George Bacovia „Rar” Tema și viziunea despre lume

Subiectul al III-lea

Redactează un eseu de 600-900 de cuvinte (două-trei pagini) în care să prezinți tema și viziunea despre lume, reflectate într-un text poetic studiat, aparținând lui George Bacovia.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;

Simbolismul apare ca o reacție împotriva romantismului, realismului și naturalismului, propunând un alt tip de poezie și anume „poezia pură”, după cum o numește Mallarmé; eul poetic devine instrumentul de cunoaștere prin simțuri a unei suprarealități.

Simbolismul românesc de la începutul secolului al XX-lea se revendică din școala lui Paul Verlaine cu întregul său arsenal de stări dezolante. Reprezentanți de seamă ai acestui curent sunt: Alexandru Macedonski, Ovid S. Densusianu, Ion Minulescu și George Bacovia.

De-a lungul vremii, receptarea lui Bacovia a cunoscut o ascensiune spectaculoasă; considerat la început un poet minor al toamnelor provinciale, el a fost trecut cu timpul în rândul celor mai importanți poeți moderni, simbolismul reprezentând chiar prima vârstă a modernismului.

Primii exegeți, ca Eugen Lovinescu, au fost impresinoați de atmosfera specific bacoviană de „toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenați”, în timp ce interpretările mai noi au așezat în prim-plan sentimentul de vid sufletesc, viziunea descompunerii universului, agonia identitară a eului, a trăsăturii de profunzime.

Lirica lui Bacovia este străbătută de laitmotive precum: decorul macabru, agonia, tristețea, regretele, cadavrul, zăpada apocaliptică, nevroza, solitudinea care țin de simbolismul decadent.

Universul bacovian se conturează în poezia „Rar” prin tema, motivele și latmotivele simboliste, învăluite în melacnolia, plictisul, singurătatea și oboseala caracteristică. Astfel tema operei este reprezentată de captivitatea ființei într-un mediu claustrant, apăsător, în care singurătatea este unicul companion al eului: „Singur, singur, singur [...]/ Nu știe de mine/ Nimeni, nimeni, nimeni”. Tema abordată în creațiile lirice ale lui Bacovia este pozița poetului de inadaptat la mentalitatea societății burgheze, care dă expresie unui simbolism decadent depresiv corespunzător structurii sale sufletești hipersensibile. Poetul este un veșnic intrus, spațiul citadin nu mai are loc și pentru el, de aceea majoritatea poeziilor sale conturează cadrul exterior ca o reflecție a spațiului său interior: mereu gol, mereu plin de solitudine și tristețe, mereu neanimat.

prezentarea a două imagini/ idei poetice, relevante pentru tema și viziunea despre lume din textul studiat;

Imaginarul textului ține de simbolismul decadent atât prin motivele stării de spirit (cadrul interior) –singurătatea, melancolia și neliniștea– cât și prin motivele cadrului exterior: ploaia, noaptea, târziul, depărtarea, pustiul. Așadar, indicii spațiali plasează ființa umană într-un spațiu izolat, aflat parcă la marginea lumii: „Într-un han, departe”. Hanul capătă o altă însemnătate, nu mai este un spațiu care emană energie, locul în care se întâlnesc drumeții și se înviorează spunând povești, loc al comunicării și al larmei vesele, ci un topos sinistru într-un nicăieri blestemat.

În poezia „Rar” eul liric este mai mult decât o voce și o stare de spirit. Această stare de spirit este caracterizată de o tristețe ontologică, de sentimentul izolării și al damnării. „Nu știe de mine/ Nimeni, nimeni, nimeni...” sugerează ideea unei solitudini sfâșietoare având un puternic impact emoțional asupra cititorului, generând astfel o atmosferă plină de regret față de eul poetic.

ilustrarea a patru elemente de compoziție și de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative pentru tema și viziunea despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu, relații de opoziție și de simetrie, motiv poetic,

laitmotiv, figuri semantice/ tropi, elemente de prozodie etc.);

1

George Bacovia „Rar” Tema și viziunea despre lume

Muzicalitatea este o altă trăsătură a curentului simbolist. Elementele de versificație contribuie alături de repetiție și de imaginile auditive: „s-asculți pustiul”, „I-auzi cum mai plouă”, la sonoritatea monotonă, oferind aceeași senzație de gol. Poezia conține șase cvintete cu rimă pereche la versurile doi și patru și ritm trohaic.

susținerea unei opinii despre modul în care tema și viziunea sunt reflectate în textul poetic studiat.

Așa cum afirmă în monografia sa despre Bacovia, Mircea Scarlat, atât spațiul închis, figurat prin sicriu, cât și cel deschis, nemărginit, produc aceeași sugestie înfricoșătoare a morții.

Un prim aspect ce susține această afirmație este reprezentat de principiul corespondențelor, astfel că cele orizontale, între senzații, compun sinestezii precum: „s-asculți pustiul” în care sunt implicate atât senzația vizuală cât și cea auditivă. Pornind de la acest principiu al curentului, continuăm cu sugestia, o caracteristică a simbolismului, care se realizează în poezia „Rar” atât la nivelul ideilor (sunt sugerate stări vagi: melancolie, tristețe, anxietate) cât și la nivelul textului (prin utilizarea unor cuvinte neclare): nimeni, vreme de beție.

Cum am menționat anterior, imaginarul poetic ține de simbolismul decadent și prin motivele cadrului interior: eul poetic se transformă în poezia lui Bacovia uneori într-un personaj fantastic al unui decor din care ceilalți au dispărut sau sunt doar prezențe vagi, inerte.

Viziunea despre lume a lui Bacovia este cât se poate de dezolantă, putând fi sintetizată prin cuvintele lui Jean-Paul Sartre din „Ființa și nentul”: „ființa este fără rost, fără cauză și fără necesitate”.

În concluzie așa cum afirma Lidia Bote, în opera lui Bacovia predomină o culoare „cenușie a plumbului” care învăluie atât oamenii cât și decorul, starea de apatie și dezgustul refulat fie pentru o lume stăpânită de forțe obscure implacabile, covârșitoare, fie pentru un mediu fizic care transmite în suflet oboseală fiind elemente fundamentale în construirea unei lumi absurde care tinde spre disoluție și din care nu există salvare, ci doar „conștiința mizeriei iremediabile sau nostalgia dureroasă a evadării”.

(1136)

2

Ploaia, laitmotiv bacovian se află la antipodul semnficațiilor mitice ale motivului. Dacă la origine, ploaia (sugestie a renașterii) reprezintă legătura dintre cer și pământ, contactul celor două realizându-se prin inetrmediul ei, la Bacovia, despre care Mihail Petroveanu spunea că este „poetul unei meteorologii catastrofice”, duce la lichefierea materiei („Plouă, plouă, plouă”).

Totodată noaptea și pustiul contribuie la crearea unei lumi solitare, în care pustiul pare atotstăpânitor, dincolo de porțile hanului pare a exista doar neantul („Și s-asculți pustiul,/ Ce melancolie!”). Așadar putem concluziona că atmosfera exterioară este dominată de elemente care și-au pierdut semnificația originară, precum hanul și ploaia, ele dobândind o altă însemnătate, a căror fundament este reprezentat de degradare, destrămare, disoluție.

Pe lângă eul poetic, apare beția ca motiv simbolist și totodată mod de anesteziere a simțurilor acestuia. Spre deosebire de efectul provocat simboliștilor francezi, beția nu mai produce de această dată evadarea într-un Eden imaginar, însăși capacitatea onirică fiind atrofiată: „Peste vise bruma/ Veșnic, veșnic, veșnic...”. Repetiția versurilor „Ce melancolie!” induce o stare de tristețe profundă învăluită de sentimentul de autocompătimire, nici măcar autoironia nu mai reprezintă o cale de salvare: „Orice ironie/ Vă rămâne vouă”.

Titlul poeziei este un adverb de mod, „rar”, care sugerează degradarea lentă și implacabilă a vieții, a ființei, a materiei, voalată într-o agonie persistentă, ce creează în final acest sentiment de claustrare, sufocare a eului.

Compoziția operei este un alt element semnificativ pentru tema și viziunea despre lume a poetului. Astfel aceasta este construită prin tehnica notației minime; versurile refren care încadrează fiecare din cele șase strofe: „Singur, singur, singur...”, „Plouă, plouă, plouă”, „Nimeni, nimeni, nimeni”, „Tremur, tremur , tremur”, „Veșnic, veșnic, veșnic”, mizează pe efectul repetiției și al punctelor de suspensie ce sugerează implicarea afectivă a eului. Din acest motiv limbajul pare destructurat, alcătuit din fragmente de discurs rostite lent, mecanic, sacadat. Totodată repetițiile mai au și rolul de ecou, ca și cum s-ar întoarce cuvintele, comunicarea pare reverberată de pustiu. Punctele de suspensie care apar de regulă de două ori în fiecare strofă sugerează o posibilă continuare a discursului poetic. Timpul dominant al verbelor este prezentul, alături de care apare și viitorul; prezentul pare unul continuu, ca o condamnare la chinurile veșnice, iar viitorul evidențiază ideea că totul este previzibil, inevitabil și repetabil: „Rătăciri de acuma/ N-or să mă mai cheme”.