SATAN IN LITERATURA

De-a lungul timpului, impactul teologic asupra imaginii consacrate lui Satan s-a diminuat. Emanciparea multora de sub tutela Bisericii si criteriilor valorice oferite de catre aceasta, mai ales in urma dialecticii crescande survenite intrereligie si stiinta, i-a determinat pe unii scriitori si artisti sa-l priveasca si sa-l prezinte pe individ detasat de cadrul si spatiul Bisericii. Potrivit acestora, omulpoate devenirau prin el si datorita lui insusi, si nu sub influenta diavolului. In consecinta, exista reprezentari ale lui Satan din aceasta perioada care nu-l mai infatiseaza cu trasaturi monstruoase, ci mai degraba cu un chip uman, ba chiar placut si seducator. In literatura s-a revenit la teza potrivit careia diavolul insusi nazuieste dupa mantuire. Se stie deja ca Origen sustinuse ca diavolul se va impaca cu Dumnezeu la Judecata cea din urma, o parere respinsa insa, categoric, de catre Biserica. Incepand cu secolul al XVII-lea, figura lui Satan capata accente noi, ea devine mai complexa. Chipul sau nu mai exprima doar acea groaza amenintatoare la adresa omului, ci reflecta chiar anumite impulsuri umane interioare, cum ar fi teama, tristete, melancolie sau indoiala. De asemenea, in chipul sau se oglindesc diferite circumstante: pe de o parte, imaginea lui Satan se doreste un exemplu concludent pentru anumite cercuri in cadrul carora libertatea este cultivata in mod suspect, conducand la orgolii fara masura si la anarhie; pe de alta parte, acelasi chip al lui Satan s-ar dori si un fel de far luminos, ca simbol al autodeterminarii si revoltei pentru libertate. Momentul preliminar al acestei detasari a lui Satan de spatiul si contextul pur teologic l-a reprezentat aparitia, in 1667, a romanului "Paradisul pierdut", scris de englezul John Milton (1608-1674). Milton portretizeaza aici o imagine romantata a lui Satan, in care predomina intransigenta, mandria, frumusetea si revolta nobila.

Un secol mai tarziu, in epocala sa epopee "Messiada", Friedrich Gottlieb Klopstock (1724-1803) ni-l prezinta pe diavol marcat de cautarea mantuirii, fara trasaturi sau reminiscente demonice, amintindu-ne de apocatastaza vehiculata de Origen. In perioada iluminismului si odata cu separatia totala dintreteologie si stiintelenaturii, invatatura teologica despre Satan n-a mai avut acelasi impact asupra oamenilor. Intrebari de genul; "Cum e posibila vrajitoria?" sau "Diavolul are trup?", nu mai aveau nevoie de nici un raspuns, intrucat existenta vrajitoarelor si a diavolului parea depasita. In filosofie se puneau acum cu totul alte probleme, iar Raul era interpretat ca o forma de egoism absolut sau ca pura negatie. Aplecarea omului pre rau era rezultatul unei optiuni stricte, de ordin personal, fara vreo legatura cu diavolul. Astfel, eroii romanelor marchizului de Sade (1740-1814) actioneaza cu cruzime si fara scrupule, fiind interesati exclusiv de satisfacerea instinctelor si pasiunilor lor anormale. Ei reusesc in acest sens pentru ca aplica legile naturii, a caror esenta - potrivit lui de Sade - consta din groaza, distrugere si suferinta. Privind din aceasta perspectiva lucrurile, nu mai poate fi vorba de nici o lupta intre bine si rau, fiindca, in viziunea autorului, binele nu mai exista. Astfel, eroii sai protagonisti nu lupta impotriva lui Dumnezeu sau vreunei ordini naturale bune, ci doar impotriva refuzului din partea societatii de a le permite sa-si satisfaca toate placerile. Este adevarat, prin aceasta de Sade a realizat o detasare a raului de diavol, din punct de vedere literar, fara insa sa devina un prototip al satanismului modern.

In lucrarea sa "Faust", Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) ni-l prezinta pe diavol sub chipul lui Mefisto, ca pe un spirit "care vrea tot timpul raul, dar face totdeauna binele"; el nu este, deci, distrugatorul, ci conservatorul creatiei lui Dumnezeu, prin forta sa "iluminatorie" pe care o exercita asupra lui Faust. in cadrul scenariului pe care ni-l propune autorul, raporturile dintre personajele mitului ni-l arata pe Mefisto ca un puternic adversar al lui Dumnezeu, iar pe Faust ca o victirna a uneltirilor diavolesti: cu ajutorul spiritului Raului, Ornul e in stare sa obtina ceea ce justitia divina nu-i poate garanta.

In imnul francmasonului italian Giosu Carducci (1835-1907), aparut in anul 1869 si intitulat "A Satana", Satan triumfa ca "desavarsitor al ratiunii": "Descatuseaza-te ratiune umana, lumineaza si straluceste incinsa de flacari. Materie, ridica-te; Satan a biruit".

William Blake (1757-1827), un pictor si un poet englez, il privea pe Satan ca pe un purtator de speranta pentru vremuri mai bune. Insa chipul lui Satan din opera lui Blake sugereaza deja urme de indoiala privind credinta atat de optimista in progres din perioada iluminista, urme ce se contureaza tot mai pregnant dupa aceea in lucrarile lordului Byron (1788-1824). In drama sa, intitulata "Cain", Byron tematizeaza nouaconstiinta de sine a omuluidobandita in perioada iluminista, manifestand totusi serioase indoieli in privinta certitudinilor acumulate si normelor cunoscute. Drama fictiva conceputa de autor se deruleaza intr-o perioada nedeterminata, dupa izgonirea din rai. Adam si Eva celebreaza impreuna cu fiii lor rasaritul soarelui, dar Cain evita rugaciunea. El isi justifica atitudinea sustinand ca nu-i datoreaza lui Dumnezeu nici o rugaciune, intrucat acest Dumnezeu ar fi responsabil pentru soarta si moartea oamenilor. Lucifer il considera pe Cain o ruda spirituala a sa, oferindu-i cunoasterea dupa care tinde, dar cu conditia de a i se supune pe deplin. Desi Cain refuza pretentia exagerata a lui Lucifer, el primeste capacitatea de a intelege planul creatiei, un plan care, in viziunea sa, poarta amprenta arbitrarului incalculabil si modului fara sens de actiune din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu creeaza si distruge, dar numai din nemultumire si plictiseala. Reintors pe pamant si foarte demoralizat, la cererea lui Abel, Cain aduce jertfa lui Dumnezeu, dar Acesta o refuza. Dorind sa distruga toate altarele consacrate lui Dumnezeu, Cain intra in conflict cu fratele sau. Abel, pe care il ucide. Drama "Cain" a lordului Byron marcheaza, de fapt punctul de cotitura in reprezentarile literare despre Satan. Pentru prima data, omul nu mai apare manipulat de catre Satan asemenea unui obiect lipsit de vointa, ci trebuie sa se pregateasca si sa decida el insusi daca vrea sa devina sau nu un discipol al lui Satan. Byron ar putea fi desemnat ca primul adept al unui satanism autonom si explicit, daca avem in vedere ca-i facea placere sa apara in saloane intr-un decor satanic si, astfel, sa-i provoace pe cei prezenti.

In secolul al XlX-lea, cu exceptia lui Byron, au adoptat aceasta tema si alti numerosi scriitori, fara insa sa devina adepti ai lui Satan. Ei au folosit in romanele si povestirile lor motive legate de aceasta figura, dar ele erau un simplu mijloc stilistic care a cunoscut o mare popularitate in perioada romantismului negru. Reprezentantii romantismului negru si-au propus demonstreze ca raul s-a raspandit in lume fara interventie din partea diavolului. Satanisti literari in sensul strict al cuvantului pot fi socotiti Eliphas Levi (1810-1875), dupa numele sau adevarat Alphonse-Louis Constant, si Charles Baudelaire (1821-1867). E. Levi a fost unul dintre cei mai renumiti si productivi ocultisti din vremea sa. El facea o distinctie stricta intre Lucifer si Satan, atribuind ambilor caracteristici proprii. Lucifer era considerat ca cel ce ilumineaza, iar Satan ca personificare a tuturor greselilor si slabiciunilor. Pentru Levi, Lucifer reprezenta dorinta de libertate, constiinta de sine si rationalitate, fiind o dovada a faptului ca iluminismul nu este ceva impotriva lui Dumnezeu, ci implinirea planului de mantuire a lui Dumnezeu. Dimpotriva, Satan era, in viziunea autorului, singurul "colector" al tuturor aspectelor negative.

Charles Baudelaire avea aceeasi conceptie despre om ca si marchizul de Sade, el il considera rau prin insasi natura sa si compara femeia cu animalele care se conduc si traiesc conform legilor instinctului. In opinia sa, Satan este stapanul materiei pervertite, iar daca omul s-ar interioriza si ar percepe cu adevarat ce se intampla in adancul fiintei sale, cu siguranta si-ar da seama ca raul se afla in el insusi. Nu mai exista nici o legatura directa cu Dumnezeu, omului nu-i mai ramane altceva de facut decat sa accepte prezenta raului si, dupa posibilitati, sa-l priveasca de la distanta. In "Florile raului" (1857), Baudelaire ii dedica lui Satan o litanie lirica, preamarindu-l ca pe un Dumnezeu decazut, care se indura de cei ticalosi. Revoltat, in fine, contra divinitatii indiferente fata desuferinta umana, a nedreptatii si vulgaritatii, poetul spera in putinta de evadare in frumosul artei, in cele din urma implorand raul, moartea, neantul, in care asteapta sa gaseasca "altceva":

"Otrava ta ne-o toarna drept balsam si ne lasaSa ne-nfundam in haul cel fara de ecou!Si daca va firaiul sau iadul, nu ne pasa!Un singur gand ne arde: sa dam de ceva nou!"

La E.T.A. Hoffmann (1776-1822), diavolul devine simbol al pierderii identitatii si nebuniei. "Elixirele diavolului" (1815) marcheaza, in acest sens, o psihologizare a Raului. Aceasta dimensiune este dezvoltata pe larg de catre Thomas Mann (1875-1955) in romanul sau "Doctor Faustus". Aici, diavolul apare ca simbol al ideologiei fasciste. Concentrat, capitolul al XXV-lea reprezinta o sinteza performanta a intregii carti, in sensul ca arunca o privire transversala asupra istoriei reactiunii, din vremurile stravechi, pana la hitlerism. Mefisto nu mai apare doar ca un critic muzical, in stare sa realizeze incursiuni savante in arta beethoveniana, ci si un excelent cunoscator si fidel reprezentant al psihologiei fasciste, caracterizate tocmai prin totala desconsiderare a oricarei psihologii. Intr-o viziune halucinanta a infernului, Th. Mann transpune atmosfera lagarelor fasciste de exterminare, Mefisto comportandu-se asemenea unui sef de Gestapo in travesti. "Ingerul otravit" il convinge pe Adrian Leverkuhn, eroul principal al romanului, ca bucuriile si chinurile nu le mai poate obtine decat cu sprijinul efectiv al diavolului. In fine, Lucifer ii vinde clientului sau, in schimbul sufletului, douazeci si patru de ani geniali si diabolici, o existenta cu totul extravaganta, care nu este altceva decat (...) pendularea permanenta intre inspiratie si depresiune, intre raceala de gheata si incandescenta nimicitoare. Satana isi schimba mereu infatisarea, emanand insa constant aceeasi glacialitate".

Un alt punct de plecare, in acelasi context, il descoperim la Wilhelm Hauff (1802-1827), mai precis in ale sale "Comunicari din memoriile lui Satan", in care caracterizeaza stareauniversitatilor si creatieiculturale, ironizand sterilitatea lor cu ajutorul imaginii diavolului. In vremea noastra, in lucrarea "Ahasver" (1983), Satan apare ca intruchipare a inertiei si conservatorismului, ca adversar al oricarei schimbari. Prin urmare, dupa cum s-a putut observa, spatiul de proiectie oferit de diavol este extraordinar de amplu. Indiferent de unghiul din care priveste, fiecare om poate gasi in el, in mod paradoxal, tot ceea ce-l preocupa, si aceasta printr-o simpla pervertire a adevaratei realitati. Astfel, la fel de paradoxal, diavolul poate apare la fel de bine ca ispititor si ispitit, ca rebel si reactionar, ca focar al raului sau ca prototip al binelui. In el, este deplansa nedreptatea si, in acelasi timp, este preamarita in numele sau. Contradictia tine indestructibil de fiinta sa. Anatole France (1844-1924), in "Revolta ingerilor", ilustreaza tocmai aceasta capacitate de dedublare a diavolului. Practic, Lucifer renunta la o eventuala victorie definitiva, zice A. France, asupra lui Dumnezeu, pentru ca in aceasta situatie nu s-ar produce decat o simpla schimbare a rolurilor. El, Lucifer, ar urma sa preia insusirile contestate atata vreme ale lui Dumnezeu, iar Dumnezeul detronat ar accede treptat din nou spre pozitia de invatator al lumii. Doar o lume neschimbata si intepenita poate candva "ajunge la diavol", pentru ca, altfel, in momentul in care este revolutionata, cursul lucrurilor incepe din nou de la capat, dar in sens invers.

Paradisul pierdut - John Milton

Messiada - Friedrich Gottlieb Klopstock

Divina Comedie - Dante Alighieri

Faust - Johann Wolfgang von Goethe

A Satana - Giosu Carducci

The Marriage of Heaven and Hell - William Blake

Cain - Lord Byron

Satan Harold Bloom

Florile raului - Charles Baudelaire

Elixirele diavolului - E.T.A. Hoffmann

Doctor Faustus - Thomas Mann

Comunicari din memoriile lui Satan/ Ahasver - Wilhelm Hauff

Revolta ingerilor - Anatole France

Sange satanic Cristina Nemerovschi

Le Diable Amoureux Jacques Cazotte

Imparatul mustelor - William Golding

Ambrosio the Monk - Matthew Gregory Lewis

The Devil and Tom Walker - Washington Irving

The Sorrows of Satan Marie Corelli

The Devil's Disciple George Bernard Shaw

The Mysterious Stranger - Mark Twain

The Brothers Karamazov - Feodor Dostoevsky

Dead Souls - Nikolai Gogol

La-Bas (Down There) J.-K. Huysmans

Devilish Doings Frank J. Finamore

Doctor Faustus Christopher Marlowe

The Satanic Verses Salman Rushdie

The Pilgrim's Progress John Bunyan

The Temptation of Saint Anthony Gustave Flaubert