s-au încasat bani ca pedepse pentru absenţe. Din aceştia s-au cumpărat cărţi de gramatică ungurească şi românească cu 2 florini, cărţi de citire pentru copiii orfani, cu 4 florini şi de 51 cr., s-a cumpărat „Geografia comitatului Timiş”287.

Biblioteca şcolară era o instituţie deschisă elevilor şi tinerilor satului, cărora le împrumuta cărţi cu un conţinut accesibil şi prin a căror lectură, ei îşi lărgeau orizontul cultural. Funcţionarea bibliotecii şcolare a fost reglementată de unele comisii şcolare prin acte normative, care făceau din aceasta o instituţie formală a şcolii. Faptul că bibliotecile şcolare aveau bunuri, inventar, local, regulament de funcţionare, constituiau motivaţia suficientă pentru definirea lor ca elemente instituţionale ale şcolii288. 283 V. Popeangă, op.cit., p. 51-52.284 N. Bocşan , V. Leu , op.cit., p. 354.285 Ibidem, p. 354-355; I. D. Suciu, R. Constantinescu, op.cit., p. 933-934.286 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 361-362; I. D. Suciu, R. Constantinescu, op.cit., p. 941.287 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 141/1880, nepag.288 V. Popeangă , op.cit., p. 51-52.

148

Rapoartele inspectorilor şcolari din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conţin informaţii despre numărul şi situaţia bibliotecilor şcolare, a grădinilor de pomi, despre practicarea mătăsăritului şi albinăritului, în şcolile româneşti situate pe cuprinsul comitatului Timiş. Inspectorul Ioan Munteanu, raporta în anul 1884, Sinodului din Timişoara, că în fiecare comună a cercului pe care îl conduce (Vinga) exista câte o bibliotecă şcolară289. În raportul său de activitate din 1887, denumeşte şi localităţile în care au funcţionat biblioteci în anul şcolar precedent: Seceani, Secusigiu, Călacea, Mănăştur, Bodrogul Nou, Corneşti, Hodoni290.

Raportul comisiei şcolare pe anul 1890, prezentat Sinodului protopopesc din Timişoara, ne oferă date lapidare despre grădinile de pomi, albinărit, mătăsărit. Despre şcolile de pomi se aminteşte în raportul inspectoratului Vinga, susţinându-se că se află în stare bună, iar date despre albinărit ne oferă rapoartele inspectoratelor Timişoara şi Seceani, care informează că această îndeletnicire a fost introdusă în localităţile: Utvin, Bazoş şi Ghiroda. Raportul inspectoratului Timişoara se referă şi la mătăsărit, făcând doar precizarea că „este binişor introdus în şcolile noastre”291.

„Conspectul” despre examenele în şcolile poporale la sfârşitul semestrului al II-lea, din anul şcolar 1895-1896, ne oferă o imagine mai clară asupra modului cum şcolile de pomi, bibliotecile şi albinăritul, erau repartizate numeric pe inspectoratele şcolare.

Tabelul 12. Date despre şcolile de pomi, biblioteci şi albinărit, în inspectoratele timişene ale Diecezei Aradului ( 1895-1896 )292

Inspectoratul Şcoli Şcoli de pomi Biblioteci AlbinăritBelinţ 25 20 6 4Lipova 27 22 6 8

Timişoara 50 21 20 4

Dacă raportăm datele la numărul şcolilor, inspectoratele Lipova şi Belinţ au o situaţie mai bună în ce priveşte numărul grădinilor 289 Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr. 13, din 15/27 februarie, p. 3. 290 V. Popeangă , op.cit., p. 52.291 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 25, din 28 martie/9 aprilie, p. 2-3. 292 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 44/1896, nepag.

149

şcolare, în timp ce inspectoratul Timişoara se remarcă prin cel mai mare număr de biblioteci. Dacă privim datele în valoare absolută, grădinile de pomi erau repartizate proporţional pe cele trei inspectorate şcolare, în timp ce în cazul bibliotecilor existau disproporţii numerice, iar albinăritul era încă slab reprezentat în şcolile timişene ale Diecezei Aradului.

Din rapoartele comisarilor şcolari ai Diecezei Caransebeşului, se desprind aceleaşi preocupări ale şcolilor timişene, pentru educaţia practică a elevilor prin intermediul pomăritului şi mătăsăritului, dar şi pentru lărgirea orizontului lor cultural, prin intermediul bibliotecilor şcolare. Ei informează şi despre dificultăţile pe care le întâmpina la nivel local, evoluţia acestor forme de învăţământ practic. Martin Ţapu, comisar şcolar în Protopopiatul Vârşeţ, raportează că în anul şcolar 1879-1880, în acest cerc şcolar se aflau grădini de pomi la 10 şcoli şi numai 4 erau cultivate293. La sfârşitul anului şcolar 1879-1880, din 8 comune timişene ale cercului şcolar Ciacova şi 26 ale cercului şcolar Jebel, 7 şi respectiv 20, aveau grădini de pomi, dar situaţia lor nu era prea bună. Comisarul şcolar Aurel Drăgan, în raportul său despre şcolile din cercul Ciacova, dă şi detalii lămuritoare în această privinţă: în unele comune ca Denta, Gaiul-Mic, Omor, existau terenuri pentru grădini, dar nu semănau a fi şcoli de pomărit. În majoritatea localităţilor, grădinile erau revendicate de comunele politice, iar comisarul şcolar propunea ca printr-un ordin consistorial, acestea să fie introduse în cartea funduală, ca proprietăţi ale şcolilor confesionale. În comuna Omor, grădina de pomi în loc să fie utilizată în scopul unui învăţământ practic, era folosită de notarul comunal, pentru a cultiva legume294.

Raportul comisarului Ioan Marcu pe anul şcolar 1889-1890, semnalează introducerea pe scară largă a creşterii viermilor de mătase, în şcolile din Protopopiatul Jebel295. În acelaşi an şcolar, repartiţia grădinilor pe cercuri şcolare era următoarea: 25 în cercul şcolar Jebel, 10 în cercul Ciacova şi 15 în cercul Vârşeţ, toate cultivate296, constatându-se evoluţia într-un sens ascendent a acestora. În cercul

293 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 563/1880, nepag.294 Ibidem, act 401/1880, nepag.295 Ibidem, act 37/1890, nepag.296 Ibidem, act 36/1891, nepag.

150

şcolar al Ciacovei, dimensiunile grădinilor nu erau prea mari: 70 m² la Voiteg, 140 m² la Lighed, 400 m² la Denta şi Obad. Dimensiuni mai importante aveau şcolile de pomi din Petroman, cu 842m² şi Ghilad, cu 1246 m². Cea din Ghilad era apreciată ca fiind în stare foarte bună, iar situaţia celorlalte a fost evaluată ca bună.

În grădinile şcolare erau plantate mai multe categorii de pomi fructiferi, altoiţi şi nealtoiţi: cireşi, vişini, pruni, caişi, peri, meri, duzi, etc. De pildă, grădina şcolii din Ghilad cuprindea în anul 1890, următorii pomi fructiferi: a) nealtoiţi: 105 cireşi, 16 vişini, 124 de pruni, 7 caişi, 2 piersici, 95 de peri, 320 de meri, 9 nuci, 1.100 de duzi, 96 de butuci viţă de vie, 60 de migdali; b) altoiţi: 20 de cireşi, 16 vişini, 50 de pruni, 10 caişi, 50 de peri, 4 duzi. Numărul pomilor era impresionant la Ghilad şi probabil că aceştia vor fi constituit un util şi suficient material pentru pregătirea practică a elevilor, dar şi o sursă de venit pentru şcoală şi învăţător. La polul opus se afla grădina şcolii din Obad, care avea doar pomi nealtoiţi, într-un număr care nu poate fi justificat, nici de dimensiunile mai reduse ale acesteia: 38 de cireşi, 7 vişini, un păr, un dud297.

La sfârşitul anului şcolar 1899-1900, existau biblioteci în nouă şcoli din cercul Ciacova, în cinci şcoli din cercul Buziaş (fost Jebel) şi patru din cercul Vârşeţ298. În fondurile de cărţi ale bibliotecilor, se aflau volume apărute în edituri din toate provinciile româneşti. Prin intermediul micilor biblioteci şcolare, elevii îşi puteau forma o imagine unitară asupra culturii române. Dacă şcolile de pomi în pofida sincopelor, au cunoscut un progres numeric şi calitativ, nu acelaşi lucru se poate afirma despre bibliotecile şcolilor timişene care aparţineau Diecezei Caransebeşului.

Pentru că necesităţile şcolilor şi ale elevilor, se situau deasupra posibilităţilor lor materiale şi financiare, s-a căutat identificarea unor noi surse de venit, care să vină în întâmpinarea acestora.

Casele şcolare de păstrare, au constituit o modalitate de a dezvolta la elevi, spiritul de economisire. Încă din toamna anului 1866, D. Laurent, profesor de drept civil la Universitatea din Gand, a întrunit pe câţiva directori şcolari ai oraşului, expunându-le ideea 297 Ibidem, act 67/1891, nepag.298 Ibidem, act 69/1900, nepag.; act 49/1901, nepag.

151

înfiinţării caselor de economii şcolare, prin formarea deprinderii de a economisi, în rândul elevilor. Pentru a fi mai sugestiv, Laurent exemplifică: dacă un copil de şapte ani şi-ar forma obiceiul de a economisi doi franci pe săptămână, din banii primiţi duminica de la părinţi pentru dulciuri, la majorat el ar beneficia de o sumă care s-ar apropia de 100 de franci. El conchide că economisirea e un exerciţiu moral, care fortifică voinţa, care conduce la bogăţie pe cei săraci şi conservă averea celor bogaţi299.

Ideea profesorului belgian a fost difuzată în anul 1884, când Senatul şcolar arădean a tipărit într-o broşură cuvântarea acestuia, adresată elevilor şcolii pedagogice din Gand. Ideea a prins în şcoli, înfiinţându-se societăţi cu caracter mixt, cultural-economic sau pur economic. Între primele case de păstrare din comitatul Timiş, se numără cele din Lipova şi Secusigiu. În raportul său din anul 1887, inspectorul cercului Vinga, Ioan Munteanu, nota că la şcolile din: Bărăteaz, Călacea, Corneşti, Bodrogul Nou, existau case de păstrare. Funcţionarea acestora a fost reglementată în anul 1890. În regulament se prevedea înfiinţarea caselor de păstrare, mai ales la şcolile în care funcţionau doi sau mai mulţi învăţători. Dacă raportul Senatului şcolar arădean, pe anul 1890, înregistra 28 de case de păstrare la nivelul diecezei300, raportul pe anul 1891, menţiona sporirea numărului acestora, la 41301.

Pentru a sprijini copiii cu posibilităţi materiale reduse, care frecventau cursurile, în unele şcoli au luat fiinţă societăţi de întrajutorare, în care s-au implicat deopotrivă elevi, învăţători şi membri ai comunităţii. În anul 1883, în cadrul şcolii din Lipova a fost înfiinţată societatea „Maica bună”. Scopul societăţii era ajutorarea şcolarilor săraci care frecventau clasa mare de băieţi din comuna Lipova, iar membrii contribuabili erau chiar elevii acestei clase. Din veniturile obţinute în urma participării elevilor la înmormântări, parastase, cununii, fiecare trebuia să contribuie cu câte un crucer în fondul societăţii. Când suma adunată atingea un florin, era depusă spre fructificare la casa de păstrare din Lipova. Membrii contribuabili se

299 Biserica şi şcoala, Arad, II, 1878, nr. 12, din 19/31 martie, p. 93.300 V. Popeangă, op.cit., p. 55.301 A.E.O.R.A., Doc. 1711/1892, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului, pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură ….”, p. 234 .

152

obligau să colecteze fier vechi, hârtie, zdrenţe, banii obţinuţi din vânzarea acestora, adăugându-se fondului societăţii. Învăţătorul conducător al societăţii, avea îndatorirea de a oferi pentru mărirea fondului acesteia, 4-5 până la 10 altoi anual. El trebuia să organizeze serbări în folosul societăţii, să facă colecte de bani, rechizite, veşminte şi alte daruri. La împărţirea ajutoarelor, învăţătorul făcea propunerile, iar membrii contribuabili votau. La voturi egale, decidea votul învăţătorului. Iniţiatorul societăţii „Maica bună”, a fost inimosul învăţător Ion Tuducescu. Statutele acesteia au fost aprobate de Consistoriul arădean, la 20 mai 1883302.

Şcolile româneşti din comitatul Timiş, au fost susţinute cu precădere din darea cultuală, achitată de comunităţile în cadrul cărora fiinţau. Prin cultivarea grădinilor şcolare, prin practicarea albinăritului şi creşterea viermilor de mătase, prin înfiinţarea caselor de economii şi a societăţilor de întrajutorare, unele şcoli au reuşit să-şi depăşească bugetul de subzistenţă, asigurându-şi venituri suplimentare. Prin eforturile colectivităţilor româneşti, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a înregistrat un relativ progres, în ce priveşte ridicarea unor construcţii şcolare trainice şi al dotării acestora cu mobilierul şi mijloacele de învăţământ necesare.

Instituţia şcolară românească din comitatul Timiş, a avut în perioada 1867-1900 un caracter confesional şi în temeiul acestuia se bucura de o oarecare autonomie, materializată în regulamentele proprii de organizare şi funcţionare, autorităţi şcolare proprii, susţinere materială şi financiară din partea comunităţii. Pe de altă parte însă, şcoala românească se afla sub autoritatea supremă a statului, fiind nevoită să respecte legislaţia şcolară maghiară şi să accepte controlul organelor administrative. Dreptul de control al statului a fost utilizat adesea într-un mod abuziv, folosindu-se unităţi de măsură diferite în evaluarea şcolilor confesionale româneşti şi a celor comunale şi de stat, în favoarea celor din urmă. Resursele materiale şi umane de care au beneficiat şcolile româneşti, au constituit suportul activităţii didactice care avea ca ţel modelarea spiritului, formarea unui mod de gândi şi de a fi naţional. De cele mai multe ori, mijloacele nu s-au ridicat la înălţimea scopurilor, dar au fost excelent suplinite de imbolduri sufleteşti. Golurile făcute de neajunsurile materiale, au fost estompate de spiritul de sacrificiu al oamenilor şcolii, care rămâne dincolo de timp şi dincolo de uitare, secretul atât de simplu şi atât de înălţător, al supravieţuirii românilor ca neam în Timişul istoric. 302 Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr. 30, din 24 iulie/6 august, p. 268-269.

153

Capitolul IV Componente ale activităţii şcolare

IV. A. Structura anului şcolar

Activitatea didactică se derula pe parcursul unui an şcolar, a cărui durată şi structură a evoluat de-a lungul timpului. Înainte de apariţia Legii XXXVIII, structura anului şcolar pentru şcolile poporale era normată prin Intimatul ministerial nr. 3441, din 5 martie 1855. Conform acestuia, cursurile începeau la 1 octombrie şi se încheiau la 6 august, când avea loc sărbătoarea religioasă „Schimbarea la Faţă”. Anul şcolar era împărţit în două semestre: primul, între lunile octombrie şi februarie şi al doilea, între lunile martie şi iulie. Fiecare semestru se finaliza cu examene şcolare: primul, în luna martie şi al doilea, în perioada dintre sfârşitul lunii iulie şi începutul lunii august.

Ordinul Consiliului Locumtenenţial nr. 68151, din 17 decembrie 1862, reglementa zilele libere şi vacanţele şcolare. Pe parcursul anului şcolar, duminicile şi sărbătorile importante din timpul săptămânii, erau zile în care nu se desfăşurau cursuri. În afară de acestea, se mai prevedeau ca perioade de vacanţă: la Crăciun 3 zile, la Paşti 5 zile, la Rusalii 3 zile. În fiecare săptămână, după obiceiul sau cerinţele locului, elevii mai aveau o zi liberă, în afară de duminică şi sărbători. Cursurile se desfăşurau zilnic, pe parcursul a 5 ore: 3 ore dimineaţa şi 2 ore după amiaza1.

Legea din 1868, preciza că durata anului şcolar va fi de cel puţin 8 luni la sate şi cel puţin 9 luni la oraşe2. Prin dispoziţii ulterioare, s-a stabilit ca şcoala primară să-şi înceapă cursurile la 1 octombrie şi să le finalizeze la 31 mai. În iunie se desfăşurau examenele, iar lunile: iulie, august şi septembrie erau de vacanţă3. 1 N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circularele şcolare bănăţene, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 29.2 Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr. 43, din 26 noiembrie, p. 676.3 V. Ţîrcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat ( 1780-1918 ), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 171.

154

După ce Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică a imputat şcolilor româneşti că nu respectă durata anului şcolar, stabilită prin lege, Senatul şcolar din Caransebeş ia decizia, la 11 septembrie 1871, ca în şcolile confesionale elementare de sub jurisdicţia sa, cursul şcolar să fie de 9 luni (de la 1/13 septembrie, până la 31 mai/12 iunie) şi dacă este nevoie, chiar de 10 luni. Pe parcursul celor 9 luni de cursuri, se acordau 21 de zile libere, cu prilejul unor sărbători religioase: o zi în septembrie (Naşterea Fecioarei Maria), o zi în octombrie (Sfânta Paraschiva), două zile în noiembrie (Arhanghelii Mihail şi Gavril şi Intrarea în Biserică), patru zile în decembrie (Naşterea Domnului), patru zile în ianuarie (Anul Nou, Ajunul Botezului Domnului, Sfântul Ioan), o zi în februarie (Sfântul Gheorghe), cinci zile de Paşti (joi, vineri, sâmbătă, în Săptămâna Patimilor şi în prima şi a doua zi de Paşti), o zi în luna mai (Sfinţii Constantin şi Elena). În afară de duminici şi sărbători, nu mai existau alte zile libere, cu excepţia perioadelor de vacanţă. Cursurile se finalizau cu un singur examen, planificat în luna mai, la sfârşitul semestrului al II-lea. Vacanţa de vară se întindea pe parcursul a trei luni, în perioada iunie-august. Catiheţii aveau obligaţia să predea religia sâmbăta, între orele 10 şi 11, iar în comunele unde erau mai multe clase, între orele 8 şi 114. În urma Rescriptului ministerial nr. 27.007, din 9 noiembrie 1871, luând în considerare particularităţile geografice şi climatice locale, Consistoriul din Caransebeş reglementa la 8 februarie 1872, durata anului şcolar la 9 luni în mediul rural şi 10 luni în cel urban. Anul şcolar se desfăşura între 1 septembrie şi 31 mai în unele comitate, iar în altele, între 1 octombrie şi 30 iunie. Vacanţa de vară dura trei luni în mediul rural şi două în mediul urban. S-a revenit la practica a două examene, după fiecare semestru câte unul. În protopopiatele timişene: Ciacova, Jebel şi Vârşeţ, anul şcolar începea la 1 septembrie şi se sfârşea la 31 mai (calendarul vechi), iar cele două examene se desfăşurau la sfârşitul lunilor ianuarie şi mai. La sărbătorile enumerate în circulara anterioară, se mai adăuga „Înălţarea Domnului”, care din greşeală nu fusese amintită5. Sinodul eparhial de la Arad, din anul 1876, decidea ca anul şcolar în această dieceză să înceapă la 1 septembrie şi să se sfârşească la 30 iunie6.4 N. Bocşan , V. Leu, op.cit, p. 309-310. 5 Ibidem, p. 316-317.6 Direcţia Judeţeană Arad a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.A.A.N.), Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 65/1877, nepag.

155

Statutele pentru organizarea învăţământului greco-catolic, elaborate în anul 1879, stabileau o durată a anului şcolar de cel puţin 8 luni la sate (între 1 octombrie-sfârşitul lunii mai) şi 9 luni la oraşe (între 1 octombrie-sfârşitul lunii iunie). Erau prevăzute ca zile de recreaţie: marţea şi vinerea după-amiaza, duminica, sărbătorile legale, hramul bisericii, o zi în luna mai. Pe parcursul anului şcolar, existau următoarele perioade de vacanţă: patru zile la Crăciun, şase zile la Paşti şi patru zile la Rusalii7.

Regulamentul pentru organizarea învăţământului confesional ortodox din Mitropolie, adoptat în anul 1895, decidea că perioada de desfăşurare a cursurilor trebuie să fie de cel puţin 8 luni la sate (1 octombrie-31 mai) şi 9 luni la oraşe (1 octombrie-30 iunie). În afară de vacanţa de la sfârşitul anului şcolar, regulamentul mai stabilea următoarele zile în care nu se desfăşurau cursuri: duminica, cinci zile între semestre (1-5 februarie), trei zile la Crăciun, şase zile la Paşti, trei la Rusalii, două la Bobotează, câte o zi la sărbătorile mai însemnate. Comitetul parohial putea cere încuviinţarea consistoriului eparhial, ca jumătate din zilele de vacanţă, să se distribuie în alte zile ale anului8. Unii copii români din comitatul Timiş, frecventau şcoli de stat şi comunale. Printr-un ordin din anul 1896, Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică de la Budapesta, stabilea zilele de vacanţă pentru aceşti elevi. Acolo unde confesiunea greco-orientală avea biserică, zilele libere erau următoarele: 1 Ianuarie, Anul Nou, Tăierea Împrejur; 6 ianuarie, Botezul Domnului; 2 februarie, Întâmpinarea Domnului; 25 martie, Bunavestire; 29 iunie, Sfinţii Petru şi Pavel; 8 septembrie, Naşterea Preacuratei Fecioare; 21 noiembrie, Intrarea în Biserică; 25 decembrie, prima zi de Crăciun; 26 decembrie, a doua zi de Crăciun; Vinerea Patimilor; perioada Paştelui; Înălţarea Domnului; perioada Rusaliilor; hramul bisericii locale. Acolo unde confesiunea greco-orientală nu avea biserică, zilele libere se acordau în perioadele următoare: prima şi a doua zi de Crăciun; Botezul Domnului; perioada Paştelui; Înălţarea Domnului; perioada Rusaliilor9.

7Statute pentru regularea trebilor învăţământului elementar în şcolile Diecezei Lugojului, Lugoj, 1880, p. 46.8Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 6, din 7/19 ianuarie, p. 6. 9Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.38, din 21 septembrie, p.6.

156

IV. B. Conţinutul planurilor de învăţământ. Manualele şcolare

Promovând valorile naţionale, dar în acelaşi timp spiritul de toleranţă interetnică, şcoala românească din comitatul Timiş a desfăşurat în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, o rodnică activitate didactică, materializată în multitudinea generaţiilor de elevi absolvenţi, care au deprins de pe băncile ei să se integreze cu un bagaj cultural şi atitudinal românesc, în mediul multicultural bănăţean. Frecventând în marea lor majoritate şcolile primare confesionale, copiii români au avut ocazia să se instruiască în limba maternă, să cunoască principalele valori ale culturii naţionale. După absolvirea a patru ani de şcoală elementară, elevii aveau posibilitatea de acces în institute de nivel mai înalt (în şcoli civile sau medii), în care însă limba de predare era maghiara.

Majoritatea şcolilor româneşti de pe teritoriul comitatului Timiş, fiind şcoli elementare cu un singur învăţător, obiectele de învăţământ erau predate simultan, la mai multe clase. Planul de învăţământ elaborat după adoptarea Legii şcolare XXXVIII, prevedea în afară de studierea limbii materne (scriere, citire, gramatică, ortografie), a religiei, aritmeticii, cunoaşterea drepturilor şi îndatoririlor civile–care figuraseră în planul de învăţământ al şcolii poporale şi înainte de această lege-unele studii noi: geografia ţării şi geografia generală, istoria statului şi noţiuni de istorie universală, istoria naturală, fizica, exerciţii economice şi de grădinărit, gimnastica10. Obiectele nou introduse, contribuiau la lărgirea orizontului cultural al elevilor, la o orientare practică şi realistă a procesului didactic. Conform planului de învăţământ11, „scopul învăţăturii limbii materne nu este altul, decât ca poporul să înveţe a vorbi corect şi scrie ortograficeşte bine şi să priceapă curat şi sigur, vorbirea şi scrierea altora”12. În acord cu Legea XXXVIII, ministerul de resort a elaborat planuri generale ale orelor în 10 Planul de învăţământ pentru şcolile poporale, în înţelesul art. XXXVIII al legii din 1868, în „Foaia învăţătorilor poporului”, Budapesta, II, 1869, nr. 39, din 30 septembrie, p. 609.11 Termenul avea o conotaţie largă, referindu-se la obiectele de învăţământ, scopul predării acestora, conţinuturile învăţate, numărul de ore alocate fiecărei discipline. 12Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, II, 1869, nr. 39, din 30 septembrie, p. 612.

157

şcoala poporală (adaptate la numărul de învăţători care funcţionau într-o şcoală)13. Pe baza planurilor generale, învăţătorii îşi alcătuiau planuri proprii, în care trebuiau să precizeze în care parte a orelor de instrucţie (pătrar, jumătate de oră, etc.), la ce clasă şi ce obiecte predau, în fiecare zi a săptămânii14. Circulara din 27 martie 1869, a episcopului Ioan Popasu, aducea la cunoştinţa învăţătorilor şi preoţilor, obiectele de învăţământ obligatorii, care trebuiau predate în şcolile confesionale poporale15. Prin circulara din 1 mai 1869, Ioan Popasu revine în această problemă, în urma Rescriptului ministerial din 17 martie 1869 care făcea o serie de imputări şcolilor confesionale. Unul dintre minusurile cele mai mari, constatate la aceste şcoli, era că din obiectele prescrise prin lege, învăţătorii predau doar o mică parte. Episcopul ţine să le reamintească învăţătorilor, obiectele obligatorii care trebuiau predate în şcolile poporale, insistând asupra respectării planului de învăţământ16. O circulară cu un conţinut asemănător, a fost emisă la aceeaşi dată de episcopul Aradului, Procopie Ivacicovici. Şi ea menţionează ca un defect esenţial al şcolilor confesionale, faptul că obiectele de învăţământ prevăzute de lege, se predau doar într-o mică măsură. Chiar mai mult, precizează că în afară de religie şi de comput (aritmetică), nu se învaţă de regulă nimic altceva17.

În primii ani ai perioadei dualiste, şcolile româneşti confesionale se bucurau de autonomie în planificarea şi desfăşurarea procesului didactic, cu condiţia respectării prevederilor Legii XXXVIII. Planurile de învăţământ elaborate de senatele şcolare, cuprinzând numărul de ore pentru fiecare obiect de învăţământ şi pentru fiecare clasă, trebuia defalcat pe zilele săptămânii şi pe cele cinci ore alocate fiecărei zi: trei dimineaţa şi două după amiaza. A urmat o febrilă activitate pe linie metodică a conferinţelor învăţătoreşti, pentru a realiza planuri de împărţire a orelor pe săptămână (orare), care să respecte ponderea fiecărui obiect de învăţământ la fiecare clasă şi care să ţină seama de faptul că predarea era simultană. Din dorinţa de uniformizare a învăţământului, planurile rezultate din gândirea

13 Idem, nr. 40, din 7 octombrie, p. 629-631.14 Ibidem, p. 631.15 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 279-282.16 Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeşului (în contin. A.E.O.R.C.), Fond şcolar, IV, act 72/1869, nepag.17 Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului (A.E.O.R.A.), Fond şcolar, V, act 17/1869, nepag.

158

colectivă a învăţătorilor întruniţi în conferinţă, au fost propuse pentru a fi adoptate de toţi învăţătorii acelui cerc şcolar. Un astfel de plan săptămânal de împărţire a orelor, a fost elaborat de învăţătorii din inspectoratele Chizătăului şi Leucuşeştilor, întruniţi în conferinţă la Balinţ, începând cu data de 21 august 1872.Tabelul 1. Împărţirea orelor de învăţământ pe săptămână, compusă de conferinţa învăţătorilor confesionali greco-orientali din inspectoratele Leucuşeştiului şi Chizătăului (22august 1872)18

Orarul de dimineaţă (orele 8-11)Zilele

săptămânii8-9 9-10 10-11

Luni Cl.I: explicaţii din religie

Cl.II-III: religie şi istorie biblică

Cl.I: citire din abecedarul lui Popescu, scrierea cu litere mobile

Cl.II-III: citirea din legendar

Cl.I: socoata mentală din maşina de comput

şi pe tablăCl.II-III: socoata pe tablă patru specii cu

exemple diferite

Marţi Cl.II-III: geografia şi istoria universală

Cl.I: deprinderea în citit şi scrierea cu litere

mobileCl.II-III: citirea şi scrierea română

Cl.I: socoata mentală cu globuri

Cl.II-III: socoata la tablă cu exemple

diferite

Miercuri Cl.I: socoata mentală din maşină

şi la tablăCl.II-III: socoata pe

tablă patru specii

Cl.I: scrierea şi citirea română cu litere mobileCl.II-III: scrierea corectă

la tablă

Cu toate trei clasele agricultură în grădina de pomi, practic şi cu

explicaţii

Joi Recreaţie

Vineri Cl.I: citirea şi scrierea românăCl.II-III: citirea

română din legendare

Cl.I: socoata cu globuri şi la tablă cu diferite

exemple

Cl.II-III: gramatica română

Sâmbătă Cl.I: citirea română din abecedar

Cl.II-III: citirea din legendar

Cl.I: socoata cu globuri şi la tablă

Cl.II-III: gramatica română

Cl.I: scrierea la tablă cu ziceri mai miciCl.II-III: scrierea română frumoasă

18 Lumina, Arad, I, 1872, nr.17, din 26 octombrie/7 noiembrie, p. 72.

159

Orarul de după amiază (orele 14-16)Zilele

săptămânii14-15 15-16

Luni Cl.I: citirea românăCl.II-III: cunoaşterea măsurilor

şi a banilor

Cl.I: deprinderea în citirea şi scrierea cu ziceri mai mici

Cl.II-III: gramatica şi exerciţii de limbă

Marţi Cl.II-III: elemente de fizică şi istorie naturală

Cl.I: religie cu explicaţiiCl.II-III: religie şi istorie biblică

Miercuri Cl.II-III: drepturile cetăţenilor Cl.II-III: religieCu toate clasele cânt bisericesc şi

naţionalJoi Recreaţie

Vineri Cl.I: religie cu explicaţii, istorie biblică

Cl.II-III: religie şi istorie biblică

Cu toate clasele gimnastică şi cânt bisericesc

Sâmbătă Cu toate clasele, catehizarea Cu toate clasele, cântul bisericesc ceremonial şi naţional

După cum se observă, elevii erau repartizaţi în trei clase sau despărţăminte, pe vârste: între 6-8 ani în clasa I, între 8-10 ani în clasa a II-a şi între 10-12 ani în clasa a III-a. Conform acestui plan de împărţire a orelor, un învăţător avea în total 24 de ore pe săptămână, repartizate pe obiecte de învăţământ în felul următor: 1. Religia şi istoria biblică: 3,5 ore; 2. Citirea română cu intonare şi semnele gramaticale: 7 ore; 3. Comput (aritmetică) cu diferite exemple: 4,5 ore; 4. Cunoaşterea măsurilor şi a banilor din patrie: 0,5 ore; 5. Gramatica română: 2 ore; 6. Geografia şi istoria universală: 1 oră; 7. Elemente de fizică şi istorie naturală: 1 oră; 8. Agricultura: 1 oră; 9. Drepturile cetăţenilor: 1 oră; 10. Cântul bisericesc şi naţional: 2 ore; 11. Gimnastica: 0,5 ore19. Deşi acesta era un plan de învăţământ pentru şcolile confesionale, nu acorda religiei, ci limbii române cele mai multe ore de predare. Această constatare nu poate decât să ne întărească convingerea, că şcolile confesionale erau în primul rând şcoli naţionale.

Având ca model planul de învăţământ elaborat la nivelul ministerului de resort, senatele şcolare confesionale, au elaborat planuri de învăţământ pentru şcolile aflate sub jurisdicţia lor. 19 Ibidem.

160

Senatul şcolar de la Caransebeş a alcătuit un plan de învăţământ în anul 1874, care s-a aplicat şi în şcolile timişene aflate sub jurisdicţia sa. Şcoala poporală obişnuită a fost împărţită în trei clase, iar fiecare clasă avea doi ani sau două despărţăminte. Materia de învăţământ era împărţită pe clase şi despărţăminte în modul următor: clasa I: religia, scrierea şi citirea, socoata (aritmetica), cântarea şi gimnastica; clasa a II-a: religia, scrierea şi citirea, gramatica, socoata, geografia, cântarea şi gimnastica; clasa a III-a: religia, scrierea şi citirea, gramatica, socoata, istoria naturală, economia, geografia, istoria, fizica, drepturile şi datoriile cetăţeneşti, cântarea şi gimnastica20.

O oră de curs era împărţită în patru sferturi, fiecărei clase (I şi II) şi fiecărui despărţământ (I şi II) de la clasa a III-a, revenindu-le câte un sfert de oră de predare efectivă. În celelalte trei sferturi de oră, elevii desfăşurau muncă independentă. Cântarea bisericească era predată tuturor claselor reunite, de două ori pe săptămână câte ½ oră, iar cântarea naţională la fel, cu toate clasele deodată, dar numai ½ oră pe săptămână. Pentru gimnastică, elevii erau împărţiţi în două grupe şi se efectua în fiecare săptămână câte ½ oră. Senatul şcolar din Arad a aprobat la 10 ianuarie 1877, un plan de învăţământ elaborat de referentul şcolar George Popa. Obiectele de învăţământ, stabilite conform planului din 1877, erau următoarele: religia; limba română; aritmetica; geometria şi desenul; geografia cu istoria şi cunoaşterea drepturilor şi datoriilor cetăţeneşti; istoria naturală, fizica, introducere în economie şi exerciţii practice de grădinărit; cântul bisericesc şi naţional; gimnastica; o limbă vecină; lucrul de mână. În plan se preciza că predarea limbii maghiare, a celei germane, sârbe sau slovace este de regulă facultativă. Obiectul central al acestui plan de învăţământ era limba română, studiul acesteia constând din: scriere, citire, exerciţii intuitive, gramatică, stilistică. Pe lângă formarea deprinderilor ortografice, exerciţiile de scriere aveau şi un scop practic: pregătirea elevilor pentru viaţa cetăţenească prin iniţierea lor în modul de redactare a chitanţei, împuternicirii, contractului, actului de donaţie, etc. Predarea geografiei şi istoriei conţineau, conform planului, multiple resurse pentru o educaţie naţională21. 20 V. Ţîrcovnicu, op.cit. , p. 176.21V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 60-61; Plan de învăţământ pentru şcoalele poporali în districtul consistoriului român ortodox din Arad, Arad, 1877, p. 10-50.

161

Din analiza acestui plan, se observă că un învăţător dispunea pentru predarea lecţiilor, de 25 de ore pe săptămână. Primăvara şi vara preda economia şi gimnastica, iar iarna numai muzica. Obiectele de învăţământ şi numărul de ore sunt repartizate pe cele şase clase ale şcolii cotidiene, iar ora de curs era împărţită în patru sferturi, la fel ca în planul de învăţământ elaborat la Caransebeş.

Comparând cele două planuri de învăţământ-elaborate de senatele şcolare din Caransebeş şi Arad-constatăm unele diferenţe în ce priveşte numărul orelor alocate pe obiecte de studiu. Religiei îi reveneau 21 de ore pe săptămână, conform planului elaborat la Caransebeş şi 12 ore pe săptămână, conform planului elaborat la Arad. În schimb, aritmeticii îi erau acordate doar 14 ore pe săptămână la Caransebeş, faţă de 22 de ore pe săptămână la Arad. Ambele planuri de învăţământ acordau o importanţă deosebită studiului limbii române, acestui obiect fiindu-i alocate 39 de ore pe săptămână la Caransebeş şi 37 de ore pe săptămână la Arad.

Legea şcolară XVIII din 1879, declara obligatoriu studiul limbii maghiare în toate şcolile elementare. Conform planului de învăţământ publicat pe baza acestei legi, limba maghiară trebuia să se predea 3 ½ ore pe săptămână la şcoala cu un învăţător, 6 ore la şcoala cu 2 învăţători, 8 ore la cea cu trei sau cu 4 învăţători. Studiul limbii maghiare începea în clasa a II-a şi era motivat, conform legii, de considerente de ordin practic şi anume ca cetăţenii nemaghiari să poată avea prilejul de a învăţa limba statului22. Planurile de învăţământ elaborate de senatele şcolare după adoptarea legii din 1879, au trebuit să ţină seama de noua realitate şcolară.

După adoptarea Legii XVIII, în acelaşi an, au fost elaborate Statutele pentru organizarea învăţământului elementar în şcolile greco-catolice din Dieceza Lugojului, care cuprindeau şi un plan de învăţământ. Conform acestuia, religia şi limba maternă, aveau cea mai mare pondere în ansamblul obiectelor de învăţământ. Se precizează de asemenea, obligativitatea studierii limbii maghiare, dar în strânsă legătură cu însuşirea limbii materne23. Introducerea orelor de limbă maghiară în planul de învăţământ, a determinat creşterea normei didactice de predare a învăţătorului, la 32 de ore pe săptămână. În plan 22 G. Sima, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria. Dezvoltarea ei istorică şi situaţia ei actuală, Bucureşti, 1915, p. 23. 23Statute pentru regularea trebilor învăţământului elementar în şcolile Diecezei Lugojului…, p. 57-68.

162

se preciza, că orele de predare trebuie împărţite în câte două jumătăţi, în fiecare dintre ele învăţătorul ocupându-se de instruirea unei clase sau a unui grup de clase. În timp ce o parte din elevi desfăşurau activităţi cu învăţătorul, ceilalţi lucrau independent. Învăţătorul era sfătuit să-şi alcătuiască în aşa fel orarul, încât toţi elevii să fie ocupaţi în acelaşi timp cu acelaşi obiect, sau cu obiecte înrudite24.

Planul de învăţământ, elaborat în anul 1888 de Senatul şcolar arădean, prevedea ca studiul gramaticii, la clasa a V-a, să includă şi literatura română25. Prin structura şi intenţiile sale, noul plan de învăţământ îl continuă pe cel anterior, educaţia naţională a elevilor români rămânând obiectiv prioritar, în pofida introducerii limbii maghiare ca obiect de studiu obligatoriu în şcolile confesionale româneşti. Conform Ordinului consistorial din 28 XII 1889, s-a introdus şi în şcolile timişene aparţinând Diecezei Caransebeşului, un nou plan de învăţământ26, care avea multe similitudini cu planul elaborat la Arad, exprimând tendinţa din ce în ce mai constantă, de uniformizare a învăţământului românesc ortodox.

Deşi aparţineau unor şcoli cu caracter confesional, planurile de învăţământ elaborate de autorităţile şcolare româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin structura şi conţinutul lor, răspundeau necesităţilor unui învăţământ naţional. Şcoala românească a fost o formatoare de conştiinţe devotate neamului, dar totodată a implantat în cugetul elevilor săi, spiritul de toleranţă faţă de alte naţiuni. Obiectele cuprinse în planurile de învăţământ, erau menite să contribuie la formarea unei culturi generale temeinice, dar şi a unor deprinderi practice. Lăsat financiar în seama comunităţilor româneşti, învăţământul confesional timişean a cunoscut în perioada dualistă ingerinţe din partea autorităţilor statale în ce priveşte conţinutul său, prin introducerea limbii maghiare ca obiect obligatoriu de studiu începând cu 1879 şi prin tendinţele din ce în ce mai făţişe de limitare a autonomiei şcolare şi confesionale.

Conţinuturile propuse în planurile de învăţământ, trebuiau să se materializeze în manuale şcolare corespunzătoare, menite să le dea viaţă şi să le facă accesibile, pentru mintea şi sufletul elevilor.

24 Ibidem, p. 69.25 V. Popeangă, op.cit., p. 61; Plan de învăţământ pentru şcolile populare, Arad, 1888, p. 18-31.26 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 435.

163

În primii ani ai dualismului austro-ungar, nu exista o literatură didactică bănăţeană propriu-zisă. De aceea, autorităţile şcolare au recomandat utilizarea în şcolile româneşti timişene, a manualelor şcolare tipărite la Sibiu27. Circulara nr.1025, din 29 septembrie 1867, adresată protopopilor ca inspectori districtuali de şcoli, de către episcopul Aradului, Procopie Ivacicovici, anunţa că de la începutul anului şcolar 1867-1868, în toate şcolile elementare săteşti şi orăşeneşti de pe cuprinsul Eparhiei arădene, să se introducă cărţile şcolare tipărite la Sibiu. Episcopul recomanda aceste manuale, argumentând că erau „….lucrate de bărbaţi ai bisericii noastre şi cenzurate prin superioritatea bisericească şcolară”. Folosirea celorlalte tipuri de manuale, utilizate până atunci, era interzisă28. Era o decizie importantă pentru asigurarea unităţii şcolilor româneşti din Transilvania şi Ungaria, deoarece manualele tipărite la Sibiu, au oglindit într-un mod mai adecvat specificul culturii române. Tipografia arhidiecezană din Sibiu s-a înfiinţat în 1850, iar pentru românii greco-catolici exista o tipografie la Blaj, încă din secolul al XVIII-lea29. Peste aproape două decenii, se înfiinţează tipografii diecezane, la Arad, în 1879 şi Caransebeş, în 188630, unde se vor tipări manuale pentru şcolile confesionale româneşti. Principalii autori ai manualelor apărute la Sibiu, care au fost utilizate şi în şcolile româneşti din comitatul Timiş, au fost: Zaharia Boiu, Visarion Roman, Ioan Popescu, Vasile Petri, D. Popovici-Barcianu, Ion Dariu31.

Printr-o circulară, datată cu 6 august 1869, în şcolile Diecezei Caransebeşului sunt recomandate următoarele cărţi tipărite la Sibiu: „A doua parte din cartea de citire” („Cartea de cetire pentru şcoalele populare române” de Zaharia Boiu, partea a II-a, Sibiu, 1869), „Geografia,” „Istoria patrii şi universale”, „Elemente fizice ale istoriei naturale”. Învăţătorii sunt îndrumaţi să procure aceste manuale direct de la Sibiu, atât pentru uzul lor, cât şi pentru cel al şcolarilor pe care îi instruiau. Circulara se încheie pe un ton moralizator la adresa 27 V. Ţîrcovnicu , op.cit., p. 180.28Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.T.A.N.), Fond Protopopiatul Ortodox Român Timişoara, act 3/1833-1877, nepag.29 V. Ţîrcovnicu , op.cit., p. 180.30I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 199; p. 202.31P. Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat. Apărarea şi afirmarea limbii române la sfârşitul secolului al XIX-lea –începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timişoara, 1983, p. 212-213; V. Ţîrcovnicu , op.cit., p. 181.

164

învăţătorilor, care se dorea în acelaşi timp convingător, în ce priveşte importanţa manualelor şcolare: „….dacă nu veţi avea şi domniile voastre şi şcolarii cărţile trebuincioase la mână, nu veţi putea produce nici un spor şi atunci veţi cauza mare ruşine şi dumneavoastră şi comunele şi urmările apoi vor fi grele pentru amândouă părţile” 32.

Problema manualelor şcolare, s-a situat multă vreme în centrul preocupărilor autorităţilor şcolare confesionale. Deoarece Sinodul eparhial arădean din 1871, a constatat insuficienţa manualelor şcolare şi faptul că se utilizează în şcoli cărţi redactate cu sisteme ortografice deosebite, a ales o comisie condusă de G. Popa, a cărei principală atribuţie era să stimuleze elaborarea de manuale şcolare. Senatul şcolar arădean dovedeşte flexibilitate în rezolvarea acestei probleme, recomandând şi manuale elaborate de pedagogi care funcţionau la şcolile unite33.

Constatând că cererea de manuale depăşea oferta, Senatul şcolar arădean a instituit un concurs cu premii, pentru elaborarea de manuale şcolare34. Concursul a fost publicat printr-o circulară adresată inspectorilor şcolari şi semnată de episcopul I. Meţianu şi referentul şcolar, G. Popa. Elaborarea de noi manuale, venea ca o consecinţă a adoptării planului de învăţământ din 1877, fiind argumentată de necesitatea aplicării acestuia. Erau solicitaţi să participe la concurs toţi învăţătorii, preoţii şi acei bărbaţi care au avut sau au o ocupaţie bisericească sau şcolară. Se preciza că e de dorit ca un manual să nu depăşească 300 de pagini tipărite. Autorii erau sfătuiţi să-şi trimită cărţile scrise lizibil, către Consistoriu, până la 22 iunie 1877, zi în care ar începe cenzurarea şi s-ar premia cele pe deplin corespunzătoare35. Manualele care făceau obiectul concursului şi premiile acordate erau următoarele: 1. Pentru exerciţiile intuitive şi gramatică, 200 de florini; 2. Un manual de socoată, 100 de florini; 3. Un manual de fizică, 100 de florini; 4. Un manual de istoria naturală, 100 de florini; 5. Un manual de drepturile şi datoriile civile, 100 de florini36. În anii 1878 şi 1879 concursul a fost repetat, iar comisiei de recenzie a manualelor i s-a cerut să studieze mijloacele micşorării preţurilor de vânzare a cărţilor şcolare37. 32 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 291.33 V. Popeangă, op.cit., p. 65-66.34 Ibidem, p. 67.35 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 45/1877, nepag.36 A.E.O.R.A., Doc. Nr.1711/460 şcol., în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului….”, p. 204. 37 Biserica şi şcoala, Arad, II, 1878, nr. 10, din 3/17 martie, p. 79.

165

Literatura didactică bănăţeană a luat fiinţă mai târziu38, după anul 1870. Numărul redus al profesorilor români din comitatul Timiş, remuneraţia lor insuficientă, care i-a mânat spre desfăşurarea unor activităţi diverse, s-au constituit în motivaţii suficiente pentru ca aceştia să fie mai puţin preocupaţi de alcătuirea manualelor didactice. De aceea, principalii autori timişeni de manuale şcolare, au fost învăţătorii şi preoţii. Stimulaţi de nevoia stringentă de cărţi didactice, ori de concursurile cu premii, aceştia încep să alcătuiască şi să tipărească manuale şcolare.

Emeric Andreescu, învăţător în Beregsău, a publicat: „Deprinderi în computul din cap. Manual pentru învăţătorii români de la şcoalele poporale”, Timişoara, 1874; „Fizica experimentală. Manual pentru şcolarii despărţământului V-VI din şcoala poporală”, Timişoara, 1878; „Istoria naturală”, Timişoara, ed. I 1876 şi ed. a II-a, 1883; „Istoria patriei” cu tipuri, Timişoara, 188639.

Ioan Tuducescu, învăţător în Lipova, a publicat: „Introducere în economie”, 1876; „Istoria românilor”, Arad, 1876; „Socoata teoretică şi practică, manual didactic pentru şcoalele poporale române”, Arad, 1877; „Limba românească, manual pentru şcoalele poporale române”, Arad, 1878; „Exerciţii intuitive şi gimnastice”, Arad, 1885; „Micul legendariu”, Arad, 1886; „Abecedar german-român”, Arad, 1886; „Micul abecedariu” p. I-II, Arad, 188740.

Un prolific autor de manuale, a fost învăţătorul Iuliu Vuia din Comloş. El a publicat cărţi de citire, aritmetică, geografie, istorie naturală, fizică, istorie, constituţie, pentru toate clasele şcolii elementare, răspândite şi în şcolile timişene, îndeosebi începând cu anul 190041. Cărţile de citire ale lui I. Vuia erau printre cele mai structurate şi cuprinzătoare manuale de acest fel, elaborate dincoace de Carpaţi, contribuind la cultivarea limbii române literare în Banat42.

Ministerul Ungar de Culte şi Instrucţiune Publică, avea dreptul să interzică utilizarea în şcoli, a manualelor considerate ostile „ideii de stat unitar maghiar”. El a uzitat de acest drept, iar din anul 1875, 38 V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 181.39Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara, pe anul 1942-1943, Timişoara, 1943, p. 262; I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899, Editura Autorului, Reşiţa-Montană-Caransebeş, 1898, p. 120; V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 181.40 Ibidem; V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 181.41 M. Bucătură, Crâmpeie din evoluţia pedagogiei bănăţene, Editura Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Timiş-Torontal, Timişoara, 1938, p. 75-77; V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 181.42 P. Oallde, op.cit., p. 216-217.

166

a început seria manualelor interzise, pe care circularele autorităţilor şcolare confesionale le prezintă cu promptitudine, pentru a se evita închiderea şcolilor43. Deoarece numărul manualelor interzise creştea an de an, în temeiul prevederilor Statutului organic şi ale legii din 1876, potrivit cărora cărţile didactice le hotărăşte senatul şcolar al consistoriului, se instituie practica publicării prin circulare a manualelor admise în şcolile confesionale şi a mijloacelor de învăţământ necesare44.

În aceeaşi proporţie cu zelul dovedit de organele statului de a interzice cărţi şcolare, autorităţile şcolare confesionale îşi intensifică acţiunile de informare a învăţătorilor, în legătură cu manualele aprobate pentru şcolile subordonate şi care puteau fi folosite fără nici o responsabilitate din partea învăţătorilor.

Printr-o circulară a episcopului Nicolae Popea al Caransebeşului, din 14/26 august 189145, sunt consemnate cărţile aprobate pentru a fi întrebuinţate ca manuale pentru şcolile confesionale ortodoxe. Acestea erau următoarele:

Din religie :1. „Istoria biblică” de G. Ludu şi I. Dariu, ilustrată, legată, 30 cr.2. „Catechisul” de Moise Toma, legat, 33 cr.3. „Religiunea creştină” de I. Popea, 12 cr.

Abecedare şi legendare :4. „Întâia carte de citire” de I. Popescu, legată, 25 cr.5. „A doua carte de citire” de I. Popescu, legată, 70 cr.6. „Nou Abecedariu românesc” de V. Petri, legat, 25 cr.7. „Legendariu” de V. Petri, legat, 50 cr.8. „Abecedariu maghiar-român” de N. Putnoky, legat, 20 cr.9. „Legendariu maghiar-român” de N. Putnoky, legat, 30 cr.

Din gramatică :10. „Gramatica română în şcoalele poporale” de V. Mândreanu, broşură, 40 cr.11. „Gramatica română” de Manliu, Partea I. Etimologia, broşură, 40 cr.12. „Gramatica română”, Partea a II-a. Sintaxa, broşură, 50 cr.43 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 46; Arhiva Episcopiei Ortodoxe Sârbe a Timişoarei, Fond Eparhia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, act 162/1877.44 Ibidem, p. 49.45 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 170/1891, nepag.

167

Istoria patriei :13. „Istoria Ungariei” de dr. N. Pop, ediţia a VIII-a, broşură, 25 cr.14. „Elemente de constituţia patriei”, legată, 22 cr.

Geografie :15. „Geografia Ungariei” de N. Pop, ediţia a VI-a, broşură, 35 cr.16. „Geografia comitatului Caraş-Severin” de B. Szörenyi, legată, 36 cr.

Istoria naturală :17. „Curs metodic de istoria naturală” de Ipolit Ilasieviciu, broş., 30 cr.18. „Elemente de Istoria naturală” de dr. Daniel Barcianu, Partea I, broş., 55 cr.19 ………………………………………………… Partea a II-a, broş., 65 cr.

Din aritmetică :20. „Elemente de aritmetică” de P. Dima, broş., 30 cr.21. „Aritmetica” de Dogariu, Partea I, 30 cr.22. ………………… , Partea a II-a, 20 cr.23………………….., Partea a III-a, 30 cr.24………………….., Partea a IV-a, 45 cr.

Hărţi geografice :1. Harta comitatului Caraş-Severin de Hatschek, 40 cr.2. ………………………………….de Gönczy, 30 ,,3……………………………… de Remekhazy, 3 fl.4. Hărţile comitatelor Timiş şi Torontal, editate din partea acestor comitate, apoi de Hatschek, 40 cr. şi Gönczy, 30 cr.5. Harta Europei, 6 fl., 50 cr.6. Harta Austro-Ungariei din Institutul grafic militar din Viena, constând din 6 foi, întinsă pe pânză şi întocmită ca hartă de perete, 7 fl.

Chiar dacă se desfăşura o febrilă acţiune de scriere şi tipărire a manualelor şcolare româneşti, spre sfârşitul secolului al XIX-lea ritmul de interzicere a unor hărţi şi manuale şcolare devenise atât de alert, încât învăţătorii ajunseseră ca la unele obiecte de învăţământ să nu dispună de manuale, iar la alte obiecte, să li impună cărţi conforme mai mult principiilor politice decât pedagogice, faţă de care aveau o reacţie de respingere. Acţiunea de interzicere a cărţilor româneşti atinge apogeul în anul 1896, când numărul lor ajunge la 80. Într-o circulară trimisă de episcopul Ioan Meţianu către toate oficiile protopopeşti

168

şi parohiale, emisă la data de 6/18 mai 1896, sunt consemnate toate aceste cărţi şi autorii lor. Între ele se numără şi manuale elaborate de autorii timişeni Meletie Drăghici şi Ioan Tuducescu46. Majoritatea cărţilor oprite erau de istorie, geografie sau limba română, al căror conţinut, în opinia guvernanţilor, era anticonstituţional şi în opoziţie cu ideea de stat unitar maghiar. Cărţile interzise proveneau din toate ţinuturile locuite de români, iar autorii lor de asemenea. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, se constată o sărăcire treptată a manualelor de valorile culturale naţionale, existând o tendinţă din ce în ce mai accentuată de introducere a terminologiei maghiare, mai ales în cazul disciplinelor: istorie, geografie, constituţie. Obiectul cel mai periclitat a fost istoria naţională, această disciplină fiind din ce în ce mai vitregită de prezentarea unor evenimente din istoria românilor. Din această cauză, autorii de manuale au integrat fenomenele istorice româneşti, în contextul istoriei universale. Imixtiunea tot mai pronunţată a organelor guvernamentale în actul elaborării manualelor româneşti şi interzicerea unui mare număr dintre ele, era subordonată scopurilor politice care urmăreau ruperea tineretului românesc de valorile sale naţionale şi integrarea lui în modul de gândire şi simţire impus de statul maghiar.

IV. C. Frecvenţa elevilor. Examenele şcolare

Îmbunătăţirea frecvenţei elevilor, a fost una dintre problemele fundamentale ale şcolii poporale româneşti. Mărirea loturilor şcolare şi implicit a ştiutorilor de carte, avea o semnificaţie care depăşea cadrul strict pedagogic, dobândind o însemnătate naţională. Şcoala confesională avea pe lângă funcţia cultural-educativă şi una politică, pentru că educaţia şi cultura nu erau scopuri în sine şi suficiente sieşi, ci ele se justificau doar în măsura în care erau cultură şi educaţie, naţionale. Creşterea numărului elevilor care frecventau şcoala reprezenta un aport cantitativ dar şi calitativ, la pregătirea conştiinţelor pentru mişcarea naţională. Tocmai de aceea preocupările privind frecvenţa şcolară au fost constante în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi au animat autorităţile şcolare româneşti de la toate nivelele.

46 A.E.O.R.A., Circulara nr. 2429/1896, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului …”, p. 249-252.

169

Frecvenţa şcolară a stat şi în centrul preocupărilor guvernului, deoarece prezenţa elevilor la cursurile şcolii elementare, atingea pe ansamblul ţării, valori scăzute, contravenind obiectivului oficialităţilor, de a forma un cetăţean devotat statului maghiar. Legea XXXVIII din anul 1868 prevedea măsuri destul de aspre împotriva părinţilor care nu asigurau frecvenţa şcolară a copiilor lor47. După adoptarea acesteia, Rescriptul ministerial din 27 martie 1869, semnala mai multe deficienţe la adresa şcolilor româneşti, între care şi faptul că termenul de 8 luni stabilit prin lege pentru frecventarea cursurilor nu se respectă, ci după examenul de primăvară, din luna martie, elevii nu se mai prezintă la şcoală. Episcopii de la Arad şi Caransebeş, Procopiu Ivacicovici şi Ioan Popasu, trimit la 1 mai 1869, circulare către preoţi şi învăţători, prin care impun o serie de măsuri pentru îndreptarea scăderilor semnalate de minister. În privinţa părinţilor care nu-şi trimiteau copiii la şcoală, protopopii, preoţii, învăţătorii, inspectorii mireni, trebuiau să-şi dea toată silinţa spre a-i îndupleca cu tot felul de îndemnuri morale. Dacă acest mijloc nu se dovedea eficient, atunci învăţătorii în înţelegere cu directorii şi inspectorii mireni, trebuiau să înainteze protopopilor cercuali la sfârşitul fiecărei luni, lista cu absenţele elevilor şi cu părinţii acestora. Protopopii la rândul lor erau îndatoraţi să ceară juzilor cercuali pedepsirea părinţilor, potrivit rescriptului ministerial din 17 martie 1869 şi paragrafului 4 al Legii XXXVIII48.

Problema frecvenţei şcolare este importantă în definirea raporturilor dintre Şcoală şi Societate. Prin frecvenţa şcolară, s-a asigurat extinderea ştiinţei de carte în populaţia comitatului Timiş, au fost deschise noi posibilităţi generaţiei tinere, de integrare în structurile sociale şi în activităţile practice pretinse de civilizaţia modernă.

În primii ani după adoptarea legii lui Eötvös, frecvenţa elevilor şcolilor româneşti din comitatul Timiş se situa la nivele reduse. O statistică maghiară din anul 1869, consemna un număr de 66.102 de elevi obligaţi la şcoală în comitatul Timiş, dintre care au frecventat cursurile 29.113 de elevi, adică un procent de 44.04 %. Între copiii de vârstă şcolară se numărau 27.850 de români, adică un procent de 42,13 %. Au frecventat şcoala elementară 6.956 de români, adică un 47 Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr.43, din 26 noiembrie, p. 673.48 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p.285-288; A.E.O.R.A., Fond şcolar, V, act 17/1869, nepag.

170

procent de 24,97 %49. După cum se observă, prezenţa elevilor români la şcoală se situa, conform acestei statistici, sub media frecvenţei şcolare pe comitat. Una din explicaţii este slaba cuprindere a fetelor în sistemul de învăţământ în primii ani ai epocii dualiste, ceea ce făcea ca procentajul total al frecvenţei elevilor să fie diminuat. Dintr-un „conspect sumar” despre şcolile greco-orientale din Protopopiatul Hasiaş, pe anul 1867-1868, se pot observa diferenţele foarte mari de frecvenţă şcolară, între fete şi băieţi.

Tabelul 2. Frecvenţa şcolară în localităţile timişene ale Protopopiatul Hasiaş ( 1867-1868 )50

Nr. crt. Localitatea Obligaţi la şcoală

Au frecventat Total

Băieţi Fete Băieţi % Fete % %

1. Belinţ 144 150 60 41,66 6 4 22,44

2. Chizătău 65 62 35 53,84 1 1,61 28,34

3. Budinţ 34 27 32 94,11 4 14,81 59,01

4. Ictar 33 44 16 48,48 3 6,81 24,67

5. Topolovăţ 49 40 24 48,97 0 0 26,96

6. Şuştra 56 49 25 44,64 1 2,04 25

7. Şuşanovăţ 66 53 40 60,60 2 3,77 35,29

8. Hasiaş 20 15 15 75 5 33,33 57,14

9. Paneva 30 10 20 66,66 0 0 50

10. Babşa 38 47 36 94,73 2 4,25 44,70

11. Drăgoeşti 68 46 21 30,88 0 0 18,42

12. Ficătar 57 59 20 35,08 0 0 17,24

13. Ohaba-Forgaci

90 80 46 51,11 0 0 27,05

În nu mai puţin de cinci localităţi, fetele nu au frecventat deloc şcoala. În localităţile Budinţ şi Babşa frecvenţa băieţilor era foarte mare, atingând 94,11 % şi respectiv 94,73 %, dar frecvenţa totală în 49 Hivatalos Statistikai Közlemenyek, III Evfolyam, V Füzet, Budan, 1871, p.134-135, 350-351, 362-363.50 A.E.O.R.A., Fond şcolar, V, act 140/1868, nepag.

171

şcolile cele două comune era diminuată la 59 % şi respectiv 44,70 %, din cauza procentelor reduse ale frecvenţei fetelor.

Într-un raport din 17 noiembrie 1870, referitor la frecvenţa şcolară din cercul Ciacovei, protopopul Ion P. Săiman identifica ca principală cauză a absenţelor nemotivate, ignoranţa părinţilor. Din rândul autorităţilor locale care se implicau eficient în această problemă, protopopul îl oferă Consistoriului ca exemplu pe primarul Lighedului, Ion Stura. Acesta a folosit o metodă care stârneşte în zilele noastre ilaritate, dar cu efect pozitiv asupra frecvenţei şcolare: a închis mamele elevilor cu multe absenţe nemotivate în casa comunală ( primărie ), timp de patru zile. Protopopul concluziona la finalul raportului său că „numai aşa se poate aduce poporul nostru român la dorita scinţă, altminteri nu”51. Într-un raport elaborat de comisarul şcolar Ilie Istvan, în 28 august 1870, cu ocazia examenelor din cercul şcolar Jebel, se menţionează că „cercetarea şcolii e foarte slabă”, căci numai jumătate din elevii de vârstă şcolară, frecventau regulat cursurile52.

Pentru că juzii cercuali, dar mai ales cei comunali, nu luau nici o măsură împotriva părinţilor care nu-şi trimiteau copiii la şcoală, Consistoriul de la Caransebeş apelează în ianuarie 1871, la conducerea comitatului Timiş, pentru a îndemna organele politice subalterne să respecte paragrafele 1-4 ale Legii XXXVIII, referitoare la frecvenţa elevilor53.

Şi în inspectoratele timişene care aparţineau Diecezei Aradului, frecvenţa şcolară nu se ridica la nivelul dorit de oficialităţile confesionale, în anul şcolar 1873-1874. Doar în două inspectorate, cu tradiţie şcolară mai îndelungată şi cu o situaţie materială mai bună a locuitorilor, frecvenţa trecea cu puţin peste 50 % (Timişoara, Lipova), celelalte nereuşind să aducă la cursuri nici măcar jumătate din numărul elevilor de vârstă şcolară.

51 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 246/1870, nepag.52 Ibidem, act 317/1870, nepag.53 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p.305.

172

Tabelul 3. Situaţia frecvenţei pe inspectorate în anul şcolar 1873-187454

Nr. crt.

Inspectoratul şcolar

Obligaţi la şcoală( 6-12 ani )

Au frecventat cursurile( 6-12 ani )

%

Băieţi Fete Total Băieţi Fete Total

1. Vinga 971 845 1816 636 150 786 43,28

2. Secaş 385 310 695 212 50 262 37,69

3. Alioş 620 611 1231 373 225 598 48,58

4. Chizătău 739 704 1443 401 40 441 30,56

5. Timişoara 1314 1324 2638 932 470 1402 53,14

6. Lipova 555 517 1072 389 230 619 57,74

Autorităţile şcolare confesionale au rămas consecvent preocupate de creşterea frecvenţei elevilor din şcolile româneşti aflate sub jurisdicţia lor, prin intermediul circularelor, dispunând măsuri în acest sens. Într-o circulară a episcopului Ioan Popasu, datată cu 18 noiembrie 1876, sunt menţionate îndatoririle comitetelor parohiale referitoare frecvenţa elevilor. La fiecare două luni, preşedintele comitetului parohial trebuia să raporteze protopopului tractual şi acesta consistoriului, despre situaţia frecvenţei elevilor de ambele sexe55. Constatând că în medie numai jumătate din copii sunt cuprinşi în sistemul de învăţământ, că frecvenţa acestora e neregulată, iar numărul fetelor prezente la cursuri e încă foarte redus, Consistoriul din Caransebeş trimite în urma şedinţei din 20 mai 1880, noi instrucţiuni în teritoriu, menite să îndrepte situaţia. Preoţimea era îndemnată ca în toate ocaziile să arate poporului foloasele cele mai mari ale învăţământului. Comitetele parohiale erau sfătuite să trimită din sânul lor reprezentanţi, care la începutul anului şcolar să meargă din casă în casă, îndemnând părinţii să-şi trimită copiii la şcoală. Învăţătorii prin 54 Anexa 2, Situaţia frecvenţei şcolare pe inspectorate în anul 1873-1874, Apud V. Popeangă, op.cit., p. 227.55 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 344.

173

purtarea lor morală exemplară, atât în şcoală cât şi în afara ei, trebuiau să atragă tinerimea la şcoală. Pe lângă pregătirea conştiincioasă pentru lecţii, învăţătorii trebuiau să dovedească blândeţe şi dragoste faţă de copiii încredinţaţi lor spre educare. Prin comportamentul lor în şcoală şi în comunitate, trebuiau să-şi câştige stima şi aprecierea părinţilor56. Cu toate eforturile depuse de autorităţile şcolare, frecvenţa elevilor în anul şcolar 1879-1880 rămânea scăzută, în special la şcoala de repetiţie. În cercul şcolar Jebel erau obligaţi să frecventeze cursurile şcolii cotidiene, un număr de 1.211 de băieţi şi 1.098 de fete între 6-12 ani. Dintre aceştia, au frecventat regulat şcoala 772 de băieţi şi 224 de fete, adică un procent de 43,13 %57. În cercul şcolar Vârşeţ exista un număr de 1.004 de băieţi şi 1.020 de fete de vârstă şcolară, dintre care au frecventat cursurile şcolii zilnice 688 de băieţi şi 247 de fete, adică un procent de 46,19 %58. În cercul şcolar Ciacova, dintr-un număr de 729 de băieţi şi 754 de fete, obligaţi la şcoală, au frecventat cursurile 557 de băieţi şi 307 de fete, deci un procent de 58,26 %59.

La şcoala de repetiţie frecvenţa se situa la cote şi mai reduse. În cercul şcolar Jebel, dintr-un număr de 724 de băieţi şi 621 de fete cu vârsta între 12-15 ani, au frecventat cursurile şcolii de repetiţie un număr de 133 de băieţi şi 44 de fete, adică un procent de 13,15 %60. În cercul şcolar Vârşeţ, au existat 423 de băieţi şi 360 de fete cu vârsta între 12-15 ani, dintre care au frecventat şcoala de repetiţie, 74 de băieţi şi 41 de fete, deci un procent de 14,68 %61. În cercul şcolar Ciacova, situaţia frecvenţei la şcoala de repetiţie era ceva mai bună, în comparaţie cu celelalte două cercuri şcolare. Din 403 de băieţi şi 313 fete, îndatoraţi a frecventa şcoala de repetiţie, 155 de băieţi şi 70 de fete aveau o frecvenţă regulată, adică 31,42 %62.

Frecvenţa fetelor rămânea la fel de scăzută în raport cu cea a băieţilor. La şcoala de toate zilele situaţia era următoarea: Jebel-20,40 % (faţă de 63,74 %, frecvenţa băieţilor), Vârşeţ-24,21 % (faţă de 68,52 %, frecvenţa băieţilor), Ciacova-40,71 % (faţă de 76,40 %, frecvenţa băieţilor).

56 Ibidem, p. 368-369.57 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 562/1880, nepag.58 Ibidem, act 563/1880, nepag.59 Ibidem, act 401/1880, nepag.60 Ibidem, act 562/1880, nepag.61 Ibidem, act 563/1880, nepag.62 Ibidem, act 401/1880, nepag.

174

La şcoala de repetiţie frecvenţa fetelor avea următoarele valori procentuale: Jebel-7,08 % (faţă de 18,37 %, frecvenţa băieţilor), Vârşeţ-11,38 % (faţă de 17,49 %, frecvenţa băieţilor), Ciacova-22,36 % (faţă de 38,46 %, frecvenţa băieţilor)63.

În cercul Ciacova frecvenţa şcolară avea valori mai ridicate, în comparaţie cu cercurile Jebel şi Vârşeţ, iar la aceasta contribuiau probabil implicarea mai eficientă a autorităţilor şcolare şi locale în această problemă, calitatea inspecţiei şcolare şi nu în ultimă instanţă abnegaţia învăţătorilor întru împlinirea misiunii lor. În cercul Jebel frecvenţa şcolară era pe ansamblu mai scăzută şi pentru faptul că în mai multe comune precum: Birda, Cerna, Icloda, Stamora-Română, elevii au încetat să mai vină la şcoală după vacanţa de Paşti, fiind opriţi de părinţi la muncile agricole64. Principala cauză de care se izbea îmbunătăţirea frecvenţei şcolare, era insuficienţa resurselor materiale de subzistenţă, ale multor familii româneşti, care, datorită acestui fapt, îşi angrenau copiii, de la vârste fragede, în activităţi fizice. Copiii participau la muncile agricole, alături de părinţi, sau la păzitul vitelor, iar unii dintre ei erau servitori pe domeniile marilor proprietari. Studiind cataloagele de prezenţă ale elevilor şcolii confesionale româneşti din Mehala, se pot contura principalele cauze ale abandonului şcolar din a doua jumătate a veacului al XIX-lea: elevii erau angajaţi ca servitori, ca porcari, ca lucrători necalificaţi la „Fabrica de ţigarete” din Timişoara, ori erau opriţi de părinţi pentru a munci în gospodăria familiei. În catalogul din anul 1878, în dreptul rubricilor de prezenţă corespunzătoare elevilor Georgiu Zbeganu şi Ilie Magdu, din clasa a III-a, se menţionează, „au rămas de slugă”, iar în cazul elevului Iancu Dobrianu (cl. I), se precizează lapidar, „la porci”. În dreptul elevilor: Lenca Mitarescu (clasa a II-a), Sosa Branutiu (clasa I) şi Tina Sviratiu (clasa I), se menţionează, „au rămas la ţigări”. În dreptul elevilor: Costa Pascu (clasa a III-a), Vasa Tincu (cl. a II-a), Petru Angiustiu (cl. a II-a), Milosiu Doboşanu (cl. I), Arcadie Radu (cl. I), se găseşte menţiunea, „au rămas acasă”65.

La absentarea elevilor de la cursuri, contribuia desigur şi mentalitatea părinţilor acelor vremi, care nu înţelegeau rostul 63 Ibidem, act 562/1880, nepag; act 563/1880, nepag; act 401/1880, nepag.64 Ibidem, act 562/1880, nepag.65 D.J.T.A.N., Fond şcoala primară confesională ortodoxă-română Timişoara-Mehala, act 12/1878, filele 2-10.

175

educaţiei instituţionalizate, importanţa acesteia în devenirea copiilor lor. Predominanţa ocupaţiilor agricole în rândul comunităţilor româneşti timişene, a generat opinia că educaţia prin muncă e mai eficientă decât cea, îndeosebi teoretică, pe care o oferea şcoala, în măsura în care, copiii trebuiau să ducă mai departe tradiţia familiei, orientată spre lucrarea pământului şi creşterea animalelor.

O altă cauză a frecvenţei şcolare scăzute, era aceea că dispoziţiile referitoare la amendarea părinţilor care nu asigurau frecvenţa şcolară a copiilor lor, nu se respectau întocmai. Autorităţile comunale nu se arătau întotdeauna dispuse să încaseze de la părinţi amenzile şcolare, pentru a nu-şi pierde electoratul de care atârna alegerea în oficiul lor66. În majoritatea rapoartelor învăţătorilor către protopopi, se afirmă că părinţii nu au fost pedepsiţi pentru netrimiterea copiilor la şcoală. Învăţătorul Ilie Cocoş din Uliuc, îi scrie protopopului, la 30 ianuarie 1880, că „nu s-a încasat nimic din cauza stării mizere a credincioşilor”67, iar învăţătorul Ioan Radovan din Icloda, raportează la 4 martie 1880, că „nu s-au pedepsit părinţii, dar nici elevii nu cercetează şcoala, că părinţii lor zic că au de lucru acum”68. La 18 martie 1880, protopopul Jebelului raporta Consistoriului că în afară de comuna Şipet, unde s-au încasat 6 florini şi 51 de cruceri ca pedepse pentru nefrecventarea şcolii, în celelalte localităţi ale acestui cerc şcolar nu s-au pedepsit părinţii pentru absentarea copiilor de la şcoală69.

Unii inspectori şcolari nu agreau amendarea părinţilor care nu-şi trimiteau copiii la şcoală, ca soluţie pentru impulsionarea frecvenţei şcolare. Referindu-se la frecvenţa redusă din cercul Alioş, Luca Călăceanu nota în raportul său anual din 1874, că nu găseşte potrivită utilizarea amenzilor şi a pedepselor administrative faţă de părinţii care-şi opreau copiii acasă. Argumentul său era că aceste măsuri loveau mai ales în părinţii foarte săraci, care nu aveau resursele necesare pentru a plăti amenzile. Luca Călăceanu considera că pentru rezolvarea acestei probleme, mai eficientă ar fi fost intensificarea muncii educative dusă cu părinţii, pentru ca aceştia să perceapă rolul esenţial al şcolii în educaţia copiilor70. 66 V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 172.67 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 141/1880, nepag.68 Ibidem.69 Ibidem.70 V. Popeangă, op.cit., p. 148.

176

Cu toate dificultăţile de natură economică, populaţia românească din comitatul Timiş face progrese în ce priveşte mentalitatea, înţelegând din ce în ce mai mult spre sfârşitul veacului al XIX-lea, importanţa activităţii instructive. Schimbarea de mentalitate privind Şcoala, devine manifestă în anul şcolar 1888-1889, îndeosebi în cercul timişean Ciacova, care înregistrează cea mai bună frecvenţă din Dieceza Caransebeşului, de 70,15 %, potrivit raportului Senatului şcolar către Sinodul eparhial71.

În anul şcolar 1889-1890, cercul Ciacovei rămâne cu cea mai mare frecvenţă şcolară din dieceză, 68,23 %, superioară mediei de 55,55 %72. În cercurile şcolare timişene, frecvenţa şcolară cunoaşte o evoluţie pe ansamblu pozitivă în acest an şcolar, cu toate că frecvenţa în şcolile de repetiţie şi cea a fetelor, rămân în continuare deficitare. În cercul Jebel erau obligaţi să frecventeze cursurile şcolii cotidiene, un număr de 1.625 de băieţi şi 1.493 de fete între 6-12 ani. Dintre aceştia, au frecventat regulat şcoala 1.101 de băieţi şi 428 de fete, adică un procent de 49,03 %. În cercul şcolar Vârşeţ, exista un număr de 1.030 de băieţi şi 984 fete de vârstă şcolară, dintre care au frecventat cursurile şcolii zilnice, 730 de băieţi şi 450 de fete, reprezentând un procent de 58,58 %. În cercul şcolar Ciacova, dintr-un număr de 1.026 băieţi şi 919 fete, obligaţi la şcoală, au frecventat cursurile 769 de băieţi şi 558 de fete, deci un procent de 68,22 %.

Deşi frecvenţa la şcolile zilnice a cunoscut o sensibilă creştere, frecvenţa elevilor la şcolile de repetiţie se menţine la o cotă redusă în anul şcolar 1889-1890, fapt ce dovedeşte că numeroşi elevi între 12 şi 15 ani, erau angrenaţi în activităţi fizice, care nu le permiteau să aibă o bună frecvenţă şcolară. În cercul şcolar Jebel, dintr-un număr de 668 de băieţi şi 607 de fete cu vârsta cuprinsă între 12-15 ani, au frecventat cursurile şcolii de repetiţie, doar un număr de 65 de băieţi şi 17 fete, adică un procent de 6,43 %. În cercul şcolar Vârşeţ, au existat 450 de băieţi şi 445 de fete cu vârsta între 12-15 ani, dintre care au frecventat şcoala de repetiţie, 90 de băieţi şi 30 de fete, deci un procent de 13,40 %. În cercul şcolar Ciacova, situaţia frecvenţei la şcoala de repetiţie era cu mult mai bună, în comparaţie cu celelalte două cercuri şcolare. Din 327 de băieţi şi 331 de fete, îndatoraţi a frecventa şcoala de repetiţie, 140 de băieţi şi 106 fete aveau o frecvenţă regulată, reprezentând 37,38 %73. 71 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 37/1890, nepag.72 Ibidem, act 36/1891, nepag.73 Ibidem.

177

Se constată menţinerea aceleiaşi ierarhii în privinţa frecvenţei şcolare, în fruntea căreia se situează cercul Ciacova. Cercul şcolar Jebel rămâne pe mai departe cu o frecvenţă sub 50 %. Într-o scrisoare adresată Consistoriului, protopopul Jebelului, Alexandru Ioanovici, justifică frecvenţa necorespunzătoare a acestui cerc, prin faptul că antistiile comunale nu constrâng părinţii să-şi trimită copiii la şcoală, cu toate că în fiecare săptămână primesc consemnarea elevilor absenţi74.

Raportul comisiei şcolare a Protopopiatului Timişoara pe anul 1890, oferă datele statistice privind frecvenţa şcolară în inspectoratele acestui tract. În inspectoratul Seceani, care cuprindea 10 comune, din 1.391 de copii cu vârsta între 6-12 ani, 278 au frecventat cursurile neregulat, iar 571 regulat, procentul acestora din urmă fiind de 41,04 %. În inspectoratul Timişoara, de care aparţineau 13 comune, din 2.087 de copii obligaţi la şcoala cotidiană, 183 au frecventat-o neregulat, iar 1.240 regulat, într-un procent de 59,41 %. În inspectoratul Vinga, din 1171 de copii obligaţi la şcoala de toate zilele, 178 au frecventat-o neregulat şi 768 regulat, într-un procent de 65,58 %.

La şcolile de repetiţie, frecvenţa şcolară era mai redusă: în inspectoratul Seceani, din 577 copii între 12-15 ani, au frecventat şcoala 61, adică 10,57 %; în inspectoratul Vinga, din 454 de copii obligaţi la şcoala de repetiţie, au frecventat-o regulat 118, deci 25,99 %; în inspectoratul Timişoara, din 772 copii de ambe sexe, cu vârsta între 12-15 ani, au frecventat regulat şcoala de repetiţie 203 elevi, reprezentând un procent de 26,29 %75.

Comparând situaţia frecvenţei şcolare în cele trei inspectorate timişene aparţinând Diecezei Aradului, cu situaţia frecvenţei în cele trei cercuri şcolare timişene din Dieceza Caransebeşului, cifrele procentuale nu dezvăluie diferenţe semnificative, ci mai degrabă dau o impresie de omogenitate.

Statisticile maghiare din anul şcolar 1892-1893, consemnează faptul că pe teritoriul comitatului Timiş se aflau 30.812 copii români obligaţi la frecventarea şcolii elementare (ortodoxe şi greco-catolice), dintre care au avut o prezenţă regulată la cursuri 19.277, adică un procent de 62,56 %. Acest procent era cu 18,04 % sub media pe ţară, dar cu 2,50 % mai mare decât media frecvenţei copiilor români din Ungaria76. 74 Ibidem.75 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.25, din 28 martie/9 aprilie, p.2-3.76 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.275, din 18/30 decembrie, p. 6.

178

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, frecvenţa elevilor din şcolile româneşti confesionale, cunoaşte o creştere constantă, de la un an şcolar la altul. Va fi contribuit la acest fapt şi evoluţia economică a societăţii, care a generat o diversificare a ariei ocupaţionale. Construcţia de căi ferate, de întreprinderi industriale, a determinat apariţia unor noi meserii, care presupuneau ştiinţă de carte şi care prin avantajele unei salarizări corespunzătoare, a determinat schimbarea opticii unor familii româneşti, legate de orientarea profesională a copiilor lor.

În cele 50 de şcoli ale Protopopiatului Timişoara, în anul şcolar 1894-1895, frecvenţa medie a fost de 70-75 %, în unele comune atingând chiar şi 95 %77. În acelaşi an şcolar, în Protopopiatul Buziaş, care cuprindea 30 de şcoli, frecvenţa elevilor se situa aproape de 70 %78.

Studiind situaţia frecvenţei elevilor şcolilor româneşti de pe teritoriul comitatului Timiş, în anul şcolar 1899-1900, se constată un reviriment al prezenţei fetelor atât la cursurile zilnice, cât şi la cursurile de repetiţie, cifrele procentuale ale frecvenţei fetelor, apropiindu-se foarte mult de cele ale frecvenţei băieţilor. Este o dovadă certă a schimbărilor de mentalitate în comunităţile timişene, o înţelegere corectă a principiului modern privind rolul femeilor în societate.

Tabelul 4. Frecvenţa fetelor în anul şcolar 1899-1900 în cercurile şcolare timişene ale Diecezei Caransebeşului79

Nr.crt. Cercul şcolar

Frecvenţa şcolară ( % )

Cursurile zilnice Cursurile de repetiţie

Total Fete Total Fete

1. Ciacova 83,67 80,08 65,54 64,19

2. Buziaş 75,28 71,12 57,73 56,07

3. Vârşeţ 49,03 48,70 50,04 50,46

77 Idem, III, 1896, nr.58, din 12/24 martie, p. 3.78 Idem, III, 1896, nr. 64, din 19/31 martie, p. 3.79 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 69/1900, nepag.

179

Analizând această situaţie statistică, pe lângă creşterea importantă a frecvenţei fetelor, se remarcă creşterea impetuoasă a frecvenţei şcolare în cercurile Buziaş şi Ciacova dar şi scăderea la fel de spectaculoasă a acesteia în cercul Vârşeţ. În acest din urmă cerc însă, frecvenţa la şcoala de repetiţie cunoaşte un uşor avans faţă de cea din şcoala cotidiană.

În medie, frecvenţa şcolară a cunoscut o importantă creştere, atât la şcolile zilnice, cât şi la şcolile de repetiţie, în raport cu deceniul anterior. În cercul şcolar Vârşeţ, în anul şcolar 1899-1900, erau obligaţi să frecventeze cursurile şcolii cotidiene un număr de 1.214 de băieţi şi 1.162 de fete între 6-12 ani. Dintre aceştia, au frecventat regulat şcoala 599 de băieţi şi 566 de fete, adică un procent de 49,03 %80. În cercul şcolar Buziaş (fost Jebel), exista un număr de 1.613 de băieţi şi 1.465 de fete de vârstă şcolară, dintre care au frecventat cursurile şcolii zilnice, 1.269 de băieţi şi 1.101 de fete, reprezentând un procent de 75,28 %. În cercul şcolar Ciacova, dintr-un număr de 962 de băieţi şi 955 de fete, obligaţi la şcoală, au frecventat cursurile 832 de băieţi şi 772 de fete, deci un procent de 83,67 %81.

Situaţia frecvenţei la şcolile de repetiţie cunoaşte o schimbare radicală, într-un sens pozitiv, faţă de perioadele anterioare. În cercul şcolar Vârşeţ, dintr-un număr de 585 de băieţi şi 642 de fete cu vârsta cuprinsă între 12-15 ani, au frecventat cursurile şcolii de repetiţie, un număr de 290 băieţi şi 324 de fete, adică un procent de 50,04 %82. În cercul şcolar Buziaş, au existat 848 de băieţi şi 749 de fete cu vârsta între 12-15 ani, dintre care au frecventat şcoala de repetiţie, 502 băieţi şi 420 de fete, adică un procent de 57,73 %. În cercul şcolar Ciacova, din 480 de băieţi şi 472 de fete, îndatoraţi a frecventa şcoala de repetiţie, 321 de băieţi şi 303 fete au avut o frecvenţă regulată, reprezentând 65,54 %83.

80 Ibidem, act 49/1901, nepag.81 Ibidem, act 69/1900, nepag.82 Ibidem, act 49/1901, nepag.83 Ibidem, act 69/1900, nepag.

180

Tabelul 5. Situaţia frecvenţei în şcolile româneşti ortodoxe din comitatul Timiş (anul şcolar 1899-1900)84

Nr.crt. Cercul şcolarFrecvenţa şcolară ( % )

Şcoli zilnice Şcoli de repetiţie

1. Belinţ 82 52,5

2. Lipova 76 63

3. Timişoara 80 82

4. Buziaş 75,28 57,73

5. Ciacova 83,67 65,54

6. Vârşeţ 49,03 50,04

Frecvenţa medie a cercurile şcolare timişene, era în anul şcolar

1899-1900, de 74,33 % la şcolile zilnice şi de 61,80 % la şcolile de repetiţie. Dacă în anii anteriori frecvenţa şcolilor de repetiţie se situa la mai puţin de jumătate din frecvenţa şcolilor zilnice, acum ea se apropie, iar în cercurile Timişoara şi Vârşeţ chiar depăşeşte frecvenţa şcolilor zilnice. Cele mai mari procente de frecvenţă la şcolile zilnice, sunt întâlnite în cercurile şcolare: Ciacova, Belinţ, Timişoara, dar este demn de remarcat saltul cercului Buziaş (fost Jebel), care de la o frecvenţă de 49,03 % în anul şcolar 1889-1890, a ajuns la o frecvenţă de 75,28 % în anul şcolar 1899-1900. Imaginea de omogenitate a frecvenţei celor şase cercuri şcolare este perturbată doar de cercul şcolar Vârşeţ, singurul în care frecvenţa a cunoscut un puternic recul la şcolile zilnice. Frecvenţa şcolară a crescut, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi chiar dacă nu era încă una ideală, este pentru prima dată când la şcolile de repetiţie ea depăşeşte procentul de 50 %. Această realitate statistică, reflectă începutul unei schimbări în atitudinea comunităţilor româneşti faţă de instrucţia instituţionalizată.

Sistemul de învăţământ de care dispuneau românii din comitatul Timiş era incomplet, în măsura în care nu exista nici măcar o şcoală medie cu predare în limba română. Prin politica sa şcolară 84 Ibidem, 49/1901, nepag, act 69/1900, nepag.; V. Popeangă, op.cit., p.151.

181

statul maghiar a împiedicat dezvoltarea sistemului de învăţământ românesc, a blocat iniţiativele românilor de înfiinţare a unor gimnazii, a şcolilor economice şi civile. Aşa se explică faptul că unii copii români au frecventat şcoli cu altă limbă de predare decât cea maternă. În anul şcolar 1885-1886, la Gimnaziul Superior Romano-Catolic din Timişoara, din cei 489 de şcolari, 32 erau români85. În anul şcolar 1891-1892, în Timişoara exista un număr de 98 de elevi români care frecventau şcoli cu alte limbi de predare, repartizaţi astfel: 67 în gimnaziu, 18 în şcoli reale, 6 în şcoli comerciale, 7 în şcoli industriale. În şcolile comunale din Cetate erau 40 de elevi şi 18 eleve, în şcolile comunale din Iosefin, 22 de elevi şi 18 eleve, deci în total 62 de elevi şi 36 de eleve, de naţionalitate română. În Lipova existau 16 elevi români în şcoala comercială şi 32 în şcoala civilă. În şcoala de fete a călugăriţelor romano-catolice erau 22 de fete interne şi 6 externe86.

În anul şcolar 1899-1900, în cercurile timişene care aparţineau Diecezei Caransebeş, exista următoarea situaţie a frecventării de către elevii români a altor şcoli decât cele româneşti, aflate sub jurisdicţie consistorială ortodoxă.

Tabelul 6. Numărul elevilor români din cercurile şcolare Buziaş, Ciacova, Vârşeţ, care au frecventat alte şcoli decât cea

confesională (anul şcolar 1899-1900)87

Cercul şcolar

Şcoli poporale sub

jurisdicţia statului

Şcoli poporale

superioarenormale

Şcolieconomice

Şcoli civile

Şcoli comerciale

Gimnaziişi şcolireale

Facult.

Buziaş 263 3 63 5 1 11 3

Ciacova 68 2 2 7 1 13 7

Vârşeţ 1728 10 - 2 - 7 1

Surprinde numărul mai mare al elevilor români din cercul Vârşeţ, care frecventau şcolile poporale aflate sub jurisdicţia statului, dar în acelaşi timp se poate constata numărul mic al românilor care 85 Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr.48, din 21 iunie/3 iulie, p.3.86 A.E.O.R.A., Doc. 1711/1892, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului……”, p. 232-233.87 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 49/1901, nepag.

182

frecventau şcoli medii şi superioare. Dacă prin natura împrejurărilor, unii copii români între 6-15 ani frecventau alte şcoli decât cele poporale româneşti, ponderea lor era destul de redusă în ansamblul elevilor români de aceeaşi vârstă şcolară. Astfel în cercul şcolar Ciacova, elevii români între 6 şi 12 ani care frecventau şcoli străine în anul şcolar 1899-1900, reprezentau doar un procent de 3 %, iar cei între 13 şi 15 ani, ocupau o pondere de 3,4 %88. În anul şcolar 1900-1901, în cercul şcolar Buziaş, frecventau şcoli străine 5,76 % dintre copiii români între 6 şi 12 ani şi 5,81 %, dintre cei între 12 şi 15 ani89. Se poate afirma că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea românii din comitatul Timiş şi-au orientat cu precădere copiii spre şcolile elementare confesionale ortodoxe şi greco-catolice, singurele care reprezentau garanţia unui învăţământ naţional. Inexistenţa unor institute de învăţământ mai înalt pentru români, au dat acestor şcoli semnificaţia unor adevărate universităţi săteşti, care ofereau cu dărnicie limbă şi cultură românească.

Dacă în primii ani ai perioadei dualiste, frecvenţa elevilor şcolilor româneşti din comitatul Timiş se situa la nivele reduse, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, aceasta cunoaşte ritmuri consistente de creştere. Vor fi contribuit la aceasta mai mulţi factori: schimbarea progresivă a mentalităţii Societăţii româneşti, a atitudinii acesteia faţă de Şcoală; dezvoltarea conştiinţei naţionale româneşti care făcea posibilă înţelegerea rolului vital al învăţământului în limba maternă; saltul calitativ în organizarea învăţământului elementar prin eforturile depuse de autorităţile şcolare confesionale; sporul în pregătirea profesională a învăţătorilor prin creşterea duratei studiilor în preparandii de la trei la patru ani. Desigur că nu trebuie eludat nici progresul general al societăţii, care integra învăţământul între componentele motrice ale evoluţiei sociale. Asanarea materială a populaţiei româneşti din comitatul Timiş, după criza economică declanşată în anul 1873, şi-a adus şi ea o contribuţie importantă la creşterea frecvenţei şcolare, dar se poate afirma totuşi, că românii timişeni şi-au depăşit condiţia materială, în acţiunea nelipsită de obstacole şi sacrificii, de conservare şi perpetuare a condiţiei lor spirituale. Sporul evident, înregistrat de prezenţa elevilor în instituţiile de învăţământ, demonstrează faptul că instruirea şcolară era înţeleasă

88 Ibidem, act 62/1901, nepag.89 Ibidem, act 171/1901, nepag.

183

ca o necesitate, că Şcoala era major implicată în progresul general al Societăţii.

O componentă importantă a activităţii şcolare, care era influenţată de frecvenţa elevilor, erau examenele şcolare. Activitatea didactică de pe parcursul unui an şcolar se finaliza cu examene publice, care aveau loc în prezenţa inspectorilor şcolari, a comisarilor consistoriali şi la care erau invitaţi să participe părinţii elevilor şi autorităţile comunale. Inspectorii şcolari asistau la examene, puneau întrebări şi se adresau apoi părinţilor, arătându-le importanţa şcolii şi a examenelor în creşterea copiilor. Aprecierile făcute asupra pregătirii elevilor şi evaluarea activităţii învăţătorilor, erau prezentate în rapoartele înaintate senatelor şcolare.

În documentele elaborate de inspectorii şcolari, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este consemnat numărul copiilor prezenţi la examene în şcolile confesionale româneşti de pe teritoriul comitatului Timiş. Dintr-un raport despre examenele desfăşurate în cercul şcolar Jebel în anul 1872, aflăm că în trei comune şi anume: Birda, Jebel, Şipet, nu a fost niciun elev prezent la şcoală cu ocazia examenelor90. În acelaşi cerc şcolar, examenele din vara anului 1880 nu au putut fi organizate în localităţile: Birda, Cerna, Icloda, deoarece frecvenţa la cursuri a elevilor acestor şcoli, a încetat după vacanţa de Paşte. A existat chiar şi un caz de absenţă a învăţătorului de la examene şi anume, Lazăr Drigu din Vucova. În urma verificării elevilor pregătiţi de învăţătorul menţionat, comisarul şcolar a constatat că aceştia posedă slabe cunoştinţe, necunoscând nici măcar rugăciunea „Tatăl nostru”, fapt considerat impardonabil pentru un învăţământ confesional. Comunitatea românească din Vucova era nemulţumită de activitatea învăţătorului Lazăr Drigu şi îşi justifica dezinteresul pentru ridicarea unui nou local de şcoală, prin atitudinea indolentă a dascălului faţă de elevii pe care trebuia să-i instruiască91.

Între cauzele care au generat slaba prezenţă a elevilor la examene, inspectorii şcolari enumeră: slaba frecvenţă a elevilor din timpul anului şcolar şi nepăsarea unor învăţători, care, neprimindu-şi regulat salariile, nu se interesau de cauza şcolii, fiind siliţi să-şi câştige existenţa şi prin alte mijloace.

Prezenţa elevilor la examene creşte în proporţie redusă în perioada următoare, întâlnindu-se încă localităţi unde evaluările de 90 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 307/1872, nepag.91 Ibidem, act 562/1880, nepag.

184

sfârşit de an şcolar nu au putut avea loc, datorită absenţei şcolarilor. Comisarul şcolar Ioan Marcu menţiona în raportul său din 19 noiembrie 1890, că în comunele Sculea şi Silagiu din Protopopiatul Jebel, desfăşurarea examenelor nu a fost posibilă, deoarece nu a fost prezent nici măcar un elev. El atribuie această neglijenţă tuturor factorilor chemaţi a se îngriji de şcoală92.

În raportul despre examenele şcolare din cercul Ciacova, datat cu 25 iunie 1900, comisarul Procopiu Şimianu menţionează ca principal impediment al prezenţei elevilor la examene, sărăcia poporului, care în sezonul agricol solicită sprijinul copiilor la muncile câmpului. Soluţia pe care el o propune pentru remedierea acestei probleme, era de fapt un compromis, favorabil-în opinia comisarului şcolar-ambelor părţi, atât şcolii, cât şi familiei: „Să se facă posibil economilor ca să se folosească la economia câmpului de ajutorul ce-l oferă pruncii şi în caz când aceştia ar trebui să cerceteze prelegerile, învăţământul întru nimic n-ar suferi, căci prin participarea elevilor la lucrul câmpului, ar practica sub conducerea tatălui învăţătura teoretică câştigată în şcoală din obiectul economiei, ceea ce ar facilita progresul învăţământului ulterior în şcoală; şi stârnind în ei interesul către avantajele economiei raţionale, ar primi un impuls la o intensivă lucrare a pământului. Dar totodată se va înconjura resentimentul ce se va naşte în inima copilului, când ştie că tatăl său e indignat în lipsa ajutorului ce-l poate avea de la dânsul”93. Această tendinţă de a ajuta poporul s-ar putea înfăptui, în opinia lui Procopiu Şimianu, dacă examenele anuale s-ar încheia la sfârşitul lunii aprilie, până atunci neexistând nimic care să perturbe frecventarea regulată a şcolii. Apoi cursurile s-ar fi putut continua până în timpul legal, cu elevii care nu ar fi fost opriţi la munca câmpului. Concluziile comisarului şcolar sunt optimiste: „Astfel cu ajutorul şcolii sădim în tineret porniri bune, iar pe de altă parte procentul celor prezenţi la examene se va arăta cu mult mai favorabil. Şi în fine şi poporul se va putea convinge despre bunăvoinţa învăţătorului faţă de dânsul”94. Nu ştim dacă această propunere va fi fost luată în dezbaterea Consistoriului, însă ea reflectă preocuparea constantă a comisarilor şcolari, pe de o parte, de a asigura devenirea calitativă a actului educaţional, iar pe de altă parte, de a cultiva o stare de armonie, de reciprocă rezonanţă între Şcoală şi Comunitatea românească.92 Ibidem, act 37/1890, nepag.93 Ibidem, act 62/1901, nepag.94 Ibidem.

185

Discrepanţa între prezenţa elevilor la cursuri şi cea de la examene, semnalată de comisarul şcolar Procopiu Şimianu, poate fi ilustrată cu mijloacele statisticii. În anul şcolar 1899-1900, în cercul Ciacova, au fost obligaţi să frecventeze cursurile şcolii elementare, un număr total de 1.908 copii între 6 şi 12 ani şi 971 de copii între 12 şi 15 ani. Au frecventat cursurile şcolii zilnice, un număr de 1.536 de elevi, adică un procent de 80,5 % şi cursurile şcolii de repetiţie, un număr de 585 de elevi, adică un procent de 60,24 %. Au fost prezenţi la examene, un număr de 1.051 de elevi între 6 şi 12 ani, adică 55,08 % din numărul celor obligaţi la şcoală şi 68,42 % din numărul celor care au frecventat cursurile şcolii zilnice. Elevi între 12 şi 15 ani, au fost prezenţi la examene 24, adică 2,4 % din totalul celor obligaţi la şcoală şi 4,10 % dintre cei care au frecventat şcoala de repetiţie95.

În anul şcolar 1900-1901, în cercul şcolar Buziaş, au fost obligaţi să frecventeze cursurile şcolii elementare, un număr de 3.155 de copii între 6 şi 12 ani şi 1.497 de copii între 12 şi 15 ani. Au frecventat şcoala zilnică un număr de 2.243 de elevi, reprezentând un procent de 71,09 % şi şcoala de repetiţie, 691 de elevi, adică un procent de 46,15 %. La examene, au fost prezenţi 1.660 de elevi între 6 şi 12 ani, adică 52,61 % din numărul celor obligaţi la şcoală şi 74 % din numărul celor care au frecventat şcoala zilnică. Elevi între 12 şi 15 ani, au fost prezenţi la examene 37, adică 2,47 % din totalul celor obligaţi la şcoală şi 5,35 % dintre cei care au frecventat şcoala de repetiţie96. Din aceste situaţii statistice, este facilă de observat diferenţa între frecvenţa elevilor din cele două cercuri şcolare şi prezenţa lor la examene, care cunoaşte o scădere importantă la şcoala de repetiţie.

Dintr-o statistică comparativă, pe localităţi, fenomenul poate fi observat într-un mod şi mai coerent.

95 Ibidem.96 Ibidem, 171/1901, nepag.

186

Tabelul 7. Situaţie statistică comparativă între frecvenţa şcolară şi prezenţa la examene în şcolile timişene ale cercului şcolar

Ciacova (anul şcolar 1899-1900)97

Nr.crt.Localitatea

Elevi care au frecventat cursurile Elevi prezenţi la examene

6-12 ani

% 12-15 ani

% 6-12 ani % 12-15 ani

%

1. Ciacova 59 81,7 26 65 - - - -

2. Denta 115 95 24 82,7 96 79 - -

3. Gaiul-Mic 49 56,3 - - 22 25,2 - -

4. Ghilad-şcoala de

băieţi

109 89,3 56 81,9 71 58,2 - -

5. Ghilad-şcoala de

fete

105 82,6 45 81,8 79 62,2 - -

6. Lighed 98 80,3 57 76 60 49 - -

7. Obad 55 79,6 14 29,1 40 57,8 - -

8. Omor 25 67 8 57 16 42,3 1 7

9. Petroman 112 100 34 100 71 63 - -

10. Voiteg 83 92,2 54 92 52 57,7 - -

Din parcurgerea acestei situaţii statistice, se poate constata o bună frecvenţă a elevilor la cursuri, evidenţiindu-se în acest sens comunele: Petroman, Voiteg, Denta, Ghilad, Lighed. Este de remarcat frecvenţa de 100% a elevilor din Petroman, atât la şcoala de toate zilele, cât şi la şcoala de repetiţie. Din compararea frecvenţei elevilor la cursuri, cu prezenţa lor la examene, se poate evidenţia cu lejeritate discrepanţa semnalată de comisarul şcolar al Ciacovei. Astfel la

97 Ibidem, act 62/1901, nepag.

187

Petroman, de la o frecvenţă de 100%, se ajunge la o prezenţă la examene de 63%, la Voiteg de la 92,2% se scade la 57,7%, iar la Lighed, de la un procent al frecvenţei, de 80,3%, se ajunge la o prezenţă la examene de doar 49 %. Şi în celelalte localităţi se pot constata reduceri procentuale ale prezenţei la examene, faţă de frecvenţa la cursuri, iar în cazul Ciacovei se observă că aici nici măcar nu s-a organizat examen, probabil din cauza absenţei elevilor. Situaţia prezenţei la examene a elevilor şcolilor de repetiţie, este cea mai deficitară: la examen s-a prezentat un singur elev, în localitatea Omor. La şcoala de toate zilele, de la o frecvenţă medie de 82,4 %, se ajunge la o prezenţă la examene de doar 49,44 %, iar la şcoala de repetiţie situaţia e dramatică: de la o frecvenţă de 66,55 %, pe parcursul anului şcolar, se ajunge la un procent de 0,7 %, reprezentând prezenţa elevilor la examene. Concluzia nu poate fi decât aceea trasă de comisarul şcolar Procopiu Şimianu: în perioada examenelor fiind sezonul agricol în plină desfăşurare, elevii erau reţinuţi de părinţi pentru a-i sprijini la muncile din gospodărie şi din câmp. Elevii şcolilor de repetiţie ( 12-15 ani ) fiind mai mari şi mai apţi pentru activitatea fizică, erauopriţi în marea lor majoritate de părinţi, pentru a-i ajuta la campania agricolă.

În inspectoratele timişene care aparţineau districtului şcolar Arad, situaţia prezenţei elevilor la examene e asemănătoare. Aceasta poate fi ilustrată prin datele extrase dintr-un „Conspect despre examene în şcolile poporane”, la sfârşitul semestrului al II-lea din anul şcolar 1895-1896.

Tabelul 8. Prezenţa la examene în inspectoratele Belinţ, Lipova, Timişoara, în anul şcolar 1895-189698

Inspectoratul şcolar Numărul de şcoli Copii între 6-12 ani recenzaţi Prezenţi la examene

1. Belinţ 25 1916 1022

2. Lipova 27 2517 1201

3. Timişoara 50 4548 2464

Raportată la numărul copiilor recenzaţi, prezenţa procentuală la examene a elevilor între 6-12 ani era următoarea: Timişoara, 54,17 %; Belinţ, 53,34 %; Lipova, 47,71 %.98 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 44/1896, nepag.

188

Chiar dacă prezenţa elevilor la examene a rămas o problemă deschisă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acest fapt nu a impietat asupra caracterului solemn al acestora, menit să afirme şi să sporească autoritatea şi prestigiul şcolii în viaţa comunităţilor româneşti. Desfăşurat în prezenţa părinţilor şi a oficialităţilor locale, examenul avea menirea de a etala progresele obţinute de elevi pe parcursul unui an şcolar şi de a-i convinge pe părinţi, de necesitatea şcolii ca instituţie educativă. Caracterul public şi sărbătoresc al examenelor, sporea responsabilitatea învăţătorilor în pregătirea cât mai temeinică a elevilor. Cu timpul, în fiecare şcoală s-a încetăţenit obiceiul de a invita la această activitate de evaluare, câte un învăţător dintr-o localitate învecinată, realizându-se cu acest prilej şi un util schimb de experienţă.

Examenele au devenit în viaţa şcolii poporale şi un prilej de manifestare culturală cu caracter naţional. Elevii recitau în faţa asistenţei poezii patriotice şi intonau cântece naţionale. Examenul devenea astfel un prilej de întărire a coeziunii sufleteşti în rândul comunităţilor româneşti, de realizare a unei educaţii continue de tip naţional.

Atmosfera sărbătorească pe care o prilejuiau examenele este surprinsă plastic în numărul periodicului „Luminătoriul”, din 14/26 iunie 1886. Informaţia despre desfăşurarea examenului semestrial de vară din Voiteg, a parvenit gazetei timişorene prin intermediul judelui comunal (primarului) Nicolae Iacob şi a membrilor comitetului parohial, care au ţinut să facă public în întreg ţinutul, evenimentul special petrecut în viaţa localităţii lor. Ziua de 31 mai, când a avut loc examenul, este descrisă ca fiind o adevărată sărbătoare pentru comunitatea locală. Elevii erau îmbrăcaţi într-o ţinută deosebită, sărbătorească, fiind „curaţi ca zăpada”, iar elevele aveau flori şi cununi de flori. Comisia examinatoare a fost formată din protopopul Paul Miulescu, ca inspector tractual de şcoli, Aurel Drăgan, în calitate de comisar consistorial de şcoli, Arthemie Istvan, învăţător în Denta, ca oaspete. „La întrebările puse cu mare precizie, elevii au răspuns exact şi nimerit, cu francheţe neforţată. La fiecare întrebare se insinuau cu răspunsuri mai toţi elevii şi elevele, de unde se poate bine deduce disciplina şi instrucţia bună şi cu efect”99. Era munca de un an de zile a învăţătorului Simion Ţăran, care cu această ocazie îşi arăta 99 Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr. 46, din 14/26 iunie, p. 3.

189

roadele. Intonarea unor cântece naţionale, a încheiat examenul. A urmat apoi cuvântul protopopului, care exprimându-şi mulţumirea faţă de rezultatele elevilor, a distribuit elevilor merituoşi cărticele de lectură pentru tineret, iar celorlalţi diferite rechizite şcolare donate de episcopul Ioan Popasu100.

Calendarul „vizitaţiei” şcolilor cu prilejul examenelor, era anunţat în fiecare an prin circulară, indicându-se ziua şi orele de desfăşurare a acestora, pentru fiecare localitate din districtul şcolar. În activitatea de inspecţie, ocazionată de examenele şcolare, în Dieceza Caransebeşului, alături de protopopi, ca inspectori şcolari, au fost cooptaţi şi cei mai destoinici învăţători, care formau corpul comisarilor şcolari101. Inspectorii şcolari din Dieceza Aradului erau în mare parte selectaţi din rândul preoţilor, dar au existat şi laici care au îndeplinit această atribuţie onorifică, deci neremunerată: funcţionari de stat, avocaţi, medici, însă nu şi învăţători102. Cu ocazia examenelor, învăţătorii trebuiau să prezinte un set de documente pe baza cărora erau evaluaţi: conspectul cu elevii care au frecventat şcoala, în ordinea alfabetică şi a anilor de studiu; lista cu materiile predate; clasificarea elevilor şi frecvenţa acestora; conscrierea copiilor de vârstă şcolară după protocolul botezaţilor; conspectul copiilor obligaţi să frecventeze şcoala, menţionându-se cei de vârstă apropiată de 12 ani; consemnarea tinerilor îndatoraţi a urma şcoala de repetiţie; scrierile caligrafice şi dictările de peste an; conspectul materiei predate; catalogul zilnic; consemnarea manualelor şcolare şi evidenţa numărului acestora, în raport cu numărul elevilor care frecventează cursurile. La toate acestea se adăuga raportul zilnic sau săptămânal despre elevii care nu au frecventat cursurile şi la intervenţia căror autorităţi s-a făcut apel, pentru a obliga părinţii să-şi trimită copiii la şcoală103.

Clasificarea elevilor cuprindea calificativele acestora la purtare, diligenţă şi un calificativ general. Purtarea elevilor avea următoarele trepte de evaluare: deplin corespunzătoare, corespunzătoare, puţin corespunzătoare, necorespunzătoare, iar diligenţa: foarte diligent,

100 Ibidem.101 F. Zamfir, Inspecţia şcolilor româneşti din comitatul Timiş în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Şcoală şi societate în Banat”, III, Timişoara, 2006, p. 125.102 Ibidem, p. 130.103 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 37.

190

diligent, puţin diligent, nediligent104. Calificativul general avea cinci gradaţii: eminent, foarte bun, bun, suficient, nesuficient105. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, evaluarea elevilor devine mai complexă, cuprinzând mai multe tipuri de calificative: a) în progres: 1. lăudabil, 2. foarte bun, 3. bun, 4. suficient, 5. insuficient; b) în purtarea morală: 1. lăudabilă, 2. bună, 3. corespunzătoare; c) în diligenţă: 1. durabilă, 2. lăudabilă, 3. schimbătoare, 4. neglijent; d) în atenţie: 1. încordată, 2. îndeajunsă, 3. schimbătoare, 4. distrasă; e) în facultăţi: 1. foarte bune, 2. bune; f ) în cercetarea şcolii: 1. neîntreruptă, 2. întreruptă106.

Învăţătorii erau şi ei la rândul lor evaluaţi de inspectorii şcolari. Documentele de inspecţie şcolară, cuprind patru trepte de evaluare a personalului didactic: foarte bun, bun, suficient (de mijloc), slab („neîndestulătoriu”)107.

Pentru a se impulsiona activitatea didactică, rezultatele învăţătorilor erau făcute publice. Renumitul învăţător Traian Lungu din Timişoara-Fabric, a primit în mai multe rânduri aprecieri publice, pentru rezultatele foarte bune obţinute cu elevii săi: 1. Adresa protopopului Meletie Drăghici în care exprimă laude oficiale pentru activitatea pedagogică a lui Traian Lungu, desfăşurată în anul şcolar 1869-1870 (24 octombrie 1870)108; 2. Certificatul dat de I. E. Tieranu, preşedintele comitetului şcolar al şcolii din Timişoara-Fabric, lui Traian Lungu, în care elogiază activitatea lui pedagogică (7/19 august 1871)109; 3. Adresa Consistoriului diecezan al Episcopiei din Arad, referitoare la recunoaşterea de cei mai buni învăţători, a lui Traian Lungu din Timişoara şi Damaschin Mărgineanţu din Secusigiu (10/22 ianuarie 1875)110; 4. Certificat dat de dr. P. Vasici, inspector şcolar greco-ortodox român, lui Traian Lungu, în care elogiază activitatea lui pedagogică (17 ianuarie 1875)111.

În acelaşi scop, al stimulării concurenţei didactice, a existat practica publicării în presă a calificativelor obţinute de învăţători 104 O. Ghibu, op.cit., p. 110.105 I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899, anul I-1898-1899, Reşiţa-Montană-Caransebeş, Editura Autorului, 1898, p. 74 şi 85 ; A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 36/1891, nepag.106 D.J.T.A.N., Fond şcoala confesională greco-orientală româno-elementară Buziaş, dosar 1/1895-1896, fila 1.107 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 37/1890, nepag.108 D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 141/1870, nepag.109 Ibidem, act 143/1871, nepag.110 Ibidem, act 158/1875, nepag.111 Ibidem, act 159/1875, nepag.

191

în urma examenelor şcolare. Într-un număr al „Luminătoriului”, din anul 1886, calificativele învăţătorilor sunt publicate într-un material purtând un titlu sugestiv pentru intenţia gazetarilor: „Învăţătorilor buni se cuvine lauda, iar celor neglijenţi, o dezaprobare”. Învăţătorii evaluaţi cu „calcul distins” erau următorii: 1. Ilie Baia, Brestovăţ; 2. Titu Popescu, Paniova; 3. Constantin Crăciun, Lipova; 4. Ioan Tuducescu, Lipova; 5. Dariu Putici, Lipova; 6. George Bocu, Şiştarovăţ; 7. Vicenţiu Cerneţ, Moşniţa; 8. Vasile Voianţu, Utvin, 9. Emeric Andreescu, Beregsău; 10. Iuliu Vuia, Chesinţ; 11. Ioachim Boncea, Ghiroda; 12. Ioan Munteanu, Bărăteaz; 13. Moise Avramescu, Secusigiu. Următorii învăţători au primit „calcul nesuficient”: Amelia Putici, Izvin; Ioan Miloş, Hodoni; Damascen Adam, Pădureni112.

Pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, rezultatele obţinute de şcolile confesionale timişene cu ocazia evaluărilor anuale, cunosc o evoluţie pozitivă. În anul şcolar 1873-1874, rezultatele la examene în şcolile cercurilor timişene ale Diecezei Caransebeşului, au ca dominantă calificativul „satisfăcător”. Rezultatele pe cercuri sunt următoarele: Jebel: 4 foarte bine, 7 bine, 12 satisfăcător şi 1 slab; Ciacova: 2 bine, satisfăcător, 7 slab; Vârşeţ: 7 foarte bine, 5 bine, 8 satisfăcător, 1 slab113.

În anii şcolari următori, rezultatele se îmbunătăţesc în toate cercurile şcolare, devenind dominante calificativele „foarte bine” şi „bine”. Astfel, în anul şcolar 1889-1890, rezultatele pe cercuri sunt următoarele: Jebel: 10 foarte bine, 11 bine, 7 suficient, 1 slab; Ciacova: 9 foarte bine, 4 bine, 2 suficient, 3 slab; Vârşeţ: 9 foarte bine, 11 bine, 2 suficient114.

Faţă de anii de început ai perioadei dualiste, rezultatele la examene, obţinute în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, marchează o evoluţie ascendentă, în toate şcolile româneşti de pe cuprinsul comitatului Timiş, constatându-se o creştere constantă, de la un interval la altul, a calificativelor pozitive şi o scădere pe măsură, a celor negative. Evoluţia pozitivă a rezultatelor la examenele şcolare, se explică în primul rând prin creşterea calităţii pregătirii profesionale a învăţătorilor. Faţă de perioadele anterioare, spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-au făcut progrese însemnate în formarea iniţială şi continuă 112 Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr. 30, din 12/24 aprilie, p. 2. 113 F. Zamfir, Şcoala românească din comitatul Timiş în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Examenele şcolare, în „Şcoală şi societate în Banat”, IV, Timişoara, 2007, p. 76.114 A.E.O.R.C. , Fond şcolar, IV, act 36/1891, nepag.

192

a personalului didactic, prin sporirea numărului anilor de şcolarizare în institutele pedagogice, prin introducerea unor noi obiecte de învăţământ în aceste şcoli, prin organizarea practicii pedagogice în şcolile de aplicaţie, prin activităţile de perfecţionare organizate cu ocazia conferinţelor şi reuniunilor învăţătoreşti sau al consfătuirilor desfăşurate după examenele de sfârşit de an şcolar.

Examenele şcolare au fost în esenţă activităţi care aveau ca scop evaluarea muncii didactice desfăşurate de învăţători cu elevii, pe întreg parcursul unui an şcolar, dar totodată, acestea s-au constituit în adevărate manifestări culturale cu tentă naţională, primind aura solemnă de evenimente marcante din viaţa comunităţilor româneşti timişene. Dacă din punct de vedere cantitativ, al creşterii numărului elevilor prezenţi la examene, nu s-a produs un reviriment, sub aspect calitativ, al rezultatelor obţinute de şcoli cu prilejul evaluărilor, progresul este evident şi se datorează în primul rând învăţătorilor, a căror conştiinţă profesională şi naţională a evoluat într-un sens pozitiv, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

IV. D. Instituţiile de pregătire profesională a cadrelor didactice

Instituţiile cu rol decisiv în crearea profilului profesional şi moral al învăţătorilor români ortodocşi din comitatul Timiş, au fost preparandiile din Arad şi Caransebeş. În epoca dualistă, acestea s-au bucurat de un deosebit prestigiu115. Succesul instrucţiei şi educaţiei din Banat, a fost determinat de nivelul profesional ridicat, dobândit de absolvenţii instituţiilor pedagogice menţionate116. Un rol similar l-a jucat pentru învăţătorii greco-catolici timişeni, Preparandia din Oradea117. În timp ce institutele pedagogice ortodoxe se interferau cu cele teologice, preparandiile greco-catolice au fost independente 115 P. Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat. Apărarea şi afirmarea limbii române la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timişoara, 1983, p. 196.116 V. Dobrescu, Patru sute de ani de învăţământ pedagogic la Caransebeş, în „Revista de pedagogie”, nr. 2, februarie, Bucureşti, 1983, p. 53-56.117 G. Pârnuţă, V. Popeangă, Pregătirea personalului didactic, în „Istoria învăţământului din România”, volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 308-309; V. Popeangă, Pregătirea personalului didactic pentru învăţământul elementar şi mediu, în „op.cit.", p. 405-407.

193

de seminarii, dar acest aparent atu s-a constituit cu timpul în pretext pentru maghiarizarea lor parţială118. Preparandiile româneşti au îndeplinit funcţii naţionale. Învăţătorul pe care ele l-au format, a fost un luptător pentru şcoală şi drepturile naţiunii sale. Aceste instituţii au contribuit totodată la modernizarea învăţământului românesc şi la racordarea lui la exigenţele ştiinţifice şi culturale ale epocii.

D.1. Preparandia din Arad

În anul 1812 s-a întemeiat la Arad, „Şcoala Preparandială”, din îndrumarea „cezaro-regească”, pentru ridicarea culturală a populaţiei „valahe” de rit „greco-neunit”. La ordinul Cancelariei Domneşti din Ungaria, episcopul Aradului, Pavel Avacumovici, a luat toate măsurile pentru punerea în fiinţă a acestei instituţii şcolare. Şcoala a fost deschisă în clădirea donată de comerciantul arădean, căpitan şi senator orăşenesc, Sava Arsici, care a devenit şi cel dintâi director119. La debutul epocii dualiste, în anul 1867, institutul arădean se afla sub jurisdicţia ministrului ungar de culte şi instrucţiune publică, dar această subordonare a fost de scurtă durată. Ca urmare a sancţionării „Statutului organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania”, în anul 1869, Preparandia îşi schimbă caracterul de institut regesc şi devine institut greco-oriental român, intrând sub jurisdicţia Consistoriului eparhial din Arad. După confesionalizarea institutului, se iau iniţiative pentru organizarea şi dezvoltarea lui, în conformitate cu cerinţele învăţământului de tip confesional, dar şi cu imperativele pedagogice ale epocii. Baza şi normativul acestei organizări, l-a format Legea XXXVIII din 1868, la care s-au adăugat dispoziţiile referitoare la învăţământ, din Statutul organic120. În această perioadă cursurile preparandiale aveau o durată de doi ani, iar corpul didactic era format din trei profesori: I. Rusu,

118 G. Sima, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria. Dezvoltarea ei istorică şi situaţia ei actuală, Bucureşti, 1915, p. 70.119 L. Cerović, Sârbii din România, Uniunea Sârbilor din România, Timişoara, 2005, p. 168-169; C. Lepa, Şcoala Normală Ortodoxă Română de Băieţi „Dimitrie Ţichindeal” Arad, în „Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943, întocmit de Inspectoratul şcolar regional”, Imprimeria Editurii „Vrerea”, Timişoara, 1943, p. 355. 120 dr. T. Botiş, Istoria Şcoalei Normale (Preparandiei) şi a Institutului Teologic Ortodox Român din Arad, Editura Consistoriului, Arad, 1922, p. 75-79.

194

A. Şandor şi A. Gavra, ultimul îndeplinind şi atribuţiile de director121. Preocupat de progresul şcolii pe care o conducea, Alexandru Gavra se străduieşte să asigure o bună selecţie a candidaţilor care se orientau spre preparandie. La 4 iulie 1868, el anunţă publicul şcolar că înainte de înscrierea în anul I, din toamna aceluiaşi an, tânărul solicitant va fi supus unui examen, pentru a se constata calităţile care se pretind de la un viitor învăţător: pronunţarea curată şi corectă, „nimerita desfăşurare a ideilor”, cunoştinţe de limba română şi aritmetică. A. Gavra solicita candidaţilor „ca româneşte tocmai bine să vorbească, pentru că învăţăturile se propun în limba aceasta”122. După intrarea în vigoare a Legii şcolare XXXVIII din 1868, erau acceptaţi în preparandie doar absolvenţii a patru clase gimnaziale sau trei reale. Ca efect al acestei prevederi legale, la sfârşitul anului şcolar 1871-1872, cursul al II-lea al Preparandiei din Arad avea 22 elevi, iar la cursul I, au fost admişi doar 8123. Pentru a se îndrepta această situaţie nefavorabilă, din anul şcolar următor sunt acceptaţi în Institut şi elevi fără studiile impuse de lege, dar care erau supuşi în prealabil, unui examen de primire124. Sunt admişi în Preparandie, tinerii care dovedesc că sunt deplin sănătoşi, au trecut de 15 ani şi posedă cunoştinţe din limba maternă, aritmetică, geografie şi istorie, cel puţin atât cât se învaţă în gimnaziul inferior sau în cele trei clase reale inferioare. Pentru examinarea candidaţilor, Consistoriul deleagă o comisie din trei asesori consistoriali şi un membru al corpului profesoral. Absolvenţii a patru clase gimnaziale sau trei reale, nu erau examinaţi125.

După pensionarea veteranului profesor şi director Alexandru Gavra, Teologia şi Preparandia au fost îmbinate, la începutul anului şcolar 1876-1877, într-un singur institut pedagogico-teologic, cu acelaşi corp profesoral şi sub aceeaşi direcţiune, care a fost încredinţată catihetului Ioan Russu. Institutele au fost plasate într-un edificiu comun, iar cursurile preparandiale au fost ridicate la trei ani. Inaugurarea cursului al treilea a adus cu sine şi sporirea personalului didactic, instituirea de profesori cu pregătiri academice, structurarea catedrelor şi gruparea materiilor de învăţământ după specialităţi.

121 V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 156.122 A.E.O.R.A., Fond şcolar, V, act 42/1868, nepag.123 Lumina, Arad, I, 1872, nr. 1, din 1/13 august, p. 2.124 Idem, nr. 7, din 16/28 septembrie, p. 1.125 dr. T. Botiş, op.cit., p. 303.

195

Absenţa unei preparandii pentru pregătirea învăţătoarelor, a fost suplinită prin admiterea fetelor la cursurile preparandiale, ca eleve particulare, începând cu anul şcolar 1875-1876126. În edificiul vechi al Preparandiei s-a întemeiat un alumneu (internat), în care urmau să fie primiţi elevii săraci, pe cheltuiala eparhiei şi cu ajutorul parohiilor interesate, pentru că episcopul Ioan Meţianu urmărea recrutarea viitorilor învăţători din familiile sărace de la sate, oameni pe care îi considera mai docili şi mai uşor de modelat. La preparandie se adunaseră în acest chip, adulţi de la sate, cântăreţi bisericeşti, între care se aflau chiar şi oameni căsătoriţi, între 30-40 de ani, fără studiile reclamate de lege127.

După adoptarea Legii şcolare XVIII, la examenele de calificare învăţătorească au început să participe şi inspectorii regeşti, care puneau întrebări candidaţilor şi puteau refuza semnarea diplomei, dacă considerau că aceştia nu stăpânesc corespunzător limba maghiară. Consecinţa acestei legi, a fost că limba maghiară a devenit cu timpul, obiect principal la examenele de calificare învăţătorească, de la Institutul Pedagogico-Teologic din Arad. S-a ajuns ca reuşita la examenul de calificare, să fie decisă de examenul din limba maghiară şi de aceea elevii se pregăteau temeinic numai la acest obiect, care le asigura apoi succesul garantat şi la celelalte128. În toamna anului 1881, s-a pensionat directorul I. Russu129 şi odată cu el a dispărut de pe arena vieţii institutului, ultimul reprezentant al generaţiei vechi de profesori. Începând de la 1 martie 1882, directoratul a fost preluat de profesorul de teologie Vasile Mangra. Pentru a suplini insuficienţa profesorilor, Consistoriul eparhial a instituit cu începerea anului şcolar 1881-1882 la catedra de ştiinţe pedagogice, pe dr. Petru Pipoş130, care şi-a adus apoi o însemnată contribuţie la evoluţia pedagogiei româneşti, prin fundamentarea conceptului de „educaţie naţională”131.

Cu scopul de a asigura necesarul de profesori cu studii universitare, pentru Institutul Pedagogic şi Teologic, Consistoriul 126 Ibidem, p. 85-87.127 I. Moldovan, Monografia Reuniunii învăţătorilor români de la şcolile confesionale din dieceza Aradului, Editura revistei „Şcoala bănăţeană”, Timişoara, 1940, p. 9. 128 Ibidem, p. 249-255.129 Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr. 18, din 3/15 martie, p. 3. 130 dr. T. Botiş, op.cit., p. 90-91.131 V. Popeangă, Aradul, centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 74.

196

arădean conferea stipendii tinerilor interesaţi de această carieră. Astfel, în anul 1883 este scos la concurs un stipendiu de 350 de florini anual, pentru un tânăr care ar fi studiat la vreo universitate specialităţile pedagogie sau teologie. Petenţii trebuiau să dovedească că sunt români greco-orientali din Dieceza Aradului, absolvenţi de gimnaziu, cu certificat de maturitate132.

Cu începerea anului şcolar 1883-1884, Consistoriul l-a numit director pe protopopul Butenilor, Constantin Gurban133. În primul său an de directorat, a fost inaugurat cursul pregătitor, pentru elevii veniţi la preparandie fără clase secundare134. În cursul aceluiaşi an şcolar, la 1 februarie 1884, a fost numit ca profesor la catedra de muzică, învăţătorul din Seleuş-Cigărel, Ioan Vidu, viitorul compozitor şi maestru al doinelor bănăţene. El rămâne la Arad până în august 1888, când a fost chemat la Lugoj, pentru a ocupa postul de învăţător la Şcoala capitală greco-orientală română135. Noul director, Constantin Gurban, nu s-a putut însă bucura prea mult de sprijinul superiorităţii diecezane şi întâmpinând greutăţi şi opoziţii din partea colegiului profesoral, la 24 decembrie 1886 şi-a prezentat demisia136. În acelaşi an, ca urmare a stăruinţelor episcopului Meţianu, care iniţiase o colectă publică, a fost inaugurată în duminica Tomii, noua clădire a Institutului Teologic şi Pedagogic137. Cu începerea anului şcolar 1887-1888 e numit director, asesorul consistorial şi referent al Senatului bisericesc, fostul profesor Augustin Hamsea, care a ocupat această funcţie până în anul 1901. Prin această instituire se punea capăt deselor schimbări în conducerea şcolii. Stabilitatea în directorat dădu posibilitatea continuării cu succes a organizării şi dezvoltării ei, în conformitate cu cerinţele legii şi ale timpului. Un mare neajuns al institutului era însă absenţa unei „şcoli de aplicaţie” (şcoala de practică pedagogică) şi prin urmare, Sinodul eparhial decretează înfiinţarea acesteia, în anul 1892138. Pusă sub conducerea profesorului P. Pipoş, „şcoala de aplicaţie” va deveni un puternic centru metodic. 132 Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr.30, din 24 iulie/6 august, p. 270.133 dr. T. Botiş, op.cit., p. 91.134 I. Moldovan, op.cit., p. 12.135 dr. A. Cosma jr., Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933, p. 78-79. 136 dr. T. Botiş, op.cit., p. 93.137 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 202; Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr. 14, din 6 aprilie, p. 1.138 dr. T. Botiş, op.cit., p. 93-94.

197

Conţinuturile studiate în preparandii, devenind în decursul timpului tot mai vaste şi fiind repartizate doar pe trei ani, au determinat suprasolicitarea fizică şi psihică a elevilor. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri şi ca urmare a nenumăratelor apeluri ale corpului profesoral, Sinodul eparhial hotărî majorarea duratei cursurilor pedagogice la patru ani (preparandiile de stat măriseră numărul anilor de studiu la patru, încă din anul şcolar 1881-1882), începând din anul şcolar 1894-1895. Cursul pregătitor a dăinuit şi după înmulţirea cursurilor preparandiale, din motivul că puţinii elevi care veneau la institut cu patru clase secundare, nu puteau acoperi necesarul de învăţători pentru şcolile poporale. Din dorinţa de unitate a învăţământului pedagogic românesc, în anul 1897, Congresul Naţional Bisericesc a decis elaborarea unui plan de învăţământ unic pentru preparandiile din Arad, Sibiu şi Caransebeş. El a fost dezbătut şi votat în şedinţa din 8/21 octombrie a Congresului Naţional Bisericesc din anul 1903139. Acest plan, cu orientare predominant umanistă, acordă un rolul major studiului limbii maghiare. În cei patru ani de învăţământ, pentru predarea acestei limbi erau afectate 12 ore, cu 1/3 peste numărul orelor alocate studiului limbii române. Până la înfiinţarea Institutului Pedagogic din Caransebeş, în anul 1876, Preparandia din Arad a fost principala instituţie care a pregătit învăţători pentru şcolile confesionale ortodoxe din comitatul Timiş. În pofida ponderii din ce în ce mai mari pe care a trebuit să o acorde limbii maghiare în planurile sale de învăţământ, Institutul arădean s-a străduit să-şi adapteze conţinuturile predate la necesităţile şi aspiraţiile româneşti, oferind o educaţie de tip naţional. El nu a fost doar un centru pur pedagogic, ci şi unul care iradia cultură românească în întreg spaţiul timişean, formând învăţători, dar în acelaşi timp şi conştiinţe devotate Naţiunii şi Bisericii ortodoxe.

139 Ibidem, p. 199.

198

D.2. Institutul Pedagogic din Caransebeş

Din deceniul trei al veacului al XIX-lea, funcţiona la Caransebeş un curs preparandial iniţiat de C. Diaconovici-Loga, cu o durată de şase luni, în trei ani consecutivi. Datorită lipsei de cadre didactice, mai ales în graniţa militară, acest curs a funcţionat până în anul 1872, când graniţa s-a desfiinţat140. După reînfiinţarea Episcopiei Caransebeşului şi după mutarea cursului teologic de la Vârşeţ la Caransebeş, în anul 1865, Consistoriul şi-a manifestat intenţia de a pune bazele unui institut pedagogic, în oraşul de reşedinţă a episcopiei141. În anul 1876, episcopul Ioan Popasu reuşeşte să obţină consimţământul Ministerului de Culte şi Instrucţiune Publică, pentru înfiinţarea Institutului Pedagogic Diecezan142. Acesta şi-a început activitatea la 13 septembrie, cu patru profesori care funcţionau şi la Institutul Teologic, având ca elevi 12 băieţi şi 3 fete la cursurile obişnuite şi 13 băieţi la cursul fără frecvenţă („elevi extraordinari”)143. Sinodul eparhial din 1877, „salută cu vie plăcere înfiinţarea şi deschiderea Institutului Pedagogic, luând la plăcută cunoştinţă progresul dovedit de şcolari”144. Prin rescriptul din 30 septembrie 1877, numărul 33.363, Ministerul de Culte şi Instrucţie aproba înfiinţarea institutului şi planul de învăţământ al acestuia, propus de episcop145. În anii următori, preparandia din Caransebeş se completează cu clasele a II-a şi a III-a, ajungând la o durată a studiilor de trei ani, la fel ca institutele pedagogice ale statului. Pentru a pregăti profesorii necesari aşezământului pedagogic bănăţean, începând din 1872, Consistoriul diecezan a trimis la studii, la Viena şi apoi la Gotha, pe Ştefan Velovan şi Patriciu Dragalina, aceştia beneficiind de stipendii oferite prin fundaţia Gojdu. După înapoierea de la studii, cei doi au fost angajaţi ca profesori la Institutului Pedagogic din Caransebeş. Prin pregătirea lor temeinică, ei au contribuit la ridicarea prestigiului acestui institut şi au imprimat o atmosferă de muncă şi seriozitate în şcoală146. 140 V. Ţîrcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1970, p. 188; M. Bucătură, op.cit., p. 28.141 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 42/1871, nepag.142 I. D. Suciu, op.cit., p. 199.143 M. Bordeianu, P. Vladcovschi, Învăţământul românesc în date, Junimea, Iaşi, 1979, p. 239.144 Apud N. Cornean, Monografia Episcopiei Caransebeşului, Editura Autorului, Caransebeş, 1940, p. 85.145 Ibidem.146 V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 188-189.

199

În primul an şcolar de activitate, 1876-1877, corpul didactic al institutului era compus din profesorii: Ioan Ionaş, Filip Adam, George Petrescu, Emanuel V. Nejedly şi Ioan Nemoian, cel din urmă fiind şi director147. Din anul 1877 şi până în anul 1893, când a trecut în România, a funcţionat ca director Ştefan Velovan, iar succesorul său a fost Patriciu Dragalina (până în anul 1908)148.

Ştefan Velovan149 a fost unul dintre reprezentanţii herbartianismului din România, care a adus însă şi contribuţii originale la dezvoltarea acestui curent pedagogic. El atrăgea atenţia pedagogilor români, să preia critic doctrina pedagogică herbartiană şi să o adapteze la modul de gândire românesc. Velovan şi-a expus concepţia pedagogică, în lucrările ştiinţifice şi articolele publicate în revistele din acea vreme150.

Patriciu Dragalina a fost de asemenea un profesor de elită al institutului. Pe lângă activitatea didactică, s-a distins şi pe teren ştiinţific, publicând în trei volume „Istoria Banatului Severin”, care deşi n-a putut fi terminată, dezvăluie cunoştinţe istorice profunde şi multă dragoste de neam.

Şi alţi profesori şi-au pus amprenta asupra nivelului calitativ al instrucţiei şi educaţiei desfăşurate în Institutul Pedagogic din Caransebeş. Nicolae Popovici a fost numit în 1882 profesor de muzică instrumentală şi vocală pentru ambele institute, teologic şi pedagogic. Din 1888, această catedră e ocupată de Antoniu Sequens, originar din Cehia, din oraşul Chotebor, care căsătorindu-se în Caransebeş, s-a identificat pe deplin cu mediul românesc bănăţean. Dr. Constantin Popasu, nepotul episcopului Ioan Popasu, va ocupa catedra de igienă a ambelor institute, din anul 1895. Ioan Paul, doctor în filozofie la Viena, profesor iubit de elevi, apreciat de colegi şi episcop, funcţionează la institutul bănăţean doar trei ani, între 1883-1886. Viitorul om politic Vasile Goldiş, a activat şi el trei ani în această preparandie, din 1886, până în 1889. Enea Hodoş, licenţiat în filozofie şi litere la Budapesta 147 N. Cornean, op.cit., p. 85.148 V. Popeangă, Pregătirea personalului didactic pentru învăţământul elementar şi mediu, în „Istoria învăţământului din România”, volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 407.149 Dr. V. Petrica, Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român Caransebeş (1865-1927), Editura Episcopiei Caransebeşului, Caransebeş, 2005, p. 75, 77. 150 V. Ţîrcovnicu, Organizatori ai învăţământului şi reprezentanţi ai gândirii pedagogice. Ştefan Velovan, în „Istoria învăţământului din România”, volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 451-452.

200

şi Viena, a fost numit profesor la institut în 1889. Pentru bogata sa activitate literară, Academia Română l-a ales în martie 1904, membru corespondent. A fost iubit de elevii săi, cărora le-a dezvoltat simţul realităţii şi al unei judecăţi sănătoase151.

Pentru asigurarea necesarului de profesori pentru preparandie, se acordau stipendii pentru aspiranţii la aceste posturi. În anul 1886, Consistoriul scoate la concurs două stipendii de câte 500 de florini, pe doi ani, pentru doi tineri care urmau să se pregătească pentru specialitatea pedagogie, într-un institut pedagogic din Germania. Cei care obţineau stipendiile, trebuiau să dea o declaraţie că vor funcţiona timp de zece ani la institutul din Caransebeş152. În şedinţa a V-a, din 10 aprilie 1890 a comisiei şcolare a Sinodului, raportorul acesteia, Ştefan Velovan, prezintă propunerea deputatului Coriolan Brediceanu, ca stipendiile diecezane pentru candidaţii de profesori la Institutul Pedagogic şi Teologic, să se confere pe calea concursului, cu prioritate fiilor Diecezei Caransebeşului. Sinodul a acceptat această propunere153. Se încuraja astfel selecţia viitorilor profesori preparandiali, din zona de cuprindere a diecezei, care reprezenta mai mult decât o simplă arie geografică şi administrativă, fiind în primul rând o arie de spiritualitate românească, cu un profil distinct.

Legea prevedea că la cursurile institutului se pot înscrie tineri cu 15 ani împliniţi, absolvenţi a patru clase gimnaziale sau trei reale. Cei care nu posedau aceste studii, erau supuşi unui examen de primire154, la fel cum se proceda şi la Arad. Spre deosebire însă, de instituţia arădeană, Preparandia din Caransebeş nu dispunea de un an pregătitor. Acest fapt a îngreunat misiunea profesorilor, de a aduce elevii absolvenţi de şcoli elementare, admişi la Institutul pedagogic, la nivelul de cunoştinţe cerut de primul an preparandial.

Caracterul confesional al institutului din Caransebeş, făcea ca planul său de învăţământ să fie suplimentat, faţă de cel al preparandiilor de stat, cu obiecte precum cântarea bisericească sau tipicul, fapt ce determina supraîncărcarea elevilor. Deşi acest plan era al unei şcoli cu limba de predare română, el aloca cele mai multe ore predării limbii maghiare, cu 1/3 peste numărul orelor alocate limbii române. Planul era foarte încărcat, având în vedere că se desfăşurau cursuri 151 N. Cornean, op.cit., p. 86-88.152 Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr.59, din 30 iulie/11 august, p. 4.153 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 103/1890, nepag.154 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 65, din 17/29 august, p. 4.

201

doar cinci zile pe săptămână. Activitatea didactică era eşalonată în modul următor: dimineaţa, între orele 8-12 şi după amiaza, între orele 14-19. În anii următori s-au adăugat şi alte obiecte de învăţământ: contabilitatea, istoria pedagogiei, chimia, fapt ce a contribuit şi mai mult la supraîncărcarea elevilor şi a profesorilor155. Creşterea duratei cursurilor preparandiale, la patru ani, ar fi rezolvat aceste probleme.

În pofida numeroaselor cereri, înaintate de membrii corpului didactic, probabil că din considerente financiare, cursul al IV-lea preparandial nu a putut fi inaugurat decât în anul şcolar 1896-1897156. După creşterea numărului anilor de studii, materia de învăţământ a putut fi descongestionată şi repartizată mai uniform, iar calitatea actului instructiv a crescut. Din rapoartele Senatului şcolar către Sinodul eparhial, se poate urmări evoluţia situaţiei şcolare la Institutul Pedagogic din Caransebeş.

Tabel 9. Evoluţia situaţiei şcolare la Institutul Pedagogic din Caransebeş157

Anul şcolar Elevi înscrişi Elevi rămaşi Promovaţi

Băieţi Fete Total Băieţi Fete Total Băieţi Fete Total

1889-1890 47 4 51 45 3 48 33 3 36

1898-1899 53 17 70 51 15 66 48 15 63

1899-1900 49 21 70 47 20 67 44 18 62

Din anul 1896, numărul claselor sporind cu încă una şi numărul total al elevilor a crescut. Faţă de perioada anterioară (anul şcolar 1889-1890), în anii de sfârşit ai veacului al XIX-lea (anii şcolari 1898-1899 şi 1899-1900) se constată o creştere a numărului fetelor care absolveau preparandia şi totodată o creştere a procentelor de promovabilitate, în instituţia pedagogică din Caransebeş.

155 V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 189-190.156 Foaia diecezană, Caransebeş, XI, 1896, nr.16, din 14 aprilie, p. 4.157 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 36/1891, nepag.; Ibidem, act 49/1901, nepag.

202

Elevii erau evaluaţi la învăţătură, diligenţă (sârguinţă), purtare morală. „Lucrarea scripturistică” (lucrarea scrisă) era evaluată: foarte curată, curată şi puţin curată. Diligenţa era: multă, corespunzătoare, suficientă, iar purtarea morală era: exemplară, bună, corespunzătoare. Elevii primeau în cele din urmă un calificativ general care putea fi: „eminenţă”, „prima”, „secunda”158. Un loc aparte în pregătirea învăţătorilor l-a avut organizarea practicii pedagogice. Institutul Pedagogic din Caransebeş a avut „şcoală de aplicaţie” de-abia din anul şcolar 1896-1897, dar practica pedagogică a fost însă organizată încă de la începutul activităţii Institutului, la şcoala elementară din localitate. Ştefan Velovan, directorul Preparandiei, avea o temeinică pregătire în organizarea practicii pedagogice, deoarece în timpul studiilor pe care le-a urmat la Gotha, a îndeplinit câtva timp funcţia de director al „şcolii de aplicaţie” şi a făcut multe exerciţii practice în acea şcoală. Această experienţă i-a fost utilă, în organizarea practicii la Institutul Pedagogic din Caransebeş. În condiţiile şcolii din acea vreme, practica pedagogică era bine organizată. Mulţi dintre absolvenţii Institutului Pedagogic din Caransebeş, s-au distins ca buni învăţători şi pricepuţi metodişti159.

Pentru românii timişeni care aspirau la o carieră învăţătorească, Institutul Pedagogic din Caransebeş a reprezentat o nouă alternativă, în special pentru cei din partea sudică a comitatului, care se aflau mai aproape de acest oraş de reşedinţă al diecezei. Beneficiind de seriozitatea şi rigoarea unor profesori ca Ştefan Velovan sau Patriciu Dragalina, pregătiţi în centre universitare importante din Austria şi Germania, Institutul din Caransebeş a pus un accent deosebit pe pregătirea pedagogică şi metodică a viitorilor învăţători. La fel ca institutul similar arădean, Institutul Pedagogic din Caransebeş nu a fost doar o pepinieră care a asigurat contingentul necesar de învăţători pentru şcolile româneşti confesionale, ci a reprezentat şi un centru românesc spiritual, cu un puternic potenţial cultural şi civilizatoric, apărător dar şi creator de valori naţionale.

158 Ibidem, act 36/1891, nepag.159 V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 191-194.

203

IV. E. Perfecţionarea corpului didactic confesional

Un rol important în perfecţionarea profesională a învăţătorilor, l-au avut conferinţele şi reuniunile învăţătoreşti. Ele nu s-au limitat la schimbul de experienţă şi idei pedagogice între învăţători, ci s-au constituit în mijloace de inovare şi modernizare a demersului didactic în şcolile româneşti timişene. Atât conferinţele, cât şi reuniunile învăţătoreşti, au contribuit la cristalizarea conştiinţei de sine a acestei categorii profesionale. Sesizând paradoxul existent între latura confesională, conservatoare şi cea modernistă, inovatoare, a învăţământului românesc, dascălii timişeni au reuşit să armonizeze cele două elemente, conştienţi de faptul că numai astfel putea subzista şcoala de tip naţional.

E.1. Conferinţele învăţătoreşti din Dieceza Caransebeşului

Deşi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bănăţenii dispuneau de două preparandii, la Arad şi Caransebeş, mai existau totuşi învăţători fără studii pedagogice. Din acest considerent dar şi pentru a stimula creşterea calităţii activităţii didactice din şcolile elementare, au fost organizate conferinţe învăţătoreşti. Iniţiativa convocării şi organizării acestor activităţi, au avut-o autorităţile bisericeşti, cărora statul le încredinţase dreptul de a înfiinţa, organiza şi controla şcolile poporale160. În comitatul Timiş, cele dintâi conferinţe învăţătoreşti au fost organizate de învăţătorii germani de religie catolică, în anul 1857161. După ce a fost aşezat în fruntea Episcopiei Caransebeşului, în anul 1865, episcopul Ioan Popasu, între marile sale iniţiative culturale, se înscrie organizarea conferinţelor învăţătoreşti, începând din anul 1866162. Prin Intimatul nr.11888, din 31 martie 1866, Consiliul Regesc din Budapesta aprobă organizarea conferinţelor învăţătoreşti

160 V. Popeangă, Pregătirea personalului didactic pentru învăţământul elementar şi mediu, în „Istoria învăţământului din România”, volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 407.161 V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 199.162 P. Oallde, op.cit., p. 233-234.

204

din Dieceza Caransebeşului163. Conferinţele învăţătorilor din această dieceză au avut cea mai îndelungată existenţă (între anii 1866-1888, fiind reactivate în 1896) şi au dat cele mai bune rezultate. Conferinţele erau organizate pe protopopiate, într-o localitate stabilită de comun acord de către învăţători. Ele erau conduse de protopopul respectiv şi de un comisar şcolar, care era numit de consistoriu, dintre învăţătorii cei mai destoinici din eparhie. De obicei conferinţele învăţătoreşti dintr-un protopopiat, erau conduse de un comisar şcolar care avea postul în alt protopopiat164.

Primele conferinţe învăţătoreşti, din anul 1866, au fost conduse pe teritoriul comitatului Timiş de următorii comisari şcolari: Ilie Istvan, învăţător în Şipet, pentru Protopopiatul Ciacova, cu locul de conferinţă Petroman; Pavel Gaitovici, învăţător în Mircovăţ, pentru Protopopiatul Jebel, cu locul de conferinţă Buziaş; Antoniu Musteţiu, învăţător în Făget, pentru Protopopiatul Vârşeţ, cu locul de conferinţă Coştei165. Învăţătorii participanţi la conferinţe, erau cazaţi la săteni, fapt de care se îngrijeau protopopul, preoţii şi învăţătorii locali. La început, învăţătorii suportau din propriul lor salariu toate cheltuielile provocate de participarea la conferinţe (transport, masă)166. Mai mult chiar, fiecare învăţător titular sau suplinitor trebuia să plătească 2 florini şi 50 de cr., pentru a acoperi cheltuielile făcute cu transportul şi întreţinerea comisarilor şcolari, în timpul cât aceştia se aflau la Caransebeş, la instruire şi apoi la locul unde conduceau conferinţele. Tot din aceşti bani se plătea şi costul instrucţiunilor167. În urma insistenţelor învăţătorilor, aceste cheltuieli s-au inclus în bugetul comunelor.

Problemele principale care se dezbăteau în cadrul conferinţelor, erau cuprinse într-o instrucţiune, pe care consistoriul o multiplica şi o trimitea tuturor învăţătorilor, încă din lunile aprilie şi mai, pentru ca aceştia să aibă suficient timp, pentru a o parcurge. Învăţătorii trebuiau să se prezinte la conferinţe cu instrucţiunea studiată şi cu cărţile de şcoală. Primele instrucţiuni au îmbrăţişat probleme metodice diverse, referitoare la predarea mai multor obiecte de învăţământ. Cu 163 M. Bordeianu, P. Vladcovschi, Învăţământul românesc în date, Junimea, Iaşi, 1979, p. 211.164 V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 206.165 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 252.166 V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 206.167 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 264-265.

205

timpul însă, instrucţiunile elaborate pentru conferinţele învăţătoreşti, au început să se refere la metodica predării unui singur obiect de învăţământ. Aşa au fost instrucţiunile elaborate de profesorii Ştefan Velovan şi Patriciu Dragalina, de la Institutul Pedagogic din Caransebeş, care au fost primele metodici speciale din pedagogia românească. Conferinţele erau publice şi aveau loc în biserică. Se desfăşurau două şedinţe pe zi, una de dimineaţă şi cealaltă după masă, însumând 7-8 ore de muncă. De obicei, la conferinţele învăţătoreşti asistau preoţi, avocaţi, negustori, învăţători, pensionari, profesori, studenţi, preparanzi168, fapt ce reflectă deschiderea şcolii spre comunitate, precum şi implicarea intelectualităţii locale, în problemele educative. Comisarul şcolar întocmea un protocol amănunţit, pe care se străduia să-l scrie cât mai obiectiv, în legătură cu toate problemele dezbătute în cadrul conferinţelor. La sfârşitul acestora, comisarii înaintau episcopului protocoalele, precum şi tabelul cuprinzând învăţătorii prezenţi şi absenţi, în care comisarul făcea şi o scurtă caracterizare fiecărui învăţător, care trebuia să se refere la următoarele aspecte: „…dacă atare învăţător au dat semne că este cu luare aminte, atent, lesne pătrunzător, ager, bun în teorie sau deprins şi în teorie şi în praxă, propune învăţătura după metoda cea nouă, intuitivă, aşa ca pruncii să se dea pre lângă învăţarea de rost aşa şi a gândi şi a judeca sau că propunerea lui este numai mehanică, adică numai îndoapă pre prunci cu învăţătura de rost şi aşa rămân pruncii cu capetele seci, pentru că nu ştiu să gândească şi să judece, de unde urmează că apoi rămân ca o maşină în toată viaţa lor, este îndemânatic în propunere, tipiari şi cântăreţ bun şi alte asemenea…”169. Comisarul era îndatorat să semnaleze învăţătorii care s-au distins şi merită să fie lăudaţi prin circulară în întreaga dieceză şi cei care nu se ridică la nivelul aşteptărilor, din punct de vedere pedagogic şi metodic.

Problemele care se discutau cu predilecţie în conferinţe, erau cele metodice. Învăţătorii aveau posibilitatea să-şi exprime punctele de vedere personale, dar trebuiau să se mărginească „…numai la afacerile şcolare, la teoria şi practica ştiinţelor pedagogiei…”. În cuvântările lor nu aveau voie să se „sloboadă în politică”170. 168 V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 207-208.169 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 268.170 Ibidem, p. 256.

206

Conferinţa învăţătorească din Protopopiatul Ciacovei, care s-a desfăşurat între 17-21 septembrie 1872, în comuna Ghilad, a fost condusă de învăţătorul Iosif Olariu, în calitate de comisar şcolar şi a avut ca obiect gramatica, existând şi o instrucţiune referitoare la predarea acestui obiect, care le-a parvenit învăţătorilor din timp, pentru a o studia. Învăţătorul din Voiteg, Ioan Bercea, a ilustrat practic instrucţiunea, susţinând o lecţie demonstrativă cu elevii171. La finalul activităţii, comisarul şcolar alcătuieşte trei protocoale, datate cu 21 septembrie 1872, în care realizează o monitorizare destul de complexă a învăţământului din protopopiatul de care răspundea, nelimitându-se doar la probleme de natură strict didactică, ci gestionând date despre resursele materiale, umane şi educaţionale existente. Unul din protocoale, conţine calificativele învăţătorilor participanţi la conferinţă şi o scurtă caracterizare a fiecăruia. Spre exemplificare, învăţătorul Ioan Bercea din Voiteg obţine calificativul „foarte bun” şi e caracterizat de comisarul şcolar ca „atent, foarte bun în teorie şi praxă”. Învăţătorul Iosif Băcanu din Partoş a primit calificativul bine şi e caracterizat ca „atent, dar ca începător îi lipseşte praxa”. Pavel Buza din Omor a obţinut de asemenea calificativul bine şi e caracterizat ca „atent, bun în teorie şi praxă”172.

În pofida influenţei faste, pe care au avut-o asupra eficientizării demersului didactic din şcolile româneşti timişene, conferinţele învăţătoreşti n-au fost scutite de deficienţe organizatorice. Încă de la început, din anul 1866, învăţătorii suportau cu greu cheltuielile ocazionate de participarea la aceste activităţi metodice. Prin grija protopopilor li se asigura locuinţa gratuit, dar costul mesei şi al transportului de la comunele de reşedinţă şi până la locul de desfăşurare a conferinţelor, trebuia suportat din salariul lor. Învăţătorii cheltuiau pentru întreţinerea pe timpul conferinţelor 8-10 florini, sumă deloc insignifiantă, având în vedere veniturile lor salariale modeste.

Dezbaterile cele mai intense, cu caracter contradictoriu, din cadrul conferinţelor învăţătoreşti, le-au stârnit examinările. După primii trei ani de existenţă, conferinţele au fost transformate din schimburi de experienţă între dascăli, în instruiri metodice, învăţătorii fiind examinaţi şi notaţi de comisarii şcolari, pentru răspunsurile

171 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 348/1872, nepag.172 Ibidem, act 348/1872, nepag.

207

teoretice şi priceperile practice. Faptul de a fi examinaţi de colegi de-ai lor, de a li se da calificative asemenea şcolarilor, de a se face cunoscute rezultatele examenelor în întreaga dieceză, au fost întâmpinate cu ostilitate de învăţători173. Faptul că învăţătorii au luat atitudine faţă de aceste aspecte, care considerau că le lezează demnitatea profesională, este un semn al maturizării conştiinţei lor de breaslă. În anul 1888 conferinţele învăţătoreşti din Dieceza Caransebeşului au fost sistate, deoarece ele se intersectau tot mai mult cu adunările generale ale despărţămintelor Reuniunii învăţătorilor români, care dezbăteau şi ele teme pedagogice ori metodice. După o perioadă de întrerupere a acestor forme de perfecţionare profesională, în anul 1894, comisia şcolară a Sinodului eparhial din Caransebeş, propune în raportul său, reactivarea conferinţelor învăţătoreşti174. De-abia peste doi ani, Sinodul eparhial din 31 martie 1896, aprobă propunerea Consistoriului, de reactivare a conferinţelor învăţătoreşti din Dieceza Caransebeşului175. După opt ani de întrerupere, utilitatea conferinţelor învăţătoreşti este redescoperită de autorităţile şcolare şi de învăţători, timpul trecut fiind probabil suficient pentru evaluări comparative şi reflecţii asupra acestor importante forme de pregătire şi perfecţionare profesională a învăţătorilor. Conferinţele învăţătoreşti din anul 1896, au tratat „Metodica specială a geografiei şcolii poporale cu lecţii practice”176, iar în anul următor, conferinţele au avut ca obiect religia, desfăşurându-se după o instrucţiune metodică prelucrată de profesori de la Institutul Teologic şi Pedagogic din Caransebeş. Conferinţele din anul 1897 s-au desfăşurat în comitatul Timiş la Ciacova, între 21 şi 22 iunie şi la Buziaş, între 4 şi 5 august177. După anul 1896, când s-au reactivat, a început o nouă etapă în existenţa conferinţelor învăţătoreşti. De această dată, conferinţele potenţează mai ales activitatea reuniunilor învăţătoreşti şi chiar până la un punct se identifică cu acestea178. Din ce în ce mai mult spre sfârşitul veacului al XIX-lea, se încetăţeneşte obiceiul întrunirii învăţătorilor în 173 V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 244-245.174 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 94, din 27 aprilie/9 mai, p. 5.175 Foaia diecezană, Caransebeş, XI, 1896, nr. 16, din 14 aprilie, p. 4.176 I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899 , Editura Autorului, Reşiţa-Montană-Caransebeş, 1898, p. 105.177 Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.29, din 20 iulie, p. 4.178 P. Oallde, op.cit., p. 236.

208

conferinţe şi după examenele şcolare, pentru a analiza rezultatele acestora. O astfel de conferinţă, avut loc la Buziaş, în 13 septembrie 1897, unde Ioan Marcu, învăţător în Bocşa-Montană, în calitate de comisar şcolar, face o serie de „reflexiuni” asupra examenelor, asupra scăderilor constatate cu această ocazie, fără a numi şcoli sau învăţători. El enumeră greşelile constatate în predarea fiecărui obiect de învăţământ şi oferă soluţii pentru evitarea lor179.

Se remarcă faptul că spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în concluziile pe care le emit, comisarii şcolari se mărginesc la prezentarea unor situaţii şi fenomene educaţionale cu încărcătură negativă, dar evită să numească şi persoanele care le-au determinat nemijlocit. Orgoliul profesional al învăţătorilor este de astă dată menajat, comisarii şcolari dând impresia că evaluează situaţii şi nu persoane. Ei se situează acum mai mult pe o poziţie de îndrumători ai colegilor lor învăţători, decât aceea pe care o avuseseră în prima etapă a conferinţelor, de controlori şi evaluatori.

Conferinţele învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului nu s-au redus la simple schimburi de experienţă între membrii corpului didactic, ci au oferit învăţătorilor cele mai moderne metode didactice, cuprinse în instrucţiunile metodice elaborate de profesori de la Institutul Pedagogic din Caransebeş. Având un caracter public, conferinţele învăţătoreşti au oferit membrilor comunităţii româneşti, posibilitatea de a cunoaşte problemele şcolii şi de a se implica în soluţionarea lor.

179 Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr. 38, din 21 septembrie, p. 3.

209

E.2. Conferinţele învăţătoreşti din Dieceza Aradului

În Dieceza Aradului s-au desfăşurat conferinţe învăţătoreşti în mod sporadic şi înainte de apariţia Legii şcolare XXXVIII din 1868180. În data de 20 august 1870, Senatul şcolar arădean a luat decizia organizării de conferinţe învăţătoreşti cu problematică metodică, în toate protopopiatele diecezei, pe timpul vacanţelor şcolare181.

În anul 1871 s-a elaborat un regulament, care stabilea modul de organizare şi desfăşurare a conferinţelor. Acesta a fost completat şi definitivat de referentul şcolar G. Popa, la 12 iulie 1873. În primul punct al regulamentului, se precizează că scopul conferinţelor era instruirea metodică reciprocă a învăţătorilor, consultarea acestora în legătură cu mijloacele de învăţământ şi manualele şcolare utilizate, schimbul de idei în legătură cu orice problemă referitoare la şcolile populare şi la învăţătorii acestora. Conferinţele urmau să se desfăşoare o dată pe an, în timpul vacanţelor de vară şi erau publice. Inspectorii şcolari trebuiau să desemneze pe cei mai buni învăţători din fiecare cerc, pentru a susţine dizertaţii metodice, în cadrul conferinţelor. Pentru ca aceste forme de perfecţionare să fie cât mai complete, se efectuau şi lecţii practice cu elevii din localitatea în care se organiza activitatea.

Conform regulamentului, prezenţa la conferinţele învăţătoreşti era obligatorie pentru toţi învăţătorii, titulari sau suplinitori. Cei care absentau nemotivat, trebuiau să suporte o amendă între 5-10 florini, în folosul fondului şcolar eparhial. Inspectorii şcolari trebuiau să raporteze consistoriului despre modul de organizare şi desfăşurare a conferinţelor, înaintându-i un protocol care cuprindea: numele şi prenumele învăţătorilor prezenţi şi absenţi, problemele dezbătute, dizertaţiile ţinute şi alte observaţii pe care le considerau necesare182. Până în anul 1873, conferinţele învăţătoreşti din Dieceza Aradului s-au desfăşurat într-un mod sporadic, nu au cuprins toate cercurile şcolare, nu deveniseră încă un fenomen de masă, dar în sesiunea sinodală a anului 1874, se iau dispoziţii pentru inaugurarea

180 V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 160.181 Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Fond şcolar, act 11-12/1871 în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură (1784-1918). Documente referitoare la Episcopia Ortodoxă a Aradului”, Arad, 1986, p.168. 182 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 112/1875, nepag.

210

oficială a acestora183. De acum înainte, conferinţele învăţătoreşti cunosc amplitudinea şi evoluţia statuată în actele normative elaborate de autorităţile bisericeşti şi şcolare.

Pe ordinea de zi a conferinţelor se aflau lecţii practice, expuneri metodice, dezbateri privind didactica, organizarea activităţii şcolare, elaborarea manualelor şcolare, corelarea muncii educative cu cerinţele vieţii, înlăturarea învăţării mecanice etc. Pe lângă problemele metodice, în conferinţe erau analizate şi probleme de organizare a activităţii şcolare. De pildă, în anul 1875 învăţătorii au fost solicitaţi să dezbată problema înfiinţării „caselor şcolare de economie”184. Conferinţele din anul 1876 au fost organizate pe centre, unul dintre acestea fiind şi Timişoara185. Activitatea a fost condusă de protopopul Meletie Drăghici, iar asupra problemelor metodice au făcut expuneri învăţătorii Emeric Andreescu din Beregsău şi Damaschin Mărgineanţu din Secusigiu186. Conferinţele din anul 1877, s-au desfăşurat pe teritoriul comitatului Timiş, în două centre: Lipova, sub conducerea învăţătorului Ioan Tuducescu şi Timişoara, sub conducerea învăţătorului Traian Lungu. Participarea învăţătorilor la conferinţe era obligatorie, dar li se oferea libertatea de a-şi alege centrul în care doreau să-şi desfăşoare pregătirea. Ei primeau o adeverinţă de participare, pe care trebuiau să o prezinte inspectorului cercual187.

În lunile octombrie şi noiembrie ale anului 1878, au fost organizate conferinţe mixte, ale învăţătorilor şi preoţilor. Acest tip de activităţi nu au fost apreciate de învăţători, din considerentul că nu sunt practice şi nu le oferă prea multe în sensul dezvoltării profesionale. De pildă, conferinţa mixtă din 17 (30 august) 1882, desfăşurată la Timişoara, în locuinţa protopopului Meletie Drăghici, a ţinut două ore în loc de două zile şi a avut un subiect considerat de învăţători banal: „Cine să susţină catehizarea cu elevii, preotul sau învăţătorul?”188.183 I. Moldovan, op.cit., p. 9; P. Oallde, op.cit., p. 237.184 V. Popeangă, op.cit, p. 161.185 A.E.O.R.A., 11-15-1877. Doc. 810/229 şcol., în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură….”, p. 198.186 V. Popeangă, op.cit., p. 161.187 A.E.O.R.A., Doc. Nr. 1711/460 şcol., în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură….”, p. 204-205.188 Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr. 67, din 21 august/2 septembrie, p. 3.

211

În anul 1880, conferinţele au fost organizate pe inspectorate şcolare şi se constată o deplasare mai pronunţată a accentului de la problemele de metodică, la cele de pedagogie socială189. În anul următor, învăţătorul Ioan Tuducescu a propus transformarea conferinţelor învăţătoreşti în cursuri didactice cu o durată de 3-6 săptămâni, la care să fie obligaţi să participe, toţi învăţătorii care au avut rezultate slabe la examenele şcolare190. Astfel de cursuri de pregătire, au fost organizate în anul 1884 la Timişoara, sub conducerea învăţătorului Emeric Andreescu191, dar această formă de perfecţionare nu a avut audienţă printre învăţători, care aveau o reacţie adversă faţă de activităţi care îi punea în postura de elevi, faţă de colegi cu aceeaşi pregătire ca şi ei. Conferinţele din anii 1888 şi 1889, aduc o schimbare fundamentală în modul de organizare şi desfăşurare a acestor activităţi, căci pentru prima dată s-a dezbătut problema predării unui singur obiect de învăţământ, pe baza unei instrucţiuni elaborată special în acest scop. Recunoaştem cu uşurinţă tipul de conferinţă învăţătorească uzitată în Dieceza Caransebeşului, încă din anul 1868. Aceste conferinţe au fost organizate pe inspectorate şcolare şi au dezbătut problema predării limbii române. Învăţătorii care le-au condus, au participat în prealabil la un curs pregătitor organizat în cadrul Preparandiei din Arad. Pentru aceste conferinţe au fost editate totodată metodici pentru predarea limbii române192.

În pofida transformării lor în instruiri metodice, conferinţele din Dieceza Aradului au cedat treptat locul reuniunilor învăţătoreşti, care au jucat un rol mai activ în viaţa şcolilor poporale.

Deşi au beneficiat de învăţători metodişti renumiţi, precum Ioan Tuducescu sau Emeric Andreescu, conferinţele învăţătoreşti la care au participat învăţătorii timişeni din Dieceza Aradului, nu au avut totuşi rigoarea şi constanţa celor desfăşurate în Dieceza Caransebeşului. Dincolo de diferenţele şi inerentele note particulare, care au caracterizat organizarea şi desfăşurarea conferinţelor din cele două dieceze româneşti, ele au avut în ultimă instanţă o esenţă comună: realizarea unităţii şi uniformităţii învăţământului românesc, menţinerea şi amplificarea caracterului naţional al acestuia. 189 V. Popeangă, op.cit., p. 162.190 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 81/1881, nepag.191 Ibidem, act 212/1884, nepag.192 Instrucţiune pentru conferinţele învăţătorilor de la şcoalele confesionale greco-ortodoxe române din Dieceza Aradului, pe anul 1888, Arad, 1888; Idem, pe anul 1889, Arad, 1889.

212

E.3. Reuniunea învăţătorilor români

de la şcolile confesionale greco-ortodoxe din Dieceza Caransebeşului

Legea XXXVIII din 1868 şi Statutul organic al Bisericii ortodoxe, prevedeau înfiinţarea unor asociaţii care să sprijine perfecţionarea învăţătorilor şi ridicarea calităţii actului educativ. Ele au dat o bază legală constituirii de asociaţii învăţătoreşti, care au contribuit la creşterea coeziunii şi a conştiinţei de breaslă, ale acestei categorii profesionale.

Prima reuniune învăţătorească din Banat, a fost înfiinţată la Timişoara, în anul 1867 şi a aparţinut învăţătorilor germani. Denumirea asociaţiei era „Reuniunea învăţătorilor din Banat” (Banater Lehrerverein), iar ca a preşedinte al acesteia, a fost ales Karol Kakujai din Kikinda. În comitetul asociaţiei, a fost ales şi învăţătorul român din Timişoara, Traian Lungu193.

Iniţiativa înfiinţării unei asociaţii a învăţătorilor români din Dieceza Caransebeşului, a aparţinut episcopului Ioan Popasu194. Pentru punerea în aplicare a acestei idei, în fiecare cerc şcolar, învăţătorii şi-au ales reprezentanţi meniţi să alcătuiască şi să dezbată statutele noii organizaţii. La 1 septembrie 1868, Ioan Oprea, comisarul şcolar din Protopopiatul Vârşeţ, informa că în acel district a fost ales Martin Ţapu, învăţător în Fizeş, ca să compună, iar Simeon Savu, învăţător în Srediştea Mică, ca să ia parte la dezbaterea statutelor viitoarei reuniuni învăţătoreşti. La 15 noiembrie 1868, în districtul Ciacova au fost aleşi învăţătorii Aurel Drăgan din Ghilad, în comisia de compunere a statutelor şi Ioan Bercea din Voiteg, în comisia de dezbatere a acestora195. Vasile Nicolescu, comisar şcolar şi învăţător în Lugoj, sprijinit şi de alţi colegi întru profesie, îşi asumă misiunea de a pune fundamentele Reuniunii şi de a formula proiectul de statute, bazându-se pe propunerile venite de la învăţători. Episcopul Popasu se interesează îndeaproape de mersul lucrărilor, scriindu-i lui

193 Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr.1, din 6 februarie, p. 8-9.194 Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor de la şcoalele confesionale greco-ortodoxe din dieceza Caransebeşului, Editura Comitetului Reuniunii, Caransebeş, 1899, p. 43-44.195 A.E.O.R.C., Protocolul şedinţelor consistoriale-şcolare, Registrul 5, 1-235/1868.

213

Nicolescu ca: „fără întârziere să arăţi coace ce aţi făcut până acum, de câte ori v-aţi adunat….ca nu cumva prin amânare să se nimicească acest lucru însemnat, în sâmburele său, ci să ia capăt mai curând”196. La 9 aprilie 1869, statutele au fost aprobate de Consistoriul din Caransebeş, iar la 17 iulie 1869, de Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică, prin rezoluţia nr.11.821197. Denumirea asociaţiei, conform statutelor, era „Reuniunea învăţătorilor români de la şcoalele capitale şi elementare populare din dieceza dreptmăritoare răsăriteană a Caransebeşului”. Reuniunea avea următorul scop: a) promovarea împrumutată a culturii recerute pentru membrii participanţi; b) prevederea cu o pensie potrivită a învăţătorilor deficienţi sau a familiilor lor orfane. Membrii Reuniunii erau ordinari (actuali) şi onorari sau protectori. Membru ordinar putea fi oricare învăţător de şcoală capitală şi elementară din provincia bisericească a Mitropoliei dreptmăritoare răsăritene române pentru Ungaria şi Transilvania, dacă dovedea o purtare morală bună şi plătea o contribuţie de 3 % din salariul său anual. Membrii onorari sau protectori puteau fi acele persoane care şi-au câştigat merite însemnate pentru Biserica şi Şcoala greco-orientală română şi vor fi contribuit cu o sumă mai însemnată la fondul Reuniunii. Membrii se înscriau de bunăvoie, fiind obligaţi să rămână timp de trei ani în asociaţie198. Conducerea Reuniunii o aveau adunarea generală şi comitetul.

Prima adunare generală a Reuniunii, desfăşurată la Lugoj, în 27 septembrie 1869, l-a ales ca preşedinte pe învăţătorul V. Nicolescu din Lugoj. Toţi funcţionarii Reuniunii erau învăţători din Protopopiatul Lugoj, la care se adăugau 12 învăţători din celelalte protopopiate, care alcătuiau comitetul. La înfiinţare, Reuniunea avea 197 membri ordinari şi 25 onorari, în total 222 de membri. Din cercurile şcolare timişene, numărul învăţătorilor care s-au înscris ca membrii ordinari era următorul: Jebel-28, Ciacova-11, Vârşeţ-18199. Încă de la adunarea de constituire, s-au ales ca membri onorari, o seamă de personalităţi ale vieţii bisericeşti, în frunte cu mitropolitul

196 Apud Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943, întocmit de Inspectoratul şcolar regional, Imprimeria Editurii „Vrerea”, Timişoara, 1943, p.214.197 Almanah editat de Reuniunea Învăţătorilor…., p. 44. 198 Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara......., p.215.199 Almanah editat de Reuniunea Învăţătorilor…., p. 44-45.

214

Andrei Şaguna şi ctitorul Reuniunii, episcopul Ioan Popasu200. Primul a donat 100 de florini fondului Reuniunii, iar al doilea, ca prim fondator, 200 de florini.

Între anii 1873-1874, activitatea Reuniunii a cunoscut o stagnare, dar se revigorează din anul 1875, când se produce un eveniment important în viaţa acesteia: mutarea sediului Reuniunii de la Lugoj, la Bocşa Montană201.

În adunarea generală din anul 1877, desfăşurată la Bocşa Montană, se modifică statutele Reuniunii, fiind admişi ca membri fondatori toţi fruntaşii vieţii sociale româneşti de religie ortodoxă, aceştia având dreptul să fie aleşi atât ca funcţionari (în biroul de conducere), cât şi în comitet202. Conform noilor statute, puteau fi membri ordinari ai Reuniunii şi profesorii de la şcolile pedagogice, teologice, gimnaziale şi reale greco-ortodoxe, precum şi asesorii referenţi ai Senatului şcolar din Dieceza Caransebeşului. Faptul acesta era important, deoarece se concentrau într-un mănunchi toate forţele didactice din eparhie. Dar cea mai importantă modificare survenită, a fost crearea despărţămintelor, cu scopul de a face posibilă întrunirea membrilor Reuniunii în adunări mai dese, stimulându-le şi amplificându-le astfel activitatea203. S-au înfiinţat 12 despărţăminte, dintre care trei se aflau pe teritoriul comitatului Timiş: Ciacova, Buziaş, Vârşeţ204.

După adoptarea noilor statute, Reuniunea a pus accentul pe perfecţionarea metodică a învăţătorilor. Pe această linie se plasează şi iniţiativa luată de profesorul Ştefan Velovan, ales ca preşedinte al Reuniunii în 1883205, de a introduce lecţiile practice în adunările generale şi în cele ale despărţămintelor206. Anul 1895, a fost pentru Reuniunea învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului, un moment al bilanţului, deoarece se împlineau 25 de ani de la înfiinţarea ei. Atunci s-a ridicat monumentul de mult proiectat, a lui C.D. Loga, realizat cu concursul Reuniunii „surori” 200 Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara…, p. 215.201 Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor…, p. 45-46.202 Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara......., p.215.203 F. Zamfir, Activitatea învăţătorilor români din comitatul Timiş în cadrul Reuniunii învăţătoreşti din Dieceza Caransebeşului (1869-1900), în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008, p. 161.204 Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor…, p. 48.205 Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr.35, din 28 august/ 9 septembrie, p. 320.206 F. Zamfir, op.cit., p. 162.

215

din Dieceza Aradului şi s-au organizat serbările adunării jubiliare207, care s-au desfăşurat în zilele de 22 şi 23 septembrie 1895, la Caransebeş208. În anul jubiliar, Reuniunea număra 391 de membri, dintre care: 240 erau ordinari, 68 fondatori, 72 ajutători şi 11 onorari. Membrii Reuniunii erau repartizaţi pe categorii profesionale în felul următor: 5 profesori; 346 învăţători şi învăţătoare; 56 de preoţi; 6 protopopi; 2 protosinceli-arhimandriţi; un mitropolit; un episcop; 54 dregători; 29 proprietari-economi; 16 avocaţi; 9 negustori; 6 meşteri; 3 jurişti; un inginer; un librar; 2 artişti; un oficiant de bancă; un medic; un militar; 13 literaţi. Fondul Reuniunii se ridica în anul 1895, la 5.237 fl. şi 78 cr., depuşi la mai multe institute de credit. Averea efectivă, în bani, bibliotecă, mobilier, etc., ajungea la 6.000 de florini (12.000 de coroane).

Între funcţionarii centrali ai Reuniunii de la Caransebeş s-a numărat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, doar unul singur din comitatul Timiş, învăţătorul-preot, Aurel Drăgan din Ghilad. El a ocupat pe rând, funcţiile de bibliotecar, vicepreşedinte şi casier. Din comitetul Reuniunii, au făcut parte în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, învăţătorii timişeni Vasile Ciuta din Jebel şi Ioan Biruescu din Ghilad209. De la înfiinţare şi până în anul 1900, următoarele adunări generale ale Reuniunii s-au desfăşurat în localităţi din comitatul Timiş: VI. Buziaş, 1875; VII. Vârşeţ, 1876; IX. Biserica Albă, 1878; XIII. Ciacova, 1882; XVIII. Buziaş, 1887; XXII. Biserica Albă, 1891; XXIII. Ciacova, 1892210.

Adunările generale ale Reuniunii, desfăşurate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în mai multe localităţi de pe cuprinsul Banatului, s-au constituit în manifestări culturale cu tentă naţională, cunoscând o largă adeziune în rândul comunităţilor româneşti. Atmosfera sărbătorească care a acompaniat adunarea generală a Reuniunii, desfăşurată în zilele de 5 şi 6 septembrie 1886, în localitatea Bocşa Română, este ilustrată în paginile periodicului „Luminătoriul”. La sfârşitul primei zile a adunării generale, corul local a oferit un frumos spectacol în cinstea învăţătorilor participanţi. Coriştii au cântat arii 207 Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor…, p. 57.208 Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 43, din 26 septembrie, p. 2.209 Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor…, p. 57-62.210 Ibidem, p. 79.

216

naţionale, au recitat poezii de Vasile Alexandri şi Ioan Grozescu şi au jucat apoi „bătuta”, în costum de căluşari. La final a urmat dansul, unde s-au etalat frumoasele şi „eclatantele” costume populare din zonă. După cum afirmă articolul de presă, câştigul a fost moral, dar şi material, pentru fondul Reuniunii învăţătoreşti211.

Reuniunea le-a cultivat învăţătorilor simţul demnităţii şi al onoarei. Adesea, în adunările ei generale, învăţătorii nu ezitau să-şi manifeste opiniile personale, chiar dacă acestea le afectau relaţiile cu preoţii. În anul 1881, adunarea generală a Reuniunii, desfăşurată în Bocşa Montană, la propunerea despărţământului Ciacova, solicită Consistoriului să ia măsuri ca preoţimea parohială să-şi facă datoria faţă de învăţământul religios212. La adunarea generală organizată la Bocşa Montană, în anul 1886, devin manifeste nemulţumirile unor învăţători, legate de preponderenţa elementului clerical, în cadrul acesteia213. Susţinătorii acestui curent de opinie, considerau că Reuniunea ar fi trebuit condusă numai de învăţători214.

Deşi tensiunile preexistente între învăţători şi preoţi, devin vizibile, ele nu se acutizează într-atât încât să destabilizeze Reuniunea. Era o firească tendinţă spre independenţă a corpului învăţătoresc, ca urmare a amplificării conştiinţei acestei categorii profesionale. În întreaga sa existenţă, Reuniunea a rezonat cu promptitudine la doleanţele învăţătorilor, fiind consecvent preocupată de ameliorarea stării materiale şi sociale, a acestei categorii profesionale. Adunarea generală din 29-30 august 1891, desfăşurată la Biserica Albă, propune să se facă un memoriu la Dietă şi la Ministerul de Culte şi Instrucţie Publică, care să ceară reducerea anilor de serviciu a învăţătorilor, de la 40 la 30 de ani215. La 27 aprilie 1899, Prezidiul Reuniunii, a înaintat un memoriu către Consistoriul Diecezan din Caransebeş, în care se cereau următoarele: 1. Sistarea formulei concursului care cerea candidatului la un post învăţătoresc, să se prezinte în biserică pentru a-şi arăta dexteritatea în muzica religioasă; 2. Dacă ameliorarea stării materiale nu se poate face în alt mod, măcar să se normeze taxe corespunzătoare pentru prestaţiile învăţătorilor la înmormântări, cununii, parastase şi alte activităţi care reclamă cooperarea învăţătorului; 3. Salariul 211 Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr. 69, din 3/15 septembrie, p. 2.212 Idem, Timişoara, II, 1881, nr. 78, din 30 septembrie/12 octombrie, p. 3.213 Idem, nr.71, din 10/22 septembrie, p. 3.214 Idem, nr.81, din 15/27 octombrie, p. 2-3.215 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 152/1891, nepag.

217

învăţătoresc să se achite regulat şi anticipat din partea comunelor bisericeşti şi pentru control să se introducă conspecte lunare; 4. Să se reformeze instituţia comisariatului şcolar, denumindu-se doi comisari stabili, dintre învăţătorii pensionari sau alte persoane care au servit cel puţin cinci ani ca învăţători elementari216. Aceste cereri erau pertinente şi nu se referau exclusiv la ameliorarea condiţiei materiale a învăţătorilor, ci şi la ameliorarea calităţii învăţământului. Văzând în Reuniune un apărător real al drepturilor lor, învăţătorii au dobândit treptat un ataşament deosebit faţă de asociaţia lor. Aşa se explică faptul, că deşi cheltuielile ocazionate de participarea la adunările ei generale erau suportate în mare parte de învăţători217, totuşi ei au luat parte destul de regulat la aceste activităţi, în care îşi regăseau propriile aspiraţii profesionale.

Reuniunea învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului a sprijinit nu doar iniţiativele care vizau îmbunătăţirea condiţiei materiale şi sociale a învăţătorilor, ci şi iniţiativele culturale care aparţineau învăţătorilor. În anul 1895, în scopul editării „Istoriei şcolii bănăţene”, Reuniunea i-a acordat învăţătorului Iuliu Vuia din Comloşul Mare un sprijin bănesc în valoare de 114 florini şi 10 cruceri218. Chiar dacă învăţătorul comloşean făcea parte din altă reuniune şi din altă dieceză, prin acest gest învăţătorii din Dieceza Caransebeşului şi-au manifestat un dublu spirit de solidaritate: profesională şi naţională. Avansul în maturitate al asociaţiei învăţătorilor din dieceza Caransebeşului, spre sfârşitul veacului al XIX-lea, reflectă în esenţă adâncirea conştiinţei acestei categorii profesionale. Învăţătorii acceptă şi înţeleg tutela administrativă a Bisericii ca o condiţie a existenţei unui învăţământ naţional, dar îşi revendică tot mai mult independenţa în problemele pedagogice, de formare şi afirmare profesională. Reuniunea din Dieceza Caransebeşului a avut aceeaşi constanţă şi bună organizare, precum conferinţele învăţătorilor desfăşurate în aceeaşi dieceză. Ea a fost o tribună de apărare şi afirmare a intereselor profesionale ale învăţătorilor şi totodată, prin activităţile culturale pe care le-a desfăşurat, a fost o tribună de promovare a valorilor şi dezideratelor naţionale.

216 Ibidem, act 107/1899, nepag. 217 I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899, Editura Autorului, Reşiţa-Montană-Caransebeş, 1898, p. 105.218 Ibidem.

218

E.4. Reuniunile învăţătoreşti din Dieceza Aradului

Învăţătorii români din Dieceza ortodoxă a Aradului, au activat în asociaţiile învăţătoreşti care s-au înfiinţat pe teritoriul acesteia. În anul 1870, învăţătorul Ioan Tuducescu din Lipova pune bazele „Reuniunii învăţătorilor români greco-orientali din tractul protopopesc al Lipovei”. În acelaşi an, învăţătorul Gheorghe Gătăianţu din Checea Română, încerca să înfiinţeze o reuniune a învăţătorilor din Torontal, iar în anul 1871, învăţătorul Emeric Andreescu din Beregsău, vroia să întemeieze o reuniune a învăţătorilor din Protopopiatul Timişoara. Aceste încercări nu au dat rezultatele dorite, fie pentru că nu au fost sprijinite de persoane cu autoritate politică şi culturală, fie pentru că aveau un scop prea îngust de acţiune219.

Episcopul Aradului, P. Ivacicovici, a avut o colaborare mai restrânsă cu Şaguna, spre deosebire de episcopul Caransebeşului, Ioan Popasu. Episcopul arădean nu a sprijinit eforturile învăţătorilor de a-şi constitui o asociaţie profesională. În aceste condiţii, cel care a rezonat cu promptitudine la doleanţele învăţătorilor din Dieceza Aradului, a fost Vincenţiu Babeş, fostul director al şcolilor româneşti din cele trei districte ale Banatului şi fost profesor preparandial la Arad220. La 19 aprilie 1872, învăţătorii din cele patru protopopiate bănăţene ale Episcopiei Aradului, s-au întrunit la Timişoara pentru a hotărî organizarea lor. Ei l-au ales cu aclamaţii ca preşedinte al adunării, pe Vincenţiu Babeş. Acesta a cerut celor prezenţi, să reflecteze la o asociaţie care să cuprindă pe toţi învăţătorii din Dieceza Aradului, cu centrul la Arad. După o îndelungată dezbatere, s-a decis constituirea unei reuniuni care să cuprindă numai învăţătorii din părţile banatice. În aceeaşi zi, Adunarea generală a aprobat în unanimitate statutele Reuniunii, prezentate de învăţătorul Emeric Andreescu din Beregsău. Conform statutelor, asociaţia se numea „Reuniunea învăţătorilor români greco-ortodocşi din protopopiatele Timişoarei, Lipovei, Banat-Comloşului şi Belinţului”. Scopul Reuniunii era: a. Promovarea culturii poporale precum şi a membrilor săi, în sfera chemării lor; b. Îmbunătăţirea stării materiale a învăţătorilor care vor participa 219 Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943, întocmit de Inspectoratul şcolar regional, Imprimeria Editurii „Vrerea”, Timişoara, 1943, p. 214.220 Ibidem, p. 216.

219

la această reuniune, prin înfiinţarea de fonduri pensionale pe seama învăţătorilor neputincioşi, precum şi a văduvelor şi orfanilor de învăţători. Modul de organizare şi funcţionare a asociaţiei era asemănător cu cel al Reuniunii din Dieceza Caransebeşului. În primii trei ani, conducerea acesteia a avut-o învăţătorul Emeric Andreescu (Vincenţiu Babeş locuia la Budapesta)221. În anul 1876, a fost ales preşedinte al Reuniunii, avocatul Pavel Rotariu, care a rămas în această funcţie 23 de ani. După propriile afirmaţii, această activitate onorifică l-a costat multă osteneală, timp, şi chiar bani. Sacrificiile n-au fost însă în zadar, deoarece el a reuşit să păstreze un echilibru între învăţători şi preoţi, aplanând orice sursă de conflict care s-ar fi ivit între cele două părţi222.

La 20 aprilie 1872, Vincenţiu Babeş a convocat la Arad învăţătorii din această dieceză, într-o adunare generală de constituire. În baza unui proiect de statute dinainte pregătit, a organizat şi aici învăţătorii într-o reuniune, primind funcţia de preşedinte. „Reuniunea generală a învăţătorilor români confesionali greco-ortodocşi din Dieceza Aradului”, cuprindea pe toţi învăţătorii din eparhie, care se întindea în comitatele: Arad, Bihor, Timiş, Torontal, Cenad, Bichiş-Ciaba, o parte din Hunedoara şi Caraş-Severin223.

Vincenţiu Babeş s-a îngrijit pentru aducerea la Arad a lui George Popa, referentul şcolar din Oradea, care în calitate de redactor al ziarului „Albina” din Viena, prin scrierile lui înflăcărate, a dat dovadă de atitudini alese şi competenţă în chestiuni de cultură generală. Licenţiat al facultăţii juridice din Budapesta şi al celei filosofice din Viena, din anul 1872, G. Popa devine referent şcolar al Consistoriului din Arad, luând sub conducerea sa şi Reuniunea învăţătorilor, în calitate de vicepreşedinte.

Om erudit, G. Popa urmărea punerea unei baze solide învăţământului, prin şcoli bine organizate, cu învăţători luminaţi şi scutiţi de orice griji. În acest scop, a întocmit un „Normativ pentru organizarea învăţământului”, aprobat la 10 noiembrie 1875. Aplicarea lui a rămas însă problematică, pentru că episcopul Ioan Meţianu, avea vederi opuse cu privire la organizarea învăţământului, considerându-l pe G. Popa, idealist.

În adunarea generală a Reuniunii, din 12 aprilie 1877, G. Popa 221 V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 266-267.222 V. Dudaş, Pavel Rotariu, Excelsior Art, Timişoara, 2002, p. 99.223 I. Moldovan, Monografia Reuniunii învăţătorilor români de la şcolile confesionale din Dieceza Aradului, Editura Revistei Şcoala Bănăţeană, Timişoara, 1940, p. 7.

220

a propus, în conformitate cu prevederile statutului, întemeierea unui organ de propagandă al Reuniunii, în care să fie discutate problemele şcolare şi să se trateze lecţii practice, în baza normativului alcătuit de el. În sesiunea sinodală din acel an, a prezentat un proiect privitor la înfiinţarea a cinci gimnazii româneşti în diferite centre ale eparhiei, care aveau să pregătească elevi pentru Preparandie şi Teologie. Proiectul lui G. Popa, referitor la această problemă, a fost respins cu 24 de voturi contra 22. În organul Reuniunii, „Minte şi inimă”, apărut la 22 mai 1877, G. Popa a deschis o discuţie aprinsă, referitoare la proiectul său asupra celor cinci gimnazii.

În adunarea generală, a V-a, a Reuniunii învăţătorilor, din 20-21 aprilie 1878, desfăşurată sub conducerea lui G. Popa, s-a discutat şi stabilit un memoriu către Sinodul eparhial, în care se cereau următoarele: înfiinţarea unui fond de pensii pentru învăţători; stabilirea retribuţiei învăţătorilor în conformitate cu normativul alcătuit în 1875; crearea unui fond şcolar în fiecare parohie şi a unui fond şcolar diecezan, pentru salarizarea şi ajutorarea învăţătorilor; învăţătorii să nu fie împiedicaţi în predarea lecţiilor de atribuţii bisericeşti, ci să li se lase independenţă în cursul exercitării profesiei lor; predarea religiei să o facă preoţii, iar de şcoala de repetiţie să se ocupe tot ei; precum învăţătorul e ajutorul preotului în probleme bisericeşti, aşa şi preotul să-i fie de ajutor învăţătorului în activitatea didactică; Consistoriul să procedeze cu toată rigoarea la pedepsirea preoţilor şi învăţătorilor care conturbă armonioasa conlucrare, atacându-se unul pe altul în public.

Memoriul Reuniunii către Sinodul eparhial, a fost transpus Consistoriului, fără să primească însă vreo soluţionare. După aceste evenimente, Reuniunea stagnează, iar G. Popa dezamăgit că nu şi-a putut îndeplini visele, intră într-o stare de apatie şi izolare de societate224.

Deşi învăţătorii bănăţeni organizaseră la Timişoara o asociaţie distinctă, ea de facto nu a funcţionat, învăţătorii preferând să activeze fie în reuniuni separate, pe protopopiate, fie în reuniunea diecezană, cu sediul la Arad. Ideea unei asociaţii unice a învăţătorilor bănăţeni din Dieceza Aradului, nu şi-a pierdut însă actualitatea şi aderenţii.

Constatând stagnarea Reuniunii învăţătorilor bănăţeni, învăţătorii din Protopopiatul Timişoara îşi consolidează reuniunea 224 I. Moldovan, op.cit., p. 8-13.

221

tractuală cu noi statute, în anul 1897. Conform acestora, asociaţia se numea „Reuniunea învăţătorilor greco-ortodocşi români din tractul protopresbiteral al Timişorii” şi îşi avea reşedinţa în oraşul Timişoara. „Scopul Reuniunii era în general, progresul culturii poporului şi în special: a. Progresul corpului învăţătoresc pe terenul pedagogic-didactic, în agonisirea ştiinţelor mai noi pedagogice-didactice şi prin comunicarea reciprocă a experienţelor culese pe terenul învăţământului; b. Conlucrarea spre ameliorarea stării materiale a învăţătorilor şi a şcolilor confesionale româneşti, precum şi pentru susţinerea şi ridicarea demnităţii lor”225. Mijloacele pentru atingerea scopului erau: adunările generale, fondurile materiale şi biblioteca Reuniunii.

Membrii Reuniunii erau de patru tipuri: ordinari, fondatori, ajutători, onorari. Membrii ordinari puteau fi toţi învăţătorii şi învăţătoarele de la şcolile româneşti greco-ortodoxe din tract. Membrii fondatori erau aceia care contribuiau o dată pentru totdeauna cu 20 de florini, în folosul fondului Reuniunii. Membrii ajutători erau aceia care achitau o taxă anuală de 50 de cruceri, în folosul fondului Reuniunii. Membrii onorari erau persoanele care s-au distins pe tărâmul culturii naţionale şi care erau alese de adunarea generală. Membrii ordinari aveau datoria de a achita la fondul reuniunii taxa anuală de un florin, de a lua parte la toate adunările generale, de a contribui fiecare după posibilităţi la progresul spiritual al Reuniunii, prin lucrări făcute în scris, prin dizertaţii ştiinţifice verbale, sau prin împărtăşirea vederilor şi experienţei lor în domeniul învăţământului şi al educaţiei. Aceste statute au fost aprobate în şedinţa consistorială a Senatului şcolar din Arad, desfăşurată la 14/26 august 1880, prin rezoluţia nr.1918/418 şcolare. Preşedinte al Reuniunii era avocatul Pavel Rotariu, iar notar, învăţătorul Emeric Andreescu226.

Reuniunea învăţătorilor din protopopiatul Timişoara, a desfăşurat o activitate fructuoasă. Adunările ei generale, au fost momente de omagiere a misiunii sociale a dascălului, de deschidere a corpului didactic către comunitatea românească, prin organizarea unor manifestări culturale cu semnificaţie naţională. În deschiderea adunării generale a Reuniunii din Protopopiatul Timişoara, desfăşurată la 12 octombrie 1881, preşedintele ei, Pavel Rotariu 225 Statutele Reuniunii învăţătorilor de la şcolile greco-ortodoxe române din tractul protopresviteral al Timişorii, în „Luminătoriul”, Timişoara, II, 1881, nr. 72, din 9/21 septembrie, p. 2.226 Ibidem, p. 2-3.

222

adresează învăţătorilor cuvinte încurajatoare şi înălţătoare pentru nobila lor misiune: „Aţi venit ca din lumină, lumină să faceţi, pentru că lumina voastră e lumina tuturor, iar lumina dă viaţă şi corpului şi minţii. Aţi venit să mijlociţi ca lumina voastră să atragă vederea şi asupra domniilor voastre, căci sunteţi fiii unei naţiuni ai cărei membrii secoli întregi au pribegit prin întuneric….aţi venit să concentraţi cu toţii luminile domniilor voastre la unica flacără şi prin aceasta s-o măriţi şi s-o potenţaţi la un foc mare, intensiv, care să străbată în cele mai adânci întunecimi, să străbată la inima care e aşezată în cea mai misterioasă parte a corpului, să se lăţească în asemenea măsură peste întreg orizontul ce vă înconjoară, peste tot orizontul patriei, precum se lăţeşte şi învederează fulgerul electric în întunericul nopţii”227.

Cu ocazia acestei adunări generale a Reuniunii, în seara zilei de 12 octombrie s-a organizat la Timişoara un concert urmat de petrecere cu joc, într-o atmosferă de entuziasm naţional. „Reuniunea română de cântări şi muzică” din Lugoj, a excelat în executarea pieselor muzicale, iar tinerele învăţătoare Maria Bocean şi Aurelia Belinţan, îmbrăcate în costume naţionale, au provocat o deosebită plăcere publicului prin recitările lor. Articolul din periodicul „Luminătoriul” care descrie acest eveniment, se încheie prin cuvinte laudative la adresa Reuniunii şi a împlinirii misiunii sale: „Brava Reuniune a învăţătorilor, jertfeşte multă osteneală şi mijloace materiale pentru organizarea acestor concerte, dar judecând din punct de vedere moral ea triumfă, căci inima de român fie cât de îngheţată şi pălită pentru scopurile naţionale-şcolare, când aude şi vede astfel de petreceri, ea învie, regenerează…şi astfel Reuniunea noastră prin aceste întreprinderi îşi ajunge scopul sublim: A deştepta şi lumina întotdeauna şi în toate locurile”228.

Aspiraţia spre o reuniune unică a învăţătorilor bănăţeni, nu dispare cu trecerea timpului. La iniţiativa Reuniunii din tractul Timişoarei, învăţătorii din protopopiatele Banat-Comloş şi Hasiaş (Belinţ), şi-au dat acordul, în iulie 1883, pentru alăturarea lor la asociaţia timişoreană. De la învăţătorii din Protopopiatul Lipova nu s-a primit nici un răspuns, prin urmare aceştia hotărâseră să rămână independenţi229. Adunarea generală a învăţătorilor din protopopiatele: Timişoara, Banat-Comloş şi Hasiaş, a fost convocată în august 1883, în biserica ortodoxă din cartierul timişorean Maiere (Elisabetin), 227 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr.79, din 3/15 octombrie, p. 3.228 Ibidem.229 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 58, din 23 iulie/4 august, p. 3.

223

participanţii exprimându-şi voinţa de unire într-o singură asociaţie învăţătorească230. După această dată „Reuniunea învăţătorilor greco-ortodocşi români din Protopopiatele Timişoara, Belinţ, Banat-Comloş” a început să funcţioneze, membrii ei întrunindu-se în adunări generale, unde s-au susţinut dizertaţii şi s-au dezbătut probleme de interes din domeniul lor de activitate. Învăţătorii din Protopopiatul Lipovei, au continuat însă să activeze în reuniunea lor tractuală dar şi în cadrul Reuniunii generale diecezane, cu sediul la Arad231.

Între timp, după o perioadă de stagnare, Reuniunea generală a învăţătorilor din Dieceza Aradului îşi reia activitatea, adunarea generală din anul 1884 alegându-i pe George Popa, ca preşedinte şi pe Teodor Ceontea, ca vicepreşedinte. Pentru că animozităţile dintre preşedintele G. Popa şi episcopul I. Meţianu, s-au perpetuat, fapt care periclita existenţa Reuniunii, generaţia tânără de învăţători s-a grupat în jurul profesorului T. Ceontea, pe care l-au ales preşedinte în anul 1887. Acţiunea radicală a tinerilor, a jignit demnitatea celor bătrâni, care au refuzat conlucrarea cu noua conducere. În acest fel, Reuniunea a ajuns dintr-un impas în altul. Retrăgându-se bătrânii, practic Reuniunea a încetat de a mai exista, pentru că întreaga arhivă, cu jurnalele, casa şi toate evidenţele, se aflau în posesia lor. Preşedintele nu avea posibilitatea de a întruni comitetul în numărul reclamat de statute şi a face demersuri pentru continuarea activităţii, deoarece constrângerea membrilor de a respecta hotărârile adunărilor generale o putea face numai Consistoriul, al cărui referent şcolar era G. Popa, cel înlăturat de la conducerea asociaţiei. În special învăţătorii din Banat, grupaţi în jurul fostului prim secretar al Reuniunii, Ioan Tuducescu, au rămas intransigenţi, lipsind ostentativ de la toate întrunirile convocate de noul preşedinte, cu scopul de a aplana divergenţele dintre cele două grupări adverse. Soluţia era reorganizarea Reuniunii cu învăţătorii din protopopiatele aflate în partea dreaptă a Mureşului, lăsându-i pe cei din Banat să se organizeze separat232. Astfel că începând din anul 1890, îşi începe activitatea „Reuniunea districtuală a învăţătorilor din Banat”, avându-l ca preşedinte pe Pavel Rotariu şi care cuprindea acum învăţătorii din toate cele patru protopopiate banatice233. Reuniunea districtuală 230 Idem, IV, nr. 67, din 24 august/5 septembrie, p. 3.231 Idem,VII, 1886, nr.66, din 23 august/4 septembrie, p. 4. 232 I. Moldovan, op.cit., p. 13-14.233 Ibidem, p. 18.

224

din stânga Mureşului, a fost împărţită în patru despărţăminte, care corespundeau protopopiatelor aflate în zona bănăţeană a Diecezei Aradului. Fiecare despărţământ era condus de protopopul local, în afară de cel al Timişoarei, care îl avea ca preşedinte pe învăţătorul Emeric Andreescu. De acum înainte, învăţătorii din Protopopiatul Lipova vor activa în Reuniunea districtuală bănăţeană, care între 21-24 august 1892 şi-a desfăşurat adunarea generală, chiar în Lipova, localitatea de reşedinţă a acestui tract234.

Reuniunea districtuală bănăţeană îşi desfăşura activitatea fără statute aprobate de guvern, existând astfel pericolul de a fi interzisă de forţele poliţieneşti. De altfel cercurile guvernante, făceau presiuni crescânde asupra asociaţiei, legate de problema statutelor235. Aceasta a constituit probabil motivaţia principală care a determinat starea de inactivitate în care a intrat Reuniunea, începând cu anul 1892.

Pentru a ieşi din acest impas, un grup de învăţători din cele patru protopopiate bănăţene, se întrunesc într-o conferinţă desfăşurată la data de 7 iulie 1895, în sala hotelului timişorean „Principele de coroană”. Conferinţa a fost prezidată de Ioan Tuducescu, care în deschidere, rezumă scopul întrunirii învăţătorilor din cele patru protopopiate bănăţene. Apoi, învăţătorul Iuliu Vuia a prezentat un raport asupra stării Reuniunii, în care îl acuză de stagnarea activităţii acesteia, pe preşedintele ei, Pavel Rotariu. Vuia propune să se aleagă un comitet, format din câte doi învăţători din fiecare protopopiat, care să convoace adunarea generală de reconstituire a Reuniunii236.

La 20 august 1895, în Biserica românească din Fabric s-au întrunit mai mulţi învăţători din cele patru protopopiate bănăţene, care au dezbătut şi aprobat statutele Reuniunii districtuale, pe care intenţionau să o reactiveze. Biroul de conducere provizoriu, în care Iuliu Vuia îndeplinea calitatea de preşedinte, iar V. Ghilezan, aceea de vicepreşedinte, trebuia să înainteze statutele spre aprobare, guvernului din Budapesta237.

Frământările prin care trecea Reuniunea nu s-au încheiat însă prea curând, deoarece seriile de statute înaintate Ministerului de Culte şi Instrucţie Publică spre aprobare, erau respinse pentru motive neesenţiale. În anul 1900, Consistoriul diecezan din Arad, predă 234 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 59, din 15/27 august, p. 2.235 V. Dudaş, op.cit., p. 99.236 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 141, din 26 iunie/8 iulie, p. 1; Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 23, din 11 iulie, p. 3.237 Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 33, din 22 august, p. 3.

225

dosarul acestei cauze nerezolvate timp de un deceniu, avocatului Emanuil Ungureanu, pentru ca acesta să găsească modalitatea de obţinere a aprobării. Luând drept model statutele învăţătorilor unguri din Banat, aprobate de guvern, E. Ungureanu elaborează noi statute, care după ce au fost votate de învăţătorii întruniţi la Timişoara, au obţinut şi mult aşteptata aprobare ministerială.

„Reuniunea învăţătorilor greco-ortodocşi români din Protopopiatele Timişoara, Belinţ, Lipova şi Banat-Comloş”, cu statute aprobate şi înregistrată ca persoană juridică, se constituie, alegând pe E. Ungureanu ca preşedinte. Cugetând profund asupra scopului asociaţiei, E. Ungureanu pune în atenţia învăţătorilor trei imperative necesare care trebuiau să guverneze activitatea Reuniunii: a) Învăţământul poporal trebuie să cuprindă întotdeauna şi instrucţia şi educaţia; b) Ridicarea nivelului cultural al membrilor Reuniunii; c) Asigurarea stării materiale a membrilor Reuniunii238. Unul dintre cei mai credincioşi colaboratori ai lui Ungureanu şi demn urmaş al său la conducere, a fost învăţătorul Iuliu Vuia din Comloşul Bănăţean239.

Din considerente de ordin geografic, dar şi datorită neimplicării suficiente a autorităţilor confesionale, pe teritoriul Diecezei Aradului nu a putut fiinţa o reuniune învăţătorească unitară. Învăţătorii timişeni au activat fie în reuniuni formate pe protopopiate, fie în Reuniunea districtuală a învăţătorilor bănăţeni, aceasta din urmă confruntându-se până în anul 1900 cu dificultăţi generate de absenţa statutelor de funcţionare. Din punct de vedere material şi financiar, organizatoric şi al numărului de membri, reuniunile în care au activat învăţătorii români timişeni din Dieceza Aradului, nu s-au ridicat la nivelul celei care funcţiona în Dieceza Caransebeşului. Privite din prisma activităţii lor ştiinţifico-metodice şi culturale, al susţinerii intereselor învăţătorimii şi al deschiderii spre comunitate se poate afirma că reuniunile care au fiinţat în spaţiul Diecezei Aradului şi-au îndeplinit menirea.

238 L. Ciobanu, E. Ungureanu. Omul şcolii şi pedagogul social, Timişoara, 1932, p. 13-14; M. Bucătură, op.cit. p. 89-92.239 Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara…, p. 210.

226

E.5. Reuniunea învăţătorilor greco-catolici din ţinutul Lugojului

Învăţătorii români greco-catolici din comitatul Timiş, au activat într-o reuniune proprie, care s-a întemeiat în data de 21 iunie 1888, la Lugoj, cu sprijinul episcopului Victor Mihaly de Apşa şi sub conducerea inspectorului şcolar al eparhiei, Andrei Liviu. La adunarea de constituire, au participat un mare număr de preoţi şi 34 de învăţători. În primul comitet au fost aleşi: canonicul Andrei Liviu, ca preşedinte, Simion Gaiţă, vicepreşedinte şi Petru Popescu, învăţător în Lugoj, ca notar. În anul 1894, în adunarea de la Oraviţa, canonicul Andrei Liviu cere să fie scutit de sarcina de a mai conduce Reuniunea şi locul său a fost luat, din însufleţita încredere a învăţătorilor, de canonicul Ioan Boroş, care a condus timp de 17 ani destinele asociaţiei, ridicând-o la nivelul cerut de vremi şi îndatoririle sale naţionale240. Adunările generale ale Reuniunii învăţătorilor greco-catolici, se desfăşurau aproximativ după acelaşi tipic, ca şi cele ale reuniunilor învăţătorilor ortodocşi, îmbinând activităţile organizatorice şi metodico-ştiinţifice, cu cele culturale, de destindere şi intercunoaştere.

Din rapoartele adunării generale, care a avut loc la 25 august 1896, în localul bisericii greco-catolice din Fabricul Timişoarei, aflăm că Reuniunea număra în acel moment 68 de membri, dintre care: 17 fondatori, 48 ordinari, 3 onorari. Fondul Reuniunii se ridica la sfârşitul anului 1895, la 664 de florini şi 51 cr., din care 120 de florini reprezentau restanţe de la membri241. La fel ca şi învăţătorii ortodocşi, cei greco-catolici au încercat prin intermediul asociaţiei lor, să-şi lărgească autonomia de decizie în chestiuni profesionale. La adunarea generală din anul 1896, învăţătorii au cerut ca la examenele şcolare, alături de protopopul districtual să fie şi un reprezentant al corpului învăţătoresc. Ordinariatul (Consistoriul) greco-catolic nu a acceptat însă această propunere justificată, venită din partea învăţătorilor242. Respingerea propunerii de cooptare a învăţătorilor în activitatea de inspecţie 240 Ibidem, p. 220. 241 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 185, din 22 august/3 septembrie, p. 3.242 I. Velcean, op.cit., p. 112-113.

227

şcolară (fapt realizat în Dieceza ortodoxă a Caransebeşului, încă din 1866, prin înfiinţarea instituţiei comisarilor şcolari), deţinerea preşedinţiei Reuniunii de către un canonic şi nu de către o persoană laică, aşa cum se proceda de regulă în celelalte asociaţii învăţătoreşti bănăţene, denotă caracterul confesional mai pronunţat al „Reuniunii învăţătorilor greco-catolici din ţinutul Lugojului”. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, asociaţia învăţătorilor greco-catolici şi-a sporit numărul de membri şi şi-a îmbunătăţit situaţia financiară. În anul 1901 Reuniunea număra 96 de membri: 47 ordinari, 46 fondatori, 3 onorari. Averea ei atingea valoarea de 2.511 de cor. şi 80 de fil., iar biblioteca cuprindea 157 de cărţi în 169 de volume, 181 de broşuri şi ziare periodice. De la înfiinţare, se organizaseră 13 adunări generale, în care membrii Reuniunii au susţinut 18 dizertaţii şi 25 de lecţii model243. Principalele instituţii de pregătire profesională a învăţătorilor timişeni, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au fost preparandiile de la Arad şi Caransebeş. În condiţiile în care românii bănăţeni nu dispuneau nici măcar de un gimnaziu cu predare în limba maternă, instituţiile mai sus menţionate nu se limitau la exercitarea unei misiuni strict pedagogice, ci reprezentau în acelaşi timp centre spirituale, care emanau cultură naţională în întreg arealul bănăţean. Conferinţele şi reuniunile învăţătoreşti au jucat un important rol în perfecţionarea corpului didactic confesional, dar totodată au constituit prilejuri de deschidere a şcolii spre comunitate. Caracterul public al conferinţelor învăţătoreşti, a făcut posibilă participarea la aceste activităţi şi a altor categorii profesionale, iar adunările reuniunilor învăţătoreşti, se transformau cel mai adesea, în manifestări culturale cu semnificaţie naţională, beneficiind de o largă participare a comunităţilor româneşti timişene. Activitatea în cadrul reuniunilor a maturizat învăţătorimea română din comitatul Timiş, adâncindu-i conştiinţa de sine şi făcându-i posibilă susţinerea intereselor ei profesionale şi naţionale.

243 D. Radu, Dieceza Lugojului. Şematism istoric, Lugoj, 1903, p. 171.

228

229

Capitolul VŞCOALA ŞI SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ

DIN COMITATUL TIMIŞ

V. A. Condiţia materială a învăţătorilor

Condiţia materială a învăţătorilor a reprezentat o importantă zonă de intersecţie a Şcolii cu Societatea românească. Veniturile salariale şi produsele agricole obţinute din grădina primită în folosinţă, au constituit principalele mijloace de subzistenţă ale învăţătorilor români din comitatul Timiş, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Salariul anual avea o componentă în bani şi una în natură. Cuantumul acestuia era stabilit de comitetul parohial, care realiza un proiect de buget anual, pe care îl supunea spre aprobare sinodului parohial1.

Sursa care asigura achitarea salariilor învăţătoreşti era darea cultuală, contribuţia specială pe care trebuiau să o plătească credincioşii dintr-o parohie2.

În multe localităţi timişene a existat practica includerii dării cultuale în bugetul comunal, dar treptat, autorităţile administrative evită să se mai implice în colectarea acesteia3. Astfel că încasarea salariilor învăţătoreşti a fost îngreunată, fie datorită faptului că autorităţile administrative interziceau încasarea speselor de cult prin antistiile comunale, fie pentru că antistiile comunale nu doreau să sprijine încasarea dării pentru şcolile confesionale4.

Contribuţia fiecărei familii la susţinerea şcolii era, conform legii, în proporţie cu impozitul plătit către stat şi cu numărul iugărelor de pământ aflate în proprietatea acesteia. În localităţile comitatului Timiş existau însă şi alte criterii pentru stabilirea cuantumului dării cultuale: 1 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.11, din 13/25 ianuarie, p.6.2 Şcoala noastră poporală şi darea cultuală, Arad, 1918, p. 6-7.3 Direcţia Judeţeană Arad a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.A.A.N.), Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 130/1872, nepag.4 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.213, din 30 septembrie/12 octombrie, p. 5.

230

după numărul caselor (fără să se ţină seama de nivelul diferenţiat al veniturilor familiale); stabilirea unor trepte de contribuire, pe tranşe de venituri; repartizarea contribuţiei doar asupra familiilor care aveau copii la şcoală5.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru susţinerea şcolii din Dorgoş, fiecare casă contribuia anual cu 12 kg. de grâu şi 12 kg. de porumb6, iar pentru susţinerea şcolii din Ohaba-Forgaci (prin decizia Sinodului parohial din 13 ianuarie 1880 ), de la fiecare număr de casă se cereau 3 ½ litre de grâu şi 3 ½ litre de porumb7. Contribuţia anuală, în bani, pentru şcoală, era de un florin pe fiecare număr de casă în localitatea Crivobara8 şi de un florin şi 32 cr., în Ohaba-Forgaci ( prin hotărârea Consiliului parohial din 3 mai 1881, în sat fiind 304 numere de casă sau „fumuri”)9.

Colectarea dării cultuale, care asigura achitarea salariilor învăţătoreşti, se realiza cu dificultate, în special în comunităţile rurale. Într-un raport către Consistoriul din Caransebeş, datat cu 3 septembrie 1870, protopopul Ciacovei, Ioan Seiman, menţiona că cea mai mare parte a comunelor din acest cerc şcolar, au restanţe de mai mulţi ani la plata învăţătorilor. Aceştia, în opinia protopopului, numai pentru onoarea numelui şi împlinirea datoriei, nu-şi părăseau posturile. Protopopul îi făcea responsabili de această situaţie pe fruntaşii comunelor şi pe părinţii elevilor10. Încasarea cu dificultate a salariilor, s-a perpetuat în acest cerc şcolar. În raportul comisarului şcolar Aurel Drăgan, cu ocazia examenelor de la sfârşitul anului şcolar 1879-1880, se precizează că în majoritatea localităţilor învăţătorii îşi primesc salariile neregulat, unii dintre ei având de recuperat restanţe din anii trecuţi11. Aceeaşi situaţie o semnalează comisarii şcolari Ioan Marcu12 şi Martin Ţapu13, în Protopopiatele Buziaş şi Vârşeţ, 5 F. Zamfir, Condiţia materială a învăţătorului român confesional din comitatul Timiş, 1867-1900, în „Anuarul Asociaţiei culturale Concordia Cenad”, Nr. 3, Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p. 18-19.6 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Dorgoş, nepag.7 Ibidem, dosar Ohaba-Forgaci, nepag.8 Ibidem, dosar Crivobara, nepag.9 Ibidem, dosar Ohaba-Forgaci, nepag.10 Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeşului (în contin. A.E.O.R.C.), Fond şcolar, IV, act 170/1870, nepag.11 Ibidem, act 401/1880, nepag.12 Ibidem, act 37/1890, nepag.13 Ibidem, act 83/1891, nepag.

231

prin intermediul rapoartelor pe care le încheie la 19 noiembrie 1890 şi respectiv 20 aprilie 1891. Ioan Marcu adaugă şi consecinţele ce decurg de aici: „Această împrejurare deplorabilă face ca nu numai învăţătorii să sufere dimpreună cu familiile lor, ci şi învăţământul şi peste tot educaţiunea tinerimii noastre şcolare”14.

O cauză importantă care determina achitarea neregulată a salariilor învăţătoreşti era sărăcia poporului, întâlnită cu precădere în zonele rurale. Unii intelectuali români întrevedeau soluţiile pentru ieşirea din acest impas şi le expuneau prin intermediul gazetelor vremii. Într-un articol publicat pe parcursul a câteva numere ale periodicului „Biserica şi şcoala”, din anul 1878, se analizează situaţia financiară precară a şcolilor confesionale româneşti, oferindu-se modalităţi şi mijloace pentru îmbunătăţirea ei. Un prim remediu ar fi fost administrarea mai eficientă a puţinilor bani de care dispuneau comunele bisericeşti. Al doilea remediu l-ar fi reprezentat creşterea capacităţii de contribuire a membrilor comunităţii. Pentru a realiza acest lucru, trebuiau îndreptate câteva defecte ale ţăranului român: cultivarea pământului într-un sistem primitiv, ancorarea în datini şi reticenţa la reforme, absenţa spiritului de economie şi cumpătare. Intelectualitatea, muncind în regie proprie şi într-un mod raţional pământurile pe care le avea în folosinţă, ar fi reprezentat un model demn de imitat pentru popor. Pentru sporirea veniturilor, ţăranilor trebuiau să li se ofere alternative la culturile clasice de grâu şi porumb: cultivarea rapiţei, a tutunului, a legumelor sau a pomilor fructiferi. O altă sursă de venit, mai ales în perioadele când recoltele erau mai slabe, era creşterea vitelor. Promovarea „industriei de mână”, ar fi asigurat un izvor de câştig pe timp de iarnă, valorificându-se astfel timpul neutilizat în agricultură. Autorul articolului constata de asemenea, că un mare număr de români se calificau în acea perioadă ca avocaţi şi funcţionari, dar prea puţini ca industriaşi, comercianţi sau agricultori. Asigurarea stabilităţii materiale, era o condiţie necesară dar nu şi suficientă a progresului economic, pentru că poporul trebuia deprins în ultimă instanţă să consume în mod productiv, ce a câştigat prin sudoarea muncii sale15.

14 Ibidem, act 37/1890, nepag.15 Biserica şi şcoala, Arad, II, 1878, nr.14, din 2/14 aprilie, p. 105-106; Idem, nr.15, din 9/21 aprilie, p. 114; Idem, nr.16, din 16/28 aprilie, p. 124;

232

Observaţiile şi concluziile articolului de presă sunt pertinente, dar starea economică a ţărănimii timişene depindea şi de factori care ţineau de politica statală. În condiţiile preponderenţei politice a moşierimii şi burgheziei maghiare, preocupate să realizeze „statul naţional unitar” ungar, de o repartiţie corectă, naturală, a proprietăţii agrare, nu putea fi vorba. Raportată la structura naţională a populaţiei, inechitatea era evidentă, căci marea masă a populaţiei româneşti era formată din ţărănimea săracă, în timp ce marea moşierime era alcătuită în proporţie de peste 2/3 din maghiari16. Întrucât un mare număr de gospodării ţărăneşti posedau loturi de pământ insuficiente acoperirii nevoilor proprii şi nici industria nu absorbea decât în mică măsură forţa de muncă excedentară de la sate, numeroase familii de ţărani săraci recurgeau la sistemul muncii în dijmă şi arendă, în condiţii semifeudale. Povara impozitelor, aflate într-o repartiţie invers proporţională cu mărimea proprietăţilor agricole, constituia o altă cauză a sărăcirii unei părţi din ţărănime. De multe ori, cuantumul datoriilor micilor gospodării, depăşea valoarea averii lor, fiind una din sursele principale ale pauperizării ţărănimii sărace17.

Salariul învăţătorilor era dependent de starea economică a localităţilor în care funcţionau, de capacitatea comunităţilor de a contribui în natură şi bani. Procesul verbal al şedinţei Sinodului parohial din localitatea timişeană Ohaba Forgaci, desfăşurată la 13 ianuarie 1880, menţionează la punctul 8, o serie de măsuri pentru încasarea salariului învăţătoresc. Pentru achitarea componentei lui în natură, s-a stabilit o contribuţie de 3 ½ litre18 de grâu şi 3 ½ litre de porumb, de fiecare număr de casă. Produsele trebuiau predate învăţătorului în prezenţa casierului şcolar, în zilele de joi şi duminică, în lunile iulie, august, septembrie şi octombrie. Comisia şcolară trebuia să fie foarte atentă la încasarea salariului, pentru ca „învăţătorul să nu sufere”, menţionează procesul-verbal. Componenta în bani a salariului se plătea o dată la trei luni, fiecare număr de casă contribuind cu 1 16 I. Munteanu, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994, p. 30-32. 17 Ibidem, p. 40-42.18 Litra era o măsură de capacitate sau de greutate egală cu un sfert de litru sau de kilogram, Apud Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (în contin. DEXI), Editura Arc. Gunivas (Tipogr. Italia), 2007, p. 1056.

233

florin şi 32 cr. anual, conform hotărârii Comitetului parohial din 3 mai 1881. În Ohaba Forgaci existau în acel moment, 304 numere de casă sau fumuri19.

Salariul învăţătorilor era fixat înainte de organizarea concursului pentru un post vacant sau în timpul funcţionării acestora, în caz de majorare. Concursul era o modalitate de stimulare a pregătirii pedagogice a învăţătorilor, întrucât dotaţia acestora era diferită de la o localitate la alta şi chiar în aceeaşi localitate, de la un post la altul. În formularul de concurs erau specificate veniturile asigurate de comunitate pentru postul declarat liber şi ca atare fiecare învăţător avea date de referinţă despre cuantumul şi structura salariului oferit. Criteriile decisive în alegerea învăţătorilor erau pregătirea pedagogică, conduita morală şi capacitatea de organizare a activităţilor culturale (cor, formaţie teatrală, organizarea bibliotecii)20.

Concursurile pentru posturile învăţătoreşti vacante, erau publicate în ziarele vremii. Indiferent de modul cum era formulat anunţul, el trebuia să conţină oferta salarială pe care localitatea respectivă o făcea pentru postul respectiv. Un astfel de anunţ a fost publicat în numărul din 17/29 august 1877, al organului oficial al Episcopiei Aradului, „Biserica şi şcoala”: „Pentru deplinirea postului învăţătoresc de la şcoala română greco-ortodoxă din comuna Ictar, comitatul Timiş, se scrie concurs cu termen până la 29 august stil vechi în care se ţine şi alegerea.

Emolumintele: 100 fl. şi 20 cr. în numerar, 20 meti21 grâu, 20 meti cucuruz în boabe, 8 orgii lemne din care se încălzeşte şi şcoala, 4 lanţe pământ.

Recursurile lor, instruate conform articolului 13 din Statutul organic, adresate Comitetului parohial, să le suştearnă părintelui protopop tractual şi inspector cercual de şcoli, George Crăciunescu în Belinţ.19 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ohaba Forgaci, nepag.20 Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură ( 1784 -1918 ). Documente referitoare la Episcopia ortodoxă a Aradului, Arad, 1986, p. 151.21 Măsură veche pentru cereale, egală cu 1-2 ocale, Apud DEXI…., p. 1142.

234

Să se înfăţişeze într-una din duminici ori sărbători în biserică, pentru a-şi arăta dexteritatea în tipic şi cântări.

Ictar, 31 iulie 1877 Comitetul parohial, în coînţelegere cu G. Crăciunescu, protopop şi inspector de şcoli”22

La propunerea Consistoriului din Arad, Sinodul eparhial din 1883 clasifică şcolile în trei clase valorice, în funcţie de forţa economică a localităţii, dotarea materială a şcolii, numărul de elevi, etc., stabilind pentru fiecare clasă şi salariul aferent. Astfel, „staţiunile învăţătoreşti” de clasa a III-a trebuiau să fixeze un salariu anual de 300 de florini, cele de clasa a II-a, de 400 de florini şi cele de clasa I, de peste 400 de florini23.

Dintr-un alt anunţ apărut în presă, aflăm că în anul 1883 localitatea Chesinţ din comitatul Timiş, scotea la concurs un post învăţătoresc de clasa I, oferind un salariu de 300 de florini, 24 meti de bucate (jumătate grâu şi jumătate porumb boabe), 8 orgii de lemne. Se mai acordau 10 florini pentru participarea învăţătorului la conferinţe şi 5 florini pauşal scripturistic (bani pentru instrumente de scris şi maculatură). Învăţătorul mai beneficia de cortel liber (locuinţă gratuită) şi grădină de legume24. Pentru acest post de clasa I, componentele în bani şi în natură ale salariului, depăşeau împreună 400 de florini, aşa cum prevedea decizia sinodală.

Salariile învăţătoreşti din comitatul Timiş, au cunoscut în perioada 1867-1900 o evoluţie sensibil ascendentă, care se datora mai multor factori: reglementarea nivelului salarizării prin legislaţia şcolară; amplificarea conştiinţei naţionale a comunităţilor româneşti, care înţelegeau să facă sacrificii materiale crescânde, pentru conservarea şi perpetuarea învăţământului în limba maternă; creşterea conştiinţei profesionale a învăţătorilor, care prin intermediul asociaţiilor lor au luptat pentru îmbunătăţirea salarizării; evoluţia economică a unor 22 Biserica şi şcoala, Arad, I, 1877, nr.30, din 17/29 august, p. 237.23 Idem, VII, 1883, nr.20, din 15/27 mai, p. 174. 24 Idem, VII, 1883, nr.35, din 28 august/9 septembrie, p. 321.

235

comunităţi româneşti; evoluţia generală a societăţii în plan economic, cultural, educaţional.

La începutul perioadei dualiste, nivelul de salarizare a învăţătorilor era destul de modest. În anul şcolar 1867-1868, în Protopopiatul Hasiaş, localitatea Belinţ oferea salariul cel mai tentant, în bani 200 de florini şi în natură: 50 meti de grâu, 50 meti de porumb, 200 pfunzi25 de clisă, 100 pfunzi de sare, 25 pfunzi de lumânări, 12 orgii de lemne şi 3 iugăre de livadă. La polul opus se afla localitatea Budinţ, care oferea învăţătorului doar 25 de florini şi 20 cr. în bani, la care se adăugau: 10 meti de grâu, 10 meti de porumb, 8 orgii de lemne şi 3 iugăre de livadă26.

Raportul Senatului şcolar arădean pe anul 1870, considera că una dintre cele mai mari piedici ale progresului învăţământului poporal era dotaţia cu totul necorespunzătoare a învăţătorilor27. Pentru îmbunătăţirea acesteia, Senatul şcolar propunea ca doar acele comune care se învoiesc să mărească salariul învăţătoresc cu 50 %, să poată pretinde organizarea concursului pentru alegerea unui învăţător mai apt şi demn de noul salariu. Dacă învăţătorul de până atunci n-ar fi fost reales, comuna avea obligaţia de a-i achita o dată pentru totdeauna, jumătate din salariul anual. Propunerea merita luată în considerare, deoarece stimula învăţătorii neglijenţi să-şi îndeplinească conştiincios îndatoririle, pentru a nu pierde posturile în care se aflau28.

Din parcurgerea conscripţiilor şcolare din anul 1873, se poate constata o creştere în medie a salariilor învăţătoreşti. Localităţile de câmpie, ai căror locuitori dispuneau de produse cerealiere în măsură mai mare decât cei din zona montană, alocau o pondere importantă componentei în natură a salariului învăţătoresc. În localitatea Alioş, sediu de inspectorat şcolar, existau doi învăţători: Veniamin Martini, la clasa de băieţi, cu un salariu în bani de 168 fl. şi bunuri în natură în valoare de 294 fl. şi Toma Munteanu, la clasa de fete, cu 25 Unitate de măsură a greutăţii, egală cu circa 0,5 kg, Apud DEXI…., p. 1441.26 Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului (în contin. A.E.O.R.A.), Fond şcolar, V, act 140/1868, nepag.27 A.E.O.R.A., 11-12-1871. Doc nr.34, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură….”, p. 169.28 Ibidem, p. 171.

236

un salariu de 105 fl. şi bunuri în natură în valoare de 167 fl.29 După cum se observă, la ambele salarii componenta în natură o depăşea pe cea în bani. Deşi erau plătiţi de aceeaşi comună, cei doi învăţători aveau salarii diferite, la aceasta contribuind probabil vechimea, performanţele profesionale, implicarea în problemele comunităţii. În localitatea Petroman, salariul învăţătoresc era de 300 de florini şi 6 orgii de lemne. Având în vedere că învăţătorul avea un venit lunar de 25 de florini, iar 100 kg. de grâu se vindeau cu 5 florini, cu salariul de pe o lună învăţătorul putea să-şi cumpere 500 kg. de grâu30. Un centru românesc important, Lipova, sediu de inspectorat şcolar şi de protopopiat, avea trei învăţători români: Constantin Crăciun la clasa I, Ion Tuducescu la clasa a II-a şi Dariu Putici la clasa de fete. În această localitate salariile erau egale şi în acelaşi timp substanţiale, fiecare învăţător fiind remunerat cu 500 de florini şi bunuri în natură în valoare de 600 de florini31. De o retribuţie la fel de consistentă, în raport cu alţi slujitori ai şcolii confesionale, beneficiază şi învăţătorul Traian Lungu din Timişoara. Începând cu data de 12/24 aprilie 1876, comitetul parohial din Timişoara-Fabric îi aprobă un salariu de 500 de florini, la care se adaugă: 150 de florini pentru chiria locuinţei, 19 florini pentru rechizite, 11 metri şi 40 centimetri de lemne de foc, din care trebuia să se încălzească şi şcoala32.

Deşi multe dintre localităţile timişene, ofereau salarii în bani şi în natură care depăşeau 300 de florini, existau şi localităţi a căror situaţie economică nu le permitea o remunerare corespunzătoare a învăţătorilor. De pildă în localitatea Susani, retribuţia învăţătorului era de doar 80 de florini în numerar şi bunuri în natură în valoare de 110 florini33.

În unele localităţi, salariile învăţătorilor cresc vizibil în perioada de după adoptarea Legii XXXVIII. În comuna Ohaba Forgaci, în anul 1868 salariul învăţătoresc era de 90 de florini în numerar şi următoarele bunuri în natură: 15 meti de grâu, 15 meti de porumb, 50 pfunzi de 29 V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 100.30 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Petroman, nepag.31 V. Popeangă, op. cit, p. 116.32 Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.T.A.N.), Fond familial Lungu-Puhallo, act 160/1876, fila 1.33 V. Popeangă, op. cit, p. 135.

237

sare, 100 pfunzi de clisă, 12 pfunzi de lumânări, 8 orgii de lemne, 2 iugăre de livadă34. După aproape un deceniu, la sfârşitul anului şcolar 1876-1877, în aceeaşi localitate, salariul în bani al învăţătorului creştea cu mai mult de 3 ori, ajungând la 300 de florini, la care se adăugau în natură: 921 litri de grâu, 921 litri de porumb, venitul de pe 2 iugăre de pământ extravilan şi 8 metri cubi de lemne, 129 de florini pentru locuinţă35.

În anul şcolar 1879-1880, deşi dotaţia medie a învăţătorilor cunoaşte o uşoară creştere, existau variaţii importante de la o localitate la alta. Salariul în bani din localităţile timişene, varia între 60-450 florini în Protopopiatul Ciacova şi între 30-400 florini în Protopopiatul Buziaş. În Protopopiatul Ciacova, învăţătorul de la clasa de băieţi din Ghilad avea un salariu de 450 de florini, la care se adăugau 32 metri de lemne şi 4 iugăre de pământ. Localitatea Omor oferea învăţătorului doar 60 de florini şi 25 meti de grâu, 20 meti de porumb, 2 orgii de lemne, 4 orgii de paie. În Protopopiatul Buziaş, învăţătorul din Jebel beneficia de un salariu de 400 de florini şi 6 orgii de lemne, în timp ce învăţătorul din Icloda, avea un venit de doar 30 de florini, la care se adăugau 30 meti de bucate şi un stânjen de lemne36.

Cu unele excepţii, localităţile care asigurau venituri salariale substanţiale, beneficiau şi de învăţători mai bine pregătiţi, deoarece concurenţa pentru aceste posturi era mai mare. Din rapoartele comisarilor şcolari realizate cu ocazia examenelor, se poate constata că învăţătorii retribuiţi mai bine, aveau şi rezultate pe măsură cu elevii, pe când la cei cu dotaţie slabă, rezultatele erau aşişderea. Învăţătorii din Ghilad, Petroman, Voiteg (Protopopiatul Ciacova), Jebel, Buziaş (Protopopiatul Jebel), care aveau un salariu corespunzător, în urma examenelor de la sfârşitul anului şcolar 1879-1880, au obţinut calificativul foarte bine. Învăţătorul din comuna Omor (Protopopiatul Ciacova), care era retribuit mai slab, a obţinut calificativul de mijloc (satisfăcător) cu ocazia examenului. În rubrica „observaţii”, din dreptul acestei localităţi, comisarul şcolar menţionează că în perioada iernii nu s-au ţinut cursuri, deoarece a lipsit combustibilul necesar pentru 34 A.E.O.R.A., Fond şcolar, V, act 140/1868, nepag.35 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ohaba Forgaci, nepag.36 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 401/1880, nepag.

238

încălzirea sălii de clasă. În localitatea Icloda (Protopopiatul Jebel), unde învăţătorul era foarte slab remunerat, nici activitatea didactică nu se desfăşura în condiţii corespunzătoare din moment ce la sfârşitul anului şcolar 1879-1880, aici n-a avut loc examen, deoarece copiii au frecventat cursurile numai până la Paşti37.

Autorităţile şcolare erau conştiente de pericolele la care se expuneau şcolile care nu îndeplineau prevederile legale referitoare la salarizarea învăţătorilor sau la starea localului. Ele acţionau în sensul menţinerii caracterului confesional al şcolilor româneşti. Sinodul eparhial arădean din 1883, votează o subvenţie de 2.000 de florini pentru ajutorarea învăţătorilor mai slab remuneraţi şi a şcolilor din comunele sărace38, tocmai pentru a le proteja de eventuale ingerinţe ale autorităţilor politice în viaţa lor internă.

Salariile învăţătoreşti erau dependente de capacitatea de contribuire a comunităţilor româneşti şi cum veniturile acestora proveneau în măsură covârşitoare din agricultură, existenţa unor ani nemănoşi făcea dificilă retribuirea învăţătorilor. Aceasta era probabil una din cauzele restanţelor pe care învăţătorii timişeni din Protopopiatul Ciacova, le aveau la salariile în bani şi în natură, la sfârşitul anului şcolar 1879-1880. Cuantumul restanţelor era următorul: Denta, 83 de florini; Gaiul-Mic, 63 de florini, 9,75 meti de grâu şi 8,5 meti de porumb; Lighed, 190 de florini şi 23 cr., 22,76 hl. de grâu; Omor, 72 de florini, 18 meti grâu şi 18 meti porumb; Petroman, 280 de florini şi 5 orgii de lemne39.

Salarizarea învăţătorilor putea fi influenţată într-un sens negativ şi de neînţelegerile existente la nivel local, între conducătorii localităţilor şi personalul didactic. Această situaţie se întâlnea în anul 1883, în localitatea timişeană Dragşina. Aici, judele comunal (primarul) nu se afla în relaţii amiabile cu preotul şi învăţătorul şi nu-i sprijinea la încasarea cultului. Învăţătorul era nevoit să meargă din casă în casă, pentru a-şi aduna măcar o parte din salariul şi aşa destul de modest40.

În anul şcolar 1889-1890, salariul învăţătoresc mediu în Dieceza Caransebeşului era în bani de 230 de florini şi 30 cr. şi în natură: 3,70 37 Ibidem.38 Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr.20, din 15/27 mai, p. 174.39 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 401/1880, nepag.40 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.29, din 9/21 aprilie, p. 4.

239

hl de grâu, 4,35 hl de porumb, 8,98 kg de slănină, 7,22 kg de sare, 1,71 kg de lumânări, 15,81 m³ lemne de foc, 0,50 m³ paie de foc, 2,768 iugăre de pământ.

Salariul mediu în Protopopiatul Jebel era în bani de 156 de florini şi 93 cr. şi în natură: 8,53 hl de grâu, 8,27 hl de porumb, 19,70 kg de slănină, 14,49 kg de sare, 3,78 kg de lumânări, 15 m³ lemne de foc, 1,10 m³ paie de foc, 3,331 iugăre de pământ.

În Protopopiatul Ciacova, salariul mediu era în bani de 205 florini şi 38 cr. şi în natură: 15,24 hl de grâu, 3,81 hl de porumb, 8,11 kg de slănină, 5,88 kg de sare, 1,88 kg de lumânări, 12,55 m³ lemne de foc, 5,44 m³ paie de foc, 3,735 iugăre de pământ.

În Protopopiatul Vârşeţ, salariul mediu era în bani de 238 de florini şi 20 cr. şi în natură: 4,28 hl de grâu, 4,03 hl de porumb, 6,28 kg de slănină, 4,59 kg de sare, 1,38 kg de lumânări, 10,35 m³ lemne de foc, 0,16 m³ paie de foc, 3,05 iugăre de pământ41.

Această selecţie, cuprinzând valorile medii ale retribuţiei învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului şi din protopopiatele timişene ale eparhiei, suscită o serie de comparaţii şi concluzii. Se observă că doar în Protopopiatul Vârşeţ, componenta în bani a salariului învăţătoresc, depăşea media pe dieceză. În schimb, în acest protopopiat componenta în natură a salariului, avea în general valori sub cele medii pe eparhie. Dacă salariul în bani din Protopopiatul Jebel era sub media pe dieceză, în schimb componenta acestuia în natură surclasa valorile medii pe eparhie. Salariul în bani din Protopopiatul Ciacovei nu depăşea media pe eparhie, dar avea o valoare mai apropiată de aceasta. Studiind însă componenta în natură a salariului învăţătoresc din acest protopopiat, nu poate decât să ne surprindă cantitatea mare de grâu care intra în remuneraţia învăţătorilor, aproape de patru ori mai mare decât media pe dieceză. Concluzia este că localităţile din protopopiatele Jebel şi Ciacova, fiind în marea lor majoritate de câmpie, acordau produselor cerealiere o pondere importantă în alcătuirea salariilor învăţătoreşti.

La 13 august 1893 a fost sancţionată Legea şcolară XXVI, care reglementa salarizarea învăţătorilor. Noul act normativ menţinea prevederile referitoare la salarizare, existente în Legea XXXVIII, dar 41 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 36/1891, nepag.

240

pe lângă acestea introducea adaosul cvincvinal de vechime de 50 de florini, care se acorda de cinci ori, din cinci în cinci ani, ajungând până la 250 de florini42.

Această lege urmărea în aparenţă îmbunătăţirea salariilor învăţătoreşti, dar în esenţă avea ca scop accentuarea dependenţei faţă de stat, a şcolilor şi învăţătorilor confesionali. Pentru a atenua consecinţele negative ale legii, Senatul şcolar din Caransebeş face un apel la populaţia Banatului să depună toate eforturile în vederea susţinerii şcolilor româneşti. Răspunzând chemării, locuitorii comunei Sculea trimit în februarie 1896 redacţiei ziarului „Foaia de duminică”, o înştiinţare în care-şi făceau cunoscută hotărârea de a înfiinţa un fond bisericesc-şcolar, care să contribuie atât la susţinerea învăţătorului, cât şi a organelor confesionale43.

În perioada care a urmat adoptării legii, presa naţională s-a adresat în repetate rânduri intelectualităţii, pentru a conştientiza comunităţile româneşti, despre însemnătatea naţională a Şcolii confesionale şi necesitatea susţinerii ei materiale: „…Datori suntem în fiecare comună unde vedem primejdia să lucrăm cu cuvântul şi fapta, să arătăm sătenilor noştri marea importanţă a şcolilor confesionale pentru întărirea noastră naţională, datori suntem să le luminăm mintea….să contribuie….ca să asigure învăţătorilor salariul şi cuincuinalele cerute de lege…”44.

Susţinute prin sacrificiile comunităţilor, şcolile româneşti din comitatul Timiş şi-au păstrat în cea mai mare parte caracterul confesional, reuşind să asigure veniturile salariale impuse de lege. În anul 1896, în Protopopiatul Timişoara, suma salariilor celor 50 de învăţători însuma 10.896 de florini şi 91 de cruceri în bani şi 8.763 de florini şi 61 de cruceri în natură. Prin urmare, salariul mediu era de 393 de florini şi 21 de cruceri, încadrându-se în limitele cerute de lege. Salariile individuale variau în acest protopopiat, între 300 şi 700 de florini45.42 Adaos la nr.39 al Unirii. Articolul de lege XXVI din 1893 despre regularea salariilor învăţătorilor şi învăţătoarelor aplicate la şcolile elementare susţinute de comunele politice şi de confesiuni sancţionată în august 1893 şi publicată în 10 septembrie 1893, în „Unirea”, Blaj, III, 1893, nr.39, din 30 septembrie, p.1-2.43 I. Munteanu, Lupta bănăţenilor pentru apărarea învăţământului românesc la sfârşitul veacului al XIX-lea, în „Apulum”, vol. XIX, Alba-Iulia, 1981, p. 321.44 Drapelul, Lugoj, I, 1901, nr. 31, din 18 aprilie/1 mai, p. 1.45 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 58, din 12/24 martie, p. 3.

241

În anul şcolar 1899-1900, salariul învăţătoresc mediu (în bani şi natură) în protopopiatele timişene ale Diecezei Caransebeşului, depăşea 600 de coroane (300 de florini).

În Protopopiatul Buziaş, componenta în bani a salariului era de 515 cor. şi 91 fil.; valoarea naturaliilor era de 150 cor., 59 fil.; venitul pământului era de 69 cor., 50 fil.; iar valoarea totală a salariului (bani, naturalii, venitul pământului) era de 736 cor. şi 2 fil.

În Protopopiatul Ciacova, salariul în bani era de 697 cor., 9 fil.; valoarea naturaliilor era de 82 cor., 45 fil.; venitul pământului era de 81 cor., 59 fil.; iar valoarea totală a salariului era de 861 cor., 13 fil.

În Protopopiatul Vârşeţ, salariul în bani era de 703 cor., 71 fil.; valoarea naturaliilor era de 27 cor., 28 fil.; venitul pământului era de 41 cor., 14 fil.; iar valoarea totală a salariului era de 772 cor., 13 fil.46

Cea mai mare valoare medie a salariului învăţătoresc se întâlnea în Protopopiatul Ciacova, iar cea mai mare pondere a componentei în bani a acestuia, se înregistra în Protopopiatul Vârşeţ, de 91,13 %, pe când în protopopiatele Ciacova şi Buziaş, salariul în bani avea o pondere de 80,95 % şi respectiv 70,09 %. Dacă în primii ani ai perioadei dualiste, componenta în natură a salariului învăţătoresc o depăşea în multe localităţi pe cea în bani, spre sfârşitul veacului al XIX-lea, situaţia se inversează.

Dintre localităţile timişene ale Protopopiatului Ciacova, cele mai mari salarii învăţătoreşti se înregistrau în: Ciacova, Denta, Ghilad, Petroman şi cele mai mici, în Gaiul-Mic şi Omor. Situaţia salarizării învăţătorilor din Protopopiatul Buziaş, care cuprindea exclusiv localităţi din comitatul Timiş, o vom prezenta detaliat.

46 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, 69/1900, nepag.

242

Tabelul 1. Salariile învăţătoreşti în Protopopiatul Buziaş (1899-1900)47

Nr.crt. Localitatea Salariul în bani

Salariul în natură

Venitul pământului

Salariul total

1. Berini 321,80 387,50 180 889,302. Birda 600 ----- 80 6803. Blajova 300 264 66 6304. Buziaş 570,80 ----- 30 600,805. Cadar 280 308,40 23,40 611,806. Cerna 320 384 21,34 725,347. Chevereş 1200 100 80 13808. Dragşina 530 ----- 70 6009. Duboz 600 ----- ----- 600

10. Folea 200 112,50 375,04 687,5411. Hitiaş 294,22 288,08 29,70 61212. Icloda 500 ----- 100 60013. Jebel 2100 ----- 60 216014. Opatiţa 700 120 140 96015. Racoviţa 400 280 80 76016. Sacoşul Turcesc 356 568 100 102417. Sacoşul Unguresc 1200 256 60 151618. Sculea 600 20 ----- 62019. Silagiu 600 ----- 7 60720. Sinersig 350 150 100 60021. Şipet 760 504 100 136422. Sârbova 600 24 56 68023. Şoşdea 684 ----- 96 78024. Stamora Română 421,80 502 102 1025,8025. Uliuc 344 200 100 64426. Unip 780 ----- 62,24 842,2427. Vucova 380,80 200 36 616,80

Salariile în bani şi natură, venitul pământului, precum şi salariul total, sunt exprimate în coroane. Cele mai mari salarii (peste 1000 de coroane), se înregistrau în localităţile: Chevereş, Jebel, Sacoşul Turcesc, Sacoşul Unguresc, Şipet, Stamora Română. Cele mai mici

47 Ibidem.

243

salarii, aflate la limita stabilită de lege, se înregistrau în localităţile: Dragşina, Duboz, Icloda, Hitiaş, Silagiu. Deşi în Protopopiatul Buziaş, componenta în natură a salariului învăţătoresc se menţine în proporţie de aproape 30 %, din tabel se observă că nouă comune au renunţat la modalitatea de remunerare în natură, preferând-o pe cea în bani.

Salarizarea învăţătorilor români de la şcolile greco-catolice de pe cuprinsul comitatului Timiş, era modestă la sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea, deşi în cazul parohiilor unite exista practica patronatului, adică a subvenţionării acestora de felurite instituţii politice sau bisericeşti maghiare. Patronii erau: „Fondul religionar catolic”, Ministerul Finanţelor, Căile Ferate de Stat, comunele pe teritoriul cărora se aflau parohiile48.

Salariul învăţătorului din Silaş, stabilit în anul 1892, era de 635 de coroane din care: 474 de coroane de la comuna bisericească, 126 de coroane din „Fundaţia Secheny-Koloniciană” şi lemne în valoare de 35 de coroane49. Salariul învăţătorului greco-catolic din Hitiaş, „sistemizat” în 1896, avea următoarea structură: 160 de coroane din „Fondul religionar”, 640 de coroane ajutor de stat, 400 de coroane în natură50.

Dotaţia învăţătorilor greco-catolici a cunoscut şi ea o evoluţie ascendentă în timp. Astfel în comuna Chizdia, salariul învăţătoresc a fost în anul 1852 de 52 de florini şi 50 cr., în 1868 s-a ridicat la 80 de florini, iar în 1874 s-a regulat la 108 florini în bani şi 2400 litri de bucate. În anul 1898, când s-a înfiinţat şi al doilea post învăţătoresc, salarizarea era următoarea: postul I: 266 de coroane de la comuna bisericească, 5,66 iugăre pământ, 2400 litri de grâu, 2400 litri de porumb, 50 m lemne de foc; postul II: 10 cor. de la comuna bisericească, 310 cor. ajutor de stat, 2400 l de grâu şi 2400 l de porumb, 58 m lemne de foc51.

48 T. V. Damşa, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Editura de Vest, Timişoara, 1994, p. 168.49 D. Radu, Dieceza Lugojului. Şematism istoric, Lugoj, 1903, p. 239.50 Ibidem, p. 236.51 Ibidem, p. 259.

244

Tabelul 2. Salariile învăţătorilor de la şcolile greco-catolice din comitatul Timiş (1901-1902)52

Nr.crt.Protopopiatul Localitatea

Salariul învăţătoresc(componenta în bani exprimată în coroane)

1. Lugoj Ohaba-Forgaci 600 2.

Buziaş

Budinţ 684 3. Hitiaş 1200 4. Silaş 6355.

Timişoara

Belotinţ 600 6. Chizdia 586; 9600 litri naturalii,

5,66 iug.7. Crivobara 300 8. Izvin 474; 5 iug.9. Parţa 600

10.

Ciacova

Folea 528; 5 iug.11. Ghilad 68612. Icloda 70013. Jebel 215,28; 1,280 iug.14. Lighed 60015. Petroman 60016. Oraviţa Marcovăţ 60017. Bocşa Gherman 606,5618. Vărădia Clopodia 59019. Lăţunaş 443; 4,1459 iug.

Din parcurgerea acestei situaţii statistice, se poate concluziona că veniturile salariale ale învăţătorilor greco-catolici erau modeste, depăşind 1.000 de coroane doar în comuna Hitiaş, în celelalte localităţi fiind la limita cerută de legea şcolară sau chiar sub această limită (în comunele Crivobara, Clopodia, Jebel). Comunităţile greco-catolice erau puţin numeroase în comitatul Timiş şi cu o forţă economică redusă, fapt ce nu le permitea să aloce sume importante pentru susţinerea şcolilor şi a învăţătorilor.

Funcţionând la şcoli confesionale, majoritatea învăţătorilor români din comitatul Timiş aveau şi atribuţii cantorale, venitul realizat în această calitate fiind inclus în salariul lor anual. Ei îi sprijineau pe preoţii locali la înmormântări, cununii şi parastase.

Pe lângă salariu, comunitatea îi asigura învăţătorului şi o locuinţă gratuită, care se situa de regulă lângă clădirea şcolii sau 52 Ibidem, p. 225, p. 240-241, p. 276-277, p. 288-289, p. 307, p. 320, p. 338-339.

245

chiar făcea corp comun cu aceasta. Dacă în localitate nu exista locuinţă pentru învăţător, atunci la salariu se adăuga o sumă de bani suficientă pentru închirierea uneia. Locuinţele învăţătoreşti se compuneau de obicei din bucătărie, 1-2 camere şi dependinţe. În anul 1890, când s-a dat în folosinţă noua clădire a şcolii confesionale ortodoxe din Petroman, aceasta conţinea pe lângă sala de clasă şi locuinţa învăţătorului cu o bucătărie, două camere, cămară, şopron şi coteţe pentru păsări53. Constatând că unii învăţători nu locuiesc în spaţiul amenajat special pentru ei în cadrul şcolii, Consistoriul din Caransebeş a hotărât în şedinţa din 8 aprilie 1872, să le impună acest loc de reşedinţă. În acest mod învăţătorul s-ar fi putut îngriji atât de curăţenia edificiului, cât şi de purtarea cuviincioasă a elevilor înainte şi după cursuri54.

Raportate la salariile medii din alte domenii, remuneraţiile învăţătoreşti erau mici şi plătite neregulat. Chiar dacă aveau mai mult timp liber, condiţiile materiale nu le permiteau învăţătorilor să călătorească. Cei de la ţară erau ocupaţi şi cu munca câmpului, dar cei din oraşe trăiau cu precădere din salariu. Chiar şi în vacanţe, învăţătorii nu erau liberi, deoarece erau solicitaţi să participe la diverse cursuri metodice, pentru învăţarea limbii maghiare sau la adunări învăţătoreşti. Toate acestea reclamau timp şi cheltuieli. Unui jurat de la sat dacă făcea parte dintr-o comisie în localitate, i se plăteau 50 cr. şi în afara localităţii un florin, indiferent dacă rezolva problema într-o oră sau într-un sfert de oră. În schimb învăţătorii trimişi la cursurile pentru învăţarea limbii maghiare, trebuiau să se mulţumească cu 70 cr. pe zi, stând departe de casă şi familie, timp de şase săptămâni55.

Pentru a îmbunătăţi situaţia materială a învăţătorilor, autorităţile şcolare i-au încurajat să desfăşoare şi alte activităţi pe lângă acelea legate strict de profesie. Pentru a-i stimula pe învăţători să cultive grădinile de pomi, Consistoriul din Arad a elaborat o instrucţiune în 15 noiembrie 1873, care prevedea ca din suma rezultată în urma vânzării altoilor, jumătate să revină învăţătorului, ¼ să fie alocată

53 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Petroman, nepag.54 N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 319.55 Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr.63, din 8/20 august, p. 1-3.

246

pentru îngrijirea grădinii, iar ¼ să se depună în fondul şcolar56. În anul 1883, Consistoriul arădean a decis ca la concursurile pentru posturile vacante, să fie preferaţi acei învăţători care au avut bune rezultate pe terenul pomăritului şi horticulturii57. În şedinţa din 9 aprilie 1880, Consistoriul din Caransebeş dezbate problemele stupăritului şi mătăsăritului şi decide să îndrume învăţătorii spre aceste ocupaţii, pentru a-şi spori veniturile58.

De obicei, învăţătorii îndeplineau şi calitatea de notari ai comitetelor parohiale, pentru această activitate fiind şi remuneraţi. Astfel, prin hotărârea Comitetului parohial Ohaba-Forgaci, din 12 decembrie 1876, învăţătorul Vasile Cimponeriu, ca notar al Sinodului şi Comitetului parohial, este recompensat cu 8 florini pentru calcularea speselor şi veniturilor bisericeşti59.

Unii învăţători îşi suplimentau veniturile, îndeplinind funcţiile de contabili sau directori ai unor bănci populare. În anul 1898, aflându-se în al nouălea an de directorat la institutul de credit „Chişodana”, adunarea acestuia i-a votat învăţătorului Paul Ivi din Chişoda, un salariu de 200 de florini pe an60.

Învăţătorii confesionali puteau fi numiţi ca „magiştri” la oficiile poştale mai mici, dar numai cu aprobarea prealabilă a autorităţilor şcolare. Ei erau datori să participe şi la recensămintele populaţiei, în calitate de comisari de numerotare61.

Unii învăţători aveau prin urmare şi alte izvoare de venit, diversificându-şi sfera ocupaţională: scriitori la primării sau alte oficii, funcţionari la institute de credit mărunte, conducerea stranei şi respectiv a corului bisericesc, stupari, comercianţi, producători de altoi, legumicultori. Cei mai mulţi însă, se ocupau cu agricultura, muncind alături de ţărani în timpul liber. Cei harnici, care dispuneau de mult pământ, s-au înavuţit. Cei mai numeroşi erau aceia care aveau la dispoziţie puţine vite şi 3-8 iugăre de pământ, care le aduceau un venit neînsemnat. Existau învăţători care nu aveau decât casa 56 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ohaba Forgaci, nepag.57 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.6, din 19/31 ianuarie, p. 4. 58 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 367-368; A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 152/1880, nepag.59 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ohaba Forgaci, nepag.60 Controla, Timişoara, IV, 1898, nr.14, din 24 februarie, p. 2. 61 I. Genţ, Administraţia bisericească, Oradea-Mare, 1912, p. 502.

247

de locuit şi o grădină, sau o bucată de vie ori un fânaţ. Unii ştiau să tragă folos şi din puţinul care-l aveau, în schimb alţii n-aveau spirit de întreprindere şi erau delăsători62.

Fie că funcţionau în localităţi prospere, care le ofereau o remunerare consistentă, fie că deţineau şi alte slujbe ori că proveneau din familii înstărite, unii învăţători aveau o situaţie materială şi un nivel de trai care depăşea media veniturilor acestei categorii profesionale. De pildă, învăţătorul timişorean Traian Lungu, avea o situaţie prosperă, de burghez înstărit63.

Existau totodată şi învăţători, a căror situaţie materială se afla sub nivelul subzistenţei. Aşa a fost învăţătorul Ilie Amandia din Bucovăţ, a cărui moarte o anunţă preotul Gheorghe Bălan, într-o şedinţă specială a Comitetului parohial, din 10 martie 1879. Din expunerea sa, reiese că acest învăţător a fost foarte sărac şi cu familie numeroasă, astfel încât nu a avut nici măcar o haină pentru îngropăciune. La 16 martie 1879, protopopul Meletie Drăghici recomanda pe institutorul Nicolae Grofşorean ca învăţător provizoriu în Bucovăţ. Comitetul parohial nu a acceptat această propunere, ci l-a rugat pe părintele G. Bălan să suplinească postul de învăţător, cu speranţa că până la deschiderea concursului, se va găsi un preparand care s-ar învoi să ia în căsătorie pe fiica răposatului învăţător Ilie Amandia (Protocolul şedinţei Comitetului parohial din 29 aprilie 1879). În spirit de solidaritate cu familia celui dispărut, preotul se obligă să-i cedeze întreg venitul obţinut din suplinirea postului învăţătoresc64.

Învăţătorii aveau dreptul să beneficieze de pensie, de asemenea puteau primi ajutor văduvele sau orfanii acestora. Pensionarea învăţătorilor se baza pe articolele de lege XXXII din 1875 şi XLIII din 1891. Erau îndreptăţiţi la pensie toţi învăţătorii (învăţătoarele) ordinari şi ajutători, prevăzuţi cu diplomă de calificare. De pensie integrală, beneficiau învăţătorii care treceau de 40 de ani de serviciu. După 10 ani de slujbă (în care se socoteau şi timpul serviciului militar, precum şi cel petrecut ca prizonier de război), învăţătorii se puteau pensiona cu 40 % din salariul propriu-zis. Pentru fiecare an care trecea peste 10, 62 Foaia diecezană, Caransebeş, XIII, 1898, nr.3, din 18 ianuarie, p. 3-4.63 I. D. Suciu, Emilia Lungu-Puhallo, Timişoara, 1939, p. 7.64 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Bucovăţ, nepag.

248

se adăugau 2 %. Înainte de 40 de ani de serviciu, se puteau pensiona numai cei consideraţi bolnavi sau incapabili. Învăţătorii puteau fi pensionaţi din oficiu, în cazul în care se constata incapacitatea lor65.

Dintr-un conspect datat cu 24 aprilie 1891, despre învăţătorii pensionaţi, văduvele şi orfanii ajutoraţi, ne putem crea o imagine despre sumele de bani alocate pentru fiecare din aceste trei categorii sociale. Astfel, în Protopopiatul Jebel erau doi învăţători pensionaţi cu câte 100 de florini şi două văduve ajutorate cu câte 84 de florini. În Protopopiatul Ciacova exista un învăţător pensionat cu 100 de florini, o văduvă ajutorată cu 84 de florini şi trei orfani sprijiniţi cu câte 25 de florini. În Protopopiatul Vârşeţ au fost pensionaţi doi învăţători cu câte 120 de florini, două văduve au primit câte 84 de florini şi trei orfani au fost ajutoraţi, dintre care doi cu câte 50 de florini şi unul cu 25 de florini66.

Veniturile salariale ale învăţătorilor români timişeni au fost pe ansamblu modeste în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Ele variau de la o localitate la alta în funcţie de potenţialul economic al fiecăreia, dar au cunoscut o sensibilă creştere spre sfârşitul aceluiaşi secol, ca urmare a eforturilor făcute de comunităţile româneşti de a se acomoda prevederilor salariale înscrise în legislaţia şcolară. Învăţătorii care şi-au diversificat aria ocupaţională sau care făceau parte din familii potente economic, dispuneau de venituri suplimentare. În marea lor majoritate însă, pătrunşi de frumuseţea şi nobleţea profesiei, învăţătorii români din comitatul Timiş s-au aflat în serviciul limbii şi culturii naţionale, fără ca să pretindă o remuneraţie pe măsura sacrificiilor făcute. Ei au preferat să slujească şcolile confesionale cu un salariu mai mic, decât şcolile comunale şi de stat, care deşi le ofereau o dotaţie mai bună, îi înregimentau unui învăţământ străin de nevoile şi aspiraţiile societăţii româneşti.

65 O. Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1915, p. 121; C. Petrescu, Condiţia învăţătorului în şcoala poporală bănăţeană la sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX, în „Studii de istorie a Banatului (1997-1998)”, Timişoara, 2000, p. 296.66 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 36/1891, nepag.

249

V. B. Statutul social al învăţătorilor şi integrarea lor în viaţa comunităţilor

Numărul intelectualităţii româneşti din comitatul Timiş era redus în raport cu numărul populaţiei româneşti, majoritară în această unitate administrativă a Ungariei. În anul 1900, ocupaţiile intelectuale erau distribuite astfel în rândul locuitorilor timişeni de origine română: funcţionari de stat superiori, 11 (5 în Timişoara); funcţionari de stat inferiori, 2 în Timişoara; funcţionari judeţeni, 7 (2 în Timişoara); funcţionari orăşeneşti, 9 (8 în Timişoara); funcţionari de plasă şi comune, 47 (2 în Timişoara); judecători, 5 (unu în Timişoara); avocaţi, 24 (12 în Timişoara); preoţi, 200 (6 în Timişoara); învăţători, 178 (2 în Timişoara); învăţătoare, 21; profesori de liceu, 2; medici, 5 (unu în Timişoara)67. Se poate lesne observa din această statistică, nu numai faptul că preoţii şi învăţătorii se aflau într-un număr aproape egal, ci şi că ei formau grosul intelectualităţii româneşti din comitatul Timiş, ocupând o pondere de 78 % din totalul acesteia. Aşa se explică complexitatea şi multilateralitatea domeniilor de implicare a învăţătorilor în viaţa comunităţii româneşti din comitatul Timiş.

Activitatea de bază a învăţătorilor era cea didactică şi prin urmare comunitatea nu putea să rămână insensibilă faţă de aptitudinile pedagogice ale dascălilor. Cum examenele erau publice, membrii comunităţii aveau posibilitatea în fiecare an să perceapă şi să evalueze într-un mod nemijlocit calităţile pedagogice şi metodice ale învăţătorilor. Nu de puţine ori, la examene, adulţii satelor profitau de măiestria didactică a învăţătorilor, reamintindu-şi sau consolidându-şi cunoştinţe dobândite cu mulţi ani în urmă. Aşa s-a întâmplat la Bărăteaz, unde la 26 ianuarie 1883, s-a desfăşurat examenul semestrial în şcoala românească ortodoxă din localitate. Preotul-învăţător Ioan Munteanu, a reuşit cu această ocazie să convingă şi pe ţăranii care asistau la examinare, despre utilitatea gramaticii în şcoală. Instruind pe şcolari să facă paralele între limba cultă şi cea vulgară, el a reuşit să le dezvolte şi adulţilor prezenţi, gustul estetic, 67 M. Pârvulescu, Şcoală şi societate în Banat, secolul al XIX-lea, Editura Brumar, Timişoara, 2000, p. 151.

250

cultul pentru limba literară şi totodată să le inducă aversiunea faţă de „corupţiunile limbii”. Apreciind calităţile de „dester gramatist” ale preotului-învăţător, locuitorii din Bărăteaz care au asistat la examen au exprimat aprecieri laudative la adresa dascălului, concluzionând prin cuvintele: „acum înţelegem de ce foloseşte gramatica în şcoală !”68.

Învăţătorii şcolilor poporale erau educatori ai elevilor, dar în acelaşi timp şi îndrumători moral-civici ai comunităţii. Cum majoritatea aşezărilor aveau un singur învăţător, el era intelectualul localităţii, la care sătenii alergau după un sfat în momentele premergătoare luării unei decizii, ca să le citească şi să le tălmăcească citaţiile de judecată, chitanţele de bir, hotărârile, poliţele şi toate actele ungureşti pe care ei nu le înţelegeau, fiindcă nu cunoşteau limba oficială. Alături de preot, învăţătorul era un confident de nădejde al sătenilor. Ei apelau la notar, numai după ce erau lămuriţi de „domnul învăţător”. Când se votau legi noi, când se dădeau circulare care priveau viaţa satelor, ţăranii apelau la preoţi şi învăţători ca să le traducă şi să le explice. Nevoia de a fi informaţi despre evenimentele interne şi internaţionale, de a afla ce ordine mai vin de la stăpânire, frica de amenzile pe care le suportau din pricina necunoaşterii legilor, îi făceau pe săteni să fie tot mai solidari în jurul învăţătorilor69. Urmând îndemnurile învăţătorilor, ţăranii cu „ştiinţă de carte” se informau şi prin intermediul gazetelor. Un ziar naţional de largă circulaţie în comunităţile româneşti timişene, era „Luminătoriul”, la care în anul 1886 s-au abonat mai mulţi plugari din localitatea Şag, urmând sfaturile primite de la învăţătorul Ioan Doboşan70.

Misiunea moral-civică a învăţătorilor este bine sintetizată într-un articol scris în numărul din 16/28 aprilie 1878, al revistei arădene „Biserica şi şcoala”: „Învăţătorii noştri au datoria de a se îngriji de creşterea poporului şi după ce respectivii elevi au părăsit şcoala. Dânşii trebuie să fie în comunele româneşti santinelele moralităţii şi ajutătorii spirituali, consulii poporului în orice afacere”71. În spiritul 68 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 11, din 5/17 februarie, p. 3-4.69 F. Cristescu, Însemnări asupra învăţământului popular românesc din Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1912, p. 29.70 Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr. 16, din 22 februarie/6 martie, p. 4.71 Biserica şi şcoala, Arad, II, 1878, nr.16, din 16/28 aprilie, p. 124.

251

afirmaţiilor din revista arădeană şi folosind un limbaj contemporan, am putea să-i definim pe învăţători ca lideri informali ai comunităţii. Şi înaintaşii i-au perceput la fel, din moment ce la finalul unui articol de presă care îi elogia activitatea cultural-caritabilă, se afirmă despre Nicolae Stoia din Şipet, că nu este doar preot şi învăţător, ci şi un „bun conducător al poporului”72.

Fiind cea care îl alegea pe învăţător, comunitatea îi preţuia nu numai pregătirea pedagogică, ci şi calitatea de a fi îndrumător cultural al sătenilor. Dexteritatea muzicală era apreciată în epocă, în aceeaşi măsură ca şi celelalte calităţi pedagogice: exprimarea elevată şi cultivată, spiritul organizatoric în cadrul şcolii, dragostea faţă de elevi. Dacă în anunţurile de concurs pentru posturile învăţătoreşti, publicate în presă pe parcursul secolului al XIX-lea, se menţiona că una dintre probe este „dexteritatea în cântare şi tipic”, spre sfârşitul acestui veac, anunţurile conţin şi o precizare suplimentară: aceea că sunt preferaţi candidaţii care au aptitudinea de a conduce şi instrui un cor vocal. Astfel, candidaţii pentru postul învăţătoresc din comuna Reţişor (Protopopiatul Vârşeţ), din anul 1896, trebuiau să se prezinte în prealabil la biserică, pentru a-şi dovedi dexteritatea în muzică şi tipic. Preferaţi erau însă candidaţii care pe lângă certificatul de absolvire cu calificativul general „bine”, erau capabili să conducă un cor vocal73.

Activitatea învăţătorilor pe tărâm cultural, de înfiinţare şi dirijare a corurilor vocale, era mult apreciată de membrii comunităţilor româneşti timişene, deoarece fiinţarea unui cor într-o localitate, echivala cu o pecete culturală atribuită acesteia, generatoare a unui sentiment de mândrie colectivă.

După primul spectacol al corului românesc din Ciacova, din 6/18 ianuarie 1883, care s-a bucurat de aplauze frenetice, învăţătorul Traian Brătescu din localitate, este omagiat în paginile „Luminătoriului” timişorean. Se menţionează în această gazetă, că după numai şapte săptămâni de repetiţii, prin zelul învăţătorului sus menţionat, corul românesc ajunsese la un aşa nivel, încât se putea măsura cu celelalte două coruri locale: german şi sârbesc, chiar dacă acestea aveau deja ani buni de experienţă artistică74. 72 Foaia diecezană, Caransebeş, XIII, 1898, nr. 15, din 12 aprilie, p. 7.73 Idem, Caransebeş, XI, 1896, nr.1, din 1 ianuarie, p. 8.74 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 5, din 15/27 ianuarie, p. 4.

252

Sătenii din Beregsău ţin să aprecieze şi ei prin intermediul aceluiaşi periodic, eforturile fizice pe care învăţătorul Emeric Andreescu le-a făcut atât pentru instruirea corului vocal, nou înfiinţat în comună, dar şi pentru propria sa instruire în arta dirijatului. Timp de mai multe luni, între noiembrie1882-februarie 1883, după ce pe parcursul zilei învăţătorul era ocupat cu educaţia elevilor săi, al căror număr depăşea 100, începând de la orele şase seara şi până la orele 10-12 noaptea, Emeric Andreescu s-a aflat tot în slujba comunităţii, desfăşurând activitate culturală75. Acest fapt este pilduitor şi edificator în explicitarea succesului mişcării culturale de masă din arealul bănăţean, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Într-o altă localitate timişeană, Ianova, în deschiderea spectacolului prezentat de corul vocal în „Duminica lăsatului de brânză”, din anul 1892, plugarul George Uroşiu a ţinut să-l evoce pe învăţătorul Eutimiu Milosavu, care cu doi ani înainte înfiinţase corul şi care a fost apoi nevoit să plece din comună. „El a lucrat şi asudat pentru noi mult”, se menţionează în discursul plin de recunoştinţă la adresa învăţătorului, subliniindu-se apoi năzuinţa membrilor corului de a-i continua opera, prin perfecţionarea acestora atât în cântece bisericeşti, cât şi naţionale76.

Chiar dacă în unele localităţi corurile au fost înfiinţate de ţărani cu iniţiativă culturală, până la urmă conducerea şi dirijarea acestora a fost preluată de învăţători. Aşa s-a întâmplat la Izvin, unde după ce a fost înfiinţat la iniţiativa unui ţăran, corul a fost condus începând cu anul 1876, de învăţătorul Ioan Mateica77. Dacă iniţial corul din Beregsău a fost instruit de plugarul din Chizătău, Demetriu Gherda, din anul 1883 conducerea acestuia a fost preluată de învăţătorul Emeric Andreescu78. Corul din localitatea Ictar a fost iniţiat de un grup de săteni, dar din anul 1883, conducerea lui a fost preluată de învăţătorul Virghil Amandia79. Exemplele de implicare a învăţătorilor în conducerea şi instruirea corurilor vocale sunt numeroase şi nu fac decât să le consolideze statutul de promotori culturali ai comunităţilor româneşti.

75 Idem, Timişoara, IV, 1883, nr. 16, din 23 februarie/7 martie, p. 3.76 Idem, XIII, 1892, nr. 17, din 29 februarie/12 martie, p. 4.77 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Izvin, nepag.78 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.16, din 23 februarie/7 martie, p. 3.79 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ictar, nepag.

253

Prin abordările culturale diverse, învăţătorul român confesional şi-a dobândit în percepţia comunităţii, imaginea intelectualului complet. Membrii corpului didactic s-au remarcat atât pe terenul publicisticii, ca proprietari, editori, redactori de gazete cât şi în domeniile pedagogic, ştiinţific sau literar, ca autori de manuale şcolare, de studii şi lucrări ştiinţifice ori literare.

În domeniul gazetăriei s-au remarcat doi reprezentanţi ai învăţământului românesc timişean: doctorul Pavel Vasici, inspector şcolar al cercului Timişoara şi învăţătorul din Beregsău, Emeric Andreescu. În ianuarie 1877, Pavel Vasici îşi aduce de la Gherla la Timişoara, foaia sa „pentru sănătate, morbi, educaţiune şi instrucţiune”, „Higiena şi şcoala”. Această publicaţie a apărut o dată pe săptămână, până în februarie 1880, abonamentul anual fiind de 4 florini80. Revista se adresa unui cerc larg de cititori: învăţători, părinţi, persoane care erau interesate de probleme şcolare.

Învăţătorul Emeric Andreescu a fost redactorul, proprietarul şi editorul publicaţiei „Junimea română”, „foaie pentru cultivarea junimei şi a tinerimei sătene”, care a apărut între anii 1890-1891 în localitatea Beregsău. Un exemplar apărea o dată la două săptămâni şi iarna doar o dată pe săptămână. După sistarea acestei publicaţii, învăţătorul timişean a editat „Săteanul”, „foaie pentru trebuinţele noastre”, care a apărut de la 15/27 august 1891, până la 25 decembrie/6 ianuarie 1892, o dată pe săptămână. Emeric Andreescu a fost redactorul gazetei până la 18/25 octombrie 1891, când a cedat această atribuţie soţiei sale, Emilia Andreescu81. Tot la stăruinţele învăţătorului Emeric Andreescu, s-a întemeiat şi ziarul „Dreptatea şi lumina poporului” din Timişoara, a cărui proprietar a fost Nicolae Mitru. Gazeta a funcţionat între anii 1904-1906, în primul an de apariţie avându-l ca redactor pe învăţătorul Andreescu82.

Prin lucrările şi articolele pedagogice, ştiinţifice şi literare, învăţătorii şi-au câştigat aprecierea societăţii româneşti timişene, şi-au obiectivat forţa spirituală şi şi-au certificat valoarea profesională şi intelectuală.

80 Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943, Imprimeria Editurii „Vrerea”, Timişoara, 1943, p. 243.81 Ibidem, p. 249-250.82 Ibidem, p. 262.

254

Un demn reprezentant al corpului didactic timişean, ale cărui preocupări intelectuale au depăşit sfera activităţii strict didactice, a fost Traian Lungu (1830-1917), învăţător în Fabricul Timişoarei. Absolvent al Preparandiei din Arad în anul 185083, dascălul timişorean a fost numit învăţător la şcoala confesională din Timişoara-Fabric, începând cu anul 185584. În anul 1859 a susţinut examenul de definitivare în învăţământ, obţinând calificativul excepţional85. Având o cultură temeinică şi cunoscând la perfecţie, pe lângă limba română, limbile germană şi maghiară86, Traian Lungu a fost un dascăl apreciat de comunitate şi de autorităţile şcolare superioare. Pentru activitatea închinată şcolii şi societăţii româneşti, el a fost răsplătit în nenumărate rânduri cu elogii şi laude oficiale, atât de protopopul Meletie Drăghici, cât şi de inspectorii şcolari şi preşedinţii comitetelor şcolare care s-au succedat în Timişoara-Fabric87. Pe lângă relevanta activitate desfăşurată cu elevii, la clasă, acesta şi-a manifestat şi veleităţile de scriitor pedagogic, publicând o mulţime de manuale didactice pentru uzul şcolilor primare. Ca publicist, a scris numeroase articole în „Gazeta Transilvaniei”, dintre care cele mai multe erau semnate cu pseudonimul „Învăţătorul”. A mai colaborat de asemenea şi la revista arădeană, „Biserica şi şcoala”88.

Un alt învăţător care s-a făcut remarcat în peisajul social timişean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost Damaschin Cosma (1844-1915), tatăl lui Aurel Cosma, primul prefect român al Timişului după unirea Banatului cu România. Născut în comuna Moşniţa Veche, la 27 august/8 septembrie 1844, a absolvit clasele primare în comuna natală unde era învăţător Vicenţiu Cerneţ, unul dintre cei mai destoinici dascăli timişeni. Clasele gimnaziale le urmează la Timişoara şi Arad, după care se înscrie la Preparandia din Arad89, la absolvirea căreia obţine diploma de învăţător, eliberată la data de 13/25 august 1864 şi purtând semnăturile profesorilor: Alexandru Gavra, 83 D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 112/1850.84 Ibidem, act 115/1855.85 Ibidem, act 116/1859.86 A. Cosma, Prin Timişoara de altădată, Editura Facla, 1977, p. 111.87 D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, acte: 117/1861, 129/1862, 130/1862, 135/1864, 137/1866, 141/1870, 142/1870, 143/1871, 155/1875, 157/1875, 159/1875, 160/1876.88 A. Cosma jr., Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933, p. 57-59.89 D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma, dosar 8, fila 4.

255

dr. Atanasie Şandor, Ioan Russu, precum şi a comisarului guvernamental Constantin Ioanovici. La 8/21 decembrie 1864, Consistoriul din Timişoara l-a numit pe Damaschin Cosma, învăţător suplinitor definitiv în satul Fărăseşti, populat numai cu români ortodocşi şi situat într-o zonă deluroasă din apropierea Făgetului, în comitatul Caraş-Severin. Aici a funcţionat între anii 1865-186690. Prin decretul nr. 130, din martie 1866, semnat în absenţa episcopului, de protosinghelul Miron Romanul, Damaschin Cosma a fost numit la şcoala românească din Beregsăul Mare, unde a funcţionat până la 22 decembrie 1871, când s-a mutat la şcoala din Ghiroda, aici fiind ales de Sinodul parohial, aşa cum prevedea noul Statut organic al Mitropoliei din Sibiu91. Trecând cu succes în faţa comisiei consistoriale din Arad, examenul de calificare pedagogică, la 28 iulie 1872, Consistoriul l-a întărit cu data de 12 iulie 1873, ca învăţător definitiv la Topolovăţ, unde a funcţionat până în anul 1894, când s-a pensionat92.

Damaschin Cosma a făcut o bună impresie în localităţile în care a activat ca învăţător. A fost un excelent cantor de biserică şi cunoştea la perfecţie tipicul şi toate cântecele de strană. Figura distinsă, comportamentul popular, sobru dar sincer, i-au atras simpatia şi încrederea membrilor comunităţii, care vedeau în învăţător pe unul de-al lor: un ţăran ajuns cărturar şi dascăl93.

Damaschin Cosma a încercat să-şi depăşească condiţia de simplu învăţător de ţară, lărgindu-şi sfera preocupărilor intelectuale. În timpul când era învăţător la Ghiroda, în anul 1872, el scrie un mic studiu „Despre educaţie”, apărut într-o gazetă românească din Arad, care a provocat atenţia cercurilor conducătoare ale învăţământului românesc din acea vreme. Însuşi Miron Romanul a ţinut să-l felicite pe dascălul din Ghiroda într-o scrisoare elogioasă, trimiţându-i în acelaşi timp şi un premiu de un galben. Damaschin Cosma a mai scris şi „Cântări bisericeşti”, o carte întocmită pentru uzul cântăreţilor de strană94.

90 Ibidem, fila 5.91 Ibidem, fila 6.92 Ibidem, fila 8. 93 Ibidem, fila 7.94 A. Cosma jr., op.cit., p. 99-100.

256

Învăţătorul Ioan Tuducescu a fost o figură impozantă a şcolii româneşti din Lipova şi din întreg Banatul. El s-a născut în anul 1841, la Câmpenii de Jos (Bihor) şi a absolvit Preparandia din Arad, în anul 1857. Între anii 1857-1867, a funcţionat ca învăţător la Băiţa Montană, iar din 1867 şi până în 1897, anul pensionării sale, la Lipova. Ioan Tuducesu a fost un prolific autor de manuale şcolare95, prin intermediul acestora făcându-se cunoscut dincolo de hotarele comitatului Timiş şi chiar ale Banatului. În Lipova, contemporani cu Ioan Tuducescu erau învăţătorii Darie Putici şi Constantin Crăciun, ambii profesionişti de calitate şi cu o înaltă conştiinţă a datoriei. Dintre ei însă, Ioan Tuducescu era înconjurat de o mai mare aureolă, poate şi pentru faptul că era autor de cărţi iar una dintre ele, „Istoria românilor”, fusese interzisă şi confiscată de organele statului. De la acea carte „periculoasă”, în accepţiunea autorităţilor maghiare, şi-au luat lipovenii din acea perioadă prima scânteie a iubirii de neam, iar Ioan Tuducescu a apărut în ochii lor ca un mare român. Se pare că învăţătorul din Lipova a mai scris şi o lucrare monografică, cu ocazia jubileului de 25 de ani al „Casinei”, care din păcate s-a pierdut96.

Un pedagog remarcabil, care s-a bucurat de o largă apreciere a comunităţii, a fost şi învăţătorul Emeric Andreescu. Născut în anul 1844 în Fabricul Timişoarei, a absolvit şcoala elementară şi gimnaziul inferior în oraşul natal, după care a fost admis la Preparandia din Arad, pe care a absolvit-o cu succes lăudabil în anul 1862. Între anii 1863-1864, Emeric Andreescu a fost învăţător suplinitor în Beregsău, Făget şi Cuveşti, în 1865 a fost ales ca definitiv în Chesinţ, iar în anul 1870 a fost ales pentru a doua oară în Beregsău, unde a şi rămas până la sfârşitul carierei, în anul 1896, când s-a pensionat după o lungă şi rodnică activitate de 33 de ani în aceeaşi profesie97. Activând pe mai multe terenuri ale vieţii sociale şi culturale, învăţătorul Andreescu şi-a încununat bogata experienţă didactică ca autor de manuale şcolare în diverse domenii, ca de pildă : fizică, botanică, zoologie, mineralogie, istorie naturală, tipărite la Timişoara, şi unul

95 Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943……, p. 261-263.96 S. Bocu, Un veac al XIX-lea din istoria Lipovei, Timişoara, f.a., p. 12.97 I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899, Editura Autorului, Reşiţa Montană-Caransebeş, 1898, p. 119.

257

la Graz, calitate care i-a conferit prestigiu şi autoritate, atât în rândul categoriei sale profesionale, cât şi în întreaga societate românească bănăţeană. Emeric Andreescu a desfăşurat o vastă activitate publicistică, întocmind studii pedagogice şi colaborând cu articole şi reportaje la numeroase reviste şi ziare româneşti din Transilvania şi de la Budapesta, printre care în special la ziarul „Albina” al lui Vincenţiu Babeş, şi apoi la „Luminătoriul” lui Pavel Rotariu din Timişoara98.

Învăţătorul Gheorghe Bocu (1850-1893) şi-a câştigat renumele în epocă ca autor al „Doinei lui Lucaci”-ale cărei prime versuri sunt: „Plânge mierla prin păduri, robu-i Lucaci la unguri”-care se cânta în timpul procesului „Memorandumului”, în anul 1892 şi în anii ce-au urmat în toate satele şi oraşele româneşti din Banat şi Ardeal. Originar din ţinutul Hălmagiului, Gheorghe Bocu a fost învăţător în Munţii Apuseni, apoi din 1872, a activat în comuna Şiştarovăţ din comitatul Timiş. Învăţătorul timişean s-a remarcat în plan spiritual şi prin publicarea următoarelor articole şi studii pedagogice: 1. „Remuneraţiile şi pedepsele în şcoala poporală”, Minte şi inimă, Arad, 1877; 2. „La pensionarea lui Alexandru Gavra”; 3. „Un cuvânt serios la începutul anului scolastic, rostit în adunarea învăţătorilor români greco-orientali din Tractul Lipovei”, Biserica şi şcoala, Arad, 1885; 4. „Necazuri învăţătoreşti”, Biserica şi şcoala, Arad, 188599.

Emilia Lungu Puhallo (1853-1932), fiica învăţătorului Traian Lungu, a fost o deschizătoare de drumuri pentru învăţământul românesc din arealul bănăţean. Născută în anul 1853 în localitatea Sânnicolau-Mare, a copilărit şi a trăit cea mai mare parte a vieţii în Timişoara, oraş care la acea vreme nu era un centru românesc, căci instituţiile culturale erau dominate de sârbi, cele de stat de unguri, iar cele comerciale şi industriale de germani şi evrei. Viaţa spirituală românească pulsa atunci în cartierul Fabric, unde intelectualii erau grupaţi în jurul Bisericii şi al protopopului Meletie Drăghici, care era secondat de învăţătorul Traian Lungu, om cu vederi largi, cu metodă pedagogică, cititor şi colaborator al ziarelor de la Braşov. Emilia Lungu s-a născut într-un mediu intelectual: tatăl ei era învăţător cu 98 A. Cosma, op.cit., p. 112.99 Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943…, p. 264.

258

o reputaţie bine stabilită, iar mama, fiică de preot din Mănăşturul Vingăi, înrudită cu poetul Iulian Grozescu. De la vârsta de doi ani, Emilia Lungu a intrat în şcoala tatălui său, iar când avea cinci ani, ştia deja să scrie şi să citească. După terminarea studiilor elementare, dascălul Lungu, pentru a-i oferi o educaţie cât mai aleasă, a înscris-o la Claustrul „Notre Dame” din Timişoara-Fabric (Lampel-Gasse), unde timp de patru ani, în spirit profund catolic şi german, a primit o solidă cultură religioasă, câteva elemente de cultură generală şi a studiat pianul100. În urma studiilor secundare urmate la şcoala de pe lângă mănăstirea Notre Dame din Fabric, Emilia Lungu a învăţat la perfecţie să scrie şi să vorbească limba germană şi aşa se explică uşurinţa cu care ea a făcut ulterior traduceri în această limbă101.

Pătrunsă de idealuri feministe, Emilia Lungu iniţiază înfiinţarea primei şcoli româneşti de fete din Banat, care s-a deschis în localitatea Izvin din vecinătatea Timişoarei102. În urma decretului de numire ca învăţătoare, semnat de episcopul Ioan Meţianu şi purtând data de 13 noiembrie 1875103, Emilia Lungu devenea cea dintâi învăţătoare româncă din Banat. Pentru a-şi legaliza noul statut, între anii 1875-1877 Emilia Lungu a urmat cursurile preparandiale la Arad, ca elevă particulară, obţinând diploma de învăţătoare104. A funcţionat doar doi ani în comuna Izvin (1876-1878)105, după care a părăsit cariera învăţătorească, ocupându-se de ziaristică şi literatură. Dintr-o scrisoare a episcopului Meţianu către Emilia Lungu, datată cu 22 decembrie 1878, aflăm că învăţătoarea a renunţat la postul din Izvin începând cu 19 decembrie 1878, având o motivaţie nu foarte clar delimitată şi care se reduce la expresia: „atacurile celor fără de cultură”106. Putem presupune că invidia faţă de lupta Emiliei Lungu pentru emanciparea femeii şi pentru ridicarea ei culturală, ar fi stat 100 I. D. Suciu, Emilia Lungu Puhallo, Timişoara, 1939, p. 5-7; A. Cosma jr., op.cit., p. 60.101 A. Cosma, op.cit., p. 111.102 D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 7/1875; A. Cosma jr., op.cit., p. 61; I. D. Suciu, op.cit., p. 8.103 D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 36/1875.104 Ibidem, act 17/1887.105 Documentele de arhivă îi contrazic pe A. Cosma jr. şi pe I. D. Suciu, care afirmă că şcoala din Izvin s-ar fi înfiinţat în 1874, iar Emilia Lungu ar fi activat aici ca învăţătoare între anii 1874-1876. A se vedea în acest sens Fondul familial Lungu-Puhallo, actele: 7/1875; 36/1875; 38/1875; 39/1876; 41/1876; 42/1876-1877, 1877-1878; 46/1878; 17/1887.106 D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 46/1878.

259

la baza clevetirilor răutăcioase pe care ea le-a întâmpinat la Izvin. La aceste presupoziţii s-ar mai putea adăuga încă una: faptul că Emilia Lungu nu era încă căsătorită, deşi depăşise 20 de ani, contravenea convenienţelor sociale din acea vreme. Oricum, prin activitatea pe care a desfăşurat-o la Izvin, ea a vrut să se constituie într-un model de urmat pentru fetele românce din acea vreme, care aveau reţineri în a se dedica unei profesii în general şi celei de învăţătoare, în special.

În anul 1887, Emilia Lungu s-a căsătorit cu locotenentul Isac Puhallo, de origine nobiliară croată şi s-a mutat la Sarajevo, unde soţul ei îşi făcea serviciul ca ofiţer în armata austro-ungară. Aici a colaborat la ziarul „Die Post”, editat de Milena Mrazevatz. După ce se mută cu serviciul la Mostar, soţul îi moare subit, în anul 1891, iar după cinci săptămâni de la această tragedie îi moare şi unicul copil, Eugeniu, care se afla doar la o lună şi cinci zile de la naştere. Lovită de aceste pierderi irecuperabile, Emilia Lungu se întoarce în Timişoara, la părinţii ei, unde se dedică total scrisului şi literaturii.

Scrierile Emiliei Lungu şi-au găsit cititori, au avut ecou şi prin urmare au îndeplinit un rol social. Toate articolele şi scrierile ei sunt semnate, în afară de acelea care se referă la probleme de învăţământ şi pe care le-a semnat cu pseudonimele: „Bănăţeanul Moş”, „Bănăţeanul Călător”, „Bănăţeanul June”107.

Emilia Lungu a publicat un număr mare de poezii în revista „Familia” din Oradea, condusă de Iosif Vulcan. A scris 24 de nuvele publicate în: „Familia”, „Amicul familiei”, „Noua bibliotecă română”, „Dreptatea”, „Dreptatea poporului”, „Drapelul” (Lugoj), „Drapelul” (Chicago-S.U.A.). Dintre acestea amintim: „Duminica”, studiu social (premiat), „Fiica învăţătorului”, nuvelă istorică cu subiect din anul 1848108. Cea mai profundă scriere literară a Emiliei Lungu este nuvela „Nicolae Ţârcovnicu”, în care descrie viaţa zbuciumată a scriitorului Nicolae Filimon, literatul ei preferat şi autor al romanului „Ciocoii vechi şi noi”109. Emilia Lungu a scris peste 30 de articole şi studii asupra problemelor de educaţie, sociale şi naţionale. Dintre ele amintim: „Educaţia naţională”, Educaţia femeii române”, „Instrucţiunea femeii 107 A. Cosma jr., op.cit., p. 62; A. Cosma, op.cit., p. 108. 108 Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943…, p. 263.109 A. Cosma jr., op.cit., p. 62.

260

române”, „Femeia şi influenţa ei”, „Bănăţenii”, „Noi românii”, „Graiul bătrânesc”, „Şcoalele noastre”110.

Emilia Lungu a fost şi autoarea unui roman, „Elmira”, care a făcut senzaţie în epocă, fiind publicat în foileton în revista „Familia”. Numele ei apare în toate revistele ardelene mai însemnate, iar renumele îi ajunge la maturitate. Regina Elisabeta a României s-a interesat îndeaproape de prima femeie româncă care s-a încumetat să scrie un roman. Mai târziu i-a dat ca răsplată „Steaua României” pentru meritele ei literare111.

La scurt timp după ce editase în anul 1905, la Timişoara, „Dreptatea poporului”, învăţătorul Emeric Andreescu renunţă la conducerea ziarului în favoarea Emiliei Lungu, care devenea astfel şi prima ziaristă profesionistă din Banat. În articolele ei, îndeamnă tineretul la păstrarea limbii străbune, militează pentru înfiinţarea unei mitropolii la Timişoara, critică intransigenţa sârbilor care nu se puteau împăca cu independenţa ierarhică a românilor ortodocşi şi fixează programul gazetei, a cărui ţel principal era lupta pentru apărarea drepturilor şi intereselor poporului român112.

Emilia Lungu a fost o figură complexă, care şi-a pus profund amprenta asupra vieţii sociale şi culturale a principalei urbe bănăţene, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, care prin spiritul său activ şi angajat şi-a câştigat un loc de seamă în conştiinţa colectivă a contemporanilor săi.

Un învăţător apreciat de comunitate pentru ţinuta sa profesională şi morală, a fost Iuliu Vuia (1865-1933). El s-a născut la 11 martie 1865, în comuna Felnac din comitatul Timiş, avându-l ca tată pe învăţătorul Eftimiu Vuia, iar ca mamă pe Ecaterina născută Loga, fiica marelui director al şcolilor naţionale din graniţă. Studiile liceale începute la Timişoara, a fost nevoit să le întrerupă, înscriindu-se la Preparandia din Arad a căror cursuri le absolvă cu succes „lăudabil” în anul 1881, iar anul următor şi-a dat examenul de capacitate cu „distincţie unică”. În anul 1882, Iuliu Vuia funcţiona ca învăţător suplinitor în Timişoara, iar în orele de după amiază, era secretar în 110 Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943…, p. 264.111 I. D. Suciu, op.cit., p. 14.112 Ibidem, p. 25-26.

261

cancelaria protopopului Meletie Drăghici şi colaborator intern al „Luminătoriului”, redactat de avocatul Pavel Rotariu. În anul 1883 este titular la şcoala din Remetea, între 1883-1884 la şcoala din Belinţ, în anul şcolar 1885-1886 la şcoala din Chesinţ, iar în perioada 1886-1910 a funcţionat ca învăţător şi director în cel mai specific centru rural românesc din comitatul Torontal, Comloşul Bănăţean113. Iuliu Vuia a urmat şi cursul de profesor, la Cluj, în vara anului 1919. A fost profesor şi pentru scurt timp, director al Şcolii normale din Caransebeş114.

Animat de o înaltă conştiinţă profesională, Iuliu Vuia publică în anul 1883, în revista arădeană „Biserica şi şcoala”, un număr de 15 adevărate „porunci” pedagogice-valabile chiar şi în zilele noastre-pe care învăţătorul trebuia să le respecte cu sfinţenie, pentru a-şi împlini cu adevărat menirea: „1. Iubeşte-ţi religia; 2. Iubeşte-ţi limba străbună, sădeşte în inima pruncilor tăi, iubirea de limbă şi naţiune; 3. Sădeşte în pruncii tăi iubirea de patrie, stima, supunerea şi iubirea către înalta dinastie domnitoare; 4. Iubeşte chemarea ta sublimă, împlineşte-ţi datoria cu scumpătate; 5. Iubeşte tinerimea, pentru că numai iubirea va câştiga iubire reciprocă; 6. Pregăteşte-te conştiincios pentru fiecare oră de prelegere; 7. De vrei să ţii pas cu lumea progresului, foloseşte fiecare minut pentru completarea cunoştinţelor tale; 8. Iubeşte adevărul şi îl sădeşte adânc în inimile elevilor tăi, căci adevărul e baza dreptăţii; 9. Fii învăţat cu răbdare în momentele rele, pentru că iritarea te va învenina; 10. Fii cu pacienţă, nu te supăra dacă nu vei vedea realizate toate dorinţele tale; 11. Dacă doreşti prosperitatea şcolii, năzuieşte să trăieşti cu toţi în amiciţie; 12. Iubeşte ordinea şi curăţenia în şcoală şi în casa ta; 13. Foloseşte umorul, pentru că acesta e nutrimentul cel mai bun al copiilor. Nu fi cu faţa noroasă; 14. Fii cu copiii tăi adevărat copil, să vadă că nu eşti fălos faţă de ei. Ai grijă de individualul lor; 15. Fii model întru toate, exemplu viu în tot ce e bun şi folositor”115.

Iuliu Vuia a avut preocupări din toate domeniile şi a scris atât manuale didactice, cât şi cărţi de pedagogie şi de istorie a învăţământului.

113 M. Bucătură, Crâmpeie din evoluţia pedagogiei bănăţene, Editura Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Timiş-Torontal, Timişoara, 1938, p. 75-76.114 Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943…, p.265.115 Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr. 39, din 25 septembrie/7 octombrie, p. 351-352.

262

Principalele lucrări publicate ale învăţătorului comloşean, care i-au consolidat prestigiul social dobândit prin activitatea la catedră, sunt următoarele: „Fragmente din istoricul Pedagogicului confesional greco-ortodox român din Arad”, 1887; „Şcoalele româneşti bănăţene în veacul al XVIII-lea”, Orăştie, 1896; „Anuarul Reuniunii învăţătorilor şi potopresbiteratele greco-orientale: Timişoara, Belinţ, Lipova şi Banat-Comloş, pe anul societar 1908-1909”; „Contribuţiuni la istoria şcoalelor bănăţene: activitatea culturală a protopresbiterului Ioan Tomiciu”, Caransebeş, 1923; „Districtus Walachorum”, Timişoara, 1930; „Carte de învăţătură pentru şcolile de repetiţie economică”116.

Cu o activitate publicistică mai restrânsă, dar bun profesionist, învăţătorul Blaj Codreanu din Sânnicolaul Mic, localitate limitrofă Aradului, are meritul de a fi publicat în anul 1893, la Arad, „Legea de pensiune învăţătorească”, tradusă şi explicată117.

Învăţătorii români timişeni nu s-au remarcat doar printr-o activitate pur spirituală: pedagogică, ştiinţifică sau literară, ci au îngemănat activitatea teoretică cu acţiunea practică, în beneficiul societăţii româneşti. Ei au stat la baza înfiinţării şi construirii unor şcoli şi a altor instituţii de cultură, reuşind cu diplomaţie şi tact să convingă comunitatea ca să-i susţină în demersul lor.

Învăţătorul timişorean Traian Lungu nu s-a afirmat doar în plan spiritual, ci a fost deopotrivă un om de acţiune, care s-a implicat cu dăruire şi devotament în asigurarea şi perpetuarea condiţiei materiale a şcolii pe care o slujea. După absolvirea Preparandiei din Arad, învăţătorul Traian Lungu a trecut cu succes examenul de învăţător, care era foarte riguros, comisia examinatoare fiind formată din consilierul regesc Ritter von Schmittburg şi inspectorul şcolar Constantin Ioanovici118. Prin hotărârea comisiei de stat cezaro-crăiască pentru şcoli, Traian Lungu este numit cu data de 28 aprilie 1855, ca învăţător la clasele româneşti de la şcoala greco-orientală „Sfântul Gheorghe” din Timişoara-Fabric119. La acea vreme, şcolile greco-orientale erau supuse ierarhiei sârbeşti, iar un învăţător român 116 Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943…, p. 265.117 Ibidem, p. 270.118 A. Cosma jr., op.cit., p. 58.119 D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 115/1855.

263

pătrundea cu greu într-o asemenea instituţie, controlată de sârbi, deşi ea era destinată ambelor confesiuni ortodoxe. Datorită calităţilor sale pedagogice, Traian Lungu a impus respectul forurilor şcolare de conducere, iar după obţinerea definitivatului în învăţământ cu nota excepţional, la 27 august 1859120, a fost susţinut chiar şi de sârbii care făcuseră opoziţie la aducerea lui în această şcoală.

Aspirând spre independenţă şcolară şi bisericească, românii în frunte cu protopopul Meletie Drăghici ies de sub jurisdicţia confesională sârbă, începând din anul 1863, acest fapt având drept consecinţă, îndepărtarea lor treptată din biserica şi şcoala „Sfântul Gheorghe”121. Prin adresa Consiliului şcolar din 13 februarie 1875, Traian Lungu a fost destituit de la şcoala „Sfântul Gheorghe”, postul lui fiind repartizat învăţătorului Dimitrie Petrovici122. El nu s-a resemnat cu această situaţie şi cu ajutorul unei fundaţii, la care a contribuit cu abnegaţie şi spirit de sacrificiu întreaga populaţie românească din Fabric, a construit o nouă şcoală românească în acest cartier, în apropierea bisericii Sfântul Ilie, la care a funcţionat până când anii îndelungaţi de activitate neîntreruptă la catedră, l-au obligat să se pensioneze, la 28 aprilie 1899123.

Emilia Lungu-Puhallo, la vârsta de 19 ani ia iniţiativa înfiinţării unei şcoli româneşti pentru fete. Pentru a obţine fondurile necesare acestui scop nobil, Emilia Lungu a iniţiat în anul 1872, la Timişoara, prima reuniune de femei din Banat, numită „Reuniunea damelor”. Tânără, dar foarte activă şi pricepută, la şedinţa de constituire a ţinut o lungă expunere, dezvoltându-şi planul de a se întemeia în cel mai scurt timp o şcoală de fete în Fabric. După discursul Emiliei Lungu a urmat o amplă dezbatere, ajungându-se la concluzia adoptării propunerilor. S-a ales şi comisia pentru redactarea statutelor, compusă din: Emilia Lungu, Terezia Ungureanu şi Budinca Zahariciu. S-a hotărât convocarea adunării generale de constituire, pe data de 22 octombrie 1872124.120 Ibidem, act 116/1859.121 A. Cosma jr., op.cit., p. 58; dr. N. Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Planetarium, Timişoara, 2006, p. 147.122 D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 156/1875.123 A. Cosma jr., op.cit., p. 58; A. Cosma, op.cit., p. 111.124 A. Cosma, op.cit., p. 111-112.

264

După ce „Reuniunea damelor” a devenit un fapt împlinit, aceasta a desfăşurat şedinţe regulate în localul şcolii româneşti din Fabric şi a organizat cursuri de dansuri româneşti la care se învăţa îndeosebi „romana”. În acelaşi an, comitetul „damelor” a organizat un mare bal românesc cu concursul elevilor şi studenţilor din „Alumneul român”, cu scopul de a obţine banii necesari constituirii fondului pentru înfiinţarea unei şcoli româneşti de fete. Această acţiune culturală a fost cea dintâi manifestare publică a femeilor românce din Banat şi a avut un succes extraordinar, remarcându-se prezenţa la eveniment, a întregii elite româneşti din Timişoara. Petrecerea şi balul au avut loc la Berăria din Fabric, iar succesul a fost deopotrivă pecuniar şi moral.

După obţinerea fondurilor necesare, problema cea mai importantă era obţinerea aprobării din partea Consistoriului din Arad, care nu agrea ideea înfiinţării unei şcoli de fete în Timişoara. La intervenţia inspectorului şcolar dr. Pavel Vasici pe lângă episcopul Ioan Meţianu, s-a hotărât ca această şcoală să se deschidă deocamdată într-un sat din apropierea Timişoarei. Prin urmare, prima şcoală românească de fete din Banat, s-a înfiinţat în comuna Izvin125. Din studierea „Prospectului” şcolii de fete, realizat de Emilia Lungu, se poate observa că instituţia de învăţământ urma să fie împărţită în trei secţiuni: I. Şcoala primară inferioară, cu patru clase; II. Şcoala normală superioară, cu şase clase; III. Şcoala de industrie şi economie casnică126. Deşi decretul de numire a Emiliei Lungu ca învăţătoare la această şcoală, a fost datat cu 13 noiembrie 1875, cursurile au început cu un an mai târziu, la 3 octombrie 1876, când a fost finalizată clădirea instituţiei de învăţământ127.

Consecventă în susţinerea idealurilor sale feministe, Emilia Lungu încearcă să convingă autorităţile bisericeşti din Arad, de necesitatea înfiinţării unei preparandii pentru învăţătoare. Ea îşi susţine această cerere cu argumentul că femeile românce reprezintă o jumătate din naţiune, care trebuie să fie la fel de cultă ca şi cealaltă jumătate, constituită din soţii lor128. Se părea că visul Emiliei Lungu 125 A. Cosma jr., op.cit., p.61; I. D. Suciu, op.cit., p. 8. 126 D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 7/1875.127 Ibidem, act 39/1876.128 I. D. Suciu, op.cit., p. 10-11.

265

ar fi putut deveni realitate, când în scrisoarea de răspuns la cererea ei de demisie din postul de la Izvin, datată cu 22 decembrie 1878, episcopul Ioan Meţianu o sfătuia părinteşte să renunţe la demersul său, promiţându-i că se va preocupa într-un mod serios, de înfiinţarea unei preparandii pentru învăţătoare, la care ar fi avut nevoie de serviciile ei129. Emilia Lungu a părăsit totuşi postul de la Izvin, revenind în Timişoara, iar înfiinţarea unei preparandii pentru învăţătoare a rămas doar la stadiul de intenţie, care a fost pusă în practică nu în Banat, ci la Sibiu, unde în anul 1883 s-a înfiinţat un institut românesc pentru instruirea fetelor130.

Şi alţi învăţători timişeni au reuşit să mobilizeze comunităţile în mijlocul cărora au trăit, pentru a ridica zidiri trainice, ca adăpost pentru instituţiile culturale locale. Învăţătorul Paul Ivi din Chişoda, a avut merite recunoscute de comunitate în construirea localului şcolii confesionale, în anul 1892131, la fel ca şi învăţătorul din Ictar, Virghil Amandia, care a contribuit material şi moral la ridicarea principalelor clădiri culturale ale localităţii în care a activat cu devotament timp de 27 de ani (între 1882-1909): şcoala, biserica, casa culturală132.

În anul 1892, „Reuniunea română de cânt” din Izvin şi-a propus edificarea unei case culturale, care urma să servească ca local şi pentru o eventuală reuniune de lectură. Învăţătorul Ioan Mateica, în calitate de vicepreşedinte al Reuniunii, s-a ocupat de colectarea ofertelor benevole pentru sprijinirea acestei iniţiative. În spirit de solidaritate cu întocmirea culturală care se prefigura, mulţi învăţători au răspuns chemării colegului lor, contribuind cu sume de bani: M. Vulpe, învăţător în Jadani, a colectat de la corul vocal din localitate, doi florini; Simeon Faur, învăţător în Chizătău, un florin; Ioachim Boncea, învăţător în Ghiroda, un florin şi 10 cruceri; Iuliu Vuia, învăţător în Banat-Comloş, 2 florini şi 50 de cruceri; dr. Traian Putici, profesor la „Teologia” din Arad, 2 florini, etc.133 În 7/19 aprilie 1893, s-a pus piatra de temelie pentru casa „Reuniunii de cânt”, fiind prezenţi: parohul local, George Piglea, membrii Reuniunii, elevii şcolii din localitate. 129 D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 46/1878.130 I. D. Suciu, op.cit., p. 11.131 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chişoda, nepag.132 Ibidem, dosar Ictar, nepag.133 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.20, din 11/23 martie, p. 4.

266

Învăţătorul Ioan Mateica a ţinut un discurs acomodat evenimentului, după care a urmat o slujbă religioasă. La apelul învăţătorului, s-au înregistrat şi de data aceasta contribuţii băneşti pentru ridicarea localului: elevii şcolii locale, 5 florini; Serafim Jurca, învăţător în Vasiova, 10 cr.; Vasile Bojinca, învăţător în Biniş, 20 cr.; Păun Muntean, învăţător în Vermeş, 10 cr.; Emeric Andreescu, învăţător în Beregsău, 2 florini; Alexandru Mocioni, 10 florini134. Construită pe intravilanul bisericii, prin sacrificiile credincioşilor şi din ofertele benevole iniţiate de învăţătorul Ioan Mateica, casa culturală a fost inaugurată în anul următor, 1894135.

O nouă dovadă de solidaritate profesională şi comunitară, vine de la membrii Reuniunii învăţătoreşti din protopopiatele bănăţene, care la 8/20 august 1896, organizează un concert cu dans în localul Berăriei din Fabric, al cărui venit era destinat a contribui la edificarea unui nou local pentru şcoala confesională românească din acest cartier, deoarece cel vechi era într-o stare avansată de degradare136.

Oamenii şcolii din comitatul Timiş s-au identificat cu nevoile şi aspiraţiile comunităţii româneşti şi prin organizarea de colecte publice, realizarea de donaţii şi înfiinţarea de fonduri şi fundaţii şcolare. Ei nu şi-au cruţat timpul şi nici banii, ori de câte ori au avut prilejul să-şi manifeste solidaritatea comunitară şi chiar mai mult, naţională.

În anul 1877, când România era angajată în războiul pentru obţinerea independenţei, în comitatul Timiş începe o amplă acţiune de colectare a unor sume de bani sau obiecte, pentru a veni în sprijinul armatei române, în care se implică în special soţiile preoţilor şi ale învăţătorilor. Iulia Rotariu din Timişoara (fiica protopopului Meletie Drăghici şi soţia avocatului Pavel Rotariu) şi Elena Ţăranu din Lipova (soţia protopopului Ioan Ţăranu) au lansat apeluri pentru ajutorarea răniţilor. În listele de subscripţie apar toţi fruntaşii din acea vreme, alături de ţărani, meseriaşi şi elevi de la şcolile confesionale. În unele oraşe precum Timişoara sau Lipova, s-au făcut mai multe colecte. La Timişoara au fost lansate două colecte: una a Iuliei Rotariu, în care apar 134 Idem, XIV, 1893, nr.35, din 12/24 mai, p. 4.135 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Izvin, nepag.136 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 171, din 2/14 august, p. 3.

267

ca donatori protopopul Meletie Drăghici al Timişoarei şi inspectorul şcolar al cercului Alioş, Luca Călăceanu. A doua listă a fost lansată de Victoria Maxim, soţia protopopului greco-catolic, Avram Maxim. La Beregsău, pe colecta soţiei învăţătorului Emeric Andreescu, se înscrie epitropia bisericii din comună. La Moşniţa, lista de subscripţie a fost întocmită de Elisa Cerneţiu, soţia învăţătorului Vicenţiu Cerneţiu, iar la Jebel, învăţătorul Vasile Ciuta a colectat bani de la elevii şcolii confesionale, între donatori fiind prezent şi protopopul Alexandru Ioanovici. La Chizătău, colecta a fost organizată de Emilia Cădariu, soţia învăţătorului Nicodim Cădariu137, iar la Timişoara, învăţătoarea Ana Mărgineanu, a reuşit să adune suma de 150 de florini138. Învăţătorii, alături de preoţi, şi-au manifestat cu această ocazie solidaritatea cu fraţii români de peste munţi, susţinând material şi moral războiul eliberator.

Tratatul de pace de la Berlin (1878), recunoştea independenţa României şi drepturile acesteia asupra Dobrogei. Guvernul de la Bucureşti a încurajat stabilirea românilor din Transilvania şi Banat, pe acest teritoriu mai puţin populat. În anul 1881, din satele timişene au plecat în pribegie spre Dobrogea, români mânaţi de sărăcie şi de speranţa unei vieţi mai bune. Nu peste mult timp însă, ruinaţi material şi cu amărăciune în suflet, ei au fost nevoiţi să se întoarcă la vetrele strămoşeşti, deoarece Consulatul austro-ungar din Bucureşti a pus piedici aşezării românilor bănăţeni în Dobrogea. Sensibili la suferinţele acestor oameni, învăţătorii timişeni au iniţiat colecte băneşti, menite să le aline situaţia aflată la limita supravieţuirii. Învăţătorul Ioan Doboşan din Şag, reuşeşte să colecteze în a doua zi de Crăciun a anului 1881, pentru românii din comunele Sân Ianoş şi Sân Mihai, întorşi din pribegie, 3 florini de la credincioşii ortodocşi şi 2 florini din partea bisericii din localitate139. Mulţi învăţători se înscriu în zilele ce urmează pe listele de subscripţie, cu sume de bani pentru ajutorarea acestor oameni sărmani: Ioan Minda din Cadar cu 20 cr.,140 137 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 210-212 ; V. Dudaş, Pavel Rotariu, Excelsior Art, Timişoara, 2002, p. 50. 138 G. Pârnuţă, Rolul şcolii în războiul pentru independenţă din 1877-1878, în „Istoria învăţământului din România”, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 318.139 Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.2, din 6/18 ianuarie, p. 4.140 Idem, III, 1882, nr.3, din 9/21 ianuarie, p. 3.

268

Ioan Surdu din Bucovăţ, cu 50 cr., Bosoioc Miu şi Aurel Craiovan din Giroc, cu 1 florin şi respectiv 50 cr.141

De câte ori a fost cazul, învăţătorii şi-au manifestat solidaritatea şi cu confraţii întru profesie. Aşa s-a întâmplat la 25 iulie (6 august) 1883, când preotul-învăţător şi inspector şcolar Ioan Munteanu din Bărăteaz, face apel la învăţătorii din zonă să-l sprijine pe colegul lor din Munar, Voltezar Vasilievici, aflat în grea suferinţă. În noaptea de 10/22 iulie clădirea şcolii fusese trăznită şi fiind acoperită cu stuf a ars toată, iar învăţătorul având grave arsuri se afla la pat, sub îngrijirea medicului cercual. Pentru ca apelul lui să fie convingător, Ioan Munteanu deschide lista de subscripţie, trimiţându-i învăţătorului din Munar, un florin142.

Oamenii şcolii au sprijinit prin donaţii, fonduri sau fundaţii şi instituţiile de care erau legaţi profesional dar şi sentimental. Din parcurgerea testamentului inspectorului şcolar al cercului Alioş, Luca Călăceanu, observăm că cele mai mari sume de bani, acesta le-a direcţionat către şcolile confesionale. Iată dispoziţiile testamentare ale lui Luca Călăceanu: 1. Pentru spitalul oraşului, 100 de florini; 2. Pentru societatea pompierilor din Fabric, 50 de florini; 3. Pentru societatea pompierilor din Iosefin, 50 de florini; 4. Pentru parcul din Timişoara, 50 de florini; 5. Pentru parcul din Iosefin, 50 de florini; 6. Pentru şcoala greco-orientală română din Mehala, 400 de florini; 7. Pentru şcoala greco-orientală română din Fabric (de la Sf. Ilie), 200 de florini; 8. Pentru şcoala greco-orientală română din Maiere, 20 de florini; 9. Alumneului din Timişoara, o acţiune de la „Transilvania”143. Învăţătorul din Utvin, Vasile Voianţu, care cu ocazia examenelor de vară din anul 1883 a fost invitat la Medveş (Urseni), observând absenţa hărţilor din această şcoală, îi donează două exemplare: primul, cuprinzând teritoriul Ungariei şi celălalt, teritoriul comitatului Timiş144. Învăţătorul Emeric Andreescu, care a activat în localitatea Beregsău din anul 1870 şi până în anul 1896, când s-a pensionat, are merite deosebite 141 Idem, III, 1882, nr.7, din 23 ianuarie/4 februarie, p. 4.142 Idem, IV, 1883, nr.61, din 3/15 august, p. 3.143 Idem, Timişoara, III, 1882, nr.51, din 26 iunie/8 iulie, p. 4; I. Traia, Luca P. Călăceanu (1810-1882), în „Oameni, evenimente, tradiţii în Banatul de câmpie”, vol. II, Editura Brumar, Timişoara, 2008, p. 19-20. 144 Idem, IV, 1883, nr.69, din 31 august/22 septembrie, p. 4.

269

atât în propăşirea spirituală, cât şi materială a şcolii româneşti. Pentru Seminarul din Arad a donat 100 de florini, în Timişoara a întemeiat un fond pentru „învăţăceii de meserie”, iar la Beregsău a întemeiat fundaţia „Emeric Andreescu”. Ca epitrop al fondului şcolar din localitate, a reuşit prin propriile eforturi şi stăruinţe, să facă şcolii o fundaţie de 16 iugăre145.

Învăţătorii români din comitatul Timiş au contribuit la înfiinţarea unor bănci populare, pe le-au condus ca directori sau le-au gestionat ca contabili. Câmpul principal de activitate al acestor instituţii de credit, l-au constituit împrumuturile cu ipotecă date ţăranilor, meseriaşilor şi burgheziei rurale. Obiectivul urmărit cu stăruinţă, a fost consolidarea păturii mijlocii şi înstărite de ţărani români, solvabilă pentru creditele primite, promotoare a dezideratelor naţionale. Întărirea acestor pături ţărăneşti avea menirea şi să asigure o bază materială acţiunilor de apărare a Şcolii şi Bisericii naţionale, a instituţiilor de cultură româneşti146.

Adunarea de constituire a societăţii „Beregsana”, casă de păstrare, societate pe acţiuni, a avut loc la 3 decembrie 1894. Capitalul fundaţional al instituţiei de credit din Beregsău, a fost stabilit la 20.000 de florini (40.000 de coroane), împărţite în 500 de acţiuni a câte 40 de florini fiecare. Prin hotărârea adunării generale, capitalul fundaţional se putea mări, prin emiterea de noi acţiuni147. Fondatorul instituţiei de credit din Beregsău a fost învăţătorul Emeric Andreescu, care timp de aproape şase ani a îndeplinit şi funcţia de director148. Din bilanţul pe 1897, al „Beregsanei”, se poate observa că instituţia avea la sfârşitul acelui an, un profit de 1.158,80 de florini. Contabilul societăţii era atunci învăţătorul Constantin Clecan149. Într-un articol apărut în gazeta timişoreană „Controla”, în urma adunării generale a „Beregsanei”, desfăşurată la 15 februarie 1898, învăţătorul primeşte cuvinte de laudă pentru modul cum a gestionat banii casei de păstrare: „Onoare domnului contabil Constantin Clecan, care cu 145 I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899, Editura Autorului, Reşiţa Montană-Caransebeş, 1898, p.119-120.146 I. Munteanu, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994, p. 67.147 D.J.T.A.N., Fond casa de păstrare „Beregsana”, dosar 1/1895, fila 2-3.148 Controla, Timişoara, IV, 1898, nr. 7, din 30 ianuarie, p. 7.149 Idem, IV, 1898, nr. 6, din 27 ianuarie, p. 4.

270

dibăcie a arătat la toţi socoţile din poziţie în poziţie, fiind toate în cea mai bună exactitate, în armonie, spre binele institutului, aflându-se un profit frumuşel”150.

Un alt învăţător, Paul Ivi din Chişoda, a fost fondatorul instituţiei săteşti de credit, „Chişodana”, în anul 1889. La 1 decembrie 1895, la şcoala confesională din localitate, în prezenţa a 200 de membri, avea loc adunarea generală a „Chişodanei”, care a hotărât transformarea ei din Reuniune de păstrare şi anticipare, în Instituţie de credit şi economii, societate pe acţiuni. Fondul de întemeiere se ridica la 50.000 de coroane, divizate în 500 de acţiuni a câte 100 de coroane fiecare. În articolul de presă care prezintă evenimentul se afirmă că: „…de director s-a aclamat cu unanimă însufleţire domnul învăţător Paul Ivi, care a plămădit această bună idee în satul nostru şi a dezvoltat cea mai mare osteneală şi jertfă pentru realizarea şi înrădăcinarea ei.”151 Peste trei ani, la 21 februarie 1898, când avea loc o altă adunare generală a „Chişodanei”, învăţătorul Paul Ivi se afla la al nouălea an de directorat. Deşi statutul cerea prezenţa la adunare a doar zece acţionari, au participat peste 60 de acţionari, cu peste 200 de acţiuni fiecare, fapt care dovedeşte că ţăranii plugari erau conştienţi de rostul acestei instituţii şi se interesau de bunul ei mers152.

Învăţătorul Simeon Faur din Chizătău, a fost contabilul Reuniunii de păstrare şi anticipare „Chizătăiana”. La adunarea generală a societăţii, desfăşurată la 28 februarie 1898, au participat 70 de membri acţionari, din Chizătău şi din localităţile învecinate. S-a constatat că instituţia avea un profit de 10 %, care întrecea aşteptările. În articolul de presă care descrie evenimentul, sunt aduse mulţumiri directorului executiv, preotul Lucian Şepeţian şi contabilului, învăţătorul Simeon Faur, pentru: „ostenelile şi jertfele aduse întru înaintarea institutului.”153

O altă instituţie de credit sătească, a fost Reuniunea de păstrare şi anticipare, „Jebeliana”, din localitatea Jebel, la care învăţătorul local, Vasile Ciuta, se număra printre membrii direcţiunii. Bilanţul pe anul 1897 al societăţii, ne arată că aceasta avea un capital fundaţional de

150 Idem, IV, 1898, nr. 14, din 24 februarie, p. 1-2.151 Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 63, din 5 decembrie, p. 2.152 Idem, IV, 1898, nr. 14, din 24 februarie, p. 2.153 Idem, Timişoara, IV, 1898, nr. 17, din 10 martie, p. 2.

271

3.458, 20 de florini, iar profitul era de 192,73 de florini154. În anul 1897, la iniţiativa învăţătorului Atanasie Baicu, se înfiinţează în comuna Giroc, localitate limitrofă Timişoarei, o altă instituţie românească de credit, „Banca populară Ghiroceană”155.

Instituţiile de credit de tipul „Beregsanei”, „Chişodanei”, „Chizătăianei”, „Jebelianei” etc., erau organizate după modelul cooperaţiei sau al „caselor de păstrare. La 12 august 1885, la Timişoara, se puseseră bazele „Timişianei”, cea mai importantă instituţie de credit românesc din Banat, care îndeplinea atributele care îi confereau titlul de bancă. „Timişiana” şi-a început activitatea cu un numerar de 17.046 de florini, depus de 52 de acţionari fondatori. Între aceştia figurează protopopii Meletie Drăghici, George Crăciunescu şi preotul din Satchinez, Alexandru Crăciunescu. Preşedintele băncii era fruntaşul român bănăţean, Emanuil Ungureanu156. Din comitetul de supraveghere al „Timişianei”, a făcut parte şi preotul-învăţător din Ghilad, Aurel Drăgan157.

Încă de la începutul activităţii băncii, s-a urmărit „câştigarea încrederii publicului”, prin asigurarea unui profit modest, dar sigur, acţionarilor şi acordarea de credite în condiţii avantajoase. Ca urmare, valoarea depunerilor şi sumele împrumutate au crescut an de an158, ajungându-se ca în anul 1895 banca să dispună de un capital fundamental de 100.000 de florini şi de fonduri de rezervă care treceau de 160.000 de florini159. Treptat, „Timişiana” şi-a extins activitatea, lucru care a determinat întemeierea a cinci filiale la începutul secolului al XX-lea, în localităţile: Buziaş, Ciacova, Deta, Recaş şi Vinga. Va susţine financiar şi operaţiunile de credit ale unor bănci mai mici din comitatul Timiş. În anul 1900, spre exemplu, au beneficiat de ajutorul său instituţiile de credit: „Chizătăiana”, „Lipovana”, „Chişodana”, „Beregsana”, „Jebeleana”, „Lighezana”. Rolul deosebit de important al Institutului de Credit şi Economii „Timişiana”, rezultă în primul rând din sprijinul financiar acordat mai cu seamă populaţiei rurale româneşti, 154 Idem, IV, 1898, nr. 7, din 30 ianuarie, p. 4.155 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Giroc, nepag.156 I. Munteanu, op.cit., p. 69.157 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.40, din 18 februarie/2 martie, p. 3.158 I. Munteanu, op.cit., p. 69.159 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.40, din 18 februarie/2 martie, p. 3.

272

contribuind astfel la consolidarea multor gospodării ţărăneşti prin finanţarea cumpărării de pământ, de inventar agricol şi animale de muncă160.

La instituţiile de credit româneşti, în special la cele din mediul rural, beneficiul de pe urma afacerilor de credit era redus. Profitul obţinut de acţionarii lor, de depunătorii sumelor care le-au asigurat dăinuirea în spaţiul concurenţial austr-ungar, nu erau substanţiale, dar asigurau un anumit profit anual, care era plasat mai rentabil spre alte sectoare economice. Activitatea băncilor româneşti nu poate fi apreciată numai după cifrele incluse în contul bilanţului, ci după serviciile pe care acestea le-au adus la susţinerea organizaţiilor culturale, a şcolilor şi Bisericii naţionale161.

Reprezentanţi ai corpului învăţătoresc, datorită calităţilor şi meritelor personale pe teren didactic şi extradidactic, au făcut parte din instituţiile decizionale: bisericeşti, şcolare şi comunale, contribuind la elaborarea hotărârilor referitoare la viaţa şcolară, bisericească şi comunitară bănăţeană.

Învăţătorul Emeric Andreescu a fost membru în Sinodul protopopesc al Timişoarei, iar din anul 1882 a fost ales deputat în Sinodul Eparhial. În această calitate a propus instituirea şi în Dieceza Aradului a sistemului comisarilor şcolari, chiar el fiind numit între 1884-1887, „comisar propunător” la diferite conferinţe învăţătoreşti162.

În anul 1872, învăţătorii Ioan Tuducescu din Lipova şi Vicenţiu Cerneţ din Moşniţa, au fost aleşi în Senatul şcolar al Consistoriului din Arad163. Vicenţiu Cerneţ s-a străduit să fie un model pentru tinerii învăţători. Pentru a-i stimula să se înscrie la examenul de calificare, Vincenţiu Cerneţ s-a mai prezentat încă o dată la acest examen (deşi îl mai susţinuse în anul 1849), în anul 1872, după 40 de ani de activitate, obţinând calificative cât se poate de bune164. În anul 1898 un alt învăţător din Lipova, Constantin Crăciun, era membru 160 I. Munteanu, op.cit., p. 70-71.161 I. Munteanu, Banatul istoric, 1867-1918, vol. II., Ocupaţii. Economia, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007, p. 455.162 I. Velcean, op.cit., p. 120.163 V. Popeangă, op.cit., p. 35.164 I. Ilioviciu, Monografia comunei Moşniţa cu cronica parohiei, Moşniţa, 1950, p. 50-51.

273

al Senatului şcolar din Arad165. În acelaşi an învăţătorul din Ferendia, Ioachim Miloia, era deputat în Sinodul eparhial din Caransebeş166.

Aurel Drăgan a fost învăţător în Ghilad, iar din anul 1888 s-a hirotonit ca preot pentru o parohie din localitate. Învăţător distins, a făcut parte în permanenţă din instituţiile diriguitoare ale Protopopiatului Ciacova, fiind numit comisar şcolar în acest tract. A îndeplinit şi funcţia de administrator protopopesc la Ciacova şi Buziaş, atunci când posturile de conducere ale acestor protopopiate au fost vacante. Aurel Drăgan a fost un autodidact şi a avut o cultură aleasă. O dovedesc numeroasele cărţi şi reviste care i-au aparţinut şi pe care le-a donat bibliotecii Protopopiatului Ciacova167. De aceeaşi imagine socială pozitivă s-a bucurat probabil şi învăţătorul Nicolae Şoşdean din Obad, care pensionar fiind, în anul 1893 îndeplinea funcţia de jude comunal168.

Numărându-se printre puţinii intelectuali ai comunelor, învăţătorii erau oameni reprezentativi pentru comunitate, cu un prestigiu dat nu numai de cultura ce o posedau, ci şi de modul cum aceasta se materializa în atitudini şi comportamente civilizate. Datorită rolului important, jucat de învăţător în societate, el era prezent în viaţa publică, participând la toate momentele importante din viaţa comunităţii. Aproape că nu exista un eveniment local, la care să nu fie simţită prezenţa învăţătorului, ca organizator sau ca actor principal al acestuia. O însemnare de pe o carte bisericească, vine să întărească afirmaţiile de mai sus, consemnând faptul că învăţătorului Veniamin Martini din Alioş, i-a revenit onoarea deosebită de a-l întâmpina pe însuşi împăratul Francisc Iosif I, care a vizitat localitatea la 1 septembrie 1884169.

Un alt eveniment important din viaţa comunităţii, la care învăţătorii au avut o implicare directă, s-a petrecut la 13/25 iunie 1882, la Lipova, când s-au distribuit premiile votate la expoziţia naţională din Sibiu. La festivitatea la care s-au împărţit 21 de diplome 165 I. Velcean, op.cit., p. 90.166 Foaia diecezană, Caransebeş, XIII, 1898, nr.13, din 29 martie, p. 7.167 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ciacova, nepag.168 Ibidem, dosar Obad, nepag.169 I. D. Suciu, Comuna Alioş din punct de vedere istoric, demografic şi cultural, Editura „Societăţii de Mâine”, Bucureşti, 1940, p. 28.

274

şi medalii de bronz, industriaşilor şi „damelor române” din localitate, au luat parte aproape 100 de persoane, între care se aflau şi învăţătorii D. Putici şi I. Tuducescu. Elevii pregătiţi de învăţătorul D. Putici, au încântat cu recitările lor, după care au intonat „Cântecul gintei latine”. Învăţătorul Ioan Tuducescu a ţinut cu această ocazie un frumos cuvânt de mulţumire către protopop şi ceilalţi invitaţi la manifestare. La final, tinerimea şcolară a intonat „Mulţi ani trăiască”170.

La alegerea protopopului Ciacovei, desfăşurată în biserica din Ghilad, la 8 mai 1892, prezenţa învăţătorilor s-a făcut iarăşi simţită, deoarece cântecele rituale au fost executate de corul mixt al plugarilor din Ghilad, condus şi instruit de învăţătorul Bireescu, iar notar al adunării electorale, a fost ales învăţătorul din Cebza, Ioan Gruescu. Candidaţii la funcţia bisericească au fost I. Pinciu şi I. Pocan, primul întrunind toate cele 41 de voturi ale alegătorilor. Între invitaţii la banchetul care a urmat actului alegerii, desfăşurat în „hotelul mare” din Ciacova, s-au numărat şi învăţătorii de vază ai acestui protopopiat171.

Au existat situaţii când învăţătorii rămâneau în spatele evenimentului, ca organizatori, aşa cum învăţătorul Traian Lungu, an de an, în luna februarie, se afla în comitetul de organizare al balurilor care aveau ca scop strângerea de fonduri pentru şcolile confesionale româneşti din Timişoara-Fabric172. În alte situaţii, învăţătorii erau actorii principali ai actului cultural, aşa cum a fost învăţătorul Ioan Marcu din Bocşa Montană, care la balul românilor din Fabric, desfăşurat în anul 1883, a urcat pe scenă, ca vătaf al celor 12 tineri căluşari, jucând „Căluşeriul” şi „Bătuta”173.

Din aceste exemple se poate concluziona că învăţătorul se afla în prim-planul vieţii sociale, era o persoană urmărită, apreciată sau criticată de comunitate. El era educator dar şi cetăţean, purtător al informaţiilor necesare comunităţii. Misiunea învăţătorului era dificilă, pentru că era nevoit să se confrunte cu o multitudine de probleme: materiale, financiare, de ordin legislativ şi nu în ultimul rând cu probleme de mentalitate. El era inevitabil şi agent al schimbării, 170 Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr. 50, din 23 iunie/5 iulie, p. 4.171 Idem, XIII, 1892, nr. 34, din 2/14 mai, p. 1.172 Idem, XIII, 1892, nr. 8, din 29 ianuarie/10 februarie, p. 4.173 Idem, IV, 1883, nr. 12, din 9/21 februarie, p. 4.

275

purtătorul noului, care se lovea de conservatorismul din societate. Pentru ca misiunea învăţătorului să fie eficientă, el trebuia să fie apropiat de comunitate. În acest sens, autorităţile şcolare au încercat să determine învăţătorii să nu se mai mute dintr-o localitate în alta, deoarece de multe ori învăţătorii părăseau şcoala chiar în timpul anului şcolar174.

Între dascăl şi membrii comunităţii se închega o relaţie a cărei calitate era dependentă de capacitatea învăţătorului de a se integra în comunitate, de a răspunde aşteptărilor şi năzuinţelor ei, de a reuşi să-şi impună propriile valori şi aspiraţii în spaţiul social în care-şi desfăşura activitatea.

Un învăţător de succes în relaţia cu comunitatea, a fost Damaschin Cosma. Perioada pe care acesta a petrecut-o la Ghiroda, după ce la data de 24 decembrie 1871 fusese ales ca învăţător în această localitate, deşi zbuciumată şi plină de obstacole, a evidenţiat simpatia şi încrederea de care s-a bucurat Damaschin Cosma în rândul poporului din această comună limitrofă Timişoarei.

La stăruinţa preotului local Petru Anca, care susţinea candidatura altui dascăl, alegerea lui D. Cosma a fost anulată şi a fost fixată o altă dată, pentru o nouă alegere de învăţător. Afectat de rea voinţa parohului local, D. Cosma a refuzat să părăsească postul pe care l-a obţinut printr-o alegere corectă şi legală. S-a creat o polemică la care a luat parte şi ziarul românesc „Albina” din Budapesta175, unde chiar şi deputatul Vincenţiu Babeş a publicat o serie de articole prin intermediul cărora a încercat să lămurească problema ivită la Ghiroda. La polemica desfăşurată în paginile gazetei „Albina”, a luat parte şi învăţătorul Emeric Andreescu, care şi-a manifestat indignarea faţă de „cei ce se ating duşmănos de rolul educativ şi demnitatea învăţătorimii”176. La 10/22 septembrie 1872, apărea în „Albina” articolul cu titlul: „Un învăţător şi cu familia sa, tratat chiar de către ai noştri spre cel mai mare scandal public, ca un vagabond”177. Într-un alt număr al ziarului, 70 de plugari îşi exprimă indignarea despre modul cum a 174 C. Petrescu, Condiţia învăţătorului din şcoala poporală bănăţeană la sfârşitul secolului al XIX-lea–începutul secolului XX, în „Studii de istorie a Banatului XXI-XXII (1997-1998)”, Timişoara, 2000, p. 297-298.175 D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma, dosar 18, fila 74.176 Ibidem, fila 75.177 Albina, Budapesta, 1872, nr. 72, din 10/22 septembrie, apud D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma, dosar 18, fila 75.

276

decurs noua alegere de învăţător, desfăşurată la 18 septembrie 1872, când au ajuns: „…să stea pandurii pretorului cercual în biserică, cu sabia şi corbaciul în mână, pentru a ne împiedica să cerem pe cine noi vrem”178. În acelaşi articol de presă se menţionează: „Mai putem zice că avem şcoli confesionale, ale noastre, când ai noştri cheamă pe străini ca să ne facă silă? Ba, scandal şi ruşine.”179 Finalul articolului scris de redacţie (adică de Vincenţiu Babeş, n.n.), se doreşte a fi moralizator: „Mărturisim că astfel de cazuri şi conflicte între ai noştri ne pun la uimire şi adesea stăm încremeniţi. Mai pretutindeni furia se descarcă în capul preoţilor, despre care se zice că pentru cutare rudenie sau protejat pun toate fărădelegile în mişcare şi nimic nu le este sfânt. Dar pentru Dumnezeu, ajunge necazurile şi nedreptăţile ce ni le fac nemiloşii domni străini, şi noi între noi să ne mai sfârşim?”180. La închiderea ediţiei, ziarul primeşte o corespondenţă din Timişoara, care vine să sublinieze încă o dată gravitatea situaţiei din Ghiroda şi acutizarea stării de nemulţumire a locuitorilor faţă de preotul local: „Pe când publicam mult moderatu şi prescurtatu articol de mai sus, din Timişoara ne sosi subscrisă de mai mulţi cetăţeni o corespondenţă înfierătoare tot în această cauză, unde ni se spune că o mulţime de săteni amar vătămaţi, precaseră să-şi schimbe legea, pentru a scăpa de volniciile d-lui preot Anca, pe care noi atât de mult îl stimăm. Ce mai ştim să credem şi să zicem şi să facem în astfel de împrejurări?!”181.

Din conţinutul articolelor de presă de mai sus, se poate cu uşurinţă observa că sătenii din Ghiroda apreciau calităţile pedagogice şi umane ale lui Damaschin Cosma. Îndemnaţi şi sprijiniţi de intelectualitatea românească din cartierul Fabric, ei luptau cu înverşunare pentru menţinerea pe post a învăţătorului care întrunise alegerea majorităţii. D. Cosma era un om demn, cu mândrie personală, energic şi neiertător când ştia că dreptatea e de partea lui. Având adeziunea mulţimii, el nu a vrut să cedeze, în ciuda faptului că parohul Petru Anca, de altfel un om învăţat şi cult, se bucura de încrederea şi prietenia lui Pavel Vasici, inspector şcolar onorific în 178 Albina, Budapesta, 1872, nr. 76, din 24 septembrie/6 octombrie, apud D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma, dosar 18, fila 75.179 Ibidem.180 Ibidem, fila 76-77.181 Ibidem, fila 77.

277

cercul Timişoara. Trecerea timpului, a dus până la urmă la aplanarea conflictului şi raţiunea a triumfat, ajungându-se la o înţelegere: D. Cosma să-şi termine anul şcolar, iar în vara anului următor să fie mutat de Consistoriul arădean în altă comună. Cu decizia nr. 926, din 12 iulie 1873, a fost confirmată numirea sa ca învăţător confesional la Topolovăţ, localitate în care a rămas până la pensie182.

Între învăţători şi membrii comunităţii au existat şi momente de dizarmonie şi conflict, care inevitabil, au afectat procesul de învăţământ. Consistoriile diecezane şi ziarele vremii primeau plângeri, uneori justificate, alteori nejustificate, ale comunităţii împotriva învăţătorilor. Învăţătorii erau acuzaţi fie de neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu, fie de beţie sau imoralitate. Este adevărat că atunci când dascălii cereau mărirea dotaţiei, unele comunităţi reacţionau, înfierându-i cu acuze imaginare, pentru a justifica respingerea solicitării.

La 9 iulie 1870, Senatul şcolar din Caransebeş ia la cunoştinţă reclamaţia comunei Obad împotriva învăţătorului Georgiu Toţia, pe care îl acuza că e leneş, nu-şi îndeplineşte îndatoririle de serviciu, petrece zile în şir la Ciacova, în cafenele, ocupându-se cu alte probleme, contrare profesiei sale183. Un alt învăţător acuzat de comunitate că nu corespunde chemării sale, a fost Lazăr Drigu din Vucova. Cu ocazia examenelor de la sfârşitul anului şcolar 1879-1880, acesta a părăsit localitatea fără vreo justificare, iar elevii săi erau total nepregătiţi, conform constatării comisiei examinatoare. Datorită atitudinii lui faţă de şcoală şi faţă de elevi, învăţătorul şi-a atras dezaprobarea comunităţii, care-şi justifica astfel dezinteresul pentru ridicarea unui nou local şcolar: „N-avem pentru ce să ridicăm şcoală, căci învăţător avem cu numele, iar în faptă el nu învaţă pe copii nimic, căci singur nu voie nimic”184. O altă „plânsoare”, publicată în numărul din 9/21 aprilie 1883 al Luminătoriului, vine din Susani care îl acuză pe preotul-învăţător din localitate că înjură şi insultă poporul şi e mereu beat185.

Un alt gen de situaţii conflictuale, au fost acelea dintre învăţători şi preoţi. Prin actele normative şcolare preoţii erau statuaţi 182 D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma, dosar 18, fila 78-79.183 A.E.O.R.C., Protocolul şedinţelor consistoriale şcolare, Registrul 9-1-321/1870, nepag. 184 Idem, Fond şcolar, IV, act 562/1880, nepag.185 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.29, din 9/21 aprilie, p. 4.

278

ca directori locali, fapt pe care unii învăţători nu îl acceptau cu plăcere, mai ales dacă relaţiile între cele două părţi nu erau de conlucrare. Aşa cum existau învăţători lipsiţi de simţul datoriei, existau şi preoţi care în calitate de directori, nu se preocupau de rezolvarea problemelor de ordin administrativ şi didactic, de apropierea relaţiilor dintre şcoală şi comunitate.

Cu ocazia vizitei în comuna Petroman, în decembrie 1870, protopopul Ioan P. Săiman constata că şcoala este neîncălzită şi de aceea nefrecventată de elevi. Învăţătorul Trifon Micu reclamă comportamentul lipsit de interes pentru şcoală al directorului local, preotul Trifon Ţăranu. Fiind preocupat doar de prosperitatea personală, acesta se implica activ în alegerile de chinez (primar), sprijinind pe acel candidat de la care ar fi putut obţine avantaje materiale186.

Într-o scrisoare trimisă periodicului „Luminătoriul”, cu data de 3 octombrie 1886, preotul din Ianova, Ioan Dogariu, îl reclamă pe învăţătorul Milosav că se opune înfiinţării unui nou post, de teamă că îi va scădea salariul. În calitate de director şcolar, preotul o adusese ca învăţătoare la clasa a II-a pe Persida Regep, dar agitaţi de Milosav, unii membri ai comitetului parohial ar fi refuzat accesul în şcoală al noii învăţătoare187.

Învăţământul local avea şi mai mult de suferit, atunci când primarul localităţii rămânea nepăsător la nevoile şcolii şi ale învăţătorului. Aşa s-a întâmplat la Dragşina, unde după ce a ajuns jude comunal, în ianuarie 1883, I. Jurca nu s-a implicat cu nimic în sprijinirea şcolii şi a bisericii. Consecinţa a fost că localurile şcolare s-au degradat, au rămas nevăruite şi cu ferestrele sparte. Chiar mai mult, primarul nu a fost preocupat nici de încasarea cultului, învăţătorul fiind nevoit să meargă singur prin comună, din casă în casă, pentru a-şi încasa măcar o parte din leafa sa, care şi aşa era insuficientă pentru a-i asigura un trai decent188.

Am prezentat aceste exemple, de disfuncţionalitate a relaţiei dintre principalele instituţii ale satului bănăţean din secolul al XIX-lea: Şcoala, Biserica, Primăria, nu din dorinţa de a le supralicita, 186 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 246/1870, nepag.187 Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr.78, din 4/16 octombrie, p. 3.188 Idem, IV, 1883, nr. 30, din 13/25 aprilie, p. 4.

279

de a le transforma într-o normă a relaţiilor intracomunitare din acea vreme, ci din dorinţa de a face o prezentare obiectivă şi impregnată de realism a contextului social în care au fiinţat şcoala şi învăţătorul timişean. Desigur, există şi multe exemple de conlucrare ideală a celor trei instituţii sus menţionate. În anul 1886, când construirea unui nou local şcolar devenise o problemă stringentă, învăţătorul Corneliu Musta, preotul Vichentiu Prohab şi judele Martin Mioc, din satul Şoşdea, au dat comunităţii un exemplu de mobilizare şi conlucrare exemplară, care a asigurat atingerea în scurt timp a obiectivului propus189.

Alături de preot şi de primar, învăţătorul era un factor important al comunităţii româneşti timişene. El putea deopotrivă să adune oamenii în jurul unui ideal sau să creeze tensiune şi dezbinare190, însă situaţiile în care învăţătorul nu a fost conştient de menirea sa, în care s-a evidenţiat ca sursă de dizarmonie şi conflict, nu sunt acelea care dau nota caracteristică a acestei categorii profesionale. Şcoala şi societatea românească din comitatul Timiş, au fost într-un echilibru stabil în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, iar învăţătorul a fost unul dintre pilonii care au asigurat acest echilibru. Într-un mediu statal ostil afirmării naţionale, învăţătorii români timişeni au fost factori de unitate, de continuitate etnică şi culturală, asumându-şi şi în acelaşi timp depăşindu-şi condiţia modestă material, prin deplina afirmare în plan spiritual.

Multilateralitatea domeniilor de implicare culturală şi economico-socială, îi creează învăţătorului imaginea intelectualului angajat în viaţa comunităţii şi preocupat de destinele ei. Rolul social al învăţătorului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este foarte greu de înţeles dacă îl judecăm după criterii contemporane. Învăţătorul confesional era un intelectual aflat permanent în serviciul localităţii, pentru că fiind ales şi plătit de aceasta, era dependent de natura relaţiei pe care o avea cu membrii comunităţii. Tocmai de aceea, studiul oricărui aspect referitor la şcoala românească bănăţeană din această perioadă istorică, nu poate fi obiectiv şi eficient, fără încadrarea instituţiei de învăţământ în contextul social în care ea a fiinţat.189 Idem, VII, 1886, nr. 37, din 10/22 mai, p. 3.190 C. Petrescu, op.cit., p.300.

280

V. C. Rolul corpului didactic în instruirea adulţilor. Cursurile cu adulţii

Şcolile poporale aveau un caracter deschis, întreţinând puternice legături cu comunităţile săteşti, care în virtutea tradiţiei susţineau material şi moral învăţământul în limba română. Învăţătorul era îndrumătorul comunităţii dar şi propagatorul cărţii şi al valorilor culturale în rândul membrilor acesteia.

După anul 1867 afirmarea culturală a comunităţilor româneşti dobândeşte o semnificaţie politică şi devine un obiectiv spre care converg eforturile învăţătorilor şi ale altor categorii de intelectuali. Încă din primii ani ai dualismului, se înregistrează tot mai frecvente chemări adresate învăţătorilor, pentru întărirea funcţiei culturale a şcolii. Se considera că şcoala îşi exercită funcţia culturală nu numai în actul formării tineretului, ci şi în educaţia adulţilor, care intrau tot mai insistent în sfera de activitate a şcolii. Apar acţiuni care vizau afirmarea adulţilor în plan cultural: difuzarea de cărţi şi reviste printre săteni, întruniri în serile de iarnă şi în zilele de sărbătoare, pentru comunicarea de informaţii politice şi culturale, conferinţe populare etc.

Profesorul de la Preparandia din Arad, Petru Pipoş, a fundamentat pedagogic funcţia culturală a şcolii. El definea şcoala populară ca pe un institut de educaţie public şi general, care împrumută fiecărui individ cultura generală ce e absolut necesară pentru ca individul să-şi poată împlini îndatoririle faţă de societate. Prin şcoală se pune baza culturii generale a individului şi se cultivă poporul. Difuzarea culturii elementare în comunitate, era considerată de Pipoş ca un factor principal al progresului social. Influenţat probabil de Rousseau, Pipoş afirma că faţă de şcoală toţi oamenii sunt egali, aceasta implicând datoria învăţătorilor să deschidă larg porţile instituţiei unde îşi desfăşurau activitatea.

Pornindu-se de la exemplul Franţei unde în anul 1867 au participat la cursurile cu adulţii 829.555 de persoane, în anul 1870 au

281

fost înfiinţate în Ungaria reuniuni pentru instrucţia poporală. Adunarea generală a districtului şcolar al Timişoarei, desfăşurată

la 30 iunie 1870, a luat hotărârea să înfiinţeze „Însoţirea pentru cultura poporală din districtul Timişului.” Scopul reuniunii era de a contribui la culturalizarea poporului prin sprijinul acordat învăţământului şi prin organizarea de cursuri serale191.

Senatul şcolar arădean şi-a fundamentat activitatea în domeniul învăţământului, pe principiile unei pedagogii culturale. În această perioadă relevabilă a fost activitatea referentului şcolar George Crăciunescu (între 1870-1872), care a renunţat la catedra de limba română de la gimnaziul din Timişoara asumându-şi responsabilitatea organizării învăţământului poporal din Dieceza Aradului. Deşi a îndeplinit numai doi ani atribuţiile de conducător al Senatului şcolar, G. Crăciunescu s-a remarcat prin preocuparea de a extinde rolul instituţiilor educative în viaţa satului. El a iniţiat cursurile cu adulţii, în serile de iarnă şi datorită consecvenţei cu care a acţionat în acest domeniu educativ şi ideilor pe care le-a promovat, pedagogia adulţilor din ţara noastră îl poate considera ca precursor192.

Ministrul regesc de culte şi instrucţie publică, prin Ordinul nr.21.555 din 24 septembrie 1870, a dispus ca în întreaga ţară să se înceapă învăţătura adulţilor. Conform ordinului, fiecare preot sau învăţător primea din partea statului, pentru fiecare persoană adultă pe care o învăţa să citească şi să scrie, o remuneraţie de 3 florini, iar pentru o persoană care ştia să citească şi o învăţa doar să scrie, primea 2 florini193.

La 15 octombrie 1870, referentul şcolar G. Crăciunescu a trimis inspectorilor şcolari o circulară prin care dispunea să se organizeze cursuri cu adulţii care au depăşit 15 ani şi să se predea scrisul, cititul şi aritmetica. Desfăşurate între 15 octombrie-15 iulie 1870, aceste cursuri au atras un număr mare de participanţi în localităţile: Lipova, Alioş, Hasiaş. La 2 decembrie 1871 G. Crăciunescu intervine din nou, 191 V. Popeangă, op.cit., p.172-175.192 Idem, Aradul, centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 86.193 P. Tomescu-Măţău, G. Fodor, V. Craiu, H. Weissman, M. Brăteanu, I. Florea, I. Cireşan, Monografia comunei Gătaia şi a satelor aparţinătoare, Timişoara, 1972, p.252-253; A.E.O.R.C., Protocolul şedinţelor consistoriale şcolare, Registrul 9-1-321/1870.

282

solicitând tuturor inspectorilor şcolari ca în toate comunele, cursurile cu adulţii să devină o realitate pedagogică. Referentul şcolar insistă asupra caracterului politic al cursurilor, întrucât un cetăţean care nu avea pregătire culturală, nu-şi putea exercita drepturile politice. Învăţătorilor li se cereau rapoarte despre progresul înregistrat la aceste cursuri194.

Din rapoartele inspectorilor şcolari reţinem informaţii despre organizarea şi desfăşurarea cursurilor cu adulţii. Astfel, inspectorul cercului şcolar Timişoara, Pavel Vasici, semnalează activitatea fructuoasă a învăţătorilor Vasile Voianţu din Utvin şi Bosoioc Miu din Giroc, care au avut câte 76 şi respectiv 50 de ţărani la cursurile serale. Parcurgerea rapoartelor generează constatarea că aceste cursuri dobândiseră un caracter instituţional. Elevii erau recrutaţi dintre tinerii sau maturii aflaţi între 25 şi 40 de ani, între aceste limite de vârstă eficienţa socială a activităţii fiind sporită. Programa minimă a cursurilor fusese depăşită prin introducerea unor obiecte cu mari resurse pentru educaţia naţională: recitarea de poezii, cântul naţional, geografia195.

La 4 august 1877 a avut loc la Arad conferinţa inspectorilor cercuali de şcoli, în cadrul căreia referentul şcolar G. Popa (care îi succedase lui G. Crăciunescu la conducerea Senatului şcolar) a făcut o prezentare a situaţiei învăţământului poporal din Dieceza Aradului. Pe baza deciziilor adoptate în cadrul acestei conferinţe, Senatul şcolar arădean a solicitat la 8 august 1877, inspectoratelor şcolare, ca până la 1 decembrie 1877 să organizeze conferinţe învăţătoreşti în care să se dezbată probleme referitoare la întreţinerea edificiilor şcolare, frecventarea şcolii de către elevi şi perfecţionarea activităţii învăţătorilor. Se recomanda ca în conferinţe să se dezbată şi problema: cum să se procedeze pentru introducerea unor prelegeri de iarnă pentru adulţi?196 Luând în dezbatere aceste probleme, conferinţa din Lipova a cerut învăţătorilor să se îngrijească ca după terminarea semănăturilor de toamnă, să introducă prelegerile cu adulţii. În alte conferinţe, propunerile privind activitatea culturală au vizat 194 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 17/1877, nepag.195 V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 176-177.196 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 94/1877, nepag.

283

înfiinţarea unor biblioteci pentru popor şi învăţători. Senatul şcolar arădean ia act de iniţiativele care veneau din rândurile învăţătorilor şi la 29 decembrie 1877, G. Popa solicită directorilor şcolari să înfiinţeze biblioteci locale197.

Circulara episcopului Ioan Meţianu din 9/12 noiembrie 1878, are ca obiect Ordinul ministrului de culte şi învăţământ nr.27.909 din 29 octombrie 1878, care susţinea cauza bibliotecilor poporale, respectiv şcolare, care se afla în strânsă legătură cu aceea a instruirii adulţilor. Cu privire la instruirea adulţilor, circulara precizează că sunt consideraţi adulţi, acei indivizi care au depăşit vârsta de 15 ani şi nu mai puteau fi obligaţi să urmeze nici măcar şcoala de repetiţie. Se cerea instruirea lor în aritmetică, citire şi scriere. Prelegerile se puteau realiza în serile lungi de iarnă, în 2-3 sau mai multe zile pe săptămână, după un program ce urma să-l facă comisia şcolară împreună cu învăţătorul şi după numărul adulţilor care ar fi dorit să dobândească cunoştinţe. Pentru a-i convinge pe adulţii satelor să urmeze astfel de cursuri, directorii locali din fiecare parohie erau îndatoraţi să ţină cuvântări în biserică, prin care să sublinieze foloasele pe care le-ar avea pentru cei trecuţi de 15 ani, cunoştinţele dobândite. Apoi, învăţătorii cu metodele lor, puteau să facă ca învăţarea citirii, scrierii şi aritmeticii, să nu coste nici osteneală şi nici timp, având în vedere că adulţii puteau să asimileze mai repede decât copiii, cunoştinţele predate. Se recomanda ca învăţătorii să înceapă cursurile cu predarea aritmeticii, iar pentru eforturile făcute să li se dea o remuneraţie, plătită fie de adulţii instruiţi, fie din fondurile parohiei.

În ce priveşte biblioteca şcolară sau poporală, în circulară se precizează că din experienţă se ştie că în serile lungi de iarnă, poporul e tentat să se întrunească cât mai des, fiind o perioadă când diminuarea muncilor agricole îi oferă mai mult timp liber. Se recomandă ca aceste întruniri să fie transformate în tot atâtea societăţi de lectură, a căror activitate să se desfăşoare în biblioteci. Acolo unde învăţătorul era ocupat cu instrucţia adulţilor, societăţile de lectură, respectiv bibliotecile, trebuiau puse sub conducerea şi îngrijirea directorului local. Acolo unde ambele sarcini reveneau învăţătorului, trebuia împărţit timpul în aşa fel, încât cele două 197 V. Popeangă, op.cit., p. 177.

284

activităţi să alterneze. Consistoriul aştepta rapoarte despre modul cum se aduceau la îndeplinire prevederile circularei198.

Inspectând şcolile din localităţile cercului Timişoara, Meletie Drăghici informează Senatul şcolar, în 4 ianuarie 1879, că funcţionau cursuri cu adulţii în localităţile: Firiteaz, Bodrogul Nou, Secusigiu, Seceani, Călacea.

În 1881, conferinţele învăţătoreşti reiau în discuţie problemele privind progresul cultural al poporului român. Învăţătorii au propus să se înfiinţeze biblioteci poporale, coruri locale, să se asigure instrucţia adulţilor, să fie stimulată pomicultura. Pe agendele conferinţelor învăţătoreşti din anul 1882, a fost inclusă problema iubirii şi preţuirii şcolii de către tineri şi adulţi şi cum ar putea să devină şcoala un adevărat izvor de lumină pentru tinerime199. În raportul din anul 1882 al Senatului şcolar arădean, se găsesc şi preocupări privind educaţia adulţilor. Dezvoltarea culturală şi formarea morală erau obiectivele urmărite prin instruirea acestora200.

În unele localităţi, cursurile cu adulţii au fost încadrate în activitatea desfăşurată de societăţile de lectură sau corurile locale. Astfel, corul din Beregsău, înfiinţat în anul 1882, avea ca scop dezvoltarea culturală şi morală a poporului. Pentru atingerea acestui scop, în anul 1884, preşedintele corului, parohul Ioan Baltă, le preda coriştilor în serile de luni şi miercuri, religia şi igiena poporală. În celelalte seri, învăţătorul Emeric Andreescu le preda citirea şi scrierea română, aritmetica, drepturile şi datoriile cetăţeneşti201. În anul 1886, corul din Seceani îşi fixează printre obiectivele urmărite şi instruirea tineretului care depăşise vârsta şcolară, în citire şi scriere202. În alte localităţi, cursurile cu adulţii primesc denumirea de şcoli de seară.

Un rol deloc de neglijat în educaţia adulţilor l-au avut şi examenele şcolare, care având un caracter public, ofereau locuitorilor satelor trecuţi de vârsta şcolară, un prilej de a-şi consolida vechi

198 Arhivele Statului Arad, Fondul parohiei Arad-Centru, Dosar 15, fila 18, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură….”, p. 207-208.199 V. Popeangă, op.cit., p. 177-178.200 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 10/1881, nepag.201 Ibidem, act 53/1884, nepag.202 Ibidem, act 42/1886, nepag.

285

cunoştinţe sau chiar de a-şi însuşi altele noi. Nu e de mirare că acolo unde existau învăţători bine pregătiţi şi cu chemare pentru profesia lor, numărul celor care asistau la examene era impresionant. Aşa s-a întâmplat la Bazoş, unde la examenul susţinut de învăţătorul A. Bădescu cu elevii săi, au asistat cel puţin 150 de oameni, care au fost foarte atenţi şi preocupaţi de conţinutul examinărilor203.

Senatul şcolar arădean recomanda în anul 1892, manualul elaborat de Ion Pop Reteganul pentru şcolile de repetiţie şi cursurile cu adulţii204, care cuprindea lecturi din autori români consacraţi205. Textele din cărţile de citire, prin conţinutul lor, contribuiau la amplificarea culturii generale a cursanţilor adulţi, la formarea lor în spiritul marilor valori ale culturii naţionale.

Preocupările de educaţie a adulţilor nu încetează nici spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Într-o circulară din 15/27 decembrie 1897, episcopul Caransebeşului, Nicolae Popea, informează că Ministerul de Culte şi Instrucţie Publică a emis Ordinul cu numărul 68643, din 25 noiembrie 1897, prin care a dispus ca pe timpul iernii, învăţători ambulanţi să ţină prelegeri poporale din economia rurală, în comitatele Caraş-Severin, Timiş şi Torontal. Pentru reuşita acestora, preoţii şi învăţătorii erau îndatoraţi să dea tot sprijinul moral, îndemnând poporul să frecventeze prelegerile şi punând la dispoziţia învăţătorilor ambulanţi sălile de clasă206.

Ca urmare a dezvoltării învăţământului poporal şi a organizării cursurilor cu adulţii, între anii 1880-1900, numărul ştiutorilor de carte români din Ungaria a crescut. Situaţia procentuală a ştiutorilor de carte din rândul populaţiei româneşti din Ungaria a evoluat în felul următor: 9,2 % în 1880, 14,1 % în 1890 şi 20,4 % în 1900. În comitatele bănăţene situaţia era diferenţiată în raport cu starea economică şi culturală a populaţiei, cu reţeaua şcolară de care dispunea.

203 Controla, Timişoara, IV, 1898, nr.44, din 26 iunie, p. 1.204 I. P. Reteganul, Cartea poporului, carte de citire pentru anii din urmă ai şcoalelor poporale, şcoalelor de repetiţie, cursurile de adulţi şi pentru poporul nostru, Braşov, 1892.205 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 163/1892, nepag.206 Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.51, din 21 decembrie, p. 1.

286

Tabelul 3. Evoluţia procentuală a ştiutorilor de carte din rândul populaţiei româneşti, în comitatele bănăţene207

Nr.crt. Comitatul 1880 1890 1900

1. Caraş-Severin 24,1 32,4 42,9

2. Timiş 35,8 45,9 54,8

3. Torontal 38,1 48,1 57,2

Procentul ştiutorilor de carte evoluează pozitiv în perioada 1880-1900 în toate cele trei comitate bănăţene. Comitatul Timiş se situa între celelalte două comitate bănăţene ca procentaj al ştiutorilor de carte. În Torontal, ponderea populaţiei româneşti raportată la numărul total al populaţiei era cea mai scăzută în anul 1900, de 14,9 %, faţă de Timiş, 41 % şi Caraş-Severin 74,2 %.208 Fiind mai puţin numeroşi, izolaţi între sârbi, germani şi unguri, dar aflându-se într-o zonă dominată de câmpie şi mai evoluată economic, românii din Torontal au avut condiţia economică dar probabil şi o preocupare mai pronunţată pentru conservarea şi perpetuarea etno-culturală şi lingvistică. Românii cărăşeni, aşezaţi în grupuri mari şi compacte, locuiau în mare parte în zone montane şi datorită situaţiei economice şi geografice, nu reuşeau să asigure o şcolarizare uniformă a locuitorilor, iar motivaţia generată de pericolul unei iminente deznaţionalizări nu era aşa de pronunţat. Românii timişeni se aflau la intersecţia condiţiilor geografice, economice şi demografice, menţionate pentru celelalte două comitate bănăţene. Chiar şi aşa, procentele ştiutorilor de carte români din comitatele bănăţene, sunt la un nivel mai mult decât dublu faţă de procentajul ştiutorilor de carte români din întreaga Ungarie. Această realitate statistică nu poate decât să confirme tradiţia şi calitatea învăţământului românesc bănăţean. 207 V. Popeangă, op.cit., p. 179.208 I. Russu Şirianu, Românii din statul ungar, Editura Autorului, Bucureşti, 1904, p. 276.

287

Desfăşurată într-o formă oficială, instituţionalizată, reglementată de autorităţile şcolare, sau integrată în activităţile organizate de coruri, societăţile de lectură şi bibliotecile rurale, educaţia adulţilor a reprezentat pentru comunităţile româneşti din comitatul Timiş, o formă de educaţie continuă de tip naţional. Ea şi-a adus aportul la sporirea numărului ştiutorilor de carte şi implicit la avansul în cultură şi civilizaţie, al românilor din comitatele bănăţene.

288

V. D. Rolul corpului didactic în afirmarea culturală a comunităţilor rurale şi urbane

În condiţiile regimului politic dualist, fiind marginalizaţi în plan economic, social şi politico-administrativ, românii din Banat au văzut în activitatea culturală o modalitate de a întări coeziunea naţiunii, de a potenţa acele valori care să asigure mersul înainte al societăţii româneşti, în pofida conjuncturii statale nefavorabile. Reuniunile de lectură, corurile ţărăneşti, reuniunile de cântări şi muzică, reuniunile teatrale, fanfarele, au fost adevărate instituţii de cultură, pe care românii din acest colţ de ţară, le-au sprijinit cu dăruire209. Prin intermediul societăţilor culturale, conducătorii politici şi culturali ai românilor s-au apropiat mai mult de comunitate şi au interacţionat cu ea, această atitudine nefiind întâlnită atât de pregnant la conducătorii celorlalte naţionalităţi din Imperiul Austro-Ungar. Activitatea culturală dobândea astfel un sens activist210, mai ales după ce pasivismul politic s-a extins şi în Banat, începând cu anul 1887211.

Şcoala poporală timişeană, care conform concepţiei pedagogilor vremii îndeplinea şi o funcţie culturală, a fost angajată în această impetuoasă afirmare spirituală românească din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Oamenii şcolii, alături de cei ai bisericii, au contribuit la realizarea unui spaţiu românesc unitar al valorilor. Acest sistem cultural nu a fost autarhic, ci şi-a manifestat deschiderea spre valorile altor popoare, inclusiv spre creaţiile fundamentale ale culturii maghiare212.

Învăţătorii şi preoţii şi-au manifestat veleităţile organizatorice şi culturale, activând în mai multe tipuri de reuniuni: de lectură, învăţătoreşti-preoţeşti, corale. În aceste societăţi culturale, învăţătorii alături de alţi intelectuali, de ţărani şi meseriaşi, deveneau în acelaşi 209 I. Munteanu, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994, p. 151.210 F. Zamfir, Rolul şcolii în afirmarea culturală a comunităţii româneşti din comitatul Timiş, 1867-1900, în „Şcoală şi societate în Banat”, V, Timişoara, 2008, p.32.211 I. Munteanu, op.cit., p. 114-115. 212 F. Zamfir, op.cit., p. 32.

289

timp parteneri şi beneficiari ai unui act cultural cu semnificaţie naţională.

Fiind propagatori ai cărţii şi ai valorilor culturale în comunitate, învăţătorii se implicau activ în reuniunile de lectură. În urma stăruinţelor învăţătorului Ioan Tuducescu, în anul 1868 s-a inaugurat la Lipova, „Societatea română de lectură”, pentru a cărei înfiinţare notarul pensionar G. Cojocariu depusese mult zel. Prin implicarea protopopului Ioan Ţăranu, a învăţătorului Ioan Tuducescu şi a lui David P. Simion, preşedintele Societăţii, care în 1874 a fost ales primar al Lipovei, această instituţie s-a afirmat printr-o activitate prodigioasă. În jurul ei s-au adunat forţele creatoare ale Lipovei şi din această cauză, Societatea a devenit o ameninţare pentru autorităţi, care au încercat să-i stânjenească activitatea213.

Învăţătorul Ioan Tuducescu a fost primul secretar al Societăţii, implicându-se în toate activităţile ei. Majoritatea membrilor o formau „maistorii”, care au fost ataşaţi de această instituţie, unde veneau în contact zilnic cu preoţii, învăţătorii şi alţi intelectuali de vază din oraş, al căror sfat îl preţuiau şi de care erau mândri. Ţăranii plugari erau mai puţin reprezentaţi în asociaţia culturală lipoveană, numărând doar 4-5 membri.

În anii de sfârşit ai secolului al XIX-lea, preşedinte al Societăţii a fost învăţătorul Constantin Crăciun, coleg şi colaborator al lui Ioan Tuducescu. „Societatea de lectură din Lipova” dispunea de o dotată bibliotecă, iar toate ziarele şi revistele importante care apăreau la acea vreme, erau abonate şi citite de membrii ei. Societatea a reuşit să organizeze şi un cor, ale cărui statute au fost aprobate în 1883 şi care îl avea ca preşedinte pe parohul Iosif Suciu. De instruirea coriştilor, s-a ocupat la început profesorul de muzică Teofil Dostel, care primea câte un florin pentru fiecare oră de instrucţie, până când învăţătorul Constantin Crăciun şi-a câştigat dexteritatea în a-l conduce şi dirija mai departe214.

În şirul societăţilor culturale care au activat în Timişoara începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, „Reuniunea 213 V.Popeangă, Aradul, centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 98-99.214 D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 5, p. 2.

290

română de lectură” ocupă un loc important, stimulând viaţa culturală românească a oraşului215. Constituită la 1 martie 1873, la iniţiativa cetăţeanului Belitz, sub denumirea „Societatea cercului de lectură română din Timişoara”, asociaţia culturală număra 59 de membri, care achitau o taxă lunară de 50 de cruceri. Primele şedinţe ale comitetului provizoriu, s-au desfăşurat în casa omului de afaceri Fogarassy, care a găzduit Societatea până în anul 1874. Adunarea generală din 26 iunie 1873, prezidată de I. E. Ţieranu, a aprobat statutele Societăţii, care la 25 august 1873, au fost aprobate şi de Ministerul maghiar de interne.

La sfârşitul primului an de activitate, Reuniunea întâmpina deja dificultăţi materiale. Banii pentru ziare, local, încălzire, iluminat, curăţenie, chirie, însumau 117 florini şi 60 de cruceri, iar casieria Societăţii nu putea să acopere această sumă. În aceste condiţii vitrege, la 7/19 ianuarie 1874 a avut loc prima adunare generală statutară, prezidată de Fogarassy, care l-a ales ca preşedinte al societăţii pe învăţătorul Traian Lungu, iar ca vicepreşedinte pe G. Alexandru. După adunarea generală, în aceeaşi zi, comitetul Reuniunii hotărăşte să organizeze un bal în beneficiul Societăţii de lectură, care a avut loc în ziua de 2/14 februarie 1874, în sala de la „Trei Crai”. Venitul acestuia a fost de 153 de florini şi 29 de cruceri, din care au fost achitate datoriile Societăţii, în valoare de 117,60 de florini, s-au acordat ajutoare în valoare de 25 de florini, unor familii de orfani, bolnave de holeră sau năpăstuite de alte suferinţe fizice, în casieria reuniunii rămânând doar 10 florini şi 69 de cruceri.

Din acest moment, Reuniunea intră într-o perioadă frământată a existenţei sale, fiind confruntată cu greutăţi materiale şi cu dezinteresul membrilor acesteia de a continua activitatea începută. În aceste condiţii, la adunarea generală extraordinară din mai 1874, învăţătorul Traian Lungu renunţă la postul de preşedinte, iar şedinţele comitetului vor fi conduse de vicepreşedintele G. Alexandru. Confruntată cu o situaţie financiară deplorabilă, cu adunarea generală din 16/28 august 1874, „Societatea cercului de lectură română din Timişoara” şi-a sistat activitatea, nemaidând semne de existenţă până în anul 1882216.215 V. Dudaş, Pavel Rotariu, Excelsior Art, Timişoara, 2002, p. 106.216 N. Ilieşiu, Istoricul Reuniunii Române de Lectură din Timişoara, Timişoara, 1925, p. 5-7.

291

Pretextul pentru reînfiinţarea Reuniunii l-a constituit circulara nr. 287, din 1882, a episcopului Aradului, Ioan Meţianu, prin care arhiereul cerea înfiinţarea în fiecare comună, a câte unei „societăţi de lectură, cântare şi moderaţiune”. La 28 mai/11 iunie 1882, preotul român din Fabric, Vichente Schelegianu, convoacă pe românii din Timişoara la o şedinţă consultativă, la care pe baza vechilor statute, aprobate în anul 1873, se hotărăşte reînfiinţarea vechii Reuniuni culturale.

Adunarea generală din 27 iunie/9 iulie 1882, decide reînfiinţarea Reuniunii, la care se înscriseseră deja peste 50 de membri. A fost ales preşedinte avocatul Ştefan Adam, iar vicepreşedinte, preotul din Fabric, Vichente Schelegianu. Punându-se în discuţie ofertele pentru local, s-a decis ca Reuniunea să se mute în clădirea care adăpostea restaurantul „Împăratul turcesc” şi al cărui proprietar era Dragovanovici217. Intrarea solemnă în noul local s-a făcut la 6 august (25 iulie) 1882, când deschizând adunarea generală, avocatul Ştefan Adam a mulţumit pentru onoarea de a fi ales preşedinte. Cu această ocazie, avocatul Pavel Rotariu a ţinut o disertaţie cu tema „Despre industrie şi lucru”. După încheierea şedinţei s-a desfăşurat o cină comună la care au participat mai mult de 50 de persoane: funcţionari, avocaţi, preoţi, meseriaşi, alături de care se aflau şi mulţi învăţători. Corul din Fabric a încântat atunci audienţa cu arii naţionale218.

Reuniunea dispunea de o sală de lectură şi o bibliotecă în care se găseau majoritatea publicaţiilor periodice româneşti ale vremii: „Luminătoriul”, „Observatorul”, „Familia”, „Naţiunea”. Pavel Rotariu a oferit spre citire, ziarele: „Transilvania”, „Telegraful”, „Noua bibliotecă”, „Calicul”, „Amicul familiei”. Reuniunea a mai comandat: „Morgen Post” din Viena, „Hon” din Budapesta, „Convorbiri literare”, „Şezătoarea” din Oradea. În şedinţa comitetului, din 7/20 august 1882, s-a mai hotărât abonarea „Gazetei Transilvaniei” şi a „Telegrafului român”219.

În timp, sub patronajul Societăţii au fost organizate numeroase manifestări culturale în care poezia, muzica, dansul şi portul popular se îngemănau, creând momente artistice înălţătoare. Serbările 217 Ibidem, p.8-9; Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.53, din 3/15 iulie, p. 4.218 Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.60, din 28 iulie/9 august, p.4.219 N. Ilieşiu, op.cit., p. 9.

292

culturale, desfăşurate mai ales cu prilejul Anului Nou sau al unor sărbători tradiţionale, deveneau adevărate manifestări de solidaritate naţională220. La serata din 11 martie 1883, cântecul „Deşteaptă-te române” s-a executat cu atâta acurateţe şi vivacitate, încât publicul a cerut repetarea lui. În acea seară, două absolvente de preparandie, Emilia Milosav şi Persida Regep, au recitat cu multă măiestrie poeziile, „Moartea lui Mihai eroul” de Bolintineanu şi respectiv „Moş Martin” de Grozescu221. În acelaşi an, la şedinţa din 10 septembrie 1883, comitetul Reuniunii a decis organizarea unui concert de toamnă cu dans şi joc de căluşari. Animate de un frumos spirit de solidaritate cu iniţiativa comitetului, mai multe doamne şi domnişoare românce şi-au oferit serviciile gratuit, pentru confecţionarea costumelor de căluşari222.

Încă de la reînfiinţare, „Reuniunea română de lectură” din Timişoara a dispus şi de un cor pentru cultivarea muzicii vocale şi pentru delectarea membrilor ei. El a fost reorganizat la data de 29 martie 1885, sub conducerea profesorului de muzică Francisc Adam şi a debutat la 23 aprilie în acelaşi an, cu ocazia „Maialului” organizat în grădina ospătăriei „Câmpul ciocârliei”223.

În programul serbărilor culturale desfăşurate sub egida Reuniunii, erau incluse şi conferinţe care abordau o tematică variată, cu tentă naţională: frumuseţea limbii române, momentele importante ale istoriei românilor, literatura, geografia, economia României. Prin activitatea desfăşurată de-a lungul vremii, aşezământul de cultură timişorean şi-a depăşit cadrul stabilit prin statutele aprobate de Ministerul de interne, contribuind la dezvoltarea conştiinţei naţionale224. Nefiind scutită de animozităţi interne şi dezbinare, alternând perioadele de stagnare cu cele de activitate intensă, reuniunea culturală timişoreană a reuşit să-şi asigure continuitatea, exercitând o puternică înrâurire asupra românilor din Timişoara şi împrejurimi.

Cu toate măsurile restrictive întreprinse de autorităţi, care făceau tot mai dificilă aprobarea statutelor, reuniuni asemănătoare 220 V. Dudaş, op.cit., p.106.221 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.18, din 2/14 martie, p.4.222 N. Ilieşiu, op.cit., p.11.223 Ibidem, p.15.224 V. Dudaş, op.cit., p.106-107.

293

au proliferat în comitatul Timiş. Astfel în comuna Babşa, la iniţiativa părintelui Demetriu Morariu, în anul 1882 s-a înfiinţat „Societatea de lectură”, cuprinzând 45 de membri225.

Din iniţiativa inspectorului şcolar Ioan Munteanu, în cercul Vinga a luat fiinţă o „Reuniune a învăţătorilor şi preoţilor”. În proiectul de statute, transmis în 26 octombrie 1882, Senatului şcolar din Arad, Ioan Munteanu fixa ca scop al Reuniunii promovarea educaţiei şi instrucţiei poporului. Ea îşi propunea să înfiinţeze societăţi de lectură şi coruri în comunele din inspectorat. Pentru educaţia poporului, Reuniunea îşi propunea să convoace adunări publice în care să dezbată teme ştiinţifice, literare, pedagogice, economice226.

Şi în alte localităţi ale comitatului Timiş au funcţionat reuniuni de lectură, cu o bogată activitate pe altarul culturii naţionale: Chizătău, 1857; Izvin, 1894227; Satchinez, 1900 (preotul Alexandru Crăciunescu)228 ; Opatiţa, 1902 (învăţător Damaschin Marian); Jebel, 1905 (preot Ioan Surlaşiu)229.

Oamenii şcolii s-au implicat cu dăruire şi în alte organizaţii de tip cultural, una dintre acestea fiind „Societatea pentru fond de teatru naţional român”. Constituită la Deva, cu ocazia unei întruniri desfăşurate în zilele de 4-5 octombrie 1870, aceasta îşi propunea, conform statutelor aprobate în anul următor, să constituie un capital din care cu timpul să se facă posibilă înfiinţarea unui teatru naţional românesc.

Încă de la început, membrii ei militau pentru constituirea unui grup de actori care să colinde satele şi oraşele Transilvaniei şi ale Banatului. Pentru atingerea obiectivelor, Societatea a organizat un număr mare de activităţi, răsunetul cel mai larg avându-l adunările generale anuale care erau programate în diferite localităţi. Cea de-a treia întrunire a avut loc în zilele de 11-12 noiembrie 1872, la Timişoara. Lucrările au fost prezidate de inspectorul şcolar al Timişoarei, dr. Pavel Vasici. Cu acest prilej a fost prezentată expunerea „Limba şi scena”. În cadrul tradiţionalei serbări şi-a dat concursul şi orchestra filarmonică a oraşului230.

225 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.26, din 30 martie/11 aprilie, p.4.226 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 85/1881, nepag. 227 I. Munteanu, op.cit., p. 153.228 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Satchinez, nepag.229 I. Munteanu, op.cit., p. 152-153.230 V. Dudaş, op.cit., p. 96.

294

În zilele de 6-7 august 1883, adunarea generală a „Societăţii pentru fond de teatru român” s-a desfăşurat la Lipova. Preşedintele comitetului central de primire a fost protopopul Ioan Ţăranu, iar notar, învăţătorul Ioan Tuducescu231. În data de 6 august s-a organizat un program de cântece vocale, acompaniate la pian şi recitări de poezii, iar în data de 7 august un bal, ale cărei venituri au fost donate Societăţii232.

O dezvoltare nemaiîntâlnită în alte părţi au cunoscut în aceşti ani corurile săteşti. Ele n-au îndeplinit numai un rol muzical, ci şi unul educativ, mult mai larg, pentru că instituţionalizarea lor era făcută sub forma unor aşezăminte culturale care dispuneau de bibliotecă, spaţiu de lectură, formaţie de dansuri româneşti şi chiar echipe de teatru233. Corurile plugarilor s-au născut din corurile bisericeşti, care din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au început să includă în repertoriile lor cântece laice de compozitori străini, cu text adaptat în limba română. În anii ‘80 ai aceluiaşi secol, din dorinţa de afirmare a spiritualităţii româneşti, tot mai multe cântece naţionale se vor auzi cu prilejul concertelor susţinute de aceste formaţii corale234.

Cel mai vechi cor românesc de ţărani, care a generat un adevărat fenomen cultural de masă bănăţean, s-a înfiinţat pe teritoriul comitatului Timiş, la Chizătău. Începuturile acestuia datează din anul 1840, când în parohia Chizătău este numit preot Trifu Şepeţian. Anul declarat al înfiinţării „Corului vocal al plugarilor din Chizătău” este însă 1857, când preotul menţionat întruneşte tinerimea adultă din Chizătău, în număr de 40 de persoane, pe care o instruieşte cântece naţionale şi bisericeşti. Deoarece preotul Trifu Şepeţian nu cunoştea notele, dirijarea corului o limita la acompanierea melodiei cu o voce „secundă” şi alta „terţă”, adaptată după auz.

Din 1866, fiul său, Ioniţă, un excelent violonist, s-a ocupat cu instruirea coriştilor şi a pregătit după note patru piese: „Deşteaptă-te române”, Iancu merge la Abrud”, „Acum e miezul nopţii”, „Eu aveam 231 Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr.28, din 10/22 iulie, p. 248.232 Idem, nr.29, din 17/29 iulie, p. 259.233 V. Dudaş, op.cit., p. 107.234 A. Florea, Evoluţia muzicii bănăţene de la primele manifestări ale mişcării corale la perioada interbelică, în „Societate şi civilizaţie în Banatul istoric”, Editura Mirton, Timişoara, 2003, p. 257-258.

295

odată dreaptă avuţie”. În iarna aceluiaşi an, coriştii au fost invitaţi să cânte într-un concert organizat de intelectuali la Timişoara. Succesul a fost atât de evident, încât în anul 1868 corul a fost poftit să concerteze a doua oară în reduta cetăţii Timişoara, iar în anul 1869 şi la Arad, în sala „Crucea albă”. Moartea prematură a lui Ioniţă, a determinat stagnarea corului pentru o scurtă perioadă.

Din anul 1872, un alt fiu al preotului Şepeţian, Lucian-pe atunci doar elev în clasa a VII-a gimnazială-a preluat conducerea corului, de care s-a ocupat, în special în vacanţele şcolare. Până în anul 1880, când Lucian Şepeţian a devenit paroh în Chizătău, sub îndrumarea sa corul a susţinut numeroase spectacole în comună, dar şi în alte localităţi unde a fost invitat: în 19 ianuarie 1877 la Coşteiul Mare; în anul 1878 la Lipova; în 23 aprilie 1879 la Secusigiu, cu prilejul rugii (localitatea de origine a lui Trifu Şepeţian); în 1880 la Semlac.

Numirea ca preot, alături de tatăl său, a fost o şansă pentru această formaţie, pe care a reorganizat-o pe bază de statute, aprobate de Consistoriul eparhial din Arad, cu nr. 1134/267 şcol., din anul 1881, sub numele de „Corul vocal de plugari al comunei bisericeşti greco-ortodoxă română din Chizătău”.

Pentru mişcarea corală din Banat a fost un moment deosebit de important, căci prin Lucian Şepeţian, comuna Chizătău a devenit un adevărat centru de cultură muzicală. Încă din 1880, acesta a deschis un curs teoretic de trei luni pentru învăţarea notelor, un curs practic pentru învăţarea muzicii instrumentale şi anume a flautului, necesar instruirii dirijorilor de coruri, precum şi prelegeri despre muzică. De asemenea, a iniţiat un curs teoretic la şcoala din localitate, pentru instruirea copiilor-băieţi şi fete-în domeniul notaţiei muzicale, fapt care a avut ca urmare formarea în rândul copiilor a unor viitori corişti. În acest fel, noul dirijor a pus bazele unui cor mixt.

În anul 1882, cu prilejul jubileului de 100 de ani de la declararea Timişoarei oraş liber regesc, au fost organizate serbări care au cuprins şi un concurs coral la care a participat şi corul din Chizătău. A fost un adevărat triumf, despre care au scris deopotrivă ziarele româneşti şi de alte limbi. În costumele populare, cu partiturile în faţă, coriştii din Chizătău au avut o prestaţie, considerată de un ziar maghiar

296

drept excelentă, lucru ce a atras chemarea lor de trei ori la „bină”235. Dintre corurile româneşti, la eveniment au participat doar două: al Chizătăului şi al Lugojului. În formaţie de 24 de cântăreţi, corul din Chizătău s-a prezentat cu cvartetul „Junimea pariziană” de Genée, obţinând premiul al patrulea, o cupă de argint. Popularitatea corului timişean este expresiv redată în paginile „Luminătorului” timişorean: „Deja la apariţia lor (a coriştilor din Chizătău n.n.), în sală au început aplauzele frenetice, transpunând publicul într-un entuziasm nespus. La începutul producţiunii lor, mai mult de cinci minute au fost necesitaţi să stea, aşteptând potolirea aplauzelor”236. În ce priveşte rezultatul, în ziar se afirmă că „însuşi măestrul societăţii de cântări de aici a mărturisit într-un toast public, că plugarii din Chizătău au meritat premiul al doilea”237.

În acelaşi an, 1882, când corul împlinea 25 de ani de existenţă, au fost organizate serbări jubiliare, mediatizate în presa română şi străină din Banat şi nu numai. A fost una dintre cele mai însemnate manifestări muzicale organizate în această zonă a ţării, la care au participat şi reprezentanţi ai mişcării corale din România. Ele au debutat la 8 septembrie, de sărbătoarea „Sfânta Maria Mică”. După alegerea juriului, din care a făcut parte şi Ciprian Porumbescu, corurile reunite au cântat „Deşteaptă-te române” şi s-au îndreptat spre locul concursului, cântând felurite „marşuri naţionale”238.

La concurs au participat următoarele corurile din următoarele localităţi timişene: Belinţ, cu „Paza Dunării”, Budinţ, cu „Hora mare”, Ictar, cu „Arcaşul”, Paniova, cu „Spiritul”239. Corurile participante, având fiecare 20-30 de membri, au fost dirijate de învăţători, preoţi şi chiar de ţărani240. Corul din Coşteiul Mare a luat premiul I, care a constat din 70 de franci de aur, donaţi de dr. Iosif Gall, deputat dietal241. La finalul concursului, corurile reunite, inclusiv cel din Chizătău, au intonat 235 A. Florea, op.cit., p. 260-262; Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chizătău, nepag.236 Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.72, apud Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chizătău, nepag.237 Ibidem.238 A. Florea, op.cit., p.262-263.239 Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.67, din 21 august/2 septembrie, p. 3. 240 A. Florea, op.cit., p.263.241 Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.67., din 21 august/2 septembrie, p.3.

297

cântecul „Deşteaptă-te române”, care a provocat aplauze frenetice şi a fost bisat. Jubileul a cuprins în programul său şi o piesă de teatru, „Nunta ţărănească”, jucată chiar de membrii corului din Chizătău, fapt nemaivăzut până atunci, considerat inedit şi de ziariştii prezenţi242. Ecoul manifestării jubiliare, a determinat Sinodul eparhial arădean din anul următor, să-l trimită pe protopopul tractual la Chizătău, pentru a felicita parohia, corul şi pe dirijorul lui, pentru frumoasele rezultate obţinute pe altarul culturii.

Faima pe care şi-a câştigat-o corul timişean, a determinat invitarea lui şi în anii următori, pentru a susţine concerte. În anul 1883, corul a fost prezent la adunarea generală a învăţătorilor de la Ţela (pe Mureş), iar în 1884 la adunarea generală a „Societăţii pentru fond de teatru român”, care s-a desfăşurat la Arad şi unde corul a fost pentru prima dată în formaţie mixtă: 8 femei şi 28 de bărbaţi. Despre participarea de succes a corului la această manifestare culturală, au scris gazetele: „Luminătoriul”, „Biserica şi şcoala”, „Familia” din Oradea, „Tribuna” din Sibiu. În anul 1885, la un recital susţinut în Timişoara, corul a fost aplaudat şi elogiat de Emanuil Ungureanu. Cu prilejul adunării generale a „Societăţii pentru fond de teatru român” din anul 1888, desfăşurată la Lugoj, coriştii din Chizătău au repurtat un nou succes, obţinând premiul I, un pocal de argint. În anul următor au concertat la Ciacova şi apoi la Caransebeş, cu prilejul adunării generale a „Societăţii pentru fond de teatru român”, unde au interpretat şi piesa „Ruga de la Chizătău”, de Iosif Vulcan. Cu ocazia concertului de la Caransebeş, seriozitatea şi respectul pentru actul interpretativ şi pentru publicul ascultător, de care dădeau dovadă coriştii din Chizătău, s-a manifestat şi mai pregnant, atunci când în timpul spectacolului, deşi o parte a podiumului s-a rupt sub greutatea coriştilor, ei nu şi-au întrerupt recitalul. În anul 1890 corul e invitat la Orşova, unde coriştilor li s-a făcut plăcuta surpriză-pusă la cale de comitetul de organizare-de a vizita insula Ada-Kaleh243.

Un eveniment important pentru mişcarea corală bănăţeană, a fost turneul din august 1892, din Transilvania, al Corului din Chizătău, comparabil ca semnificaţie cu cel al Corului Mitropolitan din Iaşi, 242 A. Florea, op.cit., p.263.243 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chizătău, nepag.

298

în Banat şi Transilvania. Aceste turnee au contribuit la consolidarea unităţii spirituale a bănăţenilor, ardelenilor şi moldovenilor. Cu această ocazie, drumurile celor două coruri de renume naţional, intersectându-se pentru o scurtă perioadă, ele au făcut schimb de fotografii, iar Muzicescu a făcut cadou corului bănăţean, volumul său de cântece, o parte dintre acestea fiind incluse ulterior în repertoriul formaţiunii din Chizătău. Prin concertele de la Sibiu, prilejuite de serbările „Astrei”, de la Selişte şi Blaj, coriştii din Chizătău au îndeplinit rolul de mesageri ai culturii româneşti, în slujba unităţii spirituale a tuturor românilor. Momentul culminant al concertului susţinut de coriştii din Chizătău la Sibiu, l-a constituit interpretarea cântecului naţional „Deşteaptă-te române”, piesa fiind întreruptă de aplauze furtunoase şi producând atât de mari emoţii publicului, încât a trebuit repetată. În urma prestaţiei profesioniste a corului timişean, mai multe ziare din Ardeal, între care şi unul săsesc, „Siebenbürgisch Deutsches Tageblatt”, ţin să sublinieze superioritatea artei muzicale bănăţene. Ultima mare manifestare corală bănăţeană a secolului al XIX-lea, a fost emularea celor 20 de coruri la Lugoj, cu prilejul adunării generale a „Astrei” din 1896. Fiind deja consacrat, corul din Chizătău a cântat în afara concursului244.

Adunările generale ale „Societăţii pentru fond de teatru român” şi ale „Astrei”, au fost prilejuri de sărbătoare, de afirmare a identităţii naţionale şi a culturii româneşti, la care au fost întotdeauna invitate corurile bănăţene, în frunte cu cel din Chizătău.

Cursurile iniţiate de Lucian Şepeţian la Chizătău, au avut ca efect formarea de corişti disciplinaţi şi mândri de condiţia lor. A fi corist, crea în rândul comunităţii un avantaj moral şi chiar social. Studiul flautului şi pregătirea muzicală sistematică, a avut ca rezultat, formarea unor dirijori ţărani, care în perioada 1880-1903, au pus bazele a 76 de formaţii corale în Banat şi Transilvania245. În următoarele localităţi timişene, corurile au fost înfiinţate cu sprijinul unor dirijori din Chizătău: Babşa, Belinţ, Beregsău, Bucovăţ, Budinţ, Buzad, Cerneteaz, Chevereş, Ciacova, Fibiş, Ficătar, Ghilad, Hisiaş, Ictar, Izvin, Jebel, Moşniţa, Murani, Nadăş, Paniova, Petroman, Petrovaselo, Racoviţa, 244 A. Florea, op.cit., p. 265.245 Ibidem, p. 262.

299

Sacoşul Unguresc, Sânmihaiul Român, Sânnicolaul Mic, Secaş, Seceani, Secusigiu, Şuştra, Topolovăţ, Vărădia, Vlaicovăţ, Voivodinţ246. Succesele corului din Chizătău şi renumele de care acesta s-a bucurat în Banat şi Transilvania, au dat impuls înfiinţării de formaţiuni corale şi în alte localităţi ale comitatului Timiş. Astfel în anul 1874, preotul local Alexandru Crăciunescu a înfiinţat corul din Satchinez, fiind şi cel dintâi dirijor al acestuia247.

Bazele corului vocal din Ictar s-au pus în anul 1875, la îndemnul tinerilor din comuna Chizătău, meritele înfiinţării lui revenind cântăreţilor de strană Constantin Popovici zis „Mare”, Constantin Popovici, zis „Mic” şi Constantin Lazăr. În anul 1878, după alegerea sa ca învăţător la şcoala confesională din localitate, Traian Brătescu preia conducerea corului, până în anul 1881, când a părăsit localitatea. Din anul 1883, conducerea corului a trecut asupra noului învăţător, Virghil Amandia, care a desfăşurat în această calitate o activitate laborioasă întinsă pe parcursul a 27 de ani şi încununată cu şapte diplome de recunoaştere a meritelor formaţiunii artistice din Ictar, pe terenul muzicii corale. Încă înainte de instalarea învăţătorului V. Amandia în localitate, în anul 1882 au fost întocmite cele dintâi statute ale corului, care au fost aprobate de Consistoriul din Arad. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, corul din Ictar a fost prezent la câteva importante evenimente cu caracter cultural şi naţional: 1. Jubileul de 25 de ani al corului din Chizătău, la 8 septembrie 1882; 2. Adunarea generală a „Societăţii pentru fond de teatru naţional român”, Lugoj, 1888; 3. Adunarea generală a „Astrei”, Lugoj, 1896; 4. Adunarea generală a „Astrei”, Timişoara, 1904248.

Corul din Moşniţa a fost înfiinţat în anul 1879, sub denumirea „Reuniunea de cântări”. Comitetul parohial l-a angajat în această perioadă pe Dimitrie Gherda din Chizătău, care i-a instruit în arta muzicală şi a dirijatului pe câţiva agricultori din localitate, interesaţi de muzica corală: Vasile Crâşmariu, zis „Moş Cicu”, Iosif Ciosa, Vichentie Crâşmariu a lui Jica, Vichentie Gruiţa. Toţi cei menţionaţi, au contribuit la înfiinţarea corului din Moşniţa, dar conducerea şi dirijarea lui a fost 246 Arhiva Mitropoliei Banatului., Fond cronici parohiale, dosar Chizătău, nepag.247 Ibidem, dosar Satchinez, nepag.248 Ibidem, dosar Ictar, nepag.

300

preluată pentru o perioadă de peste 50 de ani, de Vasile Crâşmariu249. Tradiţia orală menţionează faptul că „Moş Cicu” ar fi fost întemniţat de autorităţile maghiare, pentru că a instruit cântecul „Ştefan, Ştefan, Domn cel Mare”250. La închegarea şi instruirea corului din Moşniţa, o preţioasă contribuţie şi-a adus-o şi învăţătorul George Caba251.

Corul din Budinţ a fost înfiinţat în anul 1879, din iniţiativa zelosului preot George Petrovici. Pentru instruirea noului cor, el îl aduce pe ţăranul din Chizătău, Dimitrie Gârda252, care rămâne în Budinţ timp de şase săptămâni. Apoi, corul trece sub conducerea învăţătorului Petru Aga, până în anul 1885, când preşedintele lui, preotul G. Petrovici, aduce pentru încă şase săptămâni pe Ioan Suman din Chizătău, pentru a-l reorganiza. După această perioadă, corul s-a revigorat şi a făcut progrese evidente, avându-i conducători până în anul 1902, pe Dimitrie Micu şi George Ştefan253.

Înfiinţarea de coruri în localităţile comitatului Timiş, se amplifică începând cu anii 80’ ai secolului al XIX-lea, când autorităţile bisericeşti şi şcolare impresionate de efectele culturale, sociale şi naţionale, produse de prestaţiile corului din Chizătău, impulsionează şi sprijină crearea formaţiunilor corale. Prin decizia 106 din 1882, Sinodul eparhial arădean ia hotărârea înfiinţării de coruri pe întreg teritoriul acestei dieceze254. Prin circulara 1293 din 26 mai 1882, Consistoriul din Arad solicită inspectorilor şcolari şi învăţătorilor, să acţioneze cu toată energia pentru înfiinţarea reuniunilor culturale255. Activitatea de înfiinţare a corurilor a fost dinamizată în perioada 1881-1886, prin sprijinul acordat de Consistoriu învăţătorilor şi preoţilor, la elaborarea statutelor acestora. Sinodul eparhial arădean din anul 1883, lua act de înfiinţarea a cinci coruri în Protopopiatul Timişoara şi două în Protopopiatul Lipova. El însărcinează Consistoriul cu crearea a trei regulamente: unul pentru coruri, altul pentru bibliotecile poporale şi al treilea pentru propagarea „temperanţei”256.249 Ibidem, dosar Moşniţa, nepag.250 D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 1, p. 163.251 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Moşniţa, nepag.252 În unele documente este numit Dimitrie Gherda.253 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Budinţ, nepag.254 Ibidem, dosar Chizătău, nepag.255 F. Zamfir, Corurile ţărăneşti din comitatul Timiş în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, Editura Brumar, Timişoara, 2007, p. 90. 256 Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr.20, din 15/27 mai, p. 173.

301

În acest context favorabil emulaţiei culturale, „inteligenţia” locală din Beregsău, în frunte cu învăţătorul Emeric Andreescu, înfiinţează în noiembrie 1882 un cor vocal, format din 40 de membri „juni plugari români”257. Preşedintele acestuia era preotul Ion Baltă, iar notar, învăţătorul Emeric Andreescu. Având statute aprobate de Consistoriul din Arad, corul dispunea de o casă culturală şi de o societate de lectură258. Pentru instruirea acestui cor, a fost adus din Chizătău, Demetriu Gherda. Dorind să se califice în arta dirijatului, învăţătorul Andreescu a depus eforturi deosebite, trebuind să-şi însuşească cunoştinţe suplimentare faţă de ceilalţi corişti. După ce ziua era ocupat cu educaţia şi instrucţia elevilor, seara, începând cu orele 6 şi până la 10, 11 şi chiar 12 noaptea, învăţătorul devenea elev al ţăranului din Chizătău. O situaţie inedită pentru alte zone ale ţării, dar obişnuită pentru Banatul acelor vremi, când cultura de masă bănăţeană, a căror fundamente trainice s-au pus la Chizătău, a transformat pe ţărani în agenţi şi instructori culturali.

La 3 februarie 1883, corul plugarilor din Beregsău a dat primul său concert, dirijat cu succes de învăţătorul Emeric Andreescu. Din program nu puteau să lipsească ariile naţionale precum: „Latina gintă”, „Junimea pariziană”, „Steaua României”, „Deşteaptă-te române”. Între cântece, coriştii plugari au recitat poezii care au completat şi potenţat mesajul muzical: „Moş Martin” de Grozescu, recitată de coristul I. Voina; „Românul” de Ghetie, recitată de coristul P. Ghilezan; „Deşteaptă-te române” de D. Bolintineanu, recitată de Ş. Ciulan259.

Iniţiatorul acţiunii de înfiinţare a corului din Lipova, a fost învăţătorul Ioan Tuducescu. Avându-l ca preşedinte pe parohul Iosif Suciu şi notar pe învăţătorul Ioan Tuducescu, acesta a fost condus la început de profesorul de muzică Teofil Dostel, până când învăţătorul Constantin Crăciun şi-a câştigat dexteritatea în a-l dirija. Din anul 1898, conducerea corului a fost preluată de învăţătorul Iuliu Putici260.

Statutele corului au fost aprobate de Consistoriul din Arad, la 24 martie 1883. Conform acestora, formaţiunea artistică se numea „Corul vocal al comunei bisericeşti greco-ortodoxe române din Lipova” şi 257 Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.90, din 10/22 noiembrie, p. 4.258 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 53/1884, nepag.259 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.16, din 23 februarie/7 martie, p. 3-4.260 D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 5, p. 1.

302

avea ca scop: „cultivarea junimii în cântecul vocal, citire, scriere şi alte cunoştinţe folositoare”. Atingerea acestui scop se realiza prin: prelegeri de instruire în muzica bisericească şi lumească, prelegeri de învăţământ în localurile societăţii, înfiinţarea unei biblioteci corespunzătoare cerinţelor. Corul cuprindea următoarele tipuri de membri: a. cântăreţi sau corişti: tineri trecuţi de 16 ani, care trebuiau să achite anual o taxă de 60 cr.; b. ascultători: tineri trecuţi de 16 ani care participau la prelegerile de învăţământ, cu timpul puteau deveni corişti şi trebuiau să achite o taxă de 60 cr.; c. „bineprimiţi”: tineri mai mici de 16 ani, sopranişti în cor, fără taxă de participare; d. fondatori: care achitau la fondul societăţii cel puţin 10 florini, o dată pentru totdeauna; e. ajutători: care achitau o dată pentru totdeauna o taxă de 2 florini; f. onorari: aleşi de societatea corală. Membrii corişti aveau obligaţia să cânte în biserica locală duminica şi la sărbătorile mai importante. Cel puţin o dată pe an, în ziua patronului bisericii, trebuiau să susţină un concert public gratuit261.

După cum se observă din statute, corul din Lipova avea obiective mai largi decât cântarea vocală propriuzisă, contribuind la educaţia continuă a membrilor săi care nu se mai aflau pe băncile şcolii. Acest cor a dezvoltat o frumoasă activitate pe teren naţional, prin organizarea de concerte, teatre şi alte serbări culturale.

Primele informaţii despre corul din Babşa, se găsesc în protocolul şedinţei Comitetului parohial din 31 decembrie 1882. La propunerea preşedintelui acestuia, preotul Demetriu Morariu, comitetul preliminează pe anul 1883 o sumă de 60 de florini pentru înfiinţarea corului vocal local. Din suma bugetată s-a plătit instructorul de cor Demetriu Voichescu din Coştei, care a fost angajat pe sezonul de iarnă al anilor 1883 şi 1884, pe timp de câte trei luni. El a pus bazele corului, formându-i un repertoriu muzical şi dirijori care să-l conducă mai departe. Cântecele erau executate după partituri individuale, scrise de dirijor cu mâna. După înfiinţarea corului, fiecare membru a contribuit cu câte un florin pentru plata dirijorului. Între corişti, a cântat la bas şi învăţătorul Damaschin Micu, care deşi n-a fost dirijor, a fost un bun cântăreţ de strană şi a ştiut să le insufle elanul şi dragostea pentru muzica vocală. Corul s-a remarcat atât pe terenul muzicii 261 Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr.31, din 31 iulie/12 august, p. 278-280.

303

bisericeşti cât şi naţionale, cântând: „Hora Griviţei”, „Marşul armatei române”, „Vânătorul român”, „Junimea pariziană”, „Răsunetul” etc., toate aceste melodii fiind cântate pe patru voci. După moartea lui D. Micu, în 1897, noul învăţător Nicolae Hanza, cu aptitudini muzicale şi foarte bun violonist, a reorganizat corul dându-i un suflu nou262.

„Reuniunea română de cânt” din localitatea Izvin, a fost înfiinţată în anul 1883 la iniţiativa ţăranului Toma Gherga din Belinţ şi avea 32 de membri. Din 1876, când a fost ales ca învăţător în localitate şi până în 1903, când s-a pensionat, conducerea corului a deţinut-o Ioan Mateica. În timpul lui, corul şi-a sporit numărul membrilor la 48263.

În anul 1885 s-au pus bazele corului bisericesc din Jadani (Corneşti). De-a lungul timpului, la conducerea lui s-au perindat Constantin Roşu, Valeriu Iacob264 şi învăţătorul Mihai Vulpe265.

Un cor cu obiective culturale mai ample, funcţiona la Seceani. Din relatările inspectorului cercual de şcoli, Iosif Grădinaru, reţinem că la 31 decembrie 1886, societatea corală îşi fixa ca scop: „cultivarea tineretului ieşit din şcoală în cântarea vocală, citire, scriere, horticultură, agronomie, albinărit şi alte ştiinţe necesare agronomilor”. Pentru realizarea acestor scopuri, societatea corală îşi propunea să înfiinţeze o bibliotecă, să organizeze manifestări culturale şi prelegeri de difuzare a cunoştinţelor ştiinţifice în rândul sătenilor266.

Corul din Belinţ a fost înfiinţat în anul 1887, de Constantin Micu, un ţăran cu vocaţie muzicală, cantor al bisericii ortodoxe din localitate. El era organizat pe patru voci şi compus numai din bărbaţi. Din anul 1888, corul este organizat formal avându-l ca preşedinte pe preotul Petru Căprariu, notar pe învăţătorul Constantin Pava şi casier pe Ioan Moise.

În anul 1892 a fost adus pentru instruirea corului şi formarea unui dirijor local, unul din corifeii instructorilor de cor din zonă, ţăranul Ioan Stoicănescu-Creţu din Sâlha. Acesta iubea atât de mult muzica, încât toată viaţa nu s-a despărţit de flaut, pe care îl purta continuu în 262 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Babşa, nepag.; Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.26, din 30 martie/11 aprilie, p. 4.263 Ibidem, dosar Izvin, nepag.264 D.J.T.A.N., Fondul colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act.1, p. 105.265 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.45, din 17/29 iunie, p. 3.266 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 42/1886, nepag.

304

buzunarul hainei. Timp de trei luni el a pregătit coriştii şi l-a instruit pe învăţătorul Constantin Pava, în arta dirijatului. Stoicănescu a organizat la Belinţ şi un cor mixt, pe care l-a predat învăţătorului şi sub conducerea căruia, acesta a învăţat mai multe cântece naţionale între care se număra şi cel al lui Tudor Vladimirescu.

În şedinţa din 25 martie 1894, prezidată de protopopul George Crăciunescu, acesta cere organizarea formaţiunii corale cu statute, fiind delegaţi preotul Petru Căprariu şi învăţătorul Constantin Pava, cu compunerea acestora. În aceeaşi zi sunt aleşi funcţionarii corului pe trei ani: preşedinte, preotul Petru Căprariu; notar, învăţătorul Constantin Pava; casier, Toma Jucu; controlori, Dimitrie Hoban şi Dimitrie Cimponeriu; membri aranjatori: Nicolae Cimponeriu, Ştefan Micu, Toma Moise, Ioan Mioc; bibliotecar şi dirijor Constantin Pava. La 2/14 februarie 1895, se citesc şi se aprobă statutele, de către autorităţile bisericeşti superioare. Numele reuniunii corale era conform statutelor: „Chorul vocal bisericesc greco-oriental român al plugarilor din Belinţu”.

După moartea lui G. Crăciunescu, în anul 1894, este ales protopop al Belinţului Iosif Grădinariu, care se implică şi mai mult decât antecesorul lui, în viaţa şi activitatea corului. În şedinţa din 10/22 martie 1897, corul l-a ales pe I. Grădinariu ca preşedinte de onoare, iar P. Căprariu a rămas preşedinte răspunzător. Între timp preotul Căprariu a fost înlocuit de la conducerea corului, pleacă şi din parohie, fiind probabil amovat. Drept urmare, corul a ajuns sub conducerea directă a protopopului Iosif Grădinariu. În anul 1899 moare Iosif Grădinariu şi la 4/16 aprilie a fost ales ca preşedinte al corului Constantin Marcu, un credincios cu vază din parohie. Din anul 1900, preotul Petru Căprariu revine în parohie şi la preşedinţia corului.

Un eveniment important din viaţa corului din Belinţ, a fost participarea acestuia la emularea de la Lugoj, cu ocazia adunării generale a „Astrei” din 1896, unde a luat premiul al II-lea.

Un om care s-a identificat cu destinele corului din Belinţ, pe întreg parcursul vieţii sale, fiind un fiu al localităţii, a fost învăţătorul Constantin Pava. Născut în Belinţ, la 19 septembrie 1865, Constantin Pava a fost ales învăţător în comuna natală, în anul 1888. Deşi a fost un

305

educator aspru şi pretenţios, care aplica pedepse drastice şcolarilor, a fost apreciat şi lăudat de elevii săi. Încă din primul an de învăţământ, s-a ocupat cu instruirea corului şi apoi, treptat a preluat conducerea şi dirijarea lui. În anul 1893 a urmat un curs de muzică vocală în Lugoj, predat printre alţii şi de Ioan Vidu. Sub conducerea lui Constantin Pava, corul din Belinţ a participat la diferite serbări şi concursuri, aducând trofee în localitate. În afară de corul vocal al adulţilor, Pava a mai instruit şi corul elevilor şcolii, mai ales în răspunsurile liturgice şi funebrale. Pe întreg parcursul activităţii sale ca învăţător şi până la moarte, în 1935, el a fost cantorul oficial al bisericii ortodoxe din Belinţ.

Originar din Mehadica (Caraş-Severin), învăţătorul Gheorghe Baderca, a fost ales şi întărit definitiv în Belinţ, în anul 1895. Alături de Constantin Pava, a fost un promotor al muzicii corale în localitate. A instruit şi condus în numeroase rânduri corul şcolar şi a fost până la bătrâneţe, cântăreţ în strana bisericii. A căutat de asemenea să lumineze ţăranii, prin diferite conferinţe populare267.

În anul 1887, a fost înfiinţat în localitatea Topolovăţ un cor mixt, la conducerea căruia era învăţătorul Damaschin Cosma, urmat apoi de succesorul său la catedră, învăţătorul Alexiu Putici268. Corul de plugari din Cuveşdia, a fost înfiinţat în 1888, fiind condus de învăţătorul George Tomi. Potrivit statutelor, obiectivele lui culturale depăşeau sfera educaţiei muzicale. Scopul societăţii corale era „cultivarea junimei în cântare vocală, în citire, scriere şi alte cunoştinţe folositoare agronomului”. Pentru a-şi atinge scopul, corul îşi propunea înfiinţarea unei biblioteci şi a unei societăţi de lectură269.

Corul vocal din comuna Secusigiu, datează din anul 1897. Relatarea coristului Iosa Albota în paginile „Tribunei poporului” din Arad, surprinde în primele ei rânduri, motivaţia care a stat la baza înfiinţării formaţiunii corale: „Văzând noi că în fiecare comună unde sunt coruri de plugari, poporul se deşteaptă şi înaintează în toate cele bune şi folositoare, noi, 60 de tineri, în frunte cu preoţii C. Isfănescu şi A. Popovici şi învăţătorul D. Sebeşan, ne-am hotărât şi am înfiinţat 267 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Belinţ, nepag. 268 Ibidem, dosar Topolovăţ, nepag.269 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 57/1889, nepag.

306

în comuna Secusigiu, un cor vocal bisericesc.”270 Pentru instruirea coriştilor a fost adus în localitate, Ioan Drăghici din Chizătău, care a început prelegerile în data de 10/22 decembrie 1897, în localul şcolii învăţătorului Sebeşan, care l-a sprijinit pe instructor în demersul său educativ şi cultural. După două luni de instruire, la 9/21 februarie 1898, corul a cântat în biserică întreaga Liturghie. Instructorul de la Chizătău a mai învăţat pe corişti cântece naţionale, în cor mixt, precum şi dansul Căluşarul.

Ca efect al prezenţei corului în fiecare duminică la serviciul divin, numărul credincioşilor atraşi spre biserică a crescut. În scurt timp, corul devine un model social şi moral pentru membrii comunităţii, din moment ce cuminecarea celor 60 de corişti, în corpore, în prima duminică din postul Paştelui, a determinat prin puterea exemplului, cuminecarea a peste 200 de bărbaţi şi femei din localitate271.

În afară de corurile menţionate, în spaţiul comitatului Timiş s-au înfiinţat şi alte formaţiuni corale, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: 1870, Vărădia, P. Forga272; 1878, Cerneteaz, Axentie Giuchiciu273; 1879, Biserica Albă, Costa Novăcescu; 1879, Sâlha, Ioan Stoicănescu274; 1885, Capăt, învăţător Ioan Popovici275; 1890, Ianova, învăţător Eutimie Milosavu276; 1890, Giroc, Axente din Cerneteaz, învăţător Bosioc Miu277; 1890, Chişoda278, învăţător Paul Ivi, reorganizat de învăţătorul Iosif Ciorogariu279; 1890, Jebel, preot Teodor Pocan280; 1891, Murani, Axente din Cerneteaz281; 1891, Petroman, Constantin Manea din Chizătău, Dimitrie Popovici din Petroman282; 1891, Hisiaş, preot Demetrie Morariu283; 1891, Murani, I. Axente din Cerneteaz284; 270 Tribuna poporului, Arad, I, 1897, nr. 50, din 15/27 martie, p. 237.271 Ibidem.272 I. Munteanu, Mişcarea naţională….., p. 155.273 D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 1, p.27.274 I. Munteanu, op.cit., p. 154-155.275 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Capăt, nepag.276 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.17, din 29 februarie/12 martie, p.4.277 D.J.T.A.N., Fondul colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 1, p. 425.278 Arhiva Muzeului Banatului, Fond Ioachim Miloia, Chişoda, nr.inv. 21823/191.279 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chişoda, nepag.280 D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 1, p. 112.281 Ibidem, p. 154.282 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Petroman, nepag.283 D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 1, p. 60.284 Ibidem, p. 154.

307

1892, Sânmihaiul Român285; 1892, Voivodinţ, Simion Moisă286; 1892, Belotinţ, preot Valeriu Maleş, învăţător Vasile Bogoiu287; 1893, Timişoara-Maiere, profesor Rudolf Karasz288; 1893, Felnac, N. Suman din Sânmihaiul Român289; 1893, Bacova, învăţător Iosif Micu, învăţător Ioan Cotârlă290; 1893, Parţa, învăţător Avram Blaşiu291; 1893, Vucova, Avram Ciocoi292; 1893, Bazoş, preot Gheorghe Petcu, învăţător Aurel Bădescu293; 1895, Timişoara-Fabric, învăţător Nicolae Nicorescu294; 1895, Fizeş, învăţător Ioan Cotârlă295; 1895, Ghilad, învăţător Ioan Biruescu296; 1896, Hodoş, învăţător George Crăciun297; 1896, Racoviţa, Pavel Dragomirescu298; 1897, Deliblata, învăţător George Bujigan299; 1897, Secaş, preot Dimitrie Morariu, dirijor Ioan Şuman din Chizătău300; 1898, Birda, preot Ioan Mărgineanţu301; 1899, Ghiroda, învăţător Constantin Micu302; 1900, Chevereşul Mare, învăţător Gheorghe Pârvu303; 1900, Hitiaş, învăţător Nicolae Cotuia304; 1900, Berini305; 1900, Drăgoeşti, preot Aurel Petcu306; 1900, Lighed (Pădureni), învăţător Petru Arnăutu307; 1901, Remetea Mare, învăţător Vasile Vlădica308; 1902, Ferendia, învăţător A. Crăciun309; 1902, Opatiţa, învăţător Damaschin 285 Ibidem, p. 161.286 I. Munteanu, op.cit., p. 153.287 D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 1, p. 351; Arhiva Muzeului Banatului, Fond Ioachim Miloia, Belotinţ, nr.inv. 21823/55.288 I. Munteanu, op.cit., p. 153.289 Arhiva Muzeului Banatului, Fond Ioachim Miloia, Felnac, nr.inv. 21823/297.290 I. Munteanu, op.cit., p. 153.291 Ibidem.292 Ibidem, p. 156.293 D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 1, p. 252.294 Arhiva Muzeului Banatului, Fond Ioachim Miloia, Timişoara-Fabric, nr.inv. 21823/742.295 I. Munteanu, op.cit., p. 154.296 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ghilad, nepag.297 I. Munteanu, op.cit., p. 154.298 Ibidem, p. 155.299 Ibidem, p. 154.300 Dreptatea, Timişoara, IV, 1897, nr. 49, din 3/15 martie, p. 3.301 D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 3, p. 7. 302 I. Munteanu, op.cit., p. 154.303 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chevereş, nepag.304 D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 1, p. 64.305 Ibidem, p. 316.306 I. Munteanu, op.cit., p. 154.307 Ibidem, p. 155.308 Ibidem.309 Ibidem, p. 154.

308

Marian310; 1904, Vlaicovăţ311; 1905, Ohaba Forgaci, învăţător Constantin Mihaiu312.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, autorităţile bisericeşti şi şcolare au continuat să sprijine înfiinţarea şi funcţionarea corurilor ţărăneşti şi să le monitorizeze activitatea prin intermediul inspectorilor şcolari. Raportul comisei şcolare pe anul 1890, către Sinodul protopopesc al Timişoarei, cuprinde date despre corurile şi bibliotecile existente în localităţile acestui tract. În inspectoratul Timişoarei se aflau 6 coruri şi 5 biblioteci, iar în cel al Seceanilor, 5 coruri şi 5 biblioteci. Sinodul lua cu plăcere la cunoştinţă de existenţa corurilor de plugari, exprimându-şi dorinţa ca în fiecare comună să se înfiinţeze câte unul. El le solicită inspectorilor şcolari, ca pe viitor să cuprindă în rapoartele lor cât mai multe date despre corurile vocale313.

În raportul său către Sinodul eparhial arădean pe anul 1891, Senatul şcolar prezintă rezultatele unui chestionar adresat inspectorilor şcolari, prin intermediul căruia, aceştia trebuiau să-şi exprime opinia despre regulamentul pentru coruri, elaborat între timp şi despre rolul social şi cultural al acestor instituţii. Majoritatea inspectorilor şcolari au împărtăşit convingerea că prin intermediul formaţiunilor corale înaintează învăţământul, religiozitatea şi cultura, că poporul le îmbrăţişează cu căldură şi prin urmare, susţinerea dezvoltarea şi extinderea acestora, se impunea de la sine.

Fără să nege rolul pozitiv al corurilor în viaţa comunităţilor româneşti, unii inspectori şcolari au semnalat şi aspecte negative legate de aceste instituţii, care în opinia lor s-ar fi constituit în motivaţii pentru modificarea şi completarea regulamentului pentru coruri. Inspectorul şcolar al Timişoarei, arăta că unii corişti şi conducători de coruri, uitând de chemarea pe care o au, se amestecau în alegerile antistei comunale, a membrilor comitetului parohial, în alegeri de preoţi, învăţători, notari comunali, că luau parte la acuzele unora contra altora şi chiar mai mult, subminau autoritatea preoţilor şi complotau la micşorarea veniturilor acestora. Inspectorul şcolar al Seceanilor, opina şi el că instituţiile corale s-ar ocupa şi cu alte chestiuni, prin care 310 Ibidem, p. 155.311 Arhiva Muzeului Banatului, Fond Ioachim Miloia, Vlaicovăţ, nr.inv. 21823/798.312 I. Munteanu, op.cit., p. 155.313 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 25, din 28 martie/9 aprilie, p. 2-3.

309

s-ar provoca neînţelegeri. Ţinând cont de aceste observaţii, Senatul şcolar dă dovadă de înţelepciune când concluzionează că aspectele semnalate erau doar abateri particulare, care nu puteau să afecteze corul ca instituţie şi regulamentul care îi reglementa funcţionarea314.

Repertoriul corurilor timişene, având în vedere originea lor bisericească, a fost alcătuit iniţial din muzică religioasă, din „cântări sfinte”. Treptat, corurile vor aborda şi un repertoriu laic, dar care până în anii 90’ ai secolului al XIX-lea, a fost tributar pieselor străine. Acest fapt e firesc, având în vedere că proliferarea corurilor româneşti a fost cu un pas înaintea creaţiilor autohtone. Totuşi, încă din 1866, corul din Chizătău avea deja în repertoriu, piesele: „Deşteaptă-te române” şi „Iancu merge la Abrud”, executate pe patru voci bărbăteşti. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, tot mai multe lucrări ale compozitorilor români, au fost cântate în Banat. Între compozitorii români ale căror creaţii au fost introduse de corurile timişene în repertoriul lor, se numără: Vorobchievici, Costescu, Ciprian Porumbescu, Mandicevschi, Dima, Flondor, Ventura, Ştefănescu, Dimitrescu, etc. După turneul corului Mitropolitan din Iaşi în Banat, Muzicescu a fost cel mai cântat compozitor român. După anul 1890, repertoriile corurilor bănăţene au fost alcătuite în primul rând, din creaţii ale compozitorilor bănăţeni: Ion Vidu, Antoniu Sequens, Timotei Popovici. Creaţiile corale au circulat de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, sfidând graniţele existente între români şi întărind credinţa în reîntregirea neamului. Cântecele lui Muzicescu, Porumbescu, Vidu, Timotei Popovici, erau incluse în repertoriile a numeroase formaţii corale de pe întreg cuprinsul spaţiului locuit de români şi se făceau auzite cu prilejul concertelor şi al turneelor.

Un loc aparte în repertoriul corurilor îl ocupau moto-urile - embleme muzicale sau „devize” ale formaţiunilor corale-care, de obicei erau cusute cu fire de aur pe steagurile lor. Moto-ul corului din Vărădia (lângă Vârşeţ), cuprindea versuri care exprimau sentimentul mândriei de a fi român şi credinţa în potenţa creatoare şi perenitatea neamului românesc: „Cântul vrem să-l cultivăm// Prin el lumii s-arătăm// Că şi românii sunt vii// Şi în veci nu vor pieri”315.

314 A.E.O.R.A., Doc. 1711/1892, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură….”, p. 226-228.315 A. Florea, op.cit., p.270-273.

310

Personalitatea fiecărui cor era exprimată simbolic, prin steagul pe care acesta îl etala de fiecare dată când participa la un eveniment deosebit. Sfinţirea steagului era un moment solemn pentru întreaga comunitate, prilej de sărbătoare românească, la care participau societăţi corale în concerte comune, urmate de spectacole de teatru. O astfel de festivitate a avut loc la Şuştra, în ziua de Ispas a anului 1893. Steagul corului local avea formă triunghiulară, era din mătase galbenă şi era împodobit cu panglici tricolore româneşti. Cuiele le-au bătut parohul local Pompeiu Dorca, învăţătorul Vasile Cornea şi D. Cota, om de vază al satului. Fiecare dintre aceştia au rostit câte un vers acomodat evenimentului şi au donat câte 5 florini pentru fondul corului316. La sfinţirea steagului corului din Vărădia, din 10 iunie 1895, au participat şi corurile din Cacova (Grădinari) şi Mercina. Atunci, sub conducerea dirijorului ţăran Pau Farca, au fost interpretate piesele: „Imnul înfrăţirii” (Pe-al nostru steag), şi „Azi e bucurie”. Un an mai târziu, aceeaşi formaţie a montat piesa de teatru „Niţă pedagogul”, sub îndrumarea unui alt dirijor ţăran, Treică Oreşian317.

Cu ocazia concertelor şi a altor evenimente importante, coriştii se decorau cu tricolorul românesc: roşu, galben şi albastru, unele coruri oficializându-şi acest drept, prin includerea lui în statutele de funcţionare318. Ele deveneau astfel mesagerele simbolice ale unităţii româneşti, pregătind terenul spiritual al unificării politice viitoare.

La evenimentele religioase şi laice din viaţa comunităţilor, corurile plugarilor erau nelipsite, pe lângă cântecele naţionale, coriştii prezentând adesea şi piese de teatru. Aceste seri culturale se finalizau de obicei prin dans, prilej de etalare a frumoaselor costume populare româneşti.

Corul plugarilor din Ciacova, condus de învăţătorul Traian Brătescu, a dat primul său concert acompaniat de dans, în ajunul sărbătorii de „Sfântul Ion”, în data de 6/18 ianuarie a anului 1883. Aşa cum relata periodicul „Luminătoriul”, cele cinci piese executate de corişti au generat aplauze frenetice, deşteptând şi pe cel mai adormit spirit. Jocul a început cu ardeleana, ungurii, sârbii şi germanii 316 Luminătoriul, Timişoara, XIV, 1893, nr.35, din 12/24 mai, p.4.317 A. Florea, op.cit., p. 267.318 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 88/1894, nepag.

311

prezenţi, fiind prinşi într-o horă românească a înfrăţirii319. Aşa îşi asigurau românii din această localitate conservarea şi perpetuarea etno-culturală, nu prin izolare, ci prin schimbul de valori cu celelalte popoare conlocuitoare.

Ruga din Belinţ, sărbătorită a doua zi de Paşti a anului 1894, a prilejuit manifestarea corului vocal al plugarilor, condus de învăţătorul Constantin Pava, care a cântat la serviciul divin, iar seara a susţinut un concert şi o piesă de teatru: „Cuiul din casă” de Vasile Alecsandri. La acest eveniment deosebit din viaţa comunităţii, au participat invitaţi din alte localităţi, între ei aflându-se învăţătorii Liviu Dorca din Coştei şi Ioan Mateica din Izvin320.

Corurile săteşti obişnuiau să facă turnee în alte localităţi, contribuind astfel la unitatea culturală a comunităţilor româneşti timişene, la crearea unor relaţii interpersonale între membrii acestora. Începutul l-a făcut corul din Chizătău, tradiţia fiind preluată apoi şi de altele. Astfel în februarie 1896, corul din Chinezu, condus de învăţătorul Traian Brătescu, a efectuat şase concerte, primul în comuna de reşedinţă şi următoarele cinci în localităţile: Hodoni, Pesac, Bărăteaz, Sânandrei şi Becicherecul-Mic. Corul a avut o primire mai mult decât frăţească din partea populaţiei comunelor amintite. Intelectualii fără deosebire de naţionalitate, au sprijinit atât moral cât şi material, ciclul de concerte. Au excelat în acest sens, comitetele de organizare din Pesac şi Becicherecul Mic321.

Corurile dădeau măsura măiestriei lor în arta cântului, mai ales cu ocazia unor serbări de anvergură regională şi chiar naţională, aşa cum a fost emularea de la Lugoj, organizată cu prilejul adunării generale a „Astrei” din anul 1896. Înainte de această manifestare, „Astra” face prin intermediul presei un apel către toate corurile din Banat, să participe activ la această sărbătoare naţională. Se face precizarea că fiecare cor înscris la concurs, trebuie să cânte o piesă originală românească, excluzând cât se poate traducerile. A doua precizare importantă era că dreptul la premii îl au numai corurile de plugari. Toţi coriştii urmau să primească notele cântecului „Deşteaptă-te 319 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.5, din 15/27 ianuarie 1883.320 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.88, din 21 aprilie/3 mai, p. 5.321 Idem, Timişoara, III, 1896, nr.40, din 20 februarie/3 martie, p. 3.

312

române”, care se preconiza a fi cântat de corurile reunite, la finalul manifestării. Articolul de presă se încheie cu o menţiune foarte importantă pentru cei care doreau să participe la emulare: fiecare corist, pe timpul şederii la Lugoj, avea cazare gratuită322.

La adunarea de la Lugoj, din 15/27 august 1896, au participat 20 de coruri, însumând 740 de persoane, ţărani plugari în costume populare, încinşi cu brâul tricolor şi având la piept Lyra, simbolul muzicii. Corurile timişene, conduse în marea lor majoritate de învăţători, au avut o comportare meritorie. Corul mixt din Belinţ, format din 30 de persoane şi dirijat de învăţătorul Constantin Pava, a executat piesa lui I. Vidu, „Taci bărbate”, obţinând locul al II-lea, o colecţie de compoziţii muzicale româneşti. Corul mixt din Ictar, dirijat de învăţătorul Amandia şi compus din 42 de persoane, a cântat piesa „Lelea vitează”, fiind distins cu premiul al III-lea, o violină frumoasă. Corul mixt din Topolovăţul Mare, dirijat de un plugar şi format din 60 de persoane, a cântat frumos: „Oltul geme, Tisa plânge // Mureşul suspină greu”, de C. Cordonean şi „Toaca” de Ionescu, obţinând premiul al III-lea, un flaut. Corul bărbătesc din Ghilad, compus din 16 persoane, a executat „Moţul la drum” şi „Boboace şi inele” de I. Vidu. Fiecare cor participant a primit diploma „Litere comemorative”, culegerea de compoziţii muzicale „Crestomaţia muzicală” de I. Costescu şi câte 5 exemplare din „Poveştile pentru popor”, ale lui Ioan Pop Reteganul.

Corul de fală al bănăţenilor şi al neamului românesc, cel din Chizătău, compus din 100 de persoane, a cântat în afară de concurs „Fii ai României” pe opt voci. Acesta era superior tuturor, mai toţi membrii săi, consacraţi ca dirijori şi instructori, fiind invitaţi din sat în sat, pentru a pune bazele unor noi coruri.

Manifestarea de rezonanţă naţională de la Lugoj, s-a încheiat într-un mod apoteotic, când în noaptea luminată de un foc bengalic, din 740 de piepturi întrunite a răsunat imnul regenerării româneşti, „Deşteaptă-te române”. Când s-a intonat strofa: „Preoţi cu crucea-n frunte”, ilustrul prelat, episcopul Nicolae Popea, s-a ridicat în picioare de pe scaun. În fine, marele om politic bănăţean, Alexandru Mocioni, impresionat de atmosfera de solidaritate naţională, urcându-se pe un scaun a străfulgerat mulţimea cu cuvintele: „Cine vrea să vadă români, aici să vină !”323.322 Foaia diecezană, Caransebeş, XI, 1896, nr. 28, din 6 iulie, p. 4.323 Tribuna poporului, Arad, I, 1897, nr. 26, din 9/21 februarie, p. 122; Foaia diecezană, Caransebeş, XI, 1896, nr. 34, din 18 august, p. 5; C. Petroman, Astra în Banat până la Marea Unire, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006, p. 197.

313

Întrunind într-o deplină comuniune spirituală, ţărani, intelectuali, meseriaşi şi muncitori români, corurile şi reuniunile culturale au generat o impresionantă mişcare de masă, culturală în formă, dar pregnant politică în conţinut324.

Aflându-se în plină epocă de afirmare a naţiunilor, în condiţiile în care muntenii şi moldovenii se uniseră într-un stat naţional, românii bănăţeni invocau spiritul timpului şi încercau sa-şi facă din cultură un mijloc de supravieţuire şi de afirmare naţională. Într-un articol din anul 1892, al „Luminătoriului”, se afirmă: „…Azi toată lumea ştie şi o simte, că în emulaţia statelor şi a popoarelor, numai acea naţiune are dreptul la existenţă, numai acea naţiune întruneşte condiţiile de vitalitate, care posedă tare expresia caracteristică şi conştiinţa naţională, care în lupta sa are de proptă propriile sale virtuţi naţionale şi tari aspiraţii naţionale… Cultura şi creşterea au să fie naţionale, căci fără ele nu este existenţă naţională”325.

În condiţiile în care folosirea limbii române în raporturile cu instituţiile statului, întâmpina tot mai multe restricţii, cultura a devenit o a doua limbă în care românii s-au putut exprima. Corurile săteşti, în care prezenţa învăţătorilor era nelipsită, s-au constituit în adevărate instituţii de educaţie naţională, care promovau limba, cultura şi valorile româneşti. Alături de şcoală, instituţiile culturale româneşti din comitatul Timiş, au devenit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fundamente solide ale edificării conştiinţei naţionale în acest colţ de ţară.

324 I. Munteanu, op.cit., p. 151.325 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 62, din 7 septembrie/26 august, p. 1.

314

V. E. Comunitatea şi susţinerea materială a şcolilor

Fiind susţinută material şi financiar de comunitate, şcoala confesională determina sporirea dărilor pe care membrii acesteia le plăteau la casa comunală. În perspectivă istorică se poate vorbi de un adevărat eroism asumat al populaţiei româneşti timişene, pentru susţinerea şcolilor. În anul 1872, locuitorii din Murani solicitau numirea unui învăţător care să se îngrijească de educaţia celor 160 de copii ai localităţii, subliniind în cererea lor că ei „se vor nisui din răsputeri a folosi mijloacele necesare pentru înmulţirea şi promovarea acestui tezaur ce se zice cultură”326. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi atestă existenţa unei mentalităţi generale de sprijinire şi întărire a capacităţii educative a şcolii.

Pentru că darea cultuală se dovedea de cele mai multe ori insuficientă pentru a răspunde necesităţilor şcolii, colectivitatea căuta surse alternative de finanţare şi de creare a unor fonduri şcolare. Prin organizarea de baluri, concerte corale, serbări, colecte publice, comunitatea contribuia la sporirea veniturilor şcolilor, la construcţia unor noi aşezăminte şcolare sau la ajutorarea elevilor lipsiţi de resurse materiale.

Balurile organizate în beneficiul şcolilor, erau în acelaşi timp manifestări culturale cu tentă naţională, unde cei prezenţi se puteau delecta cu jocurile: „Ardeleana”, „Căluşarul”, „Bătuta”, sau puteau admira portul popular bănăţean. Nefiind evenimente cu un caracter exclusiv, ci deschis, la acestea erau invitate oficialităţi locale, precum şi reprezentanţi ai altor etnii. De organizarea balului se ocupa un „comitet aranjator”, care de regulă coincidea cu comitetul parohial sau şcolar. Biletul de intrare costa în cele mai multe cazuri 50 cruceri de persoană şi 1 florin de familie, dar se făceau şi donaţii băneşti suplimentare.

Pentru a surprinde mai bine dublul aspect: pecuniar şi cultural, al balurilor organizate în favoarea şcolilor confesionale, prezentăm câteva astfel de manifestări, care au avut loc în Timişoara în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La 21 februarie 1881, a avut loc un bal în favoarea ambelor şcoli româneşti din Fabricul Timişoarei. După

326 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 22/1872, nepag.

315

scăderea cheltuielilor, venitul net a fost de 352 florini şi 11 cruceri, la care s-au adăugat 10 florini primiţi de la I. Gall, jude la curia, deci în total 362 florini şi 11 cruceri. Această sumă s-a împărţit şi predat ambelor şcoli. Preşedinte al comitetului de organizare era dr. Pavel Vasici, inspector şcolar al cercului Timişoara327.

Balul din anul 1883, desfăşurat în sala berăriei din Fabric în favoarea şcolilor româneşti, s-a bucurat de prezenţa vicecomitelui Racz şi a primarului Timişoarei Török, care au avut ocazia să admire dansul celor 12 căluşari, conduşi de învăţătorul Ioan Marcu din Bocşa Montană328.

La 1 martie (stil nou) 1884, intelectualitatea românească din Timişoara, a organizat un bal în sala hotelului „Principele de coroană Rudolf”, la care au participat 500-600 de persoane şi al cărui venit de 600 de florini a fost destinat în proporţie de 2/3 pentru şcolile româneşti din Fabric şi 1/3 pentru „Alumneul Naţional Român” din Timişoara. Din rândul autorităţilor locale au participat: primarul oraşului, Török, directorul financiar Tüzkövy, inspectorul şcolar regesc Marx şi vicecomitele Ormos junior. Câştigul manifestării nu a fost doar material, ci şi naţional, deoarece oaspeţii de „gintă neromână” au fost încântaţi de jocul elegant, precis şi voinicesc al căluşarilor, de costumul pitoresc al româncelor. Printr-un act cultural, românii au reuşit să cucerească simpatia, lauda şi stima privitorilor de alte etnii, depăşindu-se astfel bariera reprezentată de diferenţele lingvistice329.

În aceeaşi perioadă, comitetul parohial din Maierele Timişoarei organiza un bal în localul „Porumbul Alb”, al cărui venit era destinat şcolii româneşti din acest cartier330.

Tradiţia balurilor organizate la sfârşitul lunii februarie-începutul lunii martie, în favoarea şcolilor româneşti din Timişoara, a continuat pe întreg parcursul secolului al XIX-lea. Prin intermediul lor, comunitatea românească contribuia atât la susţinerea materială şi morală a acestor focare de limbă şi cultură naţională, cât şi la întreţinerea atmosferei interculturale care caracteriza acest oraş.

327 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 36, din 6/18 mai, p. 4.328 Idem, Timişoara, IV, 1883, nr. 12, din 9/21 februarie, p. 4.329 Idem, V, 1884, nr. 5, din 18/30 ianuarie, p.4; Idem, nr. 15, din 22 februarie/5 martie, p.4.330 Ibidem.

316

Fiind conduse în mare parte de învăţători, corurile plugarilor au organizat adeseori concerte în favoarea şcolilor sau a bibliotecilor şcolare. Coriştii plugari din Ciacova, dirijaţi de învăţătorul Nicolau Mircea, au susţinut la 2/14 februarie 1884, în sala hotelului „Rössl”, un concert urmat de dans, al cărui venit de 100 florini şi 20 cruceri, a fost destinat fondului şcolii greco-orientale din localitate331. La 9/21 februarie 1884, corul plugarilor din Beregsău, concerta în ospătăria mare a comunei, în favoarea bibliotecii şcolare şi a societăţii de lectură a plugarilor332.

La 1 ianuarie 1892 corul vocal din Jadani condus de învăţătorul M. Vulpe, a concertat la Felnac, venitul de 48 de florini şi 35 de cruceri, revenind şcolilor româneşti din localitate333. În seara zilei de Rusalii ale aceluiaşi an, coriştii din Jadani au cântat în comuna natală şi din venitul net de 14 florini, 9 au oprit pentru fondul corului şi 5 i-au donat fondului şcolar334.

Pentru ajutorarea elevilor orfani sau de condiţie materială precară, învăţătorii organizau serbări cu scop filantropic şi umanitar. La venitul încasat din biletele de intrare, se adăugau donaţiile făcute de diferite personalităţi locale sau regionale, invitate să ia parte la aceste activităţi. O astfel de manifestare culturală a organizat învăţătorul Gregoriu Laţa din Şipet, la 24 februarie 1895. Venitul obţinut a fost de 21 de florini şi 94 de cruceri, la care s-au adăugat donaţiile făcute de fruntaşi ai românilor bănăţeni: Alexandru şi Eugen Mocioni, 6 florini; Vincenţiu Babeş 2, florini; Emil Babeş, 2 florini; Titu Babeş, un florin. Aceşti bani au fost destinaţi cumpărării de cărţi şi încălţăminte pentru copiii orfani335. Tradiţia unor manifestări culturale cu scop filantropic s-a menţinut la Şipet. La 15/27 februarie 1898, a avut loc o reprezentaţie teatrală, „Săpătoriul de bani”, a elevilor şcolii din localitate, instruiţi de preotul-învăţător Nicolae Stoia şi de învăţătorul de la clasa de fete, Teofan Dobren. Din venitul încasat au fost cumpărate cărţi şi încălţăminte pentru 38 de elevi, care au primit aceste daruri în sâmbăta dinaintea Floriilor (28 martie 1898)336.331 Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr. 9, din 1/13 februarie, p.4.; Idem, nr. 13, din 15/27 februarie, p.4.332 Idem, nr. 8, din 28 ianuarie/9 februarie, p. 4.333 Idem, Timişoara, XIII, 1892, nr. 8, din 29 ianuarie/10 februarie, p.4.334 Idem, nr. 45, din 17/29 iunie, p. 3.335 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 45, din 24 februarie/8 martie, p.4; Idem, nr. 48, din 28 februarie/12 martie, p.6.336 Foaia diecezană, Caransebeş, XIII, 1898, nr. 15, din 12 aprilie, p. 6-7.

317

O petrecere publică cu scop filantropic, în favoarea copiilor săraci şi orfani, a organizat în seara a doua de Crăciun a anului 1898, învăţătorul A. Bădescu din Bazoş, câştigul fiind de 35 de florini. Prin stăruinţele învăţătorului s-a iniţiat şi o colectă publică, suma suplimentându-se cu încă 18 florini şi 30 de cruceri. În urma acestei acţiuni caritabile, şapte băieţi săraci şi orfani au întâmpinat noul an în veşminte noi337.

Un alt gen de serbări organizate pentru colectarea de fonduri băneşti destinate şcolilor sau bibliotecilor şcolare erau „Maialele” şi „Iunialele”. Desfăşurate în lunile mai şi respectiv iunie, acestea erau manifestări culturale în aer liber, care aveau loc de regulă în afara localităţilor.

În a doua zi de Rusalii a anului 1886, în păduricea din apropierea comunei Beregsău, corul plugarilor şi elevii şcolii locale au organizat un „Iunial”. Preţul intrării la acest eveniment era după voinţă, iar venitul era oferit bibliotecii şcolare338. La 15 mai 1898, elevii de la şcoala greco-ortodoxă din Şuştra au organizat un „Maial” în pădurea erarială (de stat), sub îndrumarea învăţătorului George Caba. Programul consta în jocuri populare şi cântece interpretate de corul elevilor. Biletul de intrare costa 30 de cruceri, iar venitul era destinat bibliotecii şcolare339.

Adevărata măsură a capacităţii de mobilizare şi organizare a comunităţilor româneşti pentru atingerea unui scop comun, a reprezentat-o construcţia unor noi localuri şcolare. Românii timişeni au făcut din şcolile lor cetăţi ale culturii şi simţirii româneşti şi au căutat să le asigure condiţiile de existenţă şi perpetuare. Conştienţi de faptul că o clădire şcolară necorespunzătoare, poate da prilej autorităţilor politice să intervină transformând instituţia românească într-una străină de aspiraţiile poporului nostru, românii din localităţile timişene au fost consecvenţi în întreţinerea şi repararea localurilor şcolare, iar atunci când a fost cazul, au ridicat clădiri şcolare noi.

În sprijinul ilustrării afirmaţiilor de mai sus, vin nenumărate exemple de implicare a comunităţii în ridicarea de noi clădiri şcolare, în localităţile de pe cuprinsul comitatului Timiş. În luna mai a anului 337 Controla, Timişoara, IV, 1898, nr. 4, din 16 ianuarie, p. 2; Idem, nr. 12, din 17 februarie, p. 3.338 Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr. 43, din 31 mai/12 iunie, p. 4.339 Controla, Timişoara, IV, 1898, nr. 32, din 8 mai, p. 3.

318

1886, preotul Vichentiu Prohab din Şoşdea, se lupta pentru ridicarea unui nou local şcolar, deoarece vechea clădire era neîngrijită şi mizeră. Pentru a aduna banii necesari a ridicat cultul, dar anii nefiind mănoşi, a rămas o restanţă de peste 1.000 de florini la încasarea acestuia. Pentru acoperirea sumei deficitare, fiecare număr de casă a mai trebuit să contribuie cu un lanţ de grâu, de la acest sacrificiu comunitar nedându-se la o parte nici preotul. Armonia, unitatea de voinţă şi acţiune dintre preotul Vichentiu Prohab, judele comunal Martin Mioc şi învăţătorul Corneliu Musta, au dat roade. Şoşdenii au răspuns favorabil efortului constructiv şi până la 1 octombrie, noua clădire şcolară a fost terminată340. Sfinţirea edificiului a avut loc la 3 octombrie 1886 şi a prilejuit o petrecere cu jocuri populare româneşti, alternate cu producţiile muzicale oferite de corul vocal al localităţii341.

În Birda, o comună majoritar germană în secolul al XIX-lea, deşi numărau doar 300 de suflete, românii au ridicat trei zidiri frumoase: biserica, casa parohială şi şcoala, ultima dintre ele fiind sfinţită la 8 septembrie 1886342.

În anul 1892, şcoala greco-ortodoxa din Şuştra era ameninţată din partea superiorităţii politice cercuale cu închiderea, datorită stării deteriorate a clădirii în care se desfăşurau cursurile. Inimosul paroh Pompei Dorca, puse numaidecât la dispoziţia comunei bisericeşti una din casele sale, fără nici o remuneraţie şi începu apoi mobilizarea populaţiei, pentru zidirea unui nou edificiu şcolar343. Locuitorii din Şuştra au reuşit să ridice pe cheltuiala lor o clădire nouă pentru şcoala românească, potrivit cerinţelor legii, evitând astfel înfiinţarea unei şcoli de stat. Gazeta „Foaia de duminică” le adresează cuvinte deosebite, de apreciere a efortului lor: „Poporul, lucrătoriu şi cruţătoriu, în râvna sa curată a făcut toate şi este gata şi la mai multă jertfă pentru cultura şi luminarea copiilor săi şi pentru asigurarea Bisericii şi a Şcoalei sale române“344.

Pentru a atenua consecinţele negative ale legii şcolare din 1893, Senatul şcolar din Caransebeş făcea apel la populaţia Banatului 340 Luminătoriul, Timişoara VII, 1886, nr. 37, din 10/22 mai, p. 3. 341 Idem, nr. 78, din 4/16 octombrie, p. 3. 342 Idem, nr. 74, din 20 septembrie/2 octombrie, p. 3.343 Idem, XIII, 1892, nr. 1, din 1/13 ianuarie, p. 4.344 Foaia de duminică, Timisoara, I, 1896, nr. 37, din 10/22 septembrie, p. 3.

319

să depună toate eforturile în vederea susţinerii şcolilor româneşti. Pornind de la realitatea că existau localităţi care nu reuşeau din mijloace proprii să finanţeze existenţa şcolilor confesionale în condiţiile prevăzute de lege, Senatul şcolar a decis constituirea unui fond bănesc din care să fie ajutate comunele cu o situaţie dificilă. Iniţiativa subscrierii unor sume de bani pentru sprijinirea învăţământului naţional a dat rezultate în numeroase localităţi timişene, între acestea numărându-se şi satul Sculea345.

Trecând peste greutăţile materiale, românii din Mehala au început în anul 1894 zidirea unui edificiu şcolar a cărui valoare atingea 4.000 de florini. Aşa cum concluziona gazeta „Dreptatea”, mobilizarea pentru această întreprindere reflecta „vitalitatea poporului român din Mehala”, precum şi frăţeasca înţelegere şi conlucrare între conducători şi comunitate346.

În anul 1899, autorităţile decid închiderea şcolii confesionale române şi inaugurează o şcoală de stat, cu limba de predare maghiară, în localitatea Sinersig. Sătenii refuză categoric să-şi trimită copiii la şcoala de stat şi construiesc o clădire nouă pentru şcoala confesională românească347. Este o atitudine cu valoare de exemplu a comunităţii, întru susţinerea învăţământului în limba maternă. La fel de conştienţi de importanţa învăţământului în limba română, au fost şi sătenii din localitatea Omor, care în anul 1900 se ofereau să contribuie cu 300 de coroane şi cu forţa de muncă necesară la ridicarea unui nou local de şcoală348.

Pentru construcţia localurilor unor instituţii cu un grad mai mare de reprezentativitate, precum erau preparandiile, se îngemănau contribuţiile şi eforturile unor colectivităţi mai mari. De pildă, pentru ridicarea localurilor Institutului teologico-pedagogic din Arad, primul în anul 1875 şi al doilea în 1885, s-au făcut colecte în întreaga dieceză349, din care făceau parte şi localităţi rurale şi urbane timişene.

345 I. Munteanu, Lupta bănăţenilor pentru apărarea învăţământului românesc la sfârşitul veacului al XIX-lea, în „Apulum”, vol. XIX, Alba-Iulia, 1981, p. 321.346 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 201, din 16/28 septembrie, p.13. 347 I. Munteanu, Apărarea învăţământului confesional românesc din Eparhia Caransebeşului în timpul păstoririi episcopului Nicolae Popea, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008, p. 104.348 I. Munteanu, Lupta bănăţenilor pentru apărarea învăţământului românesc la sfârşitul veacului al XIX-lea.............., p. 324.349 Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr. 14, din 6 aprilie, p. 2.

320

Toate aceste exemple demonstrează că şcoala românească din comitatul Timiş a devenit în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, un puternic factor de coeziune a comunităţilor româneşti, de polarizare a energiilor naţionale, înmănunchind strădaniile tuturor categoriilor sociale, de la meseriaşi, muncitori, ţărani, până la reprezentanţi proeminenţi ai intelectualităţii şi burgheziei române350.

În sprijinul eforturilor colective de susţinere a învăţământului românesc timişean, au venit şi instituţiile cu scop filantropic, cultural sau economic, care au valorificat şi potenţat spiritul comunitar deja existent.

Ideea înfiinţării „Alumneului român” din Timişoara, a aparţinut protopopului Meletie Drăghici, care într-un apel lansat la 15 noiembrie 1855, menţiona: „Să ne îngrijim a da mână de ajutor acelor ageri tineri care, aflându-se în stare scăpătată, n-au mijloace de a cerceta şcoli mai înalte. Până ce românul nu va avea clasă socială de mijloc cultivată, până ce nu va avea maistori cultivaţi, fabricanţi şi artişti, până atunci nu poate zice că a pus fundamentul culturii naţionale. Să întemeiem dar în Timişoara un alumneu, o casă nutritoare, unde învăţăceii români de la şcoli reale şi gimnaziuri, fără de a se îngriji ce vor mânca şi unde se vor culca, să poată cu zel îmbrăţişa studiul ştiinţelor folositoare. De ar da tot plugarul român avut numai un pătrar de grâu sau cucuruz, în câţiva ani, minuni s-ar putea face”351.

Deşi a întâmpinat o serie de dificultăţi, protopopul Drăghici a urmărit cu consecvenţă împlinirea demersului său. La stăruinţa sa şi a şi a profesorului de limba română, George Crăciunescu352, în anul 1866 s-au pus bazele „Alumneului”. Gazeta „Familia” consemna că în perioada 1 septembrie 1866-30 martie 1867, au fost încasaţi în folosul noii instituţii, 1.720 de florini şi 88 de cruceri. La început conducerea a fost asigurată de un comitet provizoriu, după modelul altor societăţi asemănătoare. Fruntaşii vieţii politice din Banat care sprijineau „Alumneul”, dându-şi seama de importanţa pe care acesta o avea pentru viitorul neamului, s-au întrunit la 16 aprilie 1868 sub 350 I. Munteanu, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994, p. 90.

351 A. Cosma jr., Protopopul Meletie Drăghici (1814-1891), în „Mitropolia Banatului”, XXII, nr.4-6, 1972, p. 252.352 Viitorul referent al Senatului şcolar din Arad şi apoi protopop al Belinţului.

321

preşedinţia lui Alexandru Mocioni şi l-au constituit pe bază statutară şi legală, într-o societate de binefacere denumită „Alumneul român naţional din Timişoara” 353.

Motivaţia înfiinţării acestui „institut filantropic naţional”, expusă în preambulul Statutelor, era următoarea: „Intelighenţia română timişană luând în consideraţiune lipsa de destui bărbaţi învăţaţi, şi că o naţiune fără intelighenţie destulă nu se poate propăşi în cultură amăsurat recerinţelor timpului, iar mai departe, considerând talentele excelente ale junimei române, precum şi zelul acesteia de a înainta chiar şi cu sacrificii pe calea culturii, cari talente rămân adeseori îngropate şi împiedicate spre scăderea dezvoltării naţionale, numai din lipsa mijloacelor de sprijinire şi încurajare, a aflat de bine a înfiinţa un institut alumneal în Timişoara spre a creşte bărbaţi culţi naţiunei şi cetăţeni buni patriei şi aşa a crea un fonte nesecabil de încurajare şi sprijinire pentru talentele mai excelente, după următoarele statute.”354 Scopul institutului era, conform Statutelor, susţinerea materială a unui număr de tineri români talentaţi, dar lipsiţi de mijloace materiale, care ar fi dorit să studieze la gimnaziu sau la vreun institut real sau industrial din Timişoara. Numărul tinerilor stipendiaţi, se stabilea în fiecare an, în raport cu veniturile „Alumneului”. Mijloacele sau resursele pe care institutul filantropic urma să le folosească pentru atingerea scopului, erau următoarele: veniturile din fundaţii, contribuţiile anuale sau o dată pentru totdeauna de la membri, balurile şi loteriile organizate în folosul institutului. „Alumneul” stătea sub patronajul episcopului Aradului şi al familiei Mocioni355. Cu data de 26 mai 1868, nr. 77719, Ministerul ungar de Culte şi Instrucţiune Publică, a aprobat Statutele Societăţii. Printr-o circulară din 21 octombrie 1871, episcopul Ioan Popasu recomandă parohiilor aflate pe teritoriul diecezei sale, să sprijine prin colecte în bani şi în natură, „Alumneul”, pe care recunoscându-i meritele, îl numeşte: „acest institut naţional român, atât de folositor”356. 353 V. Dudaş, Pavel Rotariu, Excelsior Art, Timişoara, 2002, p. 100.354 I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol II, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 896. 355 Ibidem.356 Ibidem, p. 912-913.

322

Preşedinte al „Alumneului” era protopopul Meletie Drăghici, iar administrarea sa era asigurată de un comitet alcătuit din 12 membri, aleşi de adunarea generală, care urma să se desfăşoare în cursul lunii august a fiecărui an. Conform hotărârilor luate, Societatea avea membri ordinari, care urmau să plătească o taxă anuală de cinci florini şi membri fondatori, care achitau o taxă unică de 100 de florini. Pentru completarea fondurilor urmau să fie întreprinse colecte şi să se organizeze manifestări culturale, ale căror încasări trebuiau virate casierului. Printre semnăturile ataşate procesului-verbal încheiat cu ocazia adunării generale din 16 aprilie 1868, reţin atenţia numele unor personalităţi locale: Vincenţiu Babeş, Alexandru Mocioni, Petru Cermena, Meletie Drăghici, George Crăciunescu.

Deşi a existat intenţia de a se construi o clădire proprie care să cuprindă un internat şi o cantină, lipsa mijloacelor financiare nu a făcut posibil acest lucru. Totuşi, de-a lungul anilor, mulţi tineri lipsiţi de posibilităţi materiale şi recomandaţi de dascălii lor, au fost sprijiniţi în finalizarea cu succes a studiilor. Elevii care primeau aprobarea conducerii „Alumneului”, erau plasaţi la diferite familii de români din oraş care se oferiseră să-i găzduiască, primind pentru întreaga lor întreţinere câte 15 florini lunar, de fiecare bursier357.

Printr-o scrisoare din septembrie 1868, adresată primului ministru al României, Ion Brătianu, Vincenţiu Babeş îi propunea sprijinirea „Alumneului” timişorean printr-o donaţie de câteva sute de galbeni o dată pentru totdeauna, sau prin acordarea unei sume anuale mai mici358.

La adunarea generală a „Alumneului” din 1882, prezidată de G. Crăciunescu, a fost ales vicepreşedinte, avocatul Emanuil Ungureanu. Averea societăţii se ridica la 9.200 de florini, iar comitetul urma să organizeze concurs pentru a primi ca alumnişti, doi tineri români359. În anul 1883, institutul număra 30 de membri fondatori şi 35 ordinari, iar averea lui sporise la 10.369 florini şi 28 cruceri360. Între 357 V. Dudaş, op.cit., p.101.358 Arhivele Statului Bucureşti, Fond casa regală, dosar 20/1868, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură….”, p. 158.359 Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr. 67, din 21 august/2 septembrie, p. 4.360 Idem, IV, 1883, nr. 65, din 17/29 august, p. 4; Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr. 34, din 21 august/2 septembrie, p. 312.

323

cei care au colectat în acest an contribuţii benevole pentru Alumneu, se număra şi Ioan Munteanu, preot-învăţător în Bărăteaz şi inspector şcolar al cercului Vinga, care reuşise să verse în fondul institutului, 8 florini şi 40 de cruceri361.

Cu ocazia adunării generale desfăşurată la 6 august 1884, raportul casierului constată o sporire a fondului „Alumneului” cu 1.689 de florini şi 88 de cruceri, în ultimii trei ani. Adunarea a luat în dezbatere două propuneri ale comitetului: înmulţirea tinerilor ajutoraţi de la doi la patru, extinderea activităţii „Alumneului” în direcţia de a creşte meseriaşi şi industriaşi şi de a înfiinţa un internat românesc pentru fete. Propunerile fiind acceptate, din anul şcolar 1884-1885, erau primiţi în „Alumneu” patru tineri români. Candidaţii trebuiau să prezinte următoarele documente: atestat de botez, certificat original despre studiile absolvite, atestat de pauperitate.

La adunarea generală din 1884 s-a reconstituit comitetul „Alumneului”, fiind ales Meletie Drăghici preşedinte, Emanuil Ungureanu vicepreşedinte, Marcu Barbu casier, Pavel Rotariu controlor, T. V. Păcăţian notar. Între membrii comitetului se numărau învăţătorii I. Boncea din Ghiroda şi V. Vaianţu din Utvin. După încheierea actului alegerii, M. Drăghici informa comitetul că Antoniu Mocioni a donat suma de 50 de florini pentru fondul alumneal362.

Cu ocazia întrunirii din anul 1885, au fost prezenţi alături de reprezentanţii din conducere şi 30 de membri ordinari. La această dată, Societatea dispunea de 8.056 de florini, la această sumă adăugându-se donaţiile imobiliare. Se menţiona că familia Lazăr şi Eva Bouleanţiu, locuitori ai comunei Sânmihaiul Român, lăsaseră prin testament întreaga lor avere pe seama Alumneului363.

Raportul casierului la adunarea generală din 23 august 1886, constata că fondul „Alumneului” se ridica la suma de 10.700 florini, dintre care 5.000 de florini erau restanţe care urmau să se încaseze364. La această adunare generală s-a făcut propunerea de amplificare a statutelor Societăţii, în aşa fel încât organizarea sa să fie mai ramificată, în despărţăminte, subcomitete, sfera sa de activitate să se lărgească şi

361 Idem, nr. 19, din 5/17 martie, p. 2-3.362 Idem, V, 1884, nr.60, din 28 iulie/9 august, p.1; Idem, nr.61, din 1/13 august, p. 4.363 V. Dudaş, op.cit., p. 101.364 Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr.63, din 13/25 august, p. 2.

324

să se adâncească în mijlocul poporului, iar adunările generale anuale să fie ambulante. Se spera că aceste măsuri vor determina revigorarea instituţiei timişorene, iar „Alumneul” va ajunge să însemne pentru românii bănăţeni, la fel ce semnifica atunci „Astra” pentru românii ardeleni365.

Cu toate că fruntaşii bănăţeni, în frunte cu protopopul Meletie Drăghici au avut permanent în atenţie creşterea fondurilor „Alumneului”, ei nu puteau face faţă nici pe departe solicitărilor. Cu ocazia adunării generale din 9 august 1888, prezidată de episcopul Ioan Meţianu al Aradului, cei prezenţi au hotărât transformarea „Alumneului” timişorean într-un institut naţional confesional, având aceeaşi menire. Consistoriul arădean se angaja să contribuie anual cu o donaţie de o mie de florini.

La adunarea din 24 august 1890, protopopul Meletie Drăghici, care între timp se pensionase, se retrage de la conducerea Societăţii, în locul său fiind ales avocatul Emanuil Ungureanu, care va conduce destinele acestui aşezământ până în anul 1897366. Noul preşedinte, se adresează printr-o circulară tuturor elevilor care locuiseră în „Alumneu”, cerându-le să participe printr-o contribuţie benevolă, la asigurarea existenţei acestui cămin. Este de remarcat că oameni de seamă din istoria Banatului, precum Patriciu Dragalina şi Ştefan Velovan, şi-au găsit adăpost în „Alumneul” din Timişoara, atunci când erau la studii în acest oraş. Din contribuţia lor şi a altor români inimoşi, s-a adunat un fond, pe care Ungureanu l-a sporit continuu. La venirea lui la conducerea administraţiei „Alumneului”, fondul de întreţinere era de 200 de florini, iar la plecarea sa, fondul ajunsese la 22.000. Personal a cotizat până la 1.000 de coroane, pentru ridicarea unei clădiri şi datorită insistenţelor lui, au fost urgentate formalităţile pentru cumpărarea terenului necesar367.

Între instituţiile cu rol filantropic, care au funcţionat în spaţiul comitatului Timiş, s-au numărat şi reuniunile de femei. Pentru sprijinirea şcolilor şi a elevilor lipsiţi de posibilităţi materiale, aceste societăţi organizau activităţi culturale cu scop caritabil. 365 Idem, Timişoara, VII, 1886, nr.70, din 6/18 septembrie, p. 1.366 V. Dudaş, op.cit., p. 102.367 N. Trâpcea, Din viaţa şi activitatea lui Emanuil Ungurianu, în „Studii de istorie a Banatului”, vol. II, Timişoara, 1970, p. 206.

325

Prima reuniune de femei din Banat, numită „Reuniunea Damelor”, s-a întemeiat în anul 1872 în Timişoara-Fabric, din iniţiativa Emiliei Lungu, care preocupată fiind de înfiinţarea unei şcoli româneşti de fete, dorea în prealabil să procure fondurile necesare368.

După ce obiectivul Reuniunii a fost atins, prin înfiinţarea unei şcoli de fete la Izvin, acţiunile culturale ale „Reuniunii damelor” au continuat şi în anii următori, multe dintre acestea fiind realizate în folosul şcolilor şi al elevilor. Astfel că la 22 noiembrie 1894, sub preşedinţia Mariei Putici (soţia protopopului Traian Putici) „damele române” au organizat în berăria din Fabric, un „concert împreunat cu joc”, pentru ajutorarea copiilor săraci de la şcolile româneşti din Fabric. Jocurile „Hora” şi „Ardeleana” au însufleţit tinerimea, iar în timpul pauzei, corul vocal din Fabric a delectat publicul cu hore şi doine naţionale. Cântecele „Deşteaptă-te române” şi „Doina lui Lucaciu” au impresionat atât de mult, încât publicul s-a ridicat în picioare. Între participanţii la manifestare, care au făcut şi donaţii, se numărau fruntaşi ai românilor din Timişoara şi împrejurimi: dr. Traian Putici, protopopul Timişoarei, Pavel Rotariu, George Ardeleanu, Emanuil Ungureanu, Vasile Mangra din Arad, Voicu Hamsea, protopopul Lipovei, George Lazaru, avocat în Vinga, Ioan Istin, paroh în Mehala, Ioan Văianţu, învăţător în Mehala, Eutimiu Milosav, învăţător în Murani, Ioan Milencovici, învăţător în Ghiroda369.

Fiind consecvente în urmărirea unor scopuri umanitare, la 14/26 noiembrie 1896, „damele române” din Timişoara au organizat un bal al cărui venit net, după scăderea cheltuielilor, a fost de 366 de florini şi 69 de cruceri. Acest fond a fost completat de donaţii: din partea institutului „Timişiana”, 20 de florini şi de la Emanuel Ungureanu, 14 florini. Suma de bani colectată a fost utilizată pentru procurarea de îmbrăcăminte, care s-a distribuit la Sărbătoarea Naşterii Domnului, unui număr de 20 de elevi ai şcolii confesionale române din Timişoara-Fabric: 12 băieţi şi 8 fete. Banii rămaşi au fost depuşi pentru fructificare, la banca „Timişiana”370.

368 A. Cosma jr, Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933, p. 61.369 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.247, din 12/24 noiembrie, p. 3; Idem, nr.248, din 13/25 noiembrie, p. 5.370 Idem, Timişoara, IV, 1896, nr. 40, din 20 februarie/4 martie, p. 3.

326

O reuniune de femei asemănătoare exista şi în Maiere, un alt cartier timişorean locuit de români. La 2 februarie 1895, un „comitet de dame române”, în frunte cu Floare Mihailovici, ajutat de mai mulţi membri ai comitetului parohial, a organizat o petrecere în folosul bisericii şi şcolii româneşti din Maiere, desfăşurată în sala hotelului „Novotny”. Jocurile naţionale „Hora”, „Ardeleana”, „Lugojana”, au însufleţit pe cei prezenţi, iar în pauză corul mixt din Maiere, condus de dirijorul Karrasz, a cântat mai multe piese româneşti. În încheiere, întreg publicul ridicat în picioare, a cântat imnul naţional „Deşteaptă-te române”. Venitul obţinut pentru şcoala şi biserica românească, a fost de 200 florini371.

În anul 1889, la iniţiativa Elenei Hamsea (soţia protopopului Voicu Hamsea) femeile din Lipova şi împrejurimi s-au întrunit într-o conferinţă, luând hotărârea de a forma o reuniune pentru ajutorarea copiilor săraci de la şcolile româneşti din Lipova şi satele înconjurătoare. Ele s-au constituit sub preşedinţia Ecaterinei Scala şi şi-au compus statute, care însă de trei ori au fost respinse se autorităţile maghiare. Împiedicate de a lucra ca reuniune, femeile din Lipova au dezvoltat o activitate socială ca persoane individuale, făcând colecte, organizând petreceri filantropice şi împărţind veşminte şi rechizite şcolare copiilor săraci, în fiecare an în duminica de dinaintea Naşterii Domnului372.

Încă din primul an de existenţă, „Societatea de femei” din Lipova a procurat şi împărţit elevilor săraci veşminte în valoare de peste 150 de florini, efectul fiind benefic asupra frecvenţei lor şcolare373.

În anul 1894, femeile din Lipova au colectat 75 de florini, pe care i-au valorificat cumpărând încălţăminte şi materiale din care au confecţionat veşminte pentru 12 elevi. La iniţiativa lor, s-a desfăşurat apoi o petrecere cu dans, în favoarea şcolarilor săraci. Folosind deviza: „Dacă voiţi naţiune, creşteţi mame naţiunii!”, „Societatea femeilor din Lipova” îndemna comunitatea să susţină scopurile ei nobile, participând la activitatea culturală pe care urma să o organizeze374.

Din darea de seamă realizată cu ocazia petrecerii cu dans, organizată de femeile din Lipova la 8/20 ianuarie 1895, în favoarea 371 Idem, II, 1895, nr.11, din 13/25 ianuarie, p. 4; Idem, nr.20, din 24 ianuarie/5 februarie, p. 5.372 Idem, III, 1896, nr.8, din 11/23 ianuarie, p. 3.373 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.52, din 15/27 iulie, p. 3.374 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.265, din 4/16 decembrie, p. 6.

327

copiilor săraci de la şcolile româneşti din localitate, spicuim câteva dintre donaţiile făcute cu această ocazie: dr. Iosif Gall, F. Faurianu (Turnu - Severin), câte 10 florini; T. Speranţă (Bucureşti) 10 volume din cartea sa „Omer întinerit” de 10 florini; Aurora Perlea (Brăila), M. Moisescu (Bucureşti), câte 20 de franci (9 florini şi 86 cruceri); dr. T. Putici, E. Ungureanu, P. Rotariu, câte un florin. La casă s-au încasat 215 florini şi 50 de cruceri, la care adăugându-se donaţiile, venitul brut a devenit 323 de florini şi 68 de cruceri. După scăderea cheltuielilor de 78 de florini şi 97 cruceri, venitul net a fost de 244 de florini şi 71 de cruceri. Această dare de seamă a fost semnată de Ecaterina Scala în calitate de preşedintă a Societăţii şi Elena Hamsea, în calitate de casieră375.

Parcurgerea numelor şi a localităţilor de unde proveneau donatorii, suscită concluzia că iniţiativele pentru sprijinirea învăţământului românesc din comitatul Timiş, au generat cu timpul nu numai manifestarea unei solidarităţi locale sau regionale, ci şi naţionale.

Alături de societăţile filantropice, instituţiile bancare şi-au adus o contribuţie importantă la susţinerea instituţiilor de cultură naţională, între care şcolile ocupau un loc privilegiat. Contribuţia băncilor româneşti, în fruntea cărora se afla „Timişiana”, la susţinerea instituţiilor de cultură naţională, a fost destul de importantă. Între 5-8 % din profiturile lor anuale au fost destinate ca subvenţii pentru şcolile confesionale, Biserica ortodoxă, reuniunile culturale, ca burse pentru elevii şi studenţii români.

La 3 martie 1894, a avut loc la Timişoara o importantă întrunire a conducătorilor Băncii „Timişiana”, cu fruntaşi ai românilor bănăţeni, la care au participat: Alexandru Mocioni, Coriolan Brediceanu, Traian Putici, dr. George Crăciunescu etc. şi numeroşi intelectuali, ţărani, meseriaşi români. Adunarea a hotărât ca o parte din profitul băncii să fie destinat susţinerii activităţilor cultural-naţionale. Câte 200 de florini anual au fost destinaţi „Alumneului român din Timişoara”, fondului „Antoniu Mocioni”, fondului şcolar mitropolitan din Sibiu376. Adunarea generală din anul 1895 a „Timişianei”, a votat câte 30 de 375 Idem, II, 1895, nr.38, din 16/28 februarie, p. 5.376 I. Munteanu, op.cit., p. 68.

328

florini pentru şcolile greco-ortodoxe din Vinga şi Hisiaş377. În toamna anului 1896, după ce învăţătorul Ioan Tuducescu realizase o nouă ediţie a tabelelor de perete ilustrate, Banca „Timişiana” a abonat 10 exemplare şi „Lipovana” 6 exemplare, pe care le-au donat şcolilor cu posibilităţi materiale reduse378.

Creşterea puterii financiare a Băncii „Timişiana”, s-a datorat şi faptului că pe lângă numeroşii acţionari particulari, între depunători se aflau un număr impresionant de organizaţii şcolare, culturale, bisericeşti. Din cele 596 depuneri ale anului 1899, aşezămintele culturale erau reprezentate astfel: 65 fonduri bisericeşti, 15 fonduri şcolare (Vinga, Cebza, Cerna, Secusigiu, Brestovăţ, Bucovăţ, Sânandrei, Ianova, etc.), opt fonduri personale cu destinaţie culturală, trei fonduri ale reuniunilor învăţătoreşti (Caransebeş, Comloşul Mare, Vinga), cinci fonduri ale corurilor româneşti (Parţa, Mehala, Timişoara-Fabric, etc.), fondul Alumneului român din Timişoara, Fondul pentru zidirea Şcolii de fete Timişoara, etc.379

Numeroase scrisori de mulţumire, pentru sprijinul financiar acordat, au răsplătit moral conducerea băncii bănăţene. Preotul Simeon Blajovan şi învăţătorul George Micşa din Sinersig, îşi manifestau recunoştinţa pentru ajutorul acordat şcolii confesionale române din localitate, în anul 1896. Episcopul greco-catolic al Lugojului, Demetriu Radu, aducea mulţumiri direcţiunii Băncii „Timişiana”, pentru suma donată în vederea creării unui fond diecezan380. Învăţătorul Miletiu Suciu din Teşiu, aducea prin intermediul presei mulţumiri publice institutului de credit „Timişiana”, pentru ajutorul acordat şcolii confesionale din localitate: câte 30 de florini în anii 1895 şi 1896 şi 40 de florini, în anul 1897381.

La conducerea „Timişianei” au fost de-a lungul anilor oameni cu un larg orizont spiritual, angajaţi în mişcarea de emancipare naţională: Emanuil Ungureanu, Vincenţiu Babeş, Aurel Cosma, Pavel Rotariu, Constantin Rădulescu, Meletie Drăghici etc. Aşa se explică încrederea cu care, anual, numeroase asociaţii culturale, şcoli, parohii, 377 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.54, din 7/19 martie, p. 6; Idem, nr.57, din 10/22 martie, p. 6. 378 Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.49, din 7 decembrie, p. 7.379 I. Munteanu, Banatul istoric, vol. II, Excelsior Art, 2007, Timişoara, p. 452.380 Idem, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994, p. 72.381 Dreptatea, Timişoara, IV, 1897, nr. 74, din 2/14 aprilie, p. 3.

329

se adresau Direcţiunii Băncii, pentru a primi ajutoare financiare. La 2 februarie 1899, conducerea „Astrei” îi solicita sprijinul pentru editarea Enciclopediei Române. Propunea în acest scop, achitarea anticipată a costului mai multor exemplare, care să fie destinate fie trebuinţelor proprii, fie pentru bibliotecile şcolilor româneşti fără mijloace materiale. Preotul Ioan Gherga şi membrii Comitetului Parohial din comuna Icloda solicitau în decembrie 1898 un ajutor în bani, pentru susţinerea şcolii confesionale, întrucât comuna se confrunta cu o stare materială precară382.

La 8 august 1902, „Timişiana” dă răspuns adresei nr. 3938/1902, din 2 iunie, prin care Consistoriul eparhial din Arad îi cerea instituţiei bancare să contribuie la sporirea fondului central diecezan pentru ajutorarea şcolilor sărace. Prin preşedintele ei, Pavel Rotariu, banca îi aduce la cunoştinţă Consistoriului că an de an au fost votate subvenţii pentru diverse şcoli confesionale, iar partea cea mai mare din ajutoarele sale băneşti a fost direcţionată pentru şcoli şi pentru cultură. Cererea Consistoriului nu putea fi luată în considerare decât la sfârşitul anului, când cu ocazia încheierii bilanţului, se putea propune adunării generale o contribuţie în favoarea fondului central al diecezei383.

Aceste câteva exemple sunt destul de sugestive pentru a dovedi rolul însemnat al instituţiilor bancare româneşti în susţinerea financiară a actului educaţional şi cultural din spaţiul timişean.

Eforturile comunitare sau ale unor instituţii culturale, economice sau filantropice, în sprijinirea şcoli româneşti din comitatul Timiş, s-au întrepătruns cu iniţiativa caritabilă individuală, reprezentată de o paletă socială largă: de la personalităţi ale vieţii publice româneşti, până la oameni simpli, dar cu vocaţie filantropică.

În anul 1883 avea loc în biserica „Sfântul Ilie” din Fabric, un parastas în amintirea Angelinei Lazarevici, care lăsase prin testament o casă pentru şcoala de fete din cartierul timişorean384. Peste mai mulţi ani, în 1894, binefăcătoarea din Fabric este amintită din nou la un parastas care a avut loc în ziua Floriilor, alături de alte două donatoare: Lepaici şi Stefanovici, care-şi donaseră şi ele averile comunei bisericeşti şi şcolare385.382 I. Munteanu, op.cit., p. 73. 383 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 219/1901, nepag.384 Luminătoriul, IV, 1883, nr.29, din 9/21 aprilie, p. 4.385 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.82, din 12/24 aprilie, p. 3.

330

Pilduitoare au fost pentru comunitatea românească a acelor vremi şi alte gesturi filantropice, expresii ale ataşamentului pentru şcoala străbună. Este demn de menţionat în acest sens, sprijinul pe care proprietarul Iosif Rosa din Sacoşul Turcesc l-a acordat construirii unui nou edificiu şcolar în anul 1883, prin donarea a 14.000 de cărămizi arse386. Cunoscutul filantrop şi fruntaş al mişcării naţionale româneşti din Banat, Emanuil Ungureanu, decidea în anul 1894 să doneze Şcolii confesionale din Timişoara-Fabric, salariul său de director al Băncii Timişiana, în valoare de 600 de florini anual387. Pavel Jurma, avocat în Buziaş, a donat în anul 1897 o maşină de socotit în valoare de 20 de florini, şcolii din Vucova388.

Examenele şcolare erau un alt prilej de manifestare a solidarităţii în jurul şcolii confesionale. Ele aveau un caracter public şi festiv, iar elevilor merituoşi li se ofereau premii în cărţi, obiecte sau chiar bani. Premierea nu ar fi fost posibilă, fără ofertele generoase ale unor oameni cu spirit de întrajutorare. Cu ocazia examenelor care s-au desfăşurat în şcoala românească din Lipova la sfârşitul anului şcolar 1881-1882, elevii din cele trei clase au fost premiaţi de comerciantul David P. Simon şi de primarul oraşului, Alexandru Ciordan. Primul a donat 120 de tăbliţe de scris, 12 exemplare din cartea „Steaua Magilor” şi cinci medalii de argint. Al doilea a alocat din casieria primăriei 12 florini pentru procurarea cărţilor de premii şi din resurse proprii a oferit sume de bani, mai multor elevi care s-au distins la învăţătură şi purtare.389

Deşi pare surprinzător, şcoala românească timişeană nu a fost sprijinită numai de români, fapt ce dovedeşte că vocaţia filantropică transcende barierele etnice şi confesionale. „Luminătoriul” consemna în numărul său din 10/22 martie 1882, implicarea solidară a notarului comunal Stolnicky din Utvin, în viaţa comunităţii aflată într-un impas generat de precaritatea condiţiei materiale a locuitorilor săi. Deşi neromân, notarul a făcut eforturi pentru a obţine de la comitat ajutorul necesar pentru ameliorarea vieţii celor „lipsiţi şi săraci din comună“. Pentru a le distribui ajutorul, el le-a pus o condiţia să-şi trimită copiii la şcoală, contribuind astfel la bunul mers al învăţământului confesional 386 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.38, din 14/26 mai, p. 4.387 I. Munteanu, op.cit., p. 92.388 Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.20, din 18 mai, p. 5.389 Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.55, din 10/22 iulie, p. 4.

331

românesc. Datorită lui, edificiul şcolar era corespunzător în toate privinţele, iar învăţătorii îşi primeau regulat şi punctual salariile390.

Şi alţi neromâni au dat dovadă de omenie şi solidaritate comunitară, sprijinind cauza şcolară românească. Astfel, la sfinţirea noului edificiu şcolar din Şoşdea, desfăşurată la 3 octombrie 1886, după terminarea ritualului religios preotul V. Prohab a ţinut o cuvântare în care a adus mulţumiri generoşilor binefăcători, domnii Baiersdorf et Biach, proprietari ai pădurilor din localitate, care au donat lemnul necesar construirii clădirii. Seara, la petrecerea dată pentru sărbătorirea evenimentului, contesa Iosefina de Bethlen a donat 20 de florini, contribuind la formarea fondului şcolar391.

Fie că a fost individuală sau colectivă, instituţionalizată sau informală, iniţiativa de sprijinire a şcolii cu mijloace materiale sau financiare, a constituit o alternativă la darea cultuală, al cărei cuantum nu reuşea de cele mai multe ori să acopere achitarea salariilor învăţătoreşti. Comunitatea românească din comitatul Timiş percepea şcoala confesională ca pe o instituţie intrinsecă ei şi reprezentativă din punct de vedere cultural şi naţional. În şcoală, comunitatea se regăsea pe sine, cu aspiraţiile şi imboldurile ei de viitor şi tocmai de aceea, susţinerea instituţiei de învăţământ era în cele mai multe cazuri o chestiune vitală, de instinct naţional. Aşa se explică multitudinea faptelor şi iniţiativelor filantropice la adresa şcolii, care înmănunchiate, ar putea alcătui piedestalul unui monument al conservării şi perpetuării fiinţei româneşti prin educaţie şi cultură.

390 Idem,III, 1882, nr.20, din 10/22 martie, p. 4.391 Idem, Timişoara, VII, 1886, din 4/16 octombrie, p. 3.

332

V. F. Contribuţiile „Astrei” în planul învăţământului

„Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român”, înfiinţată în anul 1861, la Sibiu, era o societate culturală regională, care avea ca scop progresul literaturii române şi al culturii poporului român în toate domeniile, utilizând ca mijloace pentru atingerea lui: studiul, elaborarea şi editarea de cărţi, acordarea de premii şi stipendii pentru a impulsiona activitatea în diferitele ramuri ale ştiinţei şi artei. În viziunea conducătorilor „Astrei”, dezvoltarea culturală a poporului român trebuia să se întrepătrundă cu sporirea prosperităţii materiale a acestuia.

Relaţiile „Astrei” cu spaţiul timişean datează încă de la înfiinţarea asociaţiei, din moment ce în primul comitet al ei a fost ales timişoreanul Pavel Vasici392. În această calitate, P. Vasici întocmeşte în 1864 lista de propuneri cu tinerii care urmau să obţină aprobarea pentru a primi stipendii de la Asociaţiune şi specializările pe care le urmează. Când au fost constituite cele trei secţii ştiinţifice ale „Astrei”: filologică, istorică şi de ştiinţe fizico-naturale, doctorul Pavel Vasici a fost ales preşedintele celei din urmă393.

De numele lui Pavel Vasici, se leagă şi prima colaborare a unui bănăţean la revista Asociaţiunii, „Transilvania”, prin publicarea în mai multe numere ale acesteia, între anii 1868-1869, a unui studiu alcătuit din mai multe părţi, intitulat „Despre medicina cu respect la poporul român” şi a scrisorilor către George Bariţiu, pe aceeaşi temă, a educaţiei sanitare la români394.

Între colaboratorii la revista „Transilvania” trebuie amintit, într-un alt context şi Pavel Rotariu, redactorul periodicului timişorean „Luminătoriul”. În 1886 el înfiinţa foaia bilunară „Avocatul poporului”, care oferea explicaţii juridice, pe înţelesul publicului cititor. Prin intermediul revistei Asociaţiunii el îşi populariza gazeta, care, în opinia sa, se adresa nu numai ţăranilor, ci şi învăţătorilor, industriaşilor şi chiar oamenilor de litere fără pregătire juridică395. 392 C. Petroman, ASTRA în Banat până la Marea Unire, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006, p. 20-21. 393 Ibidem, p. 26.394 Ibidem, p. 30.395 Ibidem, p. 36.

333

Un alt timişorean, avocatul Emanuil Ungureanu, ia parte la adunarea generală a Asociaţiunii, desfăşurată în anul 1887 la Sibiu şi cu această ocazie devine membru ordinar al „Astrei”, achitând cotizaţia pe trei ani, de 15 florini şi taxa pentru diplomă, de un florin396.

Legăturile „Astrei” cu societăţi de lectură din spaţiul comitatului Timiş, sunt dovedite de documentele de arhivă şi menţionate în procesele verbale ale comitetului central al „Astrei”. Astfel, „Reuniunea de lectură” din Timişoara publică în 1884 pe cheltuiala sa o piesă pentru pian, Ilustraţiune română”, de Karrasz şi roagă „Transilvania” să-i publice o „invitare la prenumeraţiune”. Petru Oprişiu din Timişoara, adresează comitetului de la Sibiu, o scrisoare prin care solicită trimiterea gratuită a colecţiei revistei Asociaţiunii, de la apariţie, pentru aceeaşi societate. Cererea este aprobată în şedinţa din 18 mai 1886, iar „Raportul de activitate” prezentat adunării de la Alba Iulia, din august 1886, consemnează donarea unui exemplar din „Transilvania”, de la începutul apariţiei sale, „Societăţii române de lectură” din Timişoara. Acelaşi document menţionează intrarea în biblioteca Asociaţiunii, a colecţiei ziarului timişorean „Luminătoriul”. Pentru aceeaşi bibliotecă, Emilian Micu, preotul bibliofil din Chişoda, trimitea o lucrare de A. Ilia, cerând şi primind în schimb, colecţia revistei „Transilvania”, din perioada 1888-1891.

„Casina română” (Societatea română de lectură) din Lipova se adresează şi ea conducerii „Astrei”, la 10 decembrie 1895, cu rugămintea de a-i trimite în dar eventuale cărţi disponibile din biblioteca de la Sibiu. Chiar dacă cererea nu a fost satisfăcută, deoarece biblioteca nu făcea donaţii din fondul său de carte, ea dovedeşte că asociaţiile româneşti de lectură percepeau „Astra” ca pe o asociaţie protectoare, capabilă a le sprijini, întrucât în mare măsură, obiectivele lor se intersectau.

O corespondenţă mai îndelungată cu „Astra”, poartă învăţătorul Iuliu Vuia din Comloşul Mare. El se adresează mai întâi adunării generale ce se desfăşura în Sebeş, în 1894, pentru acordarea unui sprijin financiar în vederea publicării unei cărţi, bazate pe documente istorice referitoare la geneza şcolilor româneşti din Banat şi Transilvania şi cere colecţia revistei „Transilvania”. Conducerea 396 Ibidem, p. 27.

334

adunării transmite comitetului central cererea, iar acesta îi sugerează lui Vuia să transmită manuscrisul, care dacă va fi găsit valoros în urma recenzării, va primi un ajutor pentru tipărire. Alături de acest răspuns, învăţătorul primeşte colecţia revistei „Transilvania”, de la apariţie. Lucrarea lui Iuliu Vuia, „Istoria şcolilor noastre dincoace de Carpaţi”, este tipărită pe cheltuiala comitetului „Astrei”. Prin scrisoarea din 16 noiembrie 1894 el mulţumeşte comitetului pentru sprijin şi cere să i se împrumute anumite cărţi din biblioteca Asociaţiunii, neştiind probabil că regulamentul nu permitea împrumutarea cărţilor în afara bibliotecii397.

De la începuturile sale, „Astra” a venit în sprijinul şcolii româneşti şi al tinerilor dornici de a se instrui. Încă din primul an de existenţă al Asociaţiunii, conducătorii acesteia sunt preocupaţi de constituirea unor fonduri destinate ajutorării unor elevi şi studenţi lipsiţi de posibilităţi materiale. Prin crearea unor stipendii, o seamă de elevi şi studenţi au beneficiat de anumite sume, pe un an sau pe toată durata şcolarizării, iar prin ajutoare ocazionale au fost sprijiniţi periodic elevii şi studenţii cu rezultate foarte bune. De sprijinul „Astrei” s-au bucurat şi tineri din comitatul Timiş, chiar înainte de extinderea activităţii acesteia în Banat. Primul bănăţean, pe care documentele îl menţionează ca stipendiat al Asociaţiunii este Nicolae Titelaţiu din Lipova. În anul 1875, el se număra printre cei 20 de „învăţăcei de meserie”, ajutaţi din fondurile „Astrei” cu câte 16 florini. Fiind orfan, învăţătorul Darie Putici făcuse toate demersurile pentru obţinerea bursei şi tot el o încasase. De soarta viitorului pălărier se interesează şi epitropul George Barna, care printr-o scrisoare, întreabă dacă ajutorul a fost trimis. Alt tânăr din Banat care a beneficiat de sprijin financiar din partea „Astrei”, a fost Nicolae Proştean, student la drept, la o universitate din Ungaria. Conform tabelului cu stipendiaţii Asociaţiunii, între anii 1861-1862 şi 1874-1875, el beneficia de un stipendiu de 50 de florini, apoi de 100 de florini şi în final de 150 de florini398.

Bănăţenii resimţeau tot mai mult nevoia unei organizaţii de tipul „Astrei”, care să fie un liant al realizărilor asociaţiilor culturale locale, care să traseze direcţiile dezvoltării unitare ale culturii române. În anul 1895, învăţătorul Iuliu Vuia publică în „Dreptatea” un articol 397 Ibidem, p. 37-38.398 Ibidem, p. 40.

335

intitulat „Bănăţenii şi Asociaţiunea”, în care argumentând afinitatea bănăţenilor pentru cultură, dând ca exemplu corurile bănăţene, lansează chemarea la întrunirea unei conferinţe pentru înfiinţarea unei societăţi culturale bănăţene, care să coordoneze activitatea micilor asociaţii şi reuniuni culturale locale şi să promoveze interesele culturale ale românilor bănăţeni399. Tributar unui particularism regional în cultură, Iuliu Vuia scăpa din vedere că dezideratul unităţii culturale româneşti nu putea fi atins printr-o nouă asociaţie de tipul „Astrei”, ci prin extinderea activităţii acestei organizaţii în Banat.

Adunarea generală a „Astrei”, desfăşurată la Lugoj în 15/27 august 1896, a marcat extinderea despărţămintelor sale în Banat, generalizarea activităţii sale în rândul tuturor românilor din Ungaria. În antiteză cu „serbările mileniului”, Adunarea de la Lugoj s-a constituit într-o sărbătoare naţională românească. Comitetul de organizare, alcătuit din intelectuali lugojeni, în frunte cu Titu Haţeg, a obţinut un necondiţionat şi entuziast sprijin din partea întregii comunităţi româneşti, pentru ca această manifestare cultural-naţională să se desfăşoare în cele mai bune condiţii.

În ziua Adunării, străzile Lugojului au fost împânzite de o mare de oameni: ţărani, muncitori, meseriaşi şi intelectuali români, veniţi din cele mai îndepărtate localităţi bănăţene. Un banderiu de o sută de călăreţi, îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale, au întâmpinat şi însoţit pe străzile oraşului pe fruntaşii mişcării naţionale: dr. Ioan Raţiu, preşedintele Partidului Naţional Român, Alexandru Mocioni, Vincenţiu Babeş, George Pop de Băseşti, Partenie Cosma, Eugen Mocioni, Ilarion Puşcariu, Hossu-Longin, A. Bunea, Traian Putici (protopopul Timişoarei), Patriciu Barbu etc.400

Impresionantă este cuvântarea lui Alexandru Mocioni la adunarea „Astrei”, care percepe acest eveniment, ca pe un act de unire a românilor sub semnul culturii: „Simţit-am cu toţii că adunarea aceasta are să fie un eveniment de mare importanţă pentru năzuinţele şi interesele noastre culturale. Prin aceasta se dărâmă un zid de despărţire între fraţii de acelaşi neam, setoşi de aceeaşi cultură. Asociaţiunea noastră în această adunare se dezbracă de caracterul 399 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 161, din 21 iulie/2 august, p. 1. 400 I. Munteanu, Mişcarea naţională….., p. 143-144.

336

ei provincial, se proclamă principiul solidarităţii naţionale pe teren cultural”401. Aprecierea lui A. Mocioni că prin această manifestare s-a desfiinţat un zid între „fraţii de acelaşi neam” e cu atât mai mult adevărată, cu cât la adunarea de la Lugoj au fost prezenţi o serie de reprezentanţi de seamă ai studenţimii şi vieţii culturale din România: A. Străjan, V. Vlădescu, vicepreşedintele „Ligii culturale”; V. Popovici, preşedintele „Asociaţiei generale a studenţilor din România”; Amedeu Rădulescu, delegatul studenţilor de la Şcoala de Poduri şi Şosele Bucureşti; V. Cogălniceanu, Manolescu, Neamţu, Bozocean, reprezentanţii Societăţii „Tinerimea română” din Bucureşti; dr. D. Spinean, preşedintele Comitetului naţional, etc.402

Extinderea activităţii „Astrei” în Banat, a legalizat şi consolidat unitatea spirituală românească, care era cu mult timp înainte o stare de fapt. Întemeierea despărţămintelor bănăţene, a integrat cultura acestor locuri într-un sistem cultural naţional, la adăpostul căruia, a dobândit mai multă forţă şi expresivitate. Venirea „Astrei” în Banat, a mutat de fapt Banatul, prin valorile sale culturale perene, dincolo de hotarele lui.

Aprobarea statutului modificat al „Astrei” de către autorităţile statului ungar şi adoptarea noului nume-pentru a răspunde unei noi realităţi-„Asociaţiune pentru literatura română şi cultura poporului român”, din care a fost înlăturat atributul „transivană”, face posibilă realizarea hotărârii luate de adunarea generală de la Mediaş, din 27-28 august 1897, ce preconiza extinderea activităţii acestei asociaţii în teritoriile locuite de românii din afara Transilvaniei istorice: Banatul, Crişana, Maramureşul. Până în toamna anului 1898, fuseseră constituite pe teritoriul Banatului despărţămintele: Lugoj (11 iulie 1898), Bocşa (11 septembrie 1898), Torontal (20 septembrie 1898) şi Oraviţa (29 octombrie 1898).

Conducerea centrală a „Astrei” preconiza accelerarea procesului de constituire a despărţămintelor în toate zonele locuite majoritar de români, având în vedere faptul că numărul mare de instituţii culturale româneşti făcea posibilă sporirea dimensiunilor şi intensităţii activităţilor de culturalizare a maselor ţărăneşti. Înfiinţarea 401 Dreptatea, III, 1896, nr. 180, din 16/28 august, p. 1.402 I. Munteanu, op.cit., p. 144.

337

acestor filiale facilita, totodată, implementarea politicii culturale a „Astrei” în toate teritoriile locuite de români. Instituţionalizarea culturii româneşti pe baze naţionale, în condiţiile interzicerii activităţii Partidului Naţional Român, constituia o reacţie faţă de politica de maghiarizare, promovată de guvernele de la Budapesta, o replică la intensa propagandă oficială prilejuită de sărbătoarea mileniului maghiar. Prin asumarea de către „Astra” a coordonării acţiunilor culturale româneşti de pe cuprinsul monarhiei dualiste, se urmărea întărirea solidarităţii naţionale, peste graniţele politice existente. Pentru realizarea acestor obiective, conducerea „Astrei” a acordat o deosebită importanţă înfiinţării despărţămintelor, dincolo de hotarele Transilvaniei istorice.

Pentru constituirea despărţămintelor „Astrei” în Banat, Comitetul Central solicitase lui Coriolan Brediceanu, avocat în Lugoj şi cunoscut fruntaş al mişcării naţionale româneşti din zonă, propuneri privind localităţile adecvate a fi centre ale acestora şi să indice persoanele cele mai potrivite cărora li s-ar putea încredinţa înfiinţarea lor. Protopopul Timişoarei, Traian Putici, recomandat de C. Brediceanu, propune să fie numit delegat al Comitetului Central, avocatul timişorean Emanuil Ungureanu, iar comitetul, prin scrisoarea din 13 octombrie 1898, îi încredinţează acestuia din urmă organizarea şi conducerea adunării de constituire a despărţământului Timişoara.

Cu prilejul adunării de constituire a despărţământului Timişoara al „Astrei”, desfăşurată în localul Fabricii de bere, la 6 noiembrie 1898, Emanuil Ungureanu rosteşte un memorabil discurs, în care subliniază dublul rol al Asociaţiunii: dezvoltarea culturală şi economică a poporului român, deoarece în concepţia vorbitorului-care dealtfel era şi aceea a conducerii „Astrei”-puterea şi viitorul unui popor erau date de cultură şi avere.

În cuvântul său, Emanuil Ungureanu a prezentat apoi principalele realizări ale Asociaţiunii, căile şi mijloacele de acţiune, schiţând şi un veritabil program al despărţământului, din care nu lipseau acţiunile care vizau sprijinirea şcolilor confesionale româneşti: desfăşurarea adunărilor cercuale şi a prelegerilor poporale, acordarea de sprijin financiar şcolilor confesionale româneşti, premierea învăţătorilor care au instruit un număr cât mai mare de copii,

338

distribuirea gratuită de cărţi pentru premii şi pentru copiii săraci, procurarea cărţilor pentru bibliotecile poporale şi şcolare ce urmau a fi înfiinţate, achitarea abonamentelor pentru ziarele româneşti trimise gratuit comunelor etc. Acoperirea acestor cheltuieli făcea necesară crearea unui fond propriu al despărţământului, pentru constituirea căruia, Emanuil Ungureanu lansează o vibrantă chemare.

La aceeaşi adunare, a fost ales director al despărţământului Timişoara al „Astrei”, Emanuil Ungureanu, iar membri în comitetul cercual: dr. Lazăr Simeon, Ioan Pinciu, dr. Iuliu Grecu, şi dr. Aurel Cosma.

Despărţământul Timişoara al „Astrei”, cuprindea întreg teritoriul comitatului Timiş (cu cercurile administrative: Timişoara, Ciacova, Buziaş, Recaş, Vinga şi Aradul Nou) şi o parte din comitatul Torontal (comunele: Cebza, Macedonia, Giulvăz, Foeni, din cercul administrativ Cenei). În anii următori, aceste comune, ca de altfel şi unele din comitatul Timiş, vor fi incluse în noile despărţăminte ce se vor înfiinţa: Vârşeţ, Torac, Buziaş, Lipova, Ciacova, Biserica Albă403.

În prima sa şedinţă, din 24 decembrie 1898, comitetul cercual alege vicepreşedinte pe Ioan Pinciu, casier pe dr. Aurel Cosma şi notar-controlor pe dr. Valeriu Mezin. Tot acum, s-au luat câteva măsuri pentru punerea în fapt a obiectivelor stabilite în adunarea de constituire: s-a decis înfiinţarea unei biblioteci poporale ambulante şi abonarea a 22 de exemplare din numerele de duminică ale „Gazetei Transilvaniei”, pentru 19 comune, dintre care trei comune urmau să primească câte două exemplare, iar 16 comune, câte un exemplar404.

Pentru a împlini unul din dezideratele importante ale despărţământului timişorean, de propagare a culturii la sate, cele mai utilizate căi au fost: familiarizarea sătenilor cu lectura instructivă şi introducerea cărţii folositoare în mediul ţărănesc; lărgirea accesului la învăţătură a copiilor de ţărani, prin stimularea acestora şi ajutorarea şcolilor sărace; prelegerile populare, prin intermediul cărora se transmiteau direct, într-un limbaj accesibil, cunoştinţe utile, aplicabile în îndeletnicirile rurale, sfaturi şi învăţături pentru viaţa de zi cu zi, 403 C. Petroman, Despărţământul Timişoara al Astrei (1898-1918), în „Biserică şi societate în Banat”, Editura „Învierea”, Timişoara, 2005, p. 190-193. 404 D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 2/1898, f. 1.

339

pilde morale etc.; adunările cercuale, cu activităţile culturale pe care acestea le includeau, generatoare ale unor momente de înălţare spirituală405.

Prima acţiune întreprinsă de comitetul despărţământului pentru familiarizarea sătenilor cu lectura, a fost abonarea a 22 de exemplare din numărul de duminică al „Gazetei Transilvania”. În circulara adresată persoanelor desemnate a primi ziarul, este motivată alegerea „numerilor de duminică” ai gazetei transilvănene pentru că: „…sunt mai potrivit redactaţi priceperii şi trebuinţelor ţăranilor noştri, pentru că totdeauna conţin materia despre economie, higienă şi multe alte lucruri folositoare”406. Persoanele pe adresa cărora sosea ziarul, trebuiau să-l distribuie ştiutorilor de carte ori să-l citească ei înşişi, acelora care nu aveau ştiinţă de carte. După finalizarea acţiunii, ei trebuiau să adune şi să păstreze numerele gazetei, pentru ca şi pe viitor să poată fi citite şi adăugate unei biblioteci populare.

La finalul ei, circulara împărtăşeşte ţelul urmărit de comitetul despărţământului timişorean, aflat la început de drum: „Acum, la început, scopul nostru e să dezvoltăm în poporul nostru gustul de citit, ca prin citit să se mai deştepte şi să înveţe lucruri bune şi folositoare. Noi sperăm, că dacă poporul nostru de la sate se va convinge despre marele folos ce se cuprinde în citirea de cărţi şi jurnale, mulţi oameni de-ai noştri, cei mai deştepţi şi luminaţi, ei singuri vor prenumera (abona n.n.) câte un jurnal pentru ei şi pentru familiile lor, căci cetitul de cărţi şi jurnale e cea mai bună şcoală pentru cei ieşiţi din şcoală”407.

„Gazeta Transilvania” s-a trimis în următoarele localităţi timişene, pe adresa unor persoane între care recunoaştem învăţători şi preoţi: 1. Utvin, două exemplare la adresele lui Alexandru Catina şi Petru Jurma; 2. Berini, două exemplare la adresele lui Petru Matzu şi Petru Marincu; 3. Cerna, două exemplare la adresele lui Iuliu Pucovici şi George Sfetcu; 4. Icloda, Ioan Gerga; 5. Stamora Română, Teodor Putcoviciu; 6. Capăt, Nicolae Iancoviciu; 7. Hitiaş, George Ciocoi; 8. Unip, Iosif Nanu; 9. Sinersig, Nicolae Crăciun; 10. Medveş (Urseni), Vasile Drăgan;

405 C. Petroman, op.cit., p. 193. 406 D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 2/1898, fila 1. 407 Ibidem, fila 2.

340

11. Topolovăţul Mare, Ştefan Gerga; 12. Becicherecul Mic, Eutimiu Dărăbanţ; 13. Voiteg, Trifu Ardelean; 14. Checheş, Sofronie Racoviţan; 15. Hisiaş, George Mustaţă; 16. Paniova, Ilie Mircu; 17. Hodoş, Emil Brânda; 18. Petroman, Achim Popovici; 19. Gaiul Mic, Traian Radu408.

Preocuparea comitetului cercual de abonare a ziarelor pentru ţărani rămâne constantă, de-a lungul timpului numărul abonamentelor sporind. Astfel că pe parcursul anului 1900, lista comunelor care au primit numerele de duminică ale „Gazetei Transilvaniei”, s-a îmbogăţit nume noi: Sacoşul Turcesc, Macedonia, Cebza, Foeni, Bărăteaz, Bobda, Pustiniş, Lucareţ409 .

Stimularea interesului pentru lectură a fost urmărit şi prin înfiinţarea bibliotecilor poporale. Datorită insuficienţei mijloacelor financiare, iniţial s-au înfiinţat biblioteci ambulante. Prima a funcţionat la Utvin, unde existând şase membri ai Asociaţiunii, comitetul a înfiinţat în această comună o „agentură” şi a însărcinat cu organizarea ei pe preotul Victor Russu. Biblioteca din Utvin a fost înzestrată cu 30 de cărţi, donate de Emanuil Ungureanu, dintre care: patru scrieri despre igienă, cinci pe teme economice, trei de istorie şi geografie, cinci despre instrucţiune, patru cu scrieri dramatice, patru cu poezii şi cinci cu nuvele, poveşti şi scrieri umoristice410. Până la sfârşitul anului 1899, în despărţământul Timişoara al „Astrei” se mai înfiinţează încă o bibliotecă poporală, în Becicherecul Mic411, iar în anul următor, despărţământul avea deja şase biblioteci poporale: 1. Şag, cu 57 de volume, administrată de preotul George Russu; 2. Becicherecul Mic, cu 52 de volume, administrată de preotul Eutimie Darabanţ; 3. Ghiroda, cu 49 de volume, administrată de învăţătorul Constantin Micu; 4. Medveş, cu 52 de volume, administrată de învăţătorul Vasilie Drăgan; 5. Sânmihaiul Român, cu 52 de volume, administrată de învăţătorul Petru Drăgan; 6. Cerneteaz, cu 47 de volume, administrată de preotul Nicolae Micluţa.

Raportul comitetului, prezentat în adunarea cercuală desfăşurată în Buziaş, la 19 mai 1901, evidenţiază existenţa a zece biblioteci pe teritoriul despărţământului. Celor şase, deja menţionate, 408 Ibidem, filele 1-2.409 Ibidem, act 11/1900-1901, fila 2.410 Ibidem, act 2/1898, filele 3-4.411 C. Petroman, op.cit., p. 194.

341

li s-au adăugat încă patru, în localităţile: Călacea, cu 68 de volume; Hodoni, cu 65 de volume; Bărăteaz, cu 59 de volume; Mănăştur, cu 56 de volume412.

Înzestrarea bibliotecilor poporale s-a realizat prin donaţii de cărţi şi din fondurile proprii ale despărţământului, din care s-au făcut achiziţii de cărţi nou apărute. După prima donaţie pentru întâia bibliotecă ambulantă a despărţământului, făcută de Emanuil Ungureanu, au urmat şi altele, făcute de alţi intelectuali bănăţeni precum: Pavel Rotariu, Vincenţiu Babeş, Alexandru Sever, Petru Barbu, Petru Ţegle şi Coriolan Brediceanu413. În raportul comitetului, prezentat la adunarea de la Buziaş, se menţiona că despărţământul Timişoara a procurat din mijloacele sale pecuniare, cărţi în valoare de 379 coroane şi 79 de fileri414. Pentru îmbogăţirea bibliotecilor astfel constituite şi pentru procurarea fondului de carte necesar înfiinţării altora, despărţământul a făcut comenzi la librăriile diecezane din Caransebeş, Arad, precum şi la alte librării.

Comitetul era convins de importanţa bibliotecilor în „luminarea” membrilor comunităţii, dar a înţeles că nevoile reale în acest domeniu depăşeau resursele potenţiale ale despărţământului, făcând imposibilă înfiinţarea unei biblioteci în fiecare sat, aşa cum ceruse conducerea centrală a „Astrei”. De aceea, îşi îndreaptă atenţia spre întărirea bibliotecilor poporale existente şi se adresează către fruntaşii localităţilor, să sprijine înfiinţarea de biblioteci pe seama comunelor bisericeşti. Ca urmare, comitetul e informat că în localităţile: Mehala, Bucovăţ, Secusigiu, Beregsău, Jebel, au început lucrările pentru înfiinţarea bibliotecilor poporale, iar Sinodul protopopesc din Belinţ a hotărât ca în fiecare comună a acestui tract, să se înfiinţeze biblioteci poporale ca proprietate a comunelor bisericeşti. În anii de început ai secolului al XX-lea, existau deja şi alte biblioteci care nu erau proprietatea despărţământului, la: Ghilad, Satchinez, Moşniţa şi Parţa.

Nu este lipsit de importanţă impactul pe care l-au avut cărţile în lumea rurală, care depindea şi de măiestria învăţătorilor şi preoţilor-care gestionau bibliotecile poporale-în a atrage şi forma cititori. 412 D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 11/1900-1901, filele 1-2.413 C. Petroman, op.cit., p. 195.414 D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 11/1900-1901, fila 2.

342

Vichentie Pintea, preot în Sinersig, raporta la 26 decembrie 1902, că existau gospodari aşa de avizi de carte, încât citiseră deja întreaga bibliotecă.

Din rapoartele anuale ale bibliotecarilor, se pot constata şi preferinţele cititorilor. Preotul Iosif Ciorogariu din Chişoda, scria că cititorii sunt atraşi de naraţiunile istorice, îndeosebi despre Războiul românilor pentru neatîrnare şi „Povestea coroanei de oţel”. El se angaja să-şi orienteze cititorii şi spre lucrări de natură economică şi de igienă, pentru a obţine un folos practic din lecturile făcute. Şi în alte localităţi, preferinţele cititorilor se îndreptau spre lucrări istorice, precum: „Istoria lui Mihai Viteazul”, „Viaţa lui Ştefan cel Mare”, „Istoria bisericii creştine”, „Istoria universală”, „Răspuns la cartea neagră”, „Românii din Ungaria”. Mulţi săteni citesc operele unor scriitori români cu consacrare regională şi chiar naţională: V. Alecsandri, A. Baclabaşa, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, I. Creangă, O. Goga, M. Sadoveanu, C. Brediceanu, P. Dragalina, E. Hodoş, I. Lupaş, M. Gaşpar. Desigur că au existat oameni ai satelor care au fost interesaţi şi de cărţi cu valoare practică, utile pentru viaţă şi îndeletnicirilor lor: „Cunoştinţe igienice”, de I. Stoica; „Economia vitelor”, de Fortuna; „Vieritul”, de P. Vancu; „Buna chiverniseală”; „Deprinderi păgubitoare”, de V. Branişte; „Cărticica sănătăţii”, de I. Beu etc. Comitetul despărţământului Timişoara a fost preocupat să doteze bibliotecile săteşti şi cu volume de cărţi referitoare la procedurile judiciare („Judecătoriile cu juraţi”), la exercitarea unor drepturi constituţionale („Dreptul de alegător la alegerea deputaţilor dietali”), şi, nu în ultimul rând, la scrierea corectă („Regulile ortografice”)415.

De la înfiinţarea despărţământului Timişoara, una din principalele sale direcţii de acţiune a constituit-o sprijinirea şcolilor confesionale româneşti, a învăţătorilor, atragerea copiilor la şcoală şi dezvoltarea dragostei acestora faţă de învăţătură. La sfârşitul secolului al XIX-lea existau în comitatul Timiş destule localităţi româneşti care nu aveau potenţialul economico-finaciar, pentru a satisface cerinţele legilor şcolare şi, prin urmare, multe şcoli confesionale româneşti erau în pericol de a fi transformate în şcoli de stat. În măsura resurselor financiare de care dispunea, despărţământul Timişoara al „Astrei” a

415 C. Petroman, op.cit., p. 195-196.

343

contribuit la acţiunea colectivă a societăţii româneşti timişene, de apărare a şcolilor confesionale şi a învăţământului în limba maternă.

În anul 1900, comitetul a acordat câte 100 de coroane şcolilor confesionale din localităţile: Paniova, Foeni, Medveş, Icloda, ajutor care se repetă şi în anul 1901, cu menţiunea expresă ca acesta să fie folosit numai pentru achitarea salariilor învăţătoreşti416. Anual, beneficiază de ajutor, în acelaşi scop, câteva şcoli de pe teritoriul despărţământului, sumele fiind adunate exclusiv prin donaţii benevole, din care s-a constituit un fond pentru ajutorarea şcolilor.

Un număr impresionant de cărţi a fost achiziţionat de despărţământ, pentru a fi distribuit ca premii elevilor la sfârşitul anului şcolar. Rapoartele anuale de activitate, prezentate adunărilor cercuale şi înaintate Comitetului Central, menţionează achiziţii de sute de exemplare şi, deseori, peste o mie, împărţite la oficiile parohiale pentru ca, la sfârşitul fiecărui an şcolar, să fie premiaţi elevii merituoşi. Comitetul a procurat în primăvara anului 1900, 100 de exemplare din „Cartea plugarilor” de Ion Georgescu şi a trimis câte zece exemplare în localităţile: Foeni, Obad, Bărăteaz, Hodoni, Belinţ, Topolovăţ, Sacoşul Turcesc, Cerna, Şag şi Chişoda417. Raportul din anul 1901 arată că au fost cumpărate 200 de exemplare din „Biblioteca poporală”, editată de Comitetul Central al Asociaţiunii şi acestea au fost trimise în număr de câte zece, la următoarele 20 de comune: Sânandrei, Ianova, Ghiroda, Becicherecul Mic, Mănăştur, Bărăteaz, Hodoni, Chişoda, Mely-Nadaş, Paniova, Brestovăţ, Hodoş, Macedonia, Foeni, Giulvăz, Cebza, Berini, Dragşina, Icloda, Sacoşul Turcesc. Oficiile parohiale erau rugate să predea aceste cărţi inspectorilor şcolari, pentru ca aceştia, la examenele finale, să premieze copiii fără deosebire de sex, care au frecventat regulat şcoala şi au arătat progres bun la învăţătură418.

Pe lângă atragerea copiilor la frecventarea şcolii şi sprijinirea comunelor bisericeşti în susţinerea şcolilor confesionale româneşti, despărţământul Timişoara al „Astrei” a stimulat prin premii învăţătorii care instruiau cu bune rezultate, un număr cât mai mare de copii419. În şedinţa din 24 aprilie 1899, comitetul cercual a hotărât să acorde două premii a câte 25 de florini (50 de coroane), pentru un învăţător 416 D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 11/1900-1901, fila 3.417 Ibidem, act 8/1900.418 Ibidem, act 11/1900-1901, fila 3.419 C. Petroman, op.cit., p. 199.

344

şi o învăţătoare de la şcolile româneşti confesionale de pe teritoriul despărţământului Timişoara (adică din cercurile administrative: al Timişoarei-central, al Ciacovei, Buziaşului, Recaşului, Vingăi şi Aradului Nou), care ar fi dovedit că au avut cele mai bune rezultate pe terenul instrucţiei şi al educaţiei şi cei mai mulţi elevi prezenţi la cursuri, în decursul întregului an şcolar420. Concursul a fost publicat în presa vremii, unde se preciza că cererile trebuiau să fie înaintate preşedintelui despărţământului, Emanuil Ungureanu, până la 15 iunie 1899. Progresul în educaţie şi instrucţie trebuia dovedit cu atestat de la inspectorul şcolar confesional, iar frecvenţa şcolară, cu conspectul lunar de prezenţă, primit de la preşedintele comitetului parohial, respectiv de la parohul local421. Cu ocazia adunării cercuale din anul 1899 s-a anunţat şi rezultatul concursului: a fost acordat doar un singur premiu, de 25 de florini, învăţătorului Ştefan Gherga de la şcoala confesională din Topolovăţ422.

Comitetul cercual a manifestat o preocupare continuă pentru atragerea de noi membri, nu doar pentru că fiecare membru achita o cotizaţie anuală din care 20 % rămânea pentru nevoile despărţământului, ci pentru câştigurile aşteptate în plan moral şi concretizate în sporirea interesului maselor ţărăneşti pentru asociaţie, conştientizarea de către acestea a rosturilor ei pentru progresul românilor în plan cultural şi material. Numărul membrilor despărţământului a rămas totuşi destul de mic, având în vedere numeroasa populaţie românească a celor 100 de localităţi componente: în anul 1898 existau 65 de membri (3 fondatori, 4 pe viaţă, 46 ordinari şi 12 ajutători), iar în anul 1900 numărul acestora a sporit la 80.

Activităţile organizate de despărţământul Timişoara al „Astrei”, inclusiv cele venite în sprijinul învăţământului confesional, au necesitat cheltuieli ce nu au putut fi acoperite din procentul de 20 % din cotizaţiile membrilor, reţinut de comitetul cercual. Încă din primul an de activitate, s-a decis constituirea unui fond cultural separat pentru acest despărţământ, din ale cărui venituri, să-şi poată

420 D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 2/1898, filele 4-5. 421 Tribuna poporului, Arad, III, 1899, numărul de duminică, nr. 20, din 15/27 mai, p. 6. 422 C. Petroman, ASTRA în Banat până la Marea Unire, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006, p. 115.

345

acoperi trebuinţele. Iniţiativă a timişorenilor, mai puţin întâlnită în alte despărţăminte, acest fond a fost constituit din donaţii, contribuţii benevole adunate prin colecte publice, veniturile nete ale petrecerilor, spectacolelor şi manifestărilor artistice organizate de conducerea despărţământului, din răscumpărarea felicitărilor de anul nou şi chiar din cutia aşezată la masa românilor în cafeneaua „Prinţul de coroană”423.

În primul an de la înfiinţare, fondul despărţământului Timişoara ajungea la 320 de florini şi era format din următoarele donaţii: de la institutul de credit „Timişiana”, 100 de florini, de la Emanuil Ungureanu, 100 de florini, de la Ioan Teodorovici, 100 de florini şi de la dr. Petru Ţegle, 20 de florini. Suma a fost depusă la Banca „Timişiana”, pe libretul nr. 1750424. La 25 iunie 1900, fondul cultural al despărţământului ajungea la cuantumul de 1.769 de coroane şi 38 de fileri425.

În raportul comitetului despărţământului Timişoara al „Astrei”, către adunarea generală desfăşurată în Buziaş, la 19 mai 1901, sunt menţionate mai multe contribuţii la fondul cultural al despărţământului, însumând 1.259 de coroane şi 86 de fileri: 1. Ioan Teodorovici, Timişoara, 100 de coroane; 2. dr. Iosif Gall Lucatz, 200 de coroane; 3. dr. Petru Ţegle, Timişoara, 140 de coroane; 4. Institutul de credit „Timişiana”, 200 de coroane; 5. Emanuil Ungureanu, Timişoara, 400 de coroane; 6. Răscumpărarea felicitărilor de anul nou, 76 de coroane şi 90 de fileri; 7. Venitul net de la petrecerea organizată de tinerimea română din Timişoara, la 9 ianuarie 1901, 25 de coroane şi 96 de fileri; 8. dr. Aurel Cosma, Timişoara, 20 de coroane; 9. dr. Valeriu Mezin, Timişoara, 10 coroane; 10. Vasile Vaianţu, Mehala, 10 coroane; 11. dr. Paul Jurma, Buziaş, 10 coroane; 12. Romulus Cărăbaş, Timişoara, 5 coroane; 13. Ioan Lenger, Timişoara, 2 coroane; 14. Alexandru Buibaş, Timişoara, 4 coroane; 15. Ioan Miculescu, Timişoara, 4 coroane; 16. Francisc Buzariu, Timişoara, 3 coroane; 17. Nicolae Gherdan, Timişoara, 4 coroane; 18. Petru Ionaşiu, Timişoara, 10 coroane; 19. Costa Mihailovici, Timişoara, 10 coroane; 20. dr. Lazăr Simon, Ciacova, 15 coroane; dr. Ioan Damian, Deta, 10 coroane.

423 Ibidem, p. 117-118.424 D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 2/1898, filele 5-6. 425 Ibidem, act 11/1900-1901, fila 5.

346

Din această sumă, s-au adăugat 538 de coroane şi 58 de fileri la fondul cultural al despărţământului, iar restul la fondul bibliotecilor şi la fondul pentru ajutorarea şcolarilor. La casieria centrală a Asociaţiei, comitetul a trimis 642 de coroane şi 40 de fileri. Cu banii proveniţi din anul anterior, în anul 1901 fondul despărţământului Timişoara a ajuns la 2.307 de coroane şi 96 de fileri. Cu 2.000 de coroane din aceşti bani, s-au cumpărat obligaţiuni ale institutului „Albina”, care s-au depus spre administrare şi păstrare la casieria centrală a Asociaţiei. Suma de 307 de coroane şi 96 de fileri a fost depusă la institutul „Timişiana” şi a fost administrată de comitetul despărţământului. În anul 1901, la fondul şcolilor au rămas 14 coroane şi 53 de fileri, iar la fondul bibliotecilor, 48 de coroane şi 82 de fileri426.

Sumele de bani care alcătuiau acel fond separat al despărţământului „Timişoara”, proveneau în cea mai mare parte, din donaţiile unui nucleu de intelectuali români, profund legaţi de destinele Asociaţiunii, dintre care îi amintim pe Emanuil Ungureanu-ale cărui contribuţii au fost întotdeauna cele mai consistente-Pavel Rotariu, Romulus Cărăbaşiu, Valeriu Mezin, Lazăr Simon, Petru Ţegle, Ioan Teodorovici, Aurel Cosma, George Adam, Pompil Cioban. Acestora li s-au adăugat contribuţiile unor mari proprietari ca dr. Iosif Gall din Lucaretz sau Ioan Darabant din Vinga şi mai modestele donaţii ale unor ţărani şi meseriaşi. Institutele româneşti de credit, în frunte cu „Timişiana”, au contribuit de asemenea, în mod constant, cu sume importante de bani pentru fondul amintit.

Cel care a stat în spatele acestei strategii de susţinere financiară a operei de culturalizare, sufletul acţiunilor despărţământului Timişoara, a fost directorul acestuia, Emanuil Ungureanu. Perioada sa de directorat (între 1898-1906), a fost una extrem de fertilă, cu atât mai mult cu cât el a ştiut să depăşească dificultăţile începutului şi să atragă colaborarea unei pleiade de intelectuali din Timişoara şi împrejurimi427. Pentru a putea duce la îndeplinire strategia despărţământului de sprijinire a învăţământului confesional şi a mişcării culturale româneşti, Emanuil Ungureanu a monitorizat atent instituţiile şcolare şi de cultură din aria sa se interes. În anul şcolar 1900-1901, despărţământul Timişoara

426 Ibidem, f. 3-5.427 C. Petroman, op.cit., p. 118

347

cuprindea 94 de comune, în care funcţionau 91 de şcoli confesionale, cu 122 de învăţători, 9 învăţătoare şi 7 preoţi-învăţători. În localităţile despărţământului, activau 35 de coruri vocale428. Preocupat de desfăşurarea unei munci eficiente, deja după primul an de activitate a despărţământului Timişoara, Emanuil Ungureanu îşi dă seama că acesta are un teritoriu prea întins, neputând lucra cu efectul scontat. În urma şedinţei din 24 aprilie 1899, comitetul cercual şi directorul Emanuil Ungureanu sugerau diminuarea despărţământului Timişoara, astfel încât el să cuprindă doar cercurile: Timişoara-central, Ciacova, Buziaş, Recaş, Vinga şi Aradul Nou. Se cerea înfiinţarea în cel mai scurt timp a despărţământului Lipova, care să includă cercul administrativ al Lipovei şi din comitatul Caraş, cercul Mureşului. Se recomanda ca organizarea noii subdiviziuni a „Astrei” să fie încredinţată protopopului Lipovei, Voicu Hamsea. Alt despărţământ care se dorea a fi înfiinţat era Vârşeţul, care trebuia să cuprindă cercurile administrative Vârşeţ şi Deta, iar cu organizarea acestuia era propus dr. Petru Zepeneag (Ţepeneag), avocat. Al treilea despărţământ care s-a propus spre înfiinţare a fost Biserica Albă, care urma să cuprindă cercurile administrative Biserica Albă şi Cubin şi cu organizarea căruia a fost propus Ioan M. Roşu, avocat429.

Un rol important în organizarea despărţământului Lipova al „Astrei”, i-a revenit învăţătorului pensionar, Ioan Tuducescu. În urma adunării generale a „Astrei”, desfăşurată la Băile Herculane, în anul 1900, Comitetul Central l-a numit delegat pentru organizarea despărţământului pe Ioan Tuducescu, fiind rugat ca până la 31 martie 1901, să ducă misiunea la bun sfârşit. Învăţătorului i se trimit statute şi actele necesare, iar protopopului Hamsea i se cere să-l sprijine pe Ioan Tuducescu în demersul său. Pentru reuşita adunării, delegatul a făcut publicitate prin presă şi a emis un mare număr de liste de subscripţie în favoarea „Astrei”. Adunarea de constituire a despărţământului a avut loc în 16 martie 1901, la Lipova, sub preşedinţia delegatului comitetului central, Ioan Tuducescu, care a rostit un discurs în care, subliniind însemnătatea Asociaţiunii, chema publicul să se adune în jurul ei. La adunare a participat un număr mare de intelectuali şi alţi 428 D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 11/1900-1901, f. 5.429 Ibidem, act 2/1898, f. 6-7.

348

oameni de variate categorii sociale. Cu această ocazie, în Asociaţie s-au înscris, pe lângă cei 10 membri deja existenţi: 4 fondatori şi 6 ordinari, încă 86 de membri: unu pe viaţă, 28 ordinari şi 57 ajutători. Din procesul verbal al adunării reiese că a fost ales director al despărţământului Lipova, dr. Aurel Halic, cu 43 de voturi, faţă de 16 câte a primit Ioan Tuducescu. Cu prilejul adunării s-au realizat încasări consistente, astfel că delegatul Ioan Tuducescu trimite Comitetului Central, o dată cu raportul despre constituirea despărţământului şi 618 coroane, provenite din taxele plătite de membri430.

Aflat la vârsta senectuţii, Ioan Tuducescu era încă un om activ în plan social: s-a implicat în organizarea despărţământului Lipova al „Astrei”, dar totodată ocupa şi funcţia de director al băncii din Radna.

Dinamismul imprimat de conducerea „Astrei” procesului de extindere a activităţii sale, a avut drept consecinţă întemeierea în Banat a zece despărţăminte între anii 1898-1901. Faptul că întemeierea despărţămintelor din afara Transilvaniei a avut loc tocmai în perioada imediat următoare interzicerii activităţii Partidului Naţional Român de către guvernanţii maghiari, dovedeşte că absenţa acestui for politic reprezentativ a generat nevoia suplinirii lui cu un organism cultural, singurul care mai putea reuni pe români sub semnul solidarităţii naţionale431.

Deşi legăturile „Astrei” cu spaţiul bănăţean datează încă de la înfiinţarea Asociaţiei, acţiunile ei în favoarea culturii şi învăţământului românesc din comitatul Timiş, dobândesc un caracter sistematic şi programatic, de abia după înfiinţarea despărţământului Timişoara. Dezvoltarea atracţiei faţă de lectură, creşterea frecvenţei elevilor, sprijinirea şcolilor confesionale, au fost câteva direcţii importante de acţiune ale despărţământului Timişoara, materializate prin ajutoare financiare pentru achitarea salariilor învăţătoreşti în localităţile cu populaţie aflată la limita subzistenţei, distribuirea de cărţi pentru premierea elevilor merituoşi, acordarea de premii pentru învăţătorii cu cele mai bune rezultate pe terenul educaţiei şi al atragerii elevilor spre frecventarea cursurilor. Bazate pe resurse materiale şi financiare modeste, acţiunile despărţământului Timişoara al „Astrei”, 430 C. Petroman, op.cit., p. 155.431 Ibidem, p. 296.

349

au reprezentat un câştig moral inestimabil pentru învăţământul confesional, cu un impact pozitiv asupra conştiinţei comunităţilor româneşti din spaţiul timişean, care, stimulate de aceste gesturi caritabile, s-au solidarizat tot mai mult în jurul şcolii străbune.

V.G. Fundaţiile şcolare. Semnificaţia lor în susţinerea învăţământului naţional

Iniţiativa privată, îngemănată adeseori cu acţiunea organizată a colectivităţii, s-a materializat în constituirea unor „fundaţii şcolare” de reală însemnătate în eforturile românilor pentru sprijinirea instituţiilor de învăţământ naţional, considerate „moşii cu vecinică trăinicie”432. Menirea lor era de a acorda burse sau ajutoare elevilor şi studenţilor români lipsiţi de mijloace materiale, de a contribui la întregirea salariului învăţătoresc, de a sprijini construirea unor şcoli, dotarea lor cu materialul didactic necesar etc. După amplitudinea fondurilor şi a destinaţiilor acestora, fundaţiile şcolare funcţionau şi se administrau la diferite nivele: mitropolie, eparhie, protopopiat, parohie. Era obligatorie respectarea „literelor fundaţionale”433 sau statutelor, care îi confereau fiecărei fundaţii, personalitate juridică şi fără de care aceasta nu ar fi fost recunoscută. Şcolile, elevii şi învăţătorii români din comitatul Timiş, au beneficiat după confesiunea din care făceau parte, de două categorii de fundaţii: ortodoxe şi greco-catolice.

1. Fundaţii şcolare ortodoxe

„Fundaţia Gojdu” s-a instituit prin testamentul pe care juristul şi omul politic Emanuil Gojdu (1802-1870), l-a autentificat la Budapesta, în 4 noiembrie 1869, cu trei luni înainte de moarte. Prin 432 I. Munteanu, Şcoala-temelie a vieţii naţionale româneşti din Banat la sfârşitul veacului al XIX-lea, în „Revista de pedagogie”, XXXVI, nr.6, iunie, Bucureşti, 1987, p. 61.433 C. Clepea, Fundaţii şcolare ale Episcopiei Aradului, în „Ziridava”, Arad, XVIII/1993, p. 419.

350

acest act redactat impecabil din punct de vedere juridic, semnatarul îşi „testa averea întreagă acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, care se ţine de religia răsăriteană ortodoxă. Acest legat, voind a-l constitui în o fundaţiune perpetuă, să poarte numele Fundaţiunea lui Gojdu”434. Din fondurile existente urmau să se acorde burse tinerilor români din cuprinsul Ungariei şi Transilvaniei „distinşi prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor”435.

Emanuil Gojdu provine dintr-o familie de macedoromâni din Imperiul Habsburgic. S-a născut la Oradea, în 9 februarie 1802 şi a urmat studiile liceale şi universitare la Oradea, Bratislava şi Pesta, unde a obţinut licenţa în drept (1842) şi a început să practice avocatura. În timpul revoluţiei din 1848, a participat la adunarea românilor din Pesta, care a stabilit un Program politic prin care se prevedea, printre altele, folosirea neîngrădită a limbii române în şcoli, fiind unul din semnatarii acestuia. După mijlocul secolului al XIX-lea, Gojdu a avut o contribuţie consistentă la formarea jurisprudenţei statului ungar modern. Pentru acţiunile întreprinse şi prestanţa sa profesională deosebită, a fost numit comite suprem de Lugoj şi a fost ales deputat de Tinca-Bihor, fiind totodată membru în Casa Magnaţilor din Ungaria, forul legislativ superior al ţării la acea vreme. Din exercitarea profesiunii sale şi fructificarea bunurilor materiale deţinute (mori, spaţii comerciale, apartamente şi altele), a reuşit să acumuleze o importantă avere, pe care a lăsat-o moştenire naţiunii române, fiind una dintre cele mai mari fundaţii din fosta Monarhie Austro-Ungară. S-a stins din viaţă la 3 februarie 1870, la Budapesta, fiind înmormântat în cimitirul Kerepesi, unde i s-a aşezat un frumos monument.

În temeiul prevederilor testamentare, în aprilie 1870, s-a constituit Reprezentanţa „Fundaţiei Gojdu”, care urma să administreze bunurile lăsate. Averea era constituită din bunuri imobile (un complex arhitectonic compus din opt edificii cu câte patru nivele, şapte dintre ele situate în lanţ continuu, legate între ele printr-un lung pasaj, toate situate în centrul Budapestei-străzile Kiraly, Dob şi Hollo-pe 434 Ziua, Bucureşti, XIII, 2006, nr. 3560, din 27 februarie, p. 1.435 Ibidem.

351

frontispiciul clădirii principale fiind postată inscripţia „Gozsdu udvar”, adică „Curtea Gojdu”), din valori bancare (sume de bani depuse în bănci, 2306 acţiuni diverse şi titluri de împrumuturi publice, acţiuni la băncile: „Pesti Hazai Elso Takarekpenztar” şi „Hazai Bank”, din Budapesta), obiecte etc. Valoarea iniţială a patrimoniului „Fundaţiei Gojdu” a fost de 178.000 de florini, ea sporind până la aproximativ 8.000.000 de coroane după estimarea din 1917.

Încă de la început, pentru ca valoarea patrimoniului testat să nu se diminueze, Emanuil Gojdu a stipulat condiţia capitalizării anuale a unei părţi a dobânzilor cuvenite şi a stabilit o proporţie între existent şi rata anuală a dobânzilor destinate cheltuielilor pentru burse şi alte ajutoare destinate tineretului studios, care să conducă la creşterea patrimoniului Fundaţiei. A stabilit pentru aceasta perioade de câte 50 de ani în privinţa proporţiei dintre capitalizarea dobânzilor şi cheltuielile pentru burse, după cum urmează: 1870-1920, 1920-1970, 1970-2020, 2020-2070, exprimându-şi astfel valabilitatea obligatorie a testamentului său cel puţin până în anul 2070, fără a prevedea lichidarea lui în acel an. Era prevăzută interzicerea vânzării surselor productive ale bunurilor Fundaţiei precum şi a transpunerii în bani a Patrimoniului, până în anul 2070, pentru a fi conservat ca sursă productivă, care să-i sporească valoarea pe durata celor 200 de ani care urmau436. În perioada 1871-1921, din venitul fundaţiei urmau să se capitalizeze două treimi, iar a treia să fie distribuită ca burse „acelor tineri români de religiune răsăriteană ortodoxă distinşi prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor”; pentru perioada 1921-1971, se prevedea ca o jumătate din venit să fie folosit pentru burse şi ajutorarea după principiile de mai sus, menţionându-se şi posibilitatea acordării de ajutoare unor învăţători şi preoţi, eminenţi săraci, cu familie numeroasă ori bătrâni; pe perioada 1971-2001, din jumătatea capitalului la care urmează să se adauge şi dobânda adunată, trebuia să se acorde burse; pentru perioada 2021-2071, trebuia să se constituie un fond de rezervă din 1/10 a venitului, iar restul veniturilor să se utilizeze în afară de burse: „pentru oricare alte scopuri ale românilor de religie ortodoxă, având în vedere 436 Ibidem.

352

prosperitatea şi înflorirea patriei comune, a bisericii şi poporului de religie ortodoxă română”437.

În perioada 14-19 august 1880, s-au adoptat Statutele „Fundaţiei Gojdu”, care, împreună cu testamentul din 4 noiembrie 1869, constituie textele juridice fundamentale după care s-a condus Reprezentanţa fundaţiei. Pentru administrarea Patrimoniului Fundaţiei, au fost împuterniciţi prin testament, ca din Reprezentanţă să facă parte mitropolitul ortodox român al Ardealului, toţi episcopii ortodocşi români din Ungaria şi Transilvania, aflaţi în funcţie şi pe lângă aceştia încă trei bărbaţi mireni438. Asupra tuturor treburilor fundaţiei, exercita suprainspecţia în primul rând această Reprezentanţă, în al doilea rând Congresul Naţional Bisericesc şi în cele din urmă, Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică439.

Conform articolului 35 din Statutul „Fundaţiei Gojdu”, stipendiile s-au divizat în cinci categorii, valoarea lor oscilând între 100 şi 500 de florini. Ordinea conferirii burselor era următoarea:

1. Concurenţii din familia Poynar din comitatul Bihor, în sensul prevederilor testamentare;

2. Cei de la facultăţi sau alte şcoli superioare;3. Candidaţii la stipendii din învăţământul gimnazial „dintre cei

mai buni la învăţătură”;4. Categoria concurenţilor lipsiţi de mijloace materiale;5. Cei de la şcoli elementare;Stipendiile se confereau de regulă pe întreaga durată a studiilor

respectivului bursier, iar ajutoarele se acordau numai pentru cazuri speciale, pentru o perioadă nedeterminată. Bursele se acordau pentru orice specialitate de studii, exceptându-i pe cei care îmbrăţişau cariera artistică, învăţătorească, preoţească, pentru aceste domenii, conferirea stipendiilor începând doar după anul 1920. Obţinerea de stipendii era condiţionată atât de apartenenţa candidaţilor la religia ortodoxă, cât şi de absolvirea cu bune rezultate, atât la învăţătură, cât şi la purtare, a cel puţin trei clase elementare. Bursierii trebuiau să cunoască limba română şi maghiară, în caz contrar fiind obligaţi să le înveţe.437 R. Păiuşan, I. Cionchin, O istorie a românilor din Ungaria, Editura Eurostampa, Timişoara, 2003, p. 199-200.438 Ibidem.439 Controla, Timişoara, IV, 1898, nr. 23, din 31 martie, p.1.

353

În baza prevederilor Regulamentului pentru afacerile interne ale „Fundaţiei Gojdu”, ale Testamentului şi Literelor fundaţionale, stipendiile se împărţeau în următoarele categorii:

a) pentru şcolile elementare până la 60 de florini;b) pentru gimnaziile inferioare şi şcolile reale şi comerciale,

până la 120 de florini; c) pentru gimnaziile superioare şi pentru şcolile reale şi

comerciale de grad superior până la 180 de florini;d) pentru academiile din provincie, până la 300 de florini;e) pentru universităţile din Europa şi pentru institutele de

învăţământ superior europene, până la 500 de florini440. Ca urmare a bunei administrări a Patrimoniului „Fundaţiei

Gojdu”, au putut fi acordate patru burse în primul an de funcţionare, peste 100 în fiecare an după aceea, iar în anul şcolar 1898-1899, s-au acordat 127 de burse. Pe parcursul a 48 de ani, Fundaţia a acordat 4.455 de burse de studii şi 928 de ajutoare financiare tinerilor studioşi din Ungaria şi Transilvania. În perioada 1870-1900, Fundaţia a acordat 1492 de burse, 358 de ajutoare pentru studenţi şi 455 de burse pentru elevi441.

Valoarea stipendiilor acordate de „Fundaţia Gojdu” în anul 1882, era între 100 şi 500 de florini, fiind oferite cu preferinţă concurenţilor de la specialitatea silvicultură. Tinerii care beneficiau deja de stipendii, trebuiau să înainteze către cancelaria Fundaţiei, care se afla la Budapesta, documente despre rezultatele la învăţătură în anul şcolar 1881-1882, de acestea depinzând menţinerea burselor acordate442.

Pentru anul şcolar 1886-1887, „Fundaţia Gojdu” a organizat concurs în vederea obţinerii unor stipendii în valoare de 300, 400, 500 de florini, pentru studii superioare şi stipendii de 60, 120, 180 de florini, pentru şcoli medii şi inferioare. Concurenţii trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: 1. Să dovedească cu documente că sunt fii de cetăţeni unguri şi că în plan confesional aparţin de Biserica Ortodoxă Română; că studiază la vreun institut public din Ungaria cu rezultate bune şi nu sunt în stare să se susţină la studii din averea proprie sau a părinţilor lor (trebuiau să prezinte un certificat 440 S. I. Boia, Fundaţia „Emanuil Gozsdu” (1870-1952), Arad, 2006, p. 45-46.441 Ziua, Bucureşti, XIII, 2006, nr. 3560, din 27 februarie, p. 1.442 Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr. 50, din 23 iunie/5 iulie, p. 4.

354

de pauperitate); 2. La conferirea stipendiilor erau preferaţi cei din anii de studii mai mari, care aveau calificative bune la învăţătură şi de asemenea cei care urmau studii comerciale şi agronomice; 3. Tinerii care doreau să înveţe la vreun institut din afara Ungariei, trebuiau să-şi motiveze pe deplin această necesitate; 4. Termenul de depunere a cererilor era 1/13 august443.

Pentru conferirea stipendiilor pe anul 1886-1887, din cei nouă membri ai reprezentanţei s-au prezentat şapte: mitropolitul Miron Romanul, episcopul Aradului, Ioan Meţianu, Bologa, cavaler Puşcariu, Cimponeriu, Berlogia şi Poenar (lipseau episcopul Caransebeşului, Ioan Popasu şi dr. Gall). După cum se observă, membrii Reprezentanţei erau nouă: trei clerici şi şase mireni. Se depăşiseră astfel prevederile testamentare, care indicau participarea a numai trei mireni în Reprezentanţa Fundaţiei, dar totodată se respecta Statutul organic, care prevedea ca adunările bisericeşti să se constituie din o treime cler şi două treimi mireni. Fundaţia ajunsese în anul 1886 la un milion de florini şi se acordau între 70-80 stipendii pe an, însumând 15.000 de florini. S-au depus 120 de cereri, dar fiind disponibili doar 3.000 de florini, de această dată s-au conferit numai opt stipendii noi: cinci mai mari, pentru clasele speciale superioare şi trei mai mici, pentru începători444.

În anul şcolar 1896-1897, s-au acordat 118 stipendii pentru studenţii de la specialităţile: medicină, drept, filozofie, ştiinţe tehnice, comerţ, silvicultură şi pentru elevi de gimnaziu. Suma totală conferită pentru acest an şcolar, a fost de 30.821 de florini şi 55 de cruceri445.

În anul 1898, reprezentanţa Fundaţiei Gojdu se compunea din următoarele persoane: mitropolitul Miron Romanul, episcopul Aradului, Ioan Meţianu, episcopul Caransebeşului, Nicolae Popea, dr. Iosif Gall, membru al Casei Magnaţilor, Georgiu Serb, deputat dietal, Dionisiu Poenar, jude de tablă regească, Parteniu Cosma, directorul Institutului economic „Albina”, Avram Berlogia, jude de curia regească, Ioan cavaler Puşcariu, jude de curia regească. Secretarul reprezentanţei era Georgiu Bogoeviciu. Adunarea generală din anul 1898, a stabilit înfiinţarea a şase locuri fundaţionale pentru tinerii 443 Idem, VII, 1886, nr. 42, din 28 mai/9 iunie, p. 4.444 Idem, VII, 1886, nr. 64, din 16/28 august, p. 1.445 Foaia diecezană, Caransebeş, XI, 1896, nr.36, din 1 septembrie, p.4.

355

români lipsiţi de mijloace materiale şi anume: trei la armata regească ungară de honvezi şi trei la armata cezaro-regească. A doua hotărâre era de a înfiinţa la Budapesta un internat pentru universitarii români. Fundaţia ajunsese în 1898 la 1.700.000 de florini şi ajuta cu stipendii un număr de 120 de tineri români ortodocşi. Studenţilor bursieri li se punea însă o condiţie pentru a putea beneficia de acest ajutor: să nu se implice în politică446.

Prin stipendiile acordate elevilor şi studenţilor români ortodocşi, „Fundaţia Emanuil Gojdu” şi-a adus un aport important la cristalizarea intelectualităţii româneşti din comitatul Timiş, contribuind astfel la evoluţia generală a societăţii româneşti în planul culturii şi civilizaţiei.

446 Controla, Timişoara, IV, 1898, nr.23, din 31 martie, p.1.

356

Tabelul 4. Stipendiştii Fundaţiei Gojdu din comitatul Timiş (1870-1900)447

447 S. I. Boia, op.cit., p. 222-342.

N r . crt.

Numele şi prenumele

stipendiatuluiLocul naşterii Instituţia de învăţământ frecventată Anii de

bursăMediul social

1. Cimponeriu Alfred Timişoara

Şcoala primară PestaGimnaziul Superior de Stat

Timişoara1879-18801880-1888

Consilier Curtea de Apel Oradea

2. Missici Constantin Lipova Şcoala civilă-Lipova

Gimnaziu-Lipova1887-18911891-1895 Funcţionari

3. Diaconovici Adolf Giroc Şcoala civilă Grac 1873-1875 Agricultori

4. Adam Georgiu Belinţ Gimnaziul Superior de Stat

Timişoara 1892-1897 Agricultori

5. Avramescu Vasile Cuveşsdia Gimnaziul Superior de Stat

Timişoara 1887-1891 Agricultori

6. Ciuta Mihail Jebel Gimnaziul Superior de Stat Timişoara 1887-1889 Agricultori

7. Gliga Ioan Jam Gimnaziul Superior de Stat Timişoara 1895-1898 Agricultori

8. Lenger Ioan Lighet Gimnaziul Superior Ortodox Braşov 1892-1897 Agricultori

9. Missits Victor Lipova Gimnaziu Kaposvar 1885-1886 Judecător

10. Sălăgeanu Victor Alioş Gimnaziul Superior de Stat

Timişoara 1883-1884 Agricultori

11. Todan Gheorghe Fibiş Gimnaziul Superior de Stat

Timişoara1898-18991900-19011905-1906

Agricultori

12. Lenger Ioan Lighet Şcoala comercială Braşov 1895-1897 Agricultori

13. Adam Alexandru Timişoara

Gimnaziul Superior Romano-Catolic Oradea

Academia de drept OradeaUniversitatea „Ferencz Iozsef” Cluj-

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Politice

1891-1892( sem. 2 )

1892-1893( sem. 2 )

1894-1895Agricultori

14. Adam Gheorghe Belinţ

Universitatea Regală Maghiară Budapesta-Facultatea de Drept şi

Ştiinţe PoliticeDoctorat în ştiinţe juridice

1893-1898

14.10.1899Agricultori

15. Arnăut Nicolae Lighet

Gimnaziul Superior Romano-Catolic Odorheiul Secuiesc

Academia de Minerit şi Silvicultură Schemnitz-Secţia de silvicultură

1895-1898 Agricultori

16. Avramesu Vasile Cuveşdia

Universitatea Regală Maghiară Budapesta-

Facultatea de Drept şi Ştiinţe PoliticeDoctorand în ştiinţe juridiceDoctorat în ştiinţe juridice

1891-1896

1896-1900

3.03.1900

Agricultori

17. Brădean Athanasiu Lipova

Universitatea Regală Maghiară Budapesta-

Facultatea de Medicină şi FarmacieDoctorat în medicină generală

1888-1893

26.10.1895Agricultori

18. Chisan Nicolae Lipova

Academia de Minerit şi Silvicultură Schemnitz- Secţia silvicultură 1899-1902 Agricultori

19. Cimponeriu Alfred Timişoara

Universitatea Tehnică Regală Maghiară Budapesta-Secţia

inginerie generală1879-18811884-1885 Meseriaş

20. Ciobanu Virgil TimişoaraUniversitatea Tehnică Regală Maghiară Budapesta-Secţia

inginerie generală1894-1896 Meseriaş

357

21. Ciuta Mihai JebelUniversitatea Regală Maghiară

Budapesta-Facultatea de Drept şi Ştiinţe Politice

1887-1893 Agricultori

22. Cozma Aurel Beregsău Mare

Academia Reformată de Drept Debreţin 1888-1890 Învăţător

22. Cosma Aurel Topolovăţu Mare

Universitatea Regală Maghiară Budapesta-

Facultatea de Drept şi Ştiinţe PoliticeDoctorand în ştiinţe juridiceDoctorat în ştiinţe juridice

1890-1893

1893-1894

28.04.1894

Învăţători

23. Crăciunescu Alexandru Satchinez

Universitatea Viena- Facultatea de Medicină

Doctorat în Medicina generală

1894-1899

1899 Agricultori

24. Georgevici Lucian Ictar

Gimnaziul Superior Greco-Catolic Beiuş

Academia Regală de Drept OradeaUniversitatea „Ferencz Iozsef” Cluj-

Facultatea de Drept şi Ştiinţe PoliticeDoctorat în ştiinţe juridice

1897-1899

1899-1900

26.09.1903

Agricultori

25. Horvath Demetriu Denta

Universitatea Regală Maghiară Budapesta-

Facultatea de Litere şi Filosofie1880-1885 Agricultori

26. Lenger Ioan LighetUniversitatea Regală Maghiară

Budapesta-Facultatea de Litere şi Filosofie

1896-1898 Agricultori

27. Manea Constantin

Topolovăţu Mare

Gimnaziul Superior Ortodox BraşovAcademia Regală de Drept Oradea

Doctorat în ştiinţe juridice-Universitatea Regală Maghiară

Budapesta

1894-1897

14.06.1902Agricultori

28. Mărcuş Pompeius Cireşu

Academia Regală de Drept Sarospatak

Universitatea Regală Maghiară Budapesta-

Facultatea de Drept şi Ştiinţe PoliticeDoctorand în ştiinţe juridiceDoctorat în ştiinţe juridice

1890-1891

1891-1894

1894-1898

31.03.1898

Agricultori

29. Missits Constantin Lipova

Universitatea Regală Maghiară Budapesta-

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Politice1895-1903 Agricultori

30. Penţia Petru Petrovaselo

Universitatea Regală Maghiară Budapesta-

Facultatea de Drept şi Ştiinţe PoliticeDoctorat în ştiinţe juridice

1891-1894

1897Agricultori

31. Putici Octavian Lipova

Gimnaziul Superior Greco-Catolic Beiuş

Academia Regală de Drept Oradea 1887-1892 Învăţător

32. Sălăgean Victor Alioş

Universitatea Tehnică Regală Maghiară Budapesta-Secţia

arhitectură1884-1886 Agricultori

33. Secoşian Romulus

Sânmihaiul Român

Universitatea Regală Maghiară Budapesta-

Facultatea de Drept şi Ştiinţe PoliticeUniversitatea „Ferencz Iozsef” Cluj-

Facultatea de Drept şi Ştiinţe PoliticeDoctorat în ştiinţe politice

1898-19001901-19021902-1903( sem. 1 )

1902-1903( sem. 2 )

24.06.1905

Agricultori

34. Stoia Nicolae RacoviţaGimnaziul Superior de Stat Lugoj

Universitatea „Ferencz Iozsef” Cluj-Facultatea de Filozofie Limbi şi

Istorie 1895-1900Agricultori

35. Văsâi Vasiliu Şag Politehnica Zürich 1892-1895 Agricultori

36. Vuia Vasile ŞagUniversitatea Tehnică Regală Maghiară Budapesta-Secţia

inginerie generală1892-1894 Agricultori

358

După cum se observă, majoritatea bursierilor „Fundaţiei Gojdu” proveneau din familii de agricultori, care fără suportul acestei societăţi caritabile nu ar fi avut posibilitatea să-şi întreţină fiii la studii. Între stipendiaţii enumeraţi în tabel, îl întâlnim şi pe Aurel Cosma, personalitate marcantă a Banatului. Fiu al învăţătorului Damaschin Cosma, Aurel Cosma a fost primul prefect român al judeţului Timiş-Torontal (din 27 iulie 1919), ministru al lucrărilor publice în Guvernul României (din ianuarie 1922), condus de Ion I. C. Brătianu, senator şi deputat, fondatorul şi preşedintele organizaţiei din Banat, a Partidului Naţional Liberal, cetăţean de onoare al oraşului Timişoara (în 1927, la vârsta de 60 de ani)448. Evoluţia profesională, politică şi umană a lui Aurel Cosma, care a beneficiat de stipendiile oferite de „Fundaţia Gojdu” pentru a urma studiile superioare şi doctorale, este un exemplu concludent al modului cum şi-a servit naţiunea sa şi după moarte, Emanuil Gojdu.

În afară de „Fundaţia Gojdu”, care dispunea de venituri considerabile şi era administrată de o Reprezentanţă care îl avea în frunte pe Mitropolitul Sibiului, nu sunt de neglijat nici fundaţiile care erau administrate de episcopii, care deşi nu manipulau sume atât de importante, au fost de un real sprijin pentru elevi, studenţi şi şcolile româneşti. Episcopia Aradului a dispus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de câteva fundaţii şcolare care au ajutat absolvenţi ai gimnaziului, să-şi continue studiile universitare. După ce s-au înlăturat unele obstacole de tip birocratic, în anul 1877 „Fundaţia Birta”, de 48.000 de florini, a fost primită în administrarea Episcopiei Aradului. De atunci, 12 tineri au beneficiat anual de stipendii de câte 200 de florini pentru continuarea studiilor. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în anul 1895, această fundaţie şi-a sporit capitalul, ajungând la 60.000 de florini449.

Sinodul Eparhial arădean din anul 1878, constata existenţa următoarelor fundaţii: 1.„Patriciu Popescu” cu 200 florini şi 38 cruceri; 2. „Paffy”, 12.210 florini şi 19 cruceri; 3. „Gavril Faur”, 6.965 florini şi 11 cruceri; 4. „Almassy”, 1.934 florini şi 14 cruceri; 5. „Forray”, 522 florini şi 97 cruceri; 6. „Ghiba Birta”, 48.935 florini şi 2 cruceri. Sinodul mai lua 448 Vezi D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma.449 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.79, din 10/22 aprilie, p.2.

359

la cunoştinţă despre existenţa „Fundaţiei Lazaru Scarlat” din Timişoara, pentru ajutorarea tinerilor români şi sârbi450. Sinodul Eparhial arădean din anul 1883, era informat despre înfiinţarea unei noi fundaţii: „Gavril şi Veronica Faur” din Lipova, cu un capital de 1.576 florini şi 65 de cruceri.451

În ultimii ani ai veacului al XIX-lea, numărul fundaţiilor şcolare şi a celor stipendiaţi cunoaşte o creştere importantă. Dacă înainte cu 20 de ani Dieceza Aradului nu dispunea decât de un singur stipendiu, din fundaţia Paffy, în anul 1895 dispunea deja de 45 de stipendii: trei de 400 de florini, 12 de câte 200 de florini şi de alte 30, între 50-300 de florini452.

În anul 1897, în administrarea Consistoriului Eparhial din Arad se aflau următoarele fundaţii, ale căror capitaluri au cunoscut în majoritatea cazurilor, o sensibilă creştere faţă de deceniul anterior: 1. Elena Ghiba Birta, 59.951 florini şi 54 cruceri; 2. Popoviciu-Paffy, 14.500 florini şi 98 cruceri; 3. Gavril Faur, 7.357 florini şi 65 de cruceri; 4. Ana Iorgoviciu-Ebesfalvay, 5.547 florini şi 55 de cruceri; 5. Teodor Papp, 65.883 florini şi 71 cruceri453.

În cealaltă dieceză ortodoxă a Banatului, Dieceza Caransebeşului, potrivit unui „sumariu”, existau la sfârşitul veacului al XIX-lea, următoarele fonduri şi fundaţii şcolare aflate sub administrarea Consistoriului diecezan: 1) Trei fonduri create de Dieceză (şcolar, al internatului, bisericesc-cultural), cu un capital de peste 85.000 de florini; 2) 12 fundaţii ale privaţilor: Dimitrie Haţegan, Dimitrie Peţa şi fiul Ioan, Constantin Nicolaeviciu, Ioan Popasu, Pepa Seracin, Nicolae Stoina, Toma Curiac, Costa Tismănariu, Elisabeta Peţa, Mihail cavaler de Trapşa, Iancu Temeş, Trăilă Stroescu, Antoniu Mocioni. Valoarea capitalului acestora depăşea 120.000 de florini; 3) Opt depozite de capitaluri pentru întemeierea de fundaţii şcolare, însumând peste 30.000 de florini454.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au existat şi următoarele fundaţii, create pentru a contribui la ameliorarea condiţiei materiale 450 Biserica şi şcoala, Arad, II, 1878, nr. 21, din 21 mai/2 iunie, p. 161-163.451 Idem, Arad, VII, 1883, nr.22, din 29 mai/10 iunie, p.190.452 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.79, din 10/22 aprilie, p.2.453 Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.14, din 6 aprilie, p.2.454 I. Munteanu, Şcoala-temelie a vieţii naţionale româneşti din Banat la sfârşitul veacului al XIX-lea, în „Revista de pedagogie”, Bucureşti, XXXVI, 1987, nr. 6, iunie, p. 61.

360

a învăţătorilor: „Simeon Sina”, „Catarina Lepaici”, „Coloman Almasay”455. Fundaţia „Simeon Sina” a fost înfiinţată de baronul Simeon Sina spre eternizarea zilei de 22 aprilie 1868, când împărăteasa şi regina Elisabeta, a născut-o la Buda, pe principesa Maria. Capitalul fundaţiei era de 10.000 de florini şi avea ca scop ajutorarea învăţătorilor săraci şi în incapacitate de muncă, care în perioada cât au fost activi, s-au implicat cu zel şi devotament în activitatea educativă. Unui astfel de învăţător, fundaţia îi acorda un ajutor anual de 100 de florini. Orfanii de învăţători, care erau singuri la părinţi, primeau un ajutor de câte 36 de florini anual, până la 18 ani băieţii şi până la 15 ani fetele. La doi orfani, se acordau 72 de florini, iar la mai mulţi fraţi, până la 100 de florini anual456.

În afara acestor fundaţii de anvergură teritorială, au existat aşezăminte caritabile care prin dispoziţiile statutare limitau acordarea stipendiilor la o arie teritorială mai restrânsă, care se referea doar la teritoriul Banatului, sau la anumite localităţi din această provincie. Având un caracter local mai pronunţat, administrarea acestor fundaţii a fost încredinţată în majoritatea cazurilor, comitetelor protopopiale sau parohiale.

După moartea lui Antoniu Mocioni de Foeni, survenită la 6 decembrie 1890, un comitet executiv din care făceau parte: E. Ungureanu, P. Rotariu, G. Lazaru, I. Istin, a luat iniţiativa, ca în semn de recunoştinţă pentru ostenelile şi sacrificiile făcute de ilustrul defunct pe terenul politico-naţional, bisericesc şi cultural, faţă de românii din Ungaria şi în special faţă de cei din părţile banatice, să-i eternizeze memoria prin crearea unei fundaţii şcolare cu numele „Fundaţiunea Antoniu Mocioni de Foen”.

Scopul aşezământului era ajutorarea tinerilor români de religie ortodoxă, cu preferinţă pe cei din părţile Banatului, pentru cariera de meserii şi industrie:

a) prin acordarea de stipendii anuale pentru învăţătură şi perfecţionare;

b) prin acordarea unui ajutor bănesc la începerea unei meserii 455 A.E.O.R.A., 11-12/1871, doc. Nr.34, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului…”, p. 167.456 D.J.T.A.N., Fond Protopopiatul Ortodox Român Timişoara, act 3/ 1833-1877.

361

sau industrii, pentru instalare şi pentru procurarea instrumentelor necesare.

Fundaţia era administrată de Comitetul protopopial al Protopopiatului Ortodox Român din Timişoara, prin Epitropia protopopiatului, sub controlul Sinodului protopopial şi al Consistoriului diecezan de la Arad. Comitetul alegea din sânul său două comisii: una din doi membri, care de cel puţin două ori pe an controla actele şi registrele Epitropiei, starea financiară a fundaţiei; a doua din trei membri, se îngrijea de buna creştere şi instruire a tinerilor stipendiaţi457.

La apelul comitetului executiv a răspuns un număr însemnat de români, prin contribuţii băneşti menite constituirii fondului acestui aşezământ filantropic. Între donatorii din anul 1892 s-au numărat: Emanuil Ungureanu, 10 florini; Petru Anca, administrator protopopesc în Timişoara, 5 florini; Nicolae Popa, paroh în Foeni, 5 florini; Traian Barzu, asesor consistorial în Caransebeş, 5 florini; Vlad Spătaru, avocat în Vârşeţ, 4 florini; Comuna bisericească din Foeni, 3 florini; Augustin Hamsea, directorul Institutului Pedagogico-Teologic din Arad şi Ignaţiu Pap, asesor consistorial, câte 2 florini; Costa Maniu, meseriaş în Timişoara, 2 florini; dr. Atanasie Şandor, dr. Traian Putici, Ioan Petran, profesori la Institutul Pedagogico-Teologic din Arad, câte un florin; Jiva Ungureanu, econom în Chinezu, un florin etc.458

Fundaţia dispunea în anul 1892 de 936 florini şi 37 de cruceri, această sumă de bani fiind depusă la Institutul de credit şi economii „Timişiana”, pe libretele nr.596 şi 696, care se aflau sub îngrijirea Consistoriului diecezan459.

Semnificativ pentru spiritul de solidaritate care anima societatea românească a acelor vremi, este faptul că peste un an, la 1 iulie 1893, fundaţia dispunea deja de o sumă mai mult decât dublă: 2.518 florini şi 28 de cruceri, bani depuşi spre fructificare.

Din venitul fundaţiei, 50 % era alocat ajutoarelor şi stipendiilor, iar 45 % se adăuga la capital, până când fondul atingea 10.000 de florini. Pe măsură ce venitul fundaţiei creştea, un procent mai mare 457 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.59, din 15/27 august, p. 2-3; I. Munteanu, op.cit., p. 61.458 Idem, nr. 14, din 19 februarie/2 martie, p. 4.459 Idem, nr. 59, din 15/27 august, p. 2-3.

362

din acesta era alocat stipendiilor: între 10.000-30.000 de florini, 60 % se aloca pentru stipendii şi 35 % se adăugau la capital; între 30.000-50.000 de florini, 70 % pentru stipendii şi 25 % se adăugau la capital; peste 50.000, 85 % pentru stipendii şi 10 % se adăugau la capital. Din venitul total, 5 % se alocau speselor de administrare. Comitetul protopopesc, trebuia să facă un raport anual către Sinodul protopopesc şi prin acesta către Consistoriu, despre administrarea averii din anul anterior şi despre progresul şi purtarea bursierilor460.

În anul 1892, avocatul George Lazaru din Vinga pune bazele unei fundaţii de stipendii pentru tinerii români săraci, studioşi şi morali, în valoare de 1.000 de florini, bani depuşi spre fructificare la Banca „Victoria” din Arad şi administraţi prin Consistoriul diecezan din acelaşi oraş. Când acest capital ajungea la 4.000 de florini, conform dispoziţiei fondatorului, urmau să se dea stipendii tinerilor români, dintre care doi trebuiau să fie din districtul Vingăi, iar ceilalţi din oricare alt ţinut al Ungariei locuit de români. Numele aşezământului filantropic, era conform „literelor fundaţionale” aprobate de Consistoriul din Arad, „Fundaţia Georgiu Lazaru şi soţia Ermina”. Este demn de remarcat că avocatul George Lazaru îşi manifesta spiritul comunitar de întrajutorare, în puterea vârstei, în condiţiile în care avea trei descendenţi aflaţi încă la o vârstă fragedă, iar averea sa nu era încă atât de mare461.

În anul 1894, Sinodul protopopesc al Timişoarei a fost informat despre existenţa fundaţiei „Mitra Ungureanu”, înfiinţată de avocatul Emanuil Ungureanu pentru ajutorarea elevilor români din Fabric462. La îndemnul acestui mare om politic şi filantrop bănăţean, în anul 1897 s-au pus bazele „Fondului de ajutorare al elevilor de la seminarul diecezan greco-ortodox român din Arad”. În acel an, la 25 mai, Ungureanu trimitea pe adresa directorului Institutului, Augustin Hamsea, suma de 200 de florini şi o scrisoare prin care argumenta necesitatea înfiinţării acestui fond. Se pare că argumentaţia lui Ungureanu a fost convingătoare din moment ce conferinţa profesorală din 16-28 mai 1897, a decretat înfiinţarea fondului463.460 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 72, din 31 martie/12 aprilie, p. 5-6. 461 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 91, din 9/21 decembrie, p. 2; Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 58, din 12/24 martie, p. 3; I. Munteanu, op.cit., p. 61.462 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 75, din 3/15 aprilie, p. 5.463 dr. T. Botiş, Istoria Şcoalei Normale (Preparandiei) şi a Institutului Teologic Ortodox Român din Arad, Editura Consistoriului, Arad, 1922, p. 375-376.

363

David P. Simon, fruntaş al oraşului Lipova, în decursul vieţii a dezvoltat o rodnică activitate pe teren bisericesc, şcolar şi naţional. În anul 1895 a lăsat prin testament trei fundaţii: 1.000 de florini pentru biserica şi şcoala din Lipova; 200 de florini pentru corul bisericesc; 100 de florini pentru societatea de lectură din oraş464.

În comuna timişeană Ghilad s-au întemeiat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea trei fundaţii: „Fundaţia Septemvirului Simeon Popovici”, „Fundaţia Ecaterina Iancu” şi „Fundaţia Ioan Breban”.

Simeon Popovici a fost fiul preotului Adam Popovici. El a fost un distins jurist, care prin merite personale, român fiind, a reuşit să ajungă la o treaptă înaltă în justiţia maghiară. Conform testamentului cu nr. civil 804/1883, Simeon Popovici a dispus ca pământurile comasate sub nr. 161 şi nr. cadastral 164, care constau în 71 de iugăre şi 432 de stânjeni, să fie destinate drept fundaţie pentru creşterea copiilor săraci, cu purtare bună şi cu „talent deosebit”, de lege greco-orientală din Ghilad. Administrarea ei era încredinţată Comitetului şcolar greco-ortodox român din Ghilad, sub controlul executorilor testamentari şi cu aprobarea Consistoriului de la Caransebeş. Un stipendiu nu putea fi mai mare de 50 de florini pe an şi aveau dreptul să-l obţină băieţi de credinţă ortodoxă din Ghilad, care urmau şcoala ori învăţau vreo meserie. De executori testamentari au fost numiţi A. Racz, vicecomitele Timişului, Muntyan Gyula, pretore în Ciacova şi Adam Ţăran, doctor în drept, de origine din Ghilad. În testament se preciza că nepoţii lui S. Popovici, dacă corespundeau calităţilor amintite mai sus, aveau întâietate la dobândirea stipendiilor465. Pentru a obţine banii necesari acordării de burse, în anul 1896 Comitetul parohial din Ghilad alegea soluţia arendării pe trei ani a pământului „Fundaţiei Septemvirului Popovici”, preţul de pornire fiind de 600 de florini466.

Ecaterina Iancu a fost fiica preotului Ioan Pavici, care a păstorit între anii 1832-1845 în Ghilad. Prin testamentul încheiat la 14 august 1884, aceasta stabilea ca moştenitori ai averii sale pe slujnica Iuliana Dobrovotsky şi Şcoala greco-orientală română din Ghilad. Slujnicei îi reveneau casele de la nr. 260 din Ghilad şi 20 de iugăre din extravilanul 464 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 1, p. 7.465 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ghilad, nepag.; Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 26, din 30 martie/11 aprilie, p. 4.466 Foaia diecezană, Caransebeş, XI, 1896, nr. 13, din 24 martie, p. 7.

364

de 80 de iugăre, iar şcolii, cele 60 de iugăre din extravilan rămase. Dacă slujitoarea părăsea serviciul, se mărita înainte de moartea Ecaterinei Iancu, sau nu îi supravieţuia, bunurile mobile şi imobile destinate ei, reveneau şcolii. Câtă vreme şcoala rămânea confesională, averea testată pe seama ei nu se putea vinde, iar veniturile trebuiau utilizate pentru acoperirea salariilor învăţătoreşti, în scopul uşurării sarcinilor comunei. Dacă şcoala din Ghilad ar fi fost transformată în şcoală comunală sau de stat, ori s-ar fi desfiinţat, „Fundaţia Ecaterina Iancu” se încredinţa spre administrare Consistoriului de la Caransebeş, cu scopul ca din veniturile ei să se dea stipendii anuale unuia sau mai multor elevi săraci, români ortodocşi.

În anul 1896, Ioan Breban lăsa pe seama fondului şcolar greco-ortodox român din Ghilad, 6 iugăre de pământ din „Gaiul Oacheş”. Condiţia era ca acesta să fie intabulat pe numele comunei bisericeşti ortodoxe, venitul lui să fie destinat întregirii salariului învăţătoresc, iar administrarea averii lăsate prin testament să fie încredinţată Comitetului parohial sub numele de „Fundaţiunea Ioan Breban”. Dacă şcoala şi-ar fi pierdut caracterul confesional, atunci cele 6 iugăre de pământ urmau să treacă în posesia comunei bisericeşti ortodoxe467.

2.Fundaţii greco-catolice „Fundaţia Rudolfiană” a fost întemeiată de episcopul Alexandru

Dobra în anul 1854. Începând de la suma de 4.000 de florini, prin desele contribuiri ale fondatorului, s-a ajuns la suma de 12.383 de florini, iar după moartea sa, prin testament, el a lăsat fundaţiei încă 19.566 de florini şi 66 de cruceri. Capitatul fundaţional a ajuns până la 30.324 de florini şi 66 de cruceri. An de an, începând din 1870, o mulţime de tineri au primit ajutoare din această fundaţie (elevi gimnazişti, români greco-catolici). Mărimea stipendiilor varia între 50 şi 130 de coroane (între 25 şi 65 de florini). În anul 1903, numărul stipendiaţilor ajungea la 45, iar ajutoarele acordate însumau 4.110 coroane.

„Fundaţia Iova şi Ecaterina Popovici” a fost întemeiată de comerciantul din Lugoj, Ioan Iova Popovici. Mort în anul 1870, acesta a lăsat prin testament sub numele său şi al soţiei sale Ecaterina o fundaţie, din care a dispus ca 2/3 să se folosească pentru înfiinţarea unui institut de educaţie a fetelor greco-catolice şi 1/3 pentru stipendierea 467 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ghilad, nepag.

365

elevilor români greco-catolici. Până în anul 1898, capitalul fundaţiei a ajuns la valoarea de 15.455 de florini şi 93 de cruceri.

Canonicul Mateiu Kiss a lăsat prin testamentul său din 20 februarie 1876, suma de 1.000 de florini pentru constituirea „Fundaţiei Mateiu Kiss”, cu scopul ca din veniturile ei să se împartă stipendii tinerilor români greco-catolici de pe teritoriul Diecezei Lugojului. Fundaţia dispunea la finele anului 1901, de 3.817 de coroane şi 44 de fileri.

Preotul greco-catolic din Ghilad, Pavel Breca şi soţia sa Maria, prin testamentul lor din 30 aprilie 1872 şi-au lăsat proprietatea de la nr. 241 din localitate, pentru formarea „Fundaţiei Pavel Breca”, din al cărei venit-în afară de 1/5 parte care era destinată capitalizării-să se împartă stipendii elevilor români săraci, greco-catolici, de pe teritoriul Diecezei Lugojului. După moartea fondatorilor, capitalul fundaţiei era de 5.404 de florini. La sfârşitul anului 1901, venitul acesteia se ridica la 10.626 de coroane şi 62 de fileri.

Fundaţia Sofroniu Popa s-a format prin aplicarea dispoziţiilor testamentare din 29 februarie 1892, ale lui Sofroniu Popa din Ticvaniul Mare, care a lăsat Ordinariatului episcopesc (Consistoriului) din Lugoj, suma de 10.000 de florini pentru acordarea de stipendii elevilor greco-catolici români de la gimnazii, şcoli comerciale şi de ucenici, cu precizarea că acestea să se pună în aplicare numai după ce capitalul fructificat avea să atingă suma de 20.000 de florini. În anul 1901, venitul fundaţiei ajungea la 31.879 de coroane şi 47 de fileri.

Canonicul Andrei Pop Liviu, a depus la 15 noiembrie 1890, suma de 3.000 de florini, întemeind aşezământul caritabil cu numele, „Fundaţia de stipendii creată de Prelatul pontificiu, Abate, Canonic lector, Andreiu Pop Liviu”. Din această sumă urmau să se împartă stipendii tinerilor universitari români, greco-catolici, de pe teritoriul Diecezei Lugojului, sau celor care ar fi frecventat vreo academie din Ungaria, însă numai după ce suma capitalizată ar fi atins valoarea de 5.000 de florini. Atunci, 2/3 din sumă putea fi utilizată pentru acordarea unor stipendii, iar 1/3 s-ar fi capitalizat, până când fundaţia ajungea la 20.000 de florini. La această valoare, întreg venitul urma să fie împărţit ca stipendii. În anul 1901, suma aflată la dispoziţia fundaţiei era de 10.537 de coroane şi 34 de fileri.

366

Prin actul încheiat la 13 mai 1895, Nicolae Braia din Ticvaniul Mare a pus o parte din averea sa mobilă şi imobilă, sub administrarea Ordinariatului din Lugoj, înfiinţând aşezământul filantropic numit, „Fundaţia de stipendii Nicolae Braia din Ticvaniul Mare”. Acest act, fondatorul l-a întregit prin testamentul său din 3 septembrie 1897, lăsând fundaţiei şi restul averii sale. În anul 1901, averea totală a aşezământului filantropic era de 65.588 de coroane şi 42 de fileri în bani şi acţiuni la diferite institute de credit şi economii.

În calitate de curator primar al bisericii parohiale din Lugoj, răposat la 2 august 1896, Nicolau Munteanu a lăsat prin testamentul din 4 iulie 1896, ca fundaţie de stipendii şcolare, sub numele „Fundaţia Nicolau Munteanu”, averea sa preţuită la 12.407 de florini, precum şi jumătate din casele cu etaj din piaţa Lugojului. La sfârşitul anului 1901, fundaţia dispunea de 27.207 de coroane şi 94 de fileri.

Ştefan Moldovan, prin „literele fundaţionale” din 16 iulie 1900, depunea la Ordinariatul episcopesc suma de 2.000 de coroane, destinate întemeierii aşezământului caritabil cu numele „Fundaţia Prepozitului Ştefan Moldovan”, care îşi propunea acordarea de stipendii pentru elevii români greco-catolici din Dieceza Lugojului468.

Moştenitorii fostului protopop greco-catolic al Timişoarei, Avram Maxim, împlinind dorinţa acestuia, prin „literele fundaţionale” din 19 august 1875, au întemeiat „Fundaţia Avram Maxim”, în valoare de 3.000 de florini, sumă destinată acordării de stipendii pentru elevii români de confesiune greco-catolică. Aceşti bani s-au depus pe un libret, la o casă de păstrare din Timişoara469.

Marea majoritate a fundaţiilor şcolare care au funcţionat în spaţiul comitatului Timiş sau care şi-au recrutat beneficiarii din acest areal, s-au format din iniţiativa privată a unor persoane cu vocaţie filantropică, care au lăsat prin testament mijloace financiare sau materiale drept surse de acordare a unor stipendii. Faptul că prin dispoziţiile testamentare, numai o parte din sumă era alocată burselor, iar cealaltă se capitaliza, a făcut posibilă dăinuirea şi creşterea în timp a veniturilor deţinute de fundaţii. Prin bursele acordate elevilor şi studenţilor români, fundaţiile şcolare au menţinut 468 D. Radu, Dieceza Lugojului.Şematism istoric, Lugoj, 1903, p. 154-162.469 Ibidem, p. 165.

367

făclia spiritualităţii nestinsă în comunităţile româneşti timişene, contribuind la emanciparea lor culturală şi socială şi implicit, la pregătirea conştiinţelor pentru mişcarea naţională.

Între şcoala şi societatea românească din comitatul Timiş a existat o relaţie organică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi două sunt motivaţiile care argumentează această aserţiune: susţinerea nemijlocită-materială şi financiară-a şcolii, i-a impregnat comunităţii un acut sentiment al proprietăţii faţă de această instituţie, iar predarea în limba maternă, i-a creat comunităţii româneşti sentimentul apartenenţei spirituale faţă de instituţia confesională de învăţământ. Prin urmare, fiind în serviciul şcolii, învăţătorul confesional era în acelaşi timp şi în serviciul comunităţii. Pentru a suplini ponderea redusă a intelectualităţii în ansamblul populaţiei româneşti, învăţătorii, alături de preoţi, s-au implicat profund în viaţa economico-socială şi culturală a societăţii româneşti, aceasta fiind şi o condiţie a dobândirii prestigiului social. Dacă nu am fi cunoscut notele de atipic şi originalitate care au caracterizat Banatul acelor vremi, am fi fost tentaţi să atribuim societăţii exclusiv sprijinul material şi moral acordat şcolii, iar şcolii exclusiv contribuţia la progresul spiritual, cultural al comunităţii. Însă lucrurile nu au stat chiar aşa. Fenomenul cultural de masă care a caracterizat Banatul în întregul lui, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, a format ţărani-cărturari, cu iniţiative cultural-artistice şi publicistice şi ţărani-conducători de coruri, care au instruit chiar şi pe învăţători în arta dirijatului. Pe de altă parte, învăţătorii timişeni au avut importante iniţiative social-caritabile, prin care au venit atât în sprijinul instituţiei şcolare, cât şi al comunităţii în care vieţuiau şi îşi desfăşurau activitatea. Prin implicaţiile reciproce pe care le presupuneau, şcoala şi societatea românească din comitatul Timiş, alături de Biserică, au format în această perioadă un sistem funcţional, în care învăţătorul şi preotul erau mediatori şi factori de echilibru.

368

369

Capitolul VIŞCOALA ŞI MIŞCAREA NAŢIONALĂ DIN

COMITATUL TIMIŞ

VI. A. Consecinţele politicii şcolare a statului maghiar, asupra învăţământului românesc din comitatul Timiş

Dualismul austro-ungar, inaugurat în anul 1867, a fost şansa salvării de la dispariţie a micii nobilimi ungare pauperizate, care a renăscut prin pătrunderea masivă în aparatul birocratic al noului stat. Dacă în mod tradiţional se opusese statului centralizat, acum mica nobilime se identifica cu el. În Ungaria acestei perioade, problema naţională a luat aspectul luptei pentru funcţiile în birocraţie. Confruntată cu pericolul concurenţei naţionale, mica nobilime maghiară nu a îndrăznit să aplice Legea naţionalităţilor din 1868, ci chiar mai mult, a cerut ca toţi locuitorii statului să cunoască limba maghiară. Nicio minoritate naţională nu a avut vreodată parte de o şcoală de stat, elementară sau secundară, în limba ei. În paralel, mica nobilime maghiară, a atacat orice manifestare naţionalistă, alungând pe reprezentanţii celorlalte grupuri naţionale din parlament şi condamnându-le organizaţiile. Prin aceste metode, ea şi-a câştigat şi păstrat monopolul asupra funcţiilor în administraţia de stat şi asupra profesiilor liberale. Pe de altă parte, în scop de asimilare, maghiarii au fost permisivi la pătrunderea reprezentanţilor altor naţionalităţi, în aparatul administrativ1.

Ţelul politic al guvernelor maghiare de după 1867, făurirea „statului naţional maghiar”, se confrunta cu o reală problemă demografică, aceea că ungurii formau doar o majoritate relativă în ţara pe care o guvernau. Conform recensământului din anul 1890, după 23 de ani de regim dualist, maghiarii reprezentau doar 42,82 % 1 A. J. P. Taylor, Monarhia habsburgică. 1809-1918, Editura Allfa, 2000, p. 159-160.

370

din populaţia Ungariei, iar celelalte naţionalităţi (români, sârbo-croaţi, germani, slovaci, ruteni, sloveni şi alţii) aveau o pondere de 57,18 %2, deci Ungaria era un stat multinaţional şi poliglot3. Pentru a rezolva această situaţie demografică nefavorabilă, guvernele maghiare au întrevăzut ca soluţie nu atât creşterea numerică a etniei maghiare, ci asimilarea naţionalităţilor nemaghiare, iar şcoala a devenit unul din mijloacele pentru realizarea acestui scop4.

Deşi avea o autonomie protejată prin acte normative, instituţia şcolară românească a fost dependentă în evoluţia ei de politica şcolară dusă de autorităţile maghiare, care prin legi şi reglementări din ce în ce mai restrictive, dar mai ales prin modul cum ele au fost aplicate, au reuşit să fisureze pas cu pas, învelişul protector al edificiului şcolii naţionale.

„Aplicanţii de primă linie” ai politicii de stat, erau funcţionarii comunali. În timpul regimului dualist, populaţia nu a avut cele mai pozitive sentimente faţă de primărie. „Comanda”, cum o numeau sătenii, era percepută, mai ales în comunele cu majoritate românească, ca un instrument al statului centralist, iar reprezentanţii ei nu erau priviţi cu atâta încredere precum învăţătorul, care le lumina odraslele, sau preotul, care îi boteza, cununa şi îngropa. Primarului sau „chinezului”, care era reprezentantul populaţiei autohtone, i s-au limitat treptat atribuţiile, în schimb, notarul, care era reprezentantul autorităţii centraliste, a dobândit un rol din ce în ce mai important în administraţia locală5. Deşi funcţiile administrative din comitat trebuiau să reflecte votul populaţiei, ocuparea lor era influenţată de voinţa comitelui suprem, care era organul guvernului. În comune, alegerea notarilor sau primarilor era influenţată de fibirăi (protopretori). Se ajungea ca în localităţi româneşti să fie aleşi notari de altă naţionalitate, care nu cunoşteau limba localnicilor. Puterea de stat încredinţa posturi de funcţionari comunali unor oameni în care numai ea avea perfectă

2 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.234, din 26 octombrie/7 noiembrie, p. 6.3 Idem, III, 1896, nr. 197, din 6/18 septembrie, p. 1.4 V. Ţîrcovnicu, I. Goraş, Politica şi legislaţia şcolară în provinciile aflate sub dominaţia străină, în „Istoria învăţământului din România”, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 226.5 I. D. Suciu, Comuna Alioş din punct de vedere istoric, demografic şi cultural, Editura Societăţii de Mâine, Bucureşti, 1940, p. 37-40.

371

încredere, chiar dacă remunerarea acestora nu se realiza din fondurile centrale, ci tot din cele comunale6. O altă categorie de slujbaşi ai statului, care s-au implicat, nu de puţine ori cu exces de zel în aplicarea politicii şcolare oficiale, au fost protopretorii (föszolgabiro), cei care se aflau în fruntea cercurilor sau preturilor, organisme administrative formate din mai multe comune. Cel care avea dreptul de supracontrol asupra şcolilor confesionale, dar îşi depăşea de multe ori atribuţiile stabilite prin lege, era inspectorul comitatens. Alături de comitele suprem, vicecomite, procuror, inspectorul de dări şi alţi dregători, inspectorul şcolar comitatens făcea parte din comitetul administrativ, instituţie centrală a comitatului, care s-a remarcat şi ea prin decizii arbitrare la adresa instituţiilor şcolare confesionale.

Dispunând de slujbaşi devotaţi, conştienţi de avantajele exercitării unei funcţii publice, statul maghiar a încercat şi pe teritoriul comitatului Timiş, să-şi pună în aplicare planurile de subminare materială şi spirituală a şcolilor elementare româneşti. Dezvoltarea învăţământului devenea pentru românii timişeni o problemă politică, din cauza acţiunilor cu caracter restrictiv de care dădeau dovadă inspectorii şcolari regeşti, pretorii cercuali şi administraţia comunelor, în relaţia lor cu şcolile româneşti. După 1868 se promova tot mai insistent ideea şcolii comunale, în care, trecându-se peste prevederile legale, s-a impus predarea în limba maghiară.

În anul următor adoptării legii şcolare din 1868, Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică, a trimis antistiilor comunale, tabele în care trebuiau înscrise tipurile de şcoli existente în fiecare localitate. Unii notari de pe cuprinsul comitatului Timiş, au trecut intenţionat în tabele şcolile confesionale româneşti, drept şcoli comunale. Aşa s-a întâmplat la Berini şi Stamora Română, unde prin intrigile şi îndemnurile notarilor comunali, antistiile au declarat şcolile confesionale, drept comunale. Judele comunal din Cerna, nepricepând diferenţa confesional-comunal, a semnat conspectul alcătuit de notar, din care rezulta caracterul comunal al şcolii ortodoxe. Mobilizaţi de preoţi şi învăţători, sătenii au trimis ministerului, declaraţii de susţinere a şcolilor confesionale străbune, înfierând acţiunea perfidă a notarilor7.6 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 37, din 16/28 februarie, p. 1.7 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 213/1869, nepag.; Ibidem, act 249/1869, nepag.

372

Organele administrative erau atente ca şcolile româneşti să îndeplinească prevederile Legii XXXVIII privind dimensiunile şi starea localului, dotarea materială, frecvenţa şcolară, ameninţându-le cu închiderea sau transformarea lor în şcoli comunale. În anul 1872 au fost admonestate şcolile din Lipova, Ususău, Chesinţ, Belotinţ, Alioş, Fibiş, pentru frecvenţă scăzută şi săli de clasă care nu îndeplineau condiţiile legii. Aparatul administrativ urmărea să trezească în rândul comunităţilor săteşti, antipatie faţă de şcoala poporală, să le îndepărteze de această instituţie în care învăţământul se desfăşura în limba maternă şi să le apropie de şcoala comunală8. Pentru atingerea acestui scop, mijloacele erau diverse. De pildă, unii notari încercau să convingă comunitatea că situaţia ei materială şi financiară s-ar îmbunătăţi, dacă nu ar exista darea cultuală9.

Autorităţile administrative nu sprijineau înfiinţarea de şcoli confesionale, în schimb făceau o intensă propagandă în favoarea şcolilor comunale şi chiar finanţau construcţia acestora. În anul 1874 guvernul acordase fonduri localităţii timişene Alioş, pentru ridicarea unei şcoli comunale. Printr-un memoriu, datat cu 1 mai 1874, locuitorii români din Alioş informau Consistoriul din Arad, că puseseră deja piatra fundamentală la o clădire şcolară confesională, când pretorul din Lipova le-a cerut să contribuie la construirea unei şcoli comunale, fapt ce însemna, în opinia lor, renunţarea la limba română ca limbă de predare în şcoală. În alt memoriu, din 3 august 1874, românii din Alioş se plângeau că în urma mandatului verbal al pretorului comitatens din Lipova, Ion Palfy, judele comunal a pus în arest 19 locuitori de religie ortodoxă română, voind prin aceasta să facă presiuni şi asupra celorlalţi săteni, ca să împlinească zilele de lucru public cu carul şi cu mâinile, în favoarea edificiului plănuit pentru şcoala comunală.

Aceste acţiuni în forţă nu se justificau, în condiţiile în care reprezentanţa legală a comunei Alioş, în care românii aveau majoritatea, nu se obligase să ridice şi să susţină pe spesele sale o şcoală comunală şi nu se angajase la efectuarea unor zile de lucru public pentru respectiva construcţie. Autorii memoriului subliniau faptul că locuitorii români ortodocşi, aveau o şcoală corespunzătoare 8 V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 6-7.9 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 9, din 29 ianuarie/10 februarie, p. 2.

373

legii, pentru care contribuiau cu 17 % şi nu cu 5 % după darea directă, cum se impunea oficial şi prin urmare nu puteau fi îndatoraţi şi constrânşi după lege la vreo contribuţie sau sarcină în favoarea şi spre scopul şcolii comunale10.

Organele comitatense au încercat să limiteze orice tip de implicare administrativă a comunelor politice, în beneficiul şcolilor confesionale. La 30 august 1872, inspectorul cercului şcolar Timişoara, Pavel Vasici, raporta Consistoriului arădean că în şedinţa desfăşurată în luna august a aceluiaşi an, Comitetul administrativ al comitatului Timiş, cu majoritate de voturi, a decis ca spesele cultului şi ale instrucţiunii diferitelor confesiuni, să nu mai facă parte din bugetul comunal11. Această hotărâre avea implicaţii negative asupra susţinerii materiale a şcolilor româneşti, a achitării regulate a salariilor învăţătoreşti. Decizia Comitetului administrativ al comitatului Timiş era în contradicţie cu paragrafele 11 şi 25 ale Legii XXXVIII din 1868, care prevedea menţinerea uzului de până atunci, în comunele în care exista practica susţinerii şcolilor comunale din averea şi veniturile comunale. În baza raportului alcătuit de Pavel Vasici, referentul şcolar George Popa a înaintat un memoriu din partea Consistoriului arădean, către Ministerul de Culte şi Instrucţie Publică de la Budapesta. În numele cauzei învăţământului poporal, ministrul este rugat cu „umilinţă” să „nimicească acea hotărâre a comitatului Timiş”, care dăuna şcolilor româneşti12.

Inspectorul şcolar al Lipovei, Ioan Ţăranu şi învăţătorul Veniamin Martini din Alioş, informau în data de 7 februarie 1874, Senatul şcolar arădean, că învăţătorii din cerc nu-şi primesc salariile, invocând aceeaşi dispoziţie emisă de administraţia comitatului Timiş, prin care se anula plata salariilor învăţătoreşti din bugetul comunal. Se pare că memoriul trimis de G. Popa la minister nu avusese efect. Autorităţile şcolare confesionale din Lipova, solicitau Senatului şcolar să intervină pentru a apăra şcolile şi învăţătorii faţă de acţiunile întreprinse împotriva lor de către autorităţile comitatense13. Ministerul însă sprijinea tacit 10 Direcţia Judeţeană Arad a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.A.A.N.), Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 75/1874, nepag.11 Ibidem, act 130/1872, nepag.12 Ibidem, act 130/1872, nepag.13 Ibidem, act 158/1873, nepag.

374

politica dusă de autorităţile locale faţă de şcolile româneşti. La 16 iulie 1874, Senatul şcolar s-a adresat din nou ministrului, cu referire la hotărârea comitatului Timiş de a nu permite ca în bugetele comunale să se introducă prevederi pentru achitarea salariilor învăţătorilor. Ministerul a respins cererea, încurajând astfel autorităţile comitatului în demersurile lor14.

O decizie comitatensă mai târzie, din 29 ianuarie /10 februarie 1883, stabilea că parohiile trebuiau să-şi facă singure bugetul şi repartiţia cultului după darea directă, care trebuiau aprobate apoi de Consistoriu şi numai după aceea notarul putea să dispună încasarea sumei. Banii încasaţi reveneau epitropiilor parohiale, care efectuau apoi plata salariilor învăţătoreşti15. Procedura era birocratică şi intenţionat obstructivă pentru bunul mers al şcolilor româneşti. Această situaţie se va perpetua în timp, încasarea salariilor învăţătoreşti având de suferit fie datorită intervenţiei autorităţilor de la nivelul comitatului, care interziceau încasarea speselor de cult prin antistiile locale, fie datorită refuzului notarilor de a se implica în încasarea contribuţiei pentru şcoli16.

După adoptarea Legii XXVIII din 1876, inspectorii şcolari regeşti precum şi organele administrative, puteau propune Ministerului de Culte şi Instrucţiune interzicerea utilizării în şcoli a manualelor pe care autorităţile respective le considerau „necorespunzătoare”. În baza acestui drept, Ministerul a interzis în mai multe rânduri folosirea în şcolile confesionale româneşti, a unor valoroase manuale şcolare. Rolul cărţilor în educaţia de tip naţional a elevilor, nu scăpa astfel, de vigilenţa autorităţilor.

Acţiunea de interzicere a manualelor şcolare, a început pe o scară mai redusă încă din anul 1875. Cu data de 3 aprilie 1875, cartea intitulată „Elemente de istoria Transilvaniei pentru învăţători şi şcoalele noastre poporale române”, de I. Rusu, tipărită la Sibiu în 1865, se interzicea deoarece era împotriva constituţiei Ungariei17. La 4 iulie 1875 era interzis şi „Abecedarul” lui Vasile Petri, tipărit la Sibiu în 1874, deoarece conţinea doctrine anticonstituţionale18. 14 Ibidem, act 94/1874, nepag.15 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 9, din 29 ianuarie/10 februarie, p. 2-3.16 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 213, din 30 septembrie/12 octombrie, p. 5.17 N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circularele şcolare bănăţene, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 332. 18 Ibidem, p. 333.

375

Între primele manuale româneşti interzise după adoptarea Legii XXVIII, a fost cel de „Istoria românilor”, al învăţătorului timişean Ioan Tuducescu, tipărit la Arad în 1876 şi oprit începând cu data de 13 decembrie a aceluiaşi an, cu motivarea: „…conţine date neexacte, dar care stau totodată în acută contrazicere cu starea faptică a poliţiei statului”19.

După anul 1876, acţiunea de interzicere a manualelor „anticonstituţionale” ia amploare, devenind politică de stat. Prin Ordinul nr. 14011, din 6 iunie 1877, Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică, cerea ca în nici o şcoală sau institut mediu să nu se întrebuinţeze cărţile:

1. Vasile Petri, Elementariu sau Abecedariu pentru şcoalele româneşti compus după principiile scriptolegiei pure, Sibiu, 1874.

2. Aron Pumnul, Lepturariu românesc, Viena, 1862-1865.3. Ioan Tuducescu, Istoria românilor. Manual didactic pentru

şcoalele poporale române, Arad, 1876.4. G. Vlădescu, Elemente de geografie pentru clasele II şi III primare,

Ediţia a XIII-a, Bucureşti, 1868.5. M. Michăescu, Elemente de geografie fizică şi politică, Ediţia a

III-a Bucureşti, 1873.6. Treboniu Laurian, Istoria românilor din timpurile cele mai vechi

până în zilele noastre, Bucureşti, 1873.7. Treboniu Laurian, Atlante geografic după L. Bonnefont,

adaptat pentru şcoalele române, Paris şi Bucureşti, 1868.8. Silviu Selăgianu, Manual de geografie pentru tinerimea română,

Viena, 1871.9. Ioan M. Moldovan, Istoria patriei pentru şcoalele poporali

române din Ardeal, Blaj, 1875, cu aprobarea comisiunii şcolare arhidiecezane.

10. I. V. Russu, Elemente de istoria Transilvaniei pentru învăţători şi şcoalele populare române, Sibiu, 1865.

11. Meletie Dreghici, Istoria Ungariei în compendiu, Timişoara, 1874.

12. Dem. Varna, Geografia ţărilor de sub coroana Ungariei, Sibiu, 1875.19 Ibidem, p. 347.

376

13. V. Roman, Carte de lectură românească pentru şcoalele române, Sibiu, 1873.

14. Ştefan Pop, Legendar şi exerciţii de limbă pentru clasa a II-a a şcoalelor poporale, Blaj, 187220.

În anul 1878 a fost interzisă utilizarea în şcoli a manualului de geografie elaborat de I. M. Moldovan, „Geografia Ardealului pentru şcoalele poporale”, tipărită la Blaj în anul 1870. La 28 mai 1879 era interzis şi manualul lui Beniamin Pap, „Istoria Transilvaniei şi a ţărilor din jur pentru adulţi şi clasele gimnaziale superioare”, tipărit la Blaj în 187221.

Prigoana împotriva cărţilor „necorespunzătoare” ia amploare spre sfârşitul veacului al XIX-lea, ajungându-se ca la 6 mai 1896, Ministerul să comunice Senatelor şcolare de la Arad şi Caransebeş o listă cu 80 de titluri de lucrări a căror întrebuinţare în şcoli era interzisă şi pedepsită. Între cărţile interzise se numărau: Dimitrie Bolintineanu, Viaţa lui Ştefan vodă cel Mare, Bucureşti, 1863; Teodor Ceontea, Compendiu de geografie universală , Ediţia a II-a, 1884; I. Manliu, Gramatica română, Bucureşti, 1892; Dr. Georgiu Popa, Istoria universală alias istoria naţiunii româneşti şi a regatului Ungaria, Arad, 1882; Ioan Slavici, Istoria universală, Partea a II-a, Bucureşti, 1893; M. Străjan, Principii de literatură, Craiova, 1892; Ioan Tuducescu, Introducere în geografie, Arad, 1881; A. D. Xenopol, Istoria românilor pentru clasele primare de ambele sexe, Bucureşti, 1879. Cartea lui V. A., Urechia, „Legende române”, tipărită la Bucureşti în 1891, fusese interzisă pentru că „poartă chipurile lui Traian şi Decebal”. În această listă se aflau şi cărţi editate în centre culturale de dincolo de Carpaţi: Bucureşti, Craiova, Bârlad22. Circulaţia cărţilor şi a publicaţiilor din vechea Românie spre Banat, a accentuat sincronismul preocupărilor culturale ale românilor din toate provinciile româneşti, contribuind la consolidarea conştiinţei lor naţionale. Cu toate opreliştile oficiale, 20 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 106/1877, nepag.; Arhiva Episcopiei Ortodoxe Sârbe a Timişoarei, Fond Eparhia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, act 162/1877.21 Ibidem, act 24/1878 şi 26/1878, nepag.22 Circulara nr. 2429/1896, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură (1784-1918). Documente referitoare la Episcopia Ortodoxă a Aradului”, Arad, 1986, p. 249-252; Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 115, din 25 mai/6 iunie, p. 3.

377

circulaţia cărţilor şi a valorilor culturale de o parte şi de alta a Carpaţilor, a continuat.

Consistoriul greco-catolic din Lugoj era şi el preocupat să difuzeze în şcolile aflate sub jurisdicţia sa, manualele interzise de regim, pentru ca prin utilizarea lor la clasă, învăţătorii să nu fie periclitaţi. Prin circulara din 16/28 iunie 1894, Consistoriul informa că din 8 iunie 1894, „Compendiul de geografie universală”, al profesorului arădean Teodor Ceontea, era interzis în toate şcolile diecezei. Motivarea opririi acestui manual, conform ordinului ministerial, era: „…cuprinde greşeli de drept public, apoi aserţiuni false şi pentru că românizează numele topografice maghiare”23. Consistoriul lugojean monitoriza atent tipurile de manuale întrebuinţate în şcolile greco-catolice şi informa învăţătorii asupra pericolelor la care se expun dacă deţin cărţi interzise. Pentru a fi ferit de sancţiunile prevăzute de Legea XXVIII, învăţătorul din Jebel a fost atenţionat pentru că folosea manualul interzis a lui N. Pop, „Istoria Ungariei şi elemente din istoria generală pentru şcoalele poporale”, editat în 189424.

Ministerul Instrucţiunii recurgea la anchete disciplinare, amenzi şi închisoare faţă de autorii manualelor incriminate şi faţă de învăţătorii care utilizau cărţi interzise. Intimatul ministerial din 13 decembrie 1876, nr.28324, interzicea manualul de „Istoria românilor”, editat de învăţătorul Ioan Tuducescu şi cerea suspendarea acestuia „de la oficiu şi beneficiu”, arătând totodată că împotriva autorului, din partea Comitetului administrativ al comitatului Timiş, s-a început procedura ordinară penală la Tribunalul Regesc din Timişoara25. Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică, cu data de 25 ianuarie 1877, nr. 2137, transpunea decizia Comitetului administrativ al comitatului Timiş, de începere a procedurii penale împotriva învăţătorului Blaj Codreanu din Sânnicolaul Mic, pentru întrebuinţarea cărţii „Istoria românilor” a lui Ioan Tuducescu şi cerea aceeaşi pedeapsă: suspendarea din post a învăţătorului şi retragerea drepturilor salariale26. 23 Arhiva Episcopiei Române Unite Lugoj, Fond Episcopia Greco-Catolică de Lugoj, Pachet documente 1101-1300/1894, document nr. 1286, nepag.24 Ibidem, Pachet documente 301-450/1895, document nr.443, nepag.25 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 194/1876, nepag.; N. Roşuţ, Ioan Tuducescu ( 1841-1923), în „Anuarul Liceului Pedagogic Arad”, Arad, 1973, p. 157.26 Ibidem, act 12/1877, nepag.

378

Doar posedarea unei cărţi interzise, era suficientă pentru a genera reacţia adversă a autorităţilor. La 15 decembrie 1876, protopopul Timişoarei, Meletie Drăghici, înainta Senatului şcolar arădean, raportul învăţătorului Damaschin Mărgineanţu din Secusigiu, în care acesta reclama că pretorul cercual din Aradul Nou, Ioan Iogma, i-a confiscat din arhivă o carte de „Istoria patriei” de I. M. Moldovan, care era proprietate personală şi pe care nu a folosit-o în predare27. În acelaşi an, 1876, judeţul regesc din Lipova îi ancheta pe învăţătorii şi elevii din Alioş, pentru utilizarea „Istoriei patriei”, editată de I. M. Moldovan şi a „Abecedarului” lui V. Petri28.

Prigoana împotriva manualelor şcolare româneşti a continuat, autorităţile fiind consecvente în confiscarea cărţilor şi manualelor şcolare interzise. În raportul său din 30 iunie 1886, despre examenele finale din acel an, inspectorul confesional Iosif Grădinariu, arăta că organele statului „încă confiscă în fiecare an mape, cărţi didactice după putinţă”29. În anul menţionat, inspectorul regesc al comitatului Timiş confiscase de la învăţătorii români mai multe exemplare din manualul de istorie universală a lui George Popa, sub pretext că în acesta se aminteşte despre revoluţionarii Horea şi Cloşca30.

Între prevederile importante ale Legii XVIII din 1879, s-a numărat şi obligaţia învăţătorilor care absolviseră preparandia între anii 1872-1881, să-şi însuşească limba maghiară în răstimp de patru ani. Drept consecinţă, Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică a iniţiat organizarea unor cursuri de limba maghiară, care durau şase săptămâni şi se desfăşurau în vacanţa de vară. Un astfel de curs se organiza în anul 1883, în oraşele: Arad, Baia, Seghedin. Până la 3/15 iunie, acelaşi an, învăţătorii din comitatul Timiş trebuiau să anunţe inspectorul şcolar regesc, în care din cele trei oraşe doreau să efectueze pregătirea31. Anul următor, la 6 iunie 1884, inspectorul şcolar regesc al comitatului Timiş, înştiinţa autorităţile şcolare confesionale, că în vacanţa de vară avea loc un curs suplimentar de şase săptămâni, pentru limba maghiară, în oraşul Arad. Învăţătorii care până atunci 27 Ibidem, act 195/1876, nepag.28 Ibidem, act 194/1876, nepag.29 Ibidem, act 132/1886, nepag.30 Ibidem.31 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 391-392.

379

nu susţinuseră examenul din această limbă, trebuiau să informeze inspectorul despre intenţia lor de a participa la pregătire. Celor primiţi la curs, li se aloca o diurnă de 70 de cruceri pe zi, promiţându-li-se cazare cu preţ redus sau chiar gratuită32.

Între problemele referitoare la şcoală, dezbătute în periodicul timişorean „Luminătoriul”, s-a numărat şi impactul cursurilor de limba maghiară asupra situaţiei materiale şi sociale a învăţătorului român. În numărul său din 8/20 august 1884, ziarul timişorean sublinia că în pofida situaţiei sale materiale precare, învăţătorul român trebuia să participe în vacanţe la cursuri de economie, de metodică, de limba maghiară, la adunări învăţătoreşti, toate acestea reclamând timp şi cheltuieli. Unui jurat, dacă făcea parte dintr-o comisie care rezolva o problemă în interiorul satului, i se plăteau 50 de cruceri, iar în afara satului, dar înlăuntrul hotarului, i se plătea un florin, indiferent de timpul consumat pentru această activitate. În schimb, învăţătorii plecaţi la cursul pentru învăţarea limbii maghiare, trebuiau să se mulţumească cu 70 de cruceri pe zi, fără a-şi putea vedea familia în decurs de şase săptămâni. „Cursurile pentru lăţirea ramurilor din industrie şi economie se ţin azi mai puţine pe la noi”, constata mai departe articolul de presă, care oferea totodată, uşor ironic şi justificarea acestui fapt: „La noi pare că industria cea mai importantă e limba maghiară, pentru care se ţin cursuri speciale din partea Înaltului Minister de Culte Ungar”33.

Termenul pentru învăţarea limbii maghiare, stabilit iniţial, a fost prelungit, astfel că din gazeta „Dreptatea”, aflăm că în vara anului 1894, avusese loc un nou curs cu durata de şase săptămâni, desfăşurat la „Hodmezö-Vasarhely, de unde învăţătorii s-au întors cu „Hivatalos bizonytvany” (certificat oficial). Învăţătorii români relatau prin intermediul presei, că pregătirea nu le-a fost utilă, deoarece instructorii erau învăţători slovaci din zonele rurale, care nu se exprimau corect în limba maghiară, iar în probleme metodice şi didactice, nu posedau cunoştinţe nici măcar la nivelul celor pe care îi instruiau34. La aceste impedimente s-a adăugat faptul că directorul cursului nu 32 Ibidem, p. 404-405.33 Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr. 63, din 8/20 august, p. 1.34 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 173, din 10/22 august, p. 2.

380

oferise diurna promisă şi în aceste condiţii, unii învăţători fără resurse financiare, au plecat acasă înainte de încheierea pregătirii35.

Legea XVIII din 1879, a afectat şi activitatea preparandiilor din Arad şi Caransebeş. Diplomele de învăţători care s-au eliberat, începând cu 30 iulie 1882, în preparandiile nemaghiare, nu erau valide, fără semnătura inspectorului comitatens sau a substitutului său. De asemenea erau considerate ilegale şi diplomele eliberate după termenul amintit, candidaţilor consideraţi incapabili de a preda limba maghiară. Inspectorii şcolari ai statului refuzau iscălirea diplomelor candidaţilor care, în opinia lor, nu atingeau măsura cerută de lege în cunoaşterea limbii statului. Astfel că această limbă a devenit cu timpul, obiectul principal la examenele de calificare învăţătorească, fiind considerat un fapt firesc, ca acel candidat care a trecut la limba maghiară, să se considere trecut la examenul de calificare. Prin urmare, elevii şi-au intensificat pregătirea numai pentru examenul la limba maghiară, neglijându-le pe celelalte36.

Într-un memoriu către ministrul de culte, din anul 1894, episcopul Ioan Meţianu reclama faptul că inspectorul şcolar regesc se ingerează în examinarea preparanzilor din toate studiile, nelimitându-se doar la examinarea din limba maghiară. El intervenea şi în clasificarea elevilor, atribuind votului său aceeaşi valoare cu a voturilor celorlalţi examinatori la un loc. Şi fiindcă atât cunoaşterea limbii maghiare, cât şi a altor obiecte de învăţământ este un concept foarte vast, inspectorul regesc cădea la examen de regulă pe jumătate din candidaţi, după criterii pur personale. Rezultatele se publicau apoi în jurnalele locale, cu felurite comentarii negative, cauzând prejudicii de imagine intelectualităţii şi întregii societăţi româneşti. Consecinţa cea mai dureroasă a acestei stări de lucruri era, în opinia episcopului român, faptul că cererea de învăţători calificaţi era mare, iar numărul absolvenţilor era drastic diminuat, de intervenţiile arbitrarii ale inspectorului şcolar al statului, la examenele de absolvire37.

Pentru a exemplifica importanţa examenului de limba maghiară, redăm rezultatele examenului de calificare din anul 1896, 35 Idem, nr. 176, din 13/25 august, p .3.36 dr. T. Botiş, Istoria Şcolii Normale şi a Institutului Teologic Ortodox Român din Arad, Editura Consistoriului, Arad, 1922, p. 254-255. 37 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 61/1892, nepag.

381

de la Preparandia din Arad. Din cei 45 de învăţători şi absolvenţi de cursuri pedagogice înscrişi la examen, 40 trebuiau să-l susţină la toate obiectele, iar cinci numai la limba maghiară. Nu au promovat la câte un studiu zece inşi, dintre care opt la limba maghiară38.

După 1879 vigilenţa organelor statului asupra şcolilor româneşti, nu mai avea ca obiect doar starea şi dimensiunile localului de învăţământ sau frecvenţa şcolară, ci şi „predarea cu bune rezultate” a limbii maghiare, cerinţă destul de vagă şi interpretabilă. La începutul anului 1892, Senatul şcolar din Arad lua la cunoştinţă un raport despre starea şcolilor din comitatul Timiş, realizat de inspectorul comitatens Martonfy. Pe baza constatărilor inspectorului şcolar, la 11 martie 1892, Comitetul administrativ al comitatului Timiş a trimis în mod oficial, pe adresa Consistoriului din Arad, o serie de „reflexiuni” (atenţionări asupra deficienţelor) pentru mai multe şcoli şi pentru mai multe scăderi de câte amintise raportul inspectoresc. Şcolile „reflectate” de comisia administrativă comitatensă erau: Medveş, Ficătar, Chesinţ, Moşniţa, Drăgoieşti, Chelmac, Ususău, Brestovăţ, Belinţ, Budinţ, Chizătău, Topolovăţ şi Utvin. Cauzele atenţionărilor erau următoarele: localurile şcolare nu corespundeau cerinţelor legii, sălile de învăţământ erau insuficiente în raport cu numărul elevilor obligaţi să frecventeze cursul zilnic, învăţătorii nu predau cu rezultatul dorit limba maghiară. Importanţa unei reflexiuni comitatense, consta în aceea că preceda admonestările ministeriale ce erau prevăzute în Legea XXXVIII şi care puteau periclita caracterul confesional şi naţional al învăţământului poporal românesc39.

În periodicul „Luminătoriul”, din 19 februarie/2 martie 1892, se considera că inspectorul regesc de şcoli a făcut un raport părtinitor, despre starea şcolilor confesionale româneşti din comitatul Timiş. În privinţa respectării regulilor, a disciplinei, a curăţeniei, a predării cu exactitate a materiilor prescrise, şcolile confesionale erau superioare celor comunale. „….Învăţătorii noştri, prin priceperea şi rutina lor specială sunt adevăraţi profesori, demni de catedre cu mult mai

38 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 153, din 11/23 iulie, p. 5.39 Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, doc. 1711/1892, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură……”, p. 230-231.

382

înalte”40, se arăta în articolul de presă. Inspectorul Martonfy, susţinea publicaţia, nu a fost preocupat de partea „reală”, „serioasă”, a şcolilor confesionale româneşti, ci „a căutat doar limba maghiară”. În opinia autorului articolului de presă, inspectorul nu era mulţumit cu rezultatul predării acestei limbi şi nici cu învăţătorii, deoarece nu ştiau să converseze ori să ţină „discursuri patriotice” în limba maghiară, iar competenţa învăţătorilor era judecată doar cu „riful patriotismului”. Raportul arăta că în Bazoş şi în Belinţ, doar 180 şi respectiv 360 de copii ortodocşi, frecventau şcoala. În opinia jurnalistului, în şcolile comunale frecvenţa era mai redusă, însă inspectorul şcolar atenţiona în legătură cu acest aspect, doar şcolile confesionale româneşti41.

După ce delegaţia românească înaintase la 28 mai 1892, Curţii de la Viena, „Memorandul”-document „de excepţională însemnătate în lupta poporului nostru pentru libertate şi unitate naţională”-42 autorităţile au iniţiat o campanie susţinută împotriva şcolilor şi Bisericii naţionale. Sub pretextul aplicării legii pentru salarizarea învăţătorilor, adoptată în 1893, s-a urmărit punerea şcolilor confesionale româneşti sub controlul organelor statale43.

În acţiunea de limitare a învăţământului românesc din comitatul Timiş, desfăşurată în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi orchestrată de la nivel central, un trist renume şi l-a câştigat protopretorul (fibirăul) cercului Recaş, Ioanovich Sandor (sârb maghiarizat). Creând o stare de spirit negativă în rândul românilor din cercul său, caracterizată prin nesiguranţă, nelinişte şi iritare, protopretorul, prin abuz de putere, şantaj şi presiuni, a reuşit fie să deschidă şcoli comunale în paralel şi pentru a face concurenţă şcolilor confesionale deja existente, fie chiar să transforme, invocând adesea motive imaginare, unele şcolile confesionale în şcoli comunale.

Atitudinea ostilă faţă de învăţământul în limba română, şi-a manifestat-o, pentru început, Ioanovich Sandor, la Hodoş, în anul 1892. Populaţia localităţii era formată din români ortodocşi, ai căror copii frecventau şcoala confesională. Cu câţiva ani înainte, pe pământul statului din vecinătatea comunei, fuseseră colonizate 18 40 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 14, din 19 februarie/2 martie, p. 1.41 Ibidem.42 I. Munteanu, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994, p. 126.43 Ibidem, p. 134.

383

familii de unguri care aveau în jur de 40 de copii de şcoală. Pentru ca aceşti copii să nu frecventeze şcoala confesională, cu predare în limba română, cu complicitatea notarului Starkenberg Iozsef, protopretorul a încercat să transforme şcoala confesională existentă în şcoală comunală, unde învăţământul în limba maghiară s-ar fi putut impune mai uşor. Pentru atragerea sătenilor de partea şcolii comunale, protopretorul promitea reducerea speselor cultuale la 5 % şi dobândirea de subvenţii din partea statului. Cunoscând experienţa nefastă a altor comune, unde acceptarea şcolii comunale a însemnat doar învăţământ în limba maghiară şi nicidecum cheltuieli diminuate, locuitorii Hodoşului, sfătuiţi de preotul Filip Vuia, s-au manifestat deschis împotriva intenţiilor susţinute de notar. Convocând la 10/22 noiembrie 1892, Reprezentanţa comunală, notarul a propus înfiinţarea şcolii comunale, încercând să convingă membrii acesteia de beneficiile noii instituţii. Fiind decisă să apare fiinţa şcolii confesionale, Reprezentanţa a respins propunerea cu majoritate de voturi, nouă contra unu (cel al notarului)44.

Învăţând din această experienţă, nereuşită pentru el, Ioanovich Sandor şi-a dezlănţuit pe viitor tot potenţialul agresiv, pentru a-şi atinge scopurile distructive legate de şcoala confesională. În comuna Chizătău, românii aveau o proporţie numerică covârşitoare. Existau în jur de 20-30 de romano-catolici şi evrei, deci puţini copii de altă confesiune pentru care s-ar fi reclamat înfiinţarea unei şcoli comunale. Însă protopretorul Ioanovich, dorea cu orice preţ să ridice în localitate o şcoală comunală, care să reprezinte o contrapondere la şcoala confesională deja existentă şi cu o considerabilă vechime. Pentru a-şi pune planul în aplicare şi pentru a-i intimida pe localnici, protopretorul a adus o mulţime de jandarmi în comună. Deoarece adepţii ideii şcolii comunale erau minoritari în Reprezentanţa localităţii, prin abuz de putere, Ioanovich a reuşit să micşoreze numărul membrilor „partidei adverse”. Juratului Dionisie Văcărescu, protopretorul i-a încredinţat o sarcină al cărei termen de rezolvare îi împiedica participarea la şedinţă. Al doilea jurat, Romul Bucovan, a fost suspendat din oficiu, fiind acuzat că intenţionează să voteze împotriva şcolii comunale. Pe Nicolae Pava, jandarmii l-au închis cu 44 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 86, din 21 noiembrie/3 decembrie, p. 1-2.

384

o seară înainte, pe motiv că face planuri împotriva şcolii comunale, iar pe judele secundar, George Pava, l-au scos sub baionetă din Casa comunală, din acelaşi considerent.

Şedinţa în care se hotăra soarta şcolii comunale, s-a desfăşurat la 30 august 1894, într-o atmosferă tensionată, cu clădirea Primăriei înconjurată de jandarmi, care aveau armele îndreptate în faţa unei mulţimi de protestatari, care strigau la unison că nu doresc şcoală comunală. Prezidând şedinţa, protopretorul a dispus votarea, rezultând opt voturi împotrivă şi opt pentru şcoala comunală, la care s-a adăugat votul judelui Genda, care a fost decisiv pentru înfiinţarea şcolii comunale în Chizătău. De menţionat că Ioanovich Sandor, cu câtva timp înainte, îl făcuse să demisioneze pe fostul primar Dionisie Manea, care vota întotdeauna împotriva planurilor sale şi influenţase alegerea unui primar supus, a cărui vot a fost hotărâtor pentru traducerea în fapt a intenţiilor lui45.

În septembrie 1894, fibirăul cercului Recaş a reuşit, cu aceleaşi mijloace nelegale, să smulgă Reprezentanţei comunei Bazoş, votul de înfiinţare a şcolii comunale46. În acelaşi an, Ioanovich a încercat fără succes să obţină transformarea şcolii confesionale din Babşa, în şcoală comunală47. Urmărindu-şi cu habotnicie scopurile, fibirăul a convocat din nou, peste un an, la 13 mai 1895, Reprezentanţa comunei Babşa. Pentru că nu avea nici de data aceasta majoritatea necesară, Ioanovich a suspendat înainte de şedinţă doi juraţi, fără nici un alt motiv decât că aceştia ar fi votat împotriva şcolii comunale. Astfel a reuşit să obţină cu majoritate de un vot, transformarea şcolii confesionale din Babşa, în şcoală comunală. Judele Petru Curescu, copleşit de fărădelegi şi abuzuri şi din aceste motive, uşor de şantajat, a votat în favoarea şcolii comunale48.

Acţiunile abuzive ale protopretorului, îndreptate împotriva şcolii confesionale româneşti, au continuat în localitatea Hisiaş. Încă din anul 1872, fostul solgabirău Muntyan Gyula (de fapt românul Munteanu Iuliu), pe lângă şcoala ortodoxă existentă în comună, 45 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 181, din 20 august/1 septembrie, p. 1; Idem, nr.192, din 3/15 septembrie, p. 1-2.46 Idem, nr. 192, din 3/15 septembrie, p. 3.47 Idem, nr. 198, din 11/23 septembrie, p. 6.48 Idem, Timişoara, II, 1895, nr. 106, din 12/24 mai, p. 5.

385

împotriva voinţei majorităţii locuitorilor, a construit, cu aprobare de la comitat, o şcoală comunală,49 amăgind populaţia că această instituţie va fi susţinută de „împărăţie” pe seama uniţilor, care fiind foarte puţini şi săraci, nu erau în stare să-şi construiască un edificiu şcolar propriu. Peste puţin timp, locuitorilor din Hisiaş li s-au luat pământurile erariale, pe care le deţineau în arendă şi care constituiau pentru ei cel mai important izvor de subzistenţă. Chiar mai mult, pe acele pământuri statul a înfiinţat colonia „Gizellfalva” (Ghizela). După ce au fost ruinaţi material, românilor din Hisiaş li s-a impus o contribuţie suplimentară, în favoarea şcolii comunale. S-a ajuns astfel, ca o comună mică, cu locuitori pauperi, să susţină două şcoli. Scopul era evident: renunţarea la şcoala confesională, cu limba de predare română. În zadar sătenii au făcut nenumărate plângeri, bazate pe respectarea paragrafului 36 din Legea XXXVIII, căci factorii politici nu le-a luat în seamă.

În mai 1894, protopretorul Ioanovich, a dispus închiderea şcolii confesionale, pe motiv că localul e necorespunzător, deşi edificiul şcolii comunale, abandonat financiar de autorităţi, se afla şi el într-o stare deplorabilă. Din dorinţa de a păstra şcoala confesională şi învăţământul în limba maternă, sătenii s-au trudit şi au renovat edificiul considerat necorespunzător, dar fără să ţină seama de sacrificiul lor, pretorul a trimis în 9/21 septembrie doi jandarmi în comună, cu ordinul de a închide şi sigila uşa sălii de învăţământ, îndrumându-l pe primar să-i constrângă pe credincioşii ortodocşi, să-şi trimită copiii la şcoala comunală50.

Acţiunile protopretorului cercului Recaş, desfăşurate în anul 1894 şi îndreptate împotriva şcolilor confesionale româneşti, au continuat. În comuna Aga (Brestovăţ), cu ajutorul reprezentanţilor de altă naţionalitate şi confesiune, fără învoirea românilor ortodocşi, el a reuşit să obţină transformarea şcolii confesionale româneşti în şcoală comunală. În comuna Topolovăţul Mare, cu ajutorul viriliştilor51 neromâni, a obţinut acceptul Reprezentanţei comunale, ca pe lângă şcoala românească confesională, să se instituie şi o şcoală comunală, deşi edificiul şcolii confesionale era îndeajuns de spaţios pentru a 49 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Hisiaş, nr. inventar 21823/357.50 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 201, din 16/28 septembrie, p. 13.51 Contribuabili care plăteau un impozit mare şi care, datorită acestui fapt, erau membri de drept ai consiliului comunal.

386

cuprinde chiar mai mult de 80 de elevi, aşa cum cerea legea52. Şcoala comunală a fost improvizată în spitalul comunal din Topolovăţ. Ea a fost finanţată de stat cu 800 de florini, din care deja din primul an s-au retras 300, din cauză că organele comunale au repartizat ilegal 5 % (circa 300 de florini) şi pe susţinătorii şcolii confesionale. Împotriva acestei ilegalităţi, preotul român, ca membru al Reprezentanţei comunale a făcut recurs cu bun rezultat la comitat53.

În comuna Belinţ, protopretorele ţintea să instituie un „kisdedov” (grădiniţă de copii), instituţie de învăţământ preşcolar cu predare în limba maghiară. Pentru a evita punerea în aplicare a intenţiei lui Ioanovich Sandor, românii din Belinţ susţineau că în localitate nu se află copii lipsiţi de îngrijire părintească, ca să justifice înfiinţarea unui „kisdedov”. De asemenea, argumentau ei, nu existau nici resurse pentru susţinerea acestei instituţii, în măsura în care datorită insuficienţei fondului funciar, comuna era nevoită să întreţină trei şcoli confesionale numai din produsele grădinăritului54.

Între „grozăviile” lui Ioanovich Sandor, s-a înscris şi oprirea cu ajutorul jandarmilor, a corului din Chizătău, care se întrunea seara, pregătindu-se pentru hramul bisericii din 8/20 septembrie 1894. Cu această ocazie, pretorul a confiscat steagul corului şi o parte din notele muzicale, restituite de abia după intervenţia episcopului Ioan Meţianu pe lângă prefectul Molnar55.

Împotriva abuzurilor lui Ioanovich Sandor, satele prejudiciate au făcut plângeri la comitat, fără a fi luate în seamă, iar protopopii Traian Putici al Timişoarei şi George Crăciunescu al Belinţului, au făcut memorii la miniştrii de interne şi culte, fără a avea efectul scontat56. Între autorităţile statului de la toate nivelele ierarhice exista o solidaritate tacită. În loc să fie pedepsit pentru abuzurile sale, Ioanovich Sandor, a fost înaintat peste câţiva ani în funcţia de protonotar al comitatului Timiş57, probabil pentru „faptele patriotice” de care a dat dovadă.

52 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 256/1894, nepag.53 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 80, din 10/22 aprilie, p. 3.54 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 256/1894, nepag.55 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chizătău, nepag.56 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 256/1894, nepag.57 Ibidem, act 44/1900, nepag.

387

Au existat cazuri când în spatele acţiunilor restrictive ale autorităţilor locale, faţă de şcolile confesionale, au stat motivaţii de ordin politic. De pildă la Ciacova, în anul 1892 autoritatea politică cercuală a dispus închiderea şcolii greco-orientale la care se instruiau tineri români şi sârbi, invocând starea defectuoasă a clădirii. Se pare însă că la atitudinea autorităţilor politice, a contribuit mai de grabă ţinuta opoziţională a românilor şi sârbilor, dovedită cu ocazia alegerii de deputat dietal. De asemenea, la scrutinul pentru funcţia de primar, românii au fost de partea germanului Wagner, câştigător cu majoritate de voturi, iar acest rezultat nu a fost agreat de autorităţile comitatense58.

Prigoana declanşată de autorităţile administrative la adresa şcolilor confesionale, ia amploare, extinzându-se şi în zone mai îndepărtate de centrul comitatului. În numărul său din 31 martie/12 aprilie 1894, gazeta „Dreptatea“ publica o corespondenţă din Coştei (localitate lângă Vârşeţ), de unde se semnalau încercările de răpire a şcolii confesionale româneşti, susţinându-se că edificiul ei ar aparţine comunei politice, deşi comuna bisericească se considera de drept şi de fapt, adevăratul proprietar al clădirii şcolare, invocând vechimea actului de proprietate pe care îl deţinea. Vicecomitele Timişului ordonă Reprezentanţei comunale să pretindă chirie comunei bisericeşti, aceasta fiind stabilită la suma de 40 de florini anual. Comitetul parohial s-a pronunţat asupra hotărârii Reprezentanţei comunale, declarând-o nelegală şi necompetentă. Preşedintele Comitetului parohial, preotul Avram Corcea, a fost citat înaintea protopreturei din Vârşeţ şi pedepsit cu 50 de florini amendă, pentru că a vătămat prin scrisoarea sa oficială antistia comunală, folosind expresia „ilegală“59.

Acţiunile discriminatorii îndreptate împotriva şcolilor, s-au repercutat în aceeaşi măsură asupra învăţătorilor confesionali. Legea XVIII din 1879, prin ordinele ministeriale ulterioare de aplicare a ei, şi-a întins tentaculele ameninţătoare asupra destinelor învăţătorilor români, până în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.

În urma unui raport, prezentat în ianuarie 1894, de către inspectorul şcolar Szebesztha Karoly, Comitetul administrativ al 58 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 30, din 18/30 aprilie, p. 3.59 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 72, din 31 martie/12 aprilie, p. 5.

388

comitatului Timiş a suspendat 68 de învăţători: români, sârbi şi germani, cu motivaţia că nu cunosc limba maghiară şi nu ştiu să o predea cu rezultatul dorit de organele statului60.

Conform raportului, în anul 1882 au primit diplomă fără să fie capabili de a predea limba maghiară, şase învăţători: Traian Gerla din Vucovar, Simon Musta din Sacoşul Maghiar, George Goescu din Ficătar, Anastasia Bărbulescu din Secusigiu, Alexandru Iancovici din Hodoş, Milan Milencovici din Bavanişte. Un număr de 16 învăţători care obţinuseră diploma între anii 1872-1881, nu şi-au însuşit în timpul prescris de lege, limba maghiară. Între aceştia se numărau următorii învăţători români: Ioan Petrucă din Şuşanovăţ, Silvia Dona din Coştei, Traian Brătescu din Chinezu, Ioan Surdu din Bucovăţ, Petru Aga din Budinţ, Damaschin Cosma din Topolovăţul Mare, Vasile Cornea din Şuştra. Comitetul administrativ a destituit pe toţi aceşti învăţători şi a provocat autorităţile şcolare confesionale, să instituie în decurs de 60 de zile, alţi învăţători care să posede pe deplin limba maghiară. În afară de aceştia, mai existau 32 de învăţători care obţinuseră diploma înainte de 1872 şi nu cunoşteau limba maghiară, pentru a fi în măsură să o predea. Între aceşti învăţători se numărau: Pavel Putnic din Resaţ, Vasile Roşculeţ din Parţa, Maria Dămian-Opriu din Grebenaţ, Toma Constantin din Ghilad, Vicentie Duică din Iclodul, Moise Stoin din Vatina, Pavel Bunu din Omor, Traian Unipan din Chevereşul Mare, Nicolae Ciolac din Icloda, Ioan Niculaevici din Mehala, Bosoioc Miu din Giroc, Ioan Pisar din Hitiaş. Referitor la aceşti învăţători, care nu mai puteau fi obligaţi să înveţe limba maghiară, s-au propus două alternative: fie să se pensioneze, fie să li se alăture în înţelesul Ordinului ministerial nr.20301/1885, câte un învăţător suplinitor, care să cunoască perfect limba maghiară61.

Intervenţia energică a autorităţilor şcolare bisericeşti, care au invocat autonomia confesională şi legile existente, a reuşit să stăvilească punerea în aplicare a destituirii celor 68 de învăţători. Ministrul a revocat ordinul de destituire a învăţătorilor şi a dispus două măsuri: 1. A dat ordin inspectorilor şcolari ca în înţelegere cu comitetele administrative să constate cazurile de învăţători care nu 60 Idem, nr. 4, din 6/18 ianuarie, p. 4.61 Idem, nr. 6, din 9/21 ianuarie, p. 6.

389

ştiu ungureşte şi să le raporteze ministrului, rămânând ca el să decidă suspendarea învăţătorilor; 2. A dispus ca în mai multe localităţi din ţară să se desfăşoare în vacanţe, cursuri de limba maghiară.

Drept urmare, cursurile de vară, pentru însuşirea limbii maghiare, urmate de învăţătorii naţionalităţilor nemaghiare, au continuat. Conducătorii acestora şi-au depăşit atribuţiile, transformând comisiile de verificare a cunoştinţelor de limba maghiară în comisii examinatoare, care au eliberat diplome de calificare învăţătorească, atât celor care n-au avut, cât şi celor care le aveau deja (încălcând ordinul de aplicare a legii din 1879)62.

Măsurile punitive faţă de şcolile româneşti au continuat şi în anii de sfârşit ai secolului al XIX-lea, trimiţându-se directorilor şcolari şi învăţătorilor admonestări pentru predarea limbii maghiare şi situaţia localului. În anul 1896 au fost admonestaţi învăţătorii Anastasia Bărbulescu din Secusigiu, Nicolae Lepa din Alioş, Uros Totoreanu din Ficătar, Alexandru Iancovici din Hodoş, Nicolae Cuzman din Bodrogul Nou, pentru că, în opinia autorităţilor, nu cunoşteau suficient limba maghiară63. Ordinul de comunicare a pedepsei a fost semnat de ministrul de culte şi instrucţie, Wlassics. Între învăţătorii sancţionaţi, pot fi recunoscuţi unii care făcuseră obiectul acţiunii de destituire, iniţiată de Comitetul administrativ al comitatului Timiş, în ianuarie 1894. Unii dintre învăţătorii admonestaţi, susţinuseră examenul public de calificare în limba maghiară. Astfel, învăţătoarea Anastasia Bărbulescu depusese în anul 1889 examen la limba maghiară, în faţa inspectorului Arpad Varjassy şi obţinuse certificatul oficial de calificare în predarea acestei limbi, iar peste câţiva ani, ministrul o sancţiona considerând-o necalificată pentru predarea limbii maghiare, în spiritul legii din 1879. Examene de calificare în limba maghiară depuseseră şi învăţătorii: George Găiescu din Ficătar, Petru Belgea din Vizma, Alexandru Iancovici din Hodoş, Persida Regep din Timişoara, care au fost şi ei sancţionaţi. Mai mult, învăţătorul Iancovici din Hodoş a fost silit să demisioneze din cauza presiunilor politice făcute de pretorul local64. Sancţionarea învăţătorilor era unul dintre 62 Idem, II, 1895, nr. 8, din 10/22 ianuarie, p. 3.63 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 228/1896, nepag. 64 Ibidem, act 129/1894, nepag.

390

primii paşi, în acţiunea de transformare a şcolii confesionale în şcoală comunală sau de stat.

Şcolile şi învăţătorii greco-catolici din comitatul Timiş, s-au confruntat cu aceleaşi probleme, legate de politica de asimilare, pusă în aplicare de autorităţile locale. Legea XVIII din 1879, a impus şi învăţătorilor greco-catolici învăţarea limbii maghiare, ca o condiţie pentru exercitarea pe mai departe a profesiunii. Din protocolul şedinţei consistoriale desfăşurată în 7/19 iunie 1879, aflăm că învăţătorul Georgiu Vodă din Petroman era nevoit să plece la cursul de limba maghiară, organizat în acel an la Arad. În absenţa lui, atribuţiile cantorale sunt preluate de Vichentie Popoviciu, un sătean greco-catolic65. Inspectorul şcolar comitatens era la fel de vigilent cu învăţătorii greco-catolici care nu cunoşteau limba maghiară sau nu o predau conform standardelor oficiale. Într-un raport din anul 1898, erau admonestaţi învăţătorii din Lighed, German şi Folia, pentru că nu cunoşteau limba maghiară66. Deoarece nu susţinuse examenul de limba maghiară, învăţătorul Ilie Jumanca din Folia a fost demis de ministrul cultelor, însă la intervenţia Ordinariatului (Consistoriului), prin Ordinul ministrului nr.42849 a fost tolerat, dar cu condiţia ca în jumătate de an să înveţe limba statului67.

Un rol important în evoluţia ascendentă a învăţământului românesc din comitatul Timiş, l-au avut conferinţele şi reuniunile învăţătoreşti. Create în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, reuniunile aveau ca scop promovarea educaţiei naţionale în rândul tineretului, apărarea intereselor învăţătorimii, stimularea şi modernizarea activităţii educaţionale, prin schimburile de experienţă şi de idei didactice. În afara laturii profesionale, activitatea lor avea şi un pronunţat caracter politic, înscriindu-se organic în mişcarea naţională românească. Conferinţele învăţătoreşti, organizate anual în diferite localităţi, au devenit prilejuri de manifestare publică a sentimentelor naţionale, de strângere a legăturilor între învăţători şi comunitatea românească, de mobilizare a acesteia pentru păstrarea caracterului 65 Arhiva Episcopiei Române Unite Lugoj, Protocol Consistoriale din 1879, nr. inventar 2, Şedinţa consistorială din 7/19 iunie 1879, nr.751. 66 Idem, Fond Episcopia Greco-Catolică de Lugoj, pachet documente 1-100/1898, document 49, nepag.67 Ibidem, pachet Episcopia Lugojului 1934, Referate, Tema: Istoricul parohiilor, Folia.

391

naţional al şcolii. Tocmai de aceea, autorităţile au încercat mereu să stânjenească sau să împiedice activitatea reuniunilor şi conferinţelor învăţătoreşti68.

Pentru că nu s-a permis folosirea limbii române în cadrul lucrărilor ei, adunarea generală a Reuniunii învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului, convocată la Ciacova în zilele de 11-12 septembrie 1892, nu a mai avut loc. Conducerea Reuniunii îndeplinise toate formalităţile cerute pentru organizarea adunării generale, adică avizase pretura locală din Ciacova, stabilise locul şi data adunării etc. Primpretorul cercului Ciacova, Iuliu Somogyi, a refuzat însă să ia la cunoştinţă de aceste acte, sub pretext că el nu cunoaşte limba română şi nici un slujbaş al preturii nu cunoaşte această limbă. În consecinţă, el cerea conducerii Reuniunii să-i trimită actele respective traduse în limba maghiară. Conducerea Reuniunii a refuzat să folosească în agendele sale altă limbă decât cea română. Învăţătorii se adunaseră în sala destinată adunării generale, iar când preşedintele Reuniunii, profesorul Ştefan Velovan, dorind să deschidă şedinţa a rostit cuvintele: „Onorată adunare generală”, primpretorul pătrunzând în sală cu un detaşament de jandarmi, l-a întrerupt imediat, oprind desfăşurarea întrunirii69. Declarând răspicat că scopul şi năzuinţa statutară a acestei Reuniuni e culturală şi nu politică, că Reuniunea şi-a îndeplinit datoria prescrisă de lege, precum peste tot românii, ca un element de ordine şi civilizaţie respectă toate legile sancţionate, preşedintele Ştefan Velovan a protestat împotriva acestei violări a legii şi a vătămării statutelor Reuniunii. Apoi i-a invitat pe cei prezenţi să se îndepărteze. Ţinuta demnă şi corectă a preşedintelui, a fost aprobată de întreaga adunare. Detaşamentul de jandarmi, având puştile cu glonţul pe ţeavă, a somat pe cei prezenţi să părăsească sala în cinci minute. În piaţă se aflau alţi jandarmi, care au ordonat mulţimii să se îndepărteze şi să se răsfire, pentru că în caz contrar, vor folosi armele. Populaţia românească nu a ripostat, purtându-se cu tact şi demnitate. 68 I. Munteanu, op.cit., p. 147.69 Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor de la şcolile confesionale greco-ortodoxe din Dieceza Caransebeşului, Editura Comitetului Reuniunii, Caransebeş, 1899, p. 55; V. Ţîrcovnicu, Asociaţiile învăţătoreşti din Banat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Studii de istorie a Banatului”, vol. II, Timişoara, 1970, p. 166-167.

392

Chiar dacă adunarea învăţătorească nu s-a putut desfăşura, la concertul care trebuia să aibă loc în seara aceleiaşi zile, nu s-a renunţat. Şi în acest caz, primpretorul şi-a îndeplinit rolul poliţial, venind însoţit de un pluton de jandarmi, în curtea hotelului unde s-a desfăşurat spectacolul. Prin rezoluţia dată în scris, el a cenzurat programul manifestării culturale, interzicând cântarea piesei de joc „Hai în horă”, deoarece conţinea cuvântul „horă”. După concert, a urmat jocul. Fibirăul şi jandarmii au rămas până la sfârşitul programului, urmărind să nu se ţină vreun toast, deoarece pe acestea le-a interzis. A doua zi, în 11 septembrie, la prânzul comun, învăţătorii s-au delectat cu cântece şi jocuri naţionale, fără însă a ţine toasturi. Şi de data aceasta, primpretorul a sosit neinvitat, iar pe la ferestrele clădirii patrulau jandarmii. Fibirăul a rămas în sală până a plecat ultimul om şi chiar mai mult, a însoţit învăţătorii până la gara din Jebel, de unde trebuiau să ia trenul spre casele lor70.

La o asemenea mobilizare de forţe, a recurs primpretorul Iuliu Somogyi împotriva unei paşnice adunări învăţătoreşti. Forţa spirituală emanată de reunirea învăţătorilor sub semnul solidarităţii profesionale şi cultural-naţionale, nu a putut fi contracarată decât aparent de forţa fizică la care a recurs reprezentantul autorităţii locale. Din această confruntare, învăţătorii români timişeni au ieşit mai fortificaţi, mai hotărâţi în a-şi apăra dreptul la asociere şi la utilizarea limbii române în adunările lor, drepturi consfinţite de altfel prin lege.

Împotriva lui Iuliu Somogyi, Reuniunea învăţătorilor români greco-ortodocşi din Dieceza Caransebeşului, a înaintat o „acuză disciplinară” la vicecomitele comitatului Timiş, prin avocatul ei, Coriolan Brediceanu din Lugoj71. Solidar cu subordonatul său, vicecomitele Achil Deschan înapoiază actul de acuzare, preşedintelui Reuniunii, motivând că nu poate delibera asupra lui decât dacă va fi tradus în limba maghiară. Văzând că vicecomitele procedează la fel ca şi primpretorele, Reuniunea a înaintat o acuză şi împotriva lui, la Ministerul de Interne72, fără a primi însă vreun răspuns73.

Reuniunea învăţătorilor din protopopiatele bănăţene ale Diecezei Aradului, a fost obstrucţionată şi ea în repetate rânduri de 70 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 64, din 2/14 septembrie, p. 1-3. 71 Idem, nr. 81, din 4/16 noiembrie, p. 1.72 Idem, nr. 91, din 9/21 decembrie, p. 1-2.73 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 64, din 20 martie/1 aprilie, p. 2.

393

autorităţi, imputându-i-se că nu are statute aprobate de Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice. Consistoriul din Arad şi Sinodul eparhial, au făcut un memoriu la guvern şi au rugat pe ministrul cultelor să înţeleagă că această instituţie izvorăşte din drepturile autonome ale Bisericii, garantate prin legile ţării, că Reuniunea nu e o corporaţie juridică de sine-stătătoare, care ar avea nevoie de statute, ci e o corporaţie didactic-învăţătorească, care funcţionează la comanda autorităţilor bisericeşti-şcolare. Ministrul nu a fost lămurit cu aceste explicaţii, rămânând neclintit în hotărârea de a solicita statute74.

Datorită absenţei statutelor aprobate de guvern, autorităţile locale au găsit motivaţia necesară pentru a interveni discreţionar, ori de câte ori doreau să impieteze, asupra bunei desfăşurări a adunărilor generale ale Reuniunii învăţătorilor români. Astfel, adunarea generală a Reuniunii învăţătorilor români greco-ortodocşi din Protopopiatul Timişoara, desfăşurată în anul 1884, în cartierul timişorean Maiere (Elisabetin), a fost supusă controlului poliţiei75, iar o altă adunare generală, a aceleiaşi Reuniuni, care a avut loc în 15 septembrie 1892, la Secusigiu, s-a desfăşurat sub paza poliţiei76.

În anul 1894, Poliţia din Timişoara a interzis desfăşurarea adunării generale a Reuniunii învăţătorilor din Protopopiatul Timişoara, sub acelaşi pretext, că nu are statute aprobate de guvern. În zadar, învăţătorul Emeric Andreescu, preşedintele Reuniunii, i-a explicat şefului poliţiei că există statute aprobate de Consistoriul din Arad, acesta nu s-a lăsat înduplecat şi a dizolvat adunarea77. La fel s-a întâmplat şi la 13 august 1895, când căpitanul orăşenesc din Timişoara a oprit adunarea Reuniunii apelând la aceeaşi motivaţie: absenţa statutelor aprobate de guvern78.

Nici conferinţele învăţătoreşti, întruniri cu un caracter pur pedagogic şi metodic, nu au scăpat vigilenţei autorităţilor. În dimineaţa zilei de 7/19 august 1896, învăţătorii din Protopopiatul Vârşeţ se aflau la Coştei (lângă Vârşeţ), unde urma să înceapă conferinţa învăţătorească. Zvonindu-se că întrunirea învăţătorilor va 74 Idem, II, 1895, nr. 131, din 12/24 iunie, p. 3.75 Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr. 70, din 1/13 septembrie, p.4.76 Idem, XIII, 1892, nr. 70, din 26 septembrie/8 octombrie, p. 3.77 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 213, din 30 septembrie/12 octombrie, p. 5. 78 Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 31, din 15 august, p. 3.

394

fi oprită de autorităţi, preotul local, Avram Corcea, s-a înfăţişat la Casa comunală ca să se convingă. Aici i s-a confirmat interzicerea activităţii învăţătoreşti, datorită faptului că desfăşurarea ei nu a fost anunţată Primăriei. Deşi conferinţa nu se putea califica drept adunare care trebuia anunţată, având un caracter pur didactic şi fiind ordonată prin autorităţile bisericeşti, preotul Corcea a făcut totuşi o cerere scrisă, pe care a înaintat-o Primăriei. Imediat după începerea activităţii, în şcoală au sosit trei jandarmi care i-au somat pe învăţători să părăsească clădirea. Explicaţia dată a fost că de la anunţarea conferinţei şi până la desfăşurarea ei, trebuiau să treacă 24 de ore. Dând dovadă de o înaltă conştiinţă profesională, ca să nu piardă o zi de pregătire, învăţătorii au plecat în corpore la Iam, participând la conferinţa colegilor lor din Protopopiatul Bisericii Albe. A doua zi, în 8/20 august, învăţătorii întruniţi la Iam au întors vizita celor de la Coştei şi se părea că de data aceasta lucrările conferinţei vor decurge fără probleme. Dar nu s-a întâmplat aşa, pentru că în după-amiaza aceleiaşi zile jandarmii au sosit din nou cu o telegramă de la vicecomite, în care se condiţiona desfăşurarea conferinţei de prezentarea către Protopretura cercuală din Vârşeţ, a statutelor aprobate, ale reuniunii! Era un act tendenţios şi arbitrar al autorităţilor locale, deoarece reuniunea şi conferinţa învăţătorească erau două organizaţii diferite, iar în acel moment se desfăşura o conferinţă şi nu o adunare a reuniunii învăţătoreşti, care ar fi necesitat statute.

Conştienţi că alte arme decât cele spirituale nu au, pentru a se opune acţiunilor discreţionare ale autorităţilor statului, adunaţi în sala ospătăriei din Coştei, cei peste 30 de învăţători, cu capetele descoperite, au intonat cu toţii cântecul „Deşteaptă-te române”, care în liniştea serii, după cum relata ziarul „Dreptatea”, „părea o rugăciune şi o protestare puternică în contra volniciei asupritorilor”79.

Reprezentanţii statului de pe teritoriul comitatului Timiş, au aplicat politica şcolară de asimilare prin intermediul şcolii dusă de guvernanţii de la Budapesta, prin măsuri restrictive şi discriminatorii la adresa şcolilor, a învăţătorilor români, a reuniunilor şi conferinţelor învăţătoreşti. Unii dintre ei au dat dovadă de exces de zel în 79 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 177, din 12/24 august, p. 2; Idem, nr. 178, din 13/25 august, p. 2; I. Munteanu, op.cit., p. 147.

395

aplicarea legislaţiei şcolare, a instrucţiunilor şi ordinelor ministeriale, remarcându-se în acest sens protopretorii cercurilor Recaş şi Ciacova, Ioanovich Sandor şi Iuliu Somogyi, inspectorii şcolari comitatenşi Martonfy şi Szebesztha Karoly. Invocând legea, aceştia de cele mai multe ori au încălcat-o într-un mod machiavelic, urmărind cu perseverenţă transformarea şcolilor confesionale în şcoli comunale sau de stat, a învăţătorilor români în instrumente ale puterii politice. Aceste acţiuni ostile nu şi-au atins decât parţial scopul. Chiar dacă numărul şcolilor comunale şi de stat, a cunoscut o creştere însemnată în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, ea nu s-a realizat pe seama şcolilor confesionale româneşti, care au rămas ca pondere, cele mai importante instituţii de învăţământ elementar de pe cuprinsul comitatului Timiş. Cele câteva bătălii pierdute de şcolile confesionale în lupta pentru supravieţuire, nu au dezarmat, ci dimpotrivă au unit în şi mai mare măsură, comunitatea românească în jurul şcolii naţionale.

VI. B. Reacţia societăţii româneşti faţă de politica şcolară a statului maghiar. Strategii de apărare a

caracterului confesional şi naţional al şcolii

În centrul politicii oficiale de deznaţionalizare, promovată de guvernele de la Budapesta, se aflau mai cu seamă Biserica şi Şcoala românească. Prin autonomia lor, aceste instituţii erau cele mai rezistente, cele mai fortificate din punct de vedere naţional80. „Înţeles-au şi ei (autorităţile centrale n.n.) şi priceput-au că biserica şi şcoala sunt stâlpii cei mai puternici ai existenţei noastre naţionale”81, se afirma într-un număr al „Dreptăţii” din anul 1897. „Au înţeles şi priceput că, dacă voiesc să ne deznaţionalizeze, aceste cetăţui de refugiu trebuie luate mai întâi în posesiune, acestea trebuie mai întâi uzurpate…”82, concluziona acelaşi articol de presă. Comparativ cu bisericile, şcolile, 80 P. Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat. Apărarea şi afirmarea limbii române la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timişoara, 1983, p. 98.81 Dreptatea, Timişoara, IV, 1897, nr. 140, din 1/13 iulie, p. 1.82 Ibidem.

396

care erau supuse şi legislaţiei statului în domeniul învăţământului, erau mai expuse pericolului deznaţionalizării, această temere reflectându-se în presa vremii: „….cauza noastră şcolară a devenit cestiune de viaţă pentru noi,….şi dacă vom cădea, vom cădea nu pe pământ, ci în mormânt…”.83

Reacţia autorităţilor şcolare şi bisericeşti, a întregii societăţi româneşti, de apărare a caracterului confesional al şcolii, a devenit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea un important comandament politic, în condiţiile sporirii agresivităţii cercurilor conducătoare din monarhia austro-ungară, faţă de cultura şi fiinţa naţională a românilor din Banat şi Transilvania. Prin însuşi rostul activităţii sale, şcoala transmitea tinerelor generaţii valorile perene ale culturii române, contribuind astfel la afirmarea conştiinţei naţionale, la cristalizarea condiţiilor pentru desăvârşirea unităţii de stat a poporului nostru. De aceea, acţiunea de apărare a învăţământului românesc se înscrie ca o componentă majoră a mişcării naţionale din această perioadă84.

Pentru a înţelege esenţa politicii şcolare promovate de guvernele maghiare după 1867, precum şi reacţia de apărare faţă de prevederile ei care atentau la autonomia confesională şi şcolară, se impune a face o scurtă referire la „Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor”, care a încercat să împace liberalismul cu centralismul în cadrul sistemului dualist de guvernare. Proiectul acestei legi, a fost adus în discuţia Dietei la 24 noiembrie 1868. Naţionalităţile nemaghiare au încercat să-şi impună propriul proiect, prin intermediul căruia cereau recunoaşterea lor ca naţiuni politice, egal îndreptăţite cu naţiunea maghiară. Însă cu totul altul era proiectul comisiei Dietei, care afirma că toţi cetăţenii Ungariei formează o singură naţiune politică ungară, ai cărei membri sunt cetăţenii de orice naţionalitate. Cât despre limbile naţionalităţilor, în articolul 2 se arăta că acestea se vor întrebuinţa, dacă e necesar, în practica guvernării şi administraţiei, iar în articolul 3 se preciza că având în vedere unitatea naţiunii politice, limba de stat a Ungariei e limba maghiară.

Între susţinătorii celor două proiecte, s-a dat una dintre cele mai mari bătălii din istoria parlamentarismului maghiar. Atât la dezbaterea 83 Foaia diecezană, Caransebeş, I, 1886, nr. 36, din 7/19 septembrie, p. 2. 84 I. Munteanu, op.cit., p. 144-145.

397

generală, cât şi la discuţia pe articole, n-au învins însă argumentele, logica, bunul simţ şi adevăratul patriotism, ci exclusiv maşina de vot dirijată de membrii guvernului în frunte cu contele Iuliu Andrassy şi de liderii majorităţii. Ba mai mult, textul iniţial al proiectului, s-a înăsprit, statuându-se că naţiunea maghiară este „unitară şi indivizibilă” şi că limba naţionalităţilor se va întrebuinţa în administraţie numai „întrucât e cu putinţă”. La 29 noiembrie 1868 discuţiile fiind încheiate, la 1 decembrie Legea naţionalităţilor (Articolul de lege XLIV) a fost votată cu o majoritate de 267 voturi faţă de cele 24 ale opoziţiei.85

Singurele prevederi liberale admise de lege, care nici ele nu au fost respectate întocmai au fost: dreptul pentru naţionalităţi de a lua cuvântul în adunările unităţilor administrative în limba maternă; de a se apăra în justiţie, la instanţele inferioare, în aceeaşi limbă; de a o întrebuinţa în biserică; de a susţine şi înfiinţa, în limitele legii învăţământului, şcoli confesionale cu limba de predare proprie. Referitor la şcolile de stat legea afirmă în paragraful 17 al ei, următoarele: „Determinarea limbii de predare în institutele de învăţământ deja înfiinţate de stat şi respectiv de către guvern, cum şi acelea pe care, cerând necesitatea, le va înfiinţa, aparţine-întrucât relativ la aceasta nu dispune nici o lege-agendelor ministrului de instrucţie publică. De vreme ce însă rezultatul pe terenul instrucţiei publice, e din punctul de vedere al culturii generale şi al binelui obştesc, scopul cel mai înalt al statului, ministrul instrucţiunii publice e dator a îngriji ca instituţiile de învăţământ ale statului, cetăţenii fiecărei naţionalităţi din ţară, care vieţuiesc împreună în mase mai mari, să se poată cultiva în limba lor maternă, până la punctul unde începe cultura academică”86. Oferta era generoasă, dar ea nu s-a respectat: şcolile de stat au avut aproape în totalitate, limba de predare maghiară.

Ceea ce atunci şi nici mai târziu n-au înţeles Francisc Deak, Iuliu Andrassy şi mai ales Kalman Tisza, care avea să guverneze 15 ani în decursul cărora, pentru politica urmată faţă de naţionalităţi, urma să primească supranumele de „zdrobitorul naţionalităţilor”, a înţeles însă un alt contemporan al lor, politicianul, publicistul, sociologul şi 85 V. Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea naţională ( 1848-1881 ), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 361-363. 86 G. Sima, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria. Dezvoltarea ei istorică şi situaţia ei actuală, Bucureşti, 1915, p. 19-20.

398

istoricul Ludovic Mocsary (1826-1916). La scurtă vreme după votarea Legii naţionalităţilor, în 1869 Mocsary recunoştea în coloanele ziarului „Magyar Ujsag”, caracterul vital al problemei naţionale. El menţiona ca premisă pentru rezolvarea acesteia, recunoaşterea caracterului poliglot al statului maghiar şi întrevedea ca soluţie, libera dezvoltare a fiecărei limbi şi naţionalităţi87.

Legea naţionalităţilor nu prevedea nici un fel de garanţie privind respectarea drepturilor şi a limbilor naţionale, lăsându-le la discreţia şi arbitrariul autorităţilor. Ea a făcut posibilă o politică şcolară care a devenit din ce în ce mai restrictivă la adresa învăţământului confesional, desfăşurat în limba maternă a elevilor.

La 7 decembrie 1868, parlamentul maghiar votează Legea şcolară XXXVIII, elaborată la iniţiativa ministrului cultelor şi instrucţiunii, baronul Iosif Eötvös, dintr-o perspectivă liberală88. În dezbaterea de către Dietă a proiectului acestei legi, a intervenit şi omul politic bănăţean Vincenţiu Babeş, care a adus unele amendamente menite să întărească rolul educativ şi naţional al şcolii elementare. El a propus ca în planul de învăţământ să se introducă istoria şi geografia naţională, pe lângă istoria şi geografia statului maghiar. Vincenţiu Babeş îşi însoţea propunerea cu următoarele argumente: „Deşi în zadar se neagă, au şi celelalte naţiuni sau naţionalităţi, istoria lor proprie naţională şi dacă vrem să fim drepţi trebuie să recunoaştem că e necesar ca pe lângă istoria patriei, în care se cuprinde istoria naţiunii maghiare, să se propună şi istoria celorlalte naţiuni, precum şi geografia referitoare la ele, ca obiecte speciale de studiu”89.

După adoptarea Legii şcolare XXXVIII, Episcopia Caransebeşului a reacţionat la prevederile acestui act normativ, elaborând o strategie menită să apere şi să întărească autonomia confesională în domeniul învăţământului. Prin circulara nr. 68 din 28 martie 1869, episcopul Ioan Popasu aducea la cunoştinţa învăţătorilor şi preoţilor, conţinutul noii legi şcolare. El sublinia dreptul Bisericii de „a întemeia şcoale pretutindeni pe unde a răsărit soarele religiunii Mântuitorului

87 V. Netea, op.cit., p. 364-365.88 M. Bordeianu, P. Vladcovschi, Învăţământul românesc în date, Junimea, Iaşi, 1979, p. 219.89 T. V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol. IV, Sibiu, 1906, p. 421-422.

399

Christos….”90, de a se îngriji de susţinerea şi dotarea lor, de a prescrie planul de învăţământ, de a numi şi destitui pe învăţători, de a se preocupa deci de toate problemele referitoare la învăţământul confesional.

Episcopul Ioan Popasu declară fără echivoc că „şcoalele noastre au fost, sunt şi vor rămânea pentru totdeauna şcoale confesionale”91, motivându-şi afirmaţia prin relaţia specială pe care considera că şcoala confesională o are cu Biserica, din moment ce ea garanta păstrarea limbii bisericeşti şi asigura creşterea religioasă şi morală a copiilor, care constituia fundamentul întregii societăţi.

Episcopul Popasu se adresează preoţilor în calitate de catiheţi şi directori locali, protopopilor ca inspectori de şcoli şi învăţătorilor ca „instructori ai cunoştinţelor lumeşti” cu următoarele cerinţe: „….să vă împliniţi cu toată scumpătatea şi cu cea mai mare îngrijire datorinţele ce sunt legate de chemarea voastră, să vă împliniţi datorinţele cu mai mare înfocare şi zel ca până acum şi să depărtaţi din mijlocul vostru lenea, tândălirea, şi neîngrijirea, căci aceste slăbiciuni faţă cu condiţiunile ce le pune legea dietală mai sus amintită pot trage după sine urmările cele mai triste, pot adică ataca, paraliza sau de tot nimici dreptul bisericii noastre asupra şcoalelor.....şi dreptul de a avea şcoale confesionale…”92. Episcopul ameninţă cu îndepărtarea din post a preoţilor sau învăţătorilor care nu îşi fac datoria faţă de şcoală, făcându-i responsabili în faţa Naţiunii şi a Bisericii.

Episcopul Popasu se adresează şi credincioşilor români din eparhie, cerându-le să fie ascultători faţă de protopopi, preoţi şi învăţători, să îndeplinească exigenţele legii, prin asigurarea frecvenţei şcolare a copiilor lor şi prin contribuţia la susţinerea materială şi financiară a instituţiilor de învăţământ. Pentru a fi mai convingător, episcopul face o pledoarie pentru învăţătură, privită ca un important mijloc de supravieţuire etnică şi lingvistică: „Lăsaţi-vă dar să vă povăţuiască învăţătura, că astăzi numai prin învăţătură vă puteţi apăra şi păstra nobila sămânţă din care vă trageţi şi dulcea limbă românească ce o vorbiţi….”93. 90 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 279.91 Ibidem.92 Ibidem, p.280.93 Ibidem, p. 280-281.

400

Circulara difuza mai departe în traducere românească, „paragrafii” din Legea XXXVIII, prin care se hotărau condiţiile privitoare la şcolile confesionale. Circulara episcopului Popasu, inaugura astfel o politică a Eparhiei Caransebeşului, de a menţine nealterat caracterul confesional al şcolilor româneşti, de a satisface integral prevederile legii, pentru a evita desfiinţarea şcolilor confesionale şi transformarea lor în şcoli de stat sau comunale.

Cu acelaşi scop, printr-o nouă circulară, din 1 mai 1869, a fost difuzat pe larg Rescriptul Ministerului de Culte şi Instrucţiune Publică din 17 martie 1869, prin care se imputau şcolilor confesionale româneşti o serie de neajunsuri: că localurile de şcoală „în cele mai multe locuri sunt mici, strâmte, întunecoase şi nesănătoase”, mai mult, „pe alocurea stau să se dărâme de tot”; că nu se respectă termenul de opt luni fixat prin lege ca durată a anului şcolar; că elevii nu frecventează regulat şcoala şi despre această situaţie nu au fost informate autorităţile comunale sau comitatense; că şcolile nu au mijloacele de învăţământ prevăzute de lege şi mai ales că din materiile cuprinse în planul de învăţământ se predau „numai o parte foarte mică”. Episcopul avertizează că în caz de nerespectare a condiţiilor prevăzute în paragrafele 11-13 ale legii şcolare din 1868, „mai întâi se vor pofti de trei ori diregătoriile bisericeşti ale şcoalelor confesionale ca să depărteze scăderile de la şcoală şi dacă nici după aceste trei admoniţiuni şcoalele confesionale nu se vor întocmi după cerinţele legii, atunci statul pe lângă şcoala confesională va mai înfiinţa în sat a doua şcoală pe cheltuiala comunei şi aşa comuna în loc de a purta cheltuielile numai ale şcoalei sale confesionale, va fi silită a mai cheltui şi pentru a doua şcoală comunală”94.

O circulară purtând aceeaşi dată, şi având un conţinut asemănător, a emis şi episcopul Aradului, Procopiu Ivacicovici. Ea se constituia într-un îndemn adresat tuturor factorilor responsabili de învăţământul confesional, de a elimina neajunsurile constatate de autorităţi, pentru a nu se periclita caracterul confesional al şcolilor din Dieceza arădeană95. 94 Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeşului (în contin. A.E.O.R.C.), Fond şcolar, IV, act 72/1869, nepag.95 Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului (în contin. A.E.O.R.A), Fond şcolar, V, act 17/1869, nepag.

401

În acelaşi an, când la completarea tabelelor şcolare, profitând de faptul că primarii comunelor româneşti nu au sesizat diferenţa confesional-comunal, mai mulţi notari au trecut intenţionat şcolile confesionale drept comunale în rubrica în care trebuia înscris caracterul şcolii, fiind mobilizaţi de preoţi şi învăţători, locuitorii comunelor timişene: Berini96, Dubos, Dubova, Cerna, Stamora Română97, Babşa98, au dat declaraţii de susţinere pentru şcolile confesionale. Declaraţia comunei Dubos, din Protopopiatul Jebelului avea următorul conţinut:

„Declaraţiune, Prin care noi subscrişii în numele întregii comune greco-

orientale române din Dubos, ne declarăm cum că rămânem şi în viitor credincioşi şcolii noastre confesionale şi nu voim nici într-un chip a rămânea şcoala noastră comunală, precum s-a dat o declaraţiune care numai prin neînţelegerea cuvintelor comunal şi confesional s-a făcut. Aşa dar aceasta cu totul o nulificăm şi rămânem cu toţii la şcoala confesională ce prin punerea şi a sigiliului comunal o întărim”99.

Declaraţia avea data de 29 septembrie 1869 şi era semnată de mai mulţi locuitori ai comunei, inclusiv de jude.

Cu data de 6 octombrie 1869, Protopopul Ciacovei I. P. Săiman înainta Consistoriului din Caransebeş, declaraţii de susţinere a şcolilor confesionale, din partea mai multor localităţi, semnate de preoţi, membrii comitetelor, epitropiilor parohiale şi întărite cu sigiliile comunelor şi ale parohiilor100.

Pe aceeaşi linie a apărării autonomiei şcolare, se înscrie şi decizia Sinodului eparhial din Caransebeş, desfăşurat la 19 aprilie 1870, de a nu alege reprezentanţi confesionali în Senatul şcolar comitatens. Se justifica această opţiune prin faptul că Senatul comitatens se îngrijea de afacerile şcolilor comunale, iar în Eparhia Caransebeşului comunităţile îşi declaraseră şcolile drept confesionale, aflate deci sub jurisdicţia propriului Senat şcolar confesional101.96 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 249/1869, nepag.97 Ibidem, act 213/1869, nepag.98 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fondul cronici parohiale, dosar Babşa, nepag.99 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 213/1869, nepag.100 Ibidem, act 212/1869, nepag.101 Ibidem, act 57/1870, nepag.

402

Autorităţile şcolare confesionale din Dieceza Aradului, au acţionat în aceeaşi direcţie a conservării autonomiei confesionale. Conferinţa inspectorilor cercuali de şcoli, desfăşurată la Arad, în 3 aprilie 1871, punea bazele organizatorice ale inspecţiei şcolilor confesionale, dar în acelaşi timp stabilea şi măsuri de contracarare a ingerinţelor statului în problemele interne ale învăţământului naţional: recunoştea dreptul de suprainspecţie al inspectorilor statului, dar atenţiona că aceştia nu aveau voie să se amestece în problemele interne ale şcolilor confesionale; se declara împotriva acceptării în şcolile confesionale a mijloacelor de învăţământ inscripţionate în limba maghiară, având în vedere limba de predare română a acestor şcoli; li se cerea învăţătorilor să corespondeze doar cu autorităţile confesionale, cărora li se subordonau102. Problema acceptării hărţilor, globurilor şi tabelelor de perete ungureşti, primite din partea organelor statului în mai multe comune în care funcţionau şcoli româneşti, s-a pus şi în raportul pe anul 1870 al Senatului şcolar arădean, către Sinodul eparhial. Acestea erau considerate drept „…încercare de amestec străin în cultura noastră poporală”103.

În aceeaşi notă, a apărării autonomiei şcolare, se înscrie şi răspunsul negativ dat de Sinodul eparhial din Caransebeş, inspectorilor şcolari ai comitatelor Timiş, Torontal şi Caraş, care solicitau participarea învăţătorilor confesionali la cursurile de perfecţionare organizate la Lugoj, Timişoara şi Becicherecul Mare, în perioada august-septembrie 1871104.

Teza promovării şcolilor poporale româneşti, a apărării caracterului lor confesional şi naţional, a fost inclusă şi în documente cu caracter programatic. Astfel, la conferinţa politico-naţională desfăşurată la Arad, în ziua de 9 mai 1872, la care au participat şi reprezentanţi ai cercurilor politice româneşti din Banat, s-a statuat că dezvoltarea învăţământului românesc din monarhie, e o condiţie esenţială a progresului naţiunii române105.

În anul 1873, când Ministerul de Culte şi Instrucţiune a emis ideea convocării unei comisii de anchetă, care să elaboreze propuneri 102 A.E.O.R.A., Fond şcolar, II, act 23/1871, nepag.103 A.E.O.R.A., 11-12-1871. Doc. Nr. 34, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului….”, p. 170.104 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 305-306. 105 T. V. Păcăţian, Cartea de aur, vol. VI, Sibiu, 1910, p. 372.

403

de modificare a legii din 1868, Sinodul eparhial arădean a hotărât să se adreseze Ministerului, pentru a expune punctul său de vedere asupra modificărilor ce urmau să se aducă legii. Memoriul elaborat de referentul şcolar George Popa, în numele Senatului şcolar, identifica ca importantă deficienţă al Legii XXXVIII, inexistenţa vreunei dispoziţii prin care organele administrative să fie obligate să sprijine instituţiile şcolare aparţinând naţionalităţilor. Consecinţa imediată a acestei deficienţe a legii, a fost dezinteresul autorităţilor statale faţă de cauza învăţământului confesional. Memoriul elaborat de G. Popa, surprinde contradicţia existentă între unele paragrafe ale Legii XXXVIII şi prevederile Legii VIII din 1871, despre organizarea comunelor. Legea XXXVIII permitea comunelor care au susţinut din averea şi veniturile lor şcoli confesionale, să le susţină şi pe mai departe, în schimb, Legea VIII anula obligaţiile administraţiei comunale, incluse în contractele încheiate între comună şi comitetul şcolar, pentru susţinerea şcolii. Locuitorii comunelor erau astfel înlăturaţi de la folosirea egală a veniturilor comune pentru susţinerea şcolii. Aceste venituri aveau ca unic destinatar, şcoala comunală.

Prin referentul său, Senatul şcolar arădean solicita să se pună în dezbatere serioasă revizuirea legii şcolare, precum şi schimbarea atitudinii autorităţilor administrative faţă de şcolile poporale româneşti. Se remarca faptul că, în special, în comitatele Timiş şi Caraş, şcolile decad datorită piedicilor multiple pe care le puneau autorităţile administrative106.

În acelaşi an, Sinodul eparhial l-a însărcinat pe episcopul Aradului să înainteze un memoriu la ministerul de resort pentru a arăta piedicile care se pun învăţământului naţional. În „memorandum” se arată că autorităţile privesc cu duşmănie învăţământul românesc107.

Prin conţinutul şi ideile vehiculate, memoriile din anul 1873 sunt expresia unei atitudini politice active în care românii se angajaseră pentru afirmarea lor şcolară şi culturală.

Pentru a curma abuzul pretorului cercual din Lipova, care în 1874 a închis nejustificat în temniţă pe locuitorii români care au 106 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 30/1873.107 V. Popeangă, Aradul, centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 70.

404

refuzat să presteze zile de muncă pentru edificiul şcolii comunale, referentul şcolar G. Popa intervine în acelaşi spirit al respectării autonomiei şcolare, adresându-se oficiului de vicecomite din Timişoara. Prin scrisoarea din 9 august 1874, acesta îl încunoştiinţa pe referentul şcolar, că pretorul nega că ar fi închis în arest pe unii locuitori din Alioş, pentru a-i constrânge la lucru în favoarea şcolii comunale108. Având în vedere că autorităţile confesionale au făcut propriile cercetări la faţa locului, iar locuitorii prejudiciaţi erau gata să-şi întărească cu jurământ declaraţiile, răspunsul vicecomitelui se constituie într-un nou exemplu de solidaritate tacită a autorităţilor statului de la diferite nivele ierarhice, în acţiunea de sprijinire a şcolilor comunale, în detrimentul celor cu predare în limba română.

Legea învăţământului din 1868, a introdus în circulaţie termenul de autonomie confesională şi şcolară, întrucât confesiunile dobândiseră oficial, dreptul de a înfiinţa şi susţine şcoli. În fapt, politica promovată de guvern s-a constituit într-o activitate de limitare a acestei autonomii. Inspectorii şcolari ai statului aveau drepturi largi în inspectarea şcolilor româneşti, putând propune ministerului admonestarea instituţiilor şcolare unde au constatat deficienţe. Acesta era primul pas în direcţia transformării şcolilor confesionale în şcoli comunale, cu limba de predare maghiară. Dreptul statului de a înfiinţa şi susţine şcoli elementare, conferit prin Legea XXXVIII, a fost folosit abuziv şi în detrimentul şcolilor confesionale. S-au ridicat şcoli de stat în zone compact româneşti, cu scopul de paraliza acţiunea şcolilor confesionale. Deşi paragraful 58 al legii sublinia că fiecare elev se va instrui în limba maternă, în măsura în care „această limbă este una dintre limbile folosită în comună” 109, majoritatea şcolilor comunale şi de stat, au avut ca limbă de predare, limba maghiară.

Prevederile liberale ale legii din 1868, au fost făţiş desconsiderate din partea organelor statului, pentru că ele nu se aflau în rezonanţă cu obiectivul cardinal al guvernelor maghiare de după 1867: făurirea statului naţional unitar maghiar. Această constatare este întărită de cuvintele rostite cu toată sinceritatea în anul 1914, de contele Tisza, în parlamentul maghiar: „Ar fi fost o nebunie şi un act de sinucidere 108 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 75/1874, nepag.109 Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr.43, din 26 noiembrie, p. 677.

405

naţională din partea statului maghiar, din partea naţiunii maghiare, executarea legilor din 1868, create pe bază de premise false”110.

Legea XXVIII, sancţionată la 10 iulie 1876, a reprezentat o nouă provocare pentru autorităţile şcolare confesionale, deoarece lărgea considerabil drepturile inspectorilor şcolari ai statului, făcând inoperante conceptele de autonomie confesională şi şcolară, puse în circulaţie de legea învăţământului din 1868. Inspectorii şcolari regeşti, ca şi organele administrative, puteau propune Ministerului de Culte şi Instrucţiune interzicerea unor manuale care nu satisfăceau „ideea de stat maghiar”. Legea nu se limita doar la a permite interzicerea unor manuale şcolare, dar prevedea şi pedepsirea acelora care le întrebuinţează, cu amendă sau chiar închisoare.

Interzicerea manualului de „Istoria românilor”, al învăţătorului Ioan Tuducescu din Lipova, la 13 decembrie 1876, a avut drept consecinţă începerea acţiunii penale atât împotriva autorului111, cât şi împotriva învăţătorului Blaj Codreanu din Sânnicolaul Mic, pentru întrebuinţarea cărţii la clasă112.

Întrunit în şedinţă, începând cu data de 27 ianuarie 1877, Senatul şcolar din Arad formulează un răspuns către ministerul de resort, care-l punea în postura de apărător al învăţătorilor români. Se arăta că cele mai multe date din manualul învăţătorului Tuducescu, existau şi în alte cărţi editate în tipografia de la Buda, iar manualul în discuţie a fost întrebuinţat înainte de a fi publicată dispoziţia ministerială care îl interzicea. Senatul şcolar lăsa să se înţeleagă că organele administrative au făcut un exces de zel prin măsurile luate împotriva învăţătorilor români şi cerea Ministerului ca în cazul interzicerii unei cărţi, nimeni să nu fie tras la răspundere pentru întrebuinţări înainte de oprirea acesteia şi să nu se caute, invocându-se aceste motive, să se micşoreze autoritatea învăţătorilor113.

În acelaşi an, Senatul şcolar arădean se adresa judeţului regesc din Aradul Nou cu rugămintea de a i se înapoia învăţătorului Damaschin Mărgineanţu cartea confiscată „Istoria patriei” de I. M. Moldovan, deoarece era proprietatea lui şi nu o utilizase niciodată în activitatea didactică114. 110 L. Triteanu, Şcoala noastră (1850-1916). Zona culturală, Sibiu, 1919, p. 15.111 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 194/1876, nepag.112 Ibidem, act 12/1877, nepag.113 Ibidem, act 194/1876, nepag.114 Ibidem, act 195/1876, nepag.

406

Pentru a-i feri pe învăţători de repercursiunile pe care le-ar fi putut avea asupra lor folosirea unor manuale interzise, episcopul Ioan Meţianu, inaugurează începând din 1877, practica publicării prin circulare a manualelor interzise de minister. El ţine să-i informeze pe învăţători şi despre pedepsele prevăzute de legea şcolară din 1876, pentru întrebuinţarea unei cărţi interzise. De asemenea, îi sfătuieşte să-şi păstreze la domiciliu cărţile care sunt proprietatea lor privată, deoarece oprirea ministerială a unei cărţi, oficialii politici puteau s-o primească mai repede pe calea comitatului, decât învăţătorii pe calea inspectoratelor şcolare. Se ajungea astfel la situaţia ca învăţătorii să fie acţionaţi în instanţă pentru utilizarea unui manual, înainte de a fi informaţi despre interzicerea acestuia115.

După publicarea noului plan de învăţământ, elaborat în 1877, constatând că numărul manualelor care îndeplineau „exigenţele” autorităţilor era destul de redus, Consistoriul arădean a iniţiat un concurs cu premii pentru elaborarea de manuale şcolare, la care puteau să participe toţi învăţătorii, preoţii „şi acei bărbaţi care au avut sau au o ocupaţiune bisericească sau şcolară”116.

Consistoriul din Caransebeş a publicat cu aceeaşi consecvenţă, manualele căzute în dizgraţia autorităţilor117. Cu trecerea anilor, circularele au ajuns să cuprindă liste din ce în ce mai lungi de cărţi interzise, pentru ca în cele din urmă, în anii de sfârşit ai secolului al XIX-lea, simplificându-se lucrurile, s-a ajuns ca Senatul şcolar să aprobe lista cărţilor „admise”, pentru ca să se elimine orice neclaritate. Ca o măsură de siguranţă în plus, toate manualele acceptate erau recomandate şi în „Foaia diecezană” şi trebuiau procurate doar de la „Librăria diecezană”118.

Într-o perioadă în care se inaugura o politică restrictivă la adresa învăţământului românesc, episcopul Ioan Meţianu al Aradului, a analizat modalităţile de întărire a şcolii confesionale româneşti într-o broşură intitulată: „O voce serioasă în ora supremă. Către clerurile 115 Ibidem, act 106/1877, nepag.116 Ibidem, act 45/1877, nepag.117 Vezi circularele care au publicat cărţile interzise, în N. Bocşan, V. Leu, „op.cit.”, p. 82-93. 118 C. Albert, Problema manualelor şcolare în circularele emise de episcopul Ioan Popasu, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008, p. 46-47.

407

române şi fruntaşii poporului român în cauza instrucţiunei populare. De un arhipresbiter”, publicată la Budapesta în anul 1878. Valoarea acestei lucrări, a fost relevată de pedagogul ardelean Onisifor Ghibu („O voce sinceră în ora supremă. Cu prilejul broşurii mitropolitului I. Meţianu”, în „Românul”, nr. 71-72, din 1914).

Episcop al Aradului între 1875-1898, Ioan Meţianu cunoştea dificultăţile pe care le întâmpina şcoala confesională. Spirit întreprinzător în conducerea vieţii bisericeşti şi şcolare, Ioan Meţianu a căutat soluţii constructive pentru întărirea capacităţii pedagogice a şcolilor româneşti şi a Preparandiei arădene. Acţiunile sale se înscriu pe linia unei atitudini hotărâte de apărare a caracterului naţional al şcolii româneşti. I. Meţianu căuta să îmbunătăţească situaţia ei materială, considerând că e bine ca „din partea bisericilor să trecem ceva mai mult în cumpăna şcolilor” 119. El îşi argumenta aserţiunea arătând că pe viitor rolul şcolii în plan naţional şi cultural va creşte şi prin urmare va fi nevoie de mai mulţi învăţători. Dacă se asigura o organizare judicioasă a senatului şcolar, se elaborau manuale corespunzătoare, iar activitatea şcolară era îndrumată competent, prestigiul şcolii poporale ar fi crescut, iar funcţia ei culturală ar fi fost întărită120. Ioan Meţianu demonstra înţelegerea profundă a rolului şcolii în menţinerea fiinţei naţionale când în broşura amintită făcea afirmaţii aparent paradoxale în raport cu statutul său ecleziastic: „Să facem mai mici biserici dar mai multe şi mai mari şcoli; mai mulţi învăţători şi mai puţini preoţi. Să înfiinţăm mai multe pedagogii”121. În aceeaşi broşură, episcopul arădean îşi etala virtuţile naţionale, punând interesele româneşti deasupra celor confesionale, când făcea următorul îndemn: „Să apelăm la sentimentele noastre frăţeşti, românii greco-ortodocşi şi catolici, să fim una şi solidari, căci unul e scopul nostru şi nedespărţită e soarta noastră”122.

În timp ce episcopul Meţianu, încerca să creeze o mentalitate şi o opinie publică favorabilă susţinerii învăţământului naţional, 119 V. Popeangă, Activitatea cultural-naţională a românilor din Eparhia Aradului între 1784-1918, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură……”, p. 16.120 Ibidem.121 Biserica şi şcoala, Arad, II, 1878, nr.20, din 14/26 mai 1878, p. 157.122 Ibidem.

408

inspectorii şcolari confesionali desfăşurau în cercurile de care răspundeau, acţiuni preventive, de apărare a caracterului confesional al şcolilor, în faţa eventualelor acţiuni destabilizatoare ale organelor administrative. Cu ocazia examenelor de la sfârşitul anului şcolar 1876-1877, protopopul G. Crăciunescu, inspectorul şcolar al tractului Hasiaş, observând că edificiul şcolar din localitatea Ohaba-Forgaci e prea mic pentru a mai cuprinde 183 de elevi, din dorinţa de a preveni pierderea caracterului confesional al şcolii, i-a convins pe localnici că „este neînconjuratu de lipsă deocamdată a se zidi cel puţin un edificiu de şcoală pentru clasa a II-a, iar edificiul de şcoală cel de până acum, să rămână pentru clasa primă”123.

Experimentele în procedura complicată a maghiarizării naţionalităţilor din statul maghiar, se concentrează în proiectul de lege din anul 1879, al ministrului de culte Trefort. Tendinţa deznaţionalizării prin intermediul şcolii, se punea la iveală cu destulă sinceritate în declaraţiile verbale ale oamenilor politici maghiari, dar proiectul căuta să fie discret în formularea paragrafelor sale.124 Intenţia proiectului de lege, de a introduce limba maghiară ca obiect obligatoriu de studiu în toate institutele de învăţământ poporal şi îndatorarea învăţătorilor confesionali de a-şi însuşi limba maghiară, a stârnit îngrijorarea prelaţilor bisericilor româneşti, care au solicitat audienţe la împărat.

Deşi mitropolitul Sibiului, Miron Romanul, a propus omologului său de la Blaj, Ioan Vancea, ca audienţa, spre a-i mări importanţa, să fie comună şi deşi acesta a acceptat propunerea făcută, totuşi a plecat la Viena fără mitropolitul ortodox şi a cerut audienţă numai pentru sine. Audienţa a fost acordată în ziua de 10 februarie 1879, Vancea prezentând lui Francisc Iosif I numai protestul bisericii sale125, în care se menţiona că pentru ierarhia greco-catolică, limba română e o chestiune de viaţă, o condiţie sine qua non şi prin urmare tot ce ameninţă şi periclitează limba acestei biserici, ameninţă şi periclitează însăşi Biserica126.

Sosit la Viena după plecarea lui Vancea, Miron Romanul s-a văzut astfel silit să ceară şi el o audienţă separată în numele Bisericii 123 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ohaba-Forgaci, nepag.124 E. Hodoş, Cercetări. Probleme şcolare confesionale, Sibiu, 1944, p. 79.125 V. Netea, op.cit., p. 414.126 E. Hodoş, op.cit., p. 87-88.

409

ortodoxe, prin procedura lor ambii mitropoliţi coborând protestul de pe piedestalul lui naţional, la treapta minoră de problemă confesională127. La 13 februarie 1879, delegaţia ortodoxă, alcătuită din Mitropolitul Miron Romanul, episcopii Ioan Meţianu al Aradului şi Ioan Popasu al Caransebeşului, a înaintat împăratului un memoriu în problema şcolilor poporale româneşti, grav ameninţate de acest proiect de lege, care avea ca scop de a de „a duce la îndeplinire cu orice preţ maghiarizarea”128.

În memoriu se sublinia că însuşirea obligatorie a limbii maghiare de către învăţătorii confesionali aflaţi sub 50 de ani, probată prin susţinerea unui examen, lovea în autonomia bisericii. Semnatarii memoriului reproşează ministrului Trefort că nu a consultat şi autorităţile bisericeşti atunci când a alcătuit proiectul de lege, aşa cum procedase fostul ministru Eötvös, în compunerea proiectul Legii XXXVIII din 1868. La predarea memoriului, mitropolitul i-a explicat împăratului Francisc Iosif, utilizând limba maghiară, că eventuala executare a legii pregătite de guvern, pe lângă alte neajunsuri, ar tulbura liniştea internă a credincioşilor români ortodocşi care ţin cu tărie la limba şi naţionalitatea lor. Deputăţia ruga pe monarh să nu acorde proiectului de lege, prealabila încuviinţare. Răspunsul împăratului venit tot în limba maghiară, nu lăsa nici o undă de speranţă soluţionării favorabile a cererilor petiţionarilor. El s-a limitat să afirme că guvernul şi corpul legislativ, stau departe de intenţia de a aduce hotărâri ce ar putea pricinui îngrijorări temeinice şi ar tulbura pacea şi armonia între diferitele naţionalităţi ale ţării.

Proiectul de lege a fost prezentat camerei deputaţilor în şedinţa din 13 martie 1879. Ministrul Trefort, credincios regulii constituţionale, a ţinut să-şi motiveze în faţa Dietei proiectul de lege, folosind următoarele argumente: locuitorii maghiari sunt în minoritate faţă de nemaghiari, dar cu toate că nu au majoritatea absolută, o au pe cea relativă; prin urmare guvernul cerea ca limba ungurească, care era limba majorităţii relative, să fie limba de comunicare şi „înţelegere împrumutată” între locuitorii care vorbesc diferite limbi în Ungaria129. 127 V. Netea, op.cit., p. 414.128 V. Popeangă, Aradul, centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Editura Facla, Timişoara, 1978, 71-72; L. Triteanu, op.cit., p. 71. 129 E. Hodoş, op.cit., p. 88-89.

410

La 29 aprilie proiectul a fost adus în dezbaterea camerei fiind combătut cu înverşunare de deputaţii românilor: N. Străvoiu, P. Mihaly, Alexandru Roman, Partenie Cosma şi George Pop de Băseşti130. O cuvântare remarcabilă a ţinut profesorul Alexandru Roman, în şedinţa camerei de la 1 mai 1879. El surprindea faptul că proiectul de lege şcolară supus dezbaterii, era în contradicţie cu „Legea naţionalităţilor”, adoptată în 1868, care la rândul ei fusese încălcată începând de la pretori şi până la cel din urmă notar sătesc. Privitor la cultura naţionalităţilor, era indiscutabil că din milioanele contribuite, nu li se acorda nici un singur procent. Românii nu aveau nicio şcoală căreia statul să-i dea vreun ban şi cu toate acestea, guvernul vroia să introducă limba maghiară în institute ce le susţineau confesiunile, exclusiv din mijloace proprii. Profesorul Roman se alătura acelora care nu vedeau nici un folos practic, ce ar rezulta din învăţarea limbii maghiare în şcolile primare, iar în ce-i priveşte pe învăţători şi soarta ce-i aşteaptă, era de părere că proiectul aducea o adevărată confiscare de drepturi131.

Pe lângă români, proiectul a fost combătut şi de deputaţii celorlalte naţionalităţi, în frunte cu deputatul sârb Mihail Polit, precum şi de deputatul ungur Ludovic Mocsary, care în şedinţa din 30 aprilie a ţinut un nou discurs pentru apărarea dreptului naţionalităţilor la limba şi cultura lor132. Supranumit „corbul alb”, datorită atitudinii diferite de a celorlalţi oameni politici maghiari faţă de naţionalităţi şi faţă de soluţionarea problemei naţionale, L. Mocsary a combătut proiectul de lege Trefort, pe care îl socotea nesincer iar lipsa de sinceritate o considera nedemnă pentru „rasa maghiară”. În intenţia proiectului, de „răspândire a limbii maghiare”, omul politic nu vedea decât o încercare de vindecare cât mai rapidă a „răului” că 15 milioane de oameni care locuiesc în Ungaria, nu sunt cu toţii de origine maghiară. Dacă numărul maghiarilor nu se putea spori decât pe socoteala numărului celorlalte naţionalităţi, era firesc, în opinia lui Mocsary, ca nemaghiarii să vadă în această tendinţă, un atac la temeliile propriei existenţe. În consecinţă, maghiarii trebuiau să se împace cu situaţia că Ungaria 130 V. Netea, op.cit., p. 415.131 E. Hodoş, op.cit., p. 98-99.132 V. Netea, op.cit., p. 415.

411

e un stat poliglot, în care diferitele popoare ţin cu tărie la etnia lor. La finalul cuvântării sale, Mocsary făcea apel la o vorbă înţeleaptă a fostului ministru Eötvös, care spunea că problema supremaţiei naţionale nu poate fi decât o problemă de cultură133.

În Casa Magnaţilor, proiectul a fost atacat de cei doi mitropoliţi, cât şi de episcopii Ioan Meţianu de la Arad şi Victor Mihaly de la Lugoj.

Susţinut personal de primul ministru Kalman Tisza, proiectul a fost votat cu o zdrobitoare majoritate de ambele corpuri legiuitoare în zilele de 24 şi 25 mai 1879 şi apoi pus imediat în aplicare. Prin Legea Trefort (Articolul de lege XVIII) s-a dat învăţământului românesc una din cele mai grele lovituri, ea oferind guvernului posibilitatea unei largi şi permanente imixtiuni în viaţa tuturor şcolilor şi totodată a unei politici de maghiarizare din ce în ce mai accentuată134.

Dacă legea s-ar fi executat întocmai, primejdia nu ar fi fost atât de mare. Aplicarea ei tendenţioasă însă, a dus la ruinarea şcolilor unor naţionalităţi care trăiau sub coroana maghiară. Şcolile româneşti, susţinute prin sudoarea poporului, nu au suferit o înfrângere atât de mare, dar au trebuit să fie puse în lucrare, o mare cantitate de energie şi multe sacrificii, pentru a rezista şi a învinge acest curent potrivnic învăţământului naţional135. Obligativitatea învăţătorilor de a cunoaşte limba maghiară pentru a o putea preda, s-a constituit într-un pretext suplimentar de ingerinţă cu mijloace abuzive, a inspectorilor şcolari comitatenşi în viaţa internă a şcolilor româneşti. Pe măsura accentuării presiunii asupra învăţământului naţional, autorităţile şcolare confesionale, comunităţile româneşti, au trebuit să-şi dezvolte şi să-şi diversifice strategiile de apărare a instituţiei şcolare româneşti.

După înfiinţarea Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria, în anul 1881, problema învăţământului, ca problemă de importanţă naţională, intră în atenţia acestui for politic românesc. În programul de acţiune al partidului, la punctul 5, există prevederi care se referă la susţinerea Bisericii şi Şcolii româneşti: „Cestiunea 133 E. Hodoş, op.cit., p. 95-97.134 V. Netea, op.cit., p. 415.135 Ibidem, p. 23-24.

412

autonomiei bisericilor şi a şcolilor confesionale fiind curate cestiuni de naţionalitate, partida naţională îşi va ţine de datorinţă a se lupta pentru susţinerea acestora, stăruind ca naţionalitatea română să fie sprijinită şi pentru şcolile române, precum şi pentru alte institute de cultură naţională, din visteria statului, în proporţie cu jertfele de sânge şi bani ce le aduce naţionalitatea română pentru patrie. Totodată va năzui a se delătura legile şi ordinaţiunile, care se contrariază dezvoltării naţionale”136.

O luptă susţinută pentru apărarea funcţiei naţionale şi culturale a şcolii a fost dusă în 1883, când a fost adoptată a doua lege Trefort, Legea XXX, prin care se introducea în mod obligatoriu studiul limbii maghiare în şcolile medii. Noile măsuri legislative afectau activitatea preparandiilor de la Arad şi Caransebeş, deoarece conform legii, diplomele eliberate de preparandiile cu altă limbă decât cea maghiară, trebuiau să fie semnate de inspectorii comitatenşi. Atribuţiile inspectorilor şcolari ai statului, sunt extinse şi asupra examenelor de calificare a învăţătorilor137.

Prevederile legii n-au rămas fără ecou în opinia publică din comitatul Timiş. Periodicul „Luminătoriul” din Timişoara a întreprins acţiuni energice de clarificare a opiniei publice, arătând tendinţele de deznaţionalizare pe care le promova legea. Pavel Rotariu, redactorul ziarului timişorean, scria într-un articol că românii nu pot întreprinde o luptă fizică deschisă cu statul asupritor, dar au în schimb putere morală care rezidă în „iubire şi aderenţă neclintită către limba şi naţiunea noastră” 138. „Luminătoriul” îi îndemna pe români să participe la adunări de protest împotriva legii din 1883139.

Încă de la apariţia sa, în anul 1880, periodicul „Luminătoriul” s-a dovedit a fi un fervent apărător al învăţământului în limba maternă, combătând intenţiile guvernanţilor de transformare a şcolilor confesionale româneşti în şcoli comunale. Ori de câte ori avea prilejul, „Luminătoriul” publica în paginile sale informaţii pozitive despre activitatea desfăşurată în şcolile confesionale, din dorinţa 136 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 37, din 9/21 mai, p. 2.137 V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 11; I. Munteanu, op.cit., p. 86.138 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 5, din 15/27 ianuarie, p. 1. 139 Ibidem.

413

de a demonstra opiniei publice că acestea sunt în toate privinţele superioare şcolilor comunale. După examenele din anul 1883, în periodicul timişorean se afirmă: „Mi-ar fi plăcut dacă inspectorul regesc al Timişorii ne-ar fi onorat la examene cu prezenţa sa şi ar fi participat în vreo câteva comune; nu trebuia domnia sa să se ostenească cale departe, ci numai până la Ghiroda, care e în nemijlocită apropiere de Timişoara. Apoi să se convingă ce poate să facă o comună mică, cu o populaţiune puţină la număr. Cum şi-a ridicat din propriile puteri o şcoală şi ce progres ştie să facă un învăţător confesional cu pruncuţii abia de 7-8 ani; şi într-adevăr, atât poporul din Ghiroda, cât şi învăţătorul lor, domnul Ioachim Boncea, merită toată lauda”140. Aceste informaţii erau aduse redactorului la cunoştinţă, pe de o parte, pentru a înfrunta atacurile ziarelor străine, care adeseori îi acuzau pe români că sunt „neapţi pentru cultură”, iar pe de altă parte, pentru a se constitui într-un exemplu pozitiv oferit altor comune141.

De câte ori aveau prilejul, autorităţile statale, locale şi centrale, încercau să producă breşe în comunicarea dintre învăţători şi autorităţile lor legitime, confesionale. În acest fel, s-ar fi creat o criză de autoritate, care ar fi făcut mai fragil sistemul de învăţământ confesional. La 22 iunie 1883, Ministerul Finanţelor a emanat o circulară prin care făcea cunoscut faptul că petiţiile învăţătorilor poporali adresate către pretură, către inspectorul şcolar regesc sau către comitetul administrativ comitatens, referitoare la încasarea salariilor, erau scutite de timbru. Dându-şi seama de intenţiile urmărite prin circulara Ministerului de Finanţe, episcopul Ioan Popasu a trimis la rându-i o circulară, prin care înştiinţa învăţătorii confesionali că petiţiile lor pentru încasarea salariilor trebuie întotdeauna adresate către protopopiate, către inspectorii şcolari confesionali şi nicidecum către autorităţile politice142. Pentru că unii învăţători au continuat să se adreseze autorităţilor politice pentru încasarea salariilor, episcopul revine în această problemă printr-o nouă circulară, din anul 1887, cerându-le încă o dată învăţătorilor să apeleze la oficiul protopopesc şi acesta să facă demersuri pe lângă pretura cercuală, pentru 140 Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 47, din 15/27 iunie, p. 2-3.141 Ibidem.142 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 394.

414

încasarea salariului învăţătoresc de la comunele restante143. Episcopia Caransebeşului îşi păstra astfel cu perseverenţă poziţia de apărare a autonomiei confesionale în domeniul învăţământului.

În anii premergători mişcării memorandiste, românii au fost confruntaţi cu o nouă lege menită să dea amploare procesului de deznaţionalizare prin intermediul şcolii. Legea XV din 1891, referitoare la grădiniţele de copii (şcoli fröbeliene), opera ministrului de culte şi instrucţie, Albin Csaky, a produs îngrijorare printre români, din cauză că satele româneşti erau împovărate cu sarcini materiale şi unele nu puteau suporta cheltuielile de înfiinţare a noilor instituţii educative. Românii erau sensibili şi la faptul că actul educaţional se desfăşura în limba statului, iar această lege apărea ca un nou mijloc de maghiarizare144.

Episcopul Ioan Meţianu, în cuvântul său din Casa Magnaţilor, a arătat că această lege încalcă dreptul natural al părinţilor de a asigura educaţia în limba maternă a copiilor lor. Revista „Biserica şi şcoala” a luat şi ea atitudine faţă de prevederile actului normativ, a căror executare contribuia la sporirea substanţială a impozitelor şi taxelor. Protestele împotriva legii din 1891 au dobândit în Timişoara, un caracter popular145. La chemarea lui Pavel Rotariu, mai mulţi locuitori ai satelor bănăţene, în frunte cu învăţătorii şi preoţii, s-au întrunit la Timişoara într-o adunare naţională de protest împotriva legii pentru înfiinţarea grădiniţelor de copii. La manifestarea desfăşurată în 19 februarie 1891, ţăranii din localitatea Chişoda au venit avându-i în frunte pe învăţătorii Paul Ivi şi Cornel Popovici, care datorită ţinutei lor ireproşabile pe teren naţional, reprezentau un model demn de urmat pentru comunitate146.

Frecventarea obligatorie a grădiniţelor de copii, care în ungureşte se numeau „ovoda” sau „ovodău” cum îi spuneau ţăranii, a produs la români firească şi mare nemulţumire, dar în acelaşi timp şi un sentiment al ridicolului. Acesta din urmă şi-a găsit interpretare în versuri glumeţe, apărute în gazetele vremii şi referitoare la copilul care s-ar codi să meargă la grădiniţă: „De nu vii cu binişorul, // Vine-un 143 Ibidem, p. 423-424.144 V. Popeangă, op.cit., p. 12-13.145 Luminătoriul, Timişoara, XII, 1891, nr. 26, din 22 februarie/6 martie, p. 1.146 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chişoda, nepag.

415

domn solgabirău // Fără forme te ridică // Şi te-nfundă-n ovodău”147.În ultimul deceniu al veacului al XIX-lea, inspectorii şcolari

comitatenşi au devenit mai insistenţi în identificarea învăţătorilor care nu predau limba maghiară sau nu o predau la nivelul exigenţelor ministeriale. Fără să se informeze suficient despre fiecare caz în parte, inspectorii cereau sancţionarea învăţătorilor, chiar dacă uneori acest lucru contravenea legii. Din aceste considerente, vigilenţa autorităţilor şcolare confesionale a crescut, iar acţiunea lor de apărare a învăţătorilor, s-a fundamentat întotdeauna pe respectarea autonomiei confesionale şi a legilor în vigoare.

La 29 noiembrie 1890, inspectorul regesc al comitatului Timiş îl reclama pe învăţătorul Grigore Vatreş din Berini, că nu predă limba maghiară şi cerea pensionarea acestuia. Informându-se prin intermediul protopopului local în legătură cu această situaţie, Consistoriul din Caransebeş îi răspunde inspectorului şcolar că învăţătorul din Berini, absolvind studiile pedagogice în anul 1861, conform Legii XVIII din 1879, nu putea fi constrâns la susţinerea examenului de limba maghiară, deoarece în virtutea paragrafului 3 al citatei legi, erau obligaţi să predea limba maghiară doar acei învăţători care au absolvit studiile pedagogice începând cu anul 1872. La finalul adresei de răspuns, se menţionează că învăţătorul Grigore Vatreş preda totuşi limba maghiară, chiar dacă nu avea obligaţia legală să o facă148. În anul următor, Consistoriul din Caransebeş i-a dat acelaşi răspuns inspectorului şcolar comitatens, cu referire la alt învăţător, Dănilă Cereguţ din Lighed, care absolvind cursurile pedagogice înainte de 1872, nu era obligat să predea limba maghiară149. Pe baza constatării inspectorului şcolar regesc că învăţătorul din Belinţ, Damaschin Gerga, nu cunoaşte limba maghiară în măsura să o poată preda elevilor din şcoala poporală, Comitetul administrativ al comitatului Timiş a cerut în 1891 pensionarea acestuia. Protopopul, care în calitate de inspector şcolar îl cunoştea foarte bine pe învăţător, raporta Consistoriului din Arad că acesta cunoaşte limba maghiară în limitele prescrise de Legea XVIII, obţinuse calificative bune la examene, era încă în putere, deplin 147 E. Hodoş, op.cit., p. 105-106.148 A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 251/1890, nepag.149 Ibidem, act 53/1891, nepag.

416

sănătos şi recomanda ca procedura de pensionare să nu se pună în aplicare150.

În acţiunea de apărare a şcolii naţionale, s-au angajat nu numai factorii confesionali, care răspundeau oficial de destinele învăţământului românesc, ci şi personalităţi laice, profund implicate în aspectele spirituale ale vieţii comunităţilor româneşti. O astfel de personalitate a fost avocatul George Lazaru din Vinga, care în anul 1892 făcea un emoţionant apel la „caritatea inimilor româneşti”, pentru înfiinţarea şi susţinerea unei şcoli româneşti în această localitate. Până în 1890, învăţătorul român preda într-una din sălile şcolilor bulgăreşti şi era plătit din venitul averii orăşeneşti. În anul menţionat, Senatul orăşenesc sistând salariul şi prin aceasta însuşi postul de învăţător, iar populaţia română care număra doar 200 de suflete neavând mijloace pentru a susţine o şcoală, copiii acesteia erau constrânşi să frecventeze şcolile bulgăreşti, cu limbile de predare bulgară şi maghiară. În apelul său, G. Lazaru încerca să sensibilizeze opinia publică românească, menţionând: „…copiii români nu mai au de la cine învăţa nici carte românească, nici a se ruga lui Dumnezeu în limba maicii lor, dulcea şi sonora limbă românească, ba ce e mai mult, neavând învăţător, e împiedicat şi serviciul divin”151. Avocatul îşi exprima temerile, că populaţia română a localităţii era ameninţată cu deznaţionalizarea, dacă această situaţie s-ar fi perpetuat. Deşi problema şcolii româneşti din Vinga nu-şi va fi găsit rezolvarea în timpul sperat de autorul apelului, ea a intrat şi în atenţia autorităţilor confesionale, inspectorul şcolar Archip Munteanu scriind Consistoriului arădean că deţine o informaţie potrivit căreia patenta oraşului Vinga, emisă de Maria Tereza, ar conţine înscrisă egala îndreptăţire a românilor şi bulgarilor, cuprinzând între altele şi îndatorirea ajutorării şcolii româneşti din localitate. În această problemă se implică şi episcopul Ioan Meţianu, care îl angajează pe avocatul timişorean Aurel Muntean, cu misiunea de a căuta şi studia acea patentă, aflată se pare, alături de alte obiecte cu valoare istorică, într-o expoziţie deschisă la Timişoara152.

În 1892, anul mişcării memorandiste, presiunile autorităţilor administrative asupra şcolii confesionale, se înteţesc, dar primesc o 150 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 265/1891, nepag.151 Ibidem, act 232/1890, nepag.152 Ibidem.

417

ripostă pe măsură din partea factorilor responsabili de învăţământul românesc, din partea presei naţionale şi a societăţii româneşti în ansamblul ei. Raportul nefavorabil la adresa şcolilor româneşti din comitatul Timiş, al inspectorului şcolar regesc Martonfy, care a atras şi atenţia Dietei, a primit o replică hotărâtă în numărul „Luminătoriului” din 19 februarie/2 martie 1892. În articolul intitulat „Maghiarizarea şcolilor noastre”, se demontează concluziile acestui raport, considerându-le exagerate şi pornite din pasiuni şovine. Se susţine superioritatea şcolilor confesionale: „În ale noastre şcoli româneşti confesionale este regulă, este controlă, este curăţenie, studiile prescrise se propun cu toată exactitatea…”153. În antiteză, „la şcolile comunale însă-nici vorbă de toate astea! Nu-i regulă, nu-i controlă, frecvenţa şcolară e o chestiune de libertate, iar propunerile şi învăţătorii lor dacă ar fi sub controlul şi sub autorităţile noastre-nu ar fi suferiţi nici trei zile”154.

Desigur că şi atitudinea periodicului „Luminătoriul” poate fi considerată partinică, dar nu este departe de adevăr şi faptul că aflându-se sub controlul direct al inspectorilor comitatenşi, şcolile comunale se bucurau probabil de o inspecţie mai îngăduitoare, iar situaţia lor reală nu corespundea întru totul cu cea reflectată de documentele oficiale. Articolul de presă menţionat, îi reproşează inspectorului regesc că a controlat procesul de învăţământ din şcolile confesionale româneşti, urmărind în mod obsesiv doar eficienţa rezultatelor predării limbii maghiare. Finalul articolului de presă se constituie într-un reproş la adresa autorităţilor, care manifestau pretenţii exagerate faţă de şcolile confesionale, fără a le sprijini în vreun fel: „Daţi-ne mijloace, daţi-ne partea ce ni se cuvine din bugetul statului pentru instrucţiunea şi cultura poporului român, nu cereţi de la şcolile noastre utopii şi lucruri nerealizabile şi atunci veţi vedea rezultate şi mai bune”155.

Autorităţile şcolare confesionale sunt preocupate deopotrivă de această problemă. Sinodul protopopesc al Timişoarei, din 31 martie 1892, confirma, în urma rapoartelor primite de la inspectorii 153 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 14, din 19 februarie/2 martie, p. 1.154 Ibidem.155 Ibidem.

418

şcolari confesionali, caracterul îndoielnic al raportului, din moment ce el a semnalat deficienţe şi la şcoli pe care inspectorul nu le-a vizitat156. Probabil inspectorul comitatens a scris acel raport la comanda politică a superiorilor săi, care erau interesaţi în a se demonstra ineficienţa învăţământului confesional.

Legea XXVI, privind „Regularea salarelor învăţătorilor şi învăţătoarelor aplicate la şcoalele elementare susţinute de comunele politice şi de confesiuni”, sancţionată la 13 august 1893157, a fost încă un moment important de solidarizare a românilor timişeni în jurul şcolii naţionale. Legea avea în vedere cerinţa asigurării unor condiţii decente de viaţă pentru învăţătorii confesionali şi comunali, deci principial era justificată, dar condiţiile stabilite pentru traducerea în fapt a acestei cerinţe, scot la iveală interese străine de nivelul de viaţă al corpului didactic158. Într-un articol din anul 1892, intitulat sugestiv „Pericol serios”, „Luminătoriul” atenţiona că proiectul de lege, care atunci se prefigura, urmărea „…de-a confisca pe cale scurtă, brusc şi încă şi cu ajutorul mijloacelor confesiunilor şcoala confesională spre scopuri de maghiarizare şi a o pune apoi în exclusivul serviciu de frunte al maghiarismului”159. Ziarul făcea un apel la spiritul de unitate şi de mobilizare al românilor, pentru a contracara intenţiile negative ale proiectului de lege, faţă de şcoala confesională: „În această chestiune cardinală între noi românii nu poate fi, nu este şi nu-i iertat să fie deosebire; toţi trebuie să fim una, solidari şi activi fără deosebire de conştiinţă religioasă sau politică”160.

Proiectul de lege menţionat, a fost combătut într-un discurs ferm, pertinent şi încărcat de demnitate, pe care episcopul Nicolae Popea l-a ţinut în Casa Magnaţilor, la 17/29 mai 1893. El priveşte proiectul noii legi ca pe un atac împotriva autonomiei Bisericii ortodoxe şi a dezvoltării culturale a românilor din statul ungar. Legile care aparent au fost drepte faţă de naţionalităţile nemaghiare, precum „Legea

156 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.35, din 6/18 mai, p.1.157 I. Munteanu, Apărarea învăţământului confesional românesc din Eparhia Caransebeşului în timpul păstoririi episcopului Nicolae Popea, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008, p. 97. 158 Ibidem.159 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.32, din 25 aprilie/7 mai, p.1.160 Ibidem.

419

naţionalităţilor” sau Legea IX, care acorda autonomie Bisericii greco-ortodoxe române, au fost votate, în opinia episcopului, ca să nu fie aplicate, să devină iluzorii sau anulate prin legi ulterioare. Referindu-se la Legea şcolară XXXVIII, Nicolae Popea afirmă că drepturile garantate confesiunilor prin acest act normativ, au fost restrânse prin ordinele de guvern ulterioare.

Abordând conţinutul şi intenţiile politice preconizate prin legea din 1893, prelatul român ţine să sublinieze că sintagma „direcţiuni contrare statului”, oferă statului maghiar, posibilitatea să desfiinţeze discreţionar orice şcoală confesională. Susţine de asemenea că statul nu are dreptul să impună salariile, deoarece nu acestea, ci rezultatele şcolare hotărăsc valoarea internă a instruirii. El argumentează faptul că îmbunătăţirea lefilor învăţătoreşti, nu este dorită de nimeni mai mult decât de confesiunea română ortodoxă. Dovadă sunt jertfele aduse de confesiune pentru instruirea şcolară, în pofida atâtor greutăţi pe care trebuie să le suporte161. Cu demnitate şi curaj, Nicolae Popea îşi exprimă în plenul Casei Magnaţilor, convingerea sa fermă că: „nu atâta instrucţia sau îmbunătăţirea salariilor învăţătoreşti, ci altceva este la mijloc, anume, acel obiectiv politic care nu poate fi altul decât asimilarea sau maghiarizarea naţionalităţilor nemaghiare”162. În secolul al XIX-lea, când popoarele au dobândit conştiinţa naţională, a propriei lor identităţi, acest obiectiv e imposibil de realizat. De aceea, conchide episcopul, rezultatul practic al adoptării proiectului de lege aflat în dezbatere, nu poate fi altul decât tulburarea opiniei publice, provocarea de duşmănie în locul păcii şi iubirii creştine. În finalul acestei cuvântări, eruditul prelat Nicolae Popea le cerea participanţilor să nu uite că începând din anul 1848, lumea europeană era pătrunsă de principiul „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”, iar statul modern este un construct menit să servească popoarele şi nu altminteri. Convins de justeţea cauzei pe care o servea, în concluzia discursului său, episcopul Nicolae Popea se pronunţa împotriva adoptării proiectului de lege supus dezbaterii în Casa Magnaţilor163. Noul proiect normativ a fost combătut în acelaşi for legislativ maghiar, de episcopul Aradului, 161 I. Munteanu, Apărarea învăţământului confesional românesc din Eparhia Caransebeşului……., p. 98-99.162 Foaia diecezană, Caransebeş, VIII, 1893, nr. din 30 mai/11 iunie, p. 2.163 I. Munteanu, op.cit., p. 100.

420

Ioan Meţianu şi de mitropolitul de la Sibiu, Miron Romanul. Reacţia românească la proiectul de lege referitor la salarizarea

învăţătorilor, nu s-a oprit aici. La îndemnul şi sub îndrumarea lui Nicolae Popea, Senatul şcolar al Diecezei Caransebeşului a elaborat un Memorand pe care l-a înaintat Casei Magnaţilor şi Dietei maghiare în luna mai a anului 1893. Prin proiectul de Lege XXVI-arată autorii memoriului-se urmărea în realitate „nu atât ameliorarea stării materiale a învăţătorilor, cât mai ales aducerea la starea dependentă de guvernul ţării şi eventual întrebuinţarea lor spre alte scopuri cu totul streine de învăţământ, ceea ce ar fi numai spre dauna apriotă a interesului bineînţeles al poporului cu privire la instrucţiunea şi cultura generală. Nu era necesară o astfel de lege deoarece autorităţile bisericeşti româneşti au stăruit şi stăruie după puteri pentru ameliorarea dotaţiunilor învăţătoreşti. În dieceza Caransebeşului, salariile învăţătorilor, doar cu puţine excepţii, ajung şi chiar trec de suma de 300 de florini, iar în unele comune se ridică la dublul sumei stabilite prin legile existente. Proiectul nu corespunde nici principiului de dreptate, întrucât Bisericii Ortodoxe Române îi sunt suprimate drepturi recunoscute prin lege şi prevăzute în statutul organic”164.

Autorii „Memorandului” subliniau că proiectul de lege nu este motivat nici de cerinţele reale ale învăţământului şi nici nu corespundea principiului de dreptate. Erau avute în vedere de asemenea, ingerinţele pe care noua lege le făcea posibile în activitatea şcolilor confesionale româneşti. Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică dobândea dreptul de a interzice numirea învăţătorilor sau înlăturarea lor din post dacă se considera că nu corespund din punctul de vedere al intereselor de stat. Această prevedere vagă făcea loc posibilelor abuzuri faţă de şcolile şi învăţătorii confesionali. Dispoziţia desfiinţării şcolilor confesionale în cazul neacoperirii salariului minimal, genera alte posibile acţiuni arbitrarii. Salariul învăţătorilor-sublinia memoriul-nu se va putea achita dacă organele administrative nu doreau să sprijine încasarea dării cultuale. Nu este nevoie de anularea caracterului confesional al şcolilor, ci de asigurarea sprijinului autorităţilor pentru încasarea regulată a salariilor. Autorii „Memorandului”, consideră că Legea XXVI nu reprezintă altceva 164 Ibidem, p. 100-101.

421

decât o încălcare brutală a drepturilor autorităţii şcolare româneşti de a administra averile şcolilor confesionale, de a decide asupra cauzelor disciplinare şi de a fixa salariile învăţătoreşti. Dispoziţiile acestei legi vizau un singur scop: „impunerea controlului statului asupra problemelor esenţiale ale învăţământului în limba maternă şi subordonarea instituţiei şcolare româneşti”165.

Reprezentând un act de demnitate naţională şi de ataşament faţă de idealul afirmării culturii şi spiritualităţii româneşti, „Memorandul” a fost înaintat forurilor legislative maghiare personal de episcopul Nicolae Popea. Fără să ţină seama de argumentele logice şi pertinente, aduse de reprezentanţii Şcolii şi Bisericii româneşti, Legea a fost adoptată în mai 1893. Adoptarea Legii XXVI, fără a se ţine seama de protestele îndreptăţite ale populaţiei româneşti, a marcat un nou pas al guvernului maghiar spre accentuarea controlului asupra învăţământului românesc şi îngrădirea caracterului său naţional.

După adoptarea legii, revista „Foaia diecezană”, organul de presă al Episcopiei Caransebeşului, publică articolul „Şcoalele noastre confesionale”, unde cu noi argumente, se iau în dezbatere conţinutul Legii XXVI şi consecinţele ei asupra învăţământului în limba română. Creşterea salariilor era doar aparent o măsură pozitivă, deoarece Legea nu ţinea seama de greutăţile materiale ale populaţiei româneşti, care, în Eparhia Caransebeşului deţinea puţine terenuri agricole, iar cea mai mare parte a veniturilor comunale era destinată salariilor notarilor şi dregătorilor locali. Ajutorul de 60 de florini pe care statul putea să-l acorde pentru întregirea salariului învăţătoresc, presupunea condiţii greu de acceptat pentru şcoala confesională. Era nedrept, în opinia autorului articolului de presă, ca statul, care acoperă doar o pătrime din salariul învăţătorului ce solicită ajutor, să deţină dreptul numirii şi chiar al îndepărtării sale din post, în timp ce confesiunea, care acoperă trei pătrimi din salariu, să nu fie consultată.

Aplicarea articolului 12 din Lege, care se referă la dreptul Ministerului de resort de a cere „cercetare disciplinară” împotriva unui învăţător care primeşte ajutor financiar de la stat, echivalează cu o încălcare a prerogativelor Bisericii privind şcoala confesională. Dreptul ministerului de a îndepărta din post pe învăţătorul învinuit 165 Ibidem, p. 101.

422

de „lucrarea contra intereselor statului”, lasă şcoala-se precizează în articolul de presă-la discreţia autorităţilor, deoarece dispoziţiile referitoare la acţiunile contrare statului erau cu o conotaţie destul de largă şi interpretabilă166.

Pentru a limita ingerinţele autorităţilor politice în problemele şcolare, episcopul Nicolae Popea intervine din nou printr-o circulară, datată cu 5 iulie 1893 şi adresată oficiilor protopopiale, prin care interzice învăţătorilor de la şcolile din Dieceza Caransebeşului: „să se mai adreseze de-a dreptul la diregătoriile politice administrative, ci totdeauna, în orice cauză oficioasă şcolară să se adreseze cu rugarea sau cu relaţia la autorităţile noastre bisericeşti…”167.

Pentru a atenua consecinţele negative ale legii din 1893, Senatul şcolar din Caransebeş făcea apel la comunităţile româneşti să susţină pe mai departe şcolile confesionale. Pornind de la realitatea că existau localităţi care nu puteau să-şi susţină din mijloace proprii şcolile confesionale, în condiţiile cerute de lege, Senatul şcolar a decis constituirea unui fond bănesc din care să fie finanţate comunele cu o situaţie materială dificilă, încercându-se astfel să se renunţe la solicitarea ajutorului de stat pentru întregirea salariului învăţătoresc. Au fost întocmite liste de subscripţie, care au fost împărţite preoţilor şi învăţătorilor, această iniţiativă dând rezultate şi în numeroase localităţi timişene. Pe lângă donaţiile făcute pe listele alcătuite de Senatul şcolar, la sate s-au constituit fonduri aparte, din iniţiativa unor fruntaşi ai românilor, aşa cum s-a întâmplat în localitatea timişeană Sculea. Numit „fond bisericesc-şcolar” şi menit ajutorării învăţătorului confesional şi a altor organe confesionale, fondul constituit la Sculea era alcătuit din donaţiile sătenilor şi încasările realizate cu prilejul serbărilor naţionale168.

În cealaltă dieceză bănăţeană, încă cu un an înainte de adoptarea Legii XXVI, Senatul şcolar din Arad a desfăşurat o acţiune preventivă, de informare asupra numărului comunelor care nu reuşeau să asigure un salariu învăţătoresc minim de 300 de florini. În protopopiatele Lipovei şi al Belinţului existau 6 şi respectiv 16 166 Ibidem, p. 102.167 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 450.168 I. Munteanu, op.cit., p. 103-104.

423

comune, care nu aveau posibilităţi financiare pentru a achita salariul învăţătoresc la cuantumul pe care îl intenţiona proiectul de lege. Din dorinţa păstrării nealterate a caracterului confesional al şcolilor fără posibilităţi materiale, Senatul şcolar propunea acordarea unui ajutor financiar anual din partea diecezei169.

Pentru a se proteja de consecinţele legii din 1893 şi din dorinţa de a menţine învăţământul în limba română, locuitorii din Chizdia au reuşit să depăşească barierele confesionale în favoarea solidarităţii naţionale, ortodocşii şi greco-catolicii luând hotărârea de a susţine o şcoală cu puteri unite170.

În anul 1894, când aplicarea noii legi şcolare îşi arăta deja efectele, Consistoriul din Arad a înaintat un memoriu la minister, redactat de episcopul Ioan Meţianu, în care se menţiona: „..dacă astăzi se vede o aşa mare nemulţumire la poporul român din patrie, la aceasta a contribuit şi contribuie fără îndoială şi modul executării legilor bisericeşti şi şcolare din partea acelui înalt Minister.”171 Modul de aplicare a prevederilor legilor şcolare, dovedea fără echivoc intenţia reală a autorităţilor guvernamentale şi comitatense. Aceea de a utiliza Şcoala şi învăţătorii confesionali, ca factori de deznaţionalizare.

O nouă încercare de limitare a autonomiei confesionale, au reprezentat-o acţiunile administrative menite să împiedice utilizarea limbii române în viaţa şcolară şi în relaţiile cu administraţia locală, iniţiate de organele de conducere ale comitatului Timiş. Episcopia Caransebeşului semnala printr-o scrisoare, Senatului şcolar din Arad, relaţiile încordate pe care le avea cu autorităţile administrative ale comitatului Timiş, în privinţa dreptului românilor de a comunica în limba maternă. Sinodul protopopesc din Belinţ, desfăşurat la 7/19 aprilie 1894, lua la cunoştinţă cu indignare de faptul că organele politice comitatense şi de stat, refuzau să primească corespondenţa în limba română, din partea autorităţilor confesionale, deşi aceasta era decretată ca limbă protocolară a comitatului Timiş. Adresându-se Consistoriului arădean, protopopul George Crăciunescu cerea înaintarea unui memoriu de protest către guvernul 169 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 42, din 3/15 iunie, p. 2; D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 1711/1892, nepag.170 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.240, din 3/15 noiembrie, p.4.171 D.J.A.A.N., Fondul Episcopia Ortodoxă Română a Aradului., IV, act 61/1892, nepag.

424

ţării, împotriva procedurii organelor comitatense şi de stat în această problemă172. În anul 1894, Consistoriul din Caransebeş a înaintat un astfel de memoriu la ministrul de culte şi instrucţiune publică, apărându-şi dreptul de a purta corespondenţa în limba română cu autorităţile comitatului Timiş. El invoca „legea naţionalităţilor” şi decizia comitatensă nr.141/1869, prin care limba română era declarată ca limbă protocolară a comitatului Timiş173.

Sărbătoarea „Mileniului”, din 1896, care marca o mie de ani de la venirea ungurilor în Pannonia, trebuia să reprezinte pentru guvernanţi un moment al bilanţului în toate domeniile, inclusiv în cel al învăţământului. De aceea, în anii premergători acestui eveniment, autorităţile comitatense, orăşeneşti şi comunale şi-au intensificat controalele în şcolile confesionale, pentru a evalua eficienţa predării limbii maghiare în aceste instituţii, şi-au accentuat iniţiativele de înfiinţare a grădiniţelor de copii, a şcolilor comunale şi de stat, cu limba de predare maghiară.

Ministrul învăţământului, Csaky, a dat un ordin prin care toţi învăţătorii care nu stăpânesc limba maghiară, să fie destituiţi. Ca urmare, inspectorii şcolari regeşti şi comitetele administrative comitatense, au început o atentă monitorizare a învăţătorilor confesionali, atât a acelora care prin lege erau dispensaţi de cunoaşterea limbii maghiare, cât şi a acelora care susţinuseră examenul din această limbă, dar erau suspectaţi că nu o predau cu efectul dorit de autorităţile statului. În urma acţiunii de monitorizare, la propunerea inspectorului şcolar Szebezha Karoly, Comitetul administrativ al comitatului Timiş a destituit la începutul anului 1894, 68 de învăţători români, sârbi, germani, sub pretextul că nu cunosc limba maghiară174. Autoritatea locală a făcut în acest caz un abuz de putere, deoarece ordinele ministeriale nu permiteau inspectorilor şcolari şi comitetelor administrative decât să atragă atenţia autorităţilor confesionale asupra deficienţelor din şcolile respective şi să raporteze ministrului despre rezultatul intervenţiei lor. În conformitate cu legea, ministrul avea dreptul să facă admonestări şcolilor confesionale în trei rânduri, 172 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 61/1892, nepag.173 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 240, din 3/15 noiembrie, p. 1.174 Idem, I, 1894, nr. 4, din 6/18 ianuarie, p.4; Idem, nr. 6, din 9/21 ianuarie, p. 6.

425

din şase în şase luni şi numai dacă după trecerea acestui termen legal nu se îndreptau minusurile constatate, se lua măsura înfiinţării unor şcoli de stat în comunele respective175. Acţiunea energică a autorităţilor confesionale, care au invocat legile şcolare în vigoare, l-a determinat pe ministru să revoce ordinul de destituire a celor 68 de învăţători176.

Prin atitudinea ostilă la dresa şcolilor româneşti confesionale, prin agresivitatea şi mijloacele abuzive la care a apelat, s-a remarcat în această perioadă protopretorul Recaşului, Ioanovich Sandor. Îndrumaţi de învăţători, preoţi şi alţi intelectuali, românii timişeni au rezistat la presiunile morale, la ademenirile de ordin material, şi-au strâns rândurile şi şi-au unit forţele pentru a asigura dăinuirea instituţiei de învăţământ în limba română. Eforturi deosebite au depus românii timişeni pentru a împiedica autorităţile comitatense să întemeieze şcoli comunale în localităţile unde existau şcoli confesionale româneşti. Pentru cercurile guvernamentale maghiare, şcoala comunală reprezenta instituţia care putea îndeplini rolul de deznaţionalizare a românilor din monarhia austro-ungară. De aceea, autorităţile politice au acţionat pe toate căile şi s-au folosit de toate mijloacele pentru a crea în localităţile româneşti bănăţene, şcoli comunale, urmând apoi înlăturarea treptată a şcolilor confesionale, a căror activitate servea interesele primordiale ale naţiunii române177.

În luna mai 1894, pretorul din Recaş a hotărât închiderea şcolii româneşti din Hitiaş, pe motiv că localul era necorespunzător. Deşi reacţia sătenilor a fost promptă, contribuind cu sume de bani pentru renovarea edificiului şcolar, în septembrie 1894, şcoala confesională a fost închisă. Locuitorii din Hitiaş au refuzat să-şi înscrie copiii la şcoala comunală şi au trimis imediat o deputăţie la comitele suprem al Timişului, pentru a protesta faţă de această acţiune abuzivă şi pentru a cere redeschiderea şcolii confesionale178.

În ziua de 30 august 1894, când prin abuz şi încălcarea legii, protopretorul Ioanovich a obţinut de la antistia locală decizia de înfiinţare a şcolii comunale, locuitorii Chizătăului, întruniţi într-o 175 Idem, I, 1894, nr. 13, din 18/30 ianuarie, p. 3.176 Idem, Timişoara, II, 1895, nr. 8, din 10/22 ianuarie, p. 3.177 I. Munteanu, Lupta bănăţenilor pentru apărarea învăţământului românesc la sfârşitul veacului al XIX-lea, în „Apulum”, vol. XIX, Alba Iulia, 1981, p. 323.178 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.201, din 16/28 septembrie, p. 13.

426

adunare populară, trimit un protest vicecomitelui de Timiş. Ei cereau pedepsirea pretorului care „voieşte cu orice preţ să ridice o şcoală comunală şi prin aceasta a nimici şcoala greco-ortodoxă confesională existentă”179. De şcoala confesională îşi legau românii din Chizătău, speranţele supravieţuirii lor ca neam şi tocmai de aceea ţineau să sublinieze în memoriul lor de protest că poporul, de la „fire ţine la naţionalitatea sa”180 şi prin urmare aceasta era explicaţia pentru respingerea şcolii comunale, privită ca instrument de deznaţionalizare.

În toamna aceluiaşi an, intenţia protopretorului din Recaş de a transforma şcoala confesională din Babşa, în şcoală comunală, a determinat hotărârea locuitorilor de a apăra instituţia şcolară naţională. Sinodul bisericesc convocat de preotul Vasile Craşovan, a hotărât solidarizarea cu şcoala lăsată din moşi-strămoşi. Se menţiona că „oricare reprezentant comunal politic de legea noastră care va vota în contra acestei hotărâri, va primi vot de neîncredere din partea acestui sinod”181.

Protopopii Traian Putici al Timişoarei şi George Crăciunescu al Belinţului, după ce au protestat la comitele suprem împotriva abuzurilor protopretorului Ioanovich Sandor, fără a obţine însă un răspuns favorabil, la 1/13 octombrie 1894, ei au înaintat memorii la Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică şi la cel de Interne. În memoriul elaborat de G. Crăciunescu, starea de spirit tensionată, creată de protopretorul Ioanovich în cercul Recaş e caracterizată în formulări sugestive: „…ţine în continuă nelinişte, agitaţie şi chiar iritaţiune spiritele credincioşilor noştri români greco-ortodocşi din cercul de sub conducerea sa prin presiunile ce le face asupra reprezentanţilor şi deschilinit asupra antistiilor comunale, parte pentru a decreta fără necesitate urgentă instituirea de şcoale comunale, neţinând dânsul cont de deplorabila stare materială a credincioşilor noştri, din contră, mai cauzându-le, pe lângă amărăciune, încă şi considerabile spese netrebnice cu continuele protestări şi apelaţiuni contra volniciilor sale revoltătoare”182. În opinia autorului memoriului, 179 Idem, I, 1894, nr. 192, din 3/15 septembrie, p. 2.180 Ibidem.181 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 198, din 11/23 septembrie, p. 6.182 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 256/1894, nepag.

427

acţiunile pretorului îndreptate împotriva învăţământului românesc, denaturau adevărata misiune a şcolii: „..şcoala de astăzi nu mai este loc de luminat mintea, de cultivat morala religioasă şi de nobilitat inima, ci teren de luptă între asupriţi şi asupritori, între drept şi putere”183. În finalul memoriului, se solicita o tratare mai umană, mai justă şi mai dreaptă a românilor, din partea dregătorilor publici, aşa cum ar fi fost normal într-un stat civilizat. Se cerea ca pretorul Recaşului „să nu ne mai şicaneze, asuprească, batjocorească, defaime şi persecuteze fără nici o cauză decât numai că suntem români”184.

Intensificarea presiunilor autorităţilor administrative, care atentau la autonomia bisericească şi şcolară a românilor, la limba şi cultura naţională, precum şi noile cerinţe politice afirmate o dată cu acţiunea memorandistă, au impus editarea unei noi gazete naţionale, mai combative, mai energice, în susţinerea dezideratelor românilor din monarhia austro-ungară185. Încă din primul an de apariţie, 1894, noul ziar naţional, „Dreptatea”, apărut în Timişoara, semnala deja pericolele la adresa şcolilor româneşti, venite din partea puterii de stat. În articolul intitulat „Şcoalele noastre confesionale”, din 1 noiembrie 1894, se arăta că şcolile naţionale româneşti, care s-au susţinut şi dezvoltat sub egida autonomiei confesionale, se aflau într-un pericol serios, deoarece cu complicitatea tuturor partidelor politice guvernul maghiar „lucra” la trecerea acestor şcoli din proprietatea confesiunilor, în proprietatea statului. În urma acestei acţiuni, şcolile şi-ar fi pierdut nu numai caracterul confesional, ci şi cel naţional. Pentru că nu se mai putea conta pe niciun factor constituţional care să apere interesele culturale şi naţionale româneşti, ziarul timişorean încuraja solidaritatea naţională în jurul superiorităţilor bisericeşti, cărora li se cerea cea mai energică acţiune de apărare. „Cestiunea culturii româneşti pe acest pământ e şi cestiunea existenţei poporului român pe acest pământ”186, concluziona articolul de presă.

Fermitatea demonstrată de ziarul „Dreptatea” în apărarea cauzei româneşti, solidaritatea naţională pe care a manifestat-o în diferite 183 Ibidem.184 Ibidem.185 I. Munteanu, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994, p. 129; I. Mureşanu, Istoriografia românească din Banat şi realizarea unităţii politico-statale (1780-1918), Excelsior Art, Timişoara, 2007, p. 120.186 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 230, din 21 octombrie/2 noiembrie, p. 1.

428

împrejurări şi nu în ultimul rând demascarea acţiunilor discriminatorii ale autorităţilor faţă de şcolile româneşti, i-au atras un proces de presă intentat editorului şi redactorului responsabil Valeriu Branişte, început în decembrie 1894. Erau incriminate trei categorii de articole care în opinia procurorului atacau ordinea de drept: „1. Care aţâţă naţionalitatea română la ură contra naţiunii maghiare; 2. Care agită contra constituţiei maghiare; 3. Care agită naţionalitatea română contra autorităţilor”187.

În discursul de apărare, V. Branişte afirmă că baza activităţii lui e programul naţional din 1881, iar deviza sa, „solidaritatea naţională”. Referindu-se la instituţia şcolară românească, V. Branişte susţinea în faţa instanţei de judecată că nu interesul culturii noastre naţionale îi conduc pe inspectorii regeşti când ne vizitează şcolile, ci ideea utopică de stat naţional maghiar. Inspecţiile şcolare evaluau doar progresul elevilor în limba maghiară şi nu erau interesate de modul cum sunt aplicate principiile pedagogiei moderne în şcolile noastre confesionale. Aprecierea pozitivă a învăţătorului de către inspectorul de stat, era legată exclusiv doar de progresele elevilor în asimilarea limbii maghiare, iar dacă însuşirea acestei limbi nu se ridica la nivelul cerinţelor inspectoriale, dascălul era catalogat nepatriot şi trădător, iar inspectorul cerea destituirea lui. Mai departe, Branişte justifică oroarea pe care o au românii faţă de şcolile comunale prin faptul că acestea ajung sub controlul solgabirăilor, care n-au pricepere pedagogică şi interes pentru cultura noastră naţională. Editorul „Dreptăţii” defineşte şcolile de stat, ca fiind cele mai veritabile „maşini de maghiarizare”. Se înfiinţează astfel de şcoli în regiuni „curat româneşti”, cu limba de predare „curat maghiară”, însă nicio singură şcoală de stat cu limba de predare română, slovacă, sârbă, nu există sub coroana maghiară. În opinia redactorului „Dreptăţii”, combaterea politicii de maghiarizare nu avea ca suport teama că românii ar fi maghiarizaţi, căci de 17 secole ei supravieţuiau naţional. Contracararea acestei politici, în opinia lui Branişte, se datora faptului că ea împiedica dezvoltarea culturală, politică şi economică a românilor. Politica de stat prigonea limba română nu numai pe toate palierele vieţii publice, ci şi în şcolile susţinute exclusiv din sudoarea românilor, nemaiţinând cont că în 187 Idem, nr. 275, din 18/30 decembrie, p. 3.

429

şcolile de stat, care şi din contribuţia românilor se susţineau, nici nu putea fi vorba de limba noastră naţională. Redactorul „Dreptăţii” concluziona că politica oficială ne-a răpit autonomia bisericească, „încât din organismul atât de frumos înscris în legile Ungariei, a rămas numai un schelet spart şi istovit, a cărui viaţă de mult a încetat”188. În pofida magistralului său discurs de apărare, Valeriu Branişte a fost condamnat la doi ani închisoare şi la plata unei mari amenzi189.

În aceeaşi perioadă, ampla acţiune de înfiinţare a grădiniţelor de copii, demarată de autorităţi în spiritul Legii XV, nu a fost susţinută de comunităţile româneşti, deoarece în aceste instituţii, copiii români erau obligaţi să asimileze limba maghiară de la frageda vârstă de trei ani, instrucţia desfăşurându-se exclusiv în această limbă. În 1894, la Moşniţa, preotul Dimitrie Adam a protestat de pe amvon faţă de intenţia antistei comunale, de a înfiinţa un „kisdedovo”. El i-a îndemnat pe locuitorii români ai comunei, să zădărnicească chiar şi cu forţa instituirea unei astfel de instituţii străine de aspiraţiile lor naţionale190, iar pentru actul său de curaj, autorităţile i-au intentat „proces de agitaţie”191. În aceeaşi perioadă, în comunele Chinezu, Călacea, Hodoni, se pregătea înfiinţarea de „kisdedove”, deşi comunităţile româneşti şi reprezentanţele comunale nu erau de acord cu astfel de „institute străine”192. În localitatea Chesinţ, în anul 1895 autorităţile maghiare intenţionau să înfiinţeze un azil de copii pe timp de vară. Reprezentanţa comunală, la propunerea preotului A. Popovici, a respins planul guvernului, motivând că această comună nu se încadra în cuantumul dării către stat, stabilit de Legea XV din 1891, cu privire la condiţiile de înfiinţare a azilelor de copii. Şi în anul următor, 1896, autorităţile administrative au insistat pentru înfiinţarea unui azil de copii, iar Reprezentanţa comunală s-a opus din nou, motivând că impozitul de stat pe care-l plătea localitatea Chesinţ se afla sub 10.000 de florini, iar în comună nu ar fi existat pe timpul verii, copii fără îngrijire părintească193.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, ingerinţele autorităţilor administrative în problemele şcolilor confesionale s-au amplificat, 188 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 277, din 21 decembrie/2 ianuarie, p. 1-3.189 I. Mureşanu, op.cit., p. 120.190 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.56, din 10/22 martie, p. 2.191 Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 19, din 30 iunie, p. 3.192 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 62, din 18/30 martie, p. 4.193 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chesinţ, nepag.

430

având ca scop evident, trecerea lor în proprietatea statului. Într-o circulară din 3/25 decembrie 1898, episcopul Caransebeşului Nicolae Popea semnala că inspectoratul şcolar regesc din comitatul Timiş, încerca să intre în tratative cu comitetele parohiale din diferite localităţi, pentru a răpi caracterul confesional al şcolilor, promiţându-le în schimb sprijinul statului în susţinerea materială şi financiară a acestora. Episcopul lua atitudine faţă de imixtiunile statului în probleme confesionale, precizând că inspectoratele comitatense nu erau îndreptăţite să intre în nici un fel de tratative cu comitetele parohiale, iar pe de altă parte, nici comitetele parohiale nu erau nici obligate şi nici îndreptăţite de a intra în astfel de tratative. De altfel, fără ştirea Consistoriului diecezan comitetele parohiale nu puteau vinde, cumpăra, dona sau primi nici un fel de avere bisericească. Pe temeiul autonomiei confesionale, episcopul interzicea tuturor corporaţiilor şi organelor bisericeşti, de a intra în vreo „pertractare” cu vreun dregător sau corporaţie, care nu era supusă autorităţii bisericeşti194. Episcopul Nicolae Popea continua astfel tradiţia antecesorului său Ioan Popasu, de apărare a caracterului confesional şi naţional, al instituţiei şcolare româneşti.

Îndemnurile episcopului au avut un mare ecou în rândurile comunităţilor româneşti din comitatul Timiş, întărindu-le hotărârea de a face sacrificii pentru a păstra nealterat caracterul confesional al şcolilor. În anul 1899 autorităţile decid închiderea şcolii confesionale române şi deschid o şcoală de stat, cu limba de predare maghiară, în localitatea Sinersig. Sătenii refuză să-şi înscrie copiii la şcoala de stat şi construiesc o clădire nouă pentru şcoala confesională românească195.

Sinodul eparhial arădean din anul 1898, se arăta şi el îngrijorat de încercările de înfiinţare a unor şcoli de stat în localităţi timişene precum: Odvoş, Dumbrăviţa, Munar. Consistoriul era îndrumat să procedeze cu toată energia pentru construirea de noi edificii şcolare, angajarea unor învăţători competenţi, afilierea comunităţilor mai mici, la comune mai mari şi mai prospere, pentru a susţine împreună o şcoală196. 194 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 458-459.195 I. Munteanu, Apărarea învăţământului confesional românesc din Eparhia Caransebeşului în timpul păstoririi episcopului Nicolae Popea, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008, p. 104. 196 Controla, Timişoara, IV, 1898, nr. 32, din 8 mai, p. 2.

431

Politica de transformare a şcolilor poporale româneşti în şcoli comunale sau de stat, a fost dusă pe plan local şi cu ajutorul marilor proprietari şi al notarilor, care îndemnau populaţia să nu mai achite spesele cultului şi să susţină ideea şcolii de stat, pentru a scăpa de plata dării cultuale. Comunităţile româneşti nu s-au lăsat ademenite de promisiuni şi nu au cedat la presiuni, pentru că erau ataşate prea mult de şcolile naţionale, de care se simţeau organic legaţi, la fel cum se simţeau legaţi de pământul pe care-l moşteniseră din strămoşi.

În raportul Senatului şcolar arădean pe anul 1900, referentul şcolar R. Ciorogariu constata că „statul, povăţuit de principiul politic pentru hegemonia asupra învăţământului, de un şir de ani, putem zice decenii, şi-a edificat prin legi şi ordonanţe ministeriale sistemul educaţiei de stat. În acest sistem sunt asigurate toate avantajele posibile pentru şcolile de stat şi comunale, iar faţă de şcolile noastre se impun numeroase obligamente sub care se clatină forţele noastre materiale”197.

Organele de control semnalau tot felul de defecţiuni care se datorau bazei materiale sărace. Ele ţinteau ca prin constrângere economică, să impună obştii româneşti să renunţe la şcoală. Faţă de acest obiectiv, pentru români apărea clar că mărirea numărului şcolilor şi susţinerea lor, devenea un comandament naţional. De aceea, la 16 februarie 1900, R. Ciorogariu adresa o circulară către toţi inspectorii şcolari, solicitându-le să acţioneze cu energie pentru înfiinţarea de noi şcoli poporale. Apărarea şcolii confesionale, se traducea într-o viguroasă acţiune românească la sfârşitul secolului al XIX-lea. Constatându-se că în multe localităţi se întâmpină greutăţi în susţinerea materială a şcolilor, Sinodul eparhial arădean din 1900, a decis constituirea de fonduri pentru sprijinirea şcolilor198.

Politica şcolară dusă de autorităţile maghiare în perioada 1867-1900, s-a circumscris obiectivului fundamental al cercurilor guvernante de la Budapesta: făurirea statului naţional ungar. Prin prevederi normative din ce în ce mai restrictive şi prin aplicarea tendenţioasă a legilor şcolare şi a ordinelor ministeriale, autorităţile maghiare au încercat să-şi subordoneze instituţia şcolară românească, 197 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 17/1900, nepag.198 V. Popeangă, op.cit., p. 17.

432

protejată de autonomia confesională şi să o transforme într-un instrument pus în slujba ideii de stat naţional maghiar. În acţiunea de apărare a caracterului confesional şi naţional al instituţiei şcolare româneşti, s-a solidarizat societatea românească din comitatul Timiş în ansamblul ei. Eforturile conjugate ale autorităţilor confesionale, ale fruntaşilor politici şi intelectualilor patrioţi, ale presei naţionale, instituţiilor culturale şi caritabile şi nu în ultimul rând spiritul de sacrificiu al comunităţilor româneşti, au zădărnicit planurile conducătorilor politici maghiari, sugestiv exprimate în cuvintele deputatului dietal Albert Kovacs: „…ar trebui să dezlegăm radical şi definitiv cestiunea noastră valahică. Spre aceasta numai o cale avem: prefacerea şcoalelor în şcoale de stat pe întreagă linia”199. Şcolile confesionale româneşti nu numai că nu au fost desfiinţate, dar au cunoscut chiar o sensibilă creştere numerică în zonele timişene, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Această izbândă se datorează solidarităţii de care au fost animaţi românii timişeni, care eliminând barierele confesionale şi interesele de grup, au realizat această unire „avant la lettre”, unirea în jurul şcolii naţionale.

VI. C. Rolul şcolii în educaţia naţională a elevilor

În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, învăţământul naţional s-a dezvoltat sub stindard confesional, suprapunând educaţia moral-creştină cu cea naţională. Predarea în limba maternă şi propagarea valorilor culturale româneşti, au imprimat şcolii confesionale o funcţie naţională. Protejate de autonomia bisericească, şcolile confesionale au devenit factori puternici de rezistenţă şi afirmare naţională. „Ne retragem în şcolile noastre confesionale, unde încă putem cultiva, deşi nu în măsura în care am dori-o, limba strămoşilor noştri”, se afirma în ziarul „Dreptatea”200. Modernizarea şi laicizarea procesului de învăţământ s-a realizat cu puţine excepţii, chiar în cadrul confesionalităţii, căci fiind covârşit de răspunderea deosebită ce o avea faţă de fiinţa etnică şi nu numai faţă de cea creştină, confesionalul şi-a întregit misiunea demiurgică cu una naţională201. 199 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 31, din 9/21 februarie, p. 3.200 Idem, Timişoara, IV, 1897, nr.273, din 15/27 decembrie, p. 1.201 P. Oallde, op.cit., p. 101.

433

Menirea naţională a şcolii confesionale a fost periclitată mai ales în comunele mixte, de comuniunea şcolară româno-sârbă, care în condiţiile dependenţei românilor de ierarhia străină, a frânat dezvoltarea învăţământului în limba maternă. Separarea ierarhică, decretată în anul 1864, nu a însemnat revenirea instantanee la un învăţământ românesc în aceste comune, căci şi traducerea ei în fapt a fost o adevărată luptă pentru Biserică şi Şcoală naţională, care s-a întins până în anii de început ai secolului al XX-lea.

Pe de altă parte, în perioada dualismului, prin finalităţile ei naţionale şi culturale, şcoala românească s-a aflat într-o contradicţie fundamentală cu principiile politicii oficiale, care-şi propunea să facă din ea o instituţie de integrare politică a tineretului în specificul vieţii de stat. În concepţia legislatorilor epocii, instituţia şcolară era un instrument politic menit să contribuie la unitatea conglomeratului naţional stăpânit de Curtea de la Viena. Acestei concepţii străine de aspiraţiile românilor, i se opunea o concepţie pedagogică înaintată, care îi atribuia şcolii o funcţie naţională prin contribuţia pe care era chemată să o aducă la asimilarea de către tânăra generaţie a valorilor fundamentale ale culturii şi prin rolul ei în integrarea tineretului în modul de simţire şi gândire al naţiunii române. Şcoala poporală românească a fost un factor de realizare a identităţii şi continuităţii noastre culturale. Contradicţia dintre instituţiile de învăţământ şi factorul politic care a elaborat legislaţia şi a supus-o unui control insistent şi riguros se înscrie în frontul amplu al luptei de emancipare naţională pe care au dus-o românii202.

Marius Bucătură, dascăl timişorean de la începutul secolului al XX-lea, a surprins foarte bine esenţa naţională a şcolii româneşti bănăţene, în afirmaţia: „pedagogia românească din toate timpurile, n-a fost decât (…) o pedagogie de conservatorism de rasă, păstrătoarea fiinţei noastre româneşti integre şi deci, evoluţia ei s-a brodat pe această cerinţă a nevoilor noastre naţionale”203. El delimita trei faze ale pedagogiei româneşti de dinainte de 1918: 1. Faza pedagogiei şcolilor din tinda bisericii şi a şcolilor mănăstireşti; 202 V. Popeangă, Aradul, centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 68-69.203 M. Bucătură, Crâmpeie din evoluţia pedagogiei bănăţene, Editura Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Timiş-Torontal, Timişoara, 1938, p. 7.

434

2. Faza pedagogiei afirmării naţionale; 3. Faza pedagogiei de apărare naţională204. În ultima fază, care în opinia lui Bucătură începea de la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a căutat asimilarea a tot ceea ce era nou în pedagogia străină, pentru a putea ţine trează conştiinţa naţională. Autorităţile maghiare şi-au dat seama că oferindu-le românilor conducerea şi supravegherea şcolilor, sentimentul lor naţional se va amplifica, formându-se o comunitate de gândire şi simţire între ei, prielnică pentru încolţirea ideii de libertate. De aceea au trebuit să ia măsuri, impunând acelaşi tip de învăţământ şi aceleaşi metode de educaţie, tuturor naţionalităţilor de pe cuprinsul Ungariei, încercând să realizeze o uniformitate mentală, necesară menţinerii unui stat fragil clădit. M. Bucătură aprecia că românii deşi au fost nevoiţi să asimileze aceste influenţe străine, au ştiut să le valorifice în beneficiul propriu, formând din ele „un piedestal şi mai puternic întru tăria afirmării sufletului românesc pe aceste meleaguri”205.

Într-un număr al periodicului „Luminătoriul” din anul 1892, se afirma postulatul educaţiei de tip naţional, care anima Europa „secolului naţionalităţilor” şi care era în contradicţie cu încercarea de nivelare etnică, practicată de sistemul educaţional al statului dualist: „Azi vremea cosmopolitismului a trecut…. Azi toată lumea ştie şi o simte că în emulaţia statelor şi a popoarelor numai acea naţiune are dreptul la existenţă, numai acea naţiune întruneşte condiţii de vitalitate, care posedă tare expresia caracteristică şi conştiinţa naţională, care în lupta sa are de proptă propriile sale virtuţi naţionale şi tari aspiraţii naţionale…. Cultura şi creşterea au să fie naţionale, căci fără ele nu este existenţă naţională”206.

În perioada dualistă se resimţea tot mai puternic tendinţa de educare a tinerei generaţii în spiritul aspiraţiilor naţionale, de a da şcolii o orientare şi o organizare corespunzătoare specificului naţional, nevoilor comunităţii româneşti. Stabilirea unei corelaţii fireşti între naţiune şi şcoală, a dus la elaborarea conceptului de educaţie naţională, care se conturează tot mai clar după 1868. La elaborarea acestui concept, şi-au adus contribuţia o serie de gânditori, pedagogi şi oameni de cultură ardeleni şi bănăţeni. 204 Ibidem, p. 8.205 Ibidem, p. 47.206 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 62, din 26 august/7 septembrie, p. 1.

435

Ion Slavici afirma că una din căile de dezvoltare a trăsăturilor naţionale ale poporului este educaţia. Metodele educative utilizate în şcoală nu se aleg întâmplător, ci în funcţie de firea poporului şi de condiţiile lui de viaţă207. În concepţia lui Slavici, educaţia naţională „are ca scop menţinerea şi întărirea a ceea ce este specific poporului român”208. Mijloacele folosite pentru realizarea acestui scop sunt studiul limbii române şi al valorilor culturale create de popor şi trebuie să fie în corelaţie organică cu necesităţile de dezvoltare ale poporului. Slavici a sesizat raportul dintre educaţie ca fenomen social şi viaţa comunităţii naţionale. Corelaţia firească a învăţământului poporal cu firea, aspiraţiile şi cultura poporului, însemna un mijloc de luptă împotriva puternicelor tendinţe de maghiarizare, promovate de legiuirile epocii209.

Pedagogul Petru Pipoş de la Preparandia din Arad, considera că educaţia naţională este un proces de cultivare intelectuală şi morală, întocmit în aşa fel încât „generaţia tânără să se introducă în modul de cugetare, simţire şi voinţă a întregii naţiuni”210. Prin şcoală se dezvoltă ataşamentul faţă de valorile culturii naţionale şi se pune temelia solidarităţii naţionale. În cadrul procesului de învăţământ, se pot descoperi tradiţiile trecutului şi se pot pregăti în linişte aspiraţiile viitorului. Şcoala devine astfel un factor de continuitate istorică între generaţii. Educând tineretul în spiritul tradiţiilor şi aspiraţiilor naţionale, facem din el un element valoros al umanităţii. Progresul umanităţii solicită valorificarea în procesul educativ a tradiţiilor şi culturii naţionale. Aceasta este una din tezele fundamentale ale concepţiei lui Pipoş211.

Pedagogul bănăţean G. Joandrea considera că o educaţie în sens cosmopolit era o utopie. Printr-o educaţie naţională, organizată şi condusă după principii pedagogice, se formează caracterul tinerei generaţii. Educatorului îi revenea sarcina ca în cadrul procesului 207 V. Popeangă, Şcoala românească din Transilvania în perioada 1867-1918 şi lupta sa pentru unire, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1974, p. 28-29.208 T. Gal, Ion Slavici despre educaţie şi învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1967, p. 70.209 V. Popeangă, op.cit., p. 30.210 P. Pipoş, Elementul naţional în educaţie, în „Asociaţia naţională arădeană - Conferinţe publice”, Arad, 1892, p. 45.211 V. Popeangă, op.cit., p. 35.

436

amplu de formare a caracterului elevilor, să le cultive dragostea de limbă, port, datini strămoşeşti, care erau elementele specificului naţional212.

Un pedagog caracterizat de un mare rafinament intelectual, a fost Ştefan Velovan, de la Institutul Pedagogic din Caransebeş. Adept al pedagogului german Herbarth, Velovan a fost animat deopotrivă şi de tendinţa de a explora fiinţa etnică românească, reuşind să creeze o pedagogie adaptabilă sufletului românesc213.

Analiza ideilor pedagogice despre educaţia naţională, promovate de pedagogii bănăţeni şi ardeleni în perioada dualistă, ne permite să remarcăm spiritul umanist şi democratic care a stat la baza acestor idei. Pedagogii români din această epocă, s-au situat pe poziţiile iluminismului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Integrate într-o luptă tenace de emancipare naţională şi socială, ideile lor pedagogice au devenit un factor de unitate naţională, în condiţiile în care prin şcoală se urmărea cu tenacitate maghiarizarea. Ca o notă comună şi definitorie pentru gândirea pedagogică a dascălilor bănăţeni şi ardeleni, a fost şi condamnarea urii între popoare, a şovinismului şi exclusivismului naţional. Ei considerau că progresul omenirii nu se poate realiza, decât prin apropierea dintre naţiuni, prin promovarea spiritului de înţelegere şi prin aportul specific al fiecărei naţiuni la dezvoltarea ştiinţei, artei, literaturii214.

Conceptul de educaţie naţională şi-a găsit consacrarea practică, în primul rând în activitatea preparandiilor. Acestea s-au afirmat ca instituţii culturale active, în configuraţia culturală a epocii şi au privit cultura română în unitatea ei axiologică şi naţională. Prin difuzarea manualelor şcolare, a literaturii şi valorilor culturale de peste Carpaţi, ca şi prin relaţiile pedagogice stabilite cu instituţii educative din România, preparandiile s-au afirmat ca factori activi de realizare a unităţii culturale a românilor şi de pregătire a învăţătorului ataşat comunităţii şi aspiraţiilor ei215.

Învăţătorii români din comitatul Timiş, au fost pregătiţi în institutele pedagogice de la Arad şi Caransebeş. Profesorul arădean 212 Ibidem, p. 40.213 M. Bucătură, op.cit., p. 56.214 V. Popeangă, op.cit., p. 43.215 G. Pârnuţă, V. Popeangă, Pregătirea personalului didactic, în „Istoria învăţământului din România, vol. II (1821-1918)”, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1993, p. 310.

437

Teodor Ceontea afirma: „Spre avea şcoale bune, trebuie să avem învăţători buni”216. Factorul determinant al succesului educaţiei şcolare din Banat, a fost nivelul calitativ ridicat al instruirii absolvenţilor institutelor pedagogice din Arad şi Caransebeş217. În epoca dualistă cele două preparandii aveau un renume, datorat învăţământului de calitate pe care l-au promovat. Despre instituţia din Arad, în anul 1881 în revista „Familia” se putea citi: „Sunt aproape 70 de ani de când s-a deschis poporului român institutul preparandial din Arad. Sute şi mii de bărbaţi vrednici au primit naţiunea din acest focular de cultură. O spun aceasta bătrânii noştri, o spun analele cele voluminoase ale institutului, dar mai ales o spune starea culturală a poporului român din aceste ţinuturi asuprite de soarte !”218.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în condiţiile accentuării fenomenului de asimilare prin intermediul şcolii, Preparandia din Arad făcea eforturi pentru realizarea unei educaţii care să valorifice filonul naţional. În 1879, comisia numită de Senatul şcolar pentru elaborarea unui nou plan de învăţământ, pornea în stabilirea numărului de ore destinat obiectelor de studiu de la teza că „dezvoltarea simţului naţionalităţii româneşti este unul din obiectivele fundamentale ale învăţământului pedagogic”219. Pornind de la această teză, comisia propunea ca la istorie în anul II să se predea istoria naţiunii române, iar în anul III, în cadrul predării istoriei universale, să se ia în considerare şi istoria naţiunii române220. Integrarea istoriei naţionale în cea universală, oferea profesorilor posibilitatea de a privi pe români ca o naţiune unitară prin origine, limbă şi aspiraţii, deşi erau divizaţi din punct de vedere politic.

În studiul muzicii s-a făcut o deplasare de la predarea cântului bisericesc spre studiul cântecului popular şi naţional. Ion Vidu a făcut această schimbare de direcţie pedagogică şi a dat studiului muzicii vocale şi instrumentale amploarea pe care o solicitau nevoile culturale ale comunităţilor româneşti.

216 Protocolul adunării generale a XII-a a Reuniunii învăţătorilor de la şcolile poporale confesionale din Dieceza Aradului, Arad, 1902, p. 23.217 P. Oallde, op.cit., p. 196.218 Apud P. Oallde, op.cit., p. 196.219 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 13/1879, nepag.220 Ibidem.

438

Adevărate deplasări de accent pedagogic şi ştiinţific se înregistrează şi în studiul pedagogiei şi al literaturii române. P. Pipoş a considerat că la baza actului educativ nu trebuie situat numai principiul respectării individualităţii copilului, ci şi cel naţional, în sensul corelării organice a şcolii cu viaţa şi aspiraţiile naţiunii române.

Procesul de învăţământ desfăşurat în cadrul Preparandiei din Caransebeş, a fost organizat într-o viziune pedagogică modernă, datorită spiritului creator pe care i l-au imprimat profesorii Ştefan Velovan şi Patriciu Dragalina. Ei au cunoscut modul de organizare a activităţii pedagogice din Seminarul de la Gotha, ca şi din alte centre şcolare ale Austro-Ungariei şi Germaniei şi s-au străduit să asigure formarea învăţătorilor la înălţimea exigenţelor epocii221. În 1891, despre institutul din Caransebeş, „Foaia diecezană” afirma următoarele: „Răspunsurile elevilor de la acest institut au fost pe deplin satisfăcătoare şi au dovedit că deşi institutul nostru e cel mai tânăr între pedagogiile noastre confesionale, deşi corpul profesoral are să se lupte cu greutăţi de tot felul, institutul nostru totuşi stă pe nivelul pedagogiei moderne”222. Revista „Familia” nota constatarea că la Caransebeş, „auzi în amintitul institut şi în conversare cu profesorii lui, numai limba natală a lui Alecsandri”223.

De la înfiinţarea lor, în institutele de la Arad şi Caransebeş s-a acţionat cu intensitate deosebită pentru cunoaşterea limbii şi literaturii române. Ele s-au impus ca centre principale de răspândire a limbii literare, a literaturii şi culturii române. Nimic din ce a fost esenţial, valoros în literatura noastră, nu a rămas nevalorificat în aceste două institute. Din lista cuprinzătoare a poeziilor memorizate de elevii preparanzi, viitori învăţători în satele româneşti timişene, redăm doar câteva. Poezii populare: „Mioriţa”, „Mănăstirea Argeşului”; Ienăchiţă Văcărescu: „Amărâtă turturea”, „Într-o grădină”, „Testament”; D. Bolintineanu, „Muma lui Ştefan cel Mare”, G. Alexandrescu, „Umbra lui Mircea la Cozia”, A. Mureşan, „Deşteaptă-te române”; V. Alecsandri: „Sfârşit de toamnă”, „Iarna”, „Latina gintă”; M. Eminescu: „Doina”, „Ce te 221 V. Popeangă, Pregătirea personalului didactic pentru învăţământul elementar şi mediu, în „Istoria învăţământului din România, vol. II ( 1821-1918 )”, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1993, p. 405-406.222 Foaia diecezană, Caransebeş, VI, 1891, nr.27, din 7/19 iulie, p. 5.223 Apud P. Oallde, op.cit., p.197.

439

legeni”, „O mamă”, „Luceafărul”, „Scrisoarea a III-a”; G. Coşbuc: „Mama”, La Paşti”, „Nunta Zamfirei”.

Prin aceste poezii, elevii erau conectaţi la circuitul naţional de valori literare. Activând şi în cadrul unor societăţi de lectură ale elevilor, preparanzii au dezvoltat o activitate de mare amplitudine, pusă sub semnul luptei naţionale, în slujba afirmării şi apărării limbii, literaturii şi culturii româneşti. Pe băncile institutelor pedagogice de la Arad şi Caransebeş, s-au format numeroşi luptători naţionali224.

După adoptarea Legii şcolare XVIII din 1879, studiul limbii maghiare a fost intensificat în preparandii, pentru a pregăti învăţători apţi să predea această limbă şi în şcolile primare româneşti. În 1897, Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei de la Sibiu, a decis elaborarea unui plan de învăţământ unificat pentru preparandiile de la Arad, Sibiu şi Caransebeş. Din analiza acestuia, se poate deduce rolul major acordat studiului limbii maghiare. În cei patru ani de învăţământ, se afectau predării limbii maghiare 12 ore, cu o treime peste numărul orelor dedicate studiului limbii şi literaturii române225. În pofida acestei situaţiei nefireşti, a ingerinţelor tot mai adânci a autorităţilor statale în viaţa lor internă, institutele pedagogice din Arad şi Caransebeş nu au abdicat de la menirea lor de „foculare” de cultură românească, îndeplinind şi în noile condiţii, funcţii naţionale.

Beneficiind de educaţia naţională primită în preparandii, învăţătorii români din comitatul Timiş, au contribuit la afirmarea culturală a comunităţilor în care au activat, formând generaţiile de elevi în spiritul ataşamentului faţă de limba maternă, faţă de valorile româneşti şi de istoria poporului căruia aparţineau. Şcoala românească confesională a constituit teritoriul principal de luptă pentru apărarea şi afirmarea limbii române: „….în şcoală şi prin şcoală se susţine şi cultivă dulcea noastră limbă de care e legată existenţa noastră ca popor şi în şcoală se seamănă în inima copilului sămânţa, care cu timpul încolţeşte formându-l bărbat brav şi cu tragere de inimă în lupta de existenţă a poporului din sânul căruia face parte”226. Limba română ca obiect de învăţământ, a ocupat un loc principal în 224 P. Oallde, op.cit., p. 197-199.225 dr. T. Botiş, op.cit., p. 199.226 Dreptatea, IV, 1897, nr. 140, din 1/13 iunie, p. 1.

440

procesul de instrucţie şi educaţie, desfăşurat în şcolile româneşti din comitatul Timiş. „Limba maternă formează în şcolile populare, centrul învăţământului elementar”, afirma în 1893 învăţătorul Ioan Marcu, comisar şcolar al cercului Buziaş227.

Nu numai prin gramatică, scriere, citire, etc., s-a acţionat pentru apărarea şi afirmarea limbii române, ci şi prin toate celelalte obiecte de învăţământ, urmărindu-se finalmente acelaşi scop: „Deprinderile de vorbire şi cugetare trebuie să se facă în toate ramurile de învăţământ; întrînsele să se înceapă şi să se îmbine religiunea, limba maternă, matematica, ştiinţele istorice şi naturale, ca într-o tulpină comună, dând elevului ansă a vorbi corect determinat şi precis despre toate aceste”228. Constatările aparţinând lui Procopiu Şimianu, comisar şcolar al cercului Ciacovei, nu făceau decât să întărească ideea că limba română reprezenta fundamentul pe care se clădea educaţia naţională a elevilor din şcolile elementare româneşti.

Planurile de învăţământ elaborate de autorităţile şcolare confesionale, au încercat să îmbine armonios laturile moral-creştină, realist-practică şi umanistă a conţinuturilor, toate acestea armonizându-se într-o educaţie de tip naţional. Între obiectele de învăţământ pentru şcolile poporale, stabilite în „Organizarea provizorie a învăţământului naţional confesional”, reglementare şcolară elaborată la nivelul Mitropoliei în anul 1870, limba română, „geografia şi istoria ţării cu privire la români”, ocupau un loc important229.

La 10 ianuarie 1877, Senatul şcolar din Arad a aprobat un plan de învăţământ elaborat de referentul şcolar George Popa. Obiectul central al acestuia era limba română, a cărei predare trebuia să se facă într-o extensiune mai mare decât oricare alt obiect de învăţământ. Scopul predării geografiei era cunoaşterea locurilor natale şi a pământului pe care-l locuiau românii. În studiul istoriei era mai clar formulată orientarea naţională a acestui obiect. Conceptul de naţiune ocupa locul central în explicaţiile metodologice date învăţătorilor. În studiul istoriei trebuia să se aibă în atenţie „viaţa naţiunii româneşti”, explicându-se elevilor cum s-a format România, ilustrându-se lupta 227 I. Marcu, Reflexiuni asupra examenelor din Protopresbiteratul Buziaşului”, Caransebeş, 1899, p. 17.228 Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr. 34, din 24 august, p. 2. 229 Organizarea provizorie a învăţământului naţional confesional în Mitropolia greco-orientală a românilor din Ungaria şi Transilvania , Lugoj , 1872 , p. 7.

441

dusă pentru unirea românilor. „Cea mai mare interesare arată tânărul pentru istoria naţiunii sale, el simte că viaţa lui e legată de această naţiune, interesul lui este interesul ei, presimţeşte cum că o dată în naţiunea sa va să-şi aibă şi el un rol cu dorinţele şi aspiraţiile sale”230. Din aceste explicaţii, transpare ideea valorificării resurselor educative ale istoriei, pentru integrarea elevilor în mentalitatea colectivă a naţiunii române, cu aspiraţiile şi idealurile ei de viitor.

Prin Legea XVIII din 1879, se declara obligativitatea învăţării limbii maghiare în toate şcolile primare din Ungaria. La şcoala cu un învăţător, conform planului de învăţământ publicat ulterior, limba maghiară se preda în 3 ½ ore pe săptămână231. Funcţia naţională a şcolii româneşti primea în urma acestei legi, o importantă lovitură. Pătrunzând în şcolile naţionalităţilor la început discret, argumentându-se necesitatea cunoaşterii limbii statului, limba maghiară s-a impus apoi cu brutalitate în peisajul obiectelor obligatorii de învăţământ. Prin simple ordine ministeriale, numărul orelor de limba maghiară a fost sporit, ajungându-se la şapte ore pe săptămână în anul 1903232.

Noile condiţii au periclitat, dar nu au anulat învăţământul în limba maternă şi hotărârea de susţinere a lui din partea comunităţii româneşti. În 1879, anul adoptării Legii XVIII, în timpul păstoririi episcopului Victor Mihalyi de Apşa, au fost elaborate „Statutele pentru regularea trebilor învăţământului elementar în şcolile Diecezei Lugojului”. În Statute se menţiona că limba maternă are ponderea principală în rândul obiectelor de învăţământ. Scopul limbii române era să-l înveţe pe elev să-şi exprime în viu grai şi în scris gândurile, într-un mod limpede, precis şi logic. Învăţătorul trebuia să întrebuinţeze toate obiectele de învăţământ, pentru a le forma elevilor o exprimare corectă. Învăţarea limbii maghiare era pusă în legătură cu limba maternă233. Deşi nu poate ignora predarea limbii maghiare, actul normativ acordă limbii materne un statut privilegiat. În ce priveşte studiul istoriei, Statutele, din motive tactice nu-i menţionează pe români dar îi presupune în 230 Plan de învăţământ pentru şcolile poporale în districtul Consistoriului român ortodox din Arad, Arad, 1877, p. 50; V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 60-61.231 G. Sima, op.cit., p. 22-23.232 Ibidem, p. 26.233 Statute pentru regularea trebilor învăţământului elementar în şcolile Diecezei Lugojului, Lugoj, 1880, p. 59.

442

formulările referitoare la scopul şi conţinutul acestui obiect. Astfel, scopul istoriei era cunoaşterea persoanelor celor mai ilustre şi reprezentative pentru Naţiune, Biserică şi Stat. Studiul istoriei avea menirea să nobiliteze simţurile şi să întărească voinţa. Predarea acestui obiect începea cu elemente din istoria popoarelor care au locuit pe acest teritoriu, înainte de venirea ungurilor. Se studia apoi istoria Ungariei în relaţie cu istoria popoarelor care au avut şi mai au relaţii cu maghiarii234. După cum se observă, această plan de învăţământ nu precizează, dar nici nu interzice studierea istoriei românilor.

Parcă mai sugestiv în formulări era planul de învăţământ pentru şcolile ortodoxe din Dieceza Aradului, elaborat în anul 1888. El sublinia că „limba maternă este centrul în jurul căruia se învârte întreg învăţământul în şcolile elementare”235. În studiul gramaticii, în clasa a V-a, se introducea studiul literaturii române: „ce este literatura peste tot”; „ce numim literatură naţională”; „ceva despre începutul şi starea de azi a literaturii româneşti”236.

Deşi spre sfârşitul secolului al XIX-lea, autonomia şcolară devenea tot mai limitată, iar politica de maghiarizare prin intermediul şcolii se înteţea, „Regulamentul pentru organizarea învăţământului în Mitropolia ortodoxă”, încerca să-i conserve învăţământului românesc, funcţia naţională. Limba maternă era considerată centrul întregului învăţământ poporal. Scopul învăţării limbii materne era de a-l „pune pe elev în poziţia să-şi poată împărtăşi altora clar şi precis cugetările sale prin viu grai şi scris, să înţeleagă uşor împărtăşirile altora făcute cu vorbe sau cu scrierea şi să dobândească dexteritatea necesară în citirea la înţeles şi cu accentuarea exactă a materiilor tipărite sau scrise”237.

Scopul limbii maghiare era cunoaşterea acesteia pe bază gramaticală şi facultatea de a înţelege această limbă în vorbire şi scriere. Predarea ei trebuia făcută pe bază şi în comparaţie cu limba maternă238. După cum se observă, limba maghiară rămânea încă într-o postură subordonată limbii materne.

234 Ibidem, p. 65.235 Plan de învăţământ pentru şcolile populare, Arad, 1888, p. 18.236 Ibidem, p. 31; V. Popeangă, op.cit., p. 61.237 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 16, din 19/31 ianuarie, p. 6.238 Idem, nr. 18, din 21 ianuarie/2 februarie, p. 6.

443

Învăţarea geografiei şi istoriei, aveau ca scop să le facă cunoscute elevilor pământul Ungariei şi al ţărilor mai însemnate, precum şi soarta popoarelor care locuiau în acestea. Studiul istoriei le oferea elevilor „cunoaşterea trăsăturilor generale despre soarta popoarelor din patria lor şi cu deosebire a poporului român”239. Acest regulament accentua importanţa care trebuia să i se acorde în predarea istoriei, trecutului poporului român.

Ca o contrapondere la legislaţia şcolară oficială, care încerca să transforme şcolile naţionalităţilor în instrumente ale puterii de stat, autorităţile şcolare confesionale au emis acte normative care menţineau funcţia naţională a şcolii româneşti, rolul ei în integrarea tineretului în modul de a gândi şi simţi al naţiunii române. Aceste planuri de învăţământ erau documente oficiale, care cuprindeau totuşi puţine cunoştinţe despre istoria românilor şi geografia pământului românesc. Aceste informaţii insuficiente sub raport cantitativ, erau valorificate deosebit de fructuos de învăţători, sub raport educativ.

Intenţiile exprimate în reglementările şcolare confesionale, nu au corespuns întru totul cu evoluţia în conţinut, a manualelor şcolare. După anul 1870, pe motiv că se primejduieşte ideea de stat maghiar, uitând de libertatea garantată prin legile din 1868, Ministerul Instrucţiunii impunea şcolilor româneşti manuale ungureşti, deocamdată ungureşti nu ca limbă, ci doar ca spirit.

În 1870 a apărut o „Instrucţiune la propunerea exerciţiilor verbali şi memoriali pentru clasa I şi II a şcoalelor poporali, prelucrată după Vasiliu Nagy, inspector şcolar, de Toma Roşiescu. Opu premiatu prin ministerul regescu ungurescu”. După un an, acelaşi Toma Roşiescu a elaborat un „Indegetariu la propunerea desemnului elementariu”, după Hugo Maszak şi un „Legendariu românesc” pentru clasa a III-a şi altul pentru clasa a IV-a după Ioan Gaspar. În 1872, P. Roşiescu a publicat un „Manualu de conducere în instrucţiunea limbei materne” pentru clasa I şi a II-a a şcolilor poporale scrisă din însărcinarea ministrului cultelor, după Ladislau Nagy şi un „Manualu de exerciţie gramaticali” pentru clasa a II-a a şcolilor poporale, după Vasiliu Nagy.

În 1875 s-a publicat în limba română o carte a lui Pavel Gönczy: „Îndrumaţiune spre a învăţa şi propune sistemul măsurilor metrice”. 239 Idem, nr.20, din 24 ianuarie/5 februarie, p. 6.

444

În 1877 a apărut o voluminoasă (452 pagini) „Carte conducătoare la propunerea geografiei”, tradusă după Dr. Victor Emericzy şi Andrei Karpati.

Scrise într-o limbă română aproximativă, aceste cărţi apăreau într-o epocă de înflorire fără precedent, a literaturii didactice naţionale. Cărţile ardelenilor Zaharia Boiu, Ioan Popescu, Vasile Petri, I. M. Moldovan, se întrebuinţau pe scară largă în comitatul Timiş, dar chiar şi în România, datorită calităţilor lor. Bănăţenii din părţile timişene, îşi aveau şi ei autori valoroşi de manuale: P. Vasici, I. Tuducescu, M. Drăghici, E. Andreescu240.

Manualele şcolare româneşti, ca una din principalele surse de cunoştinţe pentru elevi, contribuiau, prin valorile gândirii umane şi naţionale pe care le conţineau, la formarea conştiinţei naţionale a tineretului. Prin intermediul acestora, generaţiile de elevi au primit informaţii despre unitatea de origine, limbă, cultură şi aspiraţii a românilor.

Manualele elaborate de Ioan Tuducescu din Lipova, în special cele de istorie şi limba română, au contribuit la menţinerea nestinsă a făcliei dragostei de neam, în rândurile elevilor de pe meleagurile timişene şi nu numai. Manualul de „Istoria românilor”, tipărit la Arad în anul 1876 şi-a câştigat notorietatea prin conţinutul generos în resurse pentru educaţia în spirit naţional a elevilor. Adresându-se învăţăceilor, Ioan Tuducescu preciza în prefaţă: „Fiilor! Am scris pentru voi această carte ca să învăţaţi şi să cunoaşteţi viţa cea mare şi strălucită din care se trag românii!”. Prima lecţie începea cu o expresie semnificativă pentru educaţia naţională a elevilor: „Noi suntem români!”. În continuare se menţiona: „Astăzi Dacia e desfăcută în mai multe provincii anume: România şi Moldova, Basarabia, Bucovina şi Transilvania, Maramureş, Crişana şi Temişania”241.

Continuitatea românilor pe teritoriul în care s-au format ca popor, este prezentată cu accente lirice: „Venit-au peste ei hunii şi nu s-au făcut huni, venit-au peste ei avarii şi nu s-au făcut avari, nici goţi, nici vandali, nici slovaci, nici nemţi, nici maghiari, ci au rămas români, curaţi ca aurul lămurit prin foc”242. Momentele cele mai importante 240 G. Sima, op.cit., p. 21-22.241 I. Tuducescu, Istoria românilor, manual didactic pentru şcoalele poporale române, Arad, 1876, p. 8.242 Ibidem, p. 11.

445

ale istoriei românilor, sunt prezentate într-un limbaj accesibil şi cu acelaşi sentiment de mândrie faţă de trecutul nostru istoric. Lupta antiotomană este ilustrată prin prezentarea figurilor măreţe ale lui Ioan Corvin, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. I. Tuducescu prezintă evenimentele istorice dintr-o perspectivă optimistă: după răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, în viaţa românilor a început o epocă de trezire a conştiinţei naţionale. În ultimele lecţii, autorul creează o perspectivă unitară asupra întregii naţiuni române, prezentând numărul populaţiei româneşti din fiecare provincie istorică.

Conţinutul ştiinţific al manualului este îmbrăcat într-un limbaj care se adresează deopotrivă minţii şi sufletului, iar poeziile de la sfârşitul lui: „Patria română”, „Răsunet”, „Deşteaptă-te române”, „Hora unirii”, „Limba românească”, încununează prin accentele lirice, eforturile autorului de a exalta sentimentele de mândrie naţională ale elevilor. Aceste poezii se recitau la serbările şcolare, înflăcărând inimile părinţilor şi întărindu-i în credinţa realizării unităţii naţionale243.

Pe cât a fost de valoros pentru educaţia naţională a elevilor români, pe atât a fost de periculos pentru „ideea de stat maghiar”, manualul de istorie a lui Tuducescu. El nu a scăpat vigilenţei autorităţilor, dăinuind mai puţin de un an de la apariţia sa, după care a fost definitiv interzis.

În prefaţa primei ediţii a manualului de limba română244, editat în anul 1878, Ioan Tuducescu sensibiliza elevii asupra importanţei studierii limbii materne: „Fiilor! Limba este visteria cea mai scumpă a omului. Această visterie trebuie preţuită, trebuie cultivată. Cunoscând eu adevărurile zise, v-am scris cartea aceasta, care dacă o veţi învăţa cu diligenţă, veţi fi în stare a vorbi şi a scrie bine româneşte, limba ce aţi supt-o din pieptul mamei voastre iubitoare”245. În manual se întâlneşte conceptul de literatură naţională. Partea cea mai valoroasă a ediţiei a III-a, din 1886, o constituie adaosul final în care se prezintă regulile ortografice stabilite de Academia Română în anii 1880 şi 1881, fapt care atestă preocuparea autorului de a respecta hotărârile celui mai înalt for ştiinţific al românilor246. 243 V. Popeangă, op.cit., p. 81; N. Roşuţ, Ioan Tuducescu ( 1841-1923 ) în „Anuarul Liceului Pedagogic Arad pe anul şcolar 1972-1973”, Arad, 1973, p. 156.244 I. Tuducescu, Limba românească. Manual pentru şcoalele primare, Arad, 1878.245 Apud V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 78.246 Ibidem.

446

După adoptarea Legii XVIII din 1879, urmarea cea mai firească a ei, a fost apariţia în şcolile româneşti a literaturii didactice maghiare. Apar cărţi de limba maghiară la Sibiu (de N. Putnoky), la Caransebeş (de I. Nemoian), dar adevăratul centru de tipărire a unor astfel de cărţi se afla la Budapesta, unde autorul preferat era inspectorul şcolar Vilhelm Groo. În ce priveşte cărţile româneşti, ministrul instrucţiei ori de câte ori considera că vreun manual şcolar periclitează „ideea de stat maghiar”, îl interzicea, trecând peste dreptul garantat de lege pe care-l aveau susţinătorii de şcoli de a-şi stabili singuri manualele. Consecinţa a fost decăderea literaturii didactice româneşti, atât de bine reprezentată în perioada 1860-1880. Cărţile de istorie scrise în spirit românesc, ale lui Z. Boiu, dr. G. Popa, I. M. Moldovan, I. Tuducescu, au fost pe rând interzise. În locul lor a apărut în 1885, la Buda, „Istoria Ungariei” de A. Kiss, tradusă în româneşte de Artemie Feneşan şi tot atunci o „Manuducere pentru instrucţiunea istoriei” de A. Kiss şi M. Mayer, tradusă tot de Feneşan. În ambele cărţi era tratată exclusiv istoria ungurilor, fără nici referire la poporul român. Istoria era denaturată în beneficiul poporului maghiar, iar manualele care aminteau totuşi de români, susţineau ideea imigraţiei acestora în spaţiul locuit deja de unguri247.

Conţinuturile manualelor româneşti, au trebuit an de an să fie modificate, în aşa fel încât să nu mai răspundă principiilor unei educaţii naţionale. De pildă, „Abecedarul” lui Zaharia Boiu din 1862, conţinea în textele de citire şi cuvintele: „Roma” şi „romanii eroi”. Pentru că aceste expresii dăunau „ideii de stat maghiar”, după 1879 au trebuit înlocuite cu altele: în locul Romei, a fost introdus „râma” şi în locul romanilor eroi, „râmă mereu”. În geografia sa, editată în anul 1869, Boiu avea capitole speciale, frumos scrise, despre Viena, Bucureşti, Iaşi, Roma, Paris, Londra, iar pe lângă textul geografic în proză, dădea şi poezii menite să dezvolte ataşamentul elevilor faţă de frumuseţile pământului românesc: „Limba românească”, „La Basarabia”, „Adio Moldovei”, „Dulce Bucovină” şi „Macedoneanul”. Această carte a fost interzisă şi nu a mai apărut în alte ediţii. Au fost interzise şi istoria lui Boiu, apoi a lui A. Marienescu sau cea a lui I. Tuducescu, deja amintită. În locul lor a fost introdusă o istorie a lui M. Drăghici, tradusă din

247 G. Sima, op.cit., p. 24-25.

447

ungureşte şi apărută la Timişoara în anul 1875, precum şi cea a lui A. Kiss, deja menţionată248.

Prin astfel de manuale se încerca introducerea unui spirit străin în şcolile noastre, opus aspiraţiilor comunităţilor româneşti. Manualele au fost sărăcite treptat de valorile culturii naţionale, introducându-se terminologia maghiară la mai multe discipline: istorie, geografie, constituţie. Obiectul cel mai vitregit a fost istoria naţională. Din istoria românilor au început să pătrundă elemente din ce în ce mai puţine în manualele şcolare şi din această cauză, autorii au integrat fenomenele istorice româneşti în contextul istoriei universale. Un astfel de manual a fost „Istoria universală alesu istoria naţiunii româneşti şi a regatului Ungariei”, a lui Georgiu Popa, tipărit la Arad în anul 1879. Deşi autorul a elaborat un manual de istoria universală, în cuprinsul lui a introdus şi fapte din trecutul naţiunii române. În paginile periodicului „Luminătoriul”, ediţiei a doua a manualului i se face o bună propagandă: „În puţine pagini, descrie întreaga istorie universală, într-un limbaj şi stil într-adevăr poporal. Punctul de vedere religios e observat şi susţinut. Tot cu atâta scumpete e conservată şi ideea ori spiritul naţional român, precum şi cel adevărat patriotic, fără a se ciocni cu şovinismul patriotismului modern. Opul în chestiune e demn de poporul nostru, merită a fi studiat şi lăţit, iar autorul e demn de toată lauda”249. Integrarea istoriei românilor într-un manual de istorie universală, se pare că n-a fost agreată de autorităţi, din moment ce în anul 1886 manualul lui G. Popa se afla pe o listă de cărţi interzise250.

Campania de interzicere a manualelor şcolare româneşti, a generat insuficienţa cărţilor necesare acoperirii tuturor obiectelor de învăţământ. Pentru a nu-i pune pe învăţători în situaţia de a preda după un manual interzis, episcopul Ioan Meţianu a publicat prin circulara din 6 august 1877, toate cărţile interzise şi i-a îndrumat pe învăţători să suplinească lipsa manualelor prin cunoştinţele câştigate de aceştia în preparandie251. Cu timpul au apărut manuale noi, dar conţinuturile acestora nu mai răspundeau necesităţilor unui 248 Ibidem, p. 54-55.249 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 3, din 10/22 ianuarie, p. 3.250 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 415-416.251 D.J.A,A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 106/1877, nepag.

448

învăţământ naţional. La 21 noiembrie 1889, ministerul de resort constata că în şcolile româneşti în locul cărţilor şi a hărţilor aprobate de autorităţi, învăţătorii dictează şcolarilor notiţe şi folosesc în şcoală hărţi geografice desenate de ei înşişi. Pentru a-i proteja de consecinţele negative ale acestui fapt, Consistoriul din Caransebeş le cerea învăţătorilor să respecte listele difuzate cu manualele admise în şcolile confesionale, să nu întrebuinţeze alte cărţi sau mijloace de învăţământ ori manuscrise şi hărţi desenate de ei înşişi252.

Dincolo de cortegiul măsurilor restrictive care caracterizau politica şcolară statală, în intimitatea actului educaţional, al clasei de elevi, funcţia naţională a şcolii a dăinuit datorită muncii de apostolat a învăţătorului român confesional. Rezultatele cuantificabile ale acesteia, se concretizau cu ocazia examenelor şcolare, a căror caracter public şi festiv le oferea aura unor sărbători naţionale. Pe măsura înăspririi politicii de asimilare prin şcoală, organismul naţional a reacţionat pe măsură, amplificând funcţia naţională a şcolii româneşti. Examenele şcolare, a căror desfăşurare este ilustrată în gazetele vremii, sunt expresia cea mai vie a ataşamentului organic al şcolii cu comunitatea românească.

Într-un articol din ziarul „Dreptatea”, este încurajată atitudinea populaţiei adulte de la sate de a participa la examenele şcolare, acestea fiind şi o modalitate de „educaţie continuă” a celor trecuţi de vârsta şcolară: „Prima recoltă a anului, de care se îndulceşte poporul de la sate, este recolta şcolii. Această recoltă e sufletească. Bine fac plugarii că se interesează de examene, căci cel care are copil în şcoală, învaţă şi el deodată cu copilul multe lucruri bune şi folositoare care se propun şcolarilor şi pe care şcolarii le repetă acasă în auzul părinţilor, a fraţilor şi surorilor mai mari”253.

Participarea comunităţii la examenul din Şipet, desfăşurat în 4 iunie 1897, a fost atât de numeroasă, încât unii nemaiavând loc în sala de clasă, au urmărit desfăşurarea lui prin ferestre. Răspunsurile elevilor au fost clare, precise şi libere. Verificarea cunoştinţelor din obiectele de învăţământ, a fost alternată cu poezii şi cântece. Datinile, luptele, suferinţele poporului român, martirajul strămoşilor 252 N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 433-434.253 Dreptatea, Timişoara, IV, 1897, nr. 123, din 10/22 iunie, p. 1.

449

pentru credinţă şi naţiune erau cuprinse în poezii, pe care auditoriul le asculta cu plăcere şi emoţie. Poezia „Constantin Brâncoveanu”, recitată de elevul din clasa a III-a, Ilie Curuţa, a stors lacrimi din ochii ascultătorilor. „Românul la bătrâneţe”, „Marcu şi turcul”, „Movila lui Burcel” 254, sunt poezii care au menţinut trează conştiinţa de neam, într-o epocă bântuită de „ideea de stat naţional maghiar”.

Modul cum s-a prezentat o elevă israelită, care a frecventat şcoala confesională ortodoxă din Remetea, la examenul de sfârşit de an şcolar, în 1897, este elocvent în a demonstra menţinerea funcţiei naţionale a instituţiei şcolare româneşti, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Această fetiţă a încântat audienţa prin răspunsurile peste aşteptări din Vechiul şi Noul Testament, prin analiza gramaticală corectă şi prin recitarea unei poezii dificile: „Frumos e omul Doamne, când mintea-i e regină”, fără nici o greşeală255. Faptul că o elevă israelită a ajuns să stăpânească atât de bine limba română într-o şcoală de pe teritoriul Ungariei, e dovada cea mai vie că factorilor politici le-a reuşit doar maghiarizarea în formă, dar nu şi în conţinut, a şcolilor româneşti din comitatul Timiş. Introducerea limbii maghiare în şcolile confesionale, a manualelor care nu răspundeau aspiraţiilor comunităţilor româneşti, au reprezentat doar „forme fără fond”, nefiind în măsură să altereze substanţa naţională a instituţiei şcolare confesionale.

Conferinţele şi reuniunile învăţătoreşti au constituit de asemenea un cadru propice, pentru întărirea funcţiei naţionale a şcolii. Ele au îndeplinit rolul de unificator al învăţământului popular românesc şi au contribuit la întărirea spiritului de corp al învăţătorilor. În cadrul conferinţelor învăţătoreşti au fost aduse în dezbatere probleme de metodică a limbii române şi au fost căutate modalităţile de întărire a statutului limbii române în procesul de învăţământ, pentru a face din ea un obiect central în viaţa şcolii poporale. Treptat, conferinţele au cedat locul reuniunilor învăţătoreşti, care au reprezentat veritabile societăţi culturale, prin gama mai largă de activităţi desfăşurate sub egida lor. În cadrul despărţămintelor acestora, au fost dezbătute probleme legate de predarea obiectelor de învăţământ, pentru fiecare dintre acestea, fiind fixat şi scopul urmărit. În studiul istoriei, scopul moral 254 Idem, nr. 117, din 31 mai/12 iunie, p. 4.255 Idem, nr. 113, din 27 mai/ 8 iunie, p. 3.

450

era predominant. Un loc central în dezbaterile metodice, l-a ocupat predarea limbii române. Lucrările cu caracter metodic ale învăţătorilor, erau străbătute de fiorul dragostei faţă de limba maternă, considerată nu numai ca un semn distinctiv al individualităţii naţionale, ci şi ca un tezaur care a fost păstrat de popor în toate vremurile de restrişte256.

Deşi aparţineau unui învăţământ confesional, învăţătorii au abordat în adunările lor într-o măsură covârşitoare, teme legate de predarea limbii române. Adunarea cercuală a învăţătorilor din inspectoratul Timişoarei, a hotărât în şedinţa sa din 9/21 aprilie 1892, ca în lecţii „învăţătorul să se folosească totdeauna de un limbaj corect românesc, iar pronunţarea şcolarilor să fie cât se poate de frumoasă şi într-un ton moderat”257.

Reuniunile învăţătoreşti care au activat pe teritoriul comitatului Timiş, nu au fost doar organizaţii pur profesionale, ci tribune de afirmare a intereselor culturale şi naţionale româneşti. Adunările generale erau momente sărbătoreşti, la care participau membrii comunităţilor româneşti ai localităţilor care le găzduiau. În zilele adunărilor generale se organizau şezători culturale sau festivaluri artistice, pregătite de elevii şcolii din localitatea respectivă sau prezentate de corurile şi asociaţiile culturale din Banat. Învăţătorii talentaţi recitau din versurile scrise de poeţii români din România, cântau bucăţi muzicale vocal sau instrumental, iar formaţiile artistice prezentau piese de teatru de autori români sau adaptări după autori străini, ceea ce a contribuit la lărgirea orizontului cultural şi artistic al maselor, la cunoaşterea culturii româneşti, la consolidarea conştiinţei naţionale258.

Adunarea generală a „Reuniunii învăţătorilor români greco-ortodocşi din Protopopiatul Timişoara”, desfăşurată la 12 octombrie 1881, s-a încheiat printr-un concert desfăşurat într-o atmosferă de „entuziasm extraordinar”, aşa cum o caracterizează periodicul Luminătoriul259. „Reuniunea română de cântări şi muzică din Lugoj 256 V. Popeangă, op.cit., p. 169-170.257 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 184/1891, nepag.; P. Oallde, op.cit., p. 249.258 V. Ţîrcovnicu, Asociaţiile învăţătoreşti din Banat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Studii de istorie a Banatului”, vol. II, Timişoara, 1970, p. 164-165.259 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 79, din 3/15 octombrie, p. 4.

451

a fost bravă în executarea pieselor. Domnişoarele învăţătoare Maria Bocean şi Aurelia Belinţan au cauzat o deosebită plăcere publicului prin apariţia lor în costume naţionale poporale pe scenă şi prin recitările lor. Un talent extraordinar, o gesticulare, o intonare a poeziei precum a produs-o domnişoara A. Belinţan, se poate auzi şi vedea numai la o româncă pătrunsă de spirit naţional, înflăcărată de ideea sublimă naţională ce se cuprindea în poezie”260. În finalul articolului de presă, se subliniază că efortul material făcut de Reuniune pentru organizarea unor astfel de activităţi, era compensat de triumful moral: „…căci inima de român, fie cât de îngheţată şi pălită pentru scopurile naţionale-şcolare, când aude şi vede astfel de petreceri, ea învie, regenerează….şi astfel reuniunea noastră prin aceste întreprinderi îşi ajunge scopul sublim: a deştepta şi lumina întotdeauna şi în toate locurile”261.

Dacă temele dizertaţiilor prezentate la adunările generale ale reuniunii, trebuiau să fie atent alese, pentru a se evita suspiciunea autorităţilor administrative, spectacolele organizate cu aceste prilejuri erau adevărate manifestări culturale cu tentă naţională şi în acelaşi timp modalităţi de prelungire a funcţiei naţionale a şcolii şi dincolo de activitatea didactică propriu-zisă.

Manifestarea funcţiei naţionale a şcolii în relaţie nemijlocită cu comunitatea, se realiza şi prin participarea învăţătorului, alături de elevii săi, la momentele importante din viaţa acesteia. Programele prezentate cu aceste prilejuri, întăreau comuniunea afectivă şi de aspiraţii între şcoală şi comunitatea de care era organic legată.

La festivitatea ocazionată de distribuirea premiilor votate la expoziţia naţională de la Sibiu, desfăşurată la 13/25 iunie 1882 în Lipova, elevii învăţătorului D. Putici au intonat „Cântecul gintei latine” şi au încântat audienţa prin recitările lor262. La sfinţirea bisericii ortodoxe din Şipet, la 26 decembrie 1891, cântecele au fost executate de şcolarii dirijaţi de învăţătorul Teofan Dobrin263. Cu ocazia hramului bisericii din Bazoş, la 5 mai 1897, învăţătorul Aurel Bădescu a pregătit cu elevii săi un program complex care cuprindea dansuri, cântece 260 Ibidem.261 Ibidem.262 Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr. 50, din 23 iunie/5 iulie, p .3.263 Idem, XIII, 1892, nr. 8, din 29 ianuarie/10 februarie, p. 4.

452

populare şi naţionale, recitări de poezii, precum şi dizertaţii. Prin conţinutul său variat, programul manifestării se constituia într-un veritabil mijloc de educaţie naţională a comunităţii aflată într-un moment sărbătoresc. Prezenţa redactorului „Dreptăţii”, D. Voniga, a încununat ruga din Bazoş cu aura naţională pe care acest ziar o purta cu mândrie 264.

O fericită izbândă a funcţiei şcolii, de educaţie naţională a elevilor, a fost crearea sentimentului mândriei de a fi român. O scenă emoţionantă, petrecută în anul 1892, la şcoala confesională ortodoxă română din Ghilad, demonstrează cu elocinţă această afirmaţie. Aflându-se în control la această şcoală, fibirăul Somogyi, din Ciacova, a avut următorul dialog cu elevul Dionisie Muţiu, în vârstă de 12 ani:

„- Ştii tu mă ce e patria ? - Ştiu. - Care e dară patria ta ?- Ungaria.- Tu ce eşti ?- Eu sunt român !- Cine ţi-a spus ?- Tata, mama şi domnul învăţător.- Nu e adevărat, învăţătorul ţi-a spus rău, tu eşti ungur. Spune-

mi acum dară, ce eşti tu ?- Eu sunt român !”Astfel a întrebat fibirăul şi a doua şi a treia oară pe micuţul Muţiu

şi el de fiecare dată a răspuns: „Eu sunt român!”265. Aflându-se într-o relaţie organică cu comunitatea şi fiind

protejată de autonomia confesională, şcoala românească din comitatul Timiş, prin limba de predare, valorile culturale transmise şi aspiraţiile pe care le-a cultivat, a oferit elevilor o educaţie de tip naţional. Pedagogi şi oameni de cultură bănăţeni şi ardeleni, au definit conceptul de educaţie naţională, pentru a contracara încercările de nivelare etnică prin educaţie, promovate de cercurile conducătoare maghiare. Educaţia naţională a primit concretitudine în primul rând în activitatea preparandiilor de la Arad şi Caransebeş,

264 Dreptatea, Timişoara, IV, 1897, nr. 90, 26 aprilie/8 mai, p. 2.265 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 79, din 28 octombrie/9 noiembrie, p. 1-2.

453

care au format învăţători devotaţi comunităţii şi valorilor culturale româneşti. Planurile de învăţământ elaborate de autorităţile şcolare confesionale, manualele româneşti, precum şi activităţile didactică, extradidactică şi de perfecţionare profesională, ale învăţătorilor, au reuşit să conserve funcţia naţională a şcolii, în ciuda măsurilor restrictive ale autorităţilor administrative, la adresa instituţiilor confesionale de învăţământ elementar, care s-au intensificat în anii de sfârşit ai veacului al XIX-lea.

VI. D. Şcoala în procesul de separare de ierarhia ortodoxă de la Carlovitz

Până la intensificarea politicii de asimilare dusă de guvernele de la Budapesta, mai ales după instaurarea statului dualist, românii din spaţiul comitatului Timiş s-au confruntat mai bine de un secol, cu fenomenul sârbizării prin intermediul Bisericii şi al Şcolii, care a lăsat urme adânci în memoria şi mentalitatea colectivă, mult timp după ce despărţirea ierarhică a românilor de sârbi, devenise o realitate.

Dacă maghiarizarea în localităţile timişene a afectat mai mult aspectele formale ale existenţei naţionale româneşti, neavând o implicare religioasă şi un suport demografic semnificativ, procesul de sârbizare a românilor a atins aspectele vitale ale fiinţei lor naţionale, disipată o vreme în constructul artificial de naţiune confesională ilirică, bazat pe un aport demografic sârbesc mai consistent şi pe convieţuirea celor două etnii în localităţi mixte.

Originile acestui proces se află la sfârşitul secolului al XVII-lea, când în faţa ofensivei otomane, patriarhul de la Ipek, Arsenie al III-lea Cernoevici, trece de partea împăratului austriac Leopold I, care prin Diploma imperială (leopoldină) din 21 august 1690, acordă sârbilor „privilegiile ilirice” şi extinde jurisdicţia canonică a patriarhului sârb, asupra tuturor credincioşilor ortodocşi din monarhia habsburgică. Populaţia sârbă era scutită de dijmele datorate clerului catolic, acestea trebuind să fie folosite pentru întreţinerea şi consolidarea

454

bisericii ortodoxe266. De teama represaliilor otomane, Arsenie al III-lea Cernoievici a fugit de la Ipek în teritoriul controlat de austrieci, întemeind Mitropolia de la Carlovitz (în sârbeşte Karlovci). După încorporarea Banatului la Imperiul Habsburgic, în anul 1718, Biserica ortodoxă de aici, potrivit Diplomei menţionate, este pusă sub conducerea înalţilor ierarhi sârbi de la Carlovitz, situaţie care se va perpetua până în anii 1864-1865267.

De prevederile Diplomei imperiale din 1690, numite şi „privilegii ilirice”, au beneficiat şi românii ortodocşi din Banat, a căror Biserică fusese pusă sub autoritate sârbă. Regimul de toleranţă al privilegiilor a mijlocit românilor din Banat accesul la drepturi de care populaţia românească din Transilvania sau Ungaria a fost privată: intrarea în oraşe, accesul la meserii şi chiar unele funcţii în administraţia locală până la un anumit nivel, determinante pentru cristalizarea unei elite burgheze şi birocratice268.

Absolutismul therezian a întreprins o acţiune de raţionalizare şi etatizare a bisericii ortodoxe, fenomen materializat în constructul „naţiunii ilire”, definită ca o naţiune confesională polietnică. Prin conţinutul său, conceptul de „naţiune iliră” tindea să estompeze afirmarea individualităţilor etnico-naţionale în curs de cristalizare, topindu-le într-o entitate confesională, subordonată dezideratelor integratoare şi centralizatoare ale absolutismului269. Tendinţa nivelatoare a Vienei, exprimată în concepţia „naţiunii ilire”, a extins avantajele culturale şi asupra românilor. Deşi exclusivismul ierarhiei îi menţinea pe români într-o situaţie de inferioritate faţă de sârbi, perioada 1765-1792 a fost decisivă pentru demarajul cultural al acestora în spirit iluminist, exprimat îndeosebi prin opera de şcolarizare-alfabetizare (constituirea de şcoli primare, accesul la şcolile clericale, normale sau preparandiale, la liceele catolice sau reformate, treptat, la şcolile superioare din imperiu) şi prin activitatea editorială, principalele canale de difuzare a Luminilor în cea dintâi etapă a iluminismului românesc270. 266 P. Bona, Istorie, etnie şi confesiune în Banat, Editura Marineasa, Timişoara, 2004, p. 46-47.267 I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş. Monografie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998, p. 310; 268 N. Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timişoara, 1986, p. 136.269 Ibidem, p. 137.270 Ibidem, p. 141.

455

Pe fundalul reformismului luminat din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, conştiinţa de sine a românilor, ce a fost formulată succesiv pe plan confesional, cultural şi apoi politic, a fost rezultatul unui îndelung proces istoric, care a dus la destrămarea solidarităţii confesionale în favoarea solidarităţii naţionale, care a început să ia avânt deosebit, mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea271. Legăturile confesionale au fost afectate de principiile liberale, de impactul ideii moderne de naţiune, ce reclamau instituţionalizarea societăţii pe baze naţionale şi evoluţia bisericilor spre Biserici naţionale. Legătura bisericească româno-sârbă, care a funcţionat în ortodoxia din Austria în tot cursul secolului al XVIII-lea, sub semnul „privilegiilor ilirice”, a fost puternic afectată de aceste tendinţe, evoluând de la confruntare până la separaţie ierarhică, proces complex şi de durată, jalonat de o serie de evenimente, dintre care cel mai important a fost Revoluţia de la 1848, când românii din Banat au proclamat pentru prima dată separaţia de ierarhia sârbă272. Adunarea Populară de la Lugoj care a avut loc la 15/27 iunie 1848, a fost transformată de Eftimie Murgu într-o demonstraţie pentru independenţă ierarhică, proclamând înlăturarea patriarhului Raiacici şi a episcopilor sârbi din Vârşeţ şi Timişoara. Pe Câmpia Libertăţii din Lugoj, Murgu a promis poporului adunat, crearea unei forţe armate care va realiza eliberarea religioasă şi naţională273. În condiţiile înfrângerii mişcării revoluţionare, dependenţa bisericească a românilor din Banat faţă de Patriarhia de la Carlovitz s-a menţinut.

În toată această perioadă, şcoala românească s-a interferat cu cea sârbească, a evoluat alături de aceasta, dar nu şi-a trădat misiunea de pavăză a naţionalităţii româneşti. Au existat episcopi şi diriguitori ai învăţământului, care deşi erau de naţionalitate sârbă, s-au implicat în egală măsură în devenirea calitativă a şcolilor sârbeşti şi româneşti. Această atitudine pozitivă este elocvent ilustrată prin Teodor Iancovici, care în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi-a dobândit merite incontestabile, prin competenţa şi devotamentul 271 P. Bona, op.cit., p. 57.272 N. Bocşan, Separaţia ierarhică a Bisericii Ortodoxe Române de Biserica Ortodoxă Sârbă, 1864-1868, în „Revista istorică”, s.n., nr. 3-4, Bucureşti, 1996, p. 155-156.273 L. Cerović, Sârbii din România, Uniunea Sârbilor din România, Timişoara, 2005, p. 139.

456

dovedit în calitate de organizator al învăţământului din partea civilă a Banatului. A existat totuşi şi reversul acestei situaţii: episcopi şi directori districtuali de învăţământ sârbi, care au neglijat naţiunea română şi nu au încurajat existenţa şi propăşirea şcolilor româneşti274. Cum episcopii din Timişoara şi preoţii din parohiile mixte, aproape toţi erau sârbi sau sârbizaţi, se străduiau să-şi sârbizeze credincioşii, atât prin intermediul bisericii, cât şi prin intermediul şcolii, unde limba sârbă era dominantă275.

Aflaţi sub ierarhie străină, românii nu s-au bucurat deci, numai de beneficii, deoarece în bisericile şi şcolile româneşti a fost impusă limba sârbă, iar adoptarea scrierii cu alfabet latin a fost interzisă şi pedepsită de clericii sârbi. Fiind păstoriţi şi educaţi de preoţi şi învăţători sârbi sau sârbizaţi, românii timişeni se aflau în situaţia de a fi deznaţionalizaţi, mai ales în comunele mixte, româno-sârbe. S-a produs în această perioadă şi un proces de sârbizare a numelor româneşti, cărora li s-a adăugat de regulă sufixul „vici” dar şi „ov”276.

Pentru ilustrarea fenomenului de asimilare a românilor aflaţi sub ierarhie bisericească sârbă, este interesantă de analizat evoluţia naţională a membrilor unei familii româneşti timişorene din prima jumătate a veacului al XIX-lea. Căprarul (subofiţerul) Vasile Ungureanu, zis Vasa după prenumele său sârbizat, comandant peste pandurii (jandarmii) comitatului Timiş, avea doi fii, Andrei şi Pavel. Dorind ca aceştia să primească instrucţia în limba română, subofiţerul de panduri şi-a mutat familia în suburbia Maiere a Timişoarei, unde pe la începutul secolului al XIX-lea exista unica şcoală confesională românească din Timişoara. După absolvirea şcolii primare, tatăl lor i-a înscris la Liceul Piarist (Andrei a urmat Liceul Piarist între anii 1808-1814, iar Pavel, între anii 1818-1824), care le asigura perspectiva de a urma şcoli superioare. Pentru că elevii ortodocşi-conform ordinului patriarhului Stratimirovici-nu se puteau înscrie în învăţământul secundar fără să aibă numele sârbizat, copiii „căprarului” Ungureanu au fost înscrişi cu 274 F. Zamfir, Caracterul confesional al instituţiei şcolare româneşti din comitatul Timiş, în „Anuarul Asociaţiei culturale Concordia Cenad”, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, p. 56.275 dr. G. Cotoşman, Românii sârbizaţi din Banat, în „Bănăţenii şi Episcopia Timişorii”. Anexe , Caransebeş, 1938, p. 17.276 F. Zamfir, Vechimea elementului românesc în spaţiul varieşean, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, vol. II, Editura Brumar, Timişoara, 2008, p. 31.

457

numele de familie Vasici, derivat şi sârbizat de la prenumele tatălui lor, Vasa.

Cei doi fraţi au avut destine diferite. Andrei Vasici a studiat gimnaziul, după care a devenit vicenotar, senator şi primar al oraşului Vârşeţ. Îndeplinind funcţii într-o comunitate în care populaţia sârbă cunoştea un accelerat proces de creştere numerică, pe seama românilor, Andrei Vasici s-a deznaţionalizat, murind ca sârb, iar fiul său nu şi-a afirmat vreodată originea românească277. Într-un număr al ziarului „Dreptatea”, din 1897, oraşul Vârşeţ era privit ca o adevărată „fabrică” de deznaţionalizare pentru români278.

O evoluţie diametral opusă a avut fratele lui Andrei, dr. Pavel Vasici (1806-1881), care a absolvit facultatea de medicină la Pesta, a profesat ca medic, a îndeplinit funcţia de consilier şcolar pentru şcolile ortodoxe din Transilvania, iar în 1869 s-a retras la Timişoara, îndeplinind până în anul 1876, atribuţia de inspector al şcolilor poporale româneşti din cercul Timişoara.

Pavel Vasici a fost un intelectual plurivalent: savant, academician, scriitor şi gazetar. A fost prieten şi colaborator al lui George Bariţiu şi a întreţinut o permanentă legătură cu românii din Ardeal, mai ales în lupta comună pentru drepturi naţionale şi sociale. Între 1860-1862 a luat parte la lucrările comisiei filologice transilvane, alături de Timotei Cipariu şi de G. Bariţiu, care a stabilit regulile ortografice ale limbii române în vederea introducerii alfabetului latin la tipărirea manualelor şcolare. Autor de manuale şcolare, P. Vasici a publicat şi o serie de lucrări în domeniul medicinii: 1830, „Dietetica şi antropologia”: 1844, „Macrobiotica”; 1846, „Neputinţa şi a ei vindecare”; 1877, „Difteria şi vindecarea ei naturală”. Între 1845-1847 a fost membru corespondent al „Asociaţiei literare a României” din Bucureşti şi din 28 martie 1879, membru cu drepturi depline al „Academiei Române”. A colaborat la revista „Familia” din Oradea şi a fost cel dintâi redactor al „Telegrafului” din Sibiu, pentru ca mai târziu să scoată o revistă de popularizare a medicinii, „Higiena şi şcoala” (1876-1880)279.

277 D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma, dosar 80, filele 14-16; Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 50, din 24 iunie/6 iulie, p. 1.278 Dreptatea, Timişoara, IV, 1897, nr. 76, din 4/16 aprilie, p. 3.279 D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma, dosar 80, filele 16-23.

458

Doi fraţi şi două destine diferite, datorită unei conjuncturi istorice vitrege pentru menţinerea fiinţei naţionale a românilor bănăţeni: Andrei Vasici sârbizat, iar Pavel Vasici, „mai tare de spirit”, aşa cum se afirma în necrologul din periodicul „Luminătoriul”280, contribuind la conservarea şi perpetuarea valorilor naţionale, prin serviciile făcute Şcolii şi Naţiunii române.

Acţiunea de sârbizare prin intermediul bisericii şi al şcolii, s-a repercutat nu numai asupra unor indivizi, ci şi asupra unor întregi colectivităţi româneşti. Pentru exemplificarea acestei situaţii, ne referim la localitatea timişeană Variaş, menţionată oficial pentru prima dată în anul 1333, într-un registru papal de zeciuială al Episcopiei Cenadului. Nu se poate şti cărui popor sau cărei religii aparţineau locuitorii Variaşului acelei vremi. Probabil că în acea perioadă proprietarii pământului erau maghiari, iar iobagii erau români. La fel de posibil e să fi existat în Variaş şi câţiva locuitori maghiari, care după ce Banatul a fost ocupat de otomani (1552), să fi părăsit localitatea. În timpul stăpânirii otomane (1552-1716), în Variaş au rămas câteva familii de „valahi” (români), la care s-au adăugat într-un număr destul de redus, primii locuitori sârbi care s-au stabilit în localitate281. Istoria Variaşului a evoluat deodată cu geografia lui. Timpul a fost aici o creaţie a spaţiului şi totodată o luptă de eliberare de sub tirania lui. Din vremuri imemoriale oamenii acestui areal au înfruntat o natură potrivnică, care le oferea în loc de un pământ roditor, o mulţime de mlaştini şi o climă generatoare de boli282. Având în vedere aceste condiţii vitrege de viaţă şi neprielnice pentru culturile agricole, sârbii şi românii nu lucrau pământul, ci erau crescători de animale.

În urma înfrângerii turcilor, prin pacea de la Passarowitz, din 1718, teritoriul Banatului a trecut în stăpânirea Imperiului austriac. La sfârşitul unui nou război turco-austriac, dintre anii 1736-1739, Austria a pierdut teritoriile de la sud de Dunăre şi Sava şi în anul 1739, după pacea de la Belgrad, odată cu armata şi autorităţile austriece, s-au refugiat din nordul Serbiei, în Banat, aproximativ 50.000 de sârbi, 280 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 50, din 24 iunie/6 iulie, p. 1-2; Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură…….., p. 193. 281 F. Zamfir, op.cit., p. 28-29.282 Idem, Şcoala din Variaş în curgerea timpului, în „Comuna Variaş, spaţiu de convieţuire interetnică şi interculturală”, Editura Brumar, Timişoara, 2006, p. 23.

459

conduşi de patriarhul Arsenie al IV-lea Iovanovici Şakabenta. Atunci s-a stabilit în localitate o masă considerabilă de ţărani sârbi, la care, din anul 1786, s-au adăugat coloniştii germani. Până la încheierea lucrărilor de desecare a ţinutului, primele generaţii de colonişti s-au confruntat cu sărăcia şi epidemiile, datorate terenului mlăştinos şi climei nesănătoase283.

Aşa cum menţionează monografia germană, realizată de Nicolaus Engelmann, după sosirea germanilor în Variaş, aceştia au locuit în preajma sârbilor şi a românilor. Exista Variaşul iliric (sârbo-român) şi Variaşul german. În partea ilirică se afla o stradă pe care germanii o numeau Wallasch-Gass (strada valahă)284. Trăind în apropierea românilor, germanii au preluat la început unele elemente de civilizaţie de la aceştia. Astfel, primul hambar german pentru ştiuleţi de porumb, a fost construit după model românesc, fiind numit „Walachsche cucuruzkorb”. Acesta era construit din lemn şi nuiele, având în partea de jos o deschizătură şi era aşezat pe grinzi de lemn, la 25-30 cm deasupra solului285.

O situaţie statistică din lucrarea monografică realizată de Aron Rosici, îi prezintă pe români într-o foarte slabă reprezentare numerică până în 1918, când Variaşul a fost încorporat României. Iată numărul românilor pe ani: 1883-5; 1897-5; 1900-6; 1920-6286. Nu ştim care este adevărul acestor cifre, căci dintr-o conscripţie făcută de preoţii sârbi, reiese că în anul 1860, se aflau în Variaş 97 de români287. În statistica prezentată de A. Rosici, românii aproape nici nu există până în anul 1883, când sunt recenzate doar 5 persoane. Într-o statistică prezentată în monografia germană, realizată de N. Engelmann, date despre români există doar pentru anul 1881, când sunt menţionaţi în număr de 41288.

Dincolo de aceste cifre statistice relative şi poate tendenţioase, mai multe despre prezenţa elementului românesc în Variaş, putem

283 Idem, Vechimea elementului românesc în spaţiul varieşean, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, vol. II, Editura Brumar, Timişoara, 2008, p. 29-30.284 N. Engelmann, Warjasch, Herausgegeben im Auftrag der Heimatortsgemeinschaft, 1980, p. 36.285 Ibidem, p. 41.286 A. Rosici, Iz sela u selo, Variaş, Editura Kriterion, Bucureşti, 1985, p. 30. 287 D.J.T.A.N, Fond familial Lungu-Puhallo, act 187, fila 1.288 N. Engelmann, op.cit., p. 74.

460

afla studiind numele de familie ale locuitorilor comunei, prezentate pe numere de casă şi pe străzi în monografia lui A. Rosici şi datând din anul 1794289. Parcurgând numerele de casă ale Variaşului iliric al acelor vremi, descoperim în dreptul lor o mulţime de nume de familie româneşti: Ardelean, Bobeş, Bobin, Braşovan, Cioba, Ciobota, Constantinov (din Constantin), Crişan, Gligor, Hoţoş, Ianculici (din Iancu), Lugojan, Mihai, Moisici (Moise), Muncian (Muntean), Olcian (Oltean), Orbulov (din Orbu), Popa, Popovici (posibil derivat din Pop), Rus, Sichin, Şolmoşan (Şoimoşan), Strainov (din Străinu), Urisareţ (posibil derivat din Ursaru), Ursulici (Ursu), Valean (Vălean). Ulterior anului 1794, în Variaş s-au mai stabilit persoane cu nume autentic româneşti, a căror naţionalitate a devenit cu trecerea anilor, sârbă: Pavlişan (din Păulişan), Ianovan, Cărpinişan.

Aflându-se sub ierarhie bisericească sârbă, românii din Variaş au fost botezaţi cu prenume sârbeşti, dar în cazul numelor situaţia este alta: neputând fi „reinventate”, unele au fost sârbizate, iar altele au rămas pur româneşti (Ardelean, Crişan, Muntean, Oltean, Lugojan, Braşovan, Popa, etc.).

Locuitorii de naţionalitate română ai Variaşului acelor vremi, ocupau 39 de case din cele 230 unde locuia populaţia illirică (aici se includ şi numerele de casă unde se aflau Primăria, grajdul primăriei, biserica sârbă, şcoala sârbă). Dacă stabilim o medie de 4 persoane într-o familie, atunci este posibil ca românii să fi fost într-un număr aproximativ de 156 de persoane. Nu ştim dacă şi câţi români locuiau în această perioadă printre germani.

Nu vom fi ştiind care era numărul românilor imediat după integrarea Banatului la Austria, dar al doilea val de sârbi care a venit în localitate după anul 1739, a modificat echilibrul numeric dintre români şi sârbi, în favoarea celor din urmă. Având o majoritate numerică şi deţinând sub control cele mai importante instituţii ale vremii: şcoala şi biserica, sârbii i-au asimilat pe români. În anul 1865, când s-a produs separarea românilor ortodocşi de ierarhia bisericească sârbă, în spaţiul varieşean nu mai exista probabil niciun locuitor care să-şi revendice originea românească sau chiar dacă erau

289 F. Zamfir, op.cit., p. 33.

461

astfel de persoane, numărul lor era insignifiant290. Despre prezenţa românească în Variaşul epocii moderne, dovezi vii sunt numele cu rezonanţă românească, ale unor familii sârbeşti contemporane: Erdelean (Ardelean maghiarizat), Muntean, Crişan, Solmoşan (Şoimoşan), Pavlişan (Păulişan), Cărpinişan, Ianovan291.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, contradicţiile românilor cu ierarhia sârbă se amplifică. Sârbii au început tot mai mult să subordoneze politica bisericească, politicii naţionale. Acest fenomen se resimţea şi în plan şcolar, căci aşa cum menţionează un document de arhivă, copiii români care frecventau clasele primare, „purtau bucium şi oală la grumaz (ca pedeapsă n.n.) dacă îndrăzneau să vorbească în şcoală limba maternă”292. În comune româneşti se numeau preoţi care nu cunoşteau limba poporului, iar în biserică s-a generalizat limba slavonă293. Ierarhia străină lua măsuri ce măreau nemulţumirea credincioşilor. Consistoriul din Timişoara a refuzat să primească cererea unui învăţător, deoarece era scrisă cu litere latine. Acelaşi Consistoriu a emis o circulară cu data de 12 aprilie 1862, prin care ordona preoţilor şi învăţătorilor ca toate actele privitoare la biserică şi şcoală, să fie scrise în limba bisericească şi cu litere chirilice. Agravarea contradicţiilor dintre ierarhia sârbă şi credincioşii români, a avut drept consecinţă creşterea numărului românilor ortodocşi care treceau la Biserica unită294. Este cazul comunităţii româneşti ortodoxe din Parţa, care nu a acceptat inscripţii în altă limbă decât cea română şi nici sârbizarea numelor de familie prin adăugarea sufixului „vici”. Din aceste cauze, la 13 aprilie 1864 românii ortodocşi din Parţa, cu excepţia a 11 familii cu 44 de suflete, au trecut la confesiunea greco-catolică. După despărţirea ierarhică, între anii 1869-1879, românii din Parţa au revenit la ortodoxie295.

Subordonarea confesională, a afectat şi pe învăţătorii de naţionalitate română, care aveau acces destul de dificil în şcolile

290 Ibidem, p. 36-37.291 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond Cronici parohiale, dosar Variaş, nepag.292 D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 177/1870, fila 2.293 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond Cronici parohiale, dosar Chesinţ, nepag.294 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 176-177.295 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Parţa, nepag.

462

ortodoxe din comunităţile mixte româno-sârbe. Fiind numit ca învăţător la şcoala greco-orientală „Sfântul-Gheorghe” din Timişoara, Traian Lungu (1830-1917), a fost primit cu ostilitate de sârbi şi numai calităţile lui pedagogice de excepţie, l-au definitivat în acel post296.

Românii timişeni nu au rămas insensibili la încercările de deznaţionalizare promovate de ierarhia străină, iar liderii lor politici au ajuns să considere emanciparea de sub ierarhia sârbă, drept obiectiv major al luptei naţionale297. Comuniunea bisericească româno-sârbă nu mai era considerată o soluţie viabilă, ea reprezentând-aşa cum plastic o exprimă o gazetă din acea vreme-„un pic de dobândă la ortodoxie şi cu pagubă mare la naţionalitate”298.

În tonul acestei mentalităţi larg răspândite în mediul bănăţean, favorabile separării de sârbi, idealul locuitorilor români din comunităţile mixte de a avea şcoli proprii, s-a concretizat, conform documentelor de arhivă, pentru prima dată la Denta, în anul 1855, când despărţirea ierarhică oficială, se afla doar în stadiul de proiect. Localul şcolii româneşti, un edificiu măreţ, cu etaj, aşezat în centrul comunei, s-a inaugurat la 12 martie 1855, într-un cadru festiv, având şi participarea inspectorului şcolar Constantin Ioanovici. Primul învăţător după separarea şcolii româneşti de cea sârbească, a fost Clementie Dina, care a funcţionat în localitate până în anul 1870. El a compus cu această ocazie o poezie tipărită într-o broşură apărută în Timişoara, în anul 1856, care dădea expresie bucuriei şi mândriei naţionale a românilor din Denta, pentru izbânda lor de a avea un edificiu şcolar propriu299.

Pe fondul dorinţei românilor de a-şi hotărî singuri destinele în problemele confesionale şi naţionale, instaurarea regimului liberal în Austria a creat condiţii favorabile separaţiei bisericeşti româneşti de ierarhia sârbă şi restaurării mitropoliei ortodoxe române300. Demersurile de separaţie au favorizat tensiunile şi disputele româno-sârbe în toate cele trei eparhii cu majoritate românească, dar

296 A. Cosma jr., Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933, p. 57-58. 297 V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 13.298 Minte şi inimă, Arad, I, 1877, nr.2, din 22 mai, stil vechi, p. 20.299 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Denta, nepag.; Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Denta, nr. inv. 21823/261.300 N. Bocşan, op.cit., p. 156.

463

elitele celor două popoare au reuşit să facă delimitările necesare între confesional şi politic de pe poziţiile liberalismului, sugerând necesitatea cooperării politice şi a solidarităţii în pofida divergenţelor pe teme bisericeşti301.

Moartea patriarhului de la Carlovitz, Rajacici, survenită la 13 decembrie 1861, este o ocazie pentru declanşarea acţiunii de separare, pe care românii nu o puteau evita. Andrei Mocioni lansează articolul manifest în care îşi fixează poziţia faţă de alegerea noului patriarh302. El propune ca românii să nu participe la actul alegerii, pentru a nu da posibilitatea noului patriarh să-şi aroge supremaţia şi asupra bisericii românilor ortodocşi303. Propunerea lui Mocioni dobândeşte atributele unei decizii generale, la Conferinţa românilor bănăţeni, care a avut loc în data de 21 ianuarie 1862, la Timişoara304.

Se formează o delegaţie care urma să plece la Viena să înainteze o petiţie împăratului, în care se cereau: reînfiinţarea mitropoliei româneşti; subordonarea românilor ortodocşi din Banat şi Ungaria faţă de noua mitropolie; aprobarea unui congres care în înţelegere cu congresul sârb să purceadă la separarea ierarhică. Ajungând la Viena, delegaţia prezintă petiţia arhiducelui Rainer, deoarece împăratul nu se afla în acel moment în capitală. Pentru a avea totuşi un rezultat mai pozitiv, în Viena rămâne o delegaţie mai restrânsă, care la 5 aprilie 1862 a fost primită de Franz Ioseph, acesta dând asigurări românilor, că va examina problema separării bisericilor305.

Între timp, aflându-se de demersurile delegaţiei române, în comitatul Timiş se produc dispute în sânul comunelor bisericeşti mixte. În biserica „Sfântul Gheorghe” din Timişoara-Fabric, se cânta în două strane: în cea din stânga româneşte, iar în cea din dreapta sârbeşte. Cu ocazia sărbătorilor de Paşti din anul 1863, din cauza spiritelor agitate, fiecare naţionalitate vroia să cânte în limba ei. Până la urmă au început să cânte în ambele limbi deodată şi fiecare tabără încerca să acopere vocile celeilalte tabere. Văzând că nici în acest mod nu se pot domina unii pe ceilalţi, au început să se certe şi

301 Ibidem, p. 157.302 R. Păiuşan, I. Cionchin, O istorie a românilor din Ungaria, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2003, p. 207.303 I. D. Suciu, op.cit., p. 180.304 N. Cornean , Monografia Episcopiei Caransebeşului, Editura Autorului, Caransebeş, 1940, p. 33.305 I. D. Suciu, op.cit., p. 182-183.

464

apoi să se bată. Preotul a fugit întrerupând slujba, iar pentru potolirea lucrurilor a trebuit să intervină poliţia. Declaraţia celor anchetaţi de provocarea conflictului este interesantă pentru a înţelege starea de lucruri din acele timpuri: „Dar noi, învăpăiaţi de spiritul timpului ce ni-a deschis ochii, o spunem apriat ilustrităţii tale (comitelui de Timiş care conducea ancheta) că precum amă dânsul naţiunea cea sârbească, chiar aşa amăm şi noi naţiunea noastră şi nu ne lăsăm să ne calce mai mult aceia care ne-au fost despoiat cu totul de drepturile noastre….”306. O reacţie de dezaprobare a comunităţilor româneşti o produce şi circulara episcopului de la Vârşeţ, din 16 octombrie 1863, îndreptată împotriva folosirii limbii române în oficierea ceremoniilor şi a alfabetului latin în cărţile sau inscripţiile bisericeşti307.

În vederea congresului electoral, menit să aleagă un nou patriarh, românii ortodocşi din eparhiile: Arad, Timişoara şi Vârşeţ au ales 14 deputaţi care să-i reprezinte. Sosiţi la Carlovitz, la 1 august 1864 deputaţii români au înaintat comisarului imperial la congres o declaraţie şi un memorandum destinat împăratului. Declaraţia preciza de ce românii nu recunosc congresul de la Carlovitz şi nu vor participa la alegerea mitropolitului sârb. Cele mai importante argumente cuprinse în această declaraţie sunt: biserica ortodoxă este biserică naţională, iar ierarhia de la Carlovitz e sârbească; populaţia românească are interese naţionale şi culturale distincte de ale sârbilor, are biserică proprie; românii din Banat au fost încorporaţi în mitropolia iliră nu pe cale canonică, ci printr-un act al puterii politice. Reluând argumentele de mai sus, memorandul adresat împăratului preciza că românii doresc ca emanciparea lor bisericească să fie realizată printr-un act imperial, deoarece încorporarea lor la Mitropolia de la Carlovitz s-a făcut printr-un act al puterii.

La deschiderea oficială a congresului, în 4 august 1864, au participat toţi deputaţii români, dar nu au luat parte la dezbateri. Declaraţia oficială a românilor a fost prezentată în faţa congresului prin Vincenţiu Babeş, în 5 august, ziua alegerii mitropolitului. Babeş preciza că este numai o separaţie administrativă, naţiunea română urmând să se repună în posesia ierarhiei sale naţionale, care pe calea „dreptului bisericesc” nu a fost nicicând desfiinţată. El a recunoscut 306 Ibidem, p. 183.307 N. Bocşan, op.cit., p. 158.

465

că legătura bisericească sârbo-română a fost de mare însemnătate şi folos pentru întreaga ortodoxie, dar, de-a lungul timpului, a devenit un obstacol în calea progresului naţiunii române. În acţiunea de separaţie românii „n-au fost şi nu vor fi conduşi de ură”, ci numai de dragoste, amiciţie şi „sfânt interes”, dar mitropolitul ce urmează a fi ales, nu poate fi mitropolit al românilor, motiv pentru care nu pot participa la alegeri. Babeş motivează prezenţa românilor la Carlovitz, ca expresie a loialităţii lor faţă de tron şi a sentimentelor de frăţietate către naţiunea sârbă308.

Actul electoral s-a desfăşurat fără participare românească, fiind ales ca patriarh, episcopul Samuil Maşirevici. Sinodul întrunit în data de 26 august 1864, se pronunţa în principiu pentru separarea celor două biserici309. Deşi vine ceva mai târziu, la 24 decembrie 1864, rescriptul împărătesc al lui Francisc Iosif nu a făcut decât să întărească de drept, ceea ce de facto deja exista. Se încuviinţa înfiinţarea Mitropoliei românilor în fruntea căreia era numit arhiepiscop şi mitropolit, Andrei Baron de Şaguna310. Deşi Andrei Mocioni a susţinut cu tărie realizarea unei episcopii la Timişoara, totuşi prin Diploma din 4 iulie 1865, se înfiinţează numai două eparhii sufragane: a Aradului şi Caransebeşului311.

Dincolo de aspectele tensionate ale separării bisericeşti, în finalul declaraţiei adresate sârbilor la Carlovitz, care proclama solemn separaţia, Vincenţiu Babeş lasă o poartă deschisă continuităţii relaţiilor între cele două popoare, care în plan spiritual rămâneau unite întru aceeaşi credinţă: „Fraţilor! Noi cu aceasta ne-am împlinit misiunea noastră. Noi ne despărţim de voi şi ieşim din mijlocul vostru, dar credeţi-ne, în inimă suntem ai voştri…312”.

Hotărârea Sinodului din 26 august 1864, a însemnat un pas important pe calea împlinirii dezideratului românesc de separare. De aici înainte, problema intra pe terenul practic administrativ al separaţiei. După mai multe tratative eşuate între partea română şi partea sârbă, decizia în chestiunea separaţiei fondurilor comune şi a mănăstirilor a fost transferată înaltelor foruri, dar treptat chestiunile politice au eclipsat pe cele bisericeşti şi problema separaţiei a rămas 308 Ibidem, p. 161-162.309 I. D. Suciu, op.cit., p. 185.310 N. Cornean, op.cit., p. 34.311 I. D. Suciu, op. cit, p.188-189.312 Apud dr. N. Gavrilovici, Srpsko-rumunsko klerikalno uciliste u Vrscu ( 1822-1867 ), Novi Sad, 1983, p. 218-219.

466

suspendată. După 1867, chestiunea despărţirii averii comune şi a mănăstirilor a fost încredinţată dietei Ungariei, care a transferat-o tribunalelor ordinare. Abia în Congresul Naţional Bisericesc din 1868 chestiunea separaţiei a fost reluată, constituindu-se o comisie din nouă persoane, în frunte cu episcopul Ivacicovici, însărcinată să redacteze un document pentru o înţelegere cu congresul naţional sârbesc asupra tuturor diferendelor ce au mai rămas de rezolvat313.

Pe temeiul înţelegerii ce s-a încheiat între delegaţia congresuală românească şi cea sârbească de la Carlovitz, s-au format de ambele părţi şase comisii mixte, pentru a efectua o aplanare amicală a controverselor dintre credincioşii români şi coreligionarii sârbi din comunele mixte ale diecezelor: Vârşeţ, Timişoara şi Arad.

Lucrările comisiilor au început în anul 1871, o activitate eficientă desfăşurând comisia a IV-a din cercul Vârşeţ, condusă de protopopul Ioan Popovici şi avându-i ca membri pe Ioan Siepetianu, candidat de avocat şi Ioan Bartolomei, secretar, ca reprezentant al Consistoriului din Caransebeş. Comisia a realizat despărţirea totală a românilor de sârbi în trei comune mixte : Vlaicovăţ, Jamul Mic, Bucinu. Părţii române i-au rămas realităţile bisericeşti şi şcolare (bisericile cu edificiile şcolare şi câte o sesiune parohială). Românii trebuiau să-i despăgubească pe sârbi cu sumele contractate (în Vlaicovăţ, românii au plătit sârbilor 4.000 de florini). În aceste localităţi s-au constituit parohii de sine stătătoare, încorporate la Dieceza Caransebeşului314.

În urma despărţirii ierarhice, începând din anul 1872 comuniunea şcolară româno-sârbă s-a încheiat315, dar nu toate comunităţile mixte, româno-sârbe, au traversat paşnic această perioadă. Populaţia sârbă şi liderii ei de opinie din unele localităţi, nu au fost dispuşi să renunţe uşor la rolul dominant pe care l-au avut în biserică şi şcoală. Pe de altă parte, românii au perceput separarea de ierarhia sârbă ca pe o descătuşare, ca pe o posibilitate de a folosi în sfârşit, fără restricţii, limba română şi alfabetul latin în biserică şi şcoală.

313 N. Bocşan, op.cit., p. 173.314 Lumina, Arad, I, 1872, nr. 3, din 17/29 august, p. 7; Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Vlaicovăţ, nr. inv. 21823/798.315 V. Popeangă, Activitatea cultural-naţională a românilor din Eparhia Aradului, între 1784-1918, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură….”, Arad, 1986, p. 13.

467

Pentru a surprinde această perioadă de schimbare, nelipsită de dificultăţi şi animozităţi, este interesant de analizat cazul localităţii timişene Chesinţ, de lângă Lipova. Având populaţie majoritar românească, după separarea ierarhică comuna a fost inclusă în Protopopiatul Lipovei, din Dieceza Aradului. În acele împrejurări, când comuniunea religioasă româno-sârbă se destrăma, în Chesinţ exista o stare tensionată între cele două comunităţi: română şi sârbă, documentele de arhivă vorbind, bineînţeles la modul figurat, de două partide care se înfruntau pentru conducerea localităţii: „partidul românesc” şi „partidul sârbesc”. Confruntarea dintre aceste două grupări se amplifică după sosirea în localitate a învăţătorului Emeric Andreescu, în anul 1865.

În pofida separării ierarhice, în biserica ortodoxă din Chesinţ serviciul divin se desfăşura din două în două duminici în limba sârbă, lucru care-i cauza amărăciune acestui ucenic al şcolii lui Ţichindeal. Când preotul rostea ecteniile în limba sârbă, învăţătorul Emeric Andreescu îi dădea răspuns în limba română, lucru pe care preotul sârb nu-l agrea.

În anul 1869 fruntaşul sârb George Dabici împreună cu preotul Mihai Dabici, au ridicat o cruce de lemn cu inscripţie sârbească, în curtea bisericii. Interpretând această faptă ca un afront la adresa românilor, care formau majoritatea credincioşilor ortodocşi ai localităţii, gruparea românească, în frunte cu preotul Moise Dimitrescu, învăţătorul Emeric Andreescu, notarul comunal Răducanţu şi epitropul George Hodoşan, s-au luptat să înlăture crucea cu inscripţie sârbească, lucru care le-a reuşit în anul următor, deoarece românii aveau majoritatea în Comitetul parohial. Un proces-verbal al Comitetului parohial, din 6 decembrie 1869, urgenta rezolvarea acestei cauze: „Deoarece Comitetul parohial vede că spre domolirea spiritelor iritate din cauza crucii puse cu forţa pe teritoriul bisericii locale, Venerabilul Consistoriu din Arad nu s-a încumetat a aduce o hotărâre. Decizie: Comitetul parohial hotărăşte a se face în numele său una rugare către Venerabilul Consistoriu, pentru scoaterea crucii neromâne şi ridicarea în locul aceleia a unei române de piatră”316. În anul 1870, 316 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chesinţ, nepag.

468

în locul crucii de lemn, cu inscripţie sârbească, s-a ridicat o cruce de piatră cu inscripţie românească, sfinţită în prezenţa protopopului Lipovei, Ioan Ţăranu. Autorul moral al acestei izbânzi de rezonanţă pentru naţionalitatea română din Chesinţ, a fost învăţătorul Emeric Andreescu.

Acelaşi învăţător a stat la originea acţiunii de eliminare a cărţile bisericeşti scrise în limba sârbă şi cu litere chirilice. Despre rezolvarea acestei cauze, menţionează procesul-verbal al Comitetului parohial din 4 aprilie 1871: „Din partea mai multor membri ai Comitetului parohial se face propunerea ca cărţile sârbeşti aflătoare în biserică, cu care unii din preoţii locali fac numai abuzuri şi turburare în popor, să se pună în lada bisericească. Decizie: Comitetul parohial hotărăşte a emite din sânul său o comisie de şase membri în persoanele: Constantin Muneran-învăţător, Teodor Berzovan, Trăilă Nichi, George Cristi, Todosiu Groza şi George Hodoşan spre a strânge cărţile sârbeşti şi a le depune în lada bisericească. Cărţi sârbeşti, toate rupte, de toate opt dăraburi”317.

Încercarea judelui comunal de origine sârbă, Ilie Balaş, de a închide şcoala de fete şi de a-l destitui pe învăţătorul de la şcoala de băieţi, Emeric Andreescu, determină Comitetul parohial din Chesinţ să înainteze o plângere către Senatul şcolar din Arad, care poartă data de 4 martie 1871. Judele era acuzat că nu şi-a ţinut promisiunea făcută românilor la alegerea sa, aceea de a le apăra şi interesele lor naţionale. Având sprijinul conaţionalilor săi, preoţii Mihai Dabici şi Nicolae Stoianovici, judele din contră, a lucrat împotriva intereselor româneşti, doar pentru că nu suporta faptul că parohia se afla într-o dieceză românească, iar limba sârbă era ignorată în biserică şi şcoală. În plângerea sa, Comitetul parohial punea desele schimbări de învăţători petrecute în Chesinţ, pe seama atitudinii potrivnice a primarului şi a „partidei” sale, faţă de predarea în limba română.

Având o puternică opoziţie în Comitetul parohial, judele a trimis pe majoritatea membrilor acestuia la tăiat nuiele în pădure, tocmai în ziua de 1 martie 1871, când comisia de investigaţie trimisă de Consistoriul din Arad, a sosit în Chesinţ. În faţa comisiei, judele s-a înfăţişat cu un grup de aderenţi înfierbântaţi de băutură, care 317 Ibidem.

469

strigau din răsputeri că nu-i mai vor pe cei doi învăţători, fără însă a fi în stare să-şi justifice dorinţa şi cu argumente318. Comisia de investigaţie, formată din asesorul consistorial George Fogaraşiu şi Luca Călăceanu, inspector cercual de şcoli, a înaintat un raport despre cele constatate în Chesinţ, datat cu 14/26 martie 1871. În urma cercetărilor sale, îngreunate de oamenii primarului care erau pregătiţi să recurgă la violenţă, comisia a descoperit câteva din adevăratele cauze ale conflictului dintre primar, care-i avea alături pe preoţii sârbi şi învăţătorul Andreescu, care avea susţinerea Comitetului parohial: învăţătorul descoperise o fraudă având ca obiect banii bisericii şi ca autor pe preotul Mihai Dabici; el se afla la baza acţiunilor de înlocuire a crucii de lemn cu inscripţie sârbească, cu o cruce de piatră cu inscripţie românească şi la eliminarea cărţilor bisericeşti scrise în limba sârbă şi cu litere chirilice; învăţătorul reclama de asemenea, nealocarea banilor preliminaţi în bugetul comunei pentru trebuinţele învăţământului. Erau motive suficiente pentru ca învăţătorul Andreescu să nu fie agreat de primar.

Raportul comisiei îl incrimina pe judele comunal din mai multe motive: a închis şcoala de fete din proprie iniţiativă, cu desconsiderarea Comitetului parohial şi a directorului local, încălcând autonomia confesională; neputând să-şi dovedească acuzaţiile împotriva învăţătorului cu argumente, a încercat să convingă comisia apelând la un grup de presiune; a ameninţat cu închiderea şcolii de băieţi şi cu destituirea învăţătorului Andreescu. Datorită considerentelor enunţate mai sus, comisia concluziona că judele comunei Chesinţ este un om capricios, despotic şi fără pricepere, prin urmare nedemn de postul pe care-l ocupă. Membrii comisiei propuneau Consistoriului, să facă paşii necesari pe lângă autorităţile civile, pentru a-l înlocui pe acest primar cu un individ mai moderat şi mai înţelept, care să aducă pacea în comună, şcoală şi biserică319.

În loc să fie destituit primarul, până la urmă a trebuit să părăsească Chesinţul învăţătorul Emeric Andreescu, care nemaisuportând presiunile, care au culminat cu agresarea sa fizică din partea aderenţilor judelui, a părăsit acest post şi a plecat la Beregsău, unde a desfăşurat o prolifică activitate până la împlinirea vârstei de pensionare320. 318 Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Fond şcolar, II, act 9/1871, nepag.319 Ibidem, act 10/1871, nepag.320 Ibidem, II, act 34/1871, nepag.

470

Învăţătorul Andreescu a plecat, dar întocmirile sale, precum şi spiritul său combativ întru apărarea drepturilor naţionale româneşti, au rămas în Chesinţ. Aşa se explică perpetuarea învăţământului în limba română şi prin el a naţionalităţii româneşti în această aşezare bănăţeană.

Damaschin Cosma a fost un alt învăţător intransigent faţă de tolerarea subordonării bisericeşti a românilor faţă de sârbi, după ce separarea ierarhică se decretase deja. Numit învăţător în Beregsău, la 27 ianuarie/8 februarie 1866, a găsit în localitate o biserică datând din 1793, de pe vremea când românii erau supuşi ierarhiei sârbe. Aici se oficiau slujbe divine în fiecare zi de către preoţi sârbi, iar în limba română numai o dată pe săptămână, duminica şi de sărbători, de către unicul preot român, Vasile Murgulovici. Majoritatea credincioşilor erau români ortodocşi, iar sârbii erau aşezaţi la 11 kilometri, în Beregsăul Mic. Starea aceasta de lucruri a răscolit în sufletul lui D. Cosma un sentiment de revoltă, având în vedere că el a crescut de mic, în satul său natal, apoi la Preparandia din Arad, într-un spirit de ortodoxie curat românească şi naţională. Dintru început, învăţătorul Cosma a cântat în strană la toate slujbele religioase, numai în limba română, iar faţă de preoţii sârbi a avut o atitudine fără echivoc, îndemnându-i să se mute în satul învecinat, unde se aflau conaţionalii lor. Aşa s-a efectuat practic, despărţirea ierarhică de biserica sârbă, în Beregsău. În localitate a rămas doar preotul român, iar preoţii sârbi s-au mutat în Beregsăul Mic, unde credincioşii de naţionalitate sârbă au început să-şi zidească o biserică proprie321.

În primii ani de carieră didactică, Iuliu Vuia a funcţionat ca învăţător suplinitor la Timişoara322. Calificat „naţionalist exaltat”, la cererea guvernanţilor este chemat de episcopul Aradului, Ioan Meţianu şi i se aduce la cunoştinţă să-şi caute alt post. El îşi găseşte refugiul la şcoala ortodoxă din Ciacova, care în acel an, 1882, se afla în Dieceza sârbă a Timişoarei. El a găsit aici un teren propice ca să se facă util, având în vedere idealul românilor din acest orăşel, de a se smulge de sub tutela bisericii sârbe. În lucrările sale ulterioare, Vuia a citat câteva nume de români din Ciacova: Dimitrie, Uzon, Musteţi, 321 D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma, dosar 18, filele 5-6.322 M. Bucătură, op.cit., p. 75-76.

471

care au descoperit în învăţătorul nou venit, pe omul capabil să adune comunitatea în jurul unui ideal. La un an de la venirea sa, Iuliu Vuia reuşea să organizeze o mare serbare cu participarea mai multor coruri şi formaţii culturale din Banat, cu un număr impresionant de învăţători şi români din întreg arealul bănăţean. În piaţa Ciacovei s-a improvizat o capelă, unde a avut loc serviciul religios în limba română. Răspunsurile liturgice le-a dat corul de fală al românilor, corul din Chizătău, condus de preotul Lucian Şepeţian. A participat de asemenea şi corul din sudul comitatului Timiş, de la Biserica Albă, un alt centru de afirmare a spiritului înnoitor. Atmosfera ca şi întreg programul festivităţii care a durat două zile, au fost în favoarea cauzei românilor, mai ales că pe frontispiciul capelei improvizate fusese scris cu litere aurite, „Virtus Romana Rediviva”323. Manifestarea de anvergură naţională, organizată de Vuia la Ciacova, face parte din şirul încercările românilor din localitate de a se separa de sârbi pe cale paşnică, însă finalizarea acţiunii a fost decisă până la urmă printr-un proces.

Împărţirea averilor bisericeşti şi şcolare, între români şi sârbi, s-a realizat în unele comune mixte pe cale amiabilă, dar în altele s-a apelat la justiţie pentru a face dreptate părţilor. Pentru deciderea cauzelor de controversă ce se puteau ivi între românii şi sârbii din comunele mixte, cu privire la împărţirea averilor bisericeşti, şcolare şi fundaţionale, la 15 aprilie 1881, a fost sancţionată Legea XXV. Executarea acesteia a fost încredinţată ministrului de culte şi instrucţiune publică şi ministrului de justiţie324.

O împăcare amiabilă s-a realizat în anul 1895, în comuna mixtă Mănăştur, unde românii primeau biserica, şcoala şi pământurile, iar în schimb trebuiau să-i despăgubească pe sârbi cu 8.500 de florini, în răstimp de şase ani325.

În anul 1884 a început primul proces de despărţire ierarhică, al comunei Satchinez, terminat în anul 1889 în favoarea românilor326. 323 T. Petcu, Monografia învăţământului din Ciacova, judeţul Timiş, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2003, p. 361-362. 324 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 34, din 29 aprilie/11 mai, p. 1.325 Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 45, din 3 octombrie, p. 3.326 Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 79, din 10/22 aprilie, p. 2; Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Satchinez, nr.inv. 21823/628.

472

Şcoala şi biserica au rămas la români, care au trebuit să-i despăgubească pe sârbi conform sentinţei curiale nr. 5702, cu suma de 7.343 de florini şi 35 de cruceri. Pentru achitarea acestei sume, Jiva Ungurianu (tatăl lui Emanuil Ungurianu) a împrumutat biserica cu 1.000 de florini, iar învăţătorul Petru Augustin, cu 500 de florini327.

În comuna mixtă Mehala, despărţirea românilor de sârbi s-a produs în anul 1887, a doua zi de Paşti, când corul condus de învăţătorul Iosif Nişiu a început să cânte în româneşte „Hristos a înviat”, iar preotul Constantin Hadji, conform înţelegerii anterioare, servea în limba română. Credincioşii sârbi sub conducerea învăţătorului Uroş Vuici, au început peste cor şi preot să cânte în sârbeşte, dând naştere unui scandal public. Despărţirea definitivă a românilor de sârbi s-a realizat de-abia în anul 1890, când prin sentinţa Curiei Regeşti din Budapesta, nr. 38869, sârbii primeau biserica şi şcoala, iar românii erau despăgubiţi cu suma de 23.934 de florini, plătibili în cinci rate anuale consecutive328.

Prin actul oficial datat cu 15 mai 1896, nr. 664, primit de la Protopopiatul Timişoara, românii din Felnac au câştigat procesul de despărţire ierarhică de sârbi. Realităţile bisericeşti şi şcolare au rămas în proprietatea românilor, în afară de sesiunile parohiale care s-au împărţit în două părţi egale. Sârbii trebuiau despăgubiţi cu suma de 10.613 de florini şi 98 cruceri, plătibilă în răstimp de cinci ani şi jumătate. Interesele românilor din Felnac au fost reprezentate în acest proces, de avocatul Emil Babeş, fiul marelui om politic bănăţean, Vincenţiu Babeş. Un rol important în separarea ierarhică a românilor de sârbi în comuna Felnac, l-a jucat parohul local Moise Babescu, care nu a renunţat la acest ideal, nici după ce adversarii săi i-au incendiat casa. Pentru a le insufla curaj naţional credincioşilor, el îi îmbărbăta cu cuvintele: „Nu-ţi pierde curaj naţiune, căci nu-mi este frică de cel ce-mi omoară trupul, că de suflet nu se poate atinge”. Exemplul lui a fost unul de excepţie pentru comunitatea românească din Felnac329.

327 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Satchinez, nepag.328 N. Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, Timişoara, 1943, p. 155.329 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 111, din 20 mai/1 iunie, p. 3; Foaia diecezană, Caransebeş, XI, 1896, nr.11, din 10 martie, p. 7; Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Felnac, nr.inv. 21823/297.

473

În perioada 1865-1895, românii din Ciacova au făcut încercări de a se despărţi de sârbi, la început pe cale paşnică, iar apoi printr-un proces pe care l-au câştigat în urma sentinţelor Curiei Regeşti Ungare, nr. 7456 din 1895 şi nr. 4532 din 1897, aceasta din urmă rămânând definitivă. Clădirea bisericii a rămas sârbilor, aceştia fiind obligaţi să-i despăgubească pe români cu suma de 15.390 de florini, plătibili în cinci rate egale. Ultima trebuia achitată la 19 februarie 1901. Românii au primit 2 şi ¾ iugăre de pământ şcolar pentru învăţător, precum şi o jumătate din şcoală. Cealaltă jumătate au cumpărat-o de la sârbi cu suma de 3.200 de coroane. Cheltuielile cu procesul de despărţire, i-au costat pe românii din Ciacova, 4.828 de coroane şi 80 de fileri330.

O scrisoare emoţionantă a economului Jica Anghel din Becicherecul Mic, către ziarul timişorean „Controla”, datată cu 26 septembrie 1895, exprimă idealul românilor din localitate de a se separa de sârbi, aceasta fiind garanţia pentru un învăţământ în limba maternă şi pentru menţinerea fiinţei naţionale nealterate: „De noi, cei mai setoşi de dorul despărţirii, nu are nimeni nici o grijă. Ne doare că n-avem şcoala noastră românească, ci trebuie să meargă 150 de copii în şcoala sârbească, cu un învăţător bătrân şi neputincios şi copiii noştri sunt siliţi să înveţe numai sârbeşte şi ne e frică că azi, mâine nu vor mai fi români în satul nostru. Noi ne ţinem încă cu curaj, suntem români verzi şi sănătoşi ca gorunul şi vrem să ne jertfim pentru scumpa noastră limbă şi şcoală, dar de ce nu are nimeni grijă de noi ? Nu ne lăsaţi şi ne ajutaţi să nu fim tocmai noi, pe ai căror moşi i-a mângâiat un Ţichindeal, de batjocura românimii şi a lumii întregi”331.

Idealul românilor din Becicherecul Mic s-a împlinit în anul 1897, când după separarea de sârbi, românii şi-au înfiinţat o şcoală proprie, primul învăţător fiind Eutimie Dărăbanţ332.

În parohia „Sfântul Gheorghe” din Fabric, românii s-au despărţit de sârbi încă din anul 1863. Documentele de arhivă demonstrează încercările românilor din această comunitate bisericească, de a obţine partea care li se cuvenea din averea şcolară şi bisericească a parohiei. În 1871 ei se adresează magistraturii oraşului Timişoara, pentru a 330 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ciacova, nepag.; Foaia diecezană, Caransebeş, XI, 1896, nr. 10, din 3 martie, p. 7.331 Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 44, din 29 septembrie, p. 1.332 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Becicherecul Mic, nepag.; Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Becicherecul Mic, nr.inv. 21823/53.

474

transcrie în cartea funduară, dreptul de proprietate a edificiului şcolar şi a casei parohiale asupra comunităţii româneşti, deoarece, în opinia lor, acest drept a fost întabulat de comunitatea sârbă cu samavolnicie333. La 9 mai 1873, românii din parohia „Sfântul Gheorghe” îi împuternicesc pe Pavel Rotariu şi pe învăţătorul Traian Lungu, pentru a le susţine doleanţele în problema şcolii, înaintea ministrului instrucţiei publice şi a Curiei ungare334. Pentru rezolvarea problemei despărţirii bunurilor din parohia „Sfântul Gheorghe”, s-a format şi o comisie care îl avea ca preşedinte pe Pavel Vasici. Printr-o adresă nedatată-care presupunem că a fost redactată în anul 1873-către protopopul Timişoarei, Pavel Vasici se plângea de greutăţile pe care comunitatea sârbă le-a ridicat la numirea comisiei335.

Toate demersurile românilor din parohia „Sfântul Gheorghe” pentru a reuşi o împărţire amiabilă a bunurilor acestei comune bisericeşti, au rămas fără rezultat. Ei au fost nevoiţi să se afilieze la biserica „Sfântul Ilie” din Fabric, pe lângă care au funcţionat două şcoli româneşti confesionale. Nerămânându-le decât soluţia de a-şi demonstra dreptatea în justiţie, românii au intentat proces sârbilor, în anul 1895, însă sentinţa dată în 1898, le-a fost defavorabilă336.

Intenţiile de deznaţionalizare promovate de ierarhia sârbă, nu i-a lăsat insensibili pe românii ortodocşi din Parţa, care au trecut la unire cu data de 13 aprilie 1864, părăsind biserica comună şi averile la care contribuiseră şi ei alături de sârbi. După decretarea oficială a separării ierarhice, între anii 1869-1879 românii din Parţa se întorc la ortodoxie. Pentru a-şi recupera bunurile lăsate sârbilor, românii încep un proces pe care-l câştigă definitiv la 8 septembrie 1901. Ei dobândeau sesiunea parohială, cărţile rituale româneşti şi 10.000 de coroane despăgubire337.

Dacă rezolvarea de principiu a problemei despărţirii ierarhice, s-a derulat într-un timp mai scurt, pe terenul practic administrativ al separaţiei, lucrurile au evoluat mai greu. Împărţirea bunurilor comune din parohiile mixte s-a întins până la începutul Primului Război Mondial, fără ca activitatea să fie încheiată.333 D.J.T.A.N., Fondul familial Lungu-Puhallo, act 147/1871.334 Ibidem, act 148/1873.335 Ibidem, act 149.336 N. Ilieşiu, op.cit., p. 153; Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 43, din 26 septembrie, p. 3.337 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Parţa, nepag.

475

Pe parcursul secolului al XVIII-lea, comuniunea religioasă româno-sârbă, a avut un rol benefic pentru românii timişeni, care sub scutul „privilegiilor ilirice” au putut să-şi conserve naţionalitatea şi să acceadă la drepturi pe care românii din Transilvania şi Ungaria nu puteau să le spere. După laicizarea mişcărilor naţionale şi evoluţia bisericilor ortodoxe spre biserici naţionale, începând cu secolul al XIX-lea, românii bănăţeni au început să perceapă ierarhia străină ca mijloc de deznaţionalizare, resimţit deopotrivă în Biserică şi Şcoală. Deşi separaţia ierarhică a fost decretată la sfârşitul anului 1864, din punct de vedere practic, în teritoriu, ea s-a înfăptuit într-o perioadă îndelungată de timp şi la traducerea ei în fapt, o contribuţie importantă au avut-o şi învăţătorii români confesionali.

VI. E. Rolul corpului didactic în susţinerea şi afirmarea mişcării naţionale din comitatul Timiş

Şcoala a reprezentat principala sursă care a alimentat constituirea intelectualităţii româneşti, a fost un important factor de educaţie naţională şi tot ea, a oferit un contingent important mişcării naţionale338. În mişcarea naţională, dascălii, alături de preoţi, au fost aceia care tălmăceau poporului înţelesul diverselor acţiuni politice. Majoritatea luau parte activă la adunări, semnau memorii, proteste, organizau liste de donaţii, sau erau abonaţi la publicaţiile româneşti. Munca de zi cu zi, desfăşurată de umilii dascăli ai satelor româneşti, a făcut posibilă rezistenţa unui neam supus în permanenţă, încercărilor de înstrăinare din partea unui regim intolerant339.

Organizarea unui partid politic care să apere interesele românilor bănăţeni, este legată de numele lui Alexandru Mocioni, dar alături de el, la realizarea acestui important act naţional românesc, s-au aflat şi oamenii şcolii. Cum în Ungaria se aplica o altă lege electorală decât în Transilvania, care facilita alegerea unui număr mai mare de deputaţi 338 M. Pârvulescu, Şcoală şi societate în Banat, secolul al XIX-lea. Contribuţia şcolii la formarea elitelor româneşti, Editura Brumar, Timişoara, 2000, p. 135.339 Ibidem, p. 136.

476

români, Mocioni a încercat să constituie un partid politic naţional numai cu elementele bănăţene, arădene şi crişene, care beneficiau de aceeaşi lege.

În ziua de 26 ianuarie/7 februarie 1869, s-a convocat astfel la Timişoara o mare întrunire românească, la care au participat peste 600 de intelectuali. La conferinţă a fost prezentă şi o delegaţie sârbă condusă de Svetozar Miletici. Lucrările adunării au fost prezidate de avocatul Constantin Rădulescu din Lugoj. La propunerea lui Alexandru Mocioni, adunarea a aprobat cu mare însufleţire înfiinţarea unui „Partid naţional de sine stătător”, care avea să tindă-fără a reuşi-să înglobeze în formaţia sa şi gruparea politică din Arad, constituită la 14/24 decembrie 1867. Acestui partid avea să-i incumbe sarcina conducerii luptei naţionale atât în Dieta de la Pesta, cât şi în comitatele româneşti din Ungaria. Programul partidului a fost elaborat de Alexandru Mocioni şi Vincenţiu Babeş. Ca preşedinte a fost ales Alexandru Mocioni, iar între membri comitetului recunoaştem o serie de personalităţi locale implicate în destinele învăţământului românesc confesional: protopopul Meletie Drăghici, G. Crăciunescu, profesor de limba română la Gimnaziul Superior din Timişoara (viitor referent al Senatului şcolar arădean şi apoi protopop al Belinţului n.n.), Traian Lungu, învăţător în Timişoara-Fabric (n.n.)340.

Conferinţa românilor transilvăneni de la Miercurea, desfăşurată între 23-24 februarie/7-8 martie 1869, a decis constituirea Partidului Naţional al Românilor din Transilvania, condus de Ilie Măcelariu341.

Obţinerea independenţei de stat a României în anul 1878, a creat o puternică emulaţie a luptei naţionale a românilor din Banat şi Transilvania, impunând în prim plan necesitatea înmănunchierii forţelor politice prin unificarea celor două partide naţionale existente. După consfătuirea din 9-10 august 1880, a avut loc Conferinţa restrânsă de la Sibiu, la care au participat şi bănăţenii Vincenţiu Babeş, Pavel Rotariu, Coriolan Brediceanu. Se adoptă textul unei hotărâri care recunoştea necesitatea, utilitatea şi posibilitatea constituirii unei organizaţii politice unitare. Pe temeiul acestei hotărâri, a fost convocată Conferinţa generală a alegătorilor români, pentru ziua 340 V. Netea, op.cit., p. 370-371.341 Ibidem, p. 379-384.

477

de 12 mai 1881, care avea să dezbată: atitudinea alegătorilor faţă de apropiatele alegeri parlamentare; organizarea Partidului Naţional Român; stabilirea unui program comun de acţiune a românilor din Banat şi Transilvania342.

Periodicul „Luminătoriul”, acordă spaţii largi în paginile sale, acestui eveniment major pentru românii din Banat şi Transilvania. În numărul din 15/27 aprilie 1881 este caracterizată situaţia naţiunii române din acel moment, ca fiind similară cu aceea de dinaintea Revoluţiei din 1848. Românii erau lipsiţi de drepturi naţionale, puşi la discreţia unui „popor nedrept şi ambiţios de domnie”, iar în viaţa publică, la toate oficiile, în toate şcolile, se introdusese limba maghiară, „strâmtorând până la extremitate” celelalte limbi. Alături cu politica de maghiarizare, mergeau corupţia şi „despoierea materială a poporului român”. Conferinţa tuturor românilor, bănăţeni, crişeni, maramureşeni, transilvăneni, era anunţată ca un eveniment în care românii îşi spuneau speranţa pentru propăşirea lor comună şi totodată ca un for de decizie al atitudinii politice viitoare: activitatea sau pasivitatea343.

La 7 aprilie 1881, a avut loc Conferinţa cercului electoral al Lipovei, în care alegătorii români se aflau în majoritate. Ca preşedinte al conferinţei a fost ales protopopul Ioan Ţăranu, iar ca notar, învăţătorul Ioan Tuducescu. Cu acest prilej, adunarea s-a declarat solidară cu obiectul conferinţei de la Sibiu şi i-a ales ca delegaţi la această întrunire majoră a românilor pe protopopul Ioan Ţăranu şi pe avocatul Dezideriu Borbola344. Învăţătorul din Lipova, Ioan Tuducescu, a desfăşurat o rodnică activitate în slujba mişcării naţionale. „Societatea română de lectură”, înfiinţată în 1868 la iniţiativa sa, a fost un bun paravan pentru activitatea politică desfăşurată de membrii ei. În localul acestei societăţi, s-au făcut planuri pentru alegerile comunale, comitatense şi de propagandă pentru alegerile parlamentare345.

La 26 aprilie 1881, s-a desfăşurat Conferinţa alegătorilor din comitatul Timiş. Comitele suprem a cerut informaţii mai detaliate prin

342 I. Munteanu, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994, p. 98-99.343 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr.30, din 15/27 aprilie, p. 3.344 Ibidem, p. 3-4.345 D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 5, p. 2.

478

căpitanul oraşului, de la protopopul Meletie Drăghici, despre scopul şi programul conferinţei, punându-le în vedere organizatorilor, să nu desfăşoare acţiuni împotriva regimului. Conferinţa a ales delegaţii pentru întrunirea de la Sibiu, împuternicindu-i să voteze întemeierea Partidului Naţional Român. Apoi s-a ales un comitet central al organizaţiei comitatense, care avea să comunice alegătorilor concluziile conferinţei de la Sibiu. Între membrii acestui comitet, s-au aflat protopopul Meletie Drăghici şi Pavel Vasici, care era pensionar, dar până în 1876 îndeplinise funcţia de inspector al şcolilor româneşti din cercul Timişoara (n.n.)346.

La Conferinţa naţională de la Sibiu, din 155 delegaţi participanţi, 52 erau din părţile bănăţene. Raportul comisiei de 30, prezentat de Vincenţiu Babeş, făcea o analiză obiectivă a situaţiei social-politice extrem de grele creată românilor de cercurile guvernante maghiare. Condamnând nenumăratele abuzuri şi ilegalităţi, mulţimea legilor votate de dieta maghiară, îndreptate împotriva dezvoltării şi prosperării românilor, fruntaşul bănăţean nu pregeta să exprime în plenul conferinţei, credinţa în puterea de rezistenţă a acestui neam, în biruinţa cauzei drepte pentru care lupta.

Constituirea Partidului Naţional Român, a avut un puternic ecou în rândurile românilor din Banat, manifestându-se adeziunea la programul adoptat. În urma unor lungi dezbateri, Conferinţa naţională a aprobat tactica pasivistă faţă de alegerile dietale pentru românii din Transilvania, iar pentru alegătorii români din Banat şi vestul Transilvaniei s-a acceptat oportunitatea participării la alegeri. În cursul lunii iunie 1881, au fost reorganizate cluburile naţionale din cercurile electorale timişene: Rittberg (Tormac), Timişoara, Becicherecul Mic etc.347

La 8 mai 1881, a avut loc şedinţa Comitetului Central Electoral al comitatului Timiş. S-a stabilit ca dată a alegerilor în acest comitat, ziua de 27 iunie. În Timiş, un comitat cu majoritate românească, în cercuri aproape 100 % româneşti, nu a fost ales nici măcar un etnic român ca preşedinte, vicepreşedinte sau notar al comisiilor electorale348.

346 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr.30, din 15/27 aprilie, p. 3-4; I. Munteanu, op.cit., p. 100. 347 I. Munteanu, op.cit., p. 100-101.348 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 43, din 30 mai /11 iunie, p. 3.

479

Stabilirea candidaţilor naţionali a prilejuit momente de solidaritate românească şi de adeziune la programul P.N.R. În jur de 50 de alegători români din cercul Becicherecul Mic, s-au prezentat la avocatul Pavel Rotariu din Timişoara, înmânându-i protocolul original al Conferinţei din Beregsău şi oferindu-i candidatura . Preotul Mercea din Parţa a rostit o cuvântare acomodată evenimentului, susţinând că alegătorii români sunt decişi a se înrola ferm sub drapelul Conferinţei de la Sibiu, aderând la programul acesteia349.

Mai mulţi alegători din cercul electoral Rittberg (Tormac), constituindu-se într-un comitet ţinut în Şoşdea, au proclamat drept candidat dietal, pe acelaşi Pavel Rotariu350. Sufletul acestei iniţiative de candidatură, au fost preoţii I. Popovici, V. Prohab şi învăţătorul Ioan Albu din Şoşdea351. În cercul electoral Biserica Albă, sârbii şi românii au stabilit candidatura lui Vincenţiu Babeş352.

Alegerile parlamentare din 1881 au fost însoţite de abuzuri fără precedent ale autorităţilor. Sub pretextul că se produce „o mişcare în popor”, ministrul maghiar de interne a cerut administraţiei din Timişoara să restabilească ordinea şi să împiedice orice manifestare ostilă politicii guvernamentale. Au fost arestaţi o serie de conducători ai organizaţiilor naţionale locale; se declanşează o campanie de mari presiuni asupra alegătorilor români, pentru a nu sprijini candidaţi naţionali; se recurge la falsificarea listelor electorale în sensul împiedicării înscrierii alegătorilor români; unii fruntaşi români sunt obiectul unei ofensive puternice, morale şi materiale, din partea autorităţilor pentru a nu accepta candidatura cu program naţional. Din aceleaşi motive nu s-a reuşit informarea la timp a alegătorilor români, despre hotărârea Conferinţei naţionale de participare a bănăţenilor la viaţa parlamentară353.

Desfăşurarea alegerilor i-a remarcat pe învăţătorii satelor timişene, alături de preoţi, în fruntea comunităţilor româneşti de alegători, ca susţinători ai candidaţilor naţionali şi ai programului adoptat la Sibiu. Nu au lipsit nici acţiunile contrare cauzei naţionale, 349 Idem, nr. 46, din 10/22 iunie, p. 3.350 Ibidem.351 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 49, din 20 iunie/2 iulie, p. 3-4.352 Idem, nr. 47, din 13/25 iunie 1881, p. 3.353 I. Munteanu, op.cit., p. 102.

480

dar acestea au fost excepţiile care nu au făcut decât să întărească impresia de solidaritate românească, manifestată cu prilejul alegerilor dietale din 1881.

În cercul electoral Rittberg (Tormac), candidatura lui Pavel Rotariu fiind depusă mai târziu, la 21 iunie, nu se putea conta pe un rezultat mai mare decât inaugurarea principiului şi acţiunii politice, pe baza programului Conferinţei de la Sibiu. Autorităţile locale au apelat la abuzuri, presiuni şi corupţie, pentru a-şi asigura victoria candidatului guvernamental. De exemplu, poşta din Buziaş nu a expediat epistolele candidaţilor naţionali nici după trei zile de la sosire, deşi acestea au fost puse recomandate şi „per express”, neputându-se astfel comunica în timp util cu alegătorii. În pofida acestei situaţii, învăţătorul G. Magheţiu şi ambii preoţi din Sacoşul Unguresc au făcut tot ce este posibil, aducând 22 de alegători (din 123) care au votat cu toţii pentru programul naţional. Supus presiunilor din partea unor funcţionari din Buziaş, preotul Georgiu Popovici din Silaş a trecut în partida guvernamentală, dar ţăranii plugarii sosiţi împreună cu el la locul alegerii, au rămas credincioşi, votând cu partidul naţional. Alegătorii din Şoşdea, avându-i în frunte pe preoţii I. Popovici, V. Prohab şi pe învăţătorul Ioan Albu, au votat candidatul naţional. Pavel Rotariu a avut în acest cerc electoral şi susţinători care nu erau de etnie română, între ei numărându-se Adolf Abeles, mare proprietar în Mako şi arendator în Şoşdea. Acesta a fost chiar victima unui incident, legat de susţinerea candidatului român, pe care l-a întâmpinat cu semnul electoral, o pană roşie cu inscripţia: „Solidaritate poporală cu Pavel Rotariu”. După ce arendatorul din Şoşdea a înmânat şi altei persoane, aderentă a partidului naţional, acelaşi semn electoral, pretorul cercual Iosif Hollosy l-a declarat agitator şi a dispus să fie arestat. El a fost eliberat numai după ce Pavel Rotariu a expediat o depeşă la ministrul Tisza, în care a prezentat ilegalitatea comisă de solgabirău.

În arsenalul de intimidare şi obstrucţionare a candidatului român şi a alegătorilor săi, s-au aflat şi alte variate metode. Într-o discuţie particulară, un parlamentar originar din Timişoara, a încercat să-l convingă pe Rotariu să renunţe la candidatură, dar oferta a fost respinsă de avocatul român. Făcând presiuni asupra alegătorilor

481

români cu ajutorul pandurilor, pretorul a încercat să-i convingă să voteze cu Varghici, candidatul guvernamental. Ascultând îndemnurile învăţătorilor şi ale preoţilor, alegătorii români i-au dat pretorului tocmai răspunsul la care acesta nu se aştepta: „Să trăiască Rotariu!”. Agenţii guvernamentali au apelat şi la coruperea materială a alegătorilor, împărţind pâine şi băutură pe stradă.

Pavel Rotariu nu a recurs la aceste mijloace pentru a atrage alegătorii de partea sa, fiind încrezător în justeţea cauzei pe care o reprezintă. Învăţătorul Ioan Beca din Sculea şi preotul Perian din aceeaşi localitate, au sprijinit neobosit candidatul naţional de dragul aceleiaşi cauze, pentru că în persoană nu-l cunoşteau354.

Alegerile din Becicherecul Mic au decurs în aceeaşi notă, reprezentanţii partidului liberal de la putere, făcând din problema politică una religioasă şi etnică. Ei au scris alegătorilor germani să se ferească de naţionaliştii români, pentru că sunt periculoşi şi distrug buna înţelegere în popor. Un slovac maghiarizat, işpan dominial din Şag, încerca să le creeze alegătorilor germani o atitudine antiromânească susţinând: „România a ajuns a fi regat, iar românii de aici nu voiesc alta, decât a se însoţi cu ei şi a scoate poporul nemţesc din această ţară, a ne lua cu sila averile şi pământurile noastre”355.

Pretorul străbătea satele româneşti, făcându-le promisiuni învăţătorilor şi preoţilor români, pentru a vota candidatul guvernamental. În comunele: Sânmihaiul German, Săcălaz, Ghiroda, Giroc, unde populaţia germană era decisă să voteze candidatul român, notarii au schimbat peste noapte listele cu votanţi, eliminând pe cei îndreptăţiţi şi introducând drept alegători indivizi din proletariatul comunelor, care în schimbul unor sume infime de bani, au votat la comandă. Alegătorii din Becicherecul Mic: germani, sârbi, români, au fost excluşi formal de la votare, pentru că nu voiseră să se înduplece a vota candidatul guvernamental. În Săcălaz au votat 140 de persoane, dintre care numai 20 aveau drept de vot. La fel s-a procedat în comunele: Ghiroda, Giroc, Chişoda, Bucovăţ, unde unii alegători au fost substituiţi prin alţii, care nu aveau drept de vot şi nici numele pe listă. În localitatea Parţa, s-a ajuns la situaţia de a vota cu Ormos, 354 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 49, din 20 iunie/2 iulie, p. 3-4.355 Idem, nr. 51, din 27 iunie/9 iulie, p. 3.

482

candidatul guvernamental, oameni care erau decedaţi în momentul alegerilor. Existau informaţii potrivit cărora comisia electorală avea ordin să nu anunţe rezultatul, dacă majoritatea voturilor ar fi întrunit-o candidatul naţional.

Lăudabilă a fost şi de data aceasta susţinerea de care s-a bucurat candidatul naţional, Pavel Rotariu, în rândul intelectualităţii săteşti, remarcându-se în acest sens preoţii G. Bugariu şi Baltă din Beregsău, A. Mercea din Parţa, precum şi învăţătorii: Emeric Andreescu din Beregsău, Ioachim Boncea din Ghiroda, Bosoioc Miu din Giroc356.

În cercul electoral Cocota (Orţişoara), n-a mai existat aceeaşi solidaritate naţională, aici candidatul guvernamental Bela Kralitz, neavând niciun oponent. Învăţătorii şi preoţii români nu au fost decişi în a propune un contracandidat cu program naţional, iar comunităţile săteşti nefiind impulsionate de liderii lor spirituali, nu au acţionat din proprie iniţiativă. Mai mult chiar, la conferinţa guvernamentalilor care a stabilit candidatura lui Kralitz, au participat şi trei preoţi români: Petrescu şi Chiriţă din Remetea şi Lucuţia din Cerneteaz357.

Falsificarea urnelor, intimidările, ameninţările etc., au dus la eşecul candidaţilor naţionali din comitatul Timiş. În unele cercuri electorale, cum a fost Biserica Albă, din cauza ilegalităţilor comise şi terorizării alegătorilor români, comitetele naţionale locale au decis neparticiparea la alegeri. Singurul candidat român victorios în scrutinul electoral a fost în părţile Caraşului, generalul Traian Doda, care a obţinut 2.014 voturi, faţă de doar 679 ale contracandidatului său358.

Pe temelia sprijinului dat de forţele sociale româneşti programului şi tacticii P.N.R., mişcarea naţională continuă să se dezvolte în anii următori, aflându-se în aceeaşi neîncetată confruntare cu acţiunile opresive ale cercurilor conducătoare maghiare. La 1 august 1883, spre exemplu, Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică ordonă autorităţilor comitatense din Banat, să împiedice tinerimea română a purta culori şi însemne contrare unităţii statului maghiar, precum şi de a cânta cântece revoluţionare îndreptate 356 Ibidem.357 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 49, din 20 iunie/2 iulie, p. 4.358 Idem, nr. 48, din 17/29 iunie, p. 4; I. Munteanu, op.cit., p. 104.

483

împotriva statului unguresc359. Orice act sau activitate bănuită a fi contrară intereselor claselor dominante maghiare, orice legătură cu fraţii de peste Carpaţi, erau urmărite şi adeseori pedepsite. Cu ocazia unei adunări generale a Reuniunii învăţătorilor români din Dieceza Caransebeşului, s-a organizat o excursie la Turnu-Severin, la invitaţia slujitorilor şcolii mehedinţene. În octombrie 1885, vicecomitele de Timiş şi tribunalul din Biserica Albă, au cerut anchetarea învăţătorilor participanţi la excursia din România şi percheziţionarea locuinţelor acestora, sub învinuirea că au adus cărţi de propagandă naţională, că au stabilit contacte cu factori politici din Regatul român. S-a preconizat şi trimiterea lor în judecată360. Numeroşi învăţători şi preoţi români erau învinuiţi că „tulbură şi răzvrătesc populaţia”, că fac o educaţie antipatriotică elevilor, că arborează culorile drapelului naţional românesc la serbările şcolare, că bibliotecile şcolare erau pline de cărţi interzise361.

În anul 1884, apropiindu-se un nou ciclu parlamentar şi intrarea partidelor politice într-o nouă campanie electorală, conducerea Partidului Naţional Român a trecut la pregătirea celei de-a doua conferinţe naţionale. La finele lunii februarie, din iniţiativa lui Pavel Rotariu, a socrului său Meletie Drăghici şi a lui Emanuil Ungureanu, este convocată Conferinţa electorală a alegătorilor din comitatul Timiş. Între membrii secţiei locale ai Partidului Naţional Român, care au semnat acest apel, se numărau învăţătorii: I. Baicu din Râţişor, George Magheţiu din Sacoşul Mare, Emeric Andreescu din Beregsău şi preoţii: Alexandru Crăciunescu din Chinezu, Vichentie Prohab din Şoşdea. Întrunirea urma să se desfăşoare în ziua de 17 martie 1884, în sala mare a hotelului „Principele de coroană” din Timişoara. Ordinea de zi cuprindea patru puncte între care figurau: alegerea comitetului electoral comitatens şi întreprinderea unor măsuri pentru constituirea unui comitet în fiecare cerc electoral de pe raza comitatului.

Alertate, autorităţile au declanşat o campanie violentă de denigrare a celor care aderaseră la programul P.N.R., adoptat la Sibiu. Pentru a opri deplasarea unor locuitori la Timişoara în ziua 359 I. Munteanu, op.cit., p. 105; N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 397.360 Ibidem, p. 106.361 Luminătoriul, Timişoara, VI, 1885, nr. 109, din 25 septembrie/7 octombrie, p. 4.

484

de 17 martie, pretorul Muntyan Gyula (Munteanu Iuliu) din Ciacova a convocat o întrunire comunală. Cu toate presiunile exercitate, reprezentanţii alegătorilor români s-au reunit şi într-o atmosferă entuziastă au convenit să păşească hotărât pe drumul organizării. Şicanele au continuat. La Sânmihaiul Român, toţi cei care au luat parte la întrunirea din oraşul de pe Bega, au fost anchetaţi. La Jadani (Corneşti), pretorul cercual a ameninţat că va suspenda întregul consiliu comunal, dacă va mai abona gazeta „Luminătoriul”. La această ameninţare, preotul local i-a comunicat că în viitor, probabil fiecare membru din conducerea localităţii va face câte un abonament362.

În primăvara aceluiaşi an, au avut loc conferinţe ale alegătorilor pe cercuri electorale. La 22 aprilie 1884, s-a organizat Conferinţa de la Ciacova a alegătorilor români, la care au participat 200 de persoane: preoţi, învăţători, ţărani plugari. S-a hotărât în unanimitate aderarea la programul naţional adoptat la Sibiu, dar pentru că românii din acest cerc erau în minoritate şi nu sperau să reuşească cu un candidat naţional, s-a decis sprijinirea candidatului partidei moderate opoziţionale363.

În mai 1884, a avut loc Conferinţa alegătorilor români din Timişoara şi din cercul central al Becicherecului Mic. Au participat 100 de persoane, dintre care 65 de alegători: învăţători, preoţi, plugari, meseriaşi. Ca preşedinte al adunării a fost ales avocatul Emanuil Ungureanu, iar notar, învăţătorul Ioachim Boncea din Ghiroda. S-a hotărât în unanimitate adeziunea cu programul de la Sibiu şi s-au ales delegaţii pentru Conferinţa generală: dr. Antoniu Mocioni şi T. V. Păcăţian364.

În multe zone, întrunirile electorale au avut loc într-o atmosferă tensionată, datorită confruntărilor dintre reprezentanţii Partidului Naţional Român şi cei ai Partidului Moderat Român. Acesta din urmă, a fost creat în urma disensiunilor apărute între fruntaşii români, încă din anii anteriori. Programul adoptat în 1881, care avea înscris la primul punct redobândirea autonomiei Transilvaniei, elaborarea şi difuzarea Memorialului în 1882, precum şi demonstraţiile împotriva proiectului

362 V. Dudaş, Pavel Rotariu, Excelsior Art, Timişoara, 2002, p. 69-70.363 Luminătoriul-supliment, Timişoara, V, 1884, nr. 29-30, din 14/26 aprilie, p. 2. 364 Idem, nr. 37, din 9/21 mai, p. 3.

485

de lege legat de şcolile medii, a dus la adâncirea acestor neînţelegeri365. Între cei care nu au consimţit cu programul naţional adoptat de Conferinţa de la Sibiu din 1881, a fost şi mitropolitul Miron Românul. Într-o circulară din 11 iunie 1881, mitropolitul afirma că hotărârile de la Sibiu compromit loialitatea, patriotismul şi îngreunează şi mai mult situaţia românilor. El spunea mai departe că nicicând n-a resimţit atâta bunăvoinţă specială din partea autorităţilor, ca şi „în timpul mai din urmă”. Miron Romanul îi îndemna pe credincioşii români la suprema virtute cetăţenească care era: „credinţa neînfrânată către monarh, patrie, constituţie; respect, supunere şi ascultare faţă de legile sancţionate”366. Adepţii mitropolitului Miron Romanul în colaborare cu aderenţii politicii moderate (aşa zişii deakişti), au hotărât constituirea unei noi formaţiuni politice româneşti, fapt care s-a produs la 14 martie 1884, când s-a semnat actul de naştere al Partidului Moderat Român. Din comitetul de conducere al partidului făceau parte: dr. Iosif Gall, George Serb, dr. Cornel Diaconovici, Lazăr Ionescu etc. Trebuie afirmat că disensiunile dintre oamenii politici români, care au dus la sciziunea mişcării naţionale, au fost abil alimentate de cercurile guvernamentale367.

Conferinţa naţională electorală de la Sibiu, din 1884, a hotărât susţinerea şi pe mai departe a programului naţional în tot cuprinsul său, continuarea politicii de rezistenţă pasivă în Transilvania şi de luptă opoziţională activă în Banat. Şi de data aceasta însă, abuzurile, ingerinţele, corupţia, ilegalităţile comise de autorităţi au dominat alegerile dietale. Comentând rezultatul acestora, defavorabil românilor, ziarul „Luminătoriul” sublinia importanţa câştigului moral-politic obţinut de forţele naţionale româneşti368.

Cea de-a treia Conferinţă generală naţională a P.N.R., a avut loc în anul 1887, Raportor al comisiei de 30 fiind din nou Vincenţiu Babeş. Din cuvântarea lui au răzbătut unele ecouri ale frământărilor ivite în conducerea mişcării naţionale, cât şi ideea generalizării tacticii pasiviste. Deşi conferinţa nu a hotărât în mod formal generalizarea pasivităţii parlamentare, refuzul lui Traian Doda-singurul deputat 365 V. Dudaş, op.cit., p. 70-71.366 Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 49, din 20 iunie/2 iulie, p. 4.367 V. Dudaş, op.cit., p. 70-71.368 I. Munteanu, op.cit., p. 109-110.

486

român ales cu program naţional-de a participa la lucrările dietale, a decis practic pasivismul şi în zonele bănăţene369.

Învăţătorii români au înţeles că pasivitatea electorală nu implica inactivitatea politică şi culturală în alte domenii. La 19 februarie 1891, alegătorii din Timiş au protestat împotriva legii referitoare la grădiniţele de copii, într-o adunare publică. La întrunire au participat şi locuitorii din Chişoda, în frunte cu învăţătorul Paul Ivi370.

La 15 ianuarie 1892, a avut loc Conferinţa electorală a românilor din comitatul Timiş, pentru alegerea delegaţilor la Conferinţa naţională de la Sibiu. Evenimentul este descris în paginile „Luminătoriului” ca fiind „…una dintre cele mai frumoase, mai demne şi însufleţite adunări româneşti, ţinute aici sub era dualismului”371. Sala mare a hotelului „Regina Angliei” din Fabric, a fost înţesată de alegători români, sute de ţărani în veşminte de sărbătoare şi „o frumoasă cunună de bărbaţi cu ştiinţă de carte”: preoţi, învăţători, avocaţi, alături de industriaşi, comercianţi, proprietari din toate ţinuturile comitatului Timiş. Au predominat învăţătorii şi preoţii din protopopiatele Belinţ şi Ciacova. Au fost prezenţi protopopii George Crăciunescu al Belinţului, Voicu Hamsea al Lipovei şi Aurel Drăgan, administrator al Protopopiatului Ciacova. Dr. Aurel Novac, avocat în Biserica Albă, a făcut propuneri de delegaţi pentru cele nouă cercuri electorale ale Comitatului Timiş, la Conferinţa naţională din 20 ianuarie 1892. Conferinţa a primit de asemenea propunerea făcută de membrul Iosif Grădinaru, paroh şi inspector şcolar în cercul Seceani, pentru alegerea unui nou comitet local al Partidului Naţional Român. Între membrii acestuia a fost propus şi Ioan Damşia, paroh în Seceani şi asesor consistorial. Avocatul George Lazaru din Vinga, a propus ca adunarea să se declare solidară în activitatea sa politică, cu concluziile de până acum ale Conferinţei delegaţilor de la Sibiu, recomandând alegătorilor din comitatul Timiş să nu se angajeze în colaborarea cu alte partide din ţară şi să nu se amestece în mişcările electorale ale partidelor neromâneşti372.

Conferinţa generală a Partidului Naţional Român, întrunită la Sibiu în 20-21 ianuarie 1892, a hotărât pasivitatea absolută şi generală, pentru toate cercurile electorale din Transilvania şi Ungaria, faţă de 369 Ibidem, p. 115.370 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chişoda, nepag.371 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 3, din 11/23 ianuarie, p. 3.372 Ibidem.

487

alegerile parlamentare373. Importanţa acestei conferinţe, rezidă din faptul că a hotărât înaintarea cât mai urgentă a „Memorandului”, ceea ce a însemnat totodată înfrângerea grupării Mocioni-Babeş, care susţinea tactica „oportunităţii”, adică a amânării prezentării acestuia până când existau suficiente garanţii într-o atitudine binevoitoare a împăratului, într-o schimbare radicală a orientării cercurilor habsburgice faţă de români374. În 28 mai 1892, o delegaţie alcătuită din 300 de oameni, reprezentând toate categoriile sociale ale românilor din Transilvania, a prezentat Curţii de la Viena documentul istoric „Memorandul”, act politic de excepţională însemnătate în lupta poporului nostru pentru libertate şi unitate naţională375. Din delegaţia memorandistă a făcut parte şi profesorul Vasile Mangra, de la Institutul Teologic din Arad376. Toate strădaniile făcute pentru primirea delegaţiei de către monarh, au eşuat. Plicul, nedesfăcut, conţinând memoriul românilor a fost trimis guvernului maghiar, iar acesta l-a restituit preşedintelui P.N.R., dr. Ioan Raţiu377.

Procesul intentat „memorandiştilor” a avut un viu răsunet printre intelectualii români. Desfăşurarea procesului a fost prezentată în paginile „Dreptăţii” din Timişoara, care a apărut la începutul anului 1894. Editorul ziarului C. Diaconovici şi redactorul V. Branişte, scriau în articolul program că vor lucra pentru extinderea luptei românilor în cercuri cât mai largi, pentru trezirea conştiinţei naţionale şi vor urmări: „să strângem rândurile ca toţi românii fără deosebire de provincie să lupte împreună sub acelaşi stindard, cu aceleaşi mijloace, precum şi scopul nostru unul este378”.

În perioada următoare acţiunii memorandiste, mişcarea naţională şi-a desfăşurat şi şi-a afirmat dezideratele într-o confruntare şi mai puternică cu politica opresoare a cercurilor conducătoare din Imperiul Austro-Ungar. S-au întărit efectivele poliţiei secrete şi ale jandarmeriei, numeroşi fruntaşi români au fost urmăriţi şi pedepsiţi cu amenzi sau temniţă pe diferite termene; preoţi, învăţători şi notari 373 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 4, din 15/27 ianuarie 1892, p. 4.374 I. Munteanu, op.cit., p. 119; 125.375 Ibidem, p. 126.376 dr. T. Botiş, op.cit., p. 98.377 I. Munteanu, op.cit., p. 126.378 Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 1, din 1/13 ianuarie, p. 1.

488

români au fost îndepărtaţi din slujbe sub cele mai felurite pretexte; s-au interzis serbări naţionale, reuniuni învăţătoreşti, cântece naţionale, răspândirea lucrărilor istorice sau a literaturii române. La 16 iunie 1894, pe baza Ordinului nr.321 al Ministerului de Interne de la Budapesta, s-a interzis activitatea P.N.R. sub motivul că nu avea o „bază legală”, desfăşurată pe temeiul unor statute aprobate de guvernul maghiar379.

Implicaţi direct în activitatea politică, ca membri ai Partidului Naţional Român, sau indirect, ca susţinători ai mişcării naţionale, învăţătorii români din comitatul Timiş au avut în nenumărate rânduri parte de şicane, presiuni şi restricţii din partea autorităţilor maghiare, în activitatea lor profesională şi extraprofesională, cauzate de ideile şi atitudinile lor politice. Există numeroase exemple pentru a ilustra această aserţiune, din care vor reda câteva.

„Comisarul pentru înmulţirea şi cultivarea pomilor”, numit de ministrul ungar al agriculturii la începutul anilor 80 ai secolului al XIX-lea, s-a adresat către vicecomiţi pentru a stabili la rândul lor câte un inspector pentru fiecare cerc din comitat, dintre învăţătorii cei mai bine deprinşi în pomologie. Vicecomitele Timişului a numit 11 inspectori cercuali de pomărit în comitat, dar niciun învăţător român, deşi populaţia română era majoritară. În cercul central al comitatului Timiş, de care aparţineau 21 de comune, a fost stabilit inspector, învăţătorul german de la şcoala comunală din Mehala, Ioan Reiter, care deşi poseda cunoştinţe de pomărit, vorbea numai limba germană. Un „inspector de pomărit” trebuia însă să dea instrucţiuni şi îndrumări celor încredinţaţi cu îngrijirea „şcolilor de pomi” şi de aceea trebuia să cunoască limbile vorbite în cercul său de competenţă. Probabil din această cauză, după scurt timp Reiter şi-a dat demisia din funcţie380. În locul lui a fost numit un inspector român, învăţătorul Ioachim Boncea din Ghiroda, care avea cunoştinţe temeinice de pomărit, atât teoretice, cât şi practice, fiind pasionat de acest domeniu. Prin Ordinul din 27 ianuarie 1886, însă vicecomitele l-a destituit fără nici o explicaţie, iar atât inspectorul regesc Antoniu Marx, cât şi comisarul guvernamental au fost de acord cu această decizie381. 379 I. Munteanu, op.cit., p. 133-134.380 Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr.65, din 20 august/1 septembrie, p.3-4.381 Idem, 1886, nr.66, din 23 august/4 septembrie, p.3.

489

Cauza destituirii învăţătorului I. Boncea din funcţia de inspector pentru pomărit, a avut însă un substrat politic. În anul 1884, când candidatul partidului opoziţional, Szokoly Gyula, şi-a susţinut campania electorală în Becicherecul Mic, învăţătorul Boncea a ţinut un discurs antiguvernamental în limba română, în faţa alegătorilor români. Această atitudine, i-au atras lui I. Boncea o serie de presiuni, intimidări şi persecuţii din partea solgabirăului cercual, care nu au avut darul să-l impresioneze pe învăţătorul român şi nici pe alegătorii care ţineau la sfatul său. În ziua scrutinului, sătenii din Ghiroda l-au urmat pe învăţător şi au votat cu opoziţia. După numirea lui I. Boncea ca inspector pentru pomărit, solgabirăul l-a influenţat pe vicecomite să-l destituie din această funcţie, dintr-un motiv care nu avea nici o legătură cu activitatea pe care urma să o exercite: acela că şi-a manifestat libertatea constituţională de a vota cu cine doreşte382.

Învăţătorul Ioachim Boncea a murit în anul 1892, la vârsta de 50 de ani. Înmormântarea lui, din 30 septembrie 1892, s-a constituit într-o adevărată manifestare naţională, de elogiere a personalităţii celui dispărut, care se remarcase în timpul vieţii atât prin activitatea cultural-educaţională, dar şi prin aceea pusă în slujba mişcării naţionale. Serviciul funebral a fost săvârşit chiar de protopopul Traian Putici al Timişoarei, însoţit de mai mulţi preoţi din localitate şi din zonă. Numeroşi învăţători, în frunte cu preşedintele Reuniunii din Protopopiatul Timişoara, Emeric Andreescu, l-au condus pe ultimul drum pe fostul lor coleg. Avocatul şi omul politic timişorean, Pavel Rotariu, a ţinut să fie şi el prezent. Învăţătorul Ioan Mateica din Izvin a compus o poezie închinată celui dispărut, ilustrând prin intermediul metaforelor, calităţile de luptător naţional pe care le-a avut Ioachim Boncea. Având în vedere că în acel an se înaintase „Memorandul”, care nu fusese luat în seamă de împărat, ultima strofă a poeziei s-a constituit într-un protest naţional adresat divinităţii, ca un ultim reazem şi ca o ultimă speranţă pentru împlinirea idealului de dreptate al românilor: „Închei, şi-ţi fac rogarea, să spui ah sus la ceriu! // Să spui viaţa noastră şi greul ce-ndurăm // Să spui de limbă, lege, de şcoli şi azile // De jugul ce ne-apasă şi lupta ce-o purtăm”383. 382 Idem, 1886, nr.69, din 3715 septembrie, p.3-4.383 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 69, 23 septembrie/5 octombrie, p. 3.

490

Un alt învăţător angajat în mişcarea politică, ca membru al secţiei locale a Partidului Naţional Român, dar şi cu o bogată activitate culturală naţională, a fost învăţătorul Emeric Andreescu din Beregsău. În anul 1890, prin rezoluţia din 28 iunie cu nr.2866, învăţătorul din Beregsău a primit încuviinţarea Consistoriului arădean, să editeze foaia „Junimea română”, cu condiţia ca în coloanele ziarului să nu introducă chestiuni politice. Această gazetă a apărut de două ori pe lună, din două în două duminici. La sfârşitul anului 1890, împrejurări nefavorabile l-au constrâns pe E. Andreescu să întrerupă pentru un timp, editarea foii. La îndemnul colegilor săi învăţători şi al altor intelectuali din zonă, învăţătorul din Beregsău a hotărât să continue activitatea gazetărească, prin editarea foii „Săteanul”, care se dorea a fi o continuare a celei sistate, „Junimea Română”. După ce în prealabil ceruse încuviinţarea Consistoriului, Emeric Andreescu a început să lucreze la al doilea ziar, când inspectorul regesc de şcoli Martonfy, prin hârtia oficială nr.3068, pretindea nu numai sistarea editării gazetei, dar acţiune disciplinară împotriva învăţătorului. Pentru a opri activitatea publicistică a învăţătorului român, inspectorul şcolar comitatens invoca ordinul ministerial nr. 486 din 1890, care i-ar fi permis acest lucru. Într-o scrisoare către inspectorul şcolar confesional Ioan Damşia, din 10/22 octombrie 1891, Emeric Andreescu îşi arăta nedumerirea faţă de ingerinţa lui Martonfy în această chestiune, căci problema editării unei foi periodice aparţinea mai degrabă de competenţa autorităţilor politice-poliţiale şi nicidecum a inspectorului şcolar comitatens. După ce vicecomitele comitatului Timiş îi aprobase învăţătorului român editarea primei foi periodice, acum, la intervenţia inspectorului şcolar regesc, aceeaşi instituţie i-a interzis activitatea publicistică. Până la rezolvarea cauzei, învăţătorul a pus ziarul „Săteanul” sub redacţia soţiei sale (din 18/25 octombrie 1891), Emilia Andreescu, care nefiind învăţătoare, nu putea fi dependentă de ordinele ministeriale şi nici de inspectorul şcolar regesc384. În raportul său, inspectorul şcolar Ion Damşia nota că obiectivul final al acţiunii inspectorului regesc este „suprimarea oricărei întreprinderi a dezvoltării literare naţionale, este maghiarizarea şi pierderea noastră, în scopul căruia se foloseşte de

384 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 45/1890, nepag.

491

toate mijloacele”385. Datorită presiunilor exercitate de autorităţi, care i-au obstrucţionat activitatea, foaia „Săteanul” a apărut doar o scurtă perioadă, între 15/27 august 1891-25 decembrie 1891 (6 ianuarie 1892)386. Cu numărul 17, ziarul şi-a încetat apariţia, deşi aşa cum afirma E. Andreescu, „noi n-am cerut bani, muncă şi timp spre a satisface postulatele programei noastre. Ni s-a pus pumnul în gură”387.

În anul 1892, la „Memorandul” tinerimii studioase din România, studenţii maghiari de la universităţile din Monarhia austro-ungară, au răspuns printr-un alt „memorand”388. La sfârşitul lunii iulie 1892, a ieşit de sub tipar „Replica” studenţilor români din Ungaria şi Transilvania, la ultimul „memorand” maghiar, având ca autor principal pe lugojeanul Aurel C. Popovici. Tipărit în 21.000 de exemplare, tradus în limbile germană şi franceză, cuprinzătorul memoriu politic al studenţilor români, avea menirea să informeze din nou opinia publică europeană, prin exemple concrete, despre nedreptăţile făcute românilor, abuzurile repetate îndreptate împotriva şcolilor şi Bisericii naţionale, despre încălcarea sistematică a Legii naţionalităţilor, a Legii electorale etc. Autorităţile maghiare procedează şi de această dată cu brutalitate. Sub învinuirea că „Replica” urmăreşte „aţâţare în contra unei naţionalităţi”, guvernul maghiar a decis confiscarea memoriului şi împrocesarea autorilor. Eminentul gânditor şi patriot, A. C. Popovici, a fost arestat de autorităţi, judecat de Curtea cu juraţi din Cluj la 30 august 1893 şi condamnat la patru ani închisoare, 500 de florini amendă şi plata cheltuielilor de judecată389.

Cunoscând adeziunea la cauza pe care o apăra „Replica”, manifestată în rândul învăţătorilor şi al preoţilor români, autorităţile locale din comitatul Timiş au dezlănţuit controale furibunde, pentru a descoperi şi confisca acest document incriminator la adresa guvernanţilor. În dimineaţa zilei de 2 noiembrie 1892, parohul Aurel Drăgan din Ghilad, s-a trezit cu fibirăul Somogyi din Ciacova, însoţit de secretarul său. În cancelaria lui Drăgan s-a făcut o viguroasă 385 V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 206.386 Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943, întocmit de Inspectoratul Şcolar Regional, Imprimeria Editurii Vrerea, Timişoara, 1943, p. 250. 387 Apud V. Popeangă, op.cit., Arad, 1976, p. 206.388 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 55, din 29 iulie/10 august, p. 1.389 I. Munteanu, op.cit., p. 127-128.

492

percheziţie pentru a găsi „Replica”, dar fără succes. Apoi, fibirăul s-a îndreptat spre locuinţa învăţătorului român Ioan Biruescu, făcând şi acolo un control amănunţit, fără să descopere însă documentul incriminat. Pentru că învăţătorul îi răspundea întrebărilor doar în limba română, fibirăul l-a ameninţat că-l va reclama inspectorului regesc de şcoli. Conştient de drepturile sale, Biruescu i-a replicat cu demnitate că nu are de ce să se teamă, din moment ce respectă legea şi are certificat de calificare pentru predarea limbii maghiare390.

În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, comuna Belotinţ din cercul Lipovei era una de frunte, atât din punct de vedere material, cât şi naţional, la aceasta contribuind preotul şi învăţătorul şcolii confesionale ortodoxe, Vasile Bogoiu391. În calitate de intelectuali dar şi de buni români, aceştia au dezvoltat în popor simţăminte naţionale, antrenându-i pe mulţi dintre săteni, la întrunirile Partidului Naţional Român de la Sibiu sau Cluj. Activităţile politice ale învăţătorului, n-au scăpat vigilenţei autorităţilor. În toamna anului 1894, a sosit în localitate inspectorul regesc de şcoli, însoţit de fibirăul titular al cercului Lipova. Imputându-i-se că citeşte „Dreptatea” şi „Tribuna”, că se amestecă în politică, învăţătorul e sfătuit să se liniştească din acest punct de vedere, promiţându-i-se un post la o şcoală comunală sau de stat. După refuzul acestei oferte, organele de control şi-au schimbat atitudinea şi pretextând că numărul de elevi înscrişi, ar fi fost prea mare pentru o singură clasă, au pretins înfiinţarea a încă unei şcoli în localitate. Deşi învăţătorul a încercat să argumenteze că în realitate numărul de elevi este mai mic, deoarece unii nu frecventau fiind deficienţi, iar alţii pentru că erau angajaţi ca servitori, aceste explicaţii au fost zadarnice. Peste puţin timp, pe calea notariatului local a sosit poruncă de la Comisia Administrativă comitatensă, pentru înfiinţarea a încă unei şcoli care trebuia să aibă caracter comunal. Tot de la Comisia Administrativă, dar pe calea Consistoriului, a venit ordinul de înfiinţare a încă unei şcoli confesionale. Dându-şi seama că ambiguităţile autorităţilor aveau scopul ascuns de a-i dezbina pe localnici, Comitetul parohial din Belotinţ s-a întrunit în şedinţă, hotărând înfiinţarea unei noi şcoli confesionale. Nereuşindu-le 390 Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 79, din 28 octombrie/9 noiembrie, p. 1-2.391 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Belotinţ, nr.inv. 21823/55.

493

planurile de dezbinare a localnicilor, autorităţile au zvonit între săteni că de fapt şcoala se construieşte la dorinţa preotului şi a învăţătorului şi nu în urma unui „ordin mai înalt”392. Această diversiune le-a reuşit autorităţilor administrative, deoarece unii dintre locuitorii comunei, pentru a scăpa de spesele edificării noii şcoli, au trecut la confesiunea unită, iar lucrările de construcţie a noii clădiri şcolare s-au sistat393. La politica naţională dusă de preotul şi învăţătorul din Belotinţ, autorităţile au răspuns printr-o acţiune abil orchestrată, de dezbinare confesională a românilor din această comună. Din 1895, pe lângă parohia ortodoxă existentă, s-a înfiinţat încă una, greco-catolică394.

Provocarea lansată de cercurile guvernamentale austro-ungare prin organizarea „serbărilor mileniului”, în anul 1896, nu a avut efectul scontat de autorităţi, în rândurile comunităţilor româneşti din comitatul Timiş, ci dimpotrivă, şi-a primit o ripostă hotărâtă din partea naţiunii române, realizându-se o acţiune de masă împotriva acestei înscenări faţă de trecutul istoric al poporului nostru395.

Într-un articol intitulat „Tămbălăul milenar din Timişoara”, ziarul „Dreptatea” îşi manifesta atitudinea critică faţă de festivităţile organizate la 2/14 mai 1896, în oraşul de reşedinţă al comitatului Timiş, ocazionate de acest eveniment fără nici o semnificaţie pentru românii de sub coroana maghiară. Deşi prezenţa românească la manifestările de la Timişoara a fost redusă, ziarul timişorean înfierează comunele care ascultând de notarii comunali, „au făcut atâtea ironie de neamul lor”, trimiţându-şi reprezentanţi la o sărbătoare care nu era a lor: Izvin, Chişoda, Ianova, Utvin, Bazoş, Cerneteaz. Autorul articolului de presă, îi consideră vinovaţi pentru această „rătăcire” a locuitorilor din cele şase comune, pe „păstorii” lor: preoţii şi învăţătorii, deşi în persoană, la festivităţile de la Timişoara a participat doar un singur învăţător, cel din Bazoş. La fel ca în perioadele electorale, participarea românilor la „serbările mileniului”, a fost „stimulată” recurgându-se la mijloace materiale: mâncare, băutură şi bani. În finalul articolului de presă este exprimat regretul că frumoasele jocuri naţionale: căluşarul şi bătuta, au fost cu această ocazie „profanate”, iar faţă de aceia care şi-au permis 392 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 25, din 1/13 februarie, p. 3.393 Idem, III, 1896, nr. 26, din 3/15 februarie, p. 3. 394 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Belotinţ, nr.inv. 21823/55. 395 I. Munteanu, op.cit., p. 141.

494

acest sacrilegiu, atitudinea nu poate fi decât sceptică: „Aceşti români sunt pierduţi şi de faptele lor să se ruşineze!”396.

Notarul din Şipet, Zoltan Zsutty, a convocat reprezentanţa comunală din localitate, pentru a aproba proiectul său de sărbătorire a mileniului, pe data de 9 mai 1896. Conform acestuia, elevii şcolii confesionale începeau festivităţile la biserică, unde preoţii trebuiau să ţină o slujbă închinată acestui eveniment. După aceea, la şcoală, elevii susţineau un program artistic cu public, iar după amiaza avea loc un ospăţ pe islazul localităţii, achitat cu bani din casieria comunală. Printr-un discurs bine argumentat, preotul Teodor Cioloca a combătut proiectul, acuzând ingerinţa străină în biserica şi şcoala românească. El a propus ca intelectualitatea din Şipet, în număr de 20 de persoane, să contribuie benevol şi după posibilităţi pentru acest scop, decât să se însărcineze locuitorii comunei cu o sumă de bani fără folos. Argumentele preotului Cioloca au fost suficiente pentru respingerea proiectului de către Reprezentanţa comunală, în care românii formau majoritatea. Notarul l-a acuzat ulterior pe preotul român, în paginile ziarului „Dettaer Zeitung”, că prin respingerea proiectului a vătămat public naţiunea maghiară397.

În antiteză cu „serbările mileniului”, Adunarea generală a „Astrei”, desfăşurată la Lugoj în 15/27 august 1896, s-a transformat cu adevărat în sărbătoare naţională românească. Comitetul local alcătuit din intelectuali lugojeni, în frunte cu Titu Haţeg, a obţinut un cuprinzător şi entuziast sprijin din partea întregii comunităţi româneşti, în organizarea acestei manifestări cultural-naţionale398.

La sărbătoarea naţională de la Lugoj au participat 4.000 de români, învăţătorii timişeni precum Pava din Belinţ, Biruescu din Ghilad, Amandia din Ictar399, fiind prezenţi ca dirijori de coruri, alţii ca membri sau ca simpli spectatori, dar toţi animaţi de „principiul solidarităţii naţionale pe terenul cultural”, deziderat exprimat de Alexandru Mocioni în cuvântarea ţinută cu ocazia acestui eveniment400. Momentul de apogeu şi cel mai înălţător al manifestării, a fost când 396 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 98, din 3/15 mai, p. 3.397 Idem, III, 1896, nr. 94, din 27 aprilie/9 mai, p. 3.398 I. Munteanu, op.cit., p. 143.399 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 183, din 20 august/1 septembrie, p. 2.400 Idem, Timişoara, III, 1896, nr. 185, din 22 august/3 septembrie, p. 1.

495

cele 20 de coruri reunite, au intonat cu o „forţă nedescriptibilă” la lumina „focului bengalic”, imnul renaşterii româneşti, „Deşteaptă-te române”401.

Evenimentul de la Lugoj nu a fost scutit de şicanele poliţiei care a urmărit cu atenţie întreaga lui desfăşurare. Comitetului de organizare i s-a interzis să poarte cocarde cu tricolorul românesc, fiind înlocuite cu altele în culorile albastru-roşu. Pentru a suplini absenţa uneia dintre culorile tricolorului românesc, organizatorii şi-au pus câte o floare galbenă în piept, dar n-au scăpat de vigilenţa poliţială şi au trebuit să renunţe la ea. De altfel la emularea corurilor, toate formaţiunile au trebuit să-şi ascundă însemnele tricolore. O femeie îmbrăcată în costum naţional, nu a fost primită în această ţinută la manifestare402. Cu toate restricţiile impuse, adunarea „Astrei” de la Lugoj a fost o memorabilă manifestare naţională, la care şi-au adus cu prisosinţă contribuţia şi învăţătorii timişeni, nu numai prin dirijarea unora din corurile prezente, ci şi prin faptul că multe din cântecele acestei impresionante emulări de coruri, au pătruns în conştiinţa coriştilor încă din fragedă copilărie, când se aflau pe băncile şcolii confesionale.

Anii de sfârşit ai secolului al XIX-lea, sunt dominaţi de pasivitatea românilor bănăţeni, faţă de alegerile dietale. Împărţirea nedreaptă a cercurilor electorale, neegalitatea censului, opresiunea organelor guvernamentale, au justificat această atitudine la care au aderat şi învăţătorii români din comitatul Timiş403.

Deşi asupra oportunităţii menţinerii pasivităţii, s-au iscat dezbateri aprinse în cercurile politice româneşti bănăţene, totuşi ziarul „Dreptatea” recomanda alegătorilor români în anul 1896, „să nu desconsidere politica naţională a inteligenţei sale”. Ambiţia, fala şi mândria naţională trebuiau să domine conştiinţa fiecărui alegător, căci numai aşa românii ar fi devenit un factor respectat politic, cu un cuvânt de spus în dieta ţării. Ziarul timişorean solicita cu patos unitatea de atitudine a românilor faţă de viitoarele alegeri: „De aceea recomandăm alegătorilor români, inteligenţei, preoţilor, învăţătorilor şi plugarilor ca să se adune toţi pe lângă Partidul Naţional Român, 401 Idem, Timişoara, III, 1896, nr. 183, din 20 august/1septembrie, p. 2.402 Ibidem.403Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 49, din 2/14 martie, p. 1.

496

să asculte sfaturile inteligenţei sale naţionale şi de astă dată, adică la viitoarele alegeri de deputaţi dietali, să rămână în pasivitate, să nu meargă la urnă, să nu primească de la nimeni nici bani, nici făgăduieli, să nu participe la alegeri”404.

În preajma alegerilor dietale din 1896, agenţi ai partidelor politice din Ungaria au străbătut satele timişene, încercând cu promisiuni de tot felul, să-şi asigure voturile românilor405. Sfătuiţi de îndrumătorii lor spirituali, învăţătorii, sătenii români şi-au păstrat în mare parte atitudinea de pasivitate, faţă de alegerile la care nu participa nici un candidat cu program naţional. Absenţa de la actul electoral a unor întregi comunităţi, deranja puterea, care avea nevoie de cât mai multe voturi pentru candidaţii guvernamentali şi de aceea, presiunile şi şantajul au constituit din nou arme eficiente pentru a-i determina pe unii dintre alegătorii români să participe la scrutin.

În preajma alegerii de deputat dietal, din 28 octombrie 1896, care urma să se desfăşoare la Lipova, slujbaşi ai fibirăului cercual, însoţiţi de jandarmi, au străbătut satul Vizma ameninţându-i pe români că de nu vor lua parte la alegeri de bunăvoie, vor fi duşi cu jandarmii. Timp de opt zile au rămas în comună trei jandarmi, sub pretextul menţinerii ordinii, dar în realitate pentru a descuraja opoziţia al cărui candidat era contele Zzelenszky din Neudorf. Notarul din Secaş, M. Csiky, pentru a fi mai convingător, i-a ameninţat pe alegătorii români că vor fi pedepsiţi cu amendă de câte 100 de coroane pentru absenţa curăţeniei din şcoli, dacă nu vor fi la alegeri de partea guvernului, votând pe Görgey, candidatul acestuia. În astfel de împrejurări, sub ameninţarea slujbaşilor politici, 16 alegători însoţiţi de notar, s-au prezentat la actul electoral de la Lipova, fiind păziţi de jandarmi „ca nişte răufăcători”, pentru că voturile lor contau pentru reprezentanţii puterii. Totuşi o mângâiere sufletească au avut românii din Vizma, obligaţi să participe la alegerile din Lipova. În preseara alegerilor, cazaţi la ospătăria lui Grüm din oraşul de pe Mureş, ei s-au putut delecta în voie cu cântece naţionale precum: „Deşteaptă-te române”, „Eu sunt fiică de roman”, „Pe o stâncă neagră”, „Hai să dăm mână cu mână cei cu inima română”, care au fost cântate în prezenţa fibirăului 404 Idem, Timişoara, III, 1896, nr. 217, din 1/13 octombrie, p. 1.405 Idem, Timişoara, III, 1896, nr. 226, din 11/23 octombrie, p. 1.

497

Lipovei, Barothy406. Atitudinea perfidă a reprezentanţilor puterii, le-a permis românilor răzbunarea prin cântecul naţional, pentru folosirea lor ca masă de manevră politică, căci în alte condiţii, intonarea acestor adevărate imnuri ale regenerării noastre naţionale, ar fi fost considerată un atentat la „ideea de stat maghiar”.

În perioada pasivităţii politice, învăţătorii români din comitatul Timiş au văzut în activitatea culturală o modalitate de a întări coeziunea naţiunii, de a potenţa acele valori care să asigure mersul înainte al societăţii româneşti. Prodigioasa activitate cultural-naţională desfăşurată de învăţători în corurile ţărăneşti, reuniunile de cântări şi muzică, reuniunile teatrale, fanfare, reuniunile de lectură, se înscrie ca o componentă a mişcării naţionale româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Aceste asociaţii care au întrunit alături de învăţători într-o comuniune spirituală, alţi intelectuali, ţărani, muncitori, meseriaşi, au generat o impresionantă mişcare de masă, „culturală ca manifestare, pregnant politică în conţinut”407. Izvorâte de năzuinţa românilor bănăţeni de a-şi apăra limba, datinile şi spiritualitatea multiseculară, asociaţiile culturale-despre care m-am referit pe larg în capitolul anterior-au reprezentat o merituoasă strădanie a învăţătorilor, preoţilor şi altor intelectuali români, pentru ridicarea nivelului cultural al ţărănimii şi în acelaşi timp pentru dezvoltarea conştiinţei lor naţionale.

Învăţătorii români din comitatul Timiş au privit spre „România liberă” ca spre un „Răsărit cultural şi naţional”, dătător de direcţie, speranţă şi imbold în acţiunea de rezistenţă etnică şi spirituală a românilor din monarhia austro-ungară. Schimburile culturale şi de idei cu România, s-au menţinut în ciuda tuturor opreliştilor, potenţând activitatea corpului didactic, pusă în slujba mişcării naţionale.

Inspectorul şcolar al cercului Alioş, Luca P. Călăceanu, a stimulat lectura învăţătorilor şi prin unii dintre ei a difuzat proclamaţii şi cărţi apărute la Bucureşti. În biblioteca şcolii din Utvin se afla o proclamaţie adresată profesorilor de Dimitrie Bolintineanu, în timp ce era ministru al învăţământului în guvernul de la Bucureşti. În proclamaţie se aducea un cald elogiu instrucţiunii şi profesorilor, cărora li se făcea o 406 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 277, din 17/29 decembrie, p. 3.407 I. Munteanu, op.cit., p. 151.

498

înflăcărată chemare, de a sprijini reformele lui Cuza. Adusă în Banat de Luca Călăceanu şi dată învăţătorului Vaianţu din Utvin, chemarea a circulat printre învăţătorii mai multor sate timişene.

O acţiune impresionantă de difuzare a cărţii şi presei româneşti în zonele timişene, a desfăşurat Pavel Vasici. El se afla în relaţii cu M. Pascaly, care în 1868 a întreprins un turneu în Transilvania şi Banat, incluzând oraşele: Arad, Timişoara, Lugoj, Oraviţa. În mai 1869, P. Vasici s-a stabilit la Timişoara. Din corespondenţa sa cu George Bariţiu, reiese că în oraşul de pe Bega se citeau în 1869 ziarele: „Albina”, „Românul”, „Traian”, „Gura satului”. P. Vasici a început din 1870 colaborarea cu Senatul şcolar din Arad, îndeplinind atribuţiile de inspector al cercului Timişoara. În iunie 1878, P. Vasici a fost numit preşedinte al comisiei de examinare a manualelor şcolare ce urmau să fie utilizate în şcolile arădene, între acestea analizându-se şi cărţi primite din România408.

După ce Sinodul Mitropolitan din 1879 a acceptat ortografia fonetică, învăţătorii timişeni nu au rămas insensibili faţă de această noutate, iar în adunarea generală din 1882 a Reuniunii învăţătorilor, Blaj Codreanu, învăţător în Sânnicolaul Mic, a arătat necesitatea introducerii în procesul de învăţământ a noilor norme ortografice. Unul din elementele motivaţionale era: unitatea de limbă a românilor e o necesitate naţională409. De altfel singurele sisteme ortografice care au fost în vigoare în Banat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au fost mereu cele academice410. Autoritatea morală şi ştiinţifică a Academiei Române, a crescut simţitor printre învăţătorii şcolilor româneşti timişene. După ce I. Tuducescu a tipărit „Tabelele de perete pentru şcolile poporale”, a înaintat un set şi Academiei pentru a se pronunţa. Conducerea înaltului for ştiinţific românesc, i-a răspuns în 27 februarie 1897, preşedintele N. Kretzulescu şi secretarul D. Sturdza, apreciind ca „vrednică de toată lauda” lucrarea trimisă411. Din gestul învăţătorului lipovean, de a-şi trimite materialul didactic Academiei, înainte de a-l recomanda în şcoli, se poate concluziona că această înaltă instituţie din Bucureşti, se manifesta şi era recunoscută ca for ştiinţific al tuturor românilor.408 V. Popeangă, op.cit., p. 189-190.409 Ibidem, p. 196.410 P. Oallde, op.cit., p. 174.411 D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 240/1896, nepag.

499

Activitatea unor învăţători din comitatul Timiş în România, a constituit un factor de unificare a şcolii româneşti ca instituţie culturală, de realizare a unităţii spirituale a poporului român. După 1867, relaţiile culturale cu România au devenit mai intense şi unii învăţători şi-au trimis fiii la studii în România, alţii s-au angajat în România în diferite sectoare de activitate. Fiul lui I. Tuducescu, Iuliu Tuducescu, născut la Lipova în 1871, s-a angajat în 1894 în serviciul Bibliotecii Academiei Române. Teodor Daul, învăţător în Sânnicolaul Mic, a solicitat în 1896 să fie numit învăţător în Craiova. După ce a primit un răspuns negativ, în 1897 s-a adresat lui P. S. Aurelian pentru a fi admis la Şcoala de Silvicultură din Herestrău412. George Rusandra, învăţător în Corneşti, a solicitat în 1888 motivarea absenţelor de la Conferinţa învăţătorească, pe motiv că a fost în Corabia, unde fiul său era inginer413. Învăţătorul Simeon Gomboş, originar din Felnac, a funcţionat în Ianova şi în România, de unde se reîntorsese în 1884. În 1890 îl găsim la Saturău (lângă Brazi).

Între oamenii de şcoală originari din zona timişeană, care au desfăşurat o intensă activitate culturală şi pedagogică atât în comitatul Timiş, cât şi în vechea Românie, se numără şi Luca P. Călăceanu (1810-1882). Născut în localitatea Călacea, a făcut studii gimnaziale în Timişoara, a urmat „Teologia” la Vârşeţ şi Academia de drept de la Eger (Ungaria). La fel ca alţi tineri cu studii, din Banat şi Ardeal, în anul 1856 trece munţii în Ţara Românească, unde primeşte un post de profesor la Seminarul din Buzău. În acei ani învăţământul seminarial era socotit învechit, fiind necesară o reformă profundă, care a şi început sub Cuza-Vodă să se contureze. La aplicarea reformei în învăţământul seminarial, se pare că o contribuţie importantă şi-a adus-o şi Luca P. Călăceanu. La Buzău el a predat latina, materie socotită ca fiind necesară chiar şi viitorilor preoţi. În cadrul acestei catedre el mai predat zoologia, botanica şi mineralogia. Începând din 1860, timp de nouă ani, Luca P. Călăceanu a îndeplinit funcţia de inspector seminarial (director) al instituţiei de învăţământ din Buzău. În această calitate, el luptă pentru introducerea alfabetului latin în Seminar, se ocupă de dotarea institutului cu cele necesare, îmbunătăţeşte metodele de 412 Ibidem, act 268/1897, nepag.413 Ibidem, act 60/1888, nepag.

500

predare, introduce noi obiecte de învăţătură, propune noi metode de urmărire a rezultatelor învăţăturii, înfiinţează un consiliu profesoral, o inovaţie în acea vreme. În toată perioada care urmează, L. Călăceanu trimite ministerului ample dări de seamă cu privire la rezultatele obţinute la sfârşit de an şcolar, constatându-se un progres evident. La redeschiderea cursurilor din anul 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează decretul prin care Luca P. Călăceanu e reconfirmat pe post şi înălţat la funcţia de rector al seminarului.

Probabil că din cauza unor probleme de sănătate, ultimii săi ani de activitate, Luca P. Călăceanu a preferat să-i petreacă în ţinuturile de origine, unde a îndeplinit atribuţia de inspector şcolar confesional al cercului Alioş (între anii 1871-1877). Într-o scrisoare adresată Consistoriului arădean în 12 mai 1876, scria că se împliniseră cinci ani şi cinci luni de când servea ca inspector, ceea ce înseamnă că la începutul anului 1871 îşi începuse activitatea de control a şcolilor, dovedind devotament şi competenţă în îndrumarea învăţătorilor români confesionali din aria sa de responsabilitate. Dintr-o scrisoare adresată în 15 mai 1875 de P. Vasici lui G. Bariţiu, reţinem că L. Călăceanu se bucura de aprecierea intelectualului timişorean şi-i era partener de discuţii spirituale414.

În activitatea naţională, politică şi culturală, învăţătorii şi preoţii, în calitate de lideri spirituali şi de opinie ai comunităţilor româneşti, au acţionat de cele mai multe ori solidar, sub stindardul aceleiaşi cauze de apărare şi afirmare a naţiunii pe care o reprezentau. Subordonarea învăţătorilor faţă de preoţi, generată de caracterul confesional al şcolilor, a determinat şi momente de fisură în relaţiile dintre cele două categorii ale intelectualităţii româneşti. În contextul tendinţei de laicizare a învăţământului, manifestată în Europa sfârşitului de veac XIX, corpul învăţătoresc românesc îşi afirma o firească tendinţă de independenţă profesională. Avântul de libertate pe care „spiritul vremii” îl inocula învăţătorilor, s-a manifestat mai pregnant în asociaţiile lor profesionale, pe care învăţătorii şi le doreau a fi sub controlul lor exclusiv. Pe de altă parte, scutul autonomiei confesionale a fost singura şansă de supravieţuire a unui învăţământ naţional, în 414 I. Traia, Luca P. Călăceanu (1810-1882), în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, vol. II, Editura Brumar, Timişoara, 2008, p. 15-20.

501

perioada dualistă austro-ungară. În relaţiile dintre învăţători şi preoţi, a prevalat în ultimă instanţă înţelepciunea şi spiritul naţional, faţă de cel de castă, profesional.

Unul dintre primele momente de fricţiune manifestă între învăţători şi corpul preoţesc, s-a petrecut la adunarea generală de la Bocşa Română a Reuniunii învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului, desfăşurată în anul 1886. Aici, unii învăţători reproşau conducerii Reuniunii (Martin Ţapu-vicepreşedinte, Ioan Marcu-notar, Aurel Drăgan - casier), că deşi e formată din buni specialişti, e lipsită de personalitate, fiind prea subordonată Consistoriului şi preoţilor. Din aceste considerente, ei opinau că la conducerea Reuniunii, trebuiau să fie aleşi învăţători cu personalitate puternică, pentru a se atinge scopul acesteia. Ideile aparţineau celor care reprezentau un nou curent în interiorul Reuniunii şi care îl susţineau pe învăţătorul reşiţean Ioan Simu la conducerea acesteia415. Notarul ad-hoc al adunării generale, învăţătorul Romul Ancuşia din Ramna, afirma despre cele întâmplate la Bocşa Română, că porecliţii „zancovişti” au dorit ca opinia publică a învăţătorilor să iasă nefalsificată, să piară egoismul, vanitatea şi „fariseismul” din Reuniune. Să domine principiile morale, frăţietatea şi totodată, la conducerea asociaţiei să fie numai învăţători. La adunarea de la Bocşa Română exista conturată convingerea că în sânul Reuniunii învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului, existau două tabere: „statul învăţătoresc contra celui preoţesc”416.

În Reuniunea districtuală a învăţătorilor din protopopiatele bănăţene ale Diecezei Aradului, tensiunile dintre învăţători şi preoţi se acutizează în perioada 1895-1900. Această Reuniune funcţiona de mulţi mai mulţi ani, într-o incertitudine generată de atitudinea guvernanţilor de a-i cere statute de funcţionare şi chiar a cunoscut o perioadă de stagnare, până la 7 iulie 1895, când un grup de învăţători întruniţi într-o conferinţă la Timişoara, au hotărât reluarea activităţii acesteia. Iniţiatorul acestei acţiuni a fost învăţătorul Iuliu Vuia din Comloşul Mare. Făcând un raport despre starea Reuniunii, Vuia l-a acuzat pe preşedintele acesteia, avocatul Pavel Rotariu, pentru situaţia de stagnare a activităţii asociaţiei417. 415 Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr. 71, din 10/22 septembrie, p. 3.416 Idem, Timişoara, VII, 1886, nr. 81, din 15/27 octombrie, p. 2-3.417 Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 23, din 11 iulie, p. 3.

502

Adunarea generală care a avut loc la 20 august 1896, a dezbătut şi aprobat noile statute ale Reuniunii districtuale din cele patru protopopiate bănăţene aparţinătoare Diecezei Aradului418. Acestea au exprimat năzuinţa vădită de emancipare a Reuniunii de sub scutul şi influenţa bisericii. Conform statutelor, inspectorii şcolari confesionali nu puteau fi membri ordinari ai Reuniunii, cu vot decisiv sau consultativ, ci doar membri onorari, fără nici un drept. Prin urmare inspectorii şcolari confesionali, care erau organele nemijlocite ale consistoriului în ce priveşte controlul şcolilor, care cunoşteau problemele pedagogice şi materiale ale acestora, erau practic reduşi la un rol insignifiant în asociaţia învăţătorească. Mai mult, noile statute făceau posibilă ingerinţa inspectorilor şcolari comitatenşi în afacerile asociaţiei, prin invitarea acestora la adunările ei. Ziarul „Dreptatea” de unde ne parvin aceste informaţii, îl acuză pe învăţătorul Iuliu Vuia, care a fost autorul moral şi de facto al acestor statute, de vederi socialiste419. Nu ştim dacă învăţătorul Iuliu Vuia va fi avut o orientare socialistă, dar în mod cert dorea emanciparea socială a învăţătorilor, fără însă să conştientizeze costurile naţionale ale acestui demers. Având o orientare naţional-creştină, ziarul „Dreptatea” cataloga drept socialiste, orice încercări de emancipare a şcolii de sub tutela bisericii.

Substratul real al acestei stări de lucruri care caracteriza Reuniunea bănăţeană din Dieceza Aradului, era constituit de nemulţumirea şi divergenţele acute dintre unii învăţători din Protopopiatul Banat-Comloş şi şeful acestui tract420. În Sinodul protopopesc din 1896, preotul V. Domşa făcuse propunerea ca protopopul să ţină în evidenţă pe acei învăţători care cochetează cu guvernul în detrimentul şcolii confesionale421. Propunerea a fost pe moment primită unanim, dar probabil că unii învăţători au privit-o ca pe o acţiune poliţială a capului tractual. În conferinţa învăţătorilor din protopopiat, convocată ulterior, Iuliu Vuia a cerut o dezbatere publică a propunerii preotului Domşa. Protopopul în calitate de preşedinte al adunării, a interzis luarea în discuţie a unei concluzii din Sinodul protopopesc, în conferinţa învăţătorilor şi de aici a izbucnit un schimb 418 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 196, din 5/17 septembrie, p. 3.419 Idem, Timişoara, III, 1896, nr. 178, din 13/25 august, p. 2.420 Idem, Timişoara, III, 1896, nr. 185, din 22 august/3 septembrie, p. 3.421 Idem, Timişoara, III, 1896, nr. 256, din 19 noiembrie/1 decembrie, p. 2.

503

violent de replici între Vuia, susţinut de unii învăţători şi protopop. În faţa acestei situaţii, protopopul a dizolvat şedinţa422.

Pornind de la aceste tensiuni, învăţătorii din Protopopiatul Banat-Comloş au creat un grup de presiune în adunarea Reuniunii, care atrăgând de partea lor şi pe alţi învăţători, a dus la aprobarea noilor statute care lovind în inspectorii şcolari confesionali, afectau practic protopopii, care îndeplineau această atribuţie. Nu atât numărul celor care erau de acord cu noile statute a prevalat, ci mai degrabă intensitatea presiunii exercitate de aceia care le doreau votate. După adoptarea statutelor, mai mulţi învăţători şi-au exprimat nemulţumirea faţă de modul cum au decurs lucrurile. Unii dintre ei şi-au manifestat dezaprobarea în ziarul „Dreptatea”, fără să-şi dea numele, iar alţii, cum a fost învăţătorul Ioan Mateica din Izvin, s-au semnat. Exprimându-se şi în numele altor colegi din Protopopiatul Timişoarei, învăţătorul din Izvin îşi manifesta aprecierea pentru protopopul Traian Putici, care fiind fiu de învăţător din Lipova, cunoştea profund problemele dascălilor şi se implica în soluţionarea lor423.

Simţindu-şi periclitată autoritatea, Consistoriul arădean a intervenit energic la sfârşitul lui decembrie 1896 în această chestiune, respingând statutele elaborate sub prezidiul lui Vuia, la 8/20 august în acelaşi an424. Într-un număr al „Dreptăţii”, fostul preşedinte al Reuniunii, Pavel Rotariu, îşi justifica gestul de oprire a activităţii asociaţiei învăţătoreşti, de care gruparea Vuia îl făcuse responsabil, prin atitudinea guvernului de a se ingera în treburile ei interne, cerându-i statute. În aceste condiţii, judecata lui Pavel Rotariu a fost următoarea: „Dacă ni se poate ca să susţinem reuniunea noastră sub şi în cadrul autonomiei noastre, în formă curată românească-confesională şi în spirit naţional, bine; dacă nu, atunci mai bine fără ea”425.

În pofida existenţei unor momente tensionate în relaţiile dintre învăţători şi preoţi, slujitorii şcolii au dat dovadă de maturitate şi echilibru, depăşindu-şi ambiţiile de emancipare profesională, în favoarea idealului comun, acela de emancipare naţională. Clădită din zbucium, frământări şi luptă de idei, conştiinţa naţională, la care

422 Ibidem.423 Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 185, din 22 august/3 septembrie, p. 3.424 Idem, Timişoara, III, 1896, nr. 283, din 24 decembrie/5 ianuarie, p. 4.425 Idem, Timişoara, III; 1896, nr. 278, din 18/30 decembrie, p. 3.

504

şi-au adus aportul şi învăţătorii, s-a aşezat mai temeinic şi s-a fortificat pentru acţiunile majore pe care viitorul le prefigura.

Învăţătorii români din comitatul Timiş au fost angajaţi în mişcarea naţională atât direct, ca membri ai Partidului Naţional Român, cât şi indirect, ca simpatizanţi ai acestuia sau ca lideri de opinie. În perioada activistă, ei s-au implicat în susţinerea candidaţilor cu program naţional la alegerile de deputaţi dietali, iar după decretarea pasivităţii politice şi în zonele bănăţene, învăţătorii şi-au amplificat activitatea culturală în formă, dar politică în conţinut Pentru activitatea lor politică, nu de puţine ori reprezentanţii corpului didactic românesc au avut de suferit şicane, abuzuri şi restricţii din partea autorităţilor administrative. Solidaritatea manifestată între învăţători şi preoţi pe terenul politic şi public, s-a menţinut, în pofida tendinţelor de emancipare profesională ale corpului didactic, manifestate mai ales în cadrul reuniunilor învăţătoreşti.

La politica de asimilare prin intermediul şcolii, aplicată în plan local de inspectorii şcolari regeşti şi juzii cercuali, autorităţile şcolare confesionale şi Societatea românească din comitatul Timiş, au reacţionat solidar, prin apărarea caracterului confesional al şcolii, acţiune care a reprezentat o componentă majoră a mişcării naţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prin cunoştinţele şi valorile culturale transmise, şcoala confesională a răspuns nevoilor şi aspiraţiilor comunităţii româneşti, îndeplinind o funcţie naţională. Implicarea şcolilor şi a învăţătorilor în procesul de separaţie ierarhică a Bisericii Ortodoxe Române de Biserica Ortodoxă Sârbă, a făcut ca în multe din localităţile comitatului Timiş, învăţământul elementar confesional să-şi redobândească identitatea românească. Prin activităţile politice şi culturale cu substrat politic, pe care le-a desfăşurat, prin întreaga lui activitate închinată promovării valorilor spirituale româneşti, corpul didactic confesional a contribuit la susţinerea şi afirmarea mişcării naţionale. Schimburile culturale şi de idei cu România, care s-au menţinut în ciuda tuturor opreliştilor, au potenţat activitatea pusă în slujba mişcării naţionale, a învăţătorilor români din comitatul Timiş.

505

Concluzii

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru Societatea românească din comitatul Timiş, Şcoala a reprezentat instituţia care îi conferea identitate naţională şi spirituală, iar învăţătorul, acel truditor pe altarul educaţiei, care menţinând nestinsă făclia valorilor culturale româneşti, oferea lumină din lumina ei, fiecărei generaţii de elevi pe care o instruia.

Misiunea naţională a Şcolii nu se putea realiza cu uşurinţă în acele condiţii istorice, căci în pofida autonomiei pe care i-o încredinţase Biserica, instituţia românească de învăţământ elementar era nevoită să accepte ingerinţele Statului maghiar în viaţa sa internă, în virtutea dreptului de control suprem pe care puterea politică şi-l arogase prin lege, asupra şcolilor confesionale.

Având în vedere considerentele enunţate, precum şi faptul că tema de cercetare impunea studierea evoluţiei şcolii în spaţiul comitatului Timiş, un demers ştiinţific necesar a fost cunoaşterea organizării administrativ-teritoriale a acestui comitat. Cercetarea structurii etnice şi confesionale a populaţiei, a dezvăluit o existenţă majoritar românească şi de confesiune ortodoxă, în mediul rural şi o existenţă majoritar germană şi de confesiune catolică, în mediul urban. Cunoaşterea distribuţiei etnice şi confesionale în cadrul comitatului, a fost importantă pentru explicarea tipologiei şcolilor confesionale şi a modului lor de grupare în unitatea teritorial-administrativă.

Legislaţia şcolară maghiară se afla în centrul sistemului normativ al şcolilor româneşti, ea fiind completată de norme şi regulamente elaborate de autorităţile bisericeşti, atât la nivel mitropolitan, cât şi eparhial. Acestea stabileau mai concret modul de funcţionare al şcolilor confesionale, în concordanţă cu prevederile legislative maghiare, având menirea de a apăra caracterul confesional al instituţiilor de învăţământ în limba română. Actele normative şcolare maghiare, care au urmat Legii XXXVIII din 1868, realizată dintr-o perspectivă liberală, sunt marcate de contradicţia dintre tendinţa de modernizare a învăţământului şi aceea de transformare a lui într-un instrument de asimilare etnică.

506

În reţeaua şcolară a comitatului Timiş, existau patru tipuri principale de şcoli elementare: confesionale, comunale, de stat şi particulare. În pofida ritmurilor importante de creştere numerică a şcolilor comunale şi de stat, şcolile ortodoxe (majoritatea româneşti), îşi menţin ponderea cea mai ridicată în ansamblul şcolilor primare din comitat. Ele sunt urmate de şcolile romano-catolice şi greco-catolice. Analiza pe verticală a şcolilor confesionale româneşti, reliefează evoluţia lor pozitivă în ce priveşte înfiinţarea de noi clase, creşterea numărului fetelor şcolarizate, creşterea numărului învăţătorilor calificaţi, pătrunderea femeilor în rândurile corpului didactic. Între factorii care au contribuit la aceste succese se numără: ameliorarea situaţiei materiale a comunităţilor româneşti, câştigul în experienţă al autorităţilor şcolare confesionale, maturizarea Societăţii româneşti, care a înţeles mai profund sensul învăţământului naţional.

În virtutea caracterului său confesional, învăţământul românesc era condus de autorităţile bisericeşti. Ele au trezit şi întreţinut sentimentele pozitive pentru şcoala naţională, în rândul comunităţilor româneşti, au apărat şi promovat dreptul la instruire în limba maternă, în relaţiile cu statul maghiar.

Statul nu sprijinea financiar instituţiile educative confesionale, şcolile româneşti din comitatul Timiş, fiind susţinute din „darea cultuală”, achitată de comunităţile în cadrul cărora fiinţau. Prin eforturile colectivităţilor româneşti, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a înregistrat un relativ progres, în ce priveşte constituirea de fonduri şcolare, ridicarea unor construcţii şcolare trainice şi al dotării acestora cu mobilierul şi mijloacele de învăţământ necesare.

Activitatea didactică din şcolile confesionale româneşti, se desfăşura după planuri de învăţământ care răspundeau necesităţilor unui învăţământ naţional, chiar dacă, după adoptarea Legii şcolare din 1879, în structura acestora au fost incluse şi ore de limba maghiară. Conţinuturile propuse în planurile de învăţământ, trebuiau să se materializeze în manuale şcolare corespunzătoare, menite să le dea viaţă şi să le facă accesibile. Absenţa manualelor şcolare, a făcut ca în primii ani ai perioadei dualiste, în şcolile româneşti din comitatul Timiş să fie introduse cărţi didactice tipărite la Sibiu, iar consistoriile

507

diecezane să organizeze concursuri cu premii, pentru elaborarea unor astfel de cărţi. Literatura didactică bănăţeană a luat fiinţă mai târziu, după 1870, iar la constituirea ei şi-au adus contribuţia şi învăţătorii timişeni. Pe teritoriul comitatului Timiş au circulat cărţi şi de dincolo de Carpaţi, literatura didactică devenind astfel un factor de realizare a unităţii spirituale a românilor.

Îmbunătăţirea frecvenţei şcolare a fost una dintre problemele fundamentale ale şcolii poporale româneşti. Mărirea loturilor şcolare şi implicit a ştiutorilor de carte, avea o semnificaţie care depăşea cadrul strict pedagogic, dobândind o însemnătate naţională. Dacă la începutul epocii dualiste, frecvenţa elevilor şcolilor româneşti din comitatul Timiş era scăzută, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, ea cunoaşte o importantă creştere, la aceasta aducându-şi o contribuţie importantă şi evoluţia în sens pozitiv a Societăţii româneşti, în plan economico-social, cultural şi al mentalităţii.

Fiind în esenţă activităţi care aveau ca scop evaluarea activităţii didactice desfăşurate pe parcursul unui an şcolar, examenele şcolare au fost totodată momente sărbătoreşti din viaţa comunităţilor româneşti. Dacă din punct de vedere cantitativ, al creşterii numărului elevilor prezenţi la examene, nu s-a produs un reviriment, sub aspect calitativ, al rezultatelor obţinute de şcoli cu prilejul evaluărilor, progresul este evident şi se datorează în primul rând învăţătorilor, a căror conştiinţă profesională şi naţională a evoluat într-un sens pozitiv, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Instituţiile cu rol decisiv în crearea profilului profesional şi moral al învăţătorilor români ortodocşi din comitatul Timiş, au fost preparandiile din Arad şi Caransebeş. În condiţiile în care românii bănăţeni nu dispuneau nici măcar de un gimnaziu cu predare în limba maternă, instituţiile mai sus menţionate nu se limitau la exercitarea unei misiuni strict pedagogice, ci reprezentau deopotrivă centre spirituale, care emanau cultură românească în întreg arealul bănăţean.

Conferinţele şi reuniunile învăţătoreşti au jucat un rol important în perfecţionarea corpului didactic confesional, dar totodată au constituit prilejuri de deschidere a şcolii spre comunitate. Caracterul public al conferinţelor învăţătoreşti, a făcut posibilă participarea

508

la aceste activităţi şi a altor categorii profesionale, iar adunările reuniunilor învăţătoreşti se transformau cel mai adesea, în manifestări culturale cu tentă naţională, beneficiind de o largă participare a comunităţilor româneşti timişene. Activitatea în cadrul reuniunilor a maturizat învăţătorimea română din comitatul Timiş, adâncindu-i conştiinţa de sine şi făcându-i posibilă susţinerea intereselor ei de breaslă.

Condiţia materială a învăţătorilor a reprezentat o importantă zonă de interferenţă între Şcoală şi Societatea românească. Veniturile salariale ale învăţătorilor români timişeni au fost pe ansamblu modeste în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Ele variau de la o localitate la alta în funcţie de potenţialul economic al fiecăreia, dar au cunoscut o sensibilă creştere spre sfârşitul aceluiaşi secol, ca urmare a eforturilor făcute de comunităţile româneşti, de a se acomoda prevederilor salariale înscrise în legislaţia şcolară. Pătrunşi de frumuseţea şi nobleţea profesiei, învăţătorii români din comitatul Timiş s-au aflat în serviciul limbii şi culturii naţionale, fără ca să pretindă o remuneraţie pe măsura sacrificiilor făcute.

Între şcoala şi societatea românească din comitatul Timiş a existat o relaţie organică. Fiind în serviciul şcolii, învăţătorul confesional era în acelaşi timp şi în serviciul comunităţii. Pentru a suplini ponderea redusă a intelectualităţii în ansamblul populaţiei româneşti, învăţătorii, alături de preoţi, s-au implicat profund în viaţa economico-socială şi culturală a Societăţii româneşti, aceasta fiind şi o condiţie a dobândirii prestigiului social. Activismul în plan social, îi creează învăţătorului imaginea intelectualului angajat în viaţa comunităţii şi preocupat de destinele ei.

O acţiune importantă, prin intermediul căreia învăţătorii au intrat într-un contact direct cu comunitatea, a fost educaţia adulţilor. Desfăşurată într-o formă oficială, instituţionalizată, reglementată de autorităţile şcolare, sau integrată în activităţile organizate de coruri, societăţile de lectură şi bibliotecile rurale, educaţia adulţilor a reprezentat pentru comunităţile româneşti din comitatul Timiş, o formă de educaţie continuă de tip naţional. Ea şi-a adus aportul la sporirea numărului ştiutorilor de carte şi implicit la avansul în cultură şi civilizaţie, al românilor din comitatele bănăţene.

509

Învăţătorii au contribuit la afirmarea culturală a comunităţilor româneşti, prin înfiinţarea reuniunilor de lectură şi corale şi prin participarea la activităţile lor. În aceste instituţii culturale, învăţătorii alături de alţi intelectuali, de ţărani şi meseriaşi, deveneau în acelaşi timp parteneri şi beneficiari ai unui act cultural cu semnificaţie naţională. Corurile săteşti, s-au constituit în adevărate instituţii de educaţie naţională, care promovau limba, cultura şi valorile româneşti. În condiţiile în care folosirea limbii române în raporturile cu instituţiile statului, întâmpina tot mai multe restricţii, cântecul a devenit o a doua limbă în care românii s-au putut exprima. Fenomenul cultural de masă care a caracterizat Banatul în întregul lui, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, a format ţărani-cărturari, cu iniţiative cultural-artistice şi publicistice şi ţărani-conducători de coruri, care au instruit chiar şi pe învăţători în arta dirijatului. Alături de şcoală, instituţiile culturale româneşti din comitatul Timiş, au devenit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fundamente solide ale edificării conştiinţei naţionale în acest colţ de ţară.

Fie că a fost individuală sau colectivă, instituţionalizată sau informală, iniţiativa de sprijinire a Şcolii cu mijloace materiale sau financiare, a constituit o alternativă la darea cultuală, al cărei cuantum nu reuşea de cele mai multe ori să acopere achitarea salariilor învăţătoreşti. Comunitatea românească din comitatul Timiş percepea şcoala confesională ca pe o instituţie intrinsecă ei şi tocmai de aceea susţinerea instituţiei de învăţământ era în cele mai multe cazuri o chestiune vitală, de instinct naţional. Aşa se explică multitudinea faptelor şi iniţiativelor filantropice la adresa şcolii. Din iniţiativa privată sau din acţiunea organizată a colectivităţii, s-au constituit „fundaţiile şcolare”, care au avut un rol esenţial în sprijinirea învăţământului naţional.

Reprezentanţii statului de pe teritoriul comitatului Timiş, au aplicat politica şcolară elaborată de guvernanţii de la Budapesta, prin măsuri restrictive şi discriminatorii la adresa instituţiilor educative româneşti. Admonestarea şcolilor şi a învăţătorilor, interzicerea manualelor şcolare considerate „necorespunzătoare”, suspendarea învăţătorilor, interzicerea desfăşurării conferinţelor şi reuniunilor învăţătoreşti, desfiinţarea unor şcoli confesionale şi înlocuirea lor

510

cu şcoli comunale, sunt câteva din acţiunile prin care funcţionarii comitatenşi au încălcat autonomia şcolilor româneşti.

Împotriva politicii şcolare restrictive la adresa învăţământului în limba maternă, a reacţionat societatea românească din comitatul Timiş în ansamblul ei. Prin intermediul circularelor difuzate către preoţi, învăţători şi credincioşi, al memoriilor înaintate către factorii de putere ai statului, autorităţile confesionale şi-au construit o adevărată strategie de apărare a caracterului naţional şi confesional al Şcolii. La completarea şi consolidarea acestei strategii de apărare au contribuit acţiunile în favoarea şcolii, desfăşurate de instituţiile politice şi culturale româneşti, de presa naţională şi intelectualii patrioţi.

Prin limba de predare, valorile culturale transmise şi aspiraţiile pe care le-a cultivat, Şcoala românească a oferit elevilor o educaţie de tip naţional. Educaţia naţională a primit concretitudine în primul rând în activitatea preparandiilor de la Arad şi Caransebeş, care au format învăţători devotaţi comunităţii şi valorilor culturale româneşti. Planurile de învăţământ elaborate de autorităţile şcolare confesionale, manualele româneşti, precum şi activităţile didactică, extradidactică şi de perfecţionare profesională, ale învăţătorilor, au reuşit să conserve funcţia naţională a şcolii, în ciuda tuturor vicisitudinilor.

După laicizarea mişcărilor naţionale şi evoluţia bisericilor ortodoxe spre Biserici naţionale, începând cu secolul al XIX-lea, românii bănăţeni au început să perceapă ierarhia străină ca mijloc de deznaţionalizare, resimţit deopotrivă în Biserică şi Şcoală. Deşi separaţia ierarhică a fost decretată la sfârşitul anului 1864, din punct de vedere practic, în teritoriu, ea s-a înfăptuit într-o perioadă îndelungată de timp. Implicarea învăţătorilor în procesul de separaţie ierarhică a Bisericii Ortodoxe Române de Biserica Ortodoxă Sârbă, a făcut ca în multe din localităţile comitatului Timiş, limba română şi alfabetul latin să fie introduse în Şcoală şi în Biserică, iar învăţământul elementar confesional să-şi redobândească identitatea românească.

Prin activităţile politice şi culturale cu substrat politic, pe care le-a desfăşurat, prin întreaga lui activitate închinată promovării valorilor spirituale româneşti, corpul didactic confesional a contribuit la susţinerea şi afirmarea mişcării naţionale din comitatul Timiş. Învăţătorii au fost angajaţi în mişcarea naţională atât direct, ca

511

membri ai Partidului Naţional Român, cât şi indirect, ca simpatizanţi ai acestuia sau ca lideri de opinie. În perioada activistă, ei s-au implicat în susţinerea candidaţilor cu program naţional la alegerile de deputaţi dietali, iar după decretarea pasivităţii politice şi în zonele bănăţene, învăţătorii şi-au amplificat activitatea culturală în formă, dar politică în conţinut. Pentru activitatea lor politică, nu de puţine ori învăţătorii au avut de suferit şicane, abuzuri şi restricţii din partea autorităţilor administrative. Învăţătorii şi preoţii s-au manifestat solidar în mişcarea naţională, iar interesul naţional a predominat în faţa intereselor de breaslă, chiar dacă, prin intermediul asociaţiilor lor, unii învăţători manifestau tendinţe de emancipare profesională, catalogate de presa naţională drept „socialiste”. Schimburile culturale şi de idei cu România, care s-au menţinut în ciuda tuturor opreliştilor, au potenţat activitatea corpului didactic timişean, pusă în slujba mişcării naţionale.

Menţinerea în fiinţă a învăţământului elementar în limba maternă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se datorează spiritului de solidaritate naţională care a animat Societatea românească din comitatul Timiş şi care a făcut posibilă această unire „avant la lettre”, unirea în jurul Şcolii.

512

513

BIBLIOGRAFIE

A. IZVOARE ARHIVISTICE. FONDURI ARHIVISTICE

Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a AraduluiFond bisericescFond epitropescFond şcolar

Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a CaransebeşuluiFond bisericescFond epitropescFond şcolar

Arhiva Episcopiei Ortodoxe Sârbe a TimişoareiFond Eparhia Ortodoxă Sârbă de Timişoara

Arhiva Episcopiei Române Unite LugojFond Episcopia Greco-Catolică de Lugoj

Arhiva Mitropoliei Ortodoxe Române a BanatuluiFond Cronici parohialeFond MicromonografiiFond Protopopiate

Arhiva Muzeului Banatului TimişoaraFond Ioachim MiloiaFond Nicolae Ilieşiu

Direcţia Judeţeană Arad a Arhivelor NaţionaleFond Episcopia Ortodoxă Română a AraduluiFond Reuniunea învăţătorilor din Dieceza AraduluiFond Şedinţele Senatului Şcolar al Consistoriului român ortodox al Episcopiei Aradului

Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor NaţionaleFond „Astra”. Despărţământul Timişoara

514

Fond Casa de păstrare „Beregsana”Fond Colecţia de documente Gheorghe CotoşmanFond Colecţia de documente Nicolae IlieşiuFond Colecţia de documente Muzeul BanatuluiFond Familial Aurel CosmaFond Familial Lungu-PuhalloFond Inspectoratul şcolar al judeţului Timiş-TorontalFond Personal Emanuil UngureanuFond Prefectura judeţului Timiş-TorontalFond Primăria municipiului TimişoaraFond Protopopiatul Greco-Catolic TimişoaraFond Protopopiatul Ortodox Român Jebel-BuziaşFond Protopopiatul Ortodox Român TimişoaraFond Şcoala confesională ortodoxă română BuziaşFond Şcoala primară confesională ortodoxă română Mehala

B. IZVOARE DOCUMENTARE EDITE. STATISTICI

Hivatalos Statistikai Közlemények, III Evfolyam, V Füzet, Budan, 1871.Magyar Statisztikai Évkönyv: Vol. I Evfolyam 1893, Budapest, 1894.Vol. II Evfolyam 1894, Budapest, 1895.Vol. III Evfolyam 1895, Budapest, 1896.Vol. IV Evfolyam 1896, Budapest, 1897.Vol. VI Evfolyam 1898, Budapest, 1899.Vol. VII Evfolyam 1899, Budapest, 1900.Vol. VIII Evfolyam 1900, Budapest, 1901.Magyar Statisztikai Közlemények, 1900 Kepszamlalas, Vol. VIII, Budapest, 1906.

C. IZVOARE DOCUMENTARE EDITE: ANUARE. CIRCULARE. INSTRUCŢIUNI. PROTOCOALE. STATUTE

Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor de la şcolile confesionale greco-ortodoxe din dieceza Caransebeşului, Editura Comitetului Reuniunii, Caransebeş, 1899.

515

Analele Reuniunii învăţătorilor români greco-ortodocşi de la şcoalele confesionale din dieceza Caransebeşului. Protocoalele adunărilor generale ţinute în anii 1899-1902, Caransebeş, Tipografia Diecezană, 1904.Analele Reuniunii învăţătorilor români greco-ortodocşi de la şcoalele confesionale din dieceza Caransebeşului. Anul societar 1904-1905, Tipografia Diecezană, Caransebeş, 1904.Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943, întocmit de Inspectoratul şcolar regional Timişoara, Imprimeria Editurii „Vrerea”, Timişoara, 1943.BOCŞAN, Nicolae, LEU, Valeriu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1890, Editura Tipografiei şi Librăriei Diecezane, Caransebeş, 1889.Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1898, Editura Tipografiei şi Librăriei Diecezane, Caransebeş, 1897.DRAGALINA, Patriciu, Instrucţiune pentru conferinţele învăţătorilor români greco-orientali din Dieceza Caransebeşului, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeş, 1881.Exerciţii practice din istoria universală pentru conferinţele învăţătoreşti din dieceza Caransebeşului, Caransebeş, 1887. Instrucţiune pentru conferinţele învăţătorilor de la şcoalele confesionale greco-ortodoxe române din Dieceza Aradului, pe anul 1888, Arad, 1888.Instrucţiune pentru inspectorii cercuali ai şcolilor româneşti confesionale din Districtul Consistoriului din Arad, Arad, 1873.MARCU, Ioan, Protocolulu adunarei generale a reuniunii învăţătoriloru de la Şcoalele confesionale române greco-ortodoxe din dieces’a Caransebeşului ţienute în Ciacova la 19, 20 septembrie/ 1-2 octombrie 1882, Caransebeş, 1883.MARCU, Ioan, Protocoalele adunărilor generale XVI-XXIII a reuniunii învăţătorilor români de la şcoalele confesionale române greco-ortodoxe din Diecesa Caransebeşului ţinute în anii 1886-1893, Tipografia lui Carol Traunfellner, Lugoj, 1894.

516

Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură (1784 -1918). Documente referitoare la Episcopia Ortodoxă a Aradului, sub îngrijirea lui Vasile Popeangă, Arad, 1986. Memoriul studenţilor universitari români cu privire la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1891.Norme pentru administraţiunea învăţământului naţional confesional în districtul Consistoriului român ortodox din Arad, Tipografia Ştefan Gyula, Arad, 1876.Ordinaţiune pentru umblarea pruncilor la şcoală, Arad, Tipografia Episcopiei Diecezane, 1873. Plan de învăţământ pentru şcolile poporale în districtul Consistoriului român ortodox din Arad, Arad, 1877.Plan de învăţământ pentru şcolile populare, Arad, 1888.Plan de învăţământ pentru şcolile poporale confesionale, Sibiu, 1911.Protocolu adunarei generale a reuniunei învieţiatoriloru români de la Şcoalele confesionale greco-ortodoxe din dieces’a Caransebeşului ţienute în Biseric’a-albă la 20-21 august ( 1-2 septembrie ) 1878, Tipografia lui Iulius Wunder, Resiţia-Montană, 1879.Protocoalele adunărilor generale ţinute în anii 1899-1902, Tiparul tipografiei diecezane, Caransebeş, 1904.Protocoalele adunărilor generale ţinute în anul societar 1903-1904, Caransebeş, 1904.Protocolul adunării generale a XII-a a Reuniunii învăţătorilor de la şcolile poporale confesionale din Dieceza Aradului, Arad, 1902.Protocolul arhidiecesei greco-orientale române din Transilvania ţinut la anul 1882, Tiparul tipografiei arhidiecesane, Sibiu, 1882.Protocolul Sinodului arhidiecezan greco-ortodox român din Transilvania, ţinut în anul 1882, Sibiu, 1882.Protocoalele Sinoadeloru eparchiale ale diecesei dreptcredintiose resaritene române a Caransebeşului, Tipografia arhidiecezană, Sibiu, 1873.Organisarea provisorie a înveţiamentului naţional confesional în Mitropolia greco-orientală a Românilor din Ungaria şi din Transilvania, Lugoj, 1872. Regulament pentru organizarea învăţământului în şcolile poporale, Sibiu, 1909.

517

Statutul organic al Bisericii greco-orientale romane din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 1910. Statute pentru regularea trebiloru învieţiamentului elementariu în Şcolele Diecesei Lugoşiului, Lugoşiu, 1880.Statutul Alumneului român naţional din Timişoara, Buda, 1868.SUCIU, Ioan, Dimitrie, Constantinescu, Radu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I-II, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980.Şcoala noastră poporală şi darea culturală. Un raport oficios, Arad, Tipografia diecezană greco-orientală română, 1918.VELCEAN, Iosif, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899, Editura Autorului, Reşiţa-Montană-Caransebeş, 1898.VELOVAN, Ştefan, Instrucţiune din istoria naturală pentru conferinţele învăţătorilor de la şcoalele confesionale greco-ortodoxe românesci din diecesa Caransebeşului pe anul 1878, Ediţia a 2-a, Tiparul Tipografiei Diecesane, Caransebeş, 1894.

D. PERIODICE

Bănăţanul, Calendariu pentru popor, Caransebeş, 1900.Biserica şi şcoala, Arad, 1877-1884.Controla, Timişoara, 1895-1900.Drapelul, Lugoj, 1901.Dreptatea, Timişoara, 1894-1897.Dreptatea poporului, Timişoara, 1904-1905.Foaia diecezană, Caransebeş, 1896-1900.Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, 1868-1872.Gazeta Transilvaniei, Braşov, 1900.Higiena şi şcoala, Gherla, 1878.Lumina, Arad, 1872-1874.Luminătoriul, Timişoara, 1880-1893.Minte şi inimă, Arad, 1877-1878.Tribuna poporului, Arad, 1897-1900.Unirea, Blaj, 1893.Ziua, Bucureşti, 2006.

518

E. LUCRĂRI GENERALE

ALBERT, Carmen, Cercetare monografică în Banat (1859-1948), Editura Marineasa, Timişoara, 2002.ALBERT, Carmen, Banatul în memorialistice măruntă sau istoria ignorată, 1914-1919, Editura Muzeul de Istorie al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, 1995.BADIU, Nicolae, Ion Ioviţă şi Monografia comunei Jadani, judeţul Timiş-Torontal, Timişoara, 1934.ALBU, Nicolae, Istoria învăţământului românesc din Transilvania, Blaj, 1944.BARIŢ, George, Părţi alese din Istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă, Vol. III, reeditat, Braşov, 1995.BOARIU, Dumitru, Şcoala modernă, Arad, 1904.BOCŞAN, Nicolae, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timişoara, 1986.BOCŞAN, Nicolae, Convergenţe europene. Istorie şi societate în epoca modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.BOCŞAN, Nicolae, Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat. Secolul al XIX-lea, Editura Presa Universitară Clujeană, Reşiţa, 1997.BOCU, Sever, Drumuri şi răscruci, Timişoara, 1939.BOCU, Sever, Un veac al XIX-lea din istoria Lipovei, Timişoara, f.a.BOIA, Stelean, Ioan, Fundaţia „Emanuil Gozsdu” (1870-1952), Editura „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2006.BOLDUREANU, Ioan, Viorel, Beregsău-Mare. Monografie, Editura Mirton, Timişoara, 1996.BONA, Petru, Istorie, etnie şi confesiune în Banat, Editura Marineasa, Timişoara, 2004. BORDEIANU, Mihai, VLADCOVSCHI, Petru, Învăţământul românesc în date, Junimea, Iaşi, 1979.BOROVSZKY, Samu, Temes Varmegye, Budapest, f.a.BOROVSZKY, Samu, Temesvar, Budapest, f.a.BOTIŞ, Teodor, Istoria Şcoalei Normale (Preparandiei) şi a Institutului Teologic Ortodox Român din Arad, Editura Consistoriului, Arad, 1922.BRĂTESCU, Constantin, Episcopul Ioan Popasu şi cultura bănăţeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1995.

519

BRĂTESCU, Constantin, Ştefan Velovan pedagog şi filozof român 1852-1932, Caransebeş, 2000. BUCĂTURĂ, Marius, Crâmpeie din evoluţia pedagogiei bănăţene, Editura Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Timiş-Torontal, Timişoara, 1938.CEROVIĆ, Ljubivoje, Sârbii din România, Uniunea Sârbilor din România, Timişoara, 2005.CHERCIU, Viorel, Dorel, Biserica în modernitate. Episcopia ortodoxă de Caransebeş, Editura Marineasa, Timişoara, 2004.CHEVEREŞAN, Alexandru, Monografia comunei Deta, Tipografia Fraţii Csendes, Timişoara, 1925.CIOBANU, Ludovic, Emanuil Ungureanu. Omul şcolii şi pedagogul social, Timişoara, 1932.CIUHANDU, Gheorghe, Dr. Georgiu Popa. Un om de şcoală şi cultură, Arad, 1937.CIUHANDU, Gheorghe, Românii din Câmpia Aradului de acum două veacuri, Arad, 1940.CONTREA, Aurel, Belinţul. Cadrul fizic şi etic al unui sat bănăţean, Timişoara, 1939.CORNEAN, Nicolae, Monografia Episcopiei Caransebeşului, Caransebeş, 1940.COSMA, Aurel, Prin Timişoara de altădată, Editura Facla, Timişoara, 1977.COSMA, Aurel, junior, Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933.COSMA, Aurel, junior, Istoria presei române din Banat, Editura Unirea Română, Timişoara, 1932.COSMA, Aurel, junior, Un mic istoric al bisericei române din Timişoara-Fabric, Editura Cercul Tinerimea Adultă Sfântul Gheorghe Timişoara-Fabric, Timişoara, 1926.COTOŞMAN, Gheorghe, Autohtonia românilor în Banat pe baza toponimiei, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeş, 1946.COTOŞMAN, Gheorghe, Bănăţenii şi Episcopia Timişorii, Caransebeş, 1938.COTOŞMAN, Gheorghe, Din trecutul Bănatului, Cartea I, II şi III, Timişoara, 1934.COTOŞMAN, Gheorghe, Istoria pe scurt a Episcopiei Caransebeşului până la 1785, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeş, 1941.

520

CRISTESCU, Florian, Însemnări asupra învăţământului popular românesc din Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1912.CURTICĂPEANU, Vasile, Mişcarea culturală românească pentru unirea din 1918, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.DAMŞA, Teodor, Viorel, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Editura de Vest, Timişoara, 1994.DIACONOVICI, Corneliu, Enciclopedia română, volumul III, Sibiu, 1904.Dicţionar de pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.DRAGALINA, Patriciu, Din istoria Banatului Severin, Editura Autorului, Caransebeş, 1899.DRAGOMIR, Silviu, Banatul românesc-Le Banat Roumain, 1944, reeditată de Editura Augusta, Timişoara, 1999.DUDAŞ, Vasile, Aurel Cosma (1867-1931), Editura Mirton, Timişoara, 1998.DUDAŞ, Vasile, Pavel Rotariu, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2002.DUDAŞ, V. (coordonator), HAŢEGAN, Ioan, BERGHIAN, Sorin, GOMBOŞ, Constantin, C., CERNICOVA, Mariana, Din cronologia judeţului Timiş, Ediţia a 2-a, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2006.ENESCU, Ion, ENESCU, Iuliu, Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul, din punct de vedere agricol, cultural şi economic, Editura Librăriei Socec & Co, Societate anonimă, Bucureşti, 1920. ENGELMANN, Nikolaus, Warjasch, Herausgegeben im Auftrag der Heimatortsgemeinschaft, 1980.FENEŞAN, Costin, Administraţie şi fiscalitate în Banatul imperial, 1716-1778, Editura de Vest, Timişoara, 1997.GAL, Teodor, Ion Slavici despre educaţie şi învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1967.GAVRILOVIĆ, Nicolae, Srpsko-rumunsko klerikalno uciliste u Vrscu (1822-1867), Novi Sad, 1983.GENŢ, Ioan, Administraţia bisericească, Oradea-Mare, 1912.GHIBU, Onisifor, Cercetări privitoare la situaţia învăţământului nostru primar şi la educaţia populară, Sibiu, 1911.GHIBU, Onisifor, Chestiunea manualelor în şcolile noastre secundare, Tiparul tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1913.

521

GHIBU, Onisifor, Introducere la Catalogul cărţilor pedagogice româneşti, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1910.GHIBU, Onisifor, Nu din partea aceea, Bucureşti, 1985. GHIBU, Onisifor, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1915. GHIDIU, Andrei, BĂLAN, Iosif, Monografia oraşului Caransebeş, Editura Autorilor, Caransebeş, 1909.GRUIŢA, Octavian, PEIA, Gavril, Monografia satului Şoşdea, Editura Marineasa, Timişoara, 1999.GRAMA, Alexandru, Organizarea provizorie a învăţământului confesional, Arad, 1871.HAŢEGAN, Ioan, Habitat şi populaţie în banat, secolele XI-XX, Editura Mirton, Timişoara, 2003.HODOŞ, Enea, Cercetări. Probleme şcolare confesionale, Sibiu, 1944.IANCULESCU, Mihai, RADU, Petru, Contribuţii la cunoaşterea istoriei şcolii bănăţene. George Joandrea-studiu monografic, Editura Inspectoratul şcolar al judeţului Timiş, Timişoara, 1970. IORGA, Nicolae, Istoria învăţământului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.ILIEŞIU, Nicolae, Timişoara. Monografie istorică, Editura G. Matheiu, Timişoara, 1943. ILIEŞIU, Nicolae, Timişoara. Monografie istorică. Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Planetarium, Timişoara, 2006.ILIOVICIU, Ioan, Monografia comunei Moşniţa cu cronica parohiei, Moşniţa, 1950.Istoria învăţământului din România, volumul II (1821-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.Întronizarea celui de-al X-lea episcop unit, greco-catolic de Lugoj, Lugoj, 1996.JOANDREA, George, Primii şase ani din trecutul Reuniunii noastre învăţătoreşti, 1869-1874, Editura Diecezană, Caransebeş, 1910. LEU, Valeriu, Banatul între arhaic şi modern. Mentalităţi în Veacul Luminilor, Editura Muzeul de Istorie al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, 1993.LEU, Valeriu, Cartea şi lumea rurală în Banat (1700-1830), Editura Banatica, Reşiţa, 1996.

522

MATEI, Ioan, Şcoala noastră şi războiul, Sibiu, 1915.MOLDOVAN, Ioan, Monografia Reuniunii învăţătorilor români de la şcolile confesionale din Dieceza Aradului, Editura Revista Şcolară Bănăţeană, Timişoara, 1940.MOLIN, Romulus, Almanahul Banatului, publicaţie anuală a Banatului, Timişoara, 1929.MUNTEANU, Ioan, Banatul istoric (1867-1918). Aşezările. Populaţia, Volumul 1, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2006. MUNTEANU, Ioan, Banatul istoric (1867-1918). Ocupaţii. Economia, Volumul 2, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007.MUNTEANU, Ioan, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994.MUNTEANU, Ioan, MUNTEANU, Rodica, Timiş. Monografie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998.MUNTEANU, Ioan, MUNTEANU, Rodica, Timişoara. Monografie, Editura Mirton, Timişoara, 2002.MUNTEANU, Ioan, ZABERCA, Vasile, Mircea, SÂRBU, Mariana, Banatul şi Marea Unire, 1918, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992.MUREŞANU, Ioan, Istoriografia românească din Banat şi realizarea unităţii politico-statale (1780-1918), Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007.NETEA, Vasile, Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea naţională (1848-1881), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.NETEA, Vasile, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale între 1859-1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.NEUMANN, Victor, Convergenţe spirituale, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986.NEUMANN, Victor, Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului, Editura Hestia, Timişoara, 1997.NEUMANN, Victor, Tentaţia lui Homo Europaneus. Geneza ideilor moderne în Europa centrală şi de sud-est, Editura All, Bucureşti, 1997.OLĂRESCU, Ioan, Comloşu-Mare şi Lunga. Repere istorice, Timişoara, 2001.OALLDE, Petru, Lupta pentru limbă românească în Banat. Apărarea şi afirmarea limbii române la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timişoara, 1983.

523

ONCIULESCU, Dumitru, RADU, Petru, Contribuţii la istoria dezvoltării învăţământului românesc, Editura Casa Corpului Didactic, Timişoara, 1976.PASCU, Caius, Monografia istorică a comunei Denta, Timişoara, 1939.PĂCĂŢIAN, Teodor, Vasile, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, volumul IV, Sibiu, 1906. PĂCĂŢIAN, Teodor, Vasile, Cartea de aur, volumul VI, Sibiu, 1910.PĂIUŞAN, Radu, Bănăţenii în lupta pentru unitate naţională, 1830-1918, Editura Institutul de Studii Socioculturale şi Educaţie Permanentă Timiş, Timişoara, 1983.PĂIUŞAN, Radu, Generalul bănăţean Ştefan Şt. Stoyca, luptător pentru independenţă şi unitate naţională, 1848-1928, Editura Eurostampa, Timişoara, 2002.PĂIUŞAN, Radu, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Editura de Vest, Timişoara, 1993.PĂIUŞAN, Radu, O istorie a românilor din nord-estul Serbiei, Timişoara, 1998.PĂIUŞAN, Radu, Participanţi bănăţeni la lupta pentru independenţă şi unitate naţională, 1830-1918, Editura Eurostampa, 2003.PĂIUŞAN, Radu, CIONCHIN, Ionel, O istorie a românilor din Ungaria, Editura Eurostampa, Timişoara, 2003.PÂRVULESCU, Mihai, Din istoria învăţământului bănăţean, secolul XIX, Editura Presa Universitară Română, Timişoara, 1999.PÂRVULESCU, Mihai, Şcoală şi societate în Banat. Secolul al XIX-lea. Contribuţia şcolii la formarea elitelor româneşti, Editura Brumar, Timişoara, 2000.PETCU, Trifu, Monografia învăţământului din Ciacova, judeţul Timiş, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2003. PETROMAN, Cornel, ASTRA în Banat până la Marea Unire, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006.POPEANGĂ, Vasile, Aradul centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Editura Facla, Timişoara, 1978.POPEANGĂ, Vasile, Eparhia Aradului în perioada instituţionalizării culturii naţionale 1807-1948, Editura Universităţii „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2006.POPEANGĂ, Vasile, Mărturii transilvănene despre acte creatoare de

524

pedagogie românească, Editura Universităţii „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2007. POPEANGĂ, Vasile, Presa pedagogică din Transilvania, 1860-1918, Bucureşti, 1966.POPEANGĂ, Vasile, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976. POPEANGĂ, Vasile, Şcoala românească din Transilvania în perioada 1867-1918 şi lupta sa pentru unire, Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1974. POPEANGĂ, Vasile, Vasile Goldiş. Prin noi înşine, Editura Multimedia, Arad, 2000.POPEANGĂ, Vasile, GĂVĂNESCU, Eugen, ŢÎRCOVNICU, Victor, Preparandia din Arad, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964.PREYER, N., Johan, Monografia oraşului liber crăiesc Timişoara, Editura Amarcord, Timişoara, 1985.RADU, Demetriu, Dieceza Lugojului. Şematism istoric, Lugoj, 1903.RADU, Petru, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat, până la 1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977.RUSU, Raularian, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Editura Mirton, Timişoara, 2007.RUSSU-ŞIRIANU, Ioan, Românii din statul ungar, Editura Autorului, Bucureşti, 1904.SIMA, Gheorghe, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria. Dezvoltarea ei istorică şi situaţia ei actuală, Bucureşti, 1915. SUCIU, Ioan, Dimitrie, Comuna Alioş din punct de vedere istoric, demografic şi cultural, Editura Societatea de Mâine, Bucureşti, 1940.SUCIU, Ioan, Dimitrie, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977. TAYLOR, Alan, John, Percivale, Monarhia habsburgică, 1809-1918. O istorie a Imperiului Austriac şi a Austro-Ungariei, Editura Allfa, Bucureşti, 2000.TOMESCU-MĂŢĂU, Petru, FODOR, G., CRAIU, V., WEISSMAN, H., TCACIUC, M., FLOREA, I., CIREŞAN, I., Monografia comunei Gătaia şi a satelor aparţinătoare, Timişoara, 1972.TRAIA, Ioan, DONGEA, Eugen, Călacea. Contribuţii monografice, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006.

525

TOMONI, Dumitru, Adunările generale ale Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român, ASTRA în Banat (1896-1948), Editura Eurostampa, 2004.TRITEANU, Lazăr, Şcoala noastră (1850-1916). Zona culturală, Sibiu, 1919.ŢÎRCOVNICU, Victor, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat până la anul 1800, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970. ŢÎRCOVNICU, Victor, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.VESA, Pavel, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi, 1706-1918, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006. VUIA, Iuliu, Şcoalele româneşti bănăţene în secolul al XVII-lea, Editura Institutului tipografic pe acţii „Minerva”, Orăştie, 1896.WALLNER BĂRBULESCU, Luminiţa, Zorile modernităţii. Episcopia greco-catolică de Lugoj în perioada ierarhului Victor Mihályi de Apşa, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007.

F. LUCRĂRI SPECIALE

ALBERT, Carmen, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat: un curs de metodică de acum un veac şi jumătate, în „Banatica”, Reşiţa, nr. 13, II/1995.ALBERT, Carmen, Problema manualelor şcolare în circularele emise de episcopul Ioan Popasu, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008. ALBERT, Carmen, Banatul în memorialistica măruntă (1914-1918), în Banatica, Reşiţa, nr. 13, II/1995.ALIC, Daniel, Episcopul Nicolae Popea al Caransebeşului-membru activ al Academiei Române (1899). Însemnări în periodicul bisericesc Foaia diecezană, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008. ARDELEAN, Radu, GIURA, Lucian, Corespondenţa lui Roman Ciorogaru cu Ioan Lupaş, în Ziridava, XXIV, Arad, 2005.ARDELEAN, Virginia, Şcoală şi identitate naţională în Episcopia

526

Caransebeşului (1865-1918). Conferinţele învăţătorilor şi preocupări pentru modernizarea învăţământului, în „Societate şi civilizaţie în Banatul istoric”, Editura Mirton, Timişoara, 2003.BOCŞAN, Nicolae, Ideea de naţiune la românii din Austro-Ungaria (1880-1906), în „Banatica”, XIII, nr.2, Reşiţa, 1995.BOCŞAN, Nicolae, Separaţia ierarhică a Bisericii ortodoxe române de Biserica ortodoxă sârbă. 1864-1868, în „Revista istorică”, s.n., nr.3-4, Bucureşti, 1996.BOCŞAN, Nicolae, WALLNER-BĂRBULESCU, Luminiţa, VULEA, Camelia, Episcopul Alexandru Dobra, în „Societate şi civilizaţie în Banatul istoric”, Editura Mirton, Timişoara, 2003.BOIA, Lucian, Românii din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918), în „Revista de istorie”, Bucureşti, 1978.BONA, Petru, Episcopii Ioan Popasu şi Nicolae Popea, promotori ai limbii române în Biserică şi Şcoală, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008. BONA, Petru, Protopopul Meletie Drăghici – militant pentru înfiinţarea Episcopiei Timişoarei, în „Analele Universităţii de Vest din Timişoara”, VIII, Seria Teologică, VIII, 2002. BORUGA, Elena, Ziarul „Foaia de Duminică”, în „Tibiscus”, III, Timişoara, 1974.BORUGA, Elena, Un aspect din lupta pentru drepturi şi libertăţi politice a românilor bănăţeni la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, în „Tibiscus”, IV, Timişoara, 1975.BOTA, Ionel, Biblioteci publice din centrele urbane ale Banatului în perioada 1850-1918, în „Banatica”, Reşiţa, nr. 12/1993.BOTA, Ionel, Contribuţia la tipologia bibliotecii din mediul rural al Banatului între 1850-1918. Categorii de biblioteci, în „Banatica”, Reşiţa, nr. 14/1996.BOTA, Ionel, Fonduri, fundaţiuni şi stipendişti din mediul greco-catolic bănăţean. Districtele cărăşene Oraviţa, Vărădia şi Bocşa, în „Banatica”, Reşiţa, nr. 13/1995.BOTEZAN, Liviu, Politica şcolară a guvernelor Banffy şi Szell reflectată în actele arhivei bibliotecii Episcopiei Ortodoxe din Arad, în „Ziridava”, III-IV, Arad, 1974.

527

BRĂTESCU, Constantin, Şcolile primare „montanistice” bănăţene în atenţia Episcopiei Caransebeşului între anii 1867-1902, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008. CAREBIA, Florin, Presa bisericească bănăţeană în trecut şi astăzi, în „Altarul Banatului”, serie nouă, nr. 7-9, iulie-septembrie, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 2002. CHERCIU, Viorel, Dorel, Cadrul istorico-juridic la reînfiinţarea Diecezei Caransebeşului în anul 1865, în „Societate şi civilizaţie în Banatul istoric”, Editura Mirton, Timişoara, 2003.CHERCIU, Viorel, Dorel, Fundaţii ale Episcopiei Caransebeşului, în „Altarul Banatului”, IX, serie nouă, nr. 10-12, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1998. CHERCIU, Viorel, Sinodul de la Carloviţ (1864-1865) şi Episcopia Aradului, în „Altarul Banatului”, serie nouă, nr. 1-3, ianuarie-martie, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1999.CHERCIU, Dorel, Statutul Organic-expresie modernă a constituţionalismului bisericesc, în „Altarul Banatului”, serie nouă, nr. 7-9, iulie-septembrie, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 2002. CIPĂIANU, George, Stipendiile acordate de familia Mocioni şi formarea intelectualităţii româneşti în perioada 1860-1870, în „AIIA”, Cluj-Napoca, XXII/1979. CIURUŞCHIN, Miodrag, File din istoria sârbilor din Banat, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, Volumul II, Editura Brumar, Timişoara, 2008.CLEPEA, Cornel, Fundaţii şcolare ale Episcopiei Aradului, în „Ziridava”, XIX-XX, Arad, 1996.COSMA, Aurel, Din trecutul românilor timişoreni. Apostolatul protopopului Vasile Georgevici (1764-1826), în „Luceafărul”, nr. 11-12, Timişoara, 1938.DOBRESCU, Victor, Activitatea Societăţii de lectură a elevilor de la Institutul pedagogic diecezan din Caransebeş (1886-1946), în „Altarul Banatului”, V, serie nouă, nr. 1-3, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1994.DOBRESCU, Victor, Patru sute de ani de învăţământ pedagogic la

528

Caransebeş, în „Revista de pedagogie”, nr. 2, februarie, Bucureşti, 1983.DUMITRESCU, Angela, Eforturile de asigurare a finanţării şcolii confesionale româneşti bănăţene la începutul secolului XX, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008. DUMITRESCU, Angela, Influenţa legislaţiei şcolare asupra evoluţiei instituţiei şcolare confesionale româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea, în „Şcoală şi societate în Banat”, IV, Timişoara, 2007.FENEŞAN, Costin, Contribuţii la istoricul învăţământului în graniţa militară bănăţeană (sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX), în „Studii de istorie a Banatului”, Volumul II, Timişoara, 1970.FLOREA, Avram, Evoluţia muzicii bănăţene de la primele manifestări ale mişcării corale la perioada interbelică, în „Societate şi civilizaţie în Banatul istoric”, Editura Mirton, Timişoara, 2003.GRĂDINARU, Virgil, Învăţământul românesc din Banat în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea, în SIB, Timişoara, XIV/1988.HAŢEGAN, Ioan, Populaţie şi habitat în Banatul secolelor XVIII-XX, în AMN, Cluj-Napoca, XXXII/1995.ILIEŞIU, Nicolae, Istoricul „Reuniunii române de lectură” din Timişoara, Timişoara, 1925.LĂDĂU, Maria, Personalităţi care au marcat activitatea reuniunei învăţătorilor români din dieceza Caransebeşului, în „Şcoală şi societate în Banat” IV, Timişoara, 2007.LEPA, Constantin, Şcoala Normală Ortodoxă Română de Băieţi „Dimitrie Ţichindeal” Arad, în „Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943”, întocmit de Inspectoratul Şcolar Regional, Imprimeria Editurii „Vrerea”, Timişoara, 1943.MAIOR, Liviu, Politica şcolară a guvernelor maghiare faţă de români, în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca”, XXX, 1990-1991. MARCU, Ioan, Reflesiuni asupra examenelor din Protopresbiteratul Buziaş, Caransebeş, 1899. METEA, Octavian, Dr. Pavel Vasici. 1806-1881, în „Scrisul bănăţean”, nr. 8, Timişoara, 1956.MUNTEANU, Ioan, Apărarea învăţământului confesional românesc

529

din Eparhia Caransebeşului în timpul păstoririi episcopului Nicolae Popea, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008. MUNTEANU, Ioan, Apărarea învăţământului românesc, obiectiv major al mişcării naţionale la începutul veacului al XX-lea, în „Apulum”, vol. XXIII, Alba-Iulia, 1986.MUNTEANU, Ioan, Aspecte din activitatea culturală a Astrei în Banat, în „Orizont”, XVIII, nr. 12, Timişoara, 1987.MUNTEANU, Ioan, Lupta bănăţenilor pentru apărarea învăţământului românesc la sfârşitul veacului al XIX-lea, în „Apulum”, vol. XIX, Alba Iulia, 1981.MUNTEANU, Ioan, Naţionalitate şi confesionalitate în Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea, în „Apulum”, Alba Iulia, XXXVII, nr. 2/2000.MUNTEANU, Ioan, Presa timişoreană până la primul război mondial, în SIB, Timişoara, XXIII-XXV/1999-2001.MUNTEANU, Ioan, Reţeaua şcolară şi ştiinţa de carte în Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea, în „Studii bănăţene”, Editura Mirton, Timişoara, 2007.MUNTEANU, Ioan, Şcoala-temelie a vieţii naţionale româneşti din Banat la sfârşitul veacului al XIX-lea, în „Revista de pedagogie”, nr.6, iunie, Bucureşti, 1987.NETEA, Vasile, Manualele şcolare româneşti. Elemente ale unităţii naţionale, în RI, Bucureşti, nr. 1-4/1977.NEUMANN, Victor, Conceptul de Peuple: Comentarii asupra originii şi evoluţiei sensurilor conferite de Jules Michelet, în „Societate şi civilizaţie în Banatul istoric”, Editura Mirton, Timişoara, 2003.PĂIUŞAN, Radu, Mişcarea naţională a românilor bănăţeni între 1865-1905, în „Analele Banatului”, Timişoara, 1994.PÂRNUŢĂ, Gheorghe, Rolul şcolii în războiul pentru independenţă din 1877-1878, în „Istoria învăţământului din România”, volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.PÂRNUŢĂ, Gheorghe, POPEANGĂ, Vasile, Pregătirea personalului didactic, în „Istoria învăţământului din România”, volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.

530

PÂRVU, Ion, Activitatea culturală a episcopului Nicolae Popea între 1889-1908, în „Biserică şi societate în Banat”, Editura Învierea, Timişoara, 2005.PÂRVULESCU, Mihai, Evoluţia intelectualităţii româneşti din Banat în secolul al XIX-lea, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, volumul II, Editura Brumar, Timişoara, 2008.PETRESCU, Camil, Condiţia învăţătorului în şcoala poporală bănăţeană la sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX, în „SIB (1997-1998)”, Timişoara, 2000.PETRESCU, Camil, Dotarea şcolii bănăţene în epoca modernă (1867-1918), în „SIB”, Timişoara, XXIII-XXV/1999-2001.PETRESCU, Camil, Învăţământul bănăţean în procesul dezvoltării comunităţilor locale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Biserică şi societate în Banat”, Editura Învierea, Timişoara, 2005.PETROMAN, Cornel, Despărţământul Timişoara al ASTREI (1898-1918), în „Biserică şi societate în Banat”, Editura Învierea, Timişoara, 2005.PETROMAN, Cornel, Două momente din viaţa ASTREI în legătură cu Banatul, în „Şcoală şi societate în Banat”, Timişoara, 2007.POPEANGĂ, Vasile, Activitatea cultural-naţională a românilor din Eparhia Aradului între 1784-1918, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură (1784-1918). Documente referitoare la Episcopia Ortodoxă a Aradului”, Arad, 1986.POPEANGĂ, Vasile, Episcopul Ioan Meţianu, organizator şi îndrumător al învăţământului românesc din Eparhia Aradului, în „Mitropolia Banatului”, XXXIX, nr. 4-6, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1989. POPEANGĂ, Vasile, Pregătirea personalului didactic pentru învăţământul elementar şi mediu, în „Istoria învăţământului din România”, volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.POPEANGĂ, Vasile, Preparandiile româneşti din Transilvania, în „Ziridava”, Arad, XII, 1980.POPESCU, Ionel, Sinagogi şi şcoli evreieşti în Banat în secolele XVIII-XIX, în „Biserică şi societate în Banat”, Editura Învierea, Timişoara, 2005.RADOVAN, Alexandru, Unirea Principatelor-factor de revitalizare a

531

relaţiilor româno-sârbe în Banat, în „Şcoală şi societate în Banat”, III, Timişoara, 2006.ROTARU-DUMITRESCU, Angela, Legislaţia privind salarizarea învăţătorilor şi implicaţiile ei asupra evoluţiei şcolii confesionale româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în „Biserică şi societate în Banat”, Editura Învierea, Timişoara, 2005.ROTARU, Angela, Structura instituţiei şcolare din comitatul Caraş-Severin la începutul secolului XX, în „Societate şi civilizaţie în Banatul istoric”, Editura Mirton, Timişoara, 2003.SUCIU, Ioan, Dimitrie, Emilia Lungu-Puhallo, în „Luceafărul”, nr. 7-9, Timişoara, 1939.SUCIU, Ioan, Dimitrie, Ideologia ziarului „Dreptatea” (1893-1898), în „Studii de istorie a Banatului”, Volumul II, Timişoara, 1970.ŞORA, Gheorghe, Din activitatea didactică şi publicistică a lui Vasile Goldiş la Preparandia din Arad, în „Tibiscus”, III, Timişoara, 1974.ŞORA, Gheorghe, Date biografice inedite despre formaţia intelectuală a lui Vasile Goldiş şi activitatea sa didactică la Caransebeş, în „Tibiscus”, IV, Timişoara, 1975.ŞTIRBAN, Marcel, Drumul spre unirea religioasă cu biserica catolică a românilor din Banat şi semnificaţia istorică a creării episcopiei unite de la Lugoj (1853), în „Societate şi civilizaţie în Banatul istoric”, Editura Mirton, Timişoara, 2003. ŢÎRCOVNICU, Victor, Asociaţiile învăţătoreşti din Banat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Studii de istorie a Banatului”, vol. II, Timişoara, 1970.ŢÎRCOVNICU, Victor, Organizatori ai învăţământului şi reprezentanţi ai gândirii pedagogice. Ştefan Velovan, în „Istoria învăţământului din România”, volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.TOMONI, Dumitru, Prima adunare generală a „Astrei” în Banat. Adunarea generală de la Lugoj (1896), în „Societate şi civilizaţie în Banatul istoric”, Editura Mirton, Timişoara, 2003.TRÂPCEA, Theodor, N., Din viaţa şi activitatea lui Emanuil Ungurianu, în „Studii de istorie a Banatului”, volumul II, Timişoara, 1970.TURCUŞ, Teodor, Lucian, Fondul de ajutorare „Ioan Popasu”, susţinător

532

al culturii şi spiritualităţii româneşti în Banat, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008. VESA, Pavel, Câteva consideraţii privind începuturile Episcopiei Aradului, în „Biserică şi societate în Banat”, Editura Învierea, Timişoara, 2005.WALLNER-BĂRBULESCU, Luminiţa, Biserica Greco-Catolică din Banat-începuturile, în „Biserică şi societate în Banat”, Editura Învierea, Timişoara, 2005.WALLNER-BĂRBULESCU, Luminiţa, Consideraţii privind sistematizarea învăţământului confesional în Dieceza Greco-Catolică de Lugoj în perioada Episcopului Victor Mihályi de Apşa, în „Biserică şi comunitate în Banat şi Transilvania”, Editura Marineasa, Timişoara, 2007.ZABERCA, Vasile, Mircea, Reuniunea învăţătorilor români de la şcolile confesionale gr. or. din Dieceza Caransebeşului: Conferinţe învăţătoreşti şi Adunări generale ale reuniunii în Banatul sârbesc, în „Societate şi civilizaţie în Banatul istoric”, Editura Mirton, Timişoara, 2003.ZAMFIR, Florin, Activitatea învăţătorilor români din comitatul Timiş în cadrul Reuniunii învăţătoreşti din Dieceza Caransebeşului (1869-1900), în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008. ZAMFIR, Florin, Caracterul confesional al instituţiei şcolare româneşti din comitatul Timiş, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Anuarul Asociaţiei Culturale Concordia Cenad”, Editura Marineasa, Timişoara, 2006.ZAMFIR, Florin, Condiţia materială a învăţătorului român confesional din comitatul Timiş (1867-1900), în „Anuarul Asociaţiei culturale Concordia Cenad”, nr. 3, Editura Marineasa, Timişoara, 2007.ZAMFIR, Florin, Corurile ţărăneşti din comitatul Timiş, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, vol I, volum coordonat şi îngrijit de prof. Florin Zamfir, Editura Brumar, Timişoara, 2007.ZAMFIR, Florin, Despre întemeierea localităţii Hodoni şi ilustrul său fiu Vincenţiu Babeş, în „Oameni, evenimente, tradiţii în Banatul de câmpie”, Vol. II, volum coordonat şi îngrijit de prof. Florin Zamfir, Editura Brumar, Timişoara, 2008.ZAMFIR, Florin, Inspecţia şcolilor româneşti din comitatul Timiş, în a

533

doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Şcoală şi societate în Banat”, III, Timişoara, 2006.ZAMFIR, Florin, Rolul dascălului în viaţa comunităţii româneşti timişene, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, în „Timisiensis”, XIII, nr.1-2, Timişoara, 2006.ZAMFIR, Florin, Şcoala din Variaş în curgerea timpului, în „Comuna Variaş, spaţiu de convieţuire interetnică şi interculturală”, carte apărută sub îngrijirea prof. Florin Zamfir, Editura Brumar, Timişoara, 2006.ZAMFIR, Florin, Rolul şcolii în afirmarea culturală a comunităţii româneşti din comitatul Timiş, 1867-1900, în „Şcoală şi societate în Banat”, V, Timişoara, 2008.ZAMFIR, Florin, Şcoala românească din comitatul Timiş în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Examenele şcolare, în „Şcoală şi societate în Banat”, IV, Timişoara, 2007.ZAMFIR, Florin, Şcoala românească din comitatul Timiş în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Frecvenţa şcolară, în „Învăţătorul”, X, nr.29, Timişoara, 2006.ZAMFIR, Florin, Variaşul în contextul evenimentelor revoluţionare din 1848-1849, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, Vol. I, volum coordonat şi îngrijit de prof. drd. Florin Zamfir, Editura Brumar, Timişoara, 2007.ZAMFIR, Florin, Vechimea elementului românesc în spaţiul varieşean, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, Vol. II, volum coordonat şi îngrijit de prof. drd. Florin Zamfir, Editura Brumar, Timişoara, 2008.ZIMAN, Mihai, Aspecte privind situaţia social-economică a tineretului din Banat şi lupta lui împotriva exploatării şi asupririi sociale şi naţionale (1846-1918), în „Tibiscus”, IV, Timişoara, 1975.

534

535

ANEXE

536

ANEXA NR. 1: NUMELE ÎNVĂŢĂTORILOR CARE AU PREDAT ÎN ŞCOLI CONFESIONALE ROMÂNEŞTI DIN COMITATUL TIMIŞ, ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA, Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosare nepaginate: Babşa, Belinţ, Becicherecul Mic, Belotinţ, Beregsău, Birda, Budinţ, Bucovăţ, Capăt, Călacea, Checheş, Chesinţ, Chevereşul Mare, Chişoda, Chizătău, Chizdia, Crivobara, Ficătar, Fiscut, Folea, Dorgoş, Hisiaş, Hodoni, Icloda, Ictar, Izvin, Labaşinţ, Lăţunaş, Mănăştur, Moşniţa, Munar, Murani, Obad, Ohaba Forgaci, Opatiţa, Parţa, Petroman, Remetea Mare, Satchinez, Sculea, Secusigiu, Semlacul Mare, Susani, Şuştra, Topolovăţul Mare, Unip, Ususău; Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond Micromonografii, dosar Timişoara III Elisabetin; Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond colecţia de documente Gheorghe Cotoşman, act 325/ 1943-1944, fila 2 (Şcoala Cerneteaz); Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia: Bărăteaz, nr. inv. 21823/44; Buziaş, nr. inv. 21823/137; Denta, nr.inv. 21823/261; Gătaia, nr.inv. 21823/318; Ghiroda, nr.inv. 21823/324, Giroc, nr.inv. 21823/328; Jebel, nr.inv. 21823/399 A; Seceani, nr.inv. 21823/663; Dragşina, nr.inv. 21823/278; Felnac, nr.inv. 21823/297; Lighed, nr. inv. 21823/421; Sânnicolau-Mic, nr.inv. 21823/646; Şipet, nr.inv. 21823/714; Timişoara-Fabric, nr.inv.21823/742; Utvin, nr.inv. 21823/769; Nicolae Badiu, Ion Ioviţă şi Monografia comunei Jadani, judeţul Timiş-Torontal, Timişoara, f.a., p. 9-10; Ioan Dimitrie Suciu, Comuna Alioş din punct de vedere istoric, demografic şi cultural, Editura „Societatea de mâine”, Bucureşti, 1940, p. 32-34.

537

Şcoala Numele învăţătorului Anii de funcţionare

AlioşPetru Popovici 1855-1871

Veniamin Martini 1871-1887

Toma Munteanu 1872

Dimitrie Demetrescu 1876

Nicolae Lepa 1888-

Mihai Vulpe -

BabşaDamaschin Micu 1870-1896

Nicolae Hanza 1896-1897

Ioan David 1897-1898

Grigorie Jucu 1898-1900

538

Bărăteaz Luca Muntean, preot 1750-1770

Iacob Zală -

Filip Perin -

Damian Crăciunescu 1846-1866

Arcadie Dimitrescu 1866-1872

George Rusandra 1872-1877

Mihai Rusu, capelan şi învăţător

1877-1879

Ioan Munteanu, capelan şi învăţător

1881-1888

Ştefan Alexandru 1888-1889

Cornel Popovici 1889-1895

Alexiu Turic -

Teodor Halmăgian -

Nicolae Crâşmariu, preot -

Vasile Augustin -

Petru Ciucur -

Vicenţiu Gulaş -

Trăilă Pigli -

BelinţPrima clasă

mixtă

Ioan Haţeg 1848-1874

Dionisie Ghilezan 1874-1882

Nicolae Cărăbaş 1882-1884

Iuliu Vuia 1884-1885

Petru Căprariu 1885-1888

Constantin Pava 1888-1930

BelinţA doua clasă

mixtă

Damaschin Gherga 1874-1895

Gheorghe Baderca 1895-1929

539

BelinţClasa de fete

Sofia Florescu 1893-1903

Becicherecul Mic Eutimie Dărăbanţ 1897-

Belotinţ Ştefan Onu 1840-1884

Vasile Bogoi 1884-1924

Beregsău Damaschin Cosma 1866-1871

Emeric Andreescu 1870-1896

Constantin Clecan -

BirdaIoan Bogdan 1869-1872

Nicolae Ciolac 1872-1884

Gheorghe Petrovici 1884-1889

Petru Bulgea 1889-1892

Ioan Doboşan 1892-1895

Nicolae Ivan 1895-1896

Ioan Marcu 1896-1897

Valeriu Popovici 1897-1898

Eufemia Mărgineanţu 1899-1900

BudinţŞcoala

confesională ortodoxă

Damaschin Micu 1872

Petru Aga 1873-1903

Budinţ Şcoala

confesională greco-catolică

Ioan Farcaş 1851-1891

Ioan Damaschin 1891-1892

Ioan Văcărescu 1892-1896

Petru Turcu 1896-1900

540

BucovăţIlie Amandia 1867-1879

George Bălan, preot 1879-1880

Antoniu Mureşan 1880

Ioan Surdu 1880-1903

BuziaşNicolae Groza 1842

Damaschin Gruescu -

Ioan Ciurciu -

Petru Bulgea -

CapătPavel Ioanovici 1849-1874

Simion Sporea 1875-1880

Ioan Teorian 1880-1883

Gheorghe Monţia 1883-1886

A. Groza Capeţan 1886-1887

Valeriu Bălan 1888-1893

Călacea Arcadie Dimitrescu 1875-1880

Ilie Groza 1880-1886

Nicolae Luchin 1886-1890

Pavel Trăilescu 1890-1919

CerneteazPrima şcoală

Meletie Oprean 1851-1882

Aurel Gruescu 1882-1892

Pavel Ludaie 1892-1911

541

CerneteazŞcoala a doua

Ignatie Spenu 1882-1890

Traian Brătescu 1890-1892

Iulian Putici 1892-1893

Ignatie Petrovici 1893-1894

Sreda Crăciunescu 1894-1897

Gheorghe Dogariu, Constantin Spenu, Ioan Miclău

1897-1898

Coriolan Mursa 1898-1899

Ioan Rusu 1899-1900

Vasile Vlădica 1900-1901

ChecheşDaniel Trion 1866-1869

Jiva Steici 1869-1876

Toma Lazăr 1877-1883

Ioan Racovicean 1883-1890

Jiva Pavlovici 1890-1893

Gligor Jucu 1894-1895

Toma Jura 1895-1900

542

ChesinţPrima clasă

Eutimiu Miloş 1820-1830

Veniamin Martini 1830-1861

Darie Putici 1862-1865

Emeric Andreescu 1865-1871

Trifon Cornea 1871-1876

Andrei Peia 1876-1878

Vasile Stoian 1878-1882

Ioan Tuducescu 1882-1884

Iuliu Vuia 1884-1886

Gheorghe Iosif 1886-1896

Moise Pepa 1896-1913

ChesinţA doua clasă

Constantin Muneranu 1870-1875

Sidoniu Bărean 1875-1879

Victoria Muntean 1879-1881

Elena Curcă 1881-1883

Nicolae Luchin 1883-1885

Valeriu Magdu 1885-1886

Augustin Petcu 1886-1896

Moise Pepa 1896-1899

Gheorghe Todosie 1899-1912

Chevereşul MareTraian Unipan -

Ioan Stan -

Areti Dragomir -

Sofia Zarva -

Gheorghe Pârvu -

ChişodaPostul I

Simion Moldovan 1847-1890

Paul Ivi 1890-1902

543

ChişodaPostul II

Terentie Popescu 1875-1880

Traian Ciorogariu 1880-1887

Paul Ivi 1887-1890

Cornel Popovici 1890-1892

Iosif Ciorogariu 1892-1936

ChizătăuTrăilă Istvanovici Cădariu 1792-1840

Nicodim Cădariu 1854-1885

Simion Faur 1885-1909

ChizdiaIoan Farcaş 1873-1874

Georgiu Costescu 1874-1878

Vasile Iacobescu 1882-1884

Traian Brădescu 1885-1887

Georgiu Poenariu 1889-1890

Georgiu Ţiapu 1893-1894

Lucreţia Suciu Ignaţiel 1898-1920

Crivobara George Găiescu 1896-1922

DentaClementie Dina 1855-1870

Aurel Novac 1870-1872

Artemie Iştvan 1872-1896

Ioan Munteanu 1893

Ioan Doboşan 1894-1904

DorgoşPetru Goncean 1870

George Corba 1871

Gheorghe Bujigan -

Traian Muntean Decedat în 1903

544

DragşinaIoan Babescu -

Traian Buliga -

Valeriu Bălace -

Ioan Săcaciu -

Maria Subu -

FelnacNicolae Biberia -

Alexandru Gomboş -

Mihai Vulpe -

Ioan Clombeş -

Nicu Nevrednicean -

Traian Tabic

FicătarNicolae Stănescu 1850

Petru Bulgea 1870

Gheorghe Găescu 1895

Uroş Sohorean 1898

Ion Murgu 1900

FiscutPetru Isac 1852-1854

Constantin Tradu 1854-1867

Iosif Suciu 1867-1875

Aurel Iovescu 1875-1877

Dumitru Dumitrescu 1877-1882

Gheorghe Niculescu 1882-1884

Ivan Cismaş 1889-1893

Nicolae Popescu 1893-1894

Titus Popescu 1894-1897

Ghenadie Subţire 1897-1918

545

FoleaŞcoala

confesională greco-catolică

Iosif Jumanca 1853-1868

Nicolae Duica 1868

Iosif Jumanca 1869-1872

Ioan Mureşan

Traian Laţcu 1872

Iosif Jumanca 1872-1880

Ilie Jumanca 1880-1898

Ioan Musteţiu 1898-1920

GătaiaNicolae Unguraş -

Nicolae Popovici 1857

Dimitrie Bulgea 1890-1919

GhirodaNicolae Novac -

Ioan Chişodzan 1873

Ioachim Boncea 1873-1893

Matei Milencovici 1894-1899

Constantin Micu 1899-1909

GirocPrima clasă

Moise Baba -

Toma Moisescu -

Bosoioc Miu 1860-1874

Nicolae Popovici 1874-1876

Aurel Craioveanu 1876-1896

Emil Giurgiu -

Pavel Vlajic -

Petru Mihaiu -

Gheorghe Gruin -

Alexiu Puticiu -

Traian Telescu 1898-1914

546

GirocA doua clasă

Bosoioc Miu 1876-1895

Atanasie Baicu 1895-1912

Hisiaş Vasile Vinchici 1823-1852

Ioan Vinchici 1852

Nicolae Buscu 1852-1870

Partenie Lazăr 1870-1875

Gheorghe Monta 1875-1889

Dimitrie Morarul 1889-1892

Alexandru Popovici 1892-1895

HodoniIacob Zală 1812-1830

Ioan Miloş 1830-1885

Moise Pepa 1886-1896

Traian Telescu 1896-1898

Ioan Gruin 1898-1903

IclodaTrăilă Martinovici 1816

Ioan Pisat 1868

Nicolae Ciolac -

Alexandru Lazăr -

Ioan Gherga-învăţător şi preot -

Ioan Borlovan -

Iancu Băcilă -

547

IctarAvram Popovici 1812

Teodor Nescu 1842-1856

Dimitrie Murariu 1856-1865

Mihai Pelici 1865-1876

Nicolae Martinovici 1876-1878

Traian Brătescu 1878-1881

Avram Penţia 1881-1882

Virghil Amandia 1882-1909

IzvinMax Demetrovici 1815-1870

Matei Ilcău 1870-1871

Lazăr Cosma 1871-1876

Ioan Mateica 1876-1903

Izvin Şcoala de fete

Emilia Lungu 1876-1878

Maria Cândea -

Jadani (Corneşti) Mihai Roşu 1815

Ioan Ioviţă -

Trăilă Ioviţă -

Traian Unipan -

George Rucsandra -

Petru Avrămuţi -

Petru Avrămuţi jun. -

Mihai Vulpe 1889

Traian Friedric -

Ştefan Rancu -

Teodor Bucurescu -

Ştefan Vulpe -

Dan Giuchiciu -

548

JebelIosif Ivanov 1750

Ioan Popa -

Grigorie Rachici -

Ioan Popoviciu -

Grigore Vatici -

Ilie Popovici -

Vasile Ciuta -

Traian Ionaş -

Nicolae Danciu -

Sidonia Barian -

Grigore Paliciu -

Eftimie Craşovan

LabaşinţGheorghe Sârbu 1866-1877

Gheorghe Cornea 1877-1898

Ioan Miclău -

Avram Nini -

Partenie Lazăr -

LăţunaşŞcoala greco-

catolică

Ioan Martin 1812-1813

Martin David 1813-1843

Nicolae Iliat 1843-1849

Dimitrie Ioanovici 1849-1851

Demetriu Recean 1852-1857

Petru Tieran 1861-1879

Traian Lascu 1880-1887

Iosif Grozescu 1887-1890

Traian Lascu 1890-1897

Eva Poa 1898-1899

549

LighedCăprariu -

M. Matei -

Petriş Lazar -

Mihai Maxim -

Dan Popoviciu -

Daniel Cereguţiu -

Petru Arnăut -

Andrei Mureşan -

Emilia Matei -

MănăşturLazăr Vlad 1828-1858

Ioan Stefanovici 1858-1897

Ioan Furdian 1898-1900

MoşniţaVichentie Cerneţ 1839-1879

Valeriu Spătariu 1894-1897

Pavel Vlăjicu 1894-1895

Gheorghe Gruin 1895-1896

Atanasie Lipovan 1896-1897

Efren Hedeşan 1897-1899

Gheorghe Caba 1899-1919

MunarGheorghe Nedelcovici -1867

Voltezar Vasilieviciu 1880-1885

Emanoil Bărbulescu 1888-1891

Demetriu Tigu 1891-1894

Sreda Crăciunescu, suplinitor 1894-1895

Lazăr Iliaşiu 1900-1902

550

Murani Isaia Iovescu -1856

Chenta Iovescu 1856-1858

Nicolae Ribariu 1859-1873

Mihai Vulpe 1873-1885

Iosif Nanu 1885-1886

Nicolae Ribariu 1886-1890

Eutimie Milosav 1890-1906

ObadPetru Ciobanu 1828-1839

Georgiu Toţa 1865-1874

Nicolae Şoşdeanu 1873-1888

Groza 1888-1889

Longin Baba 1889-1893

Petru Bandu 1893-1905

Ohaba ForgaciPrima şcoală

Dionisie Moise 1860-1871

George Secoşan 1872-1873

Vasile Cimponeriu 1873-1892

Corneliu Ghilezan 1892-1895

Andronic Magheriu, provizoriu 1 ianuarie-31 martie 1895

Nicolae Savi 1895-1899

Ohaba ForgaciA doua şcoală

Constantin Micu 1895-1899

Valeriu Sepi, provizoriu 1 martie-30 iunie 1899

Iulia Birdean, provizorie 1 iulie 1899-31 august 1900

Dimitrie Bugariu 1900-1902

551

OpatiţaTrăilă Căragea 1813-1820

Trăilă Pistrui 1820-1825

Iovan Bodinca 1834

Pavel Buză 1846

Gheorghe Toţa 1846-1850

Nicolae Pepa 1850-1874

Ioan Popovici 1874-1900

Parţa Gheorghe Surescu -1872

Iuliu Toţia 1872-1890

Nicolae Micluţa, preot 1890-1893

Avram Blaşiu, preot 1893-1910

PetromanGruia Vermeşan 1858-1868

Trifon Popovici -

Ştefan Demetrovici 1870-1893

Nicolae Bibera

1893-1905Ioan Trăicu

Iosif Olariu

Aurel Lucuţa

Ioan Prohab

Nicolae Stoicu

552

Remetea MareGheorghe Gârban 1860-1870

Nicolae Dănilă -

Nicolae Gaicu -

Eftimie Vuia 1875

Eftimie Oniţia 1879-1882

Iuliu Vuia 1882-1883

Vasile Milencovici 1884-1885

Mihai Vulpe 1885-1889

Pavel Trăilescu 1889-1891

Damaschin Iacob 1891-1894

Gheorghe Gruin, suplinitor 1894

Nicolae Nicorescu 1894-1900

Ioan Rusu, teolog 1900-1901

SatchinezPrima clasă

Petru Augustin 1873-1880

Ştefan Onu 1880-1890

Georgiu Barabaşiu 1890-1891

Traian Brătescu 1891-1897

Sreda Crăciunescu 1897-

SatchinezA doua clasă

Iosif Gomboşiu 1873-1891

Alexandru Sandu 1891-

Sânnicolau-Mic Iosif Gomboş -1857

Gheorghe Ghieca 1857-1868

Blaj Codreanu 1868-1888

N. Daul 1888-1891

Ioan Neamţu 1891-1910

Sculea Ioan Beca 1883

Lăzărescu -

553

SeceaniDimitrie Perin -

Nicolae Cărăbaş -

Moise Grădinaru -

SecusigiuPavel Lazăr 1816

Ioan Gherbon 1835-1840

Dimitrie Şepeţan 1840-1845

Teodor Luchiţa 1841-1849

George Cioca 1849-1857

Dimitrie Ghilezan 1857-1862

Ioan Brânzeiu 1852-1878

Meletie Popovici 1864-1865

Savu Şepeţan 1865-1866

Damaschin Mărgineanţu 1866-1904

Moise Avramescu 1882-1887

Petru Serca 1878-1887

Damian Sebeşan 1887-1930

SecusigiuŞcoala de fete

Aurelia Belinţan 1878-1884

Maria Crestinescu 1884-1885

Emilia Arsenovici 1885-1886

Emilia Pavlovici 1886-1887

Anastasia Bărbulescu Sebeşan1887-1915

Semlacul MareRadu Sârbu 1859-1877

Trifu Grăsoane 1878-1881

Alex Gârbaciu 1882-1891

Traian Fengea 1892-1893

Constantin Baia 1893-1924

554

Susani Ioan Glava 1870-1891

Nicolae Ştefanovici 1891-1893

Nicolae Ioanoviciu 1893-1900

ŞipetIlie Istfan 1865

Teofan Dobrin 1873

Grigore Laţa 1895

Octavia Gaşpar 1907

Şuştra Vasile Cornea 1888-1904

Timişoara-Elisabetin

(fost Maiere)

Ştefan Popescu 1871-1873

Damaschin Gherga 1873

Vasile Braşovan 1873-1880

Petru Muţiu 1881-1911

Timişoara-Fabric Traian Lungu 1855-1899

Nicolae Nicorescu 1899-

Topolovăţul Mare

Nicolae Caraginu 1851

Ioan Popovici 1868

Dionisie Moise 1868-1874

Pavel Marcu 1861-1873

Damaschin Cosma 1873-1894

Ştefan Gherga 1896-

UnipŞtefan Damian 1863-1873

Iosif Radovan 1873-1875

Ioan Ardelean 1875-1878

Avram Grozan 1878-1881

Vasile Drăgan 1881-1887

Iosif Nanu 1887-1911

555

UsusăuSimion Dernescu 1853-1867

Gheorghe Neagu 1867-1870

Aurelian Mircu 1890-1896

Teodor Neagu 1896-1934

UtvinDănilă Dragomir 1848-1871

Vasile Vaianţu 1871-1894

Nicolae Firu 1894-1899

Petru Puta 1899-1909

556

ANEXA NR. 2: ABSOLVENŢII PREPARANDIEI DIN ARAD ÎNTRE ANII 1867-1900, ORIGINARI DIN COMITATUL TIMIŞ, Teodor Botiş, Istoria Şcolii Normale şi a Institutului Teologic Ortodox

Român din Arad, Editura Consistoriului, Arad, 1922, p. 461-485.

Anul şcolar Numele învăţătorului Localitatea de origine

1867-1868Doboşan Ioan Mehala

Ghereu Eutimiu Jebel

Petrovici Maxim Sânnicolau-Mic

Popescu Nicolae Blajova

Prodan Moise Sânmihai

Putnic Pavel Mesici

1868-1869Boncea Achim Drăgoeşti

Cozariu Ioan Şuştra

Demetrovici Ştefan Beregsău

Gherga Damaschin Belinţ

Gruescu Vergiliu Sălciua

Petcu Augustin Şag

Roşca Giorgiu Şuşanovăţ

1869-1870Aldan Atanasie Drăgoeşti

Babescu Iulian Lipova

Lazăr Partenie Budinţ

Popovici Trifu Sacoşul Unguresc

1870-1871 Bălan Nicolae Sacoşul Unguresc

Vulpe Mihaiu Felnac

557

1871-1872Cereguţ Danil Lighet

Folea Ioan Buziaş

Mursa Iosif Lipova

Secoşan George Ictar

1872-1873Isacovici Duşan Timişoara

Serbu Radu Vlaicovăţ

Văcărescu Paul Buziaş

1873-1874 Avrămuţ Petru Şag

Mateica Ioan Belinţ

Onciu Nicolae Ferendia

Popescu Titus Alioş

Ţăran Sime Voiteg

1874-1875Coşer Demetriu Budinţ

Iovescu Aurel Lipova

Toţa Iulian Voiteg

1875-1876Ardelean Ioan Remetea

Cornea Giorgiu Lipova

Petru Demetriu Nicolinţ

1875-1876Eleve

particulare

Barian Persida Lipova

Belinţian Aurelia Timişoara

Bocian Maria Timişoara

Lungu Emilia Timişoara

Raţiu Emilia Lipova

Şepeţan Elisabeta Chizătău

558

1876-1877Bujor Eutimie Sânmihaiul Român

Drăgan Petru Utvin

Jurma Mihaiu Sânmihaiul Român

Givu George Bazoş

Milosavu Eutimie Diniaş

Vuia Mihaiu Izvin

1877-1878Barna Maxa Lipova

Bogoiu Vasilie Lipova

Boşco Nicolae Ianova

Chevereşan Ioan Remetea

1877-1878Eleve

particulare

Ţapoş Sidonia Socodor

1878-1879Alexa Ştefan Pobda

Baia Ilie Pobda

Brătescu Traian Belinţ

Ciorogariu Traian Chişoda

Cocoş Ilie Bărăteaz

Cloambeş Iosif Bazoş

Drăgan Vasilie Sânmihaiul Român

Ivi Paul Chişoda

Luchin Nicolau Mănăştur

Surdu Ioan Giroc

559

1879-1880Ancuşa Romul Sacoşul Unguresc

Novac Constantin Ghiroda

Spătariu Ioan Jadani

1879-1880Eleve

particulare

Arsenieviciu Emilia Timişoara

Pauloviciu Emilia Timişoara

1880-1881Alexandru Nicolau Timişoara

Blagoescu Ioan Şiştarovăţ

Crişmariu Nicolau Moşniţa

Clecan Constantin Hodoş

Muţiu Petru Timişoara

Miculescu Georgiu Fiscut

Popoviciu Iuliu Parţa

Schelegia Demetriu Lipova

Todorescu Nicolau Lipova

Vuia Iulian Felnac

1880-1881Eleve

particulare

Milosavu Emilia Timişoara

Muntean Victoria Lipova

560

1881-1882Amandia Virgil Bucovăţ

Bocian Iosif Mehala

Iancoviciu Alexandru Fădimac

Maleş Valeriu Belotinţ

Micu Ioan Chizătău

Miloş Simion Hodoni

Mihailoviciu Ştefan Lalaşinţ

Nau Iosif Unip

Oprin Lazăr Sânnicolau-Mic

Popoviciu Liviu Alioş

Popoviciu Melentie Buzad

Seculin Savu Sânnicolau-Mic

1881-1882Eleve

particulare

Amandia Maria Bucovăţ

Raţiu Maria Lipova

Regep Persida Timişoara

1882-1883Bibera Procopiu Cubin

Miocu Aureliu Dubochi Nadăş

Popoviciu Nicolae Opatiţa

Sandu Alexandru Chinezu

1882-1883Eleve

particulare

Crăciun Ana Lipova

1883-1884 Tomi Georgiu Cuveşdia

561

1883-1884Eleve

particulare

Crăciun Ana Lipova

1884-1885Paliciu Grigoriu Folea

Perii Adrian Lipova

Putcoviciu Iuliu Uliuc

1884-1885Eleve

particulare

Iancovici Iulia Lipova

1885-1886 Cărăbaşiu Nicolae Belinţ

Mihailoviciu Traian Lalaşinţ

1886-1887Bulgea Petru Drăgoeşti

Cloambeş Ioan Bazoş

Pava Constantin Belinţ

Pepa Moise Bărăteaz

Popovici Corneliu Calacea

Popovici Constantin Belinţ

1887-1888 Alexandru Ştefan Timişoara-Fabric

Cismaşiu Ioan Lipova

1888-1889 Lungu Romul Timişoara-Fabric

Mircu Aurel Lipova

1889-1890 Gaescu George Teeş

Lepa Aurel Fibiş

562

1889-1890Eleve

particulareAvramescu Iuliana Covăşdia

1890-1891Muntean Traian Alioş

Petroviciu Mihaiu Ianova

Roman Dimitrie Mehala

1891-1892Bandu Petru Ciacova

Ciorogariu Iosif Chişoda

Puticiu Iulian Lipova

Savi Nicolae Şag

Spătar Valeriu Jadani

1892-1893Bădescu Aurel Dobochi-Nadăş

Blaşiu Avram Paniova

Bugariu Petru Sânnicolau-Mic

Firu Nicolae Chişoda

Gruin George Mehala

Lazăr Alexandru Sânmihaiul Român

Petroviciu Ignatie Timişoara

Teodosiu George Sânnicolau-Mic

Vlăjicu Pavel Chişoda

1893-1894Crăciunescu Sreda Satchinez

Gherga Ştefan Belinţ

Jurma Petru Sânmihaiul Român

1893-1894Particulari

Micu Constantin Budinţ

563

1894-1895Particulari

Adam Ilie Secaş

Unipan Iosif Chevereşul Mare

1894-1895Eleve

particulare

Iancovici Ana Lipova

1895-1896 Subu Gheorghe Bucovăţ

1896-1897Sirca Antonie Vinga

Subţire Ghenadie Bărăteaz

Vuculescu Dariu Lipova

1896-1897Eleve

particulare

Borna Ana Lipova

1897-1898 Arnăut Petru Lighet

Iancu Mihaiu Timişoara-Iosefin

Ilie Vasilie Teş

Onu Iuliu Lipova

Sărdineanţ Savu Felnac

Vulpe Ioan Murani

1897-1898Eleve

particulare

Ioanovici Ana Lipova

Sabina Elisabeta Lipova

Muntean Aurora Lipova

Murgu Paraschiva Timişoara-Fabric

Vuia Emilia Mănăştur

1898-1899 Bărbulescu Moisă Topolovăţul Mare

Lucuţa Iulian Cerneteaz

564

1899-1900Bugariu Dimitrie Mehala

Fridrich Traian Timişoara

Iliaş Lazăr Sânandrei

Miuţa Nicolae Voivodinţ

Stoica Vasile Denta

Vlăjică Vasilie Timişoara

1899-1900Eleve

particulare

Bogdan Florica Grebenaţ

Ioanoviciu Ana Lipova

Stanulovici Rosalia Timişoara

Vuia Emilia Mănăştur

565

ANEXA NR. 3: CIRCULARA EPISCOPULUI IOAN POPASU, DIN 1 MAI 1869, REFERITOARE LA RESPECTAREA LEGII ŞCOLARE

XXXVIII DIN 1868 (prima şi ultima pagină), Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeşului,

Fond şcolar, IV, act 72/1869, nepaginat.

566

567

ANEXA 4. PLANUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT AL ŞCOLILOR POPORALE CONFESIONALE, REALIZAT DE CONFERINŢA ÎNVĂŢĂTORILOR

DIN PROTOPOPIATUL LIPOVA, ÎN ANUL 1869, Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Fond şcolar, V, act 22/1869,

nepaginat.

568

ANEXA 5: PROTOCOLUL DE INVESTIGAŢIE REALIZAT DE COMISIA TRIMISĂ DE CONSISTORIUL DIN ARAD, PENTRU A

CERCETA TENSIUNILE IVITE ÎNTRE ANTISTIA COMUNALĂ DIN LOCALITATEA CHESINŢ ŞI ÎNVĂŢĂTORII ŞCOLII CONFESIONALE,

SUSŢINUŢI DE COMITETUL PAROHIAL, Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Fond şcolar, II, act 10/1871,

nepaginat.

Venerabile Consistoriu!

Comisiunea denumită prin decisul Senatului şcolar din 28 ianuarie a.c. ca să cerceteze în neînţelegerile ce s-au ivit în comuna Chesinţ din Districtul Lipovii, între primarul comunei şi Comitetul parohial de acolo în cauza învăţământului şi a învăţătorilor locali, are onoare a supune respectuos la cunoştinţa Venerabilului Consistoriu, ca rezultat al cercetării sale, cele următoare: În ziua de 1 martie stil vechi, subsemnaţii au ieşit la faţa locului, vestind cu o zi înainte pe judele comunal Ilie Balaşiu, de venirea sa acolo în prenumita zi, cu invitaţiune ca el să se îngrijească a se convoca la înfăţişare înaintea comisiunii numai aceia din locuitorii comunei care se află iscăliţi în jalba din 19 ianuarie ce dânşii au dat Venerabilului Consistoriu contra învăţătorului Emeric Andreescu. Intrând însă în localul şcolii, ei n-au găsit acolo cele ordonate, ci o mulţime de oameni şi pe judele cu dânşii, împărţiţi în două tabere, de o parte sta Comitetul parohial, însă incomplet, cu docintele Andreescu ca notar al său şi încă unii din fruntaşii satului, iar de cealaltă, contrarii acestora cu judele în capu. Subsemnaţii abia au apucat a le spune scopul pentru care sunt trimişi aici şi îndată s-a ridicat un strigăt înfricoşat, mai cu seamă din partea celor cu judele în cap, care păreau a fi aburiţi de cele spirtoase şi se vedea mai toţi prevăzuţi cu câte o botişcă. Acum în deşertu a fost toată silinţa comisarilor de-a linişti spiritele şi de-a potoli vuietele, pentru că pe flamura celor cu judele în cap era scris, afară cu învăţătorul Andreescu, de la care idee nu mai era cu putinţă a-i revoca, aducând de motiv că Andreescu ar fi un denunţant şi tulburător de pace în comuna lor. Dar judele a

569

mers şi mai departe. Susţinut de ai săi, poate cu scop de a intimida comisiunea, striga din răsputeri şi de repetate ori în faţa comisarilor cu o desconsiderare remarcabilă a comisiunii, că dacă nu li se va da satisfacţie, adică dacă nu se va destitui Andreescu din postul de docinte şi nu se declară catedra de vacantă, după un termen de opt zile, el, din propria sa autoritate va închide şcoala şi va da afară din comună pe învăţătorul Andreescu. De altă parte, Comitetul parohial cu aderenţii săi striga, că mântuirea lor stă în docintele şi notarul comitetului, Andreescu şi că ei nu pot şti, dacă Andreescu s-ar îndepărta din comună, unde vor ajunge în scurt timp şcoala şi cu biserica. Comisiunea după datorinţă, încerca a-i face să înţeleagă că docintele la comună nu e păstor de sat, ci e funcţionarul ei şi că legea nu permite a se scoate un docinte din postul său fără cauză binecuvântată, însă şi acestea au fost în deşert, pentru că zgomotul şi neliniştea continuau tot crescând şi subsemnaţii nu mai puteau ajunge la cuvânt. S-a văzut dar comisiunea silită a provoca pe judele să scoată oamenii din şcoală afară şi să se înfăţişeze la cercetare numai câte unul, însă aceasta nu s-a putut înfăptui, iar strigările de către cei cu judele amestecate şi cu ameninţări, ajunseseră la culme. În faţa acestor împrejurări, comisiunea, spre a evita scandalul, pentru care partizanii judelui păreau a fi pregătiţi, a părăsit sala şi numai astfel a fost cu putinţă ca oamenii să se care afară şi să se răspândească la casele lor. Din cele prezentate este învederat că judele, cu aderenţii săi sunt cauza neizbutirii comisiunii în lucrările sale şi în cercetările pentru care a fost întocmită. Cu toate acestea, comisiunea n-a pregetat a se informa, pe ce cale s-au adunat în partea judelui atâţia oameni, ce fel de oameni sunt ei, care a fost cauza pentru care s-au înfăţişat mai puţini din partea Comitetului şi ce nemulţumire are comuna cu docintele de fete, deoarece judele voieşte şi pe acesta a-l depărta din comună. Prin locuitorii comunei ce s-au înfăţişat de bună voie şi fără provocare, comisiunea a aflat că preotul local Stoianovici, în ajunul zilei de investigaţiune, a umblat toată noaptea de la casă la casă şi a chemat pe oameni înaintea comisiunii, de parte judelui şi acei oameni care stă cu judele sunt cea mai mare parte oameni scăpătaţi

570

în comuna lor, jeleri, fără avere şi fără pământ, ba unii dintrânşii sunt şi păstori la sat, iar printre dânşii se află şi de aceia care au şezut mai mult timp la comitat, în casa corecţională. Cauza pentru care nu s-au înfăţişat pe lângă Comitet mai mulţi oameni, ba, nici Comitetul nu era complet, a fost că aderenţii Comitetului n-au fost încunoştinţaţi de venirea comisiunii şi că judele, cu scop şi precugetare, în ziua hotărâtă pentru investigaţiune a trimis chiar preşedintele Comitetului şi pe unii din membrii, precum şi pe alţii din locuitorii ai comunei, devotaţi şcolii şi bisericii, la pădure, ca să aducă nuiele în trebuinţa comunei. Cât pentru învăţătorul de fete, chiar partizanii judelui şi-au exprimat mulţumirea faţă de dânsul şi auzind că judele cere depărtarea lui, se miră cum a putut face aceasta fără ştirea lor. Ce se atinge de opiniunea comisiunii, aceasta se poate vedea din punctele următoare:1. Comisiunea nu recunoaşte judelui niciun drept asupra şcolii şi bisericii, prin urmare şi niciun amestec imediat, dar îi recunosc stricta datorie de a fi în ajutor Comitetului parohial şi a ajuta printr-însul şcoala şi biserica. De aceea, comisiunea e de părere că judele a comis o violenţă şi a incurs în dreptul Comitetului când a închis şcoala de fete fără ştirea lui.2. Dacă Comitetul parohial cu notarul său a descoperit abuz şi sfiterisire de bani bisericeşti, dacă prin stăruinţa lui s-a ridicat în poarta bisericii cruce de piatră cioplită cu inscripţie numai românească în locul celei de lemn, cu inscripţie sârbească, ridicată de partida contrară; dacă reclamă de la jude, banii preliminaţi în bugetul comunei pentru trebuinţele învăţământului; dacă Andreescu în parte, reclamă salariul său pe care îl primeşte foarte neregulat şi pe care nici est timpu nu şi l-a primit de la casa satului de trei luni de zile şi neavând trecere înaintea judelui, dacă el în parte sau Comitetul parohial arată starea lucrurilor mai departe, la autorităţile superioare, civile sau ecleziastice, nu anonim, ci sub iscălitura lor; pentru asemenea fapte, care par a face sânge rău la jude şi consorţii săi, comisiunea nu îl poate taxa de denunţant şi de tulburător de pace, precum îl numeşte nepriceputul şi răutăciosul de jude, nici nu-l poate condamna, ci din contră, comisiunea crede, că atât Andreescu, cât şi Comitetul parohial, pentru

571

activitatea şi energia ce au dezvoltat în cauza şcolii şi a bisericii, merită lauda din partea tuturor oamenilor înţelepţi şi binevoitori şi recunoştinţa. 3. Deoarece judele a închis şcoala de fete din propria sa autoritate, cu desconsiderarea Comitetului parohial şi a directorului local, care unici au a se amesteca imediat la şcoală; deoarece el a adus o mulţime de oameni nechemaţi înaintea comisiunii şi prin apucăturile sale a încurajat dezordinea, din diametru opus datorinţei sale judiciale, încât comisiunea a fost stăvilită de a-şi termina lucrarea sa după cuviinţă; deoarece acest jude indolent şi grosolan n-a voit a se dovedi cele puse în jalba din 19 ianuarie, către Venerabilul Consistoriu, contra învăţătorului Andreescu, pe semne nefiind sigur că se vor putea toate dovedi, ci a vrut ca să încurce lucrurile prin strigări, zgomote şi ameninţare; în fine, deoarece judele a avut cutezanţa în faţa comisiunii a zice că dacă nu i se va da satisfacţia cerută, după un termen de opt zile, el, din propria sa autoritate va închide şcoala şi va goni din comună pe învăţătorul Andreescu, comisiunea nu poate privi pe acest jude decât de un om capricios, despotic şi fără pricepere, prin urmare nedemn de postul ce ocupă în comună. De aceea, pentru liniştea bisericii şi a şcolii, comisiunea este de părere ca Venerabilul Consistoriu să facă paşii necesari la autorităţile civile spre a se înlocui judele cât mai în grabă cu un alt individ mai moderat şi mai înţelept, care va aduce pacea în comună, şcoală şi biserică. În cele din urmă, comisiunea observă că părintele protopop al Lipovei, D. Ioane Ţieranu, n-a luat parte ca membru al comisiunii, la investigaţiune, fiind bolnav. Cu această relaţiune, subsemnaţii au anexatu în apoiaza, actele ce au primit în original, în număr de 6 piese.

Ai Venerabilului ConsistoriuTimişoara 14/26 martie 1871 devotaţi

Georgiu Fogaraşiu Luca CălăceanuAsesor Consistorial Inspector cercual de şcolica membru al comisiunii ca membru al comisiunii

572

ANEXA NR. 6: PRIMA PAGINĂ A REGULAMENTULUI ŞCOLAR, Organizarea provizorie a învăţământului naţional confesional

în Mitropolia greco-orientală a Românilor din Ungaria şi din Transilvania, Lugoj, 1872.

573

ANEXA NR. 7: PRIMUL NUMĂR AL REVISTEI Lumina, Arad, I, 1872, nr. 1, din 1/13 august.

574

ANEXA NR. 8: CERTIFICATUL DE CALIFICARE AL ÎNVĂŢĂTORULUI TRAIAN LUNGU DIN TIMIŞOARA-FABRIC, Direcţia Judeţeană

Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond familial Lungu-Puhallo, act 119/1874.

575

576

ANEXA NR. 9: FOTOGRAFIA ORIGINALĂ A EMILIEI LUNGU-PUHALLO, PRIMA ÎNVĂŢĂTOARE ROMÂNCĂ DIN BANAT, EXECUTATĂ ÎN ATELIERUL FOTOGRAFIC MIERUNSKY DIN

TIMIŞOARA, Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond familial Lungu-Puhallo, act 33/1919.

577

ANEXA NR. 10: PROSPECTUL REDACTAT DE EMILIA LUNGU, PENTRU ÎNFIINŢAREA UNUI INSTUTUT DE FETE, Direcţia

Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond familial Lungu-Puhallo, act 7/1875.

578

579

ANEXA NR. 11: CERTIFICATUL ŞCOLAR AL EMILIEI LUNGU DESPRE TERMINAREA CURSURILOR PREPARANDIEI DIN ARAD

ÎNTRE ANII 1875/1876-1876/1877, Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond familial Lungu-Puhallo, act 17/1887.

580

ANEXA NR. 12: PAGINA DE TITLU A REVISTEI Biserica şi şcoala, Arad, I, 1877, nr. 47, din 11/23 decembrie.

581

ANEXA NR. 13: PAGINA DE TITLU A REVISTEI PEDAGOGICE Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, II, 1869, nr. 39, din 30

septembrie.

582

ANEXA NR. 14: PAGINA DE TITLU A REVISTEI Higiena şi şcoala, Gherla, III, 1878.

583

ANEXA NR. 15: DECLARAŢIA ÎNVĂŢĂTORULUI NICOLAE MICU DIN CIACOVA, REFERITOARE LA ACCEPTAREA SALARIULUI

PROPUS DE COMUNA BISERICEASCĂ DIN ACEASTĂ LOCALITATE, Arhiva Mitropoliei Ortodoxe Române a Banatului, Fond cronici

parohiale, dosar Ciacova, nepaginat.

584

ANEXA NR. 16: PAGINA DE TITLU A REGULAMENTULUI ŞCOLAR, Statute pentru regularea trebilor învăţământului elementar în

Şcolile Diecezei Lugojului, Lugoj, 1880.

585

ANEXA NR. 17: CIRCULARA EPISCOPULUI NICOLAE POPEA, DIN 14/26 AUGUST 1891, CARE CONSEMNEAZĂ CĂRŢILE ŞCOLARE

APROBATE CA MANUALE PENTRU ŞCOLILE CONFESIONALE ROMÂNEŞTI, Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a

Caransebeşului, Fond şcolar, IV, act 170/1891, nepaginat.

586

ANEXA NR. 18: ÎNVĂŢĂTORUL EMERIC ANDREESCU DIN BEREGSĂUL MARE, ŢINÂND ÎN MÂNĂ GAZETA „SĂTEANUL”, PE CARE ACESTA A EDITAT-O ÎNTRE 15/27 AUGUST 1891-25

DECEMBRIE/6 IANUARIE 1892, Iosif Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899, Editura Autorului,

Reşiţa-Montană-Caransebeş, 1898, p. 118.

587

ANEXA NR. 19: PAGINA DE TITLU DIN ZIARUL Junimea română, Beregsău, I, 1890, nr. 7, din, 28 octombrie/9 noiembrie.

ZIARUL L-A AVUT CA PROPRIETAR, EDITOR ŞI REDACTOR, PE ÎNVĂŢĂTORUL EMERIC ANDREESCU.

588

ANEXA NR. 20: PAGINA DE TITLU DIN ZIARUL Săteanul, Beregsău, I, 1891, nr. 2, din 22 august/3 septembrie. ZIARUL L-A AVUT CA PROPRIETAR, EDITOR ŞI REDACTOR, PE ÎNVĂŢĂTORUL

EMERIC ANDREESCU.

589

ANEXA NR. 21: CORUL DIN CHIZĂTĂU ÎN ANUL 1892, Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chizătău,

nepaginat.

590

ANEXA NR. 22: PAGINA DE TITLU DIN PERIODICUL Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 14, din 19 februarie/2 martie.

591

ANEXA NR. 23: PAGINA DE TITLU DIN ZIARUL Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 230, din 21 octombrie/2 noiembrie.

592

ANEXA NR. 24: CIRCULARA DIRECTORULUI DESPĂRŢĂMÂNTULUI TIMIŞOARA AL „ASTREI”, EMANUIL UNGUREANU, ADRESATĂ

OFICIILOR PAROHIALE GRECO-ORTODOXE ROMÂNE, REFERITOARE LA PREMIEREA ELEVILOR MERITUOŞI CU „CARTEA PLUGARILOR” DE IOAN GEORGESCU, Direcţia Judeţeană Timiş a

Arhivelor Naţionale, Fond Astra Timişoara, act 8/1900.

593

ANEXA NR. 25: ÎNVĂŢĂTORII ROMÂNI DIN BANAT, PARTICIPANŢI LA EXPOZIŢIA NAŢIONALĂ DIN BUCUREŞTI ÎN ANUL 1906,

Arhiva Mitropoliei Ortodoxe Române a Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Saravale.

594