Poate la fel de cunoscut ca poemul Rugăciunea unui dac şi fiind uneori atribuit în mod greşit tot lui Eminescu, este poemul Decebal către popor scris însă de George Coşbuc (1866-1918). Poetul îşi imaginează un cuvânt de îmbărbătare adresat de rege viitorilor eroi, înaintea luptei:

Viaţa asta-i bun pierdutCând n-o trăieşti cum ai fi vrut !Şi-acum ar vrea un neam călăuS-arunce jug în gâtul tău:E rău destul că ne-am născut,              Mai vrem şi-al doilea rău ?Din zei de-am fi scoborâtori,C-o moarte tot suntem datori !Totuna e dac-ai muritFlăcău ori moş îngârbovit:Dar nu-i totuna leu să moriOri câne-nlănţuit.…………………………………..Dar cine-i viuSă râdă ! Bunii râd şi cad !Să râdem, dar, viteaz răsad,Să fie-un hohotit şi-un chiuDin ceruri până-n iad !—————————Eu nu mai am nimic de spus !Voi braţele jurând le-aţi pusPe scut ! Puterea este-n voiŞi-n zei ! Dar vă gândiţi, eroi,Că zeii sunt departe, sus,Duşmanii lângă noi !Cauzele confuziei amintite ar putea fi tema comună, atitudinea filozofică asemănătoare şi, desigur, râsul cu care ducii daci, la Eminescu, în Memento mori, şi luptătorii daci,

la Coşbuc, în acest poem, întâmpină moartea ca pe o înălţare la Zamolxe.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/mitul-stramosilor-epopeea-nationala-dacii-columna-burebista

http://www.romanialibera.ro/actualitate/proiecte-locale/zece-mituri-despre-sarmizegetusa-207073

http://careeste.blogspot.ro/2007/07/trei-mituri-i-cultura-european.html