Rondelul (fr. rond – „cerc”) – poezie cu formă fixă, alcătuită din treisprezece versuri, care pot

fi grupate în trei catrene şi un vers independent; sau din douăsprezece versuri repartizate într-un

catren, un terţet şi un cvintet. Primele două versuri se reiau în poziţia a şaptea şi a opta, iar

ultimul este identic cu primul. Versurile rondelului sînt aranjate doar pe două rime: respectiv,

rondelul din treisprezece versuri conţine opt rime masculine şi cinci rime feminine, iar cel de

douăsprezece versuri are şase rime masculine şi şase feminine. Este structura consacrată a

rondelului. În literatura de specialitate, se discută despre mai multe tipuri de rondel: rondel

simplu, numit şi triolet, cu numai opt versuri; rondel dublu, constituit din patru catrene; rondel

perfect, cu şase catrene. Unii teoreticieni îl consideră identic cu rondoul, alţii – două specii

diferite. Literatura de origine a rondelului este cea franceză medievală, la început însemnînd un

cîntec şi un dans. În secolul al XIV-lea scriu rondeluri francezii Charles d’Orleans, Villon,

Clemont Marot. Va fi reînviat de unii parnasieni în secolul al XIX-lea. Este cultivat în toate

literaturile. În literatura română este ilustrat mai cu seamă de Alexandru Macedonski cu „Poema

rondelurilor”

Rondel de iarna de Nicolai Costenco

Natura si-a schimbat decor ul,

Noi ne iubim ca la-nceput.

In pasle iti strecori piciorul

Trandafiriu, micut si crud.

Razi vesel, ti-i asa placut

Omatul alb, pufos ca nor ul!

Natura si-a schimbat decorul,

Noi ne iubim ca la-nceput.

In noi, ca-n luna mai, fiorul

E proaspat si neincetat,

Ca-n ceasul cand ne-am cunoscut.

Si tot mai strans ne leaga dorul,

Chiar firea de-a schimbat decorul.

Poezia Rondelul rozelor de august, de Alexandru Macedonski, face parte din volumul postum,

intitulat Poema rondelurilor, apărut în anul 1927. Rondelurile sunt poezii cu formă fixă, de 13-14

versuri, repartizate de regulă, în trei strofe, cu numai două rime. Primele două versuri, care

enunţă tema sau motivul poetic, se reiau în strofele următoare, ambele în strofa a doua şi ultimul

în strofa finală, la Macedonski acest vers fiind al treisprezecelea al poeziei. Denumirea acestei

specii literare provine din fr. rondel, it. rondello, şi sugerează noţiunea de rotund, de terminat,

expresie a unei perfecţiuni formale cultivate cu atenţie.

De la apariţia sa, în Franţa secolului al XIV-lea, rondelul a avut două perioade de glorie, una în

secolele al XV-lea şi al XVI-lea, în vremea trubadurilor şi truverilor, prin Charles d’Orleans,

Francois Villon şi Clement Marot, alta în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin poeţii

parnasieni, adepţi ai formelor perfecte şi muzicale. Promotor al parnasianismului în literatura

română, Macedonski scrie rondeluri asemănătoare cu ale lui Theodore de Banville, Laforgue,

Rodenbach, Mallarme, similitudine mergând chiar până la distribuţia rimelor: abba, baab, baaba,

cum se constată în Rondelul rozelor de august.

Poema rondelurilor sintetizează şi stilizează temele majore ale universului poetic macedonskian,

extazul şi damnarea, elevaţia, exotismul, evadarea din real, într-o formă literară cu sonorităţi şi

culori cultivate îndelung prin exerciţiul simbolist. Calea spre inefabil, spre zări îndepărtate,

înălţarea, existente şi în poeziile lui George Gordon Byron, în Mazeppa de pildă („Away, away,

my breath was gone”), se identifică aici ca o cale de abstragere din real, de intrare în lumea

extatică a visului.

Rondelul rozelor de august exprimă o meditaţie pe tema trecerii timpului, (tempus irreparabile

fugit), plină de melancolie, sugestie dată, chiar din titlu, de motivul rozei ce se fanează uşor şi de

sensul cuvântului, „august”, lună târzie de vară, simbol al declinului, al plenitudinii estivale şi al

târziului ce se răsfrânge inevitabil asupra condiţiei umane. Rondelul începe sub semnul iluziei că

timpul îşi poate încetini curgerea, fanarea, ca stare premergătoare morţii florale, putând fi încă

evitată sau întârziată, relevantă fiind, în acest sens, repetiţia adverbului „mai”: „Mai sunt încă

roze - mai sunt”, adică perfecţiunea poate fi încă realizată, sublimul şi absolutul pot încă fi

atinse. Roza este un simbol al vieţii, prin culoarea roşie, al beţiei simţurilor, prin parfumurile

tari, al trăirii pline de avânt.

Potrivit Dicţionarului de simboluri, de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, roza este floarea cel

mai des invocată ca simbol în Occident, comparabilă cu lotusul din India. În religia creştină, roza

semnifică potirul în care a picurat sângele lui Iisus (Sf. Graal), este chiar simbolul rănilor sale, al

mântuirii prin înălţare la cer. La alchimişti trandafirul alb avea semnificaţia imposibilităţii

atingerii absolutului. Simbolistica trandafirului merge înapoi în timp până în momentul genezei,

al apelor primordiale peste care se înalţă ca un triumf al vieţii, un fel de centru din care emană

toate manifestările ei profunde, sufletul, iubirea, aspiraţia către perfecţiune, către starea genetică

pierdută.

În poezia lui Macedonski tocmai acestea sunt sensurile profunde ale „rozelor de august”. Viaţa

este numai de natură organică, deci perisabilă, pândită de inconsistenţă. Particula „mai” arată, pe

lângă iluzia conservării stării primordiale, şi asaltul repetat al timpului ce distruge formele

organice. Timpul iniţiatic, al creaţiei a existat aievea, când rozele rămâneau nepieritoare la

trecerea timpului, într-un fel de suspendare a clipei: „Aşa cum au fost şi acele / Când ceru-l

credeam pe pământ”.

Prin aspiraţiile sale şi prin vocaţia genialităţii, poetul se identifică momentelor originare, forţei

creaţiei, suprapuse celei divine: „Pe-atunci eram falnic avânt... / Priveam, dintre oameni, spre

stele”. Contingenţa celor două spaţii, pământul şi cerul, unul chtonic, celălalt uranic, păstrează

amintirea nostalgică a începuturilor; apoi, omul izgonit din Paradis a decăzut, s-a lăsat supus

trecerii timpului, tentativele de înălţare, de excelsior, temă macedonskiană obsesivă, fiind în

genere apanajul omului superior, al geniului.

Faptul că două spaţii acum distincte, teluricul şi uranicul, au existat împreună în timpul

primordial,- ulterior separate prin distanţe astrale, arată trecerea ireversibilă a timpului: vremurile

au devenit profane şi energia, o parte din ea, s-a degradat, s-a condensat în forme staţionare, în

tipare materiale, cu viaţă efemeră, roza fiind, prin excelenţă, simbolul efemerităţii. Pentru că

doar energia pură reprezintă viaţă fără sfârşit, biologicul stă sub semnul neîmplinirii, al

perpetuării stării degradate. „Parfumul” rozelor, contingent cu un parfum al aştrilor, al stelelor

(„Priveam, dintre oameni, spre stele; / Mai sunt încă roze, mai sunt, / Şi tot parfumate şi ele”),

semnifică refugierea din faţa neantului, într-o lume unde culorile, aromele sunt de o

nemaiîntâlnită perfecţiune.

Încercarea de refugiu în paradisul floral, anesteziant, care îmbată simţurile, este tipic simbolistă.

Omul nu îşi poate depăşi condiţia în lumea reală, regăsirea esenţelor putându-se împlini numai

prin transcendere, iar „rozele de august” oferă acest spaţiu de extensiune a simţirii, de

beatitudine, refăcând starea umană originară, apropiată de cea divină. Eul liric atinge astfel un

apogeu inerţial, limita superioară posibilă, de unde începe declinul. Luna august, făcând trecerea

spre toamnă, înscrie destinul poetului pe o pantă coborâtoare, de stingere discretă a extazului, de

cufundare într-o secretă melancolie, datorată implacabilei pânde a neantului, prezentă şi la alţi

poeţi simbolişti, Verlaine, Samain, Regnier.

În faţa acestei perspective, omul se refugiază pe tărâmul vag al fanteziei, al visării, al creaţiei:

„Zadarnic al vieţei cuvânt / A stins bucuriile mele, / Mereu când zâmbesc, uit, şi cânt, / În ciuda

cercărilor, grele, / Mai sunt încă roze, - mai sunt.” Zâmbetul şi cântul, poezia, ca mijloc de

salvare, de mântuire, pot opri această coborâre în neant, stimulând uitarea salutară a omului prins

de timp, incapabil să iasă din capcana lui circulară. Necazurile, nenorocirile inerente, vârsta,

acest timp întârziat în trup, sunt tot atâtea „încercări” ale vieţii, ale destinului; poetul se simte, la

rându-i, fanat de timp, dar există o speranţă, rozele mai există încă, în pofida oricărei evidenţe.

Macedonski apelează la recuzita poetică simbolistă, concentrată, lapidară, nu la discursul

epicizant, nici măcar descriptiv, prin urmare nu se foloseşte o suită de fapte şi de imagini, ci se

sugerează stări de spirit. Simbolurile sunt mijloace de sugestie a stărilor metafizice, devenind căi

de cunoaştere. În acest rondel, ca şi în altele, ca într-un creuzet magic, se dizolvă ideile

simboliste ale lui Macedonski, susţinute şi în studiile sale teoretice, Poezia viitorului, În pragul

secolului şi Simţurile în poezie. Simbolurile se interferează, devenind elemente ale unui spaţiu

imaginar, adevărate „păduri de simboluri”, percepute, traversate de om prin sugestie: „La Nature

est un temple ou de vivants piliers / Laissent parfois sortir de confuses paroles; / L’horrime y

passe a travers des forets de symboles / Qui l’observent avec des regards familiers”

(Correspondances - Charles Baudelaire).

Rondelul emană, în întregul său, o notă de speranţă; parfumul vieţii nu a pierit, chiar dacă timpul

trece necruţător; el se manifestă încă în roze, care conservă frumuseţi şi tării de altădată.

Speranţa, strecurată parcă din cutia Pandorei, discretă, însufleţeşte încă spiritele vii. Rozele, prin

culoare şi parfumuri, simbolizează chiar viaţa, îndeamnă la nelinişte creatoare, iar poetul, devenit

eteric în prezenţa lor, se transformă într-un fluid energizant, capabil să magnetizeze spaţiul înjur,

să-l transforme după voinţă. De fapt, poetul încearcă să retrezească la viaţă spaţiul amorf,

introducând în câmpul vizual roşul aprins, diafanul, imponderabilul, calităţi discrete, de mare

rafinament, ale regnului vegetal, devenit reper universal-uman, generând mişcarea, elanul,

creaţia, teme permanente ale poeziei sale.