Rugăciunea minții în inimă este miezul a ceea ce se numește teologie mistică, adică teologie ortodoxă. Prin rugăciunea minții în inimă se atinge și se exprimă unitatea și comuniunea omului cu Dumnezeu.

Când omul se unește cu Dumnezeu, îndată începe rugăciunea inimii. Sfântul Vasilie cel Mare are un cuvânt revelator în privința aceasta. Spune că înțelegem limpede că Dumnezeu Se sălășluiește în noi atunci când avem pomenirea Lui neîncetată. Și, mai mult încă, suntem temple ale Preasfântului Duh, atunci când, în ciuda grijilor pământești cu care se ocupă rațiunea noastră, mintea se roagă în continuu.

1. Denumirea rugăciunii minții în inimă

Rugăciunea aceasta, care este rugăciunea neîncetată a Bisericii (”Doamne, miluiește!”), se numește a inimii, pentru că prin ea se descoperă inima numită duhovnicească și lucrează acolo rugăciunea. Inima duhovnicească este centrul existenței omului și aceasta, potrivit Sfântului Grigorie Palama, se află în lăuntrul inimii trupești ca într-un organ, nu ca într-un vas. Rugăciunea inimii se identifică cu rugăciunea minții (noetică) sau se deosebește de aceasta în funcție de înțelesul cuvântului nous. Sfântul Grigorie Palama, care a exprimat întreaga învățătură patristică bisericească despre viața isihastă, spune că mintea-nous se numește și esența (ousía) sufletului (inimă), dar și lucrare-energie a sufletului, care constă lucrarea gândurilor (logismoí). Astfel, dacă identificăm mintea-nous cu inima, atunci putem să identificăm și rugăciunea minții cu rugăciunea inimii. Totuși, trebuie să atragem atenția că în teologia patristică minte-nous înseamnă în principal atenția cea mai subțire, care în starea de cădere se împrăștie prin simțuri în creație și este robită de rațiune (logikí) sau se face una cu rațiunea, cu patimile și condițiile mediului din jur. Această minte-nous, când din răspândire se întoarce în inimă, lucrează acolo, iar organul trupesc al inimii simte prezența dumnezeiescului Har, se îndulcește, ia foc, tresaltă, se încălzește și transmite lucrările-energiile Harului asupra întregului trup omenesc.

Astfel, atunci când mintea-nous – atenția cea mai subțire – se află în rațiune (logikí) și acolo se roagă, aceasta se numește rugăciune rațională. Atunci când însă mintea-nous intră în inimă și acolo rugăciunea este de la sine lucrată, atunci aceasta se numește rugăciune a minții în inimă. De aceea trebuie să facem o distincție clară. Una este rugăciunea rațională și alta este rugăciunea minții în inimă. Spun asta, pentru că unii oameni numesc rugăciunea rațională rugăciune a minții (noetică). Repetarea cu rațiunea a rugăciunii Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă, și anume folosind metanierul, o numesc rugăciune noetică, câtă vreme de fapt ea este rugăciune rațională.

2. Modul rugăciunii minții (noetice)

Felul cum începe rugăciunea minții (noetice) este pe de o parte o chestiune care ține de o învățare exterioară, de o formare  din partea unui Părinte duhovnicesc, iar pe de altă parte este o chestiune  care ține de experiența personală lăuntrică. Este important să fie spus că un prilej important pentru dezvoltarea rugăciunii minții este însăși prezența Tradiției ortodoxe sau a unui terapeut duhovnicesc ortodox. Faptul că în epoca noastră pare irealizabilă rugăciunea minții (noetică) ține de pierderea Tradiției ortodoxe în nucleul ei, care este curățirea,

luminarea și îndumnezeirea, și de lipsa mai multor Părinți duhovnicești care să aibă această formare ortodoxă.Totuși, există două căi fundamentale prin care se deprinde rugăciunea minții (noetică), care în realitate este întoarcerea minții-nous în inimă și, desigur, unirea minții-nous cu inima.

Prima este venirea dumnezeiescului Har prin întreaga viață de nevoință – și anume într-o vreme în care omul nu îl așteaptă – când mintea-nous se unește cu inima. Trebuie spus aici că mintea-nous și inima, anume lucrarea-energia sufletului și esența lui se unesc doar prin dumnezeiescul Har. Rugăciunea, în expresia ei autentică, este ”unirea erotică a omului cu Dumnezeu”, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul. Această însuflată definiție arată ce anume exact este în realitate rugăciunea minții (noetică). Când spunem Har dumnezeiesc ne referim la lucrarea-energia necreată a lui Dumnezeu. Și pentru că noi dobândim comuniune și unitate cu Hristos prin Harul necreat, de aceea și prin participarea la Harul necreat avem comuniune cu Hristos. Iar acest Har necreat al lui Dumnezeu este Împărăția lui Dumnezeu, pentru că în Tradiția Ortodoxă Împărăția lui Dumnezeu nu este ceva exterior, creat, ci părtășie la dumnezeiescul Har. Când Harul dumnezeiesc vine în inimă, atunci omul devine preoție duhovnicească, după învățătura Sfântului Grigorie Palama. Mai mult încă, se face biserică în care se săvârșește dumnezeiasca Liturghie. Din aceasta înțelegem relația dintre rugăciunea minții (noetică), Hristos și Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, rugăciunea noetică nu este o stare antropocentrică, o expresie psihologică, ci experiența Harului lui Dumnezeu.

Desigur, asta nu înseamnă că acela care are rugăciunea noetică și se face templu al Duhului Sfânt și trăiește Împărăția lui Dumnezeu nu se împărtășește cu Preacuratele Taine sau se înstrăinează de Tainele Bisericii. Dimpotrivă chiar, rugăciunea minții se deprinde de către omul acela care rămâne în Tradiția liturgică și de nevoință a Bisericii. Astfel, rugăciunea inimii crește în om setea după dumnezeiasca Împărtășanie și dumnezeiasca Împărtășanie la rândul ei crește dorul după rugăciune. Rugăciunea minții în inimă în afara climei dumnezeieștii Liturghii și a întregii atmosfere a Ortodoxiei, în cazul în care nu se lucrează fără înțelegere, este greu să fie deprinsă și este chiar primejdioasă. Poate să conducă la stări de înșelare. Cel care se nevoiește cu rugăciunea minții (noetică) trăiește venirea lui Hristos prin dumnezeiasca Euharistie. Prin primirea Preacuratelor Taine crește dorul său după rugăciune și crește și dragoste pentru Dumnezeu.

De aceea, Părintele duhovnicesc cu experiență, care dorește să îi ajute pe fiii săi duhovnicești să ajungă la pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu se raportează la Tradiția Bisericii, care constă în curățirea inimii. Și această curățire a inimii nu este altceva decât transfigurarea patimilor, eliberarea noastră din lanțul plăcerii și al durerii și lepădarea tuturor gândurilor (logismoí) din inimă. Orice ajută acestui țel reprezintă o cale potrivită pentru creșterea rugăciunii minții (noetice). Astfel, învățătura despre rugăciunea noetică nu este un exterioară, mecanică, ci este legată de metoda tămăduirii omului.

Al doilea mod, care este probabil mai ușor și în scurt timp îl face pe om să cunoască ce înseamnă întoarcerea minții în inimă, este așa-numita metodă ”științifică”. Trebuie să atrag atenția că această metodă ”științifică”, care în realitate este tot una cu rugăciunea rațională și cu efortul stăruitor de a ne concentra mintea la rugăciune, se aplică pe durata ridicării

dumnezeiescului Har. Când Harul dumnezeiesc vine în inima omului, atunci în mod automat mintea-nousse unește cu inima. Atunci când nu lucrează dumnezeiescul Har încercăm să realizăm concentrarea minții, iar aceasta se numește metodă ”științifică”.

Metodele exersării ”științifice” în rugăciune sunt felurite. Aș dori să le menționez pe cele mai semnificative.

La început încercăm să repetăm des rugăciunea cu gura, dorind în același timp să urmărim cu mintea-nous – atenția – cuvintele rugăciunii, evitând să ne închipuim ceea ce se înțelege prin cuvinte. În acest caz avem de-a face mai mult cu rugăciunea rațională, căci mintea-nous este încă legată de rațiune (logikí). Acest mod ne ajută, pentru că urechea participă la această lucrare și astfel omul este ajutat mai mult să își concentreze mintea la rugăciune. Desigur, trebuie să atrag atenția că, atunci când spun că se rostește cu glas tare rugăciunea mă refer mai mult Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă, care se spune întreagă sau scurtată, sau încă și alte rugăciuni din Psalmii lui David, precum: ”trimite mila Ta celor ce te cunosc pe Tine”, ”vindecă sufletul meu, că am greșit Ție” etc. Este bine să ne îngrijim să avem o rugăciune de bază, de aceea se și recomandă Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă, pentru că mintea-nous are mai multă ușurință în a se concentra. Prin aceasta însă nu desconsiderăm celelalte rugăciuni pe care ni le dă Duhul Sfânt.

Alteori spunem murmurat rugăciunea cu buzele, fără a folosi corzile vocale, și atunci mintea-nous se află mai mult pe buze decât în rațiune (logikí). Acest mod este potrivit, pentru că ajută la concentrarea minții fără să se tulbure omul prin rostirea cu glas tare a Rugăciunii. În acest caz se mișcă mai mult buzele și limba și se aude un simplu murmurat. Atrag atenția că pe aceste trepte ne luptăm să ne eliberăm de imaginație. Pe cât ne stă în putință ne eliberăm de înrâurirea ei. Căci în strădania pentru dobândirea acestei vieți mistice lăuntrice închipuirea, atunci când este excitată, poate provoca mult rău. Imaginația se poate intensifica, având urmări teribile pentru viața noastră. Spun acest lucru, pentru că în efortul de a se dezvolta lumea lăuntrică, numită ”mistică”, omul dobândește o isihie noetică interioară la o măsură înaltă. Atunci însă este posibil ca o mică închipuire sau o mică imagine sau un simplu impuls exterior să rămână în mintea-nous multă vreme, iar omul să îl audă intens pentru un lung interval de timp. Câtă vreme pentru omul lumesc, a cărui lume lăuntrică este plină de imagini, închipuiri etc., este posibil ca un impuls în plus să nu îi producă o impresie deosebită, asupra isihastului care se nevoiește în această sfântă lucrare, până și cel mai mic impuls care provine din simțuri și închipuiri, produce o mare tulburare și chiar rămâne multă vreme în lumea lui interioară. În această situație, isihastul, pentru că lumea sa interioară s-a sensibilizat mult, aude lăuntric în continuu impulsul acesta multă vreme. De aceea spunem că omul care se nevoiește în rugăciunea rațională și în rugăciunea minții (noetică) se luptă să evite impulsurile exterioare, până și aceste imagini ale închipuirii. Desigur, începătorii nu pot cu ușurință să se elibereze de închipuiri, de aceea și rugăciunea lor are un pronunțat caracter imaginativ. Dar treptat, prin lucrarea-energia dumnezeiescului Har și prin creșterea pocăinței omul se curățește de toate imaginile interioare, încă și de închipuire.

De altfel, isihastul care se nevoiește în rugăciunea minții simte că mintea-nous se află în jurul laringelui, așadar este valabil în cazul lui cuvântul lui David ”cât sunt de dulci

gâtlejului meu cuvintele Tale, Doamne” (Ps. 118:103). În continuare, pe măsură ce mintea-nous coboară în inimă, simte tot mai intensă coborârea ei. După laringe simte prezența minții-nous în interiorul organului trupesc al inimii și apoi o simte lucrând în inimă. În acest caz spunem că mintea-nous intră în inimă prin lucrarea dumnezeiescului Har în starea de pocăință foarte adâncă, și aude tresăltarea inimii duhovnicești. Pogorârea minții-nous din rațiune (logikí) în inimă se face treptat și prin lucrarea-energia dumnezeiescului Har. Deși distanța dintre rațiune (logikí) și inimă este foarte mică, totuși în realitate ea este mare și cere un efort stăruitor și o mare luptă ca mintea-nous să coboare din rațiune (logikí) în inimă.

Pentru a atinge pogorârea aceasta a minții-nous din rațiune(logikí) în inimă unii folosesc și diferite metode psihotehnice. Una dintre acestea este inspirația-expirația pe repetarea rugăciunii. Astfel, spunând Doamne Iisuse Hristoase inspiră, iar expirând spun miluiește-mă pe mine, păcătosul. Sau inspiră spunând toată rugăciunea și o repetă pe expirație. Dimpreună cu lucrarea aceasta încearcă să-și reprezinte și aerul care intră prin nas către inimă și drumul aerului cald care iese afară din inimă. Această metodă ajută foarte mult, pentru că pe de o parte localizează acel punct asupra căruia omul trebuie să își adune mintea-nous, iar pe de altă parte prin expirație vine o alinare care ajută în creșterea rugăciunii. Sfântul Nicodim Aghioritul, atrăgând atenția asupra acestui lucru spune că ținerea respirației ajută, după cum îl ajută și pe pictor atunci când dorește să redea un punct fin și care, fără să conștientizeze, își ține puțin respirația. Astfel, prin ținerea respirației, fie rămânem la isihia lipsită de închipuire, fie repetăm fără închipuire rugăciunea de două-trei ori. În acest mod ajutăm concentrarea minții-nous asupra rugăciunii, și anume asupra găsirii locului inimii. Astfel, când pe durata expirației apăsăm puțin și ușor inima, aceasta ajută la concentrarea minții-nous.

Desigur, toate acestea le spun cu mare reținere și, în orice caz este nevoie de un călăuzitor duhovnicesc încercat pe parcursul deprinderii acestei rugăciuni. Pentru că este posibil să apară probleme chiar și în trupul omului. Cel mai lipsit de primejdie este atunci când este folosită inspirația și expirația foarte ușor și când este urmărită inspirația și expirația fizică, spunând în același timp rugăciunea, fără a se apăsa asupra inimii. Aceasta se face în efortul de a-și concentrare mai mult mintea-nous asupra cuvintelor rugăciunii, de a fugi din mediul înconjurător și de a simți astfel ce înseamnă viața firească a minții-nous.  De asemenea, nu trebuie insistat în mod exagerat pe metodele psihotehnice și nici nu trebuie rupte de întregul vieții duhovnicești. Nu sunt decât metode auxiliare de concentrare a minții. De asemenea, am observat că la femei metodele de tehnică psihologică sau chiar ținerea respirației provoacă mai multe probleme decât la bărbați.

Totuși, trebuie din nou să subliniez că metodele psihotehnice sunt ajutătoare. Metoda ”științifică” se folosește pe treptele începătoare ale vieții duhovnicești sau atunci când omul trăiește în starea de ridicare a dumnezeiescului Har. Cea mai eficientă metodă de concentrare a minții-nous este pocăința. Prin pocăință omul primește dumnezeiescul Har și prin dumnezeiescul Har mintea-nous se unește cu inima. Atunci când omul suferă trupește, mintea-nous se concentrează asupra locului durerii. Astfel, și atunci când inima simte durere din pocăință, prin simțirea păcatului, mintea se adună în inimă. Metoda ”științifică” ajută omul să vadă foarte repede rezultate, câtă vreme pocăința îl conduce mai încet către trăirea

acestor rezultate. Însă rezultatele grabnice fără temelia necesară este posibil să creeze diferite anomalii, dacă omul nu are un călăuzitor duhovnicesc încercat, câtă vreme pocăința îl ajută să înainteze statornic. Cu toate acestea, atunci când există un călăuzitor duhovnicesc încercat, cunoscător al acestei metode duhovnicești, metodele psihotehnice în strânsă legătură cu ascultarea și smerenia conduc pe un drum bun. De altfel, ceea este valabil pentru celelalte virtuți este valabil și pentru rugăciune. Orice virtute care se săvârșește cu egoism și dintr-o perspectivă antropocentrică conduce la înșelare. Și, dimpotrivă, orice efort care se face în smerenie și în clima temperată a pocăinței avansează în mod firesc.

De asemenea, pe amândouă căile – prin pocăință sau prin metodă ”științifică” – există sau cel puțin trebuie să existe împreună-lucrarea dumnezeiescului Har și libertatea omului. Pe de o parte, Harul dumnezeiesc vine și omul îl primește, iar în cel de-al doilea, libertatea omului caută cu sete și cu strigăt mare dumnezeiescul Har și se învrednicește să îl trăiască. Căci, atunci când Dumnezeu vede această căutare, dă Harul Său și binecuvântarea.

3. Despre cum se deprinde rugăciunea minții (noetică) în inimă

Cele spuse până acum au legătură cu cele ce urmează și ne arată calea creșterii rugăciunii minții în inimă. Aș dori să dezvolt mai mult subiectul acesta și să subliniez anumite adevăruri.

Prin rugăciunea rațională neîncetată, pentru început, și prin strădania de întoarcere a minții-nous în inimă găsim Harul dumnezeiesc al Botezului care există în inimă. Potrivit învățăturii Sfântului Diadoh al Foticeii, prin sfântul Botez Harul lui Dumnezeu intră în adâncul inimii și nu se pierde niciodată. Prin săvârșirea păcatului este doar acoperit acest Har. Prin urmare, așa cum spune Sfântul Grigorie Sinaitul, pe de o parte, prin ținerea poruncilor lui Hristos, iar pe de alta prin rugăciune găsim Harul lui Dumnezeu care de la sfântul Botez se află în inimă.  Ca un burghiu, mintea intră în lăuntrul inimii și de acolo se revarsă Harul și copleșește întregul om. Prin urmare, rugăciunea nu este un instrument omenesc, nici nu se săvârșește prin eforturi omenești, nici nu este o stare psihologică. Nu se ajunge la ea prin eforturi omenești, pentru că întoarcerea minții-nous în inimă se face prin lucrarea dumnezeiescului Har, iar nu prin strădaniile omului, nici într-o atmosferă antropocentrică.

Această descoperire a inimii și, mai mult încă, a Harului care se află în lăuntrul ei, are multe urmări. Omul dobândește o simțire curată a existenței dumnezeiescului Har. Contemporanii folosesc pentru exprimarea acestui fapt cuvântul ”trăire”. Însă Părinții Bisericii folosesc o expresie care cred că redă mai bine realitățile. Vorbesc despre existența dumnezeiescului Har în noi ”în simțire și înștiințare”. Sufletul dobândește înștiințare, iar trupul simțire a existenței lui Dumnezeu.

Mai întâi apare în om ceea ce Părinții numesc ”fericita întristare”, adică omul simte bucurie pentru faptul unirii minții-nous cu inima, care ani la rând fuseseră despărțite. Bucuria este asemenea celei pe care o simt doi frați ce ani de zile au fost despărțiți și la un moment dat se întâlnesc. De asemenea, bucurie pentru dragostea lui Dumnezeu. În starea aceasta omul se află în neîncetată uimire și în continuu se întreabă cu întrebarea Maicii Domnului la cercetarea îngerului și la înștiințarea că va naște pe Hristos: ”Cum va fi mie aceasta?” (Lc. 1:34), cum deosebirea că nu spune ”cum va fi?”, ci ”cum este mie aceasta?”. Nu se socotește

pe sine vrednic de acest mare dar. Inima sa cu adevărat este zdrobită de dragostea lui Dumnezeu. De asemenea, simte întristare și pocăință în fața descoperirii patimilor. Pentru că dumnezeiescul Har există îmbelșugat în inimă, de aceea în Lumina Harului își vede patimile, toate mișcările pline de răutate și împotriva firii, ale sufletului. Astfel, din îngemănarea aceasta a bucuriei și întristării se naște o teribilă sensibilitate. Se întâmplă astfel de multe ori ca îndată ce începe să spună rugăciunea ochii să devină izvoare de lacrimi. Și doar prin amintirea de rugăciune și de Numele lui Hristos, omul să plângă plin de dragoste. Și aceasta se întâmplă de multe ori. Inima se sensibilizează în chip deosebit.

Încă de la începutul rugăciunii minții (noetice) se descoperă inima duhovnicească și anume omul înțelege bine existența și prezența ei. Acest lucru devine vădit din tresăltările, dar și din bătăile ei. Știu că este foarte greu să vorbesc despre aceste lucruri, pentru că nu deținem experiențe duhovnicești ale acestei vieți de rugăciune și pentru că așa-numitele experiențe religioase ale noastre nu sunt decât manifestări psihologice. Cu toate acestea, voi vorbi despre aceste lucruri, pentru că am încredințarea că aceia care au gustat puțin din această viață vor înțelege despre ce e vorba și vor simți adevărul acestui fapt. Iar cei care se luptă să ajungă la această stare, le vor înțelege mai târziu.

Totuși este o realitate faptul că în timpul acestei rugăciuni se aud alte bătăi în adâncul inimii trupești, mai rapide decât bătăile firești ale inimii, se aud în același timp cu acestea, iar rugăciunea minții (noetică) se armonizează cu aceste bătăi duhovnicești ale inimii. Asta înseamnă că rugăciunea inimii se lucrează de la sine. În această stare omul cunoaște limpede și deosebește aceste două feluri de bătăi ale inimii, care au proveniență diferită. Omul are experiența faptului că inima duhovnicească este atât de departe de inima trupească, pe cât de departe este cerul de pământ.

Dincolo de aceste lovituri, inima, atât cea duhovnicească, cât și cea trupească, tresaltă. Este ceea ce Sfinții Părinți numesc tresăltarea inimii. Acest lucru însă, într-un mod straniu, nu are urmări asupra organului trupesc al inimii. Omul nu se îmbolnăvește de inimă, pentru că această tresăltare nu este de proveniență trupească. Trebuie să atrag atenția că, dacă omul pățește ceva, asta se datorează felului în care se roagă, adică, dacă o face cu stres și strădanie omenească, dacă o face într-o stare de mândrie și de egoism sau insistând în mod exagerat asupra metodei psihotehnice. Când însă Harul lui Dumnezeu intră în inimă, atunci tresăltarea este sfântă, binecuvântată, mântuitoare și sănătoasă. Astfel, deși toată această viață duhovnicească se transmite în întregul trup al omului, totuși nu îl vatămă, nu îl îmbolnăvește. Desigur, vorbind despre inima duhovnicească, așa cum spune părintele Theoclit Dionisiatul, trebuie să o înțelegem ca fiind alcătuită din trei puteri ale sufletului, adică din partea rațională, poftitoare și mânioasă. Și, desigur, această inimă duhovnicească se leagă în orice caz de dragostea de Dumnezeu care se exprimă prin toate cele trei puteri ale sufletului. Venirea dumnezeiescului Har în inimă are drept urmare și existența unei călduri. Și căldura aceasta, desigur, este de altă proveniență. În primul rând este o căldură duhovnicească, care se transmite ulterior și trupului.

De asemenea, o urmare a acestei stări este renașterea omului. Când în Biserica Ortodoxă vorbim despre renaștere duhovnicească, nu o înțelegem în mod abstract și afectiv, ci

în mod real și duhovnicesc. Astfel, renașterea aceasta este mai întâi o renaștere duhovnicească și în continuare este și renaștere trupească.

În primul rând este renaștere duhovnicească. Omul devine atunci persoană. Și termenul persoană este sinonim cu termenul om adevărat. Din monadă individuală, biologică, omul devine persoană. Ca persoană se eliberează de sub orice tiranie exterioară. Omul îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele. Nu își epuizează întreaga activitate în opțiuni individuale. Deși se confruntă cu multe ispite, cu prigoană din partea oamenilor, disprețuire din partea persoanelor iubite, cu greutăți economice etc., nu resimte prezența ispitelor. S-a eliberat de orice înrâurire din afară.

În al doilea rând este și renaștere trupească. Și acest lucru este firesc, de vreme ce sufletul este strâns legat de trup și nu poate fi independent de acesta atât timp cât trăiește în această viață. Sfântul Grigorie Palama spune că dumnezeiescul Har prin suflet se transferă și trupului, prin urmare și trupul se re-formează după sufletul renăscut. Atunci simțim și transfigurarea sufletului. Astfel, chipul lui Moise strălucea, iar chipul Întâiului-Mucenic Ștefan era precum chipul unui înger. Mai trebuie să adaug că această transfigurare a trupului este pe de o parte eliberare din cugetul trupesc, iar pe de alta ajungi să îți simți trupul ca trupul unui copilaș. Pe durata rugăciunii până și trupul se subțiază. Devine mai ușor și mai moale, precum trupul unui nou-născut. Renașterea aceasta are strânsă legătură cu dragostea și cu erosul adevărat față de Dumnezeu și de oameni. Desigur, atunci când vorbim despre eros nu ne referim la idolul adevăratului eros, ci la dragoste, care este urmare și rod al curăției inimii. Atunci omul Îl iubește pe Dumnezeu, căci pentru el Dumnezeu nu este o valoare sau o persoană a trecutului, ci este Dumnezeul cel viu. Are o relație personală cu El și această relație personală îi conferă omului cunoașterea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama, vorbind despre alcătuirea tripartită a sufletului, spune că în privința elanului omului către Dumnezeu există următoarea împărțire: minte-nous, eros, cunoaștere. Adică mintea-nous curată, atunci când lucrează după fire și mai presus de fire, dobândește erosul către Dumnezeu, iar acesta implică cunoașterea personală și reală a lui Dumnezeu.

Odată cu Dumnezeu îi iubește și pe oameni. Această dragoste nu este de tip umanist și altruist, ci este dragostea născută prin și de către Harul lui Dumnezeu. De vreme ce omul Îl iubește pe Dumnezeu, îndată iubește și ceea ce Dumnezeu iubește. De altfel, omul ca persoană nu cunoaște singurătatea. Persoana, care este rod al renașterii, trăiește perihoreza, întrepătrunderea reciprocă a ipostasurilor. Omul trăiește ipostatic, simte comuniunea cu ceilalți oameni și trăiește drama lor, intră în ipostasul celorlalți. Atunci se intensifică rugăciunea pentru întreaga lume și se poate spune că omul trăiește într-o anumită măsură agonia și rugăciunea lui Hristos în Ghetsimaní. Inima este foarte sensibilă și prin această sensibilitate duhovnicească surprinde problemele celorlalți, îndată ce îi vede și se roagă pentru ei. Și chiar surprinde și gândurile pe care le au aceștia în momentul respectiv. Și astfel, omul dobândește harisma străvederii, devine străvăzător. Dar această harismă nu este lipsită de durere. Ajunge să sufere atât de mult pentru ceilalți și pentru întreaga zidire, încă și pentru animale, încât se unesc toate puterile trupești și sufletești în rugăciunea pentru ceilalți. Atunci cu adevărat se vindecă ceilalți oameni. Iar rugăciunea celui care se roagă simte acest ajutor pe care îl primește celălalt. Și trebuie să adaug că, pe cât se intensifică această rugăciune pentru

ceilalți și se săvârșește la o măsură înaltă, pe atât și omul dobândește putința de a simți cercetarea lui Dumnezeu ca Lumină. Este foarte semnificativ că celor care s-au învrednicit de această harismă de a se ruga pentru ceilalți li s-a oferit privilegiul de a-L vedea pe Dumnezeu. Căci, într-adevăr, Ghetsimaní se leagă foarte strâns de Cruce, de Patimă și de Înviere. Și numai din acestea se vădește caracterul obștesc al rugăciunii. În genere, credem că lucrarea obștească este o ajutorare exterioară a oamenilor. Fără să absolutizăm lucrurile, spunem că, atunci când este găsită mintea-nous a omului, când mintea-nous intră în inimă și când se intensifică rugăciunea pentru sine și pentru întreaga lume, atunci omul devine prin excelență o ființă socială, obștească. De altfel, el însuși se tămăduiește și în continuare, tămăduit fiind, îi poate tămădui și pe alții. Atunci iese din cumplita tiranie a iubirii de sine și dobândește adevărata dragoste de Dumnezeu și de om.

În inima în care rugăciunea lucrează de la sine neîncetat se revarsă în șuvoaie înțelesurile duhovnicești, iar aceste înțelesuri sunt eliberate de închipuire, nu au nici o legătură cu imaginația. Omul devine șuvoi și izvor al teologiei. Dobândește minte-nous teologică. Pentru că teologia nu înseamnă să tâlcuim cu rațiunea învățătura Sfintei Scripturi și a Părinților, ci să existe minte curată care să perceapă cele ce pentru alții sunt de neconceput și de neînțeles. Omul devine teolog și organism viu. Și astfel poate analiza un pasaj din Sfinții Părinți și poate deveni purtător al Tradiției, poate dezvolta Tradiția și ”îmbogăți” istoria Bisericii. Spun asta pentru că unii susțin că Sfântul Grigorie Palama a elaborat teologia isihastă. Desigur, a făcut asta, însă nu prin demersul său rațional, ci având minte-nous teologică a pus în cuvinte însăși experiența duhovnicească pe care însuși o avea și pe care o au Sfinții. Așa cum un medic înțelege bine, dintr-o modificare exterioară a trupului, stările interioare ale organismului, la fel și Sfântul Grigorie Palama înțelegea dintr-un cuvânt al unui Sfânt însăși experiența sfântă a acestuia, tocmai pentru că el însuși avea aceeași experiență. Acest lucru este valabil pentru orice om care are mintea-nous luminată. Un asemenea om, dacă este nevoie, va fi în stare să combată o nouă erezie care ar provoca probleme mădularelor Bisericii. De aceea, Sfântul Simeon cel Evlavios spunea: ”Dobândește-L pe Dumnezeu și nu vei avea nevoie de cărți”.

Mai mult încă, studiind Sfânta Scriptură, cel care are rugăciunea minții vede înțelesurile care pentru alți oameni sunt ascunse. De aceea, singura metodă științifică de tâlcuire a Sfintei Scripturi este metoda care se bazează pe tâlcuirea Sfinților. Citirea Sfintei Scripturi îl mișcă foarte adânc pe rugător. Citirea unui pasaj poate să îi stârnească lacrimile pentru o vreme îndelungată. În Har vede rațiunile (lógoi) ființelor, adică lucrarea proniatoare și chivernisitoare a lui Dumnezeu în întreaga zidire. Devine sensibil la toate. Desigur, nu precum omul care le vede emoțional, ci precum Prorocul care trăiește în Harul lui Dumnezeu. Și, firește, această cunoaștere este început al vederii dumnezeiești care ajunge și până la vederea slavei Sfintei Treimi în firea omenească a Cuvântului.Atunci putem spune că omul trăiește preludiul învierii sale.Toate acestea arată că adevărata sociabilitate trece în mod necesar prin rugăciunea minții în inimă și nu poate fi înțeleasă independent de aceasta. De asemenea, arată că rugăciunea minții (noetică) este strâns legată de renașterea omului și de înaintarea către mântuire. De aceea, nu este doar o lucrare a monahilor, ci a tuturor oamenilor care doresc să se nevoiască către mântuire.

4. Rugăciunea inimii și mediul din jur

Consider că în cele scrise până aici am atins anumite puncte cu privire la relația dintre rugăciune și mediul din jur. Nu mă voi lungi mult, ci voi sublinia cele mai necesare aspecte.

Când omul a fost plăsmuit de Dumnezeu se afla în starea de luminare a minții, lucru care înseamnă că avea rugăciunea minții (noetică). La omul dinainte de cădere, mintea-nous avea pomenirea lui Dumnezeu și în continuare umplea de Har rațiunea (logikí) și patimile sufletului, adică mișcările cele după fire ale sufletului. Însă, prin cădere, mintea-nous a căzut în cel mai adânc întuneric, a fost robită de rațiune (logikí), de patimi și de condițiile mediului din jur. Aceasta este adevărata cădere a omului, și acestea sunt înfricoșătoarele urmări ale căderii sale.Rugăciunea minții în inimă este o dovadă clară că omul se reîntoarce la starea de dinaintea căderii, odată ce mintea-nous se luminează și se roagă neîncetat lui Dumnezeu. Desigur, trebuie să subliniez că, atunci când în Tradiția Ortodoxă vorbim despre luminarea minții-nous, nu înțelegem cunoașterea lumii ideilor, ci, în principal și înainte de toate, rugăciunea neîncetată care se săvârșește cu mintea-nous curată. Prin urmare, și în acest punct există o deosebire uriașă între teologie și filosofie. La nivelul limbajului poate părea că Ortodoxia se aseamănă cu filosofia greacă antică sau, încă, cu religiile orientale contemporane, însă există o deosebire uriașă între acestea. Sfântul Grigorie Palama spune că, dacă se constată că există o asemănare exterioară la nivelul limbajului între învățătura creștină și filosofie, această asemănare este valabilă doar la nivel exterior, câtă vreme însă ”în privința înțelesurilor există o mare deosebire”. Astfel, mintea se umple de Har, se luminează, și puterile sufletului redobândesc starea lor firească.

Din acestea se vădește limpede că mintea-nous în starea aceasta este slobozită de sub tirania și stăpânirea rațiunii, așa încât se poate ruga neîncetat, se poate afla neîntrerupt în această tăifăsuire cu Dumnezeu, câtă vreme rațiunea se ocupă de alte lucruri, adică omul comunică cu ceilalți oameni, ascultă discuțiile lor, și chiar el însuși vorbește. Așadar este posibil să vorbească ore în șir și totuși să audă lăuntric inima rugându-se. De asemenea, este posibil să doarmă doar pentru a se odihni trupul, și totuși să audă inima cum se roagă. Și astfel, câtă vreme din diferite corelații înțelege bine că a dormit, totuși, în același timp, înțelege că inima i-a privegheat și s-a rugat. Nu simte că el însuși se ruga, ci auzea inima cum se roagă. Simte ca și cum inima ar avea o gură și neîncetat se roagă lui Dumnezeu.

Prin urmare, simțirile exterioare se ocupă cu diferite lucrări, dar toate simțirile noetice sunt concentrate în inimă. Câtă vreme este posibil să audă sau să vadă un interlocutor, totuși mintea-nous este adunată în inimă și se roagă. Înțelegem din aceasta că ”lucrătorul rugăciunii minții” nu este influențat de mediul din jur. Și atunci dobândește adevărata libertate. Căci în Tradiția Ortodoxă spunem că libertatea nu înseamnă posibilitatea de opțiune, ci eliberarea minții-nous de sub stăpânirea rațiunii, a patimilor și a mediului din jur.Desigur, acest lucru nu este ușor atunci când omul se află pe acea treaptă în care încearcă să facă rugăciune rațională neîncetată, pe cât este cu putință, adică atâta vreme cât mintea-nous este încă în legătură cu rațiunea (logikí). În această situație, omul se luptă să se elibereze de orice imagine sau sunet care cad sub incidența simțurilor, încearcă să se elibereze de imaginile închipuirii și îndepărtează orice gând care intră în rațiune (logikí). Evită până și lumina sensibilă, căci

lumina smulge mintea-nous de pe drumul către inimă. Astfel se explică de ce Părinții niptici, la începuturile acestei strădanii a lor, evită convorbirile, întâlnirile cu oamenii, gândurile, imaginile etc. Pe această cale doresc să elibereze mintea-nous din condițiile mediului din jur și chiar și de rațiune. Însă, atunci când mintea-nous își găsește locul, sălașul ei firesc, atunci este posibil ca simultan mintea-nous să se roage, iar rațiunea să își aibă gândurile (logismoí) ei și chiar ca omul să fie activ în societate. În această stare, mintea-nous omului nu se mai întunecă din pricina întunericului din jur, ci fiind luminată, dimpotrivă, ea e cea care luminează întunericul mediului în care se află. Toți Sfinții care au ajuns să facă lucruri temerare, să intre până și în bordeluri ca să mântuiască pe frații lor, se aflau în starea de luminare a minții. Nebunii pentru Hristos aveau această experiență. De aceea, cel ce dorește să cerceteze cele despre nebunii pentru Hristos în afara acestei perspective, cel mai probabil eșuează în demersul lui. De asemenea, toți Sfinții nevoitori și Sfinții Mucenici ajunseseră cel puțin la treapta de luminare a minții, aveau această experiență lăuntrică, de aceea nici nu erau înrâuriți de condițiile mediului din jur.

Ceea ce descriu în acest punct este așa-numita metodă apofatică a Bisericii și care este Golgota rațiunii (logikí) umane. Lucrarea de-la-sine a inimii prin puterea dumnezeiescului Har adună mintea în inimă, și acolo se concentrează și vederea sufletului. Și această concentrare este mai puternică decât cea mai mare putere a unui radiofon, de pildă. E posibil ca omul să audă radioul și totuși mintea-nous să fie adunată în inimă și să se roage neîncetat. Astfel, omul nu se îndepărtează de lume și oameni și, deși se află în mijlocul societății, se roagă neîncetat. Desigur, așa cum am menționat anterior, la început, îndepărtarea fizică, căutarea liniștii sunt necesare și ajută. Când însă mintea-nous s-a îndulcit cu unirea inimii, atunci nu o mai tulbură nici toate condițiile grele ale mediului din jur.

Toată această stare este și se numește de către Părinți răpire, extaz (ékstasi). Și aici trebuie subliniat că, deși folosim același cuvânt ca în filosofia greacă, totuși ne referim la altceva. Extazul nu este suspendarea energiilor sufletești, nu este îndepărtarea minții de trup, ci îndepărtarea minții de cugetul trupesc și lumesc și întoarcerea ei în inimă. Când mintea se îndepărtează de lumea din jur, când se dezleagă din robia rațiunii și a patimilor și se roagă neîncetat, chiar dacă omul se află în mijlocul lumii, în tradiția patristică aceasta este și se numește răpire, extaz.

Astfel, problema nu este să înceteze ispitele și greutățile din viața noastră, ci să le depășim prin strădania de a elibera mintea de sub tirania condițiilor mediului din jur, a patimilor și a rațiunii. Prin urmare, nu sunt de vină ceilalți, nici ispitele care ne vin în viață, ci sinele nostru bolnav, care nu lucrează în chip firesc.

Când vorbesc despre aceste lucruri de obicei întâmpin o obiecție: că toate astea nu se pot realiza fiind în lume, că, adică, nu e posibil ca un om să trăiască în lume și să aibă asemenea experiențe. Cu privire la această obiecție doresc să subliniez următoarele lucruri.

În primul rând, toate lucrurile acestea pe care încerc să le descriu aici nu țin de starea unui supraom, ci reprezintă starea firească a omului creat de Dumnezeu. Nu vorbesc de lucruri exagerate, ci de lucruri care se pot realiza. Este o blasfemie să credem că Hristos, Apostolii și

Sfinții Părinți cer de la oameni lucruri irealizabile. Luminarea minții este starea firească a omului.

În al doilea rând, întreagă această învățătură care se recunoaște limpede în Sfânta Scriptură este ignorată astăzi peste măsură și inadmisibil, dar nu doresc să mă refer la acest lucru aici. Și asta pentru că trăim un creștinism secularizat, lumesc. Secularizarea este cea mai mare vătămare pentru creștinii de azi. Am ajuns să considerăm starea firească a omului, anume luminarea minții, ca fiind o stare suprafirească. Însă această stare pe care noi o socotim suprafirească este o stare pe deplin firească în viața Bisericii, care este Trupul lui Hristos.

În al treilea rând, eu unul cel puțin vorbesc cu atâta certitudine despre aceste lucruri, adică nu am absolut nici o reținere, pentru că am cunoscut mulți oameni care trăiesc aceste lucruri. M-a învrednicit Dumnezeu să cunosc oameni care au experiențe ale rugăciunii minții (noetice) și chiar ale vederii Luminii necreate. Și printre acești oameni nu se numără doar monahi, ci și oameni care trăiesc în lume. Acest lucru mă face să spun că rugăciunea minții (noetică) este starea firească a omului și singura cale de reuşită în rezolvarea problemelor noastre.

În al patrulea rând, din experiența mea pastorală am constatat că mulți oameni au dobândit în viața lor, fie și pentru un scurt interval de timp, cunoașterea luminării minții și a rugăciunii minții în inimă. Probabil că cei mai mulți nu știu ce înseamnă acest lucru și nu îl pot explica, dar l-au trăit. Pot să spun că mulți oameni dobândesc cunoașterea acestei rugăciuni a minții (noetice) pe primele ei trepte și la începuturile intrării în perioada pocăinței. Poate să dureze puțin timp, câteva zile, câteva săptămâni sau luni sau chiar și un an, acest lucru depinde de modul lor de viață. Vreau să spun însă că mulți trăiesc această stare. Pot să adaug că în mod obișnuit se întâmplă la oameni care ani la rând au trăit în afara Bisericii și la un moment dat s-a aprins în ei pocăința. Câtă vreme, dimpotrivă, oameni care de mici trăiesc în Biserică, dar în mod convențional, și au ajuns la un formalism și la o obișnuință exterioară cu cele bisericești, de regulă nu trăiesc aceste stări și chiar ei sunt cei care aduc obiecții cum că este imposibil să trăiești în lume și să ai experiența rugăciunii minții.

Totuși, dacă cercetăm bine Sfânta Scriptură, mai ales Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vom constata că primii creștini, deși trăiau în societate, în condițiile grele și obișnuite ale vieții, totuși aveau o puternică rugăciune a minții în inimă.

5.      Diferențieri ale rugăciunii minții

Lucrarea-energia rugăciunii, care în realitate este lucrare-energie  a dumnezeiescului Har în inima omului, deși în esență este aceeași la toți – și astfel cei care se află în această stare au o experiență comună – totuși se diferențiază în funcție de fiecare om. Acest lucru depinde de măsura lucrării-energiei dumnezeiescului Har, de alcătuirea psiho-somatică particulară a fiecărui om și de modul particular de viață, adică de condițiile în care trăiește fiecare. Încă pot să adaug că în mod aparte lucrează Harul în același om în momente de timp diferite. Și, ca să fiu mai clar, aș dori să menționez câteva situații semnificative.

Părinții spun că, de vreme ce unirea minții-nous cu inima se face prin lucrarea-energia dumnezeiescului Har, de măsura lucrării dumnezeiescului Har depinde și măsura rugăciunii. Astfel, uneori omul are multă putere și lucrare a rugăciunii și este ca îmbătat, iar alteori simte o uscăciune duhovnicească. Și Părinții spun că sub acest aspect se aseamănă viața duhovnicească cu râurile. Când plouă, râurile au multă apă, iar când este secetă, scade și chiar dispare cu totul apa. La fel se petrece și cu rugăciunea. În aceste stări de uscăciune omul nu trebuie să fie nerăbdător.

De asemenea, rugăciunea se face în funcție de starea sufletească și trupească aparte a rugătorului. Uneori omul simte că rugăciunea lucrează când merge, alte ori când stă și alteori când se află în pat. Există chiar și situația ca îndată ce se trezește să simtă lucrarea rugăciunii și să îl însoțească toată ziua. Acest lucruri sunt cumva ”taine”, dar cred că acela care cunoaște această rugăciune poate să mă înțeleagă. Singura explicație este că omul nu este doar suflet sau doar trup, ci un întreg alcătuit din amândouă, de vreme ce sufletul este unit cu trupul.

Mai mult încă, manifestările trupului pe durata rugăciunii nu sunt aceleași. Există oameni care în timpul rugăciunii au lacrimi nestăvilite. Ochii lor se fac izvoare de lacrimi. Există însă alții care nu au multe lacrimi trupești, dar au lacrimi ale inimii. Adică simt, nu își imaginează, că le plânge inima și este spălată de un ocean de lacrimi. Lacrimile inimii sunt legate de o durere foarte adâncă. Aceștia din urmă uneori plâng și trupește.

De aceea, nu este nevoie de o insistare exagerată sau de o absolutizare a diferitelor stări. Aș putea spune că omul nu trebuie să își devină sieși iscoadă, nu trebuie să încerce să își cerceteze starea lăuntrică. Nu este corect ca experiența unuia să se impună altuia în toate amănuntele ei, pentru că asta poate face rău. Rugăciunea se manifestă și se intensifică diferit în fiecare om. Părintele duhovnicesc cu discernământ, care cunoaște din experiență aceste stări, îl poate ajuta pe om. Ajutorul, desigur, constă în a elibera mintea-nous a rugătorului din tirania rațiunii, a patimilor și a mediului din jur și să o lase să se îndrepte liber și personal către Dumnezeu. Când cineva se abate de la această învățătură patristică, atunci apar stări de melancolie, anomalii ale vieții duhovnicești, neliniște și multe alte probleme care fac viața grea. Uneori, atunci când un om încearcă să îl imite pe un altul sau să guste în scurt timp lucrarea-energiarugăciunii curate, și anume când face acest lucru cu egoism și mândrie, se ajunge chiar și la multe anomalii trupești, adică la surmenaj, la dureri de cap etc.

6.      Rugăciunea minții (noetică) și Părintele duhovnicesc

Sfinții Părinți învață că însăși rugăciunea se face învățător omului. Rugăciunea însăși îl învață ce trebuie să facă. Când, desigur, spunem că rugăciunea se face învățător,   înțelegem mai ales că prin această rugăciune este prezent dumnezeiescul Har, așa că prin diminuarea Harului, prin încuviințarea sau dezaprobarea acestuia, omul este călăuzit în viața duhovnicească.

Știm bine din îndelunga experiență a Bisericii că pe durata rugăciunii se petrec multe în viața omului. Acesta ajunge să străbată căi care mai înainte îi erau necunoscute. La început trăiește o uimire față de noutatea în care a intrat. Apoi vine entuziasmul. După un răstimp, care este diferit pentru fiecare în parte, are loc ridicarea dumnezeiescului Har, și astfel se micșorează lucrarea-energia rugăciunii pe care o avusese mai înainte. Apoi însă rugăciunea devine

statornică în inimă. În fiecare zi va întâmpina lucruri noi, experiențe duhovnicești noi. Rugăciunea este cea mai mare știință.

Pe durata rugăciunii apar multe primejdii. Aș dori să mă refer mai ales la patru dintre acestea.

Prima este dispoziția egoistă și arogantă. Omul se simte mândru pentru lucrarea aceasta, fără să înțeleagă că este darul lui Dumnezeu. Se naște în el o disprețuire a celorlalți. În răstimpul respectiv simte că nimeni altul nu a mai trecut prin asta și nu are această experiență. Simte că îi reușește și îi deplânge pe oamenii care eventual nu au această experiență. Dacă se întâmplă ca cineva să îi pomenească de ceva asemănător, îndată îl subapreciază și își promovează propria stare ca fiind mai înaltă și mai desăvârșită. De asemenea, îi disprețuiește pe acei oameni care eventual se îndoiesc de el.

A doua primejdie este atunci când pe durata diminuării acestei rugăciuni omul se dezamăgește, se revoltă, se tulbură și cade într-o adâncă melancolie. Mai înainte trăia o stare minunată, acum însă a pierdut-o. Și cade într-o adâncă melancolie, în mâhnire.

A treia primejdie este atunci când rugăciunea se pierde și se micșorează din propria noastră neglijență sau, mai rău chiar, din pricina păcatului pe care îl săvârșim. Aceasta este foarte cumplită. Pentru că atunci vătămarea este aproape de neîndreptat. Spun aproape de neîndreptat nu pentru că nu există pocăință, ci pentru că omul respectiv s-a învățat să primească darurile lui Dumnezeu cumva cu nepăsare. Este cumplit să ai darul rugăciunii minții și să păcătuiești.

A patra primejdie provine de la gândurile (logismoí) demonice cum că rugăciunea minții este zadarnică, se face cu mult efort, nu aduce nici un folos societății și că mai bine este să înlocuiască rugăciunea minții (noetică) cu rugăciunea rațională. Diavolul îi laudă pe oamenii care lucrează în misiunea creștină, ca să îl facă să oprească râvna pentru rugăciunea minții.

Există și alte ispite și primejdii, dar am insistat mai ales pe cele principale. Pentru toate aceste motive este de trebuință un Stareț cu discernământ, care să aibă experiență personală a acestor lucruri, să fi parcurs el însuși diferitele trepte ale rugăciunii. Cel care iubește cu discernământ, va ști să aline în încercări, îl va ține pe om în neîncetată pocăință, îl va smeri și va deosebi gândurile demonice. Căci trebuie spus că rugăciunea minții nu este o metodă mecanică de repetare a Rugăciunii lui Iisus, cumva în mod buddhist, ci se face în atmosfera de pocăință și smerenie. lipsa climei smereniei înseamnă că rugăciunea nu este însuflețită de învățătura creștină. De aceea, Părintele duhovnicesc încercat va călăuzi pe om cu discernământ pe durata lucrării rugăciunii minții, ca rugătorul să nu facă ceva rău, și îl va odihni în perioada micșorării rugăciunii. Astfel, Părintele duhovnicesc cu discernământ și experiență este înfățisat de toți Sfinții Părinți precum Moise care prin rugăciune și prin Harul lui Dumnezeu îl eliberează pe om din tirania Egiptului, de sub stăpânirea lui Faraon celui înțelegător și care îl va călăuzi în pământul făgăduinței.

Va trebui să pun aici capăt cuvântului despre rugăciunea minții. Trebuie însă să precizez că acest subiect este vast, este cu adevărat cea mai mare știință și nu se epuizează în puținele rânduri pe care le-am scrijelit aici. De asemenea, trebuie să mărturisesc că obrăznicia mea de

a vorbi despre acest lucru m-a luat pe sus, pur și simplu nu m-am putut opri. Dacă la această nouă impertinență a mea se mai adaugă și altele pe care fără de minte fiind le-am săvârșit în trecut, atunci veți înțelege de ce am nevoie de rugăciunile voastre, ca să mă miluiască Dumnezeu!