POVESTEA FULGULUI DE

NEA

( Prelucrare după o poveste de Trenca Banciu)

Era odată, demult, tare demult, o fetiţă de o

frumuseţe rară: cu ochii luminoşi şi blânzi, cu

mâinile fine şi catifelate şi cu părul lung şi mătăsos că atunci când mergea

atingea pământul.

Mama ei era Ziua şi tatăl ei era Noaptea, iar fetiţei îi dăduseră numele de Roua, căci avea chipul limpede ca un strop de

apă.

Părinţii o iubeau ca pe lumina ochilor şi aveau

mare grijă de ea. O scoteau la plimbare numai seara şi

dimineaţa, iar fetiţa mângâia florile şi vorbea

cu toate vietăţile .

Tatăl său i-a spus să se ferească însă de razele soarelui căci atunci când o vor

atinge va fi pierdută.

Zi după zi dorinţa ei de a se plimba în lumina

soarelui devenea tot mai puternică şi uitând de

sfatul tatălui său ieşi afară şi începu să alerge fericită

de colo-colo.

Deodată, vrând să se oprească simţi că nu mai

atinge pământul. Fetiţa striga fericită:

-Ce frumuseţe! O să ajung la Soare! O să

povestesc mamei tot ce am văzut!

Dar Roua urca tot mai sus şi începu să-i fie frig. Se ghemui, dar frigul era tot mai mare şi simţea că se

îngreunează ca atunci când cineva i-ar fi atârnat ceva

de picioare.

Uitându-se în jur văzu un palat

de apă şi praf. Era palatul lui Nor

Cenuşiu.

Peste ea năvăliră o mulţime de copii care

erau norişori mici, mici de tot ce se amestecau unii cu alţii. Abia şi-a

găsit un loc că a apărut Nor Cenuşiu tunând şi

fulgerând

Nor Cenuşiu le spuse norişorilor să se ducă şi să

adune multe picături de apă fiindcă pe pământ e nevoie de

ploaie. Unul dintre norişori spuse

mândru că el a găsit o picătură şi o arătă pe Roua.

Fetiţa a început să ţipe că ea nu rămâne la ei dar

nimeni nu o asculta. Toţi norişorii împreună cu fetiţa

au ieşit afară unde l-au întâlnit pe Şuieră Vânt care

i-a luat pe aripile lui ducându-i tot mai sus .

Pe drum s-au întâlnit cu Vâjâie Vânt care o

căuta pe Roua să i-o ducă lui Ger Năpraznic ca să-i aprindă pipa şi să-i scuture barba de

brumă.

Vâjâie Vânt o smulse pe fetiţă şi o duse la palatul de

gheaţă a lui Ger Năpraznic.

Când o văzu pe Roua o trimise să ia un

pieptene de gheaţă şi să-i scuture

bruma din păr.

Fata începu să-l pieptene, dar lacrimile i se

rostogoleau pe obraz. Ca să scape de ele, Ger

Năpraznică suflă şi le transformă în puf de

brumă care i se lipea pe faţă, pe gât şi pe rochiţă.

Fata deschise geamul, iar bruma a fost luată de vânt

şi dusă spre pământ. Privea după ea şi dorul de casă îi săgeta inima. Fără

să stea pe gânduri se aruncă şi ea pe fereastră.

Ger Năpraznic îl chemă pe Vâjâie Vânt şi-i spuse:

-Aleargă după fată! De n-o poţi prinde, suflă peste ea

şi îngheaţă-i trupul!Văzînd că nu o poate

ajunge din urmă începu să sufle cu putere spre ea .

• Cu ultima ei putere zise:-N-am să te las, moşule, să îngheţi pământul!

N-am să te las!

Tremurând, îşi prinse rochiţa ei frumoasă cu mâinile şi o întinse să

apere pământul de gerul năpraznic, iar rochiţa se prefăcu în fire sclipitoare

de zăpadă care au acoperit pământul.

Dacă priviţi cu atenţie fiecare fulg de zăpadă, în el veţi vedea ochii strălucitori

ai fetiţei Roua, care zâmbeşte cu drag tuturor copiilor şi-i îndeamnă la

joc.