POVESTEA UNUI

Fulgul de nea s-a născut spre sfârșitul lunii noiembrie, la puțin sub 0 grade Celsius, dintr-un nor indecis, albăstrui. La început a fost doar o picătură de apă care a înghețat într-o clipă și s-a prefăcut într-o steluță albă. N-a prea avut timp să stea de vorbă cu tatăl său, Norul, și să primească lecții de viață. Căci imediat după naștere, a început să plutească și s-a trezit în cădere liberă, spre pământ.

-La revedere, i-a strigat Norul de undeva, de sus. Și ...drum bun!

-La revedere?!s-a mirat Fulg de Nea. Ce fel de tată mai e și ăsta care mă lasă să plec de unul singur prin lume? Mi-e frică! Dacă n-am să mă descurc?

Curând însă, Fulg de Nea a uitat de senzația de gol în stomac pe care o avea și a început să se bucure de zbor. Ce frumos era să plutești așa, la nesfârșit, fără parașută! Pământul de sub el părea o hartă pe care erau trasate râurile, văile, munții.

-Oare acolo voi ajunge? În lumea aceea plină de culori?se tot întreba nerăbdător Fulg de Nea, care era de un alb imaculat și și-ar fi dorit să aibă măcar o bulină roșie sau verde. Treptat, a început să se plictisească și să plutească de unul singur, căci din norul albăstrui nu mai căzuseră și alți fulgi.

-Ce bine ar fi fost dacă aș fi avut măcar un frate! Sau o soră cu care să schimb impresii de călătorie! tot bombănea el. Dar așa...sunt tare singur!

Aproape că-și plângea de milă cănd a zărit o pasăre călătoare întârziată, care zbura spre țările calde.

-Hei, tu de acolo! i-a strigat Fulg de Nea. Nu vrei să fim prieteni?

Pasărea a întors capul și a intrat în panică

-Fulgi de zăpadă? Ooo, Doamne, dacă nu mă grăbesc, mă va prinde iarna pe drum și îmi vor degera aripile! Cine m-o fi pus să merg la aniversarea vrabiei și să pierd atâta timp? Ei îi convine, căci ea își petrece iarna aici!

Tot vorbind de una singură, pasărea s-a îndepărtat fără să-i acorde vreo atenție fulgului dde nea. Acesta s-a întristat, însă nu pentru multă vreme, căci s-a întâlnit cu niște particule de praf. Toate erau murdare și cenușii și pluteau lenevind prin aer.

-Ia te uită! Zăpadă! a exclamat o particulă. Te-ai uitat, dragă, la prognoza meteo? Nu trebuia să ningă abia săptămâna viitoare?

O altă particulă a strâmbat din nas.

-Iar au greșit-o! Dacă știam, îmi luam fularul și mănușile de acasă! Nu-mi place când ninge! E frig!

-Bună ziua! le-a salutat politicos Fulg de Nea. Nu vreți să fim prieteni?

-E doar un fulg rătăcit! le-a spus prima particulă celorlalte, ca și cum fulgul nici n-ar fi fost de față. Nu vă temeți! Nu va ninge prea curând!

-Deplâng soarta fulgilor de nea! a zis a doua particulă, plescăind din buze. Se zbenguie fără griji prin văzduh și habar n-au cât de aproape le e sfârșitul. Unii se topesc chiar înainte de a atinge pământul!

Fulgul nostru n-a mai vrut să intre în vorbă cu particulele de praf căci conversația lor i-a dat de gândit. „Cum adică se topesc?”, se tot întreba el, în timp ce-l cuprindea o tristețe inexplicabilă. „Și ce înseamnă sfârșitul?”.

FULG DE NEA

Pe măsură ce încerca să priceapă, cădea neîncetat spre Marele Oraș. Deasupra lui era mult mai cald, din cauza poluării. Curând, fulgul nimeri într-un nor de gaze de eșapament și începu să tușească.

-Cred că acesta este sfârșitul! spuse el cu voce tare, destul de resemnat, dași îi venea să plângă, căci era deja fleașcă. Simt cum mă TO-PEEESC!

Ca din senin, se porni o pală de vânt care îl purtă departe de oraș. Apoi îl ridică în aerul rece, unde își recăpătă forma de steluță albă. De bucurie, începu să danseze. Odată cu el dansau și ultimele frunze galbene ale toamnei, stârnite de vânt.

-Bine ai venit, fulgule de nea! îi ură o frunză de plop. Era și timpul! Abia dacă ne mai țineam de crengile noastre. Așteptam suflul înghețat al iernii care să ne ia pe sus și să zburăm.

-Bine v-am găsit! îi răspunse Fulg de Nea, mirat că în sfârșit cineva i se adresează cu prietenie. Îmi permiți să te invit la dans?

Frunza veștedă a acceptat și cei doi au dansat multă vreme prin cer, pâna când s-a auzit o voce de copil:

-Ninge!

Era o fetiță, așa înfofolită într-un șal că nu i se mai vedea decât nasul. Când l-a văzut pe Fulg de Nea, a început să fugă după el ca să-l prindă. Era atât de fericită, încât fulgului nu i-a mai păsat de sfârșitul ce îi fusese prezis de către particulele de praf... „Dacă mă voi topi în mâinile acestei fetițe, înseamnă că sfârșitul nu poate fi decât ceva foarte frumos!”, și-a zis el plin de încântare,

Într-adevăr, fetița a reușit să-l prindă în palmă. Atingerea ei era caldă și plăcută. Fulg de Nea a închis ochii.

-Ce bine e când mă topesc!

În acel moment, vântul s-a pornit din nou și fulgul a zburat din palma fetiței facând piruete grațioase prin aer. Între timp, sus în cer, tatăl său (Norul indecis și albăstrui) s-a lățit și s-a umflat până când a devenit un nor în toată regula. Un nor alb de zăpadă. Din el au început să cadă și alți fulgi, atât de mulți încât fetița nu mai putea să-i numere.

-Ce face cercetașul nostru?

-Cercetaș?

-Ai fost trimis la înaintere, puștiule! Din cauza asta ai călătorit de unul singur. Ca să vezi cum e vremea și dacă e suficient de frig ca să nu ne topim până la primăvară.

-Până la primăvară?

Însă fulg de nea nu a mai avut timp să pună și alte întrebări, căci vântul se potolise și fulgii începuseră să se aștearnă. Curând, un strat alb de zăpadă a acoperit pământul. Fetița împreună cu alți copii se jucau prin zăpadă,

Fulg de Nea putea în sfârșit să se odihnească după lunga călătorie pe care o făcuse. A început să picotească, apoi a adormit de-a binelea un somn lung și adânc, în așteptarea primăverii.