Iluminismul românesc

În mai multe ţări europene, secolul al XVIII-lea a fost numit secolul luminilor pentru a se defini specificul unei epoci în care s-a pus accent deosebit pe dezvoltarea şi răspândirea cunoştinţelor culturale. Iluminismul reprezintă o manifestare ideologică a burgheziei aflate în ascensiune. Puternic angajat în plan politic şi social, făcând din cultură un instrument predilect al acţiunilor sale, iluminismul va provoca răsturnări spectaculoase, influenţând inclusiv literatura. De aceea a apărut mai repede în Anglia şi Franţa şi s-a configurat mai târziu acolo unde forţele feudale erau mai puternice, adică în estul Europei. Tendinţele eterogene care alcătuiesc gândirea iluministă au totuşi un numitor comun: raţionalismul. Iluminiştii pun sub lupa raţiunii toate instituţiile şi aspectele care interziceau accesul burgheziei la un statut privilegiat: monarhia, biserica, structura socială, învăţământul, cultura. Filosofia iluministă este puternic angajată în lupta de clasă, iar literatura serveşte aceluiaşi interes. Între ideile propagate de literatura iluministă un loc aparte îl ocupă emanciparea prin cultură. Astfel, se reclamă dreptul maselor la cultură şi libertatea de gândire. Se dezvoltă şi se popularizează ştiinţele, se elaborează „ Enciclopedia”(1751-1772), se înfiinţează şcoli, iar cartea devine un bun accesibil majorităţii. Se susţin idei precum dreptul natural( egalitate prin naştere tuturor oamenilor) şi contractul social( oamenii renunţă de bună-voie la drepturile lor în favoarea drepturilor civile garantate de instituţia conducătoare).

În acest context european, încolţesc şi în ţările române muguri ai acestei ideologii. Afirmarea fiinţei naţionale române a fost grăbită în Transilvania de regimul străin de opresiune, la care era supusă populaţia, într-un moment în care românii conştientizau statutul lor deosebit, ei erau menţinuţi în calitate de toleraţi în propria ţară atât în calitate de persoane individuale, cât şi ca entitate prin privarea de drepturi economice şi politice. Fără îndoială că românii ardeleni s-au adaptat împrejurărilor pentru a supravieţui., mai mult încă, pentru a renaşte la lumina ce venea de la Apus. În ciuda faptului că ei erau cei mai numeroşi, pactul încheiat după răscoala de la Bobâlna, 1437, acel” Unio trium nationum” le răpise timp de secole drepturi pe care, la începutul secolului al XVIII-lea, se pregăteau să le recucerească.

Cel ce a sintetizat pentru prima dată cererile populaţiei româneşti din Transilvania, dându-le o formă riguroasă, a fost episcopul Inochenţie Micu. Într-un climat favorabil, marcat de „ Unirea cu Roma” din punct de vedere religios, românii „ uniţi” au prilejul de a face studii în străinătate( la Colegiile din Viena şi Roma), ceea ce a însemnat foarte mult în direcţia luării de contact cu filosofia luminilor europene. Astfel, au putut pătrunde idei iluministe, care au slujit direct intereselor politice ale românilor, cum ar fi: egalitatea oamenilor între ei şi a popoarelor; căutarea formei ideale de stat, statul fiind înţeles ca un contract social tacit între stăpânitori, care se obligă să conducă în favoarea mulţimii şi stăpâniţi care acceptă situaţia( dar un contract poate fi anulat, de aici ideea revoluţiei, care să anuleze şi să restabilească alt contract); cultura e o armă de luptă politică, mijloc de conştientizare şi de ridicare a mulţimii la luptă.

Cale directă de acţiune:

Cel dintâi nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Şcoala Ardeleană, prin mişcarea intelectualităţii româneşti din Transilvania de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.Programul politic al Şcolii Ardelene este prezentat în memoriul din 1791, intitulat SUPPLEX LIBELLUS VALACHORUM TRANSILVANAE, redactat de un grup format din Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, adresat Curţii de la Viena care cerea drepturi politice egale ale românilor cu celelalte naţiuni transilvănene ( saşi, secui). Însă tocmai faptul că memoriul a fost respins de Dietă şi criticat cu vehemenţă, i-a făcut pe reprezentanţii Şcolii Ardelene să se apropie de popor în tot ce au scris.

Cale indirectă de acţiune:Datorită faptului că ei credeau în ideea culturii ca fiind mijloc de ridicare a unui

popor, reprezentanţii iluminismului românesc au încercat să dezvolte învăţământul ( scriind abecedare, aritmetici etc.); au încercat să tipărească în româneşte pentru popularizarea ştiinţei şi au elaborat tratate de istorie şi de lingvistică. Demne de luat în seamă sunt monumentala sinteză- rămasă inedită şi până azi- a lui Samuil Micu, „ Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor”. De asemenea, acesta a mai scris „ Cartea de rugăciuni pentru evlavia homului chreştin”- care a fost prima experimentare de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin, socotită de unii istorici drept piatră de hotar aflată între epoca literaturii vechi şi cea modernă. „ Hronicul românilor şi a mai multor neamuri” este opera de căpetenie a lui Gheorghe Şincai- lucrarea are aspectul unor anale, fiind un inventar pe ani- 86- 1739. Inventarierea extrem de amănunţită, sub fiecare an despre care istoricul deţinea informaţii, altrenează cu ieşiri polemice dintre cele mai contrastante. Patetismul, stilul colocvial, învigorează documentele, dându-le totodată coerenţă ideologică. Lucrările în care se susţine originea latină a limbii române sunt: „ Istoria pentru începutul românilor în Dachia”- Petru Maior şi „ Elementa linquae daco-romanae sive valachicae”- Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, „ Lexiconul de la Buda”- Petru Maior şi Samuil Micu. Petru Maior este cel dintâi care consideră latina populară ca origine a limbii române în „ Disertaţie pentru începutul limbii române”. În operele sale Petru Maior îl combate pe maghiarul Eder care îmbrâţişează falsa idee că românii ar fi părăsit, cu toţii, Dacia, în timpul retragerii aureliene, susţinând permanenţa poporului român pe locurile lor vechi.

O altă cale erudită pe care au abordat-o reprezentanţii Şcolii Ardelene a fost literatura care a afirmat potenţialul creator al românilor prin Ion Budai-Deleanu, cel care concepe „ Ţiganiada”. Aceasta este o epopee de o izbitoare originalitate, pe care autorul însuşi o prezintă drept un „ poemation eroi-comico- satiric”. Momentul istoric l-a dus Pe Ion Budai-Deleanu la realizarea epopeii sale ca pe o „ jucărie”, atingând astfel intenţia ludică în artă, devansându-i pe toţi contemporanii şi pe urmaşii săi până la jumătatea secolului al XIX-lea. Subiectul, destul de complicat, înfăţişează peripeţiile unei oştiri de ţigani, înarmaţi de Vlad Ţepeş ca să lupte împotriva turcilor. Trăsăturile specifice poemului eroic- nararea unor fapte de vitejie, personaje care se individualizează prin calităţi eroice superlative, intervenţia forţelor supranaturale în derularea evenimentelor, stilul înalt, solemn,- sunt în bună măsură transpuse în registru comic: curajul e înlocuit de frică, înţelepciunea de gâlceavă, stilul e vioi şi colocvial. Referitor la semnificaţia”Ţiganiadei”, autorul a ţinut să avertizeze că prin „ ţigani să înţăleg ş’ alţii carii întocmai aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând. Cel înţelept va înţelege!”.

Scriitorul foloseşte, aşadar, clişeele circulând în epocă privitoare la comportamentul ţiganilor pentru a obţine atât un efect comic, cât şi unul satiric, vizând dezbinarea politică şi religioasă a românilor din Transilvania timpului său.O altă particularitate a „ Ţiganiadei” este îmbogăţirea textului propriu-zis cu o sumedenie de note de subsol, atribuite mai multor”comentatori” inventaţi, cu nume caracterizante: Erudiţian, Idiotiseanul, Simpliţian, Adevărovici, Mândrilă, Căpitan Păţitul, popa Nătăroi din Tândarânda, Dubitanţius, Agnosie(„neştiutorul”), Musofilos(„iubitorul muzelor”), Onochefalos(„cap de măgar”).După cum spuneam, epopeea este alcătuită din 12 cânturi şi surprinde vremea lui Vlad Ţepeş, dar prin întâmplările ţiganilor autorul redă idei iluministe( cânturileX şi XI): egalitatea între oameni:” Deacă vom lua la socoteală/Cum că toţi oamenii de la fire/ Să nasc într-un chip, prin o tocmeală,/ Nice s’ află între dânşii osebire,/ Vom afla că-asemene dreptate/ Trebuie să aibă toţi în cetate”; ideea iluminării prin cultură:” să înceapă de la creşterea tinerilor, să rânduiască şcoale şi învăţători de norod”( comentariu în subsol); căutarea formei ideale a statului( punctul de plecare al discuţiilor din cânturile X şi XI.). Totodată limbajul constituie una din reuşitele lui Ion Budai-Deleanu care, deşi recurge de obicei la varianta vorbită, nu ocoleşte nici expresia savant-neologică. Se vor găsi, aşadar, alăturate neologismelor antişambră, melancolie, himeră, intrigant şi regionalisme băiaş, cioarsă sau creaţii proprii, obţinute mai ales prin derivare: bogătate, păgânie, o obrăzui- a desena un portret. Asemenea bogăţie lexicală îi permite îndrăzneli prozodice care se vor mai găsi ulterior la T.Arghezi şi N.Stănescu.O astfel de ţesătură subtilă de inovaţii este unică în literatura momentului aceluia.

Consideraţii finale: Obiectivele urmărite de reprezentanţii Şcolii Ardelene au fost acelea de susţinere

a nobleţii şi vechimii de origine; continuitatea şi capacitatea de a crea a acestora, ideile privind etnogeneza şi originea romană a poporului român. Datorită acestor idei, reprezentanţăă iluminişti au încercat să înlocuiască alfabetul chirilic cu cel latin, au susţinut ideea reromanizării prin înlocuirea cuvintelor de alte origini cu cele latine. Totuşi anumite exagerări privitoare la originea romană a românilor, argumentând prelungirea latinei clasice în limba română, precum şi ortografierea etimologică au pus în evidenţă zelul corifeilor de la Şcoala Ardeleană.

Contribuţia Şcolii Ardelene a fost una covârşitoare la menţinerea şi întărirea conştiinţei naţionale în Transilvania, într-un moment decisiv al existenţei românilor, creând în acelaşi timp o treaptă către dezvoltarea culturală a poporului român.