Prin intermediul sărbătorilor şi anilor prăznuiţi, israeliţilor li se amintea că

erau poporul sfânt al lui Dumnezeu. În legămîntul încheiat de Israel la Muntele

Sinai, respectarea sărbătorilor stabilite era o parte a îndatoririlor lor (Ieşire 20-

24). Una dintre sărbători este:

Sabatul

Prima, cea mai respectată, mai importantă şi mai frecventă sărbătoare era

Sabatul. Deşi în Geneza sunt referiri la perioade de şapte zile, Sabatul e

menţionat prima oară în Ieşire 16, 23-30. În Decalog (Ieşire 20, 8-11), israeliţilor

li se spune să-şi „aducă aminte de ziua Sabatului", indicându-se astfel că nu acum

începea el să fie respectat. Prin odihnă sau încetarea lucrului, israeliţilor li se

amintea că Dumnezeu S-a odihnit după munca Lui creatoare în ziua a şaptea1.

Respectarea Sabatului era o amintire a faptului că Dumnezeu îl izbăvise pe Israel

din robia egipteană şi îl sfinţise ca popor al Său (Ieşire 31, 13; Deut. 5, 12-15).

Fiind eliberat de robie şi servitute, Israel putea dedica lui Dumnezeu o zi a

fiecărei săptămâni, ceea ce fără îndoială că nu a fost posibil atâta vreme cât

poporul a slujit stăpânilor egipteni. Chiar şi slujitorii erau incluşi în respectarea

Sabatului. Erau prevăzute pedepse extreme faţă de oricine ar fi nesocotit deliberat

Sabatul2 (Ieşire 35, 3; Num. 15, 32-36). În timp ce sacrificiul zilnic pentru Israel

era un miel, de Sabat erau jertfiţi doi miei (Num. 28, 9, 19). Aceasta era de

asemenea ziua în care pe masa din Locul Sfânt erau aşezate douăsprezece pâini

(Lev. 24, 5-8).

Luna nouă şi Praznicul Trâmbiţelor

Sunete de trompetă proclamau oficial începutul unei noi luni (Num. 10,

10). Luna nouă era de asemenea sărbătorită prin arderi de tot şi jertfe de ispăşire,

cu proviziile adecvate de mâncare şi băutură3 (Num. 28, 11-15). Luna a şaptea,

Ziua Ispăşirii şi Praznicul Corturilor, marca punctul culminant al anului religios

sau sfârşitul anului (Ieşire 34, 22). În prima zi a acestei luni, luna nouă marca

1 Flavius Josephus, Antichităţi Iudaice, ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 112 Ibidem3 Ibidem

1

Praznicul Trâmbiţelor în care se aduceau jertfe suplimentare4 (Lev. 23, 23-25;

Num. 29, 1-6). Acesta era şi începutul anului civil.

Anul sabatic

Anul sabatic era strâns legat de Sabat şi a intrat în vigoare când israeliţii au

păşit în Canaan (Ieşire 23, 10-11; Lev. 25, 1-7). Respectându-1 ca an de odihnă a

pământului, la fiecare al şaptelea an ei lăsau câmpul nesemănat şi via netăiată.

Orice s-ar fi strâns în acest an trebuia să fie împărţit în egală măsură între

proprietar, slujitori şi străini şi animalele sălbatice. Creditorii erau obligaţi să

anuleze datoriile contractate de săraci în timpul celor şase ani precedenţi (Deut.

15, 1-11). Deoarece sclavii erau eliberaţi la fiecare şase ani, probabil că acesta era

anul eliberării lor (Ieşire 21, 2-6; Deut. 15, 12-18). Israeliţilor li se amintea astfel

de izbăvirea lor din robia egipteană.

Instrucţiunile mozaice prevedeau de asemenea citirea publică a legii (Deut.

31, 10-31). În felul acesta anul sabatic avea semnificaţie pentru bătrân şi tânăr,

pentru stăpân, ca şi pentru slujitor.

Anul Jubileului

După ce anul sabatic era ţinut de şapte ori, urma Anul Jubileului sau Anul

de Veselie. El era anunţat prin sunetul trâmbiţei în a zecea zi din luna a şaptea,

Tishri. Conform instrucţiunilor date în Levitic 25, 8-55, acesta marca un an de

libertate în care moştenirea de familie era restituită celor care avuseseră

nenorocul să o piardă şi în care sclavii evrei erau repuşi în libertate, iar pămîntul

era lăsat necultivat.

În ceea ce priveşte proprietatea asupra pământului, israelitul trebuia să-L

recunoască pe Dumnezeu ca dătător. Prin urmare, el trebuia păstrat în familie şi

transmis ca moştenire. În caz de nevoie putea fi vândut numai dreptul asupra

produselor terenului respectiv. Întrucât acest pământ revenea proprietarului

originar la fiecare cincizeci de ani, preţul era direct legat de numărul de ani

4 Dumitru Abrudan, Emilian Cornitescu, Arhiologie biblică, ed. Institutului Biblic de Misiune al BOR, Sibiu 2002, p. 300

2

rămaşi înaintea Anului Jubiliar. Oricând în această perioadă pământul putea fi

răscumpărat de proprietar sau de o rudă apropiată. Casele din cetăţile fortificate,

cu excepţia cetăţilor levitice, nu erau incluse în prevederile Anului Jubiliar.

În acest an sclavii erau eliberaţi indiferent de lungimea serviciului lor.

Pentru orice sclav evreu fără alternativa eliberării, perioada maximă de servitute

era de şase ani5 (Ieşire 21, 1). În consecinţă, el nu putea fi supus la o stare

perpetuă de sclavie, deşi el ar fi putut găsi necesar să se vândă altuia ca servitor

salariat când avea greutăţi financiare. Nici măcar sclavii ne-evrei nu puteau fi

consideraţi proprietate absolută. Moartea ca rezultat al cruzimii proprietarului

atrăgea după sine pedeapsa (Ieşire 21, 20-21). În cazul unui tratament deosebit de

aspru, sclavul îşi putea cere libertatea (Ieşire 21, 26-27). Prin eliberarea periodică

a sclavilor evrei şi demonstrarea dragostei şi bunăvoinţei faţă de străinii din ţară

(Lev. 19, 33-34), israeliţii trebuiau să-şi amintească de robia lor de odinioară în

Egipt.

Deşi Anul Jubiliar urma anului sabatic, israeliţii nu aveau voie să cultive

solul în această perioadă6. Dumnezeu promitea că în al şaselea an vor primi o

recoltă atât de bogată încât vor avea suficient pentru al şaptelea şi al optulea an

care erau perioadele de odihnă ale pământului. Israeliţii îşi aminteau astfel că

pământul pe care-l deţineau ca şi recoltele primite erau un dar de la Dumnezeu

Sărbători anuale

Cele trei sărbători anuale celebrate ca praznic erau: (1) Pastele şi

Sărbătoarea Azimilor; (2) Praznicul Săptămînilor. Primele roade sau secerişul;

(3) Praznicul Corturilor sau Sărbătoarea Roadelor. Aceste sărbători erau atât

semnificative încât li se cerea tuturor bărbaţilor israeliţi să participe la ele (Ieşire.

23, 14-17). Au fost instituite pentru a le adduce aminte israeliţilor trei evenimente

principale din istoria poporului lor: ieşirea minunată din Egipt şi salvarea de la

moarte a primilor întâi născuţi ai lui Israel, primirea Legii la muntele Sinai şi

vieţuirea timp de 40 de ani în pustie.

5 Samuel J. Schultz, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, ed. Europontic, Cluj, 1998, p. 836 Ibidem

3

Paştele şi Sărbătoarea Azimilor

Din punct de vedere istoric. Paştele a fost ţinut prima oară în Egipt când

familiile Israelului nu au fost lovite prin moartea întâiului născut în urma

sacrificării mielului pascal (Ieşire 12, 1-13, 10). Mielul a fost ales în a zecea zi a

lunii Abib omorât în cea de-a patrusprezecea7. În timpul celor şapte zile ce au

urmut trbuia mîncată doar pâinea nedospită. Această lună Abib, cunoscută mai

târziu ca Nisan era desemnată ca „începutul lunilor" sau începutul anului religio

(Ieşire. 12, 2). Al doilea Paşte a fost sărbătorit în a patrusprezecea zi a lui Abib, la

un an după ce

Israel a părăsit Egiptul (Num. 9, 1-5). Întrucît nici o persoană netăiată

împrejur nu putea participa la Paşte (Ieşire 12, 48), Israel nu a respectat acest

festival în restul perioadei de rătăcire în pustie (losua 5, 6). Ei nu au sărbătorit al

treilea Paşte până când poporul nu a intrat în Canaan, la patruzeci de ani de la

părăsirea Egiptului8.

Scopul afirmat al respectării Paştelui era de a aminti anual israeliţilor de

intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în favoarea lor (Ieşire 13, 3) El determina

deschiderea anului religios.

Ritualul Paştelui a suferit fără îndoială unele schimbări faţă de datina

originară, când Israelul nu avea preoţi sau Cort. Ritualurile cu caracter temporal

erau: uciderea mielului de către capul fiecărei familii, stropirea sîngelui pe locul

şi pragul uşilor şi probabil atitudinea cu care mâncau mielul. O dată cu ridicarea

Cortului, Israelul avea un sanctuar central la care bărbaţii trebuiau să se adune de

trei ori pe an începând cu sezonul Paştelui (Ieşire 23, 17; Deut. 16, 13). Zilele a

cincisprezecea şi a douăzeci şi una erau zile de adunare sfântă. De-a lungul

întregii săptămâni israeliţii mâncau doar pâine nedospită. Deoarece Pastele era

principalul eveniment al săptămânii, pelerinii aveau voie să se întoarcă acasă

numai în dimineaţa următoare praznicului (Deut 16, 7). În acest timp. în tot

7 Flavius Josephus, Antichităţi Iudaice, ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 138 Dumitru Abrudan, Emilian Cornitescu, Arhiologie biblică, ed. Institutului Biblic de Misiune al BOR, Sibiu 2002, p. 300

4

cursul săptămînii, erau aduse jertfe zilnice suplimentare pentru popor, constând

din doi viţei, un berbec şi şapte miei pentru arderea de tot, cu jertfa de mâncare

poruncită şi un ţap pentru jertfa de ispăşire (Num. 28, 19-33; Lev. 23, 8). În plus,

Israelul era instruit să aducă Domnului un snop din primele roade (Lev. 23, 10-

14). Ritualul prin care preotul lega snopul înaintea Domnului era însoţit de

prezentarea unei arderi de tot constând dintr-un miel plus o jertfă de mâncare din

făină fină amestecată cu untdelemn şi o jertfă de băutură din vin. Din noua recoltă

nu trebuia folosit nici un bob înainte de a se fi recunoscut public că aceste

binecuvântări materiale veneau de Dumnezeu. Aşadar, prin respectarea

săptămânii Paştelui, israeliţii erau conştienţi nu numai de istorica lor izbăvire din

Egipt, ci recunoşteau şi că binecuvântarea lui Dumnezeu era permanent vizibilă

în înlesnirile lor materiale9.

Sărbătoarea Paştelui era atât de însemnată încît exista dispoziţia specială ca

cei ce nu au putut participa la vremea fixată, să o sărbătorească o lună mai târziu

(Num. 9, 9-12). Oricine refuza respectarea Paştelui era expulzat din Israel. Chiar

şi străinul din Israel era binevenit să participe la această celebrare anuală (Num.

9, 13-14). Astfel, Pastele era cea mai însemnată din toate sărbătorile lui Israel. Ea

comemora cea mai mare dintre toate minunile pe care Domnul le înfaptuise

pentru Israel. Lucrul acesta e indicat de multe referiri în Psalmi şi cărţile

profetice. Deşi Paştele era sărbătorit la Cortul Întâlnirii, fiecare familie păstra o

amintire vie a semnificaţiei lui mâncând pâinea nedospită. Nici un israelit nu era

scutit de participare. Ea slujea ca memento anual al faptului că Israel era poporul

ales al lui Dumnezeu.

Praznicul Săptămânilor

În timp ce Paştele şi Sărbătoarea Azimilor erau sărbătorite la începutul

recoltării orzului, Praznicul Săptămânilor avea loc peste cincizeci de zile după

recoltarea grâului (Deut 16, 9). Deşi era o ocazie foarte importantă, sărbătoarea

ţinea doar o zi. În această zi era prezentată Domnului, pentru folosirea în Cort, o

jertfă specială

9 Ibidem

5

De mâncare, constând din două pâini cu aluat, simbolizând faptul că

Dumnezeu asigura chiar şi pâinea de fiecare zi (Lev. 23, 15-20). Alături de

această jertfă erau sacrificii. Cu această ocazie de veselie, israelitui nu trebuia să-

1 uite pe cel neajutorat lăsând săracilor şi celor nevoiaşi spicele de pe câmp (Lev.

23, 22).

Praznicul Corturilor

Ultima sărbătoare a anului era Praznicul Corturilor, o perioadă de şapte zile

în care israeliţii locuiau în corturi (Ieşire 23,16; 34, 22; Lev. 23, 40-41). Această

sărbătoare marca nu numai sfârşitul sezonului recoltei, dar odată stabiliţi în

Canaan se reamintea anual israeliţilor de vremea şederii lor în pustie, când

locuiseră în corturi10.

Festivităţile acestei săptămâni îşi găseau expresia în cele mai ample arderi

de tot aduse vreodată, sacrificându-se un total de şaptezeci de viţei. După ce se

jertfeau treisprezece în prima zi, care era o adunare sfintă, numărul scădea zilnic

cu câte unul. În fiecare zi se adăuga o ardere de tot care consta din patrusprezece

miei şi doi berbeci cu jertfele de mâncare şi băutură corespunzătoare. În a opta zi,

o adunare sfântă încheia activităţile anului religios.

Fiecare al şaptelea an avea o semnificaţie deosebită în celebrarea

Praznicului Corturilor. Acesta era anul citirii publice a legii. Deşi pelerinilor li se

cerea să participe la Paşte sau la Sărbătoarea săptămînilor o singură zi, ei

petreceau în mod normal întreaga săptămînă la Praznicul Corturilor. Acesta

oferea o bună ocazie pentru citirea legii conform poruncii lui Moise (Deut. 31, 9-

13).

Ziua Ispăşirii

Ziua Ispăşirii era ocazia cea mai solemnă a întregului an (Lev. 16, 1-34;

23, 26-32; Num. 29, 7-11). Ea era respectată în a zecea zi din Tishri, prin adunare

sfântă şi post. În acea zi nu era permis lucrul. Acesta era singurul post cerut prin

legea lui Moise.

Principalul scop al acestei datini era de a face ispăşire. Prin ceremonia sa

10 Samuel J. Schultz, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, ed. Europontic, Cluj, 1998, p. 85

6

minuţioasă şi unică se aduceau jertfe pentru Aaron şi casa lui, pentru Locul Sfânt,

Cortul Întâlnirii, altarul arderii de tot şi pentru adunarea lui Israel.

În această zi putea oficia numai marele preot. Celorlalţi preoţi nu li se

permitea nici măcar intrarea în sanctuar, ci ei se identificau cu adunarea. Pentru

această ocazie marele preot lăsa deoparte veşmintele sale speciale, îmbrăcându-se

în alb. Jertfele prescrise pentru acea zi erau următoarele: doi berbeci ca ardere de

tot pentru el însuşi şi pentru adunare, un viţel ca jertfă de ispăşire pentru el şi doi

ţapi ca jertfă de ispăşire pentru popor.

În timp ce ţapii rămâneau la altar, marele preot aducea jertfa lui pentru

păcat, fâcând ispăşire pentru el însuşi. Sacrificând un ţap pe altar, el făcea

ispăşire pentru congregaţie. În ambele cazuri el stropea capacul ispăşirii cu sânge.

În mod asemănător el sfinţea sanctuarul interior, Locul Sfânt şi altarul arderii de

tot. Astfel, cele trei componente ale Cortului erau purificate în mod adecvat, în

Ziua Ispăşirii pentru popor. Punându-şi mâna pe ţapul viu, marele preot

mărturisea păcatele poporului. Apoi ţapul era dus în pustie pentru a îndepărtă

păcatele adunării.

După ce mărturisea păcatele poporului, marele preot se întorcea la Cortul

Întâlnirii pentru a se curăţa pe sine însuşi şi pentru a-şi relua îmbrăcămintea

oficială. El se reîntorcea la altarul din curtea exterioară. Aici el încheia rezultatul

Zilei Ispăşirii cu două arderi de tot, una pentru sine şi alta pentru adunarea lui

Israel.

Trăsăturile distinctive ale religiei revelate a Israelului contrastau cu mediul

religios al Egiptului şi Canaanului. În locul mai multor idoli, ei trebuiau să se

închine numai lui Dumnezeu. În locul numeroaselor altare israeliţii aveau un

singur sanctuar. Prin intermediul jertfelor prevăzute şi al preoţilor consacraţi,

laicii se puteau apropia de Dumnezeu fără frică. Legea îi călăuzea către un model

de comportament care-1 deosebea pe Israel ca poporul legământului lui

Dumnezeu, de culturile păgâne înconjurătoare. În măsura în care israeliţii

practicau această religie de revelaţie divină, ei îşi asigurau bunăvoinţa lui

Dumnezeu, aşa cum era ea exprimată în formula preotului de binecuvântare a

adunării lui Israel (Num. 6, 24-26): Domnul să te binecuvinteze şi să te păzească;

7

Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine; Domnul

să-Şi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea pacea.

8