ISTORIOGRAFIA “EPOCII LUMINILOR”

ŞCOALA ARDELEANĂ• “expresia cea mai puternică a luminismului

românesc”,a apărut într-un contextul istoric deschis prin răsunătoarea înfrângere a turcilor sub zidurile Vienei (1683) şi apoi prin transformarea Transilvaniei în provincie imperială (1691).

- pentru a-şi consolida poziţia dobândită în teritoriile locuite de români, curtea de la Viena a urmărit să rupă unitatea bisericii române transilvănene prin propagandă şi promisiuni, prevenind un posibil amestec moldav, muntean sau rusesc, dar şi o anihilare a unor eventuale noi pretenţii ale cercurilor privilegiate maghiare.

- “unirea cu Roma”/ sciziunea Bisericii românilor a afectat frontul lumii ortodoxe, important în lupta majorităţii autohtone pentru dobândirea de drepturi egale cu ale celorlalte naţionalităţi din Transilvania, dar a creat, mai ales pentru intelectuali, posibilităţi superioare de instruire.

- Istoricii sunt de părere că mulţi dintre cei care au îmbrăţişat greco-catolicismul nu au ţinut cont, exclusiv, de convingerile religioase, ci şi de considerentele politice.

- Adoptarea unei religii oficiale – spuneau ei – trebuia să fie un prim pas către emanciparea românilor.

- Mişcarea cultural-politică declanşată pe fundalul unei astfel de situaţii complexe a fost sprijinită de personalităţi precum Inochentie Micu, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior ş.a.

• luminismul românesc transilvan a fost o sinteză originală între elementele aparţinând culturii europene a vremii şi cele proprii spaţiului românesc, impregnate puternic de sentimentul naţional.

• Asemănări- românii ardeleni au propagat

credinţa hotărâtă în progres, iar ca mijloc de înfăptuire a acestuia ei au acceptat calea reformelor, prin puterea raţiunii şi existenţa legităţilor naturale.

- reprezentanţii Şcolii Ardelene au fost, ca şi înaintaşii sau contemporanii lor occidentali, partizani ai reformismului (despotism luminat) aplicat în Austria de Maria Terezia şi Iosif al II-lea.

• Deosebiri:- principala trăsătură a curentului cultural

românesc a conferit-o caracterul naţional, contrar spiritului cosmopolit promovat

- raţionalismul era pus de către români în slujba criticii inegalităţii naţionale.

- istoria nu putea rămâne o simplă preocupare ştiinţifică ci trebuia să devină “armă” în lupta naţională,

- spre deosebire de occidentali, Evul Mediu a reprezentat perioada “martoră” a continuităţii poporului, a luptelor pentru păstrarea fiinţei naţionale sau pentru dobândirea neatârnării politice

- dacă în Occident, istoria depindea de filosofie, fiindu-i chiar un auxiliar acesteia, pentru Şcoala Ardeleană istoria se situa categoric pe primul plan.

• păstrarea legăturii cu Biserica şi necesitatea studiilor teologice fundamenta lupta românilor pentru susţinerea drepturilor lor.

Ion Inochentie Micu Clain (1692-1768)

- s-a născut la Sibiu şi a studiat atât în şcolile din Transilvania cât şi la Roma şi Viena.

- a fost numit episcop unit (1728-1751), ocazie cu care a şi mutat sediul episcopiei de la Făgăraş la Blaj

- beneficiind de întinse domenii funciare, a investit importante sume în organizarea, pe temelii noi şi solide, a primelor şcoli româneşti, inclusiv a centrului cărturăresc de la Blaj (numit de Eminescu “mica Romă a românilor”).

- şi-a legat numele de redactatarea unor petiţii, cunoscute sub numele de Supplex-uri, pe care le-a înaintat Dietei din Transilvania şi Curţii de la Viena.

- preconiza o modificare constituţională esenţială a Transilvaniei, dând ideii de “naţiune” o concepţie modernă, privitoare la întreaga comunitate etnică a românilor.

- activitatea sa a marcat începutul unui drum şi al unui program care vor continua de-a lungul unei întregi perioade frământate din istoria Transilvaniei.

Triada polemică

1. Franz J. Sulzer (m. 1791)- venit în Muntenia din Elveţia, într-un

regiment de infanterie- a funcţionat ca profesor de ştiinţe juridice- şi-a propus să scrie o istorie a Daciei,

prezentându-i totodată şi geografia.- opera sa, atât cât a fost elaborată, s-a

tradus fragmentar. Ea rămâne prima încercare de argumentare a teoriei potrivit căreia romanii ar fi părăsit Dacia, în secolul al III-lea, românii născându-se şi afirmându-se ca popor la sud de Dunăre, în Peninsula Balcanică, în urma convieţuirii slavilor cu romanii.

- Idei:- A. revenirea la Nord de fluviu s-ar fi produs

în secolul al XIII-lea, după venirea ungurilor în Transilvania

- B. creştinismul ortodox şi liturghia slavonă veche specifice românilor din sunt două dintre cele mai imbatabile dovezi.

2. Josephus C. Eder (1760-1810)

- s-a născut la Braşov- a urmat cursurile Universităţii din

Budapesta (unde a şi obţinut titlul de doctor în filosofie şi arte liberale)

- a predat gramatica la Târgu Mureş şi poezia la Sibiu (aici devenind rector al Şcolii Normale)

- a susţinut concepţia pragmatică asupra faptelor, evenimentelor şi fenomenelor, încercând sa integreze astfel aspectele tratate până atunci într-un context istoric general.

- în 1791 a tipărit Supplex Libellus Valachorum, dar şi combaterea – punct cu punct – a acestui manifest politic al românilor transilvăneni

- a negat continuitatea românilor în Dacia după retragerea aureliană, considerându-i pe aceştia un popor agricol, eterogen, format în Peninsula Balcanică şi care a pătruns la nord de Dunăre în secolul al XIII-lea. Dar, spre deosebire de Sulzer, Eder a insistat pe argumentele lingvistice, analizând cuvintele slavone din fondul comun al limbii române.

3. Johann C. Engel (1770-1814)

- şvab protestant, funcţionar în cancelaria Transilvaniei

- a scris istorii ale Ungariei, Croaţiei, Serbiei, precum şi una despre Muntenia şi Moldova

- a identificat “rădăcina” românilor în prizonierii de război “greco-bizantino-slavo-romani” care fuseseră alungaţi de către cneazul bulgar Krum, dincolo de Dunăre, spre râul Tisa. De acolo, ei ar fi migrat spre est, aşezându-se în Transilvania, apoi în Muntenia şi Moldova. Dovada amintitei geneze balcanice o reprezintă frecvenţa elementelor greceşti din limba română.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene

Samuil Micu Clain (1745-1806)

- descendent al unei prestigioase familii de cărturari, între care şi episcopul Inochentie

- s-a născut în satul Sad, lângă Sibiu- şi-a făcut studiile seminariale la Blaj, urmând apoi cursurile

colegiului “Santa Barbara” din Viena. - a beneficiat de o vastă cultură în variate domenii: teologie,

filologie, fizică, economie, matematică; - a cercetat opera marilor gânditori ai vremii – Christian Wolf,

Friedrich Baumeister etc.- după absolvirea cursurilor în capitala imperiului a predat etica

şi matematica la Blaj.- din 1777 a funcţionat ca şi prefect de studii la Viena - reîntors în Transilvania, şi-a reluat catedra la şcoala din Blaj,

dar a fost şi editor şi cenzor pentru cărţile româneşti apărute la tipografia Universităţii din Buda.

- a fost un erudit, un spirit enciclopedic, lăsând în urmă peste 60 de cărţi (13 tipărite în timpul vieţii) dintre care 47 cu conţinut teologic, majoritatea traduceri, 5 istorice, 5 filosofice şi 3 producţii literare (concepând, alături de Gheorghe Şincai, prima gramatică românească, Elemanta linguae daco-romanae sive valahicae ori Elemente ale limbii daco-romane sau valahe).

- a recurs la un sistem de transcriere etimologică, nu fonetică, pentru a sublinia mai bine obârşia latină a cuvintelor româneşti.

- a tradus Biblia în limba română

- şi-a redactat lucrările în latină şi română. - în 1774 a scris, în latină, De ortu, progressu, conversione Valachorum episcopis item

arhiepiscopis et metropolitis eorum, o istorie a bisericii românilor, dar în care face referiri şi la originea poporului român, inspirându-se din Hronicul lui Dimitrie Cantemir.

- a urmat Istoria românilor cu întrebări şi răspunsuri- în 1778 a apărut Brevis historica notitia originis et progressus nationis Daco-Romanae, o istorie

succintă a românilor, păstrată doar prin intermediul unui rezumat, în limba română (Scurtă cunoştiinţă a istoriei românilor).

Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor,- principala sa scriere istorică - însumând patru tomuri, a apărut fragmentar, în 1806, în “Calendarul de la Buda”.- a circulat mult timp în manuscris, fiind publicată postum.- a fost organizată pe probleme: 1.primul tom – Istoria românilor în Dacia,2. tomul 2. - Istoria domnilor Ţării Româneşti până la 17243. tomul 3 - Istoria domnilor Moldovei până la 1595 (cu o completare succintă până la 1795),4. ultimul tom - Istoria bisericii românilor din Transilvania.

- partizan a purităţii latine, ca şi Cantemir, Micu susţinea ideea exterminării totale a dacilor, Traian fiind considerat “săditorul” românilor

- proclama continuitatea populaţiei româneşti în spaţiul fostei Dacii, la venirea, lor ungurii găsind aici “pe moştenitorii cei mai vechi, care erau românii şi care pururea au rămas pe moşiile lor”.

- românii din Transilvania l-ar fi ales pe ungurul Tuhutum ca “prnţ” al lor; în consecinţă, stăpânirea maghiară apărea ca rezultat al unui “contract” care trebuia respectat, prin recunoaşterea populaţiei româneşti ca deplin egală în drepturi cu celelalte. I

- adept al reformelor austriece, Micu credea că numai acestea puteau ameliora situaţia românilor- pe tărâm religios, a propus organizarea Bisericii pe principii sinodale, în consens cu dorinţa de

democratizare a instituţiei preconizată de luminiştii europeni.

Gheorghe Şincai (1754-1816)

- descendent al unei familii de boieri făgărăşeni care reuşiseră să-şi păstreze poziţia socială

- s-a născut la Râciu de Câmpie, în ţinutul Mureşului.

- a urmat cursurile colegiului reformat din Târgu Mureş, ale celui iezuit din Cluj şi apoi ale şcolii piariştilor din Bistriţa.

- a studiat la Roma, la colegiul “De propaganda fide”, dobândind titlul de doctor în filosofie şi teologie.

- a ocupat postului de director al Şcolii normale din Blaj şi al tuturor şcolilor elementare greco-catolice care urmau să se înfiinţeze.

- în 1791 a participat, alături de Samuil Micu şi Petru Maior, la redactarea Supplex-ului libellus Valachorum, acţiunile sale fiind interpretate ca “expresie a reacţiunii”, fapt ce a atras persecuţii şi chiar închisoarea

- a fost întemniţat, timp de zece luni, în 1794, la Aiud.

- după eliberare, s-a retras pe moşia contelui Daniel Vaş, unde a şi rămas, cu unele întreruperi, până la moarte.

• s-a înscris în rândul harnicilor culegători şi editori de izvoare, colecţia sa purtând numele de Magazinul analelor dacice sau Memoriile daco-românilor (în 2 000 de pagini).

Hronica românilor şi a mai multor neamuri – “prima istorie completă şi unitară a poporului român”

- expunerea începe cu anul 86 î.Chr., an în care Decebal s-a ridicat “impotriva fricosului împărat Domiţian şi ar fi trebuit continuată până în zilele sale, la 1808

- ultimul moment consemnat fiind 1739, an de sinod al bisericii unite sub Inochentie Micu.

- utilizează peste 450 de surse istorice (anale, cronici, acte de cancelarie) - păstrează convingerea că dacii au fost exterminaţi şi că romanii au fost aduşi în

aceste teritorii tocmai pentru a le popula - susţine ideea potrivit căreia “arborele genealogic al românilor porneşte direct din

nobilii romani stabiliţi în Dacia, fără nici un fel de imixtiune barbară”- abordează fenomenul creştinării românilor, produs de jos în sus, în timpul stăpânirii

romane în Dacia, şi care a premers convertirii goţilor şi slavilor.- neagă sporadicul control unguresc şi polonez asupra principatelor dunărene. Astfel,

Ungrovlahia (numele de atunci al Vlahiei) nu înseamnă expresia manifestării tutelei maghiar (Ungro), ci desemnează – ca termen de provenienţă bizantină – teritoriul locuit de românii din nordul Dunării, alţii decât cei din sudul fluviului.

Petru Maior (1760-1821)- a ilustrat o altă caracteristică a epocii

luminilor: spiritul sintetic şi polemic.- s-a născut la Târgu Mureş, într-o familie

cu blazon şi preocupări culturale. - a studiat la Roma (în cadrul colegiului “De

propaganda fide”) şi Viena. - a predat logica şi metafizica la Blaj- a fost paroh la Reghin, cenzor şi revizor la

tipografia Universităţii din Buda. - a lăsat posterităţii o sumă de lucrări

publicate, opera sa beneficiind de o difuzare mai mare decât cele ale lui Micu sau Şincai.

- a scris Procanonul, o carte de predici în cinci volume şi Lexiconul de la Buda (un dicţionar român-latin-maghiar-german) cu prefaţa intitulată Dialog pentru începuturile limbii române între nepot şi unchi – în care subliniază provenienţa limbii sale din latina “vulgata”.

- a făcut din demonstrarea latinităţii şi continuităţii românilor un scop al activităţii sale intelectuale.

Istoria pentru începutul românilor în Dachia. - “îndemn” pentru contemporani, “pildă” pentru

urmaşi, dar şi replică la teoriile puse deja în circulaţie de Sulzer, Eder şi Engel

- susţine puritatea rasilaă şi lingvistică a românilor, şi continuitatea în spaţiul nord-dunărean după retragerea aureliană (pledând pentru retragerea temporară a românilor de pe câmpiile Dunării în munţii Carpaţi, unde au găsit adăpost în timpul invaziilor barbare).

- neagă cucerirea Transilvaniei de către unguri şi pledează în favoarea “acordului” stabilit între români şi unguri, în recunoaşterea autonomiei româneşti, pe de o parte, şi a suzeranităţii maghiare, pe de altă parte.

Istoria bisericii românilor (atât acestor dincoace, precum şi a celor de dincolo de Dunăre)

- prima lucrare care prezintă evoluţia instituţiei, insistându-se asupra unităţii de credinţă, ca factor de coeziune pentru toţi românii.

- susţine crearea unei ierarhii uniate independente în locul convertirii la romano-catolicism.

Ion Budai Deleanu (1760-1820) - s-a născut la Cigmău-Geoagiu, ca primul dintre cei

zece copii ai preotului greco-catolic Solomon Budai - a studiat în şcolile vieneze şi şi-a susţinut doctoratul la

Erlau, în Bavaria. - a funcţionat ca profesor la Blaj, dar şi ca secretar de

tribunal şi apoi consilier de Curte la Lemberg (Lwow). - a tradus în limba română Codul Austriei, cerând

instituirea, cunoaşterea şi respectarea legii de către toţi.

- s-a implicat în elaborarea Supplex-ului, scriind Combaterea notelor publicate la Cluj, în 1791, cu privire la Petiţia naţiunii române, “cel mai frumos text polemic” adresat susţinătorilor teoriei lui Eder.

- paradoxal, opera lui Budai-Deleanu a început să fie descoperită şi cercetată abia la aproape 100 de ani după moartea autorului ei.

• a lăsat în literatură poemul etnologic Ţiganiada şi creaţia intitulată Trei viteji

• pe tărâm didactic, a elaborat Manual pentru elevi şi învăţători, Carte trebuincioasă pentru dascălii şcolii româneşti, Abecedar, Aritmetică.

• alături de Vasile Balş a pus bazele învăţământului românesc modern din Bucovina.

• a proiectat un vast dicţionar în zece volume (nerealizat), un lexicon român-german (în patru volume) şi unul german-român (în două tomuri, nefinalizat).

• s-a pronunţat pentru unificarea ortografiei, pe baza principiului etimologic şi a unor criterii care să respecte “firea limbii”.

• Contribuţii istoriografice:1. De originibus populorum Transylvaniae comentati cum

observationes historico-criticis (Despre originea popoarelor din Transilvania, rămasă în manuscris până în 1991).

2. Despre uniunea celor trei naţiuni şi Approbatae constitutiones ale Transilvaniei.

3. Introducere istoricească (la Lexiconul român-german). Pentru prima oară se demonstra că majoritatea cuvintelor ne-latine existente în limba română sunt de origine dacică, admiţând deschis originea mixtă daco-romană a românilor; fără a agrea ideea “contopirii” etnice, Budai Deleanu recunoaşte convieţuirea şi amestecul lingvistic.

4. Scurte observaţii asupra Bucovinei

Ioan Monorai (1756-1836) - absolvent al Universităţii din Lwow- a fost preot uniat în satul Ceargăul Mare (de lângă Alba Iulia)- a scris o Cronică dacică, expunând evenimentele de la cucerirea

romană şi până la 1817.

Damaschin Bojincă (1802-1869)- a promovat în istoriografie ideea romanităţii românilor, a filiaţiei lor

latine.- s-a angajat în polemică, redactând, în sprijinul ideilor promovate de

reprezentanţii Şcolii Ardelene, Animadversio in Dissertationem Hallensem (apărută ulterior şi în limba română sub titlul Răspundere desgurzătoare la cârtirea cea din Halle).

- a publicat o istorie a românilor, o pledoarie pentru originea latină a credinţelor şi obiceiurilor româneşti, dar şi studii despre Ioan Corvin şi Mihai Viteazul.

Nicolae Stoica (1751-1833)- protopop de Mehadia- a lăsat o Cronică a Banatului, prima şi singura de acest fel, de la

“facerea lumii” şi până la 1825.

Vasile Balş (1756-1832)- descendent dintr-o veche familie boierească moldavă, ieşană.- s-a format în mediul vienez, în domeniul juridic şi al ştiinţelor umaniste. - a fost membru în Consiliul Aulic de Război din Viena şi reprezentant consular din

partea Austriei pe lângă domnul Moldovei.- în perioada 1792-1805 a funcţionat ca şi căpitan districtual (guvernator)al Bucovinei.- a fost cooptat în două loji masonice şi i s-a atribuit rangul nobiliar cel mai înalt deţinut

vreodată de un român: membru în Colegiul Schambelanilor. - pe lângă memoriile întocmite în 1780, 1781 şi 1791 şi adresate împăraţilor Iosif al II-

lea şi Leopold al II-lea, el a lăsat şi o lucrare intitulată Descrierea Bucovinei şi situaţia ei internă în care se pronunţă pentru păstrarea individualităţii şi unităţii provinciei.

PRINCIPATELE ROMÂNE ÎN EPOCA LUMINILOR

• spiritul “secolul luminilor” a avut tradiţii şi în Moldova şi în Ţara Românească.

• epoca fanarioţilor s-a remarcat printr-o originală împletire de elemente vechi şi noi, româneşti şi străine. Pentru că domnii proveneau, în majoritate, din mediul grecesc, consemnările în limba greacă

• funcţionari domneşti, boieri, clerici erau partizani ai progresului, ideile epocii pătrunzând fie prin filieră grecească, fie prin contactul direct cu inovaţiile occidentale, graţie diplomaţilor, misionarilor, preceptorilor sau călătorilor de ocazie francezi, germani şi italieni.

• raţionalismul a fost promovat în Principate mai ales în sfera educaţiei

• la fel ca şi în Transilvania, evident rămâne ataşamentul faţă de religie şi Biserică.

Istorici greci

- o serie de cărturari greci au scris din ordinul domnilor fanarioţi

- conţinutul lucrărilor lor exprimă poziţia oficială, subiectivă sau superficială (mai ales în cazul celor care cunoşteau prea puţin realităţile româneşti).

- Metrophanes Gregoras (cca. 1630-1730), autorul unor însemnări referitoare la perioada de trecere de la domniile pământene la cele fanariote, între 1714 şi 1716. El îi critică pe domnii români, găsiţi vinovaţi de conducerea haotică a ţării, dar laudă binefacerile regimului fanariot.

- Petre Depasta (m. 1770) – scrie despre domniile lui Constantin Mavrocordat

- Manolache Persiano, susţinător al domnului Nicolae Mavrogheni.

- Atanasie Comnen Ipsilanti- Konstantinos (Kaisarios) Dapontes

(cca. 1714-1784).- Markos P. Zallones (1760-cca. 1822)

Dimitrie (Daniel) Philippides (cca. 1770-1832)

- s-a născut, probabil, în Tessalia, dar şi-a desăvârşit studiile în Italia şi Franţa.

- după o perioadă de peregrinări prin Europa, s-a stabilit în Moldova, la Iaşi, predând în casa marelui vistier Gheorghe Balş şi la Şcoala Domnească.

- a scris şi tradus, pasionat fiind deopotrivă de matematică, fizică, istorie, geografie, filologie şi filosofie.

- a încercat să pună bazele unei “limbaj universal”, elaborând în acest sens tratatul Pasigrafia (sau Încercarea unei analize a gândirii, deosebită de cele până acum).

- din punct de vedere istoriografic, valoroase sunt cele două lucrări, Istoria

- a fost unul dintre primii cărturari care a utilizat termenul “România” în dorinţa de a sublinia unitatea poporului în graniţele sale naturale.

Dionysios Photeinos (Dionisie Fotino) (1777-1821)

- originar din Peloponez- a fost funcţionar în Muntenia, predând totodată muzica şi scriind

versuri- l-a susţinut pe marele ban Constantin Filipescu în mişcarea de

reinstaurare a domniilor pământene, declarându-şi aversiunea faţă de fanarioţi

- şi-a propus să facă o sinteză de istorie a Imperiului Otoman, văzută prin biografiile conducătorilor lui.

- a scris Vieţile sultanilor şi Istoria vechii Dacii (tradusă sub patronajul lui George Sion cu titlul Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Munteneşti şi a Moldovei)

- Inspirându-se din cronici greco-bizantine, slavone şi maghiare, el stabileşte rădăcinile românilor în “amestecul” dacilor cu romanii, susţinând şi teoria continuităţii autohtonilor după retragerea aureliană (fiind totodată partizanul ideii “refugiului” lor în zonele de munte în timpul invaziilor).

Istorici români1. boieri:a. stolnicul Dumitracheb. banul Mihai Cantacuzino

(1723-cca.1790)c. Ienăchiţă Văcărescu (cca.

1740-1797)- spătar, vistier şi mare ban, a

fost unul dintre cei mai culţi şi talentaţi oameni din epocă

- după Dimitrie Cantemir, în ordine cronologică, el este al doilea cărturar care redactează un adevărat tratat despre Poarta otomană: Istoria preaputernicilor împăraţi otomani

2. clerici:

a. Dionisie Eclesiarhul (cca.1759-1820)- simplu călugăr, apoi eclesiarh (mai mare peste cântăreţi şi paraclisieri)- a fost protejatul mitropolitului Filaret, pe care l-a şi însoţit în vizitele

din Banat şi Ungaria- a întocmit un Hronograf al Terei Româneşti de la 1764 până la 1815,

care ar fi trebuit să continue opera stolnicului Dumitrache.- relatează viaţa cotidiană din Muntenia secolului al XVIII-lea, facând

comentarii în legătură cu războaiele ruso-austro-turce (de pe poziţia filorusă) revoluţia franceză şi campaniile napoleoniene.

b. Naum Râmniceanu (1764-cca.1839)- şi-a desfăşurat activitatea de cleric modest la Râmnic şi Buzău.- a scris Adunarea hronologiei domnilor ţărilor noastre, o compilaţie de

factură veche, care începea la “facerea lumii” şi se încheia cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, Despre originea românilor şi Istoricul zaverei în Valahia.