Savanţii sunt preocupaţi de problema captivării şi stimulării celulelor pentruelaborarea componentelor parodontale după înlăturarea ţesuturilor afectate de procesul inflamator-distructiv.Metodele moderne în chirurgia parodontală bazate pe principiile de regeneraretisulară ghidată a ţesuturilor, elaborate acum circa 20 de ani, sunt utilizate până în prezent, fiind permanent perfecţionate. RTGh este utilizată pentru sporirea regenerăriiţesuturilor osos şi conjunctiv, pierdute în urma leziunilor inflamatoare ale parodonţiului. Cercetările efectuate de H. Melcher în anul 1976 au arătat că, dupăefectuarea unui lambou mucoperiostal, suprafaţa radiculară poate fi colonizată de patru tipuri de celule: epiteliale, ale ţesutului conjunctiv, celule desmodontale şi celulece provin din osul alveolar. Celulele parodonţiului sunt capabile de a regenera, dar numai în condiţiile când epiteliul este izolat de ţesutul conjunctiv. În calitate de bariere resorbabile şi neresorbabile au fost utilizate diferite materiale ca celuloza, politetrafluor-etilena, polimerul acidului lactic şi polimerii glicolizi.Aşadar, concepţia biologică a regenerării tisulare ghidate (RTGh) a fostargumentată în premieră de către H. Melcher în anul 1976. Autorul a stabilit căcicatrizarea ţesuturilor după operaţie la parodonţiu este determinată de accelerarearepopulării celulare. Celulele epiteliului gingival, ţesutului conjunctiv, osului alveolar şi periodonţiului au capacitatea de repopulare pe suprafaţa radiculară.T. Karring şi coaut. (1980), S. Nyman şi coaut. (1982) au testat posibilitateaformării unui ţesut nou din os, care ar putea reproduce o joncţiune, din ţesutulconjunctiv. După producerea unei parodontite în experienţă pe câini, rădăciniledinţilor lezaţi se reimplantau în alveole create artificial. S-a demonstrat histologic că peste 3 luni avea loc regenerarea periodonţiului în zona apicală, unde s-au păstratrămăşiţe ale periodonţiului. În sectoarele unde după chiuretaj nu s-au păstrat celule periodontale, s-a dezvoltat anchiloza şi resorbţia rădăcinii. Resorbţia avea loc acolounde ţesutul gingival venea în contact direct cu suprafaţa rădăcinii. Astfel, studiileefectuate de aceşti autori au demonstrat că celulele osoase şi ţesutul conjunctivgingival induc resorbţie şi anchiloză în cazurile când au contact direct cu suprafaţarădăcinii.S. Nyman şi coaut. (1987) au modificat modelul experimentului, cu scopul de averifica rolul ţesutului conjunctiv gingival în formarea joncţiunii dento-gingivale.Rădăcinile dentare se amplasau în nişte recesiuni în os din partea jugală a maxilarelor.Ele se acopereau astfel ca numai jumătate din rădăcină să contacteze cu ţesutulconjunctiv al lamboului. Peste 3 luni rezultatele histologice corespundeau datelor obţinute în primele investigaţii – regenerarea avea loc acolo unde periodonţiul s-a păstrat. În sectoarele unde rădăcina contacta cu ţesutul conjunctiv gingival, fibreleaveau un aranjament paralel cu suprafaţa radiculară, dar nu se ancorau în cement.Autorii au concluzionat că celulele gingivale, de asemenea, împiedică procesul deregenerare a joncţiunii conjunctive; opinia că celulele osoase pot favoriza formareacementului şi a periodonţiului n-a fost confirmată. Mai târziu T. Karring şi coaut. (1992) au demonstrat că celulele osului inhibă capacitatea ţesutului conjunctiv de aregenera. Regenerarea ţesuturilor are loc acolo unde sunt păstrate celulele periodontale, în absenţa lor ţesutul gingival induce resorbţia radiculară.S. Nyman şi coaut. (1982), demonstrând capacitatea celulelor periodonţiului de aregenera, au utilizat filtrul din celuloză (millipore filter ). După înlăturarea periodonţiului, cementului şi osului alveolar din partea vestibulară la caniniimaimuţelor, deasupra fiecărui defect se fixa acest filtru.Rezultatele cercetărilor histologice efectuate peste 6 luni au demonstrat formareaneocementului, în care se fixau fibrele periodonţiului, şi regenerarea osului alveolar.S-a demonstrat că periodonţiul este capabil de a regenera, dar numai în condiţiicând epiteliul gingival este blocat de ţesutul conjunctiv. Aplicarea membranelor dau posibilitate de a crea un spaţiu între membrană şi suprafaţa rădăcinii, iar periodonţiul poate invada în acest spaţiu, pe când epiteliul gingival şi ţesutul conjunctiv suntexcluse din contactul cu suprafaţa rădăcinii.J. Gottlow şi coaut. (1984) au continuat cercetările: din ambele părţi 

vestibulareale dinţilor la maimuţe, lângă coroană, ei denudau rădăcina, declanşând astfel un proces inflamator şi formarea depozitelor dentare. Peste 6 luni a fost format unlambou şi efectuat chiuretajul acestui sector, rădăcinile au fost rezecţionate de lacoroană, apoi pe o hemiarcadă se aplicau membrane de politetrafluoretilenă şi filtredin celuloză, iar pe cealaltă hemiarcadă nu se plasau membrane. Lamboul din ambele părţi se sutura.Investigaţiile histologice peste 3 luni au demonstrat că acolo unde erau aplicatemembrane, avea loc formarea neocementului cu inserţia fibrelor colagene, iar în altă parte avea loc proliferarea granulaţiilor.Deci, în aceste investigaţii, prin intermediul membranelor au fost separate epiteliulşi ţesutul conjunctiv, pentru a da posibilitatea infiltrării în plagă a celulelor  periodonţiului şi a tesutului osos.Graţie acestor investigaţii, s-a acumulat o experienţă bazată pe principiile RTGh,care duc la proliferarea diferitelor ţesuturi parodontale în procesul de cicatrizare dupătratamentul parodontal.Până la repoziţia şi suturarea lamboului se formează o barieră fizică între lambouşi suprafaţa rădăcinii. Separarea epiteliului gingival şi a ţesutului conjunctiv permitregenerarea celulelor periodonţiului şi / sau osului alveolar prin repopularea celulelor în zona defectului.

Tipurile materialelor de blocare

Iniţial, materialele de blocare n-au fost destinate pentru aplicare în medicină(celuloza,politetrafluoretilena). Ele au început să fie utilizate datorită faptului cădispun de microporozitate, care nu împiedică penetrarea lichidului şi substanţelor nutritive, dar în acelaşi timp exclud migrarea celulelor tisulare. Alt avantaj al acestor materiale constă în faptul că ele pot fi uşor sterilizate.  

   

Criteriile specifice ideale, înaintate faţă de materialul de baraj, includ: integritateatisulară, nepenetrarea celulară, posibilitatea de a crea un spaţiu, comoditatea aplicăriiîn clinică şi biocompatibilitatea. Pentru a exclude sau împiedica invazia epiteliului şi a preveni recesia gingivală, barajul trebuie să fie confecţionat dintr-un material cucapacităţi de integrare cu ţesuturile parodontale, care nu permit formarea pungilor înafara zonelor de blocare, micşorează posibilitatea infectării şi ameliorează efectulfizionomic atât în timpul tratamentului, cât şi după.Mecanismul de acţiune al materialelor, în special al membranelor, constă, în afarăde cele menţionate, în faptul că ele trebuie să conţină componente care ar stimulaosteogeneza. Conceptul biologic care stă la baza acestor tehnici este acela că celulele progenitoare pentru formarea de ţesut nou conjunctiv de ataşament pe suprafaţaradiculară persistă în ligamentul parodontal.Regenerarea parodontală reprezintă restaurarea structurilor de susţinere aledinţilor într-o zonă care anterior a fost afectată; câştig de ataşament clinic la sondareşi umplerea spaţiului respectiv cu os, însă adevărata regenerare nu poate fidemonstrată decât printr-o investigaţie histologică.Materialele de blocare pot fi de trei tipuri:neresorbabile, biodegradabile şi bioresorbabile

Materialele neresorbabile

apar în anii ’80 ai secolului trecut. În 1982, W. L. Goreşi coaut. au început cercetările capacităţilor membranelor din politetrafluoretilenă de a preveni migrarea epiteliului. În experienţe pe câini deja peste 1-3 luni s-a demonstrathistologic că migrarea epiteliului se stopează la nivelul acestor membrane. Astfel, în1986, primul baraj PTFEtilenă, destinat RTGh, a fost acceptat de Federaţia Dentiştilor Americani. Această membrană contribuie la formarea coagulului şi proliferareaepiteliului spr

e ocluzal, astfel delimitând ţesutul conjunctiv şi epiteliul, dând posibilitatea de a regenera periodonţiul şi osul alveolar.În cercetările efectuate în 1986 de W. L. Gore a fost apreciată eficacitatea RTGhîn tratamentul afecţiunilor din regiunea furcaţiilor de clasa II pe mandibulă, de altfel,foarte complicate în tratament. Cicatrizarea deplină a defectului în 14 cazuri din 21 aavut loc la aplicarea RTGh, pe când prin metode chirurgicale de lichidare a defectelor cicatrizarea s-a produs numai în 2 cazuri din 21. RTGh s-a arătat eficace întratamentul defectelor osoase verticale, al defectelor intraosoase cu 1, 2 sau 3 pereţi.În anul 1988 investigaţii asemănătoare a întreprins W. Becker şi coaut.Experienţele au constatat micşorarea profunzimii pungilor la sondare cu 6,4 mm,mărirea zonei aderenţei cu 4,5 mm şi reducerea profunzimii defectului intraosos cu 3 pereţi cu 3,7 mm. Rezultatele clinice obţinute în urma aplicării PTFEtilenei seconsideră „standard de aur” în comparaţie cu alte materiale de blocare.Materialele neresorbabile sunt biocompatibile şi nu dereglează ţesuturile parodontale, sunt inerte, dar au şi dezavantaje. Peste 4-6 săptămâni, este necesarăreoperarea pentru înlăturarea lor, fiind posibilă reinfectarea locului unde acestea aufost amplasate.

Barajele resorbabile.

Utilizarea barajelor resorbabile au dat posibilitatea de a evitareoperarea pacienţilor cu scopul de a înlătura membranele; astfel a fost prevenită otraumatizare suplimentară. Membranele resorbabile trebuie să corespundă aceloraşiexigenţe ca şi cele neresorbabile, dar totodată ele trebuie să se păstreze un timpîndelungat până la regenerarea ţesuturilor noi.Resorbţia barajelor in vivo este determinată de câţiva factori; reacţia ţesuturilor limitrofe, compoziţia chimică, masa moleculară, caracteristicile fizice şi de suprafaţă,grosimea, porozitatea şi locul implantării materialului în ţesuturi. Bioresorbţiamaterialului aproape în toate cazurile este corelată cu o reacţie inflamatoare din parteaţesuturilor adiacente, însă această reacţie trebuie să fie minimă, reversibilă şi să nuinfluenţeze procesul de regenerare.În calitate de baraj se utilizează colagenul, polimerii acizilor gliceric sau lactic,sau copolimerii lor. Materialele pot fi sub formă de membrane, pulbere, granule. S.Pitaru şi coaut. (1988) au studiat barajul din colagen la câini. În primul lotexperimental membrana se introducea între suprafaţa rădăcinii şi lambou. Peste 10zile nu s-a depistat migrarea epiteliului în zona apicală, iar membrana concreştea cuţesutul conjunctiv. În al doilea lot experimental s-a observat regenerarea parţială aţesutului periapical în zona defectului. Utilizarea membranelor de colagen la om esteasociată cu apariţia conflictului antigen. Implantarea colagenului heterogen duce ladezvoltarea reacţiei imune de răspuns.Prima barieră resorbabilă în RTGh, aprobată de Federaţia Dentiştilor Americani, afost matricea pluristratificată combinată, care era constituită din polimerii aciduluilactic plastificat cu un ester al acidului citric (GUIDOR). Matricea blocheazăinfiltrarea epiteliului în ţesuturile subiacente. Inofensivitatea şi eficacitatea acestui baraj a fost demonstrată în premieră în 1992 de J. Gottlow şi coaut. Membraneleresorbabile au fost utilizate pentru închiderea defectelor interproximale la maimuţe.După aplicarea membranelor, uneori se observa o inflamaţie uşoară, pe cândhistologic nu se determina infiltraţia inflamatoare. Formarea de cement nou cu fibrileale periodonţiului atingeau limita coronară deja peste o lună, iar peste 3 luni avea loc proliferarea ţesutului osos. Membrana de barare se resoarbe totalmente peste 6 luni.Aceste materiale s-au studiat în tratamentul defectelor de furcaţie de clasa II şi îndefectele intraosoase la om. Peste 6 luni în 7 cazuri din 12 defectele de furcaţie s-aucicatrizat complet, cu mărirea joncţiunii cu 3,2 mm, iar în defectele intraosoase acestindice alcătuia 4,9 mm.Membranele bioresorbabile sunt convenabile în utilizare, corespund tuturor exigenţelor şi au perspectivă de aplicare; ele conţin 

componentul principal al ţesutului parodontal – colagenul de tipul I al bovinelor, care are capacităţi hemostatice şifacilitează migrarea, proliferarea şi orientarea celulelor desmodontale. Dintre ele ammenţiona Avitene, Periogen, Colla-Tec, Collistar, Коллост Т. М.

Membranele biodegradabile

se resorb timp de 4-6 săptămâni, iar dispariţiadefinitivă are loc în 2-3 luni. La membranele biodegradabile se atribuie Vycril sauPolyglactin 910, Resolut, Atrisorb s.a. Resorbţia membranelor biodegradabile serealizează prin hidroliză şi provoacă o reacţie inflamatoare neînsemnată.Unul dintre aceste materiale, aprobat de FDA, este confecţionat din polimeriiacidului lactic şi ai acidului glicolic şi formează o matrice unistratificată – RESOLUT. R. G. Caffesse şi coaut. (1994) primii au făcut comparaţie întreRESOLUT şi PTFEtilenă în defectele de furcaţie la câini. Ambele materiale au fost lafel de eficiente şi nu provocau efecte adverse. Pentru a evalua inofensivitatea şieficacitatea acestor materiale de obstacolare, C. R. Quinones şi coaut. (1995) le-autestat pe maimuţe. În jurul incisivilor mandibulari au fost create defecte. În parteaapicală a defectului se efectua chiuretajul, care era urmat de umplerea lui cumembrane bioresorbabile. Peste 5 luni studiul histologic a constatat sporirea joncţiuniiţesutului fibros, a cementului şi a osului, iar membranele s-au resorbit complet, fără a provoca reacţii adverse.În RTGh succesul de ultima oră este ATRISORBUL. El este confecţionat din polimerul acidului lactic sub formă de soluţie, care se solidifică la contactul cu apasau cu alte soluţii apoase. Acest material semidur capată uşor forma şi configuraţianecesară în afara cavităţii bucale, după aceea se instalează în zona defectului şi seindurează definitive in situ

Barajul nu se fixează cu suturi, deoarece el aderă lastructurile subiacente. Rezultatele aplicării ATRISORBULUI au demonstrat că în 60-100% cazuri în regiunea defectului furcaţiei şi denudării rădăcinilor se forma ţesutosos nou. Cercetările histologice efectuate peste 9-12 luni au relevat prezenţa unor noicantităţi de cement, joncţiune din ţesut conjunctiv şi ţesut osos.

Sticla bioactivă

Materialul se aplică în medicină din anul 1984. El a dat efecte pozitive în chirurgia ortopedică, ORL. Mai mult de 10 ani sticla bioactivă seutilizează în stomatologie pentru umplerea alveolelor dentare. În ultimii ani ea sefoloseşte ca material aloplastic în plastia osoasă. În componenţa sa sunt incluse:dioxid de siliciu 45%, oxid de calciu 24,5%, oxid de natriu 24,5%, pentoxid de fosfor 6%. Mărimea particulelor sticlei bioactive este de 90-710 nm. Sticla are mai multecalităţi pozitive, care lipsesc la alte materiale. De exemplu, capacitatea de a rămâne peloc chiar în timpul lucrului cu aspiratorul de salivă alături cu materialul; are efecthemostatic, capacitate de a se infiltra în ţesutul osos fără o incapsulare fibroasă, careadesea se observă la alte materiale sintetice. Sticla bioactivă este uşor de aplicat şi poate fi indicată în tratamentul defectelor periodonţiului, după chistectomie, pentrurestabilirea crestei apofizei alveolare, în tratamentul defectelor osoase care înconjoarăimplantul. Mai frecvent sticla bioactivă se utilizează cu alograftul osuluidemineralizat şi leofilizat.T. Popescu-Negreanu a produs un material bioactiv PAW 1, compus dinmicrocristale aciculare de fluorohidroxiapatită (Ca10 (PO4)6 (OH)xF2-x şi B-wollastonită (CaO, SiO2), înglobate într-o masă vitroasă. Pe baza studiilor efectuate,autorul consideră că la introducerea biomaterialului într-o leziune osoasă spaţiiledintre granule şi pori sunt invadate de ţesut fibros puternic vascularizat, precursor alneoformării osoase. Are loc o reacţie de schimb ionic la interfaţa os–granule: 

ionii deCa2+ şi P5 difuzează din material în plasmă, formând la suprafaţa granulelor un stratde gel SiOH. Microcristalele de hidroxiapatită se cuplează cu fibrele de colagen aleţesutului fibros şi chiar cu cele din ţesuturile moi.Biovitroceramica PAW 1 are capacitatea de a reacţiona cu ţesuturile vii, după oanumită perioadă transformându-se în os. Este foarte bine tolerată de pacienţi şi uşor aplicabilă. Se utilizează vitroceramicile fosfatice şi silicofosfatice.PAW 1 a fost testate in vitro pe baza următoarelor determinări: cito-toxicitatea peculturi de celule diploide umane; testarea efectului asupra materialului genetic peaceleaşi celule; testul de hemoliză; potenţialul inflamator pe polimorfonucleare;cedarea elementelor toxice în prezenţa unei soluţii similare plasmei sangvine. Testelede biocompatibilitate au demonstrat că biovitroceramica apatită sintetizată nu estetoxică. Evoluţia postoperatorie a confirmat o tolerabilitate şi bioactivitate bună aPAW 1, iar autorii afirmă că rezultatele au fost pozitive atunci când biovitroceramicaa fost acoperită de ţesuturi bine vascularizate. În biovitroceramică se pot includeantibiotice, deoarece ea nu degajează căldură.Aşadar, rezultatele obţinute au dat posibilitatea de a afirma că biovitroceramicaPAW 1 poate fi utilizată cu succes ca substituent de grefă osoasă. Cercetărileinterfeţei os–implant din PAW 1 la microscopul electronic în primele 2-4 săptămânide la implantare au remarcat o invadare a spaţiului dintre implant şi os şi a spaţiilor intergranulare cu un ţesut fibros puternic vascularizat. Anterior savanţii japonezi audemonstrat că în prima săptămână după implantarea unei biovitroceramici apatito-wollastonice fibroblastele din periost şi din ţesuturile limitrofe proliferează pestesuprafaţa osoasă secţionată ca şi mugurii vasculari care invadează calusul fibrosiniţial. În a doua săptămână spaţiul dintre os şi implant este înlocuit de collagen.Eliberarea spontană a Ca şi P este relativ abundentă în primele 24-72 de ore. Pesuprafaţa implantului se formează un gel, care este mai activ pentru biovitroceramicădecât pentru hidroxiapatită.

Emdogainul.

La mijlocul anilor ’80 ai sec. XX au fost descoperite complexenaturale ale proteinelor matriceale ale adamantinei (amelogenina) şi totodată a fostdeterminat rolul lor în dezvoltarea ţesuturilor de suport al dinţilor. Proteinele asociatecu adamantina contribuie la formarea cementului celular pe rădăcina dintelui încreştere şi asigură o bază pentru dezvoltarea ţesuturilor necesare în joncţiuneafuncţională. A fost elaborat un preparat numit emdogain

.Preparatul a fost testat latratamentul dehiscenţelor la maimuţe, apoi la pacienţi cu defecte parodontale.S-a constatat că emdogainul se resoarbe în timpul cicatrizării plăgii, lăsând unstrat de proteine matriciale, care duc la formarea celulelor producătoare de cement dinţesuturile limitrofe. După cum menţionează şi alţi autori, proteinele amelogene suntmediatori pentru regenerarea ţesuturilor parodontale, totodată emdogainul favorizeazăcolonizarea celulelor formatoare de cement. După formarea cementului are locdezvoltarea periodonţiului şi a osului alveolar.

Sulfatul de calciu şi alograftul osului leofilizat

Sulfatul de calciu (ghipsul,emplastrul parisian) se utilizează deja circa 30 de ani în chirurgia oro-maxilo-facială.

În anul 1958 L. Peltier şi D. Oru au adăugat sulfat de calciu în transplantul ososalogen şi cel autogen la câini. Rezultatele au demonstrat că consolidarea şicicatrizarea sectoarelor supuse tratamentului se petreceau foarte rapid. În 1959 L. F.Peltier a utilizat acest material pentru înlăturarea unor defecte osoase la om. El amenţionat că ghipsul a contribuit la cicatrizarea rapidă a 

defectelor tuturor pacienţilor (5 la număr), în acelaşi timp cantitatea de calciu în sânge nu s-a majorat.În experienţe pe câini în defectele modelate în apofiza alveolară se implantasulfatul de calciu. Datele radiologice au arătat că resorbţia materialului se începea la a5-a zi şi se prelungea până în săptămâna a doua. În a 3-a săptămână structuraomogenă a osului se transforma în structură trabeculară, iar zona defectului abia seevidenţia pe clişeul radiologic. Histologic, sectoarele unde s-a aplicat ghipsul seorganizau mai intens. Astfel a fost recomandată utilizarea practică a sulfatului decalciu, deoarece el este stabil, accesibil, uşor de sterilizat, iar durata resorbţiei lui esteaproximativ aceeaşi ca şi la regenerarea osului.♦ Sulfatul de calciu s-a implantat în defectele parodontale la om. S-a constatat cămaterialul este uşor acceptat de ţesuturi, dar nu duce la osteogeneză. În prezentclinicienii consideră sulfatul de calciu un material care are potenţial regenerator, dar el nu este osteoinductor.Pe baza unei experienţe pe câini, J. W. Frame (1987) a concluzionat că ghipsul poate fi util în calitate de material de umplere în defectele osoase şi că el previnemigrarea particulelor hidroxiapatitei.

Proteinele morfogenetice

Primele relatări despre proteinele morfogenetice alematricei osului au apărut în anii ’60. M. R. Urist şi coaut. (1965) au înaintat ipotezadespre existenţa unei substanţe în matricea organică a osului, care transformă celulelemezenchimale nediferenţiate în osteoblaste, iar la supraîncălzire prin sterilizare areloc denaturarea acestor substanţe. M. R. Urist şi coaut. (1970) au constatat că deaceste calităţi nu dispune osul mineralizat. Efectul osteoinductiv sporeşte atunci cândalograftul osos a fost treptat demineralizat cu 0,6 N acid clorhidric la temperaturi joase. Cercetările ulterioare) au stabilit că substanţa pe care ei au numit-o

 proteinăosteomorfogenetică

era intim asociată cu colagenul osului şi influenţa osteoinducţia.Autorii au relatat că materialul poate fi extras prin metode speciale de demineralizare.Ulterior clinicienii au raportat că au obţinut rezultate excelente la utilizarea proteinei osteomorfogenetice (POM) în înlăturarea defectelor parodontale. G. M.Bowers şi coaut. (1985) au adus dovezi histologice că rezultatele bune au fostobţinute anume în urma aplicării POM, şi nu a chiuretajului parodontal. Utilizareamembranei PTFEtilenă în combinaţie cu POM are ca efect o regenerare mai bunădecât aplicarea doar a membranelor PTFEtilenă.M. L. Urist şi coaut. (1987) au putut separa printr-o metodă specială proteinamorfogenetică osoasă de colagen. Evident, a fost necesar un ingredient pentruîmbunătăţirea calităţilor POM. Sporirea efectului osteoinductor al POM s-a obţinut laimplantarea ei în combinaţie cu ghipsul în muşchiul femurului la şoareci.

În concluzie se poate menţiona că intervenţiile chirurgicale obişnuite la parodonţiu, efectuate cu scopul de regenerare a ţesuturilor, nu sunt suficiente; suntnecesare diferite biomateriale care ar stimula acest proces.

Hidroxiapatita

 În ultimii ani se aplică pe larg în practica stomatologică preparatele cu hidroxiapatită sub diferită formă: pulbere, ceramică, granule, formecolloidale. În literatura de domeniu există opinii conform cărora hidroxiapatitele au omare perspectivă. În acelaşi timp, alţi autori sunt sceptici în ce priveşte perspectivaacestor materiale.Hidroxiapatita este o 

substanţă minerală, acceptată în practică în anul 1970. În prezent în clinică, cu scop de tratament, se foloseşte hidroxiapatita sintetică. Ceramicahidroxiapatită nu formează structuri osoase noi, însă este un umplutor biocompatibilneresorbabil, care susţine matricea de ţesut conjunctiv un timp îndelungat.După cum s-a constatat, ceramica hidroxiapatită poroasă are capacităţiosteoinductoare, stimulează creşterea şi diferenţierea celulelor-predecesori ai ţesutuluiosos. Materialul stimulează activitatea mitotică a fibroblaştilor şi a celulelor osteogene şi totodată creează condiţii de deponare pentru un termen îndelungat aionilor de calciu şi fosfor, necesari pentru matricea inductivă a osului şicompactizarea substanţei fundamentale a osului.Hidroxiapatita resorbabilă este mai avantajoasă, deoarece la efectulosteoconductor se poate adăuga acţiunea osteoinductoare a POM, care sunt absorbitede particulele hidroxiapatitei şi în unele cazuri pot deveni focare “punctiforme” deosteogeneză în defectele osoase. Se presupune că anume datorită capacităţii desorbţie, în urma măririi suprafeţei particulelor, hidroxiapatita poroasă are un efectsporit comparativ cu cea densă, fapt care a fost confirmat clinic. A fost sugerată ideeacă hidroxiapatita resorbabilă activizează osteoblastele, iar ulterior o parte din ea participă din nou la formarea ţesutului osos.Utilizarea hidroxiapatitei în complex cu biopolimerii (polietilen, polipropilen, polisterol, teflon, colageni, consurid) sporeşte efectul clinic, probabil, datorităoptimizării suplimentare a procesului de reparaţie osteogenă la etapa de sinteză afibrelor de colagen.Compozitul polietilen-hidroxiapatită se foloseşte pentru restituirea osului închirurgia stomatologică. Se presupune că colagenul provoacă o reacţie fibrovascularăla recipient, contribuind la o fixare mai precoce a hidroxiapatitei decât în cazulutilizării numai a ceramicii.O perspectivă favorabilă are hidroxiapatita poroasă sub formă de granule şicompoziţiile de hidroxiapatită cu colagen. Se consideră că în tratamentul chirurgicalal parodontitelor e de preferat umplerea pungilor osoase cu hidroxiapatită poroasăgranulată sau cu un amestec de pulbere liofilizată şi consurid. Granulele dehidroxiapatită nu se recomandă să fie condensate, deoarece va fi împedicată pătrunderea în ingredient a celulelor osoase de la periferie, iar granulele nu se vor îmbiba cu sânge. Pentru o reacţie mai eficientă, este necesar ca granulele sau alteforme ale hidroxiapatitei să se îmbibe bine cu sânge.

 

   

О. О. Янушевич (1996) recomandă utilizarea în restabilirea pereţilor vestibularişi orali ai alveolelor a unui amestec de hidroxiapatită cu colagen – aşa-numitul

 Коллапан  care contribuie la păstrarea osului restant şi la regenerarea lui.Rezultatele clinico-experimentale au constatat că cele mai eficiente remedii pentrurestabilirea structurilor osoase ale organismului uman sunt ceramicile hidroxiapatite poroase. Materialele ceramice nu posedă capacităţi osteoinductoare, dar cele cuconţinut de hidroxiapatită sunt osteoconductoare. Hidroxiapatita este uşor suportată deţesuturile limitrofe şi se încapsulează în ţesutul conjunctiv. Ea nu provoacă reacţiialergice şi adverse. Calciul în hidroxiapatită este de afinitatea osului şi de aceeaimplantatele, mai ales cele din ceramică poroasă, se integrează uşor cu structuraosului nou-format.Numeroase lucrări ştiinţifice sunt consacrate utilizării hidroxiapatitei în înlăturareadefectelor osoase ale ţesuturilor parodontale. Pentru umplerea pungilor osoasecercetătorii au utilizat hidroxiapatita poroasă. Ea stimulează osteogeneza şi faciliteazăformarea joncţiunii dento-gingivale.Profunzimea pungii osoase tratate cu hidroxiapatită se micşorează cu 0,5 mm şi0,42 mm mai 

mult decât în aplicarea grefelor osoase, însă radiologic osul format înurma acţiunii hidroxiapatitei era mai puţin structurat. În acelaşi timp, în aplicareagrefelor osoase osul regenerat era bine structurat.Aplicarea hidroxiapatitei pure este legată de unele dificultăţi – particulele nu aucapacitatea de adeziune la ţesuturile limitrofe şi migrează. În scopul lichidării acestuineajuns au fost propuse mai multe modalităţi de fixare a particulelor de hidroxiapatită:cu autogrefă şi ghips, cu ghips, clei din fibrină sau colagen, granule de hidroxiapatităcu o membrană din gelatină.Pe scară largă se utilizează hidroxiapatita cu colagen. În tratamentul chirurgical al parodontitelor Е. Г. Сабанцева (1993) a folosit ca implantant hidroxiapatita cucolagen. Rezultatele obţinute au demonstrat că în locul implantării materialului se producea formarea osului nou cu remodelarea şi maturizarea lui într-o perioadă de la3 la 8 luni.Aplicarea experimentală şi clinică de către mai mulţi autori a materialelor cuconţinut de hidroxiapatită în combinaţie cu diferite ingrediente a demonstrat că are locformarea activă a osului nou şi a joncţiunii dento-parodontale.Analiza surselor bibliografice la tema dată denotă că în prezent nu există unmaterial universal pentru reconstrucţia ţesuturilor parodontale afectate în condiţiispecifice, în care câmpul operator este infectat, în care este dereglată microcirculaţiasangvină şi scăzută activitatea osteogenă a lojei osoase. Materialele pentruoptimizarea procesului osteogenetic, elaborate până în prezent, în diferită măsurăsatisfac cerinţele medicilor-parodontologi, având atât avantaje, cât şi uneledezavantaje.Materialul alogen este folosit mai restrâns din considerenţe etice, dificultăţi în prepararea, sterilizarea şi păstrarea lui. El are capacităţi antigene şi totodată eficienţăscăzută în condiţiile unei plăgi infectate precum este cea parodontală.   

Elaborate pe cale sintetică, hidroxiapatita, fosfatul tricalcic, biovitroceramicilesunt lipsite de neajunsuri, însă potenţialul lor osteogen, de asemenea, este limitat; eleau un mecanism de bază osteoconductiv. De perspectivă sunt biovitroceramicile şi biopolimerii, care asigură la diferite etape o acţiune complexă de stimulare aosteogenezei reparative şi regenerarea ţesuturilor moi ale parodonţiului.Apariţia şi evoluţia metodelor de RTGh au făcut posibilă stimularea regenerării periodonţiului, cementului şi osului alveolar, lezate în urma afecţiunilor parodontale,în acest scop fiind utilizate multiple materiale de barieră resorbabile şi neresorbabile.Astfel, putem concluziona că RTGh are o perspectivă de lungă durată în chirugia parodontală cu pronostic benefic.