ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL -...

smg.mapn.ro/SIA/index.htmlsmg.mapn.ro/SIA/index.html

•••

Generalul Petre DumitrescuPionieri ai artileriei antiaeriene

ontraspionajul militar în timp de paceC

ROMÂNIA ÎN PRIMUL

RĂZBOI MONDIALROMÂNIA ÎN PRIMUL

RĂZBOI MONDIAL

BULETINUL ARHIVELOR MILITARE ROMÂNE A n u l X , n r . ( )X 2 7 6 / 2 0 1 7

SUMAR

SUMARUL |N LIMBA ENGLEZ~ 100

STUDII/DOCUMENTE

EDITORIAL

SERVICIUL ISTORIC AL ARMATEI

La ceas aniversar – Serviciul Istoric al rmatei

1867-2017,

În timp de r zboi, pe front în linia -a

Contribu ii la istoria contraspionajului militar

în timp de pace (1913)

Pionieri ai artileriei antiaeriene

Armata bulgar cucere te definitiv obrogea (1916)

Reorganizarea structurilor inform tive/

contrainformative ale Armatei Române (1917)

in ac iunile informative i contrainformative

române ti în perioada interbelic pe spa iul sovietic

Stadiul execut rii Conven iei de Armisti iu reflectat

într-o dare de seam a delega iei militare

(1 noiembrie 1945)

Un uitat – generalul de armat etre umitrescu

i

Reflectarea caracterului particip rii omâniei

la rimul zboi ondial

în scenariul filmului „ durea spânzura ilor"

Grupul de avia ie al inisterului facerilor nterne

în primele dou decenii de activitate (1948-1968)

Despre veterani, cu venera ie

Un reputat artilerist – colonelul lorian roza

Recenzii

A

I ,

ţ

,

,

D ,

a

,

D ţ

ţ ,

ţ ţ

ţ

,

P D

i C D i,

R

P R M

P ţ

ţ M A I

,

ţ ,

F G ,

Agora

Locotenent-colonel Dr. Gabriel-George P TRA CU

Drd. Daniel-Silviu NICULAE

General-maior(r) prof univ Dr. Visarion NEAGOE

Dr. Lumini a GIURGIU

Lector universitar asociat Dr. Alin SPÂNU

Profesor universitar Dr. Valeriu AVRAMProfesor Dr. Viorel GHEORGHE

Dr. Teodora GIURGIU

General de brigad (r) profesor universitarDr. Adrian STROEAColonel (r) Marin GHINOIU

Lucian DR GHICI

Locotenent-colonel (r) Dr. Petre OPRI

Profesor Vasile TUDOR

Plutonier-adjutant Eugen-Dorin SP TARU

9

8

16

. . 22

ţ 31

44

52

60

66

,77

82

87

89

96

7

Dr. Lumini a GIURGIU 2ţ

ă

ă

ă

ă

ă

ă

ă ă

ă

ă

ă

ă

Ă

ă

Ă

Ă

Ş

Ş

ş

ş

ş

ş b t l a de la otul onulu

Buletinul Arhivelor Militare Rom@neAnul XX, nr. 2 (76)/2017

Director fondator

Prof. univ. Dr. Valeriu Florin DOBRINESCU (1943-2003)

Publica]ie recunoscut` de c`tre Consiliul Na]ional al Cercet`rii {tiin]ificedin |nv`]`m@ntul Superior [i inclus` \n categoria „D”, cod 241

Mesajul

cu prilejul ilei erviciului storic al rmatei

i S i M G

Z S I A

şefulu tatulu ajor eneral

1

C

V

operta I:

Coperta I :

Sublocotenentul

Ecaterina Teodoroiu,

„Eroina de la Jiu”

I A

( zeului Militar

Naţional „Ferdinand I”)

Fototeca Mu

Participanţii

la festivitatea anivers

ţarea

Serviciului storic al rmatei

ării

a 150 de ani de la înfiin

Editor coordonator

Coperte

:

:

Co Adrian GRIGORE

Valentin MACARIE, Viorel COMAN, Nicolae CIOBANU

· General D

· Lector D

· D

· D

· Colonel prof. univ. Dr. Alesandru DU U

· Colonel Dr. Petri or FLOREACentrul de Studii i P strare a Arhivelor Militare Istorice

· Colonel (r) prof. univ. Dr. Ion GIURCUniversitatea Hyperion din Bucure

· D Dinu C. GIURESCU

· D· Colonel (r) prof. univ. Dr. Alexandru O CA

· Dr. Petre OTU

· Prof. univ. Dr.

· Prof. univ. Dr. Ioan SCURTU

· Colonel Dr. Mircea T

lonel

de brigad

univ. r. Florian BICHIRColegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor

Securit ţiiProf. univ. r. Valentin CIORBEA

Universitatea „Ovidius” ConstanţaProf. univ. r. Marian COJOC

Universitatea „Ovidius” Constanţa(r) Ţ

Comisia Român

Ă„ ”

Prof. univ. r.

Comandor (r) r. Marian MO

Dumitru PREDAMinisterul Afacerilor Externe

„Gândirea Militar

Redactor- ef

Redactor- ef adjunct

Secretar de redac ie

Redactori:

ehnoredactare computerizat

Consiliul tiin ific:

Sumar n limba englez

Procesare texte

Distribu ie

Adresa redac iei:

ş

ş

ş

:

:

ţ :

T ă:

ţ

î

:

ţ :

ţ

Dr. Lumini a GIURGIUTel./fax 021-318.53.85, 021-318.53.67/0314

Dr.

Anca Oana OTU

Dr. Veronica BONDAR, Lucian DR GHICI,locotenent-colonel Dr. Gabriel P TRA CU

M d lina DANCIU

Membru al Academiei Rom ne

Universitatea Hyperion din Bucure

Comisia Rom n de Istorie Militar

Academia Oamenilor de tiin• Dr. Alin SP

Dr. Teodora GIURGIU

N

Serviciul Difuzare al Trustului de Pres al M.Ap.N.

Drumul Taberei nr. , sector 6, cod 61353,Bucure ti. Tel./fax 318.53.85; 318.53.67/0314

ţ:

Teodora GIURGIU

Dr.

-George

ă ă

â

„ ” şti

â

ţ

Mihaela CĂLI

7H: 021- 021-

[email protected]

ĂĂ

ă ă

ăÂNU

Centrul de Studii Euroatlantice

ă

Ş

Ş

ş

ă r. ing. Ovidiu-Ionel TĂRPESCUStatul Major General

ă

ă de Istorie Militară

ă

ĂNASEă Românească”

şş

şti

ŞNEAGUŞ

ă:

e-mail: [email protected]

www.mapn.ro/smg/SIA/index.html

Buletinul Arhivelor Militare Rom ne apare trimestrial, sub egidaServiciului Istoric al Armatei. Public articole pe teme de istorieuniversal i rom neasc , precum i documente provenind din

Arhivele Militare Rom ne, dar i din alte arhive din ar sau str in tate.

Responsabilitatea pentru con inutul articolelor revine autorilor.Manuscrisele nu se napoiaz . Reproducerea articolelor sau a

documentelor publicate se poate face numai cu indicarea autoruluiarticolului i a titulaturii revistei.

â

ââ ţ

ţî

ăă ă

ă ă ă

ă

ş şş

ş

ISSN 1454-0924

Tiparul este executat la Centrul Tehnic-Editorialal Armatei

C. 160/2017 B 00139

editorial

document 2017 2 (76) 1

La 17 martie 2017 se împlinesc 150 de ani de la înfi inţarea Serviciului Istoric al Armatei, continuatorul tradiţiilor Depozitului General al Războiului, înfi inţat ca direcţie a Ministerului de Război.

Structură afl ată în subordinea Statului Major General, Serviciul Istoric al Armatei a contribuit de-a lungul unui secol și jumătate la conservarea și valorifi carea tezaurului arhivistic al Armatei României, destinat să păstreze pentru posteritate mărturiile documentare privind rolul și locul, evoluţiile și tradiţiile organismului militar naţional în societatea românească, precum și faptele de arme, bravura și spiritul de jertfă ale militarilor români.

De-a lungul timpului, Serviciul Istoric al Armatei a asigurat un management efi cient al unităţilor arhivistice, concomitent cu derularea unui proces de valorifi care a lecţiilor trecutului, prin elaborarea de lucrări știinţifi ce - culegeri de documente, cronologii, monografi i, dicţionare, albume și enciclopedii - care refl ectă cu acurateţe și obiectivitate un parcurs glorios și o evoluţie constant ascendentă a organismului militar românesc.

Necesitatea prezentării adevărului istoric, în folosul știinţei ori numai pentru a servi personalului armatei, în vederea primirii drepturilor cuvenite, și-a găsit de fi ecare dată rezolvarea printre rafturile de arhivă, organizate și păstrate pentru a dăinui peste ani.

Astăzi, Serviciul Istoric al Armatei, ca principal păstrător al tradiţiilor glorioase ale Armatei României prin conservarea și valorifi carea patrimoniului arhivistic militar, un tezaur de inestimabilă valoare, are datoria de a transmite intactă această zestre generaţiilor viitoare.

Este important să valorifi căm această moștenire și să facem cunoscut acest tezaur și societăţii românești. În secolul informaţiei și vitezei trebuie să adaptăm canalele de comunicare, pe de o parte, și modalitatea de prezentare pe de altă parte, pentru a efi cientiza lucrul cu structurile din interiorul sistemului militar sau din sfera acestuia.

Doamnelor și domnilor ofi ţeri, subofi ţeri, soldaţi și gradaţi profesioniști, personal civil contractual - specialiștii de ieri și de azi ai Serviciului Istoric al Armatei,

Contribuţia dumneavoastră la păstrarea adevărului istoric despre Armata României îmi dă convingerea că identitatea oștirii și neamului românesc va fi dusă pe mai departe.

Momentul festiv, în faţa căruia ne afl ăm astăzi, îmi oferă plăcutul prilej de a vă transmite întreaga mea consideraţie și de a vă asigura de tot respectul cuvenit pentru ceea ce întreprindeţi zi de zi în activitatea pe care o desfășuraţi.

Cu prilejul sărbătoririi a 150 de ani de la înfi inţarea Serviciului Istoric al Armatei, vă adresez sincere felicitări și vă urez succes în activitatea viitoare, multă sănătate, putere de muncă, dumneavoastră și familiilor dumneavoastră!

La mulţi ani!

ȘEFUL STATULUI MAJOR GENERAL

General NICOLAE-IONEL CIUCĂ

MESAJULŞEFULUI STATULUI MAJOR GENERAL

CU PRILEJUL ZILEI SERVICIULUI ISTORIC AL ARMATEI

2 (76) 2017 document2

studii/documente

Eleganta și somptuoasa clădire a Cercului Militar Naţional a găzduit un moment deosebit în existenţa Serviciului Istoric al

Armatei. Cu 150 de ani în urmă, Domnitorul Carol a semnat, la 17 martie, Înaltul Decret nr. 380 prin care a fost înfi inţată prima structură din Armata României cu nobila misiune de conservare a arhivelor și de scriere a istoriei militare.

Asupra raportului ministrului nostru secretar de stat

la Ministerul de Război sub nr. 2734,Am decretat și decretăm:Art. 1. Se întocmește pe lângă administraţia centrală

și sub autoritate directă a ministrului nostru secretar de stat la Ministerul de Război o direcţie sub denumirea de „Depozit General al Războiului” compus astfel:

1. Secţia Harta României

Lucrări topografi ce interioare.

2. Secţia Lucrări Istorice

Statistica militară și lucrări regimentare.

Art. 2. Atribuţiile speciale ale f iecărei secţii din „Depozitul General al Războiului” sunt reglementate precum urmează:

1-a SecţieDirecţia operaţiilor geodezice și topografi ce ale Hărţii

României; corespondenţa privitoare la executarea acestor operaţii pe teren. Punerea pe curat a tuturor desenelor și ridicărilor. Redactarea și adunarea de diferite hărţi ale ţărilor străine. Examinarea și conservarea lucrărilor topograf ice executate în f iecare an de regimentele de infanterie și cavalerie. Instrumente. Recunoașteri militare. Litografi a. Administrarea și contabilitatea personalului depozitului.

A 2-a SecţieClasarea și conservarea arhivelor privitoare la

operaţii de război. Redactarea oricărei operaţii militare. Istoria regimentelor de la crearea lor și în general toate lucrurile istorice. Adunarea tuturor documentelor necesare pentru istoria militară a României. Adunarea

LA CEAS ANIVERSAR – SERVICIUL ISTORIC AL ARMATEI1867-2017

Dr. Luminiţa GIURGIU

documentelor privitoare la statistica militară. Lucrări și opere publicate în străinătate. Examinarea și conservarea lucrărilor militare executate în fi ecare an de regimentele de infanterie și cavalerie. Conservarea bibliotecii și a arhivelor. Organizarea armatelor străine. Bibliotecile corpurilor. Școlile regimentare.

Art. 3. Șefi i de secţii sunt numiţi de Noi dintre ofi ţeri în activitate de serviciu, cei mai superiori în ierarhia gradelor din corpul de Stat Major, după propunerea ministrului nostru secretar de stat la Ministerul de Război.

Art. 4. Ceilalţi of iţeri atașaţi pentru serviciu la Depozitul General al Războiului, precum și alţi funcţionari trebuincioși ce se vor prevedea în bugetul anual al războiului, sunt numiţi de-a dreptul de ministrul nostru

de război dintre ofi ţerii de Stat Major afl aţi în activitate de serviciu sau retragere, precum și din civilii care prin cunoștinţele lor corespund misiunii la care sunt chemaţi.

Art. 5. În scopul de a forma pentru serviciul Depozitului General al Războiului, desenatori care să f ie obișnuiţi cu metodele adoptate, se pot

atașa la această direcţie sub titlul de elevi, tineri în vârstă de la 16 până la 18 ani.

Acești elevi vor primi soldă de la 1.200 lei cel puţin până la 2.400 lei cel mult pe an, în raport cu lucrările ce vor executa și cu vechimea serviciului.

Timpul ce vor trece ca elevi nu le va da nici un alt drept.Art. 6. Ministrul Nostru secretar de stat la Ministerul

de Război va hotărî printr-un regulament particular condiţiile ce trebuie a îndeplini acești elevi pentru a fi admiși, cât și pentru serviciul interior al secţiilor.

Art. 7. Și cel din urmă, ministrul Nostru secretar de stat la Ministerul de Război este însărcinat cu executarea ordonanţei de faţă.

Festivitatea a fost deschisă de domnul colonel Adrian Grigore care a prezentat onorul și raportul înaltelor ofi cialităţi militare prezente, urmate de momentul emoţionant a intonării Imnului de Stat al României.

studii/documente

document 2017 2 (76) 3

Domnul colonel Corneliu Postu, directorul-adjunct al Statului Major General, a transmis mesajul domnului general Nicolae-Ionel Ciucă, pe care îl prezentăm în editorialul revistei noastre.

Domnul general-maior magistrat Nicolae Lupulescu, în numele Președintelui României, domnul Klaus-Werner Johannis, a conferit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de of iţer, cu însemn de pace, categoria F „Promovarea culturii”. În Decretul Prezidenţial nr. 302 din 17 martie 2017 se arată că înalta distincţie a fost acordată cu prilejul aniversării a 150 de ani de la înfi inţare, în semn de apreciere a înaltului profesionalism și a rezultatelor remarcabile obţinute, de-a lungul timpului, în conservarea, cercetarea și valorifi carea tezaurului istoric și a tradiţiilor militare ale Armatei României.

În continuarea festivităţii, domnul general de brigadă Mircea Mândrescu, în numele șefului Statului Major al Forţelor Terestre, domnul general-locotenent dr. Dumitru Scarlat, dorind a răsplăti meritele Serviciului Istoric al Armatei, pentru recunoașterea contribuţiei la păstrarea, conservarea și valorifi carea patrimoniului arhivistic, precum și pentru sprijinul deosebit acordat Forţelor Terestre, a conferit Emblema de Onoare a Forţelor Terestre.

În mesajul său, domnul general-locotenent dr. Dumitru Scarlat a arătat: Sărbătorirea, la 17 martie 2017, a 150 de ani de la înfi inţarea Serviciului Istoric al Armatei îmi oferă prilejul de a vă adresa, dumneavoastră și personalului din subordine, felicitări pentru activitatea deosebită pe care o desfășuraţi. Este o onoare pentru noi, militarii Forţelor Terestre, să f im alături de dumneavoastră și de întregul personal al instituţiei și ne exprimăm admiraţia faţă de eforturilor susţinute ale structurii în organizarea și executarea activităţilor specifi ce. La zi aniversară, vă urez succes în realizarea proiectelor de viitor, reușite profesionale și personale, sănătate, dumneavoastră și celor pe care îi preţuiţi! LA MULŢI ANI!

Domnul comandor Cristian Manolachi, în numele șefului Statului Major al Forţelor Aeriene, domnul general-locotenent Laurian Anastasov, dorind a răsplăti meritele Serviciului Istoric al Armatei, în semn de apreciere pentru înaltul profesionalism și sprijinul deosebit acordat Forţelor Aeriene, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la înfi inţare, a conferit Emblema de Onoare a Forţelor Aeriene.

Domnul comandor Victor Guidea, în numele șefului Statului Major al Forţelor Navale, domnul viceamiral dr. Alexandru Mîrșu, dorind a răsplăti meritele Serviciului Istoric al Armatei, pentru recunoașterea locului și rolului serviciului în structura Armatei României, a competenţei și profesionalismului cu care personalul își îndeplinește misiunea de bază privind documentarea conducerii Armatei cu informaţiile despre evoluţia în timp a organismului militar românesc necesare restructurării, redimensionării și reorganizării diferitelor eșaloane, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la înf iinţarea Serviciului Istoric al Armatei continuatorul tradiţiilor militare ale Secţiei Lucrări Istorice, a conferit Emblema de Onoare a Forţelor Navale.

2 (76) 2017 document4

studii/documente

Domnul colonel Adrian Grigore a acordat diploma și placheta aniversară a Serviciului istoric al armatei directorului Arhivelor Naţionale ale României – domnul profesor universitar dr. Ioan Drăgan și directorului adjunct al Statului Major General – domnul colonel Corneliu Postu.

Au transmis mesaje domnul profesor universitar dr. Ioan Scurtu – din partea Academiei Oamenilor de Știinţă Profesor, domnul profesor universitar dr. Ioan Drăgan – din partea Arhivelor Naţionale ale României și domnul general de brigadă (r) Grigore Buciu – din partea Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”.

În cuvântul său, domnul profesor universitar dr. Ioan Drăgan a arătat: Onorată asistenţă, este o bucurie și o onoare pentru mine să adresez felicitări călduroase și un salut colegial Serviciului Istoric al Armatei cu prilejul jubileului de 150 de ani, din partea conducerii și a personalului Arhivelor Naţionale ale României. Noi cunoaștem și dăm cea mai înaltă apreciere activităţii acestei structuri speciale a armatei române, care pe parcursul unui secol și jumătate a elaborat acte normative, a coordonat și monitorizat activitatea arhivistică la nivelul structurilor centrale ale Ministerului și a structurilor subordonate, a valorifi cat știinţifi c și, totodată, a pus la dispoziţia cercetătorilor documentele deţinute în fondurile arhivistice afl ate în gestionarea Serviciului Istoric al Armatei, precum și a Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice. Instituţiile noastre sunt componente de bază ale sistemului arhivistic al ţării și administrează împreună cea mai importantă parte a Fondului Arhivistic Naţional, contribuind în mod esenţial la dezvoltarea știinţei istorice și a memoriei naţiunii române în general. Venind dintr-o instituţie civilă, ţin să vă asigur, cu acest prilej, de întreaga mea admiraţie pentru modul în care armata își cultivă tradiţiile, valorile și personalităţile – oferind un model de urmat celorlalte componente ale societăţii, într-o epocă în care identităţile în general, cea naţională în special, sunt asaltate de valurile globalizării.

Onorată asistenţă, între Arhivele Naţionale Române și Serviciul Istoric al Armatei există o colaborare veche și fructuoasă, bazată pe identitatea preocupărilor profesionale, pe colaborare, cunoaștere și respect reciproc. Dragostea de document a fost sentimentul care a unit dintotdeauna specialiștii din cadrul celor două structuri emblematice ale arhivisticii românești. Învăţământul superior, specializările, colaborarea la întocmirea de instrumente de informare și cercetare, studii și expoziţii

studii/documente

document 2017 2 (76) 5

documentare, prezenţa la manifestările știinţifi ce au creat o emulaţie profesională a celor două ramuri de arhiviști.

Aș dori să menţionez doar câteva aspecte ale acestei colaborări îndelungate. Arhivele Naţionale au în păstrare fondul arhivistic „Ministerul de Război”, ani extremi 1833-1952, cu părţi structurale Administraţia Centrală – Secţiile I-IV, Serviciul Sanitar al Armatei, Foi și Ordine de Zi, precum și Regimentele 1-5 Infanterie.

În perioada 1992-2008, la iniţiativa domnului profesor Ioan Scurtu, la acea dată director-general al Arhivelor Naţionale, cu aprobarea Ministerelor Apărării Naţionale și de Interne, o cantitate de cca 7.500 ml de arhivă care a aparţinut fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român, preluată de Armată în zilele Revoluţiei din decembrie 1989, a fost predată Arhivelor Naţionale. Conducerea Serviciului Istoric al Armatei, de la acea vreme formată din colonelul dr. Alexandru Oșca și comandorul dr. Marian Moșneagu, a sprijinit acest demers și a contribuit la încheierea cu succes a acţiunii respective.

De asemenea, în conformitate cu Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, la 30 martie 2006, au fost predate Arhivelor Naţionale 679 unităţi arhivistice referitoare la Tratatul de la Varșovia.

În anii 2000, lucrători din cadrul Arhivelor Militare și ai altor structuri din cadrul Ministerului Apărării Naţionale au fost specializaţi prin intermediul cursurilor Școlii Naţionale de Perfecţionare Arhivistică, afl ate la acea vreme în organigrama Arhivelor Naţionale. Și exemplele ar putea continua.

Închei totuși, reiterând deplina apreciere și admiraţie pentru profesionalismul dumneavoastră în gestionarea Patrimoniului Arhivistic Militar Naţional, pasiunea și responsabilitatea în tezaurizarea și valorif icarea știinţif ică a documentului de arhivă și urându-vă strămoșescul „Vivat, crescat, fl oreat!”. LA MULŢI ANI!

Domnul general de brigadă (r) Grigore Buciu, în numele președintelui asociaţiei, domnul general-maior (r) profesor universitar dr. Visarion Neagoe, a transmis următorul mesaj: Permiteţi-mi să prezint salutul Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” însoţit de felicitările noastre călduroase pentru împlinirea a 150 de ani de când s-a întemeiat Serviciul Istoric al Armatei. Sunt bucuros că eu sunt mesagerul, și în această calitate pot să af irm că această structură a Armatei Române este deosebit de importantă pentru generaţiile de astăzi și cele viitoare, care mai doresc să cunoască rădăcinile însângerate ale acestui neam, modul de organizare și acţiune, în evoluţia istorică a armatei moderne române.

Meritul acestui serviciu este cu atât mai mare cu cât, în general, naţiunea noastră nu prea s-a îngrijit să-și consemneze existenţa, lăsând în anonimat secole de istorie sau pe seama altora, care ne-au văzut într-un fel sau altul, după cum le-au fost interesele și prejudecăţile.

În arhivele militare gestionate de Serviciul Istoric al Armatei sunt depozitaţi 150 de ani de istorie militară, o zestre extraordinară ce trebuie păstrată cu grijă. Aveţi sarcina nobilă de a o conserva, gestiona și pune în circulaţie pentru o bună cunoaștere a eroismului românilor, a românilor care, în condiţii istorice nu tocmai ușoare și favorabile, au reușit să-și construiască o forţă armată cu ajutorul căreia să-și conf irme statalitatea, să-și cucerească independenţa, să-și apere suveranitatea în două cumplite războaie și să se facă temelie Marii Uniri.

Sunt 100 de ani de la Marea Unire și mai bine de 2.000 de ani până s-a ajuns aici!

Domniile voastre deţineţi și aveţi grijă de documentele de hârtie, noi, slujitorii Cultului Eroilor avem grijă de documentele îngropate în pământ și de simbolurile care le marchează locul. Ţara întreagă și împrejurimile ei sunt pline de oase-document și de monumente care confi rmă tragic și concret ceea ce scrie în documentele pe care le gestionaţi.

Din acest motiv ne simţim înfrăţiţi cu toţi lucrătorii văzuţi și nevăzuţi ai Serviciului Istoric al Armatei. Visăm că va veni o zi când cetăţeanul va putea găsi pe internet informaţii despre eroul din familia sa, despre bunicul și străbunicul lui care au străbătut drumul ziditorilor de ţară și au avut norocul să se întoarcă să-i semene ogoarele.

Vă mulţumim și vă suntem recunoscători că existaţi, că aţi rezistat într-o formă sau alta, în propria

2 (76) 2017 document6

studii/documente

dumneavoastră istorie! Vă felicităm călduros pentru ceea

ce aţi făcut și faceţi!

Ţara are nevoie de identitate și actele ei sunt în

arhivele dumneavoastră. Luminaţi-ne mintea și inima

cu ele și vă mulţumim! LA MULŢI ANI!

Domnul colonel Adrian Grigore a prezentat

semnificaţia zilei Serviciului Istoric al Armatei

și a invitat distinsul auditoriu să vizioneze

f i lmu l an i ve r s a r ded i c a t e ven imentu lu i .

Rea l izată de S tudioul Cinematograf ic a l

Armatei, pelicula îi are pe generic pe Octavian

Brânz e i ş i Că tă l in S uz eanu , consu l t an t

de special itate – Lucian Drăghici , lectura

c o m e n t a r i u l u i – l o c o t e n e n t - c o l o n e l u l

Cornel Mituţ, imaginea – George Motoacă,

și montajul şi coloana sonoră – Cătălin Suzeanu.

Domnul dr. Petre Otu, președintele Comisiei

Române de Istorie Militară, a prezentat volumul

Războiul de Întregire 1916-1918. Comandanţi

militari, tipărit în excelente condiţii grafi ce la Centrul

Tehnic-Editorial al Armatei și semnat de profesor

universitar dr. Valeriu Avram, Lucian Drăghici,

Gabriel-George Pătrașcu și dr. Ion Rîșnoveanu. În

Cuvânt înainte se motivează demersul făcut, din

care cităm: În contextul izbucnirii Primului Război

Mondial, factorii politici și militari cu atribuţii de

decizie de la București au hotărât, în vara anului 1914,

ca România să păstreze o poziţie de neutralitate activă,

în primul rând pentru „punerea armatei pe picior de

război”.

Intrarea ţării noastre în război, la 14/27 august

1916, urmată a doua zi de „Proclamaţia către Ţară”

purtând semnătura regelui Ferdinand I, au reprezentat

momente cruciale ale istoriei românilor, primul pas spre

desăvârșirea Statului Naţional Unitar Român înfăptuită

la sfârșitul anului 1918.

Campania militară din toamna anului 1916,

bătăliile de la Cerna, Jiu, Olt, Dragoslavele, Oituz și din

Dobrogea au demonstrat că, deși slab pregătiţi și echipaţi,

românii au fost capabili nu numai de acte de bravură, ci și

de un spirit de sacrifi ciu care a fost recunoscut și respectat

de către adversari.

„Vara de foc” a anului 1917, prin nepieritorul sacrifi ciu

de la Mărăști, Mărășești și Oituz, a demonstrat Europei

că Armata română era pregătită militar și dispusă la efort

pentru apărarea, până la ultima sufl are, a teritoriului

naţional.

Măreţul an 1918 a adus cu sine, prin decizii

unanime, unirea tuturor românilor într-un singur

stat, actele de la 27 martie/9 aprilie de la Chișinău,

15/28 noiembrie de la Cernăuţi și 18 noiembrie/

1 decembrie de la Alba-Iulia făcând posibilă făurirea

României Mari și împlinirea destinului istoric al

poporului român.

Victoriile militare din 1918-1919 din Basarabia,

Bucovina și Transilvania au consolidat Marea Unire

care a fost recunoscută de către reprezentanţii Marilor

Puteri ale lumii la Conferinţa de Pace de la Paris din

1919-1920.

În contextul împlinirii a o sută de ani de la

intrarea României în Primul Război Mondial,

demersul istoriografi c al Serviciului Istoric al Armatei,

prin editarea lucrării „Războiul de Întregire

(1916-1918) Comandanţi militari români”, reprezintă

un omagiu adus tuturor celor care, prin bravura,

devotamentul și sacrifi ciul suprem au scris, cu litere de

sânge, o pagină de aur din istoria poporului român,

făcând posibilă înfrângerea inamicului și, implicit,

constituirea Statului Naţional Unitar Român.

Elaborată printr-o laborioasă cercetare istorică,

prezenta lucrare are un incontestabil caracter documentar

prezentând, uneori până în cele mai mici amănunte,

carierele militare ale celor care, în prima confl agraţie

mondială, au condus Armata română.

La ceas aniversar, volumul „Războiul de Întregire

(1916-1918) Comandanţi militari români” reprezintă

un arc peste timp în care, cu toţii, aducem un pios omagiu

celor care, cu o sută de ani în urmă, s-au pus chezășie la

existenţa fi inţei naţionale românești.

studii/documente

document 2017 2 (76) 7

În continuare, dr. Teodora Giurgiu a făcut o

prezentare a publicaţiilor Serviciului Istoric al

Armatei – revista „Document. Buletinul Arhivelor

Militare Române” și „Calendarul Tradiţiilor Militare”.

Activitatea s-a încheiat cu tradiţionala fotografi e de grup

și cu un cocktail oferit de organizatori, cu sprijinul generos al

Asociaţiei de Sprijin a Personalului Militar Disponibilizat.

Alături de personalul Serviciului Istoric al Armatei

au fost colegi, colaboratori și prieteni dragi, spaţiul

redacţional nepermiţând enumerarea lor. Dar nu

putem să nu îi amintim pe domnii colonel (r) profesor

universitar dr. Alexandru Oșca și comandor (r) dr.

Marian Moșneagu, care au condus vreme îndelungată

destinele instituţiei.

2 (76) 2017 document8

studii/documente

Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul” a căpătat statutul de unitate de gardă prin Decretul Regal nr. 2192 din 19 iunie 1930. Fiind o unitate combatantă, înfi inţată la 1 iunie 1873, ca regiment de dorobanţi al Bucureștiului și al judeţului Ilfov, regimentul s-a acoperit de glorie pe câmpurile de luptă ale Războiului de

Independenţă, ale Primului Război Mondial și ale celui de-Al Doilea Război Mondial (Frontul de Est), rămânând în permanenţă o unitate militară cu garnizoana în Capitală. În raportul de promovare ca unitate de gardă, regimentul era apreciat ca o unitate ce se bucura de un prestigiu aparte, datorat, în mare parte, purtării numelui domnitorului primei Unirii, începând de la 11 iulie 18912 .

Regimentul 6 Dorobanţi „Mihai Viteazul” a luat fi inţă în anul 1877, la data de 1 februarie, în baza prevederilor Înaltului Decret nr. 2195 din 26 noiembrie 1876, publicat în „Monitorul Oastei” nr. 35/1876. Acesta prevedea crearea a încă 8 regimente de dorobanţi, pe lângă celelalte 8 existente (înfi inţate prin Înaltul Decret nr. 1064 din 5 iunie 1872). Înfi inţarea noilor regimente de dorobanţi s-a realizat prin renumerotarea vechilor regimente e x i s t e n t e ș i r e s t r â n g e r e a teritoriului afectat acestora.

C o n f o r m prevederilor actului normativ, Regimentul nr. 3 Dorobanţi cu reședinţa la București a luat denumirea de Regimentul 6 Dorobanţi cu reședinţa tot în București. Această nouă organizare a regimentelor de dorobanţi a fost motivată de faptul de a asigura o mai rapidă mobilizare a armatei și creșterea efectivelor unităţilor militare. De asemenea, se reducea și aria de întindere a unui regiment de dorobanţi de la 4 la numai 2 judeţe, iar numărul batalioanelor ce intrau în componenţa regimentelor, se reducea la două3.

Regimentul nr. 3 Dorobanţi a fost înfiinţat conform Înaltului Decret nr. 1064 din 5 iunie 1872 și a fost organizat pe 5 batalioane, după cum urmează: Batalionul 1 Teleorman având statul major la Turnu Măgurele – cuprindea teritoriul judeţului Teleorman, Batalionul 2 Vlașca, având statul major la Giurgiu – cuprindea teritoriul judeţului Vlașca; Batalionul 3 Ilfov, având statul major la Olteniţa – cuprindea teritoriul judeţului Ilfov; Batalionul 4 București, având statul major la București – cuprindea teritoriul orașului

ÎN TIMP DE RĂZBOI: PE FRONT ÎN LINIA I-A

Locotenent-colonel Dr. Gabriel-George PĂTRAŞCU1

București și Batalionul 5 Ialomiţa cu statul major la Călărași – cuprindea teritoriul judeţului Ialomiţa.

Prin reorganizarea regimentelor de dorobanţi, în conformitate cu Înaltul Decret nr. 2195 din 26 noiembrie 1876, Batalioanele nr. 1 Teleorman, nr. 2 Vlașca și nr. 5 Ialomiţa din cadrul acestui regiment au

intrat în componenţa Regimentelor nr. 5 și 8 Dorobanţi, iar Batalioanele nr. 3 Ilfov și nr. 4 București au constituit Regimentul nr. 6 Dorobanţi.

L a î n f i i n ţ a r e , Regimentul nr. 6 Dorobanţ i a fos t trecut în subordinea D i v i z i e i a I I - a Teritoriale Militare și era compus din două batalioane: Batalionul nr. 1 București4 și

Batalionul nr. 2 Ilfov. Efectivul în trupă al regimentului era de 2.133 militari5.

În campania din anii 1877-1878, Regimentul nr. 6 Dorobanţi a participat la luptele de la Griviţa și Rahova și la asediul Cetăţii Vidinului. La data de 5 noiembrie 1877, cu ocazia atacului asupra Rahovei, a căzut eroic maiorul Ene Constantin comandantul regimentului, iar ostașii Companiei a 4-a din cadrul regimentului au săvârșit adevărate acte de eroism.

La data de 8 decembrie 1877, regimentul (mai puţin o companie rămasă în zona de operaţii) a pornit spre București, unde a ajuns la 30 decembrie, escortând o coloană de 4.000 de prizonieri turci6.

În conformitate cu Înaltul Decret nr. 1163 din 5 aprilie 1880 referitor la crearea a încă 14 regimente de dorobanţi pe lângă cele 16 existente, teritoriul de activitate al regimentelor s-a restrâns la câte un judeţ, iar regimentele de dorobanţi purtau, de regulă, numele

Regimentul 6 Dorobanţi „Mihai Viteazul” (Fototeca Serviciului Istoric al Armatei)

studii/documente

document 2017 2 (76) 9

judeţului respectiv. În acest fel, Regimentul 6 Dorobanţi s-a numit Regimentul de Dorobanţi „București” (nr. 6), având reședinţa în orașul București și cuprindea teritoriul Capitalei, rămânând tot în subordinea Diviziei a II-a Teritoriale. Această reorganizare a regimentelor de dorobanţi a fost motivată de dorinţa de a se îmbunătăţi activitatea de comandament și administraţie a acestor regimente și de a se evita existenţa a prea multe depozite de materiale necesare personalului companiilor regimentului7.

Stabilirea defi nitivă a circumscripţiilor teritoriale ale batalioanelor și companiilor Regimentului de Dorobanţi nr. 6 a fost făcută prin Decizia Ministerială nr. 46 din 19 mai 1883, publicată în „Monitorul Oastei” nr. 34 din 28 mai 1883, în modul următor: reședinţa regimentului la București; Batalionul I cu reședinţa la București; Compania 1 cu reședinţa la București și cu secţiunile nr. 12, 13, 14, 15, 16,17, 18 și 19; Compania 2 cu reședinţa la București ș i cu s e c ţ iun i l e nr. 32, 33, 34, 35, 36,37, 38, 39, 40, 41, 42 și 43; Compania 3 cu reședinţa la Bucu re ș t i ș i cu secţiunile nr. 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 53, 54 și 55; Compania 4 cu reședinţa la București și cu secţiunile nr. 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30 și 31; Batalionul II cu reședinţa la București; Compania 5 la București și cu secţiunile nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11 și 51; Compania 6 cu reședinţa la Buftea și având comunele Bucoveni, Butimanu, Corbeanca, Ciocănești, Tărtășeșeti, Creţulești, Brezoia, Cosaba Roșie, Popești, Dragomirești, Chiajna, Crevedia, Florești și Poenari; Compania 7 cu reședinţa la Căciulaţi, având comunele Căciulaţi, Balotești, Cocioca, Tâncăbești, Ţigănești, Dascălu-Creaţa, Otopeni, Tunari, Băneasa, Colentina și Ștefănești; Compania 8 cu reședinţa la Fierbinţi și având comunele Dridu, Mari-Peschi, Micșunești, Greci, Greci-Grădiștea, Rădulești, Maia, Fierbinţi, și Lipia Bogdan8.

În baza Înaltului Decret nr. 2329 din 11 iulie 1891 referitor la desfi inţarea regimentelor de linie și contopirea lor cu regimente de dorobanţi, Regimentul de Dorobanţi București nr. 6 și-a schimbat denumirea în Regimentul „Mihai Viteazul” nr. 6. Tot cu această ocazie Companiile 5 și 6 din Regimentul 4 Linie „Galaţi”, ce s-a desfiinţat, au format un batalion permanent în cadrul Regimentului „Mihai Viteazul” nr. 6, pe lângă celelalte două batalioane teritoriale existente ale regimentului9.

În primăvara anului 1907, regimentul a participat la operaţiunile de represiune a răscoalei ţărănești din judeţele Vlașca și Ilfov, creându-și astfel un trist renume. Subunităţi din acest regiment au participat la ciocnirile cu grupurile de ţărani răsculaţi, în localităţile Bragadiru, Mihăileni, Vieru, Stănești și altele10.

În anul 1913, regimentul a fost mobilizat și a participat la campania din Bulgaria11. În timpul acestei mobilizări, regimentul a fost organizat pe două componente principale: Comanda Regimentului și Batalioanele I, II și III12.

În conformitate cu Înaltul Decret nr. 2789 publicat în „Monitorul Ofi cial” nr. 108/1916, întreaga armată română a fost mobilizată pe ziua de 15 august 1916. În baza acestui decret, regimentul a trecut la organizarea și efectivele pentru mobilizare. Partea Activă a regimentului a păstrat organizarea din campania anului 1913, la care s-a mai adăugat 3 companii

mitraliere în locul Secţiei de mitraliere, existente în acel an. Partea Sedentară a regimentului, la data de 20 august 1916, avea următoarea o r g a n i z a r e : Comandantul Părţii Sedentare; Ofiţer contabil în bani și materiale; Biroul mobilizare; Serviciul a p r o v i z i o n a r e ; M e d i c u l p ă r ţ i i

sedentare; Companiile 1, 2, 3 și 4.Efectivele în oameni ale regimentului, la data de

20 august 1916, erau următoarele: Partea Sedentară a regimentului: 11 ofi ţeri și 755 trupă; Partea Activă a regimentului: 4.082 trupă13.

În prima parte a campaniei din 1916-1918, regimentul a luat parte la luptele din Transilvania din localităţile Șuţa, Cincu, Arpadul de Sus, Porumbacu. Modifi cându-se raportul de forţe în favoarea inamicului pe frontul din Transilvania, de la data de 24 septembrie 1916, regimentul aflat în subordinea Brigăzii 8 Infanterie a început retragerea prin lupte, urmând itinerarul Tohan – Brașov – Bran – Predeal – Azuga. În continuare regimentul s-a retras pe direcţia Prahova – Buzău, prin localităţile Câmpina – Cocărăști – Mîslea – Vulcânești ș.a. În luptele din această ultimă localitate, regimentul a pierdut un număr mare de militari, mulţi dintre ei fi ind capturaţi.

În perioada 25 februarie-22 august 1917 regimentul a fost cantonat în localitatea Horlești, judeţul Iași. În a doua parte a campaniei regimentul a fost dislocat în zona Tecuci – Galaţi (localităţile Drăgănești,

Participarea militarilor din Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul” la parada organizată cu prilejul zilei de 10 mai (Fototeca Serviciului Istoric al Armatei)

2 (76) 2017 document10

studii/documente

Ivești, Slobozia, Conachi ș.a.). În luna martie 1918, regimentul a părăsit cantonamentul din orașul Galaţi și s-a deplasat în zona Vîlcov – Ismail – Tatar-Bunar din Basarabia, cu sarcina de a asigura ordinea și liniștea publică, iar Batalionul III din cadrul regimentului de a organiza paza și securitatea litoralului Mării Negre din acea zonă14.

În perioada iulie 1918-mai 1919, regimentul a efectuat demobilizarea rezerviștilor pe contingente și judeţe și a fost dislocat în orașul Iași fi ind cantonat în cazărmile Manutanţei15. Înrăutăţindu-se situaţia la frontiera de pe Nistru, regimentul a fost din nou dislocat în Basarabia.

La data de 15 mai 1919, Regimentul 6 Dorobanţi „Mihai Viteazul” făcea parte din Divizia 4, care era subordonată la rândul ei Grupării „General Popovici” care avea misiunea operativă în Basarabia (conform Ordinului de Zi nr. 164 din 5 mai 1915 al Grupării „General Popovici”)16. În conformitate cu Ordinul de Operaţii nr. 417 din 4 mai 1919 al Diviziei 4, regimentul a preluat, la data de 15 mai 1919, sectorul de pază al frontierei pe Nistru, de la Regimentul 23 Infanterie, cuprins între Nimiaja Jori – Vadul lui Vodă17. Conform Ordinului nr. 943/1919 al Grupării „General Popovici” regimentul a trecut, de la data de 12 mai 1919 din punct de vedere operativ, sub ordinele Diviziei 1018.

Până la data de 25 septembrie 1920, regimentul a executat paza și supravegherea frontierei pe Nistru, unde a schimbat mai multe sectoare de pază. La data de 25 septembrie 1920, în baza Ordinului nr. 891 al Brigăzii 8 Infanterie, regimentul a predat sectorul său de pază de pe Nistru (Tielica – Mărcăuţi), Regimentului nr. 4 „Argeș”. Regimentul 6 Dorobanţi „Mihai Viteazul” a fost dislocat în garnizoana Câmpulung Muscel, la data de 12 octombrie 1920 și cantonat în cazarma Regimentului nr. 30 „Muscel”.

În conformitate cu Ordinul nr. 13.941 al Diviziei 4, la data de 20 octombrie 1920, Partea Sedentară a regimentului a fost mutată de la București, în noua garnizoană de la Câmpulung și contopită cu Partea Activă19. La acea dată organizarea regimentului nu a suferit modifi cări esenţiale faţă de cea de pe zona operativă.

La data de 11 martie 1921, Corpul II Armată făcea cunoscut regimentului, prin Ordinul nr. 12777, să își schimbe reședinţa de la Câmpulung Muscel în garnizoana București, cantonându-se în cazarma Regimentului 18 „Gorj” de la Malmaison20.

Prin Înaltul Decret nr. 897 publicat în „Monitorul Ofi cial” nr. 275/1921 s-a ordonat demobilizarea și trecerea armatei la pace, pe ziua de 1 aprilie 1921. În virtutea acestui decret, regimentul a procedat la demobilizarea și desconcentrarea militarilor în termen și rezerviști din cadrul subunităţilor sale21. Tot atunci, în cadrul regimentului s-a constituit Consiliul de disciplină. Acest compartiment a fost înfi inţat în baza

Ordinului Corpului II Armată nr. 296 din 27 martie 1921, comunicat regimentului cu Ordinul Diviziei 4 cu nr. 10.521/1921.

Organizarea regimentului în perioada 1922-1928 a păstrat în linii mari, organizarea din perioada anterioară22. La data de 25 octombrie 1928, organizarea regimentului era ușor modifi cată faţă de anii anteriori în sensul că în locul Companiilor 1, 2 și 3 mitraliere atașate pe lângă batalioane, au apărut companii de infanterie. Secţia de tunuri cal. 53 mm a dispărut și ea din organica regimentului, iar în anul 1929, la 6 mai, a apărut în organizare și Compania mitraliere divizionară23.

În conformitate cu Înaltul Decret nr. 2129 din 19 iun ie 1930 , Reg imentu l 6 Dorobanţ i „Mihai Viteazul” și-a schimbat denumirea în Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”24.

La 7 august 1930, ministrul armatei, generalul Nicolae Condeescu, a înaintat regelui Carol al II-lea spre aprobare Raportul nr. 42.100 întocmit de Direcţia Personal, care conţinea „Statutul pentru Regimentul de Gardă «Mihai Viteazul»”. În document se prevedea că misiunea regimentului în timp de pace, în afară de pregătirea tehnică și de luptă a ofi ţerilor și trupei în vederea războiului, mai cuprindea și alte însărcinări: dădea gărzi la palatele regale, particulare și ofi ciale ale regelui, eventual ale reginei. În afară de acel serviciu de onoare și de revistele și de paradele la care ieșea întreaga garnizoană, ofi ţerii și trupa regimentului nu erau scoși la dezordini publice, alegeri, înmormântări (la înmormântări se excepta cazul când aveau legătură directă cu regimentul sau când regele era prezent); dădea ofi ţerii la anumite ceremonii la Palatul Regal, primirea miniștrilor străini etc.; în caz de tulburări, dezordine, făcea paza palatului unde se afla suveranul; în timp de război: pe front linia I-a (s.n.). Organizarea regimentului rămânea aceeași ca a unui regiment de infanterie.

În statut, se făcea pentru prima oară precizarea cum trebuia efectuată încadrarea cu personal la o unitate de gardă. Ofi ţerii ce încadrau regimentul trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: să fi e buni instructori; să aibă prestanţă și educaţie deosebită; să aibă un memoriu ireproșabil și o activitate reputată în serviciu; la promoţiile noi de ofi ţeri se făcea alegerea dintre primii 25 clasifi caţi. La condiţii egale se acorda prioritate celui care cunoștea o limbă străină (franceză sau engleză). Orice mutare din sau în regiment, se făcea doar cu aprobarea regelui. Ofi ţerii care doreau să fi e mutaţi din și în regiment cereau consimţământul direct de la comandantul de regiment, care lua aprobare de la suveran.

Reangajaţii trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: să fi e buni instructori; să aibă prestanţă și educaţie deosebită; să aibă un memoriu ireproșabil și o activitate reputată în serviciu. Aceștia era întotdeauna completaţi după tabelele de efective. Regimentul urma să aibă în plus 30 de muzicanţi (gagiști) bugetari.

studii/documente

document 2017 2 (76) 11

Pentru trupă statutul prevedea: recrutarea se făcea pe întreg teritoriul ţării; naţionalitatea română, se accepta 10% din celelalte naţionalităţi; talia, minim 1.70 m; cunoscători de carte ¾ din efectiv; erau preferaţii fi i de săteni plugari.

Statutul prevedea pentru muzica unităţii o singură condiţie: corniștii regimentului ieșeau numai cu regimentul.

În privinţa echipamentului, regimentul trebuia să aibă câte o garnitură completă pentru fi ecare din ţinutele de ceremonie, serviciu și cazarmă. Partea anuală era cu 50% mai mare ca a celorlalte regimente de infanterie. Fondul de reparaţie al echipamentului se mărea cu 75% faţă de alocaţia bugetară pe anul 1930.

În s t a tu t ma i era prevăzut că în cazarma regimentului nu se dislocau și alte unităţi aparţinând altor corpuri. Fondul de cazarmare era de cel puţin 50.000 lei anual.

Pentru crearea u n e i t r a d i ţ i i statutul prevedea că: „ în amintirea t r a n s f o r m ă r i i Regimentului 6 Infanterie «Mihai Viteazul» în «Regiment de Gardă» și formării unei tradiţii, toţi ofi ţerii superiori ce au făcut parte din regiment la data de 21 iunie 1930 (data în care a fost transformat în „Regiment de Gardă”) aveau dreptul să poarte eghileţi în tot restul carierei lor”25.

În ceea ce privește uniforma ce urma să fi e adoptată de regiment, aceasta a fost stabilită prin „Regulamentul asupra descrierii uniformelor ofi ţerilor de stat-major regal și unităţile de gardă” aprobat prin Înaltul Decret nr. 3667, publicat în „Monitorul Ofi cial” nr. 276 din 5 decembrie 193026. Regimentul a păstrat elementele ţinutelor de gardă, descrise la Batalionul de Gardă al Palatului, evident cu câteva particularităţi. Astfel, culoarea distinctivă a regimentului era galben – „limoniu”. La ţinuta de ceremonie, unitatea purta un element de tradiţie al dorobanţilor, căciula model „cucă”, ce amintea, pe de-o parte, de coifura faimoasă a dorobanţilor, cu care aceștia se evidenţiaseră în luptele de la 1877, iar pe de altă parte, de calpacul domnesc cu care era reprezentat în mai toate imaginile bravul domnitor al primei Uniri. Eghileţii purtaţi de militarii regimentului erau de culoare galben „lămâie”, înspicaţi cu fi r albastru27.

Regimentul și-a păstrat în continuare organizarea, astfel că, la data de 1 aprilie 1933, aceasta era aceeași ca și în anul 192828. În conformitate cu Înaltul Decret nr. 627, pe data de 1 aprilie 1933 a fost înfi inţată Divizia de Gardă. Tot în baza aceluiași decret au luat fi inţă la aceeași dată Brigada de Infanterie de Gardă și Brigada de Artilerie de Gardă. Cu acea dată, Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul” făcea parte, împreună cu Batalionul de Gardă al Palatului, din Brigada de Infanterie de Gardă, dislocată în garnizoana București29.

Până în anul 1938, organizarea regimentului nu a suferit modificări deosebite faţă de anii anteriori. Odată cu înrăutăţirea situaţiei politice și începerii r ă z b o i u l u i î n Europa, în perioada p r e m e r g ă t o a r e intrării României în război, Marele Stat Major român a luat o serie de măsuri pent r u în tă r i rea capacităţii operative a armatei și de apărare a frontierelor ţării, împotriva tendinţelor revizioniste ale unor state vecine, sprijinite

de Germania și Italia. Aceste măsuri vizau în special probleme de organizare și dotare a armatei, crearea de mari unităţi mecanizate cu mari posibilităţi operative de transport rapid. La regimentele de infanterie au fost organizate companii de specialităţi care cuprindeau câte un pluton de transmisiuni, de pionieri, de cercetare și o secţie de aruncătoare de mine. Mai târziu această companie de specialităţi s-a transformat în compania comandă și compania armament greu regimentar30. În contextul acestor măsuri, regimentul și-a intensifi cat pregătirile de luptă, prin aplicaţii și marșuri, efectuate în zona de concentrare din jurul Bucureștiului (la Cernica – Popești Leordeni).

La data de 17 aprilie 1939, în organizarea regimentului a intervenit o modifi care, în sensul că a fost creat Batalionul specialităţi compus din Compania specialităţi, Compania de recunoaștere și Compania mitraliere divizionară31.

La 28 august 1939, conform Ordinului Diviziei de Gardă nr. 3315, regimentul s-a deplasat în zona de concentrare Cernica – Berceni, unde a rămas până în luna noiembrie a aceluiași an.

Decretându-se mobilizarea armatei pe data de 29 iunie prin Înaltul Decret nr. 2.135 din 27 iunie 1940,

Detaşament de onoare constituit din militari ai Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul” cu prilejul vizitei Ţarului Boris al Bulgariei în România

(Fototeca Muzeului Militar Naţional Regele „Ferdinand I”)

2 (76) 2017 document12

studii/documente

regimentul a fost dislocat în zona de concentrare Colentina – Dudești – Ștefănești – Afumaţi, având următoarele efective de concentraţi: 82 de ofi ţerii, 15 subofi ţeri și 3.032 trupă. În garnizoana de reședinţă a regimentului a rămas Batalionul instrucţie marș, Compania garnizoană și Batalionul II, necesare pentru paza și securitatea instituţiilor publice32.

La data de 16 iulie 1940, efectivele în oameni ale regi-mentului erau de 132 ofi ţeri, 72 subofi ţeri și 5.155 trupă33.

De la data de 20 septembrie 1940, regimentul împreună cu Divizia 1 de Gardă din care făcea parte au fost dislocate în zona de concentrare din Moldova (Huși Bârlad – Fălciu) cu misiunea de a asigura integritatea frontierei pe Prut și a respinge eventualele atacuri armate în această parte a frontierei34.

Mobilizarea armatei la data de 21 iunie 1941, prin Înaltul Decret nr. 1789, găsea Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul” în zona de concentrare din Moldova, asigurând paza frontierei de pe Prut, cuprinsă în sectorul Antonești – Lătești din zona Fălciu – Murgeni35 având și o nouă organizare36.

În perioada 22 iunie -29 octombrie 1941, regimentul a participat, împreună cu unităţile Diviziei 1 Gardă, la acţiunile desfășurate în Basarabia și la cucerirea orașului Odessa. La data de 7 august 1941, regimentul a trecut Nistrul, în Ucraina. Pentru modul cum și-a îndeplinit misiunea, cu ocazia luptelor din această zonă (Capul de pod Fălciu, Ceagarlîc, Dolnik) regimentul a fost citat de mai multe ori prin ordine de zi ale comandantului Diviziei 1 Gardă37.

La data de 31 noiembrie 1941, în conformitate cu Ordinul Marelui Cartier General nr. 12.310/B, demobilizându-se unităţile care au luptat la Odessa, regimentul s-a deplasat spre garnizoana de reședinţă din București, unde a ajuns la 2 noiembrie 1941 și a fost cantonat în zona Ciorogârla – Tunari – Bolintin38. Cazarma regimentului fiind ocupată aproape în totalitate de trupele Misiunii Militare Germane, parte din efectivul regimentului a fost cantonată în cazarma Regimentului 21 Infanterie.

În conformitate cu Ordinul Marelui Cartier General nr. 13200/1941, transmis cu ordinul Diviziei de Gardă nr. 8672/1941, regimentul a trecut la organizarea de pace la data de 15 noiembrie 1941. Această organizare nu diferea faţă de cea anterioară, decât prin efectivele reduse. În această organizare a regimentului apare și Batalionul mitraliere divizionare39.

În perioada 10 ianuarie-15 februarie 1942, regimentul a organizat Centrul de Instrucţie pe Divizia de Gardă, în cazarma „Predeal” a Regimentului 21 Infanterie. Scopul pentru care a fost înfi inţat acest centru de instrucţie, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 35.198/1942, era de a pregăti instructori infanteriști pentru regimentele de vânători de gardă și pentru unele unităţi și formaţiuni din aviaţie și jandarmerie40.

Conform Decretului-lege nr. 1055/1942, comunicat cu Ordinul Diviziei de Gardă nr. 1050 din 11 aprilie 1942, denumirea Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul” a fost schimbată în acea de Regimentul 6 Dorobanţi de Gardă „Mihai Viteazul”41. La data de 26 februarie 1943, regimentul a primit o nouă organizare de război42.

Conform Ordinului Diviziei de Gardă nr. 1766 din 21 august 1943, regimentul a mobilizat Batalionul de marș la data de 5 septembrie 1943. Batalionul de marș a fost dislocat în zona petroliferă Prahova, în localitatea Mislea și pus în subordinea Detașamentului 18 Pază Petroliferă, cu misiunea de a asigura paza întreprin-derilor petrolifere și menţinerii ordinii interne din această zonă43.

La data de 1 noiembrie 1943, subunităţile Regimentului 6 Dorobanţi de Gardă „Mihai Viteazul” aveau următoarea dislocare: Batalionul de marș la Mislea – Prahova; Batalionul I la Filantropica (barăci) – București; Batalionul II în cazarma „Cuza” – București și Batalionul III la Arsenalul Armatei – București44.

Avându-se în vedere situaţia critică a frontului în primăvara anului 1944, Divizia de Gardă, prin Ordinul nr. 31668 din 27 martie 1944, dispune deplasarea regimentului în zona de dislocare din Moldova, debarcarea subunităţilor regimentului făcându-se în staţiile C.F.R. Pașcani și Hălăucești45.

La 25 august 1944, parte din unităţile Diviziei de Gardă, între care și Regimentul 6 Dorobanţi de Gardă „Mihai Viteazul”, au fost dezorganizate și dezarmate de trupele sovietice în zona Frumoasa – Ardeoani – Onești.

Conform ordinului diviziei din 30 august 1944, regimentul s-a organizat pe un singur batalion care, împreună cu subunităţile rămase din Regimentul 9 Vânători, a format Batalioanele 6/9 Gardă. Cu toate că România, de la 23 august 1944 lupta alături de Puterile Aliate – acest batalion a fost dezarmat de trupele sovietice și internat provizoriu în garnizoana Roman46.

În timpul evenimentelor din Capitală, de la 23-30 august 1944, regimentul a participat activ la operaţiunile elaborate de Comandamentul Militar al Capitalei de dezarmare a trupelor germane și de a opri pătrunderea altor trupe inamice spre Capitală, din zona de nord (luptele din pădurea Băneasa). La aceste operaţiuni, regimentul a participat cu un batalion format din efectivele de militari ale Părţii Sedentare47.

În luna noiembrie a anului 1944, regimentul a efectuat desconcentrarea rezerviștilor și a revenit în garnizoana București. În „Darea de seamă” întocmită cu această ocazie se menţiona și stadiul de lichidare a gestiunilor materiale și bănești ale Regimentului 3 Vânători Moto, contopit cu Regimentul 6 Dorobanţi „Mihai Viteazul”48. Desfiinţarea și vărsarea Regimentului 3 Vânători Moto, care avea

studii/documente

document 2017 2 (76) 13

reședinţa în garnizoana Târgoviște, s-a făcut conform „Instrucţiunilor speciale ale Marelui Stat Major nr. 70.200 din 1 noiembrie 1944 referitoare la organizarea generală a armatei în conformitate cu Protocolul și Convenţia de Armistiţiu”49.

În conformitate cu Înaltul Decret Regal nr. 624 din 28 februarie 1945 s-a dispus schimbarea denumirii Regimentului 6 Dorobanţi de Gardă „Mihai Viteazul” în aceea de Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”, denumire avută de regiment până în anul 194250.

La data de 23 martie 1945, Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul” s-a contopit din punct de vedere administrativ cu Divizionul de Gardă Călare și își va menţine denumirea de Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”. Instrucţiunile privind efectuarea acestei contopiri prevedeau ca Divizionul de Gardă Călare să predea regimentului „întreaga sa avere”51.

La campania din Vest, regimentul a participat sub forma unui regiment mixt, constituit pe structura Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul” și din subunităţi din următoarele regimente: Regimentul 2 Vânători de Gardă, Partea Sedentară a Regimentului 33 Infanterie, Regimentul de Gardă Călare, Regimentul 4 Călărași și Regimentul 4 Roșiori. Acest regiment s-a constituit în baza Ordinului Marelui Stat Major – Secţia I nr. 800068 și 80068 bis din 1 martie 1945, ordine date în baza dispoziţiilor impuse de Comisia Aliată de Control din România52 și a fost pus la dispoziţia Armatei 1 române. Regimentul a fost îmbarcat, la 3 martie 1945, din gara Periș și a debarcat la Salgotarjan, în Ungaria, iar de aici prin marșuri continue a ajuns până în zona Brno din Cehoslovacia, la 14 mai 194553. Nu a participat la acţiuni operative, activitatea regimentului axându-se pe instrucţie și trageri54.

Componenţa regimentului deplasat în zona de operaţiuni a fost stabilită prin Ordinul telegrafi c al Marelui Stat Major – Secţia I, Biroul 3 mobilizarea armatei și a fost următoarea: Comanda Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”; Trenul Regimentar; Batalionul 101 Infanterie; Divizionul 1 Gardă Călare; Batalionul 133 Infanterie și Divizionul 104 Cavalerie55.

La data de 26 martie 1945, Partea Sedentară a regimentului avea următoarea organizare: Comanda – Comanda Părţii Sedentare; Ajutorul comandantului; Biroul mobilizare; Biroul adjutantură; Contabil în bani și materii; Ofi ţer cu aprovizionarea; Ofi ţer cu armătura; Ofi ţer cu cazarmarea; Compania Instrucţie și Marș și Compania Depozit56.

Conform Ordinelor Marelui Stat Major nr. 53800 din 2 iunie 1945 și 59300 din 27 septembrie 1945, Partea Sedentară a Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul” a fost desfi inţată la data de 2 iunie 1945 și a predat arhiva la Cercul Teritorial Ilfov57. Partea operativă a regimentului afl ată în Cehoslovacia a făcut deplasarea spre ţară și a fost cantonată la Deva. În baza

Ordinului Special al Diviziei 1 Gardă nr. 35/300761, regimentul s-a îmbarcat în Gara Simeria, la data de 8 august 1945 și a făcut deplasarea spre București.

Conform Instrucţiunilor Speciale nr. 56.500 din 24 iulie 1945 ale Marelui Stat Major – Secţia I, Biroul 3 mobilizarea armatei referitoare la desconcentrarea și reorganizarea armatei, Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul” i se stabilea un efectiv de 943 de ofi ţeri, subofi ţeri și trupă și dislocarea în zona București – Videle–Drăgănești58.

Organizarea regimentului la 18 iulie 1946 a suferit modifi cări în sensul că a fost organizat pe două batalioane59.

La data de 10 februarie 1945 a fost înfiinţat Serviciul cultural în baza Ordinului nr. 77500 din 30 ianuarie 1945 al Marelui Stat Major – Secţia I60. Acest compartiment și-a continuat activitatea până în luna octombrie 1945, când, prin Ordinul General nr. 113 din 2 octombrie 1945 al Ministerului de Război – Cabinet, s-a transformat în Serviciul educaţie, cultură și propagandă. Întreaga activitate a structurii trebuia să plece de la ideea că: „în conștiinţa fi ecărui soldat și ofi ţer, trebuie să se infi ltreze adânc sentimentul de devotament, faţă de guvernul democratic, care reprezenta adevăratele interese și năzuinţe ale poporului român”61.

Conform Ordinului Marelui Stat Major – Secţia I nr. 42719 din 16 octombrie 1947, regimentul primea următoare dislocare: Batalioanele 1 și 2 pușcași și Divizionul de artilerie la Tabăra „Apărătorii Patriei” – București; comanda regimentului, Batalionul specialităţi, Compania transmisiuni divizionară și Compania depozit rămâneau în cazarmă.

La data de 26 octombrie 1947, operaţiile de dislocare a regimentului erau încheiate62. În organizarea regimentului din anul 1947 au intervenit modifi cări în sensul că regimentul era organizat pe două batalioane de infanterie, un divizion de artilerie și o companie de transmisiuni divizionară.

În luna martie a anului 1948, regimentul și-a schimbat dislocarea din garnizoana București în garnizoana Tulcea (cazarma „Anghelescu”). Deplasarea regimentului s-a efectuat pe trei eșaloane, ultimul eșalon ajungând la Tulcea, la data de 16 martie 1948. Dislocarea s-a făcut pe baza Ordinului Marelui Stat Major – Secţia I, Biroul 2 organizare nr. 90082/194863.

În baza Ordinului nr. 104820 din 28 ianuarie 1948 al Marelui Stat Major – Secţia I, Divizia de Gardă și unităţile din subordine și-au schimbat denumirea din unităţi de gardă în unităţi pe arme. Cu această ocazie, Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul” își va schimba denumirea în Regimentul 6 Dorobanţi „Mihai Viteazul”64.

La data de 15 decembrie 1948, Compania 40 cercetare, care a trecut ca sarcină de mobilizare a regimentului a fost dislocată din garnizoana Călărași în garnizoana Tulcea65.

2 (76) 2017 document14

studii/documente

Cu ocazia reorganizării diviziilor de infanterie ordonată de Marele Stat Major – Secţia I cu nr. 51700/1948 și transmisă regimentului cu Ordinul Diviziei 4 Infanterie nr. 101142 din 27 august 1948, regimentele de infanterie au suferit modificări în organizare. În ordinul specifi cat mai sus, la capitolul privind reorganizarea regimentelor de infanterie se menţiona: „elementele neînbatalionate se realizează prin desfi inţarea actualului Batalion specialităţi și recuperarea acestor elemente. Batalionul 3 cadre se realizează din cadrele recuperate de la Batalionul specialităţi desfi inţat. Comanda divizionului de artilerie se desfi inţează. Comandantul divizionului de artilerie trece comandantul artileriei regimentului”66.

Ultima modificare esenţială a Regimentului 6 Dorobanţi „Mihai Viteazul” se va produce la data de 5 noiembrie 194867.

Începând cu 1 ianuarie 1949, Biroul evidenţă trupă s-a transformat în Biroul organizare și evidenţă, păstrându-și numărul de ordine al biroului. Schimbarea titularului acestui birou s-a făcut în baza Ordinului Marelui Stat Major nr. 45560 din 22 decembrie 194868.

La data de 1 februarie 1949, în baza Ordinul Marelui Stat Major nr. 45052 Regimentul 6 Dorobanţi „Mihai Viteazul” își schimbă denumirea în aceea de Regimentul 6 Infanterie69.

În luna august 1949, în baza Ordinului nr. 46857 din 6 august 1948 al Marelui Stat Major – Secţia 4, Regimentul 6 Infanterie a primit o nouă dislocare, astfel: comanda regimentului plus un batalion la Giurgiu, în cazarma „Eremia Grigorescu”; un batalion în Comuna Slobozia sau Frătești și un batalion la Grădiște (în localul Școlii Normale). Transportul regimentului de la Tulcea în noile garnizoane s-a făcut pe 5 eșaloane și au ajuns în aceste garnizoane la 27 august 194970.

Din tabelele cu organizarea regimentului în anul 1950, existente în arhiva pe acel an, rezultă că în organizarea regimentului au intervenit unele modifi cări neesenţiale, astfel: compartimentele statului major erau încadrate după cum urmează: ofi ţerul nr. 1 cu operaţiile și pregătirea de luptă, ofi ţerul nr. 2 cu cercetarea, ofi ţerul nr. 3 cu transmisiunile, ofi ţerul nr. 4 cu organizarea

și mobilizarea, o f i ţ e r u l n r . 5 cu c adre le . D e a s e m e n i , C o m p a n i a școală gradaţi s-a numit Școala Regimentară71.

La data de 1 octombrie 1950, p r in O rd inu l nr. 585276 al Mare lu i S t a t Major, Divizia 4 I n f a n t e r i e , care era eșalonul s u p e r i o r a l Regimentului 6 Infanterie și-a schimbat denumirea în Divizia 15 Infanterie72.

În urma renumerotării marilor unităţi și formaţiuni ale armatei de la 1 decembrie 1951, conform Ordinului Regiunii II Militare nr. 0027715 din 29 noiembrie 1951, Divizia 15 Infanterie primea un nou număr și devenea Divizia 89 Infanterie. Cu această dată și Regimentul 6 Infanterie își schimba numărul și devenea Regimentul 148 Infanterie73.

De-a lungul existenţei sale, Regimentul 6 Infanterie a fost unul dintre regimentele de bază ale armatei noastre, dovadă fi ind participarea sa, cu succes, la toate campaniile militare din 1877 și până la cea din 1941-1945. Graţie activităţilor desfășurate, Drapelul de luptă al regimentului a fost decorat cu următoarele medalii și decoraţii: Medalia „Trecerea Dunării” 1877; Medalia „Avântul Ţării” 1913, conferită prin Înaltul Decret nr. 6247/1913; Medalia „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918” cu baretele Ardeal și Carpaţi conferită prin Înaltul Decret nr. 1744/1918; Medalia „Victoria” 1916-1921, conferită prin Înaltul Decret nr. 3390/1921; Medalia comemorativă „50 de ani de la proclamarea Independenţei” conferită prin Înaltul Decret nr. 1320/192774 și Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” clasa a III-a, conferit prin Înaltul Decret nr. 3091/194175.

Insigna de 7 ani vechime în Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul” (Fototeca Muzeului Militar

Naţional Regele „Ferdinand I”)

During War, on the fi rst Line of the Battlefi eldLieutenant-colonel Gabriel-George Pătrașcu, Ph.D.

Abstract: Th e Regiment „Mihai Viteazul” gained status of guard unit according to the Royal Decree No. 2192 by June 19, 1930.

As a combat unit, established on June 1, 1873 as a Dorobanti Regiment of the Bucharest City and the Ilfov County, the Regiment was covered with glory on the battlefi elds of Independence War. During the First World War and the Second World War (Eastern Front), it remained permanently a military unit with garrison in the city.

Within the promotion report as a guard unit, the regiment was considered as a unit which enjoyed a special prestige, largely due to bearing the name after the Prince of Romania’s First Union, starting from July 11, 1891.

Keywords: Regiment 6 Dorobanti „Mihai Viteazul“, Guard Regiment „Mihai Viteazul“ Bucharest, Tulcea, Independence War, the First and the Second World War

studii/documente

document 2017 2 (76) 15

1 Serviciul Istoric al Armatei.2 Corneliu Andonie, Emil Boboescu, Horia Vladimir Şerbănescu, Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul”. Istorie – Uniforme - Simboluri, Bucureşti, Editura Militară, 2015, p. 29.3 „Monitorul Oastei” nr. 431/M pe anul 1877, pp. 10-37.4 Ibidem, nr. 426/M pe anul 1872, ff. 410-430. Batalionul nr. 1 Bucureşti: Compania 1 Sectorul Roşu, Compania 2 Sectorul Albastru, Compania 3 Sectorul Negru, Compania 4 Sectorul Verde. Batalionul nr. 2: Compania 5 Dâmboviţa, Compania 6 Snagov, Compania 7 Sabar şi Compania 8 Ialomiţa.5 Ibidem, nr. 431/M pe anul 1877, ff. 10-37.6 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Regimentul nr. 6 Dorobanţi, dosar nr. crt. 1, ff. 7-9.7 „Monitorul Oastei” nr. 434/1880, pp. 257-283.8 Ibidem, nr. 437/1883, pp. 712-714.9 Ibidem, nr. 445/1891, ff. 912-924. Vezi şi Fond Regimentul nr. 6 Infanterie „Mihai Viteazul”, dosar nr. crt. 1.10 A.M.R., Fond Regimentul nr. 6 Infanterie „Mihai Viteazul”, dosar nr. crt. 1, ff. 129-149.11 Ibidem, dosar nr. crt. 1.12 Ibidem, dosar nr. crt. 2, f. 68. Comanda regimentului: comandant, ajutor comandant, medicul regimentului, contabilul în bani, contabilul în materii, Biroul mobilizare, adjutantul regimentului, ofi ţerul cu armătura, ofi ţerul cu aprovizionarea, ofi ţerul cu cazarmarea. Batalionul 1: Companiile 1, 2, 3 şi 4. Batalionul 2: Companiile 5, 6, 7 şi 8. Batalionul 3: Companiile 9, 10, 11, 12. Secţia mitraliere.13 Ibidem, dosar nr. crt. 2, ff. 1-3.14 Ibidem, ff. 19-68.15 Ibidem, dosar nr. crt. 1, ff. 1-42.16 Ibidem, dosar nr. crt. 17, f. 16.17 Ibidem, ff. 7 şi 15.18 Ibidem, f. 14.19 Ibidem, dosar nr. crt. 1, ff. 145-148.20 Ibidem, f. 156.21 Ibidem, f. 158.22 Ibidem, dosar nr. crt. 39/A, f. 67; dosar nr. crt. 15, ff. 56-57. Comanda regimentului: comandant; ajutorul comandantului; ofi ţerul adjutant; medicul regimentului; Biroul mobilizare; ofi ţerul cu instrucţia; ofi ţerul informator; ofi ţerul contabil; casierul regimentului; ofi ţerul cu aprovizionarea. Batalionul 1 cu Companiile 1, 2 şi 3 şi Compania 1 Mitraliere. Batalionul 2 cu Companiile 5, 6 şi 7 şi Compania 2 mitraliere. Batalionul 3 cu Companiile 9, 10 şi 11 şi Compania 3 mitraliere. Compania Specialităţi. Secţia de Tunuri cal. 53 mm Compania Depozit.23 Ibidem, dosar nr. crt. 39; dosar nr. crt. 6.24 Ibidem, dosar nr. crt. 17.25 „Monitorul Oastei”, Partea Regulamentară, nr. 11 din 10 august 1930, pp. 273-275.26 A.M.R., Fond Regimentul nr. 6 „Mihai Viteazul”, dosar nr. crt. 17.27 Corneliu Andonie, Emil Boboescu, Horia Vladimir Şerbănescu, Op. cit., p. 30.28 A.M.R., Fond Regimentul nr. 6 „Mihai Viteazul”, dosar nr. crt. 61, Registru cu Ordine de Zi, ff. 1-2.29 Ibidem, dosar nr. crt. 11, ff. 109-112.30 Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, File din istoria militară a poporului român, Vol. IV, Editura Militară, Bucureşti, 1977, ff. 180-183.31 A.M.R., Fond Regimentul nr. 6 „Mihai Viteazul”, dosar nr. crt. 71, Registru Ordine de Zi (Ordinul de Zi nr. 17 din 17 aprilie 1939).32 Ibidem, dosar nr. crt. 84, ff. 11-16.33 Ibidem, f. 18.34 Ibidem, ff. 23-35.35 Ibidem, dosar nr. crt. 70, Jurnalul de operaţii al regimentului pe perioada 22.06-02.11.1941, ff. 1 şi 5.36 Ibidem, f. 6. Statul Major al regimentului: comandant; ajutor secund; ajutor administrativ; adjutant; ofi ţer informator; ofi ţer casier şi cu îmbrăcămintea; medicul regimentului; ofi ţer cu armătura; ofi ţer cu aprovizionarea; Compania cercetare; Compania pioneri; Compania armament greu divizionar; Plutonul transmisiuni. Batalionul 1 cu Companiile 1, 2, 3 şi 4. Batalionul 2 cu Companiile 5, 6, 7 şi 8. Batalionul 3 cu Companiile 9, 10, 11 şi 12.37 Ibidem, ff. 16, 35, 90, 114, 237 şi 259.38 Ibidem, Registrul istoric al Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul” pe perioada 08.11.1941-01.10.1942, dosar nr. crt. 11, f. 1 şi Fond Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”, dosar nr. crt. 93, ff. 130 şi 261-264.

39 Ibidem, Registrul istoric al Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul” pe perioada 08.11.1941-01.10.1942, dosar nr. crt. 11, f. 8.40 Ibidem, ff. 18 şi 24.41 Ibidem, f. 29.42 Ibidem, Fond Regimentul 6 Dorobanţi „Mihai Viteazul”, dosar nr. crt. 40, ff. 75-85. Comanda regimentului: Partea Activă: comandant; comandant secund; ofi ţer adjutant; ofi ţer informator; ofi ţer cu operaţiile; ofi ţer cu gazele; ofi ţer cu armătura şi muniţii; medic; ofi ţer cu aprovizionarea; ofi ţer contabil; Compania cercetare; Compania pioneri; Compania anticar şi însoţire; Compania aruncătoare cal. 120 mm. Batalionul 1 cu Companiile 1, 2 şi 3 şi Compania 4 mitraliere. Batalionul 2 cu Companiile 5, 6 şi 7 şi Compania 8 mitraliere. Batalionul 3 cu Companiile 9, 10, 11 şi 12. Partea Sedentară – comandant; grup comandă regiment; Biroul mobilizare; ofi ţer contabil; ofi ţer cu aprovizionarea; medic. Batalionul de garnizoană cu Companiile 1 şi 2 garnizoană. Batalionul de instrucţie în marş cu Compania specialităţi, Compania 1, 2 şi 3 instrucţie şi marş, Compania instrucţie şi aruncătoare, Compania 5 instrucţie şi cadre.43 Ibidem, dosar nr. crt. 13, ff. 18-20 şi dosar nr. crt. 238, ff. 3-5.44 Ibidem, dosar nr. crt. 21, ff. 104-105.45 Ibidem, dosar nr. crt. 147, ff. 54-55.46 Ibidem, dosar nr. crt. 15, Jurnalul de operaţii al regimentului pe perioada 01.08-02.09.1944, ff. 8-20.47 Ibidem, dosar nr. crt. 18, ff. 30-35.48 Ibidem, dosar nr. crt. 103, ff. 5-8.49 Ibidem, dosar nr. crt. 22, ff. 7-13, 17-22, 59-60 şi 139-140.50 Ibidem, dosar nr. crt. 47, ff. 1 şi 2.51 Ibidem, dosar nr. crt. 43.52 Ibidem, dosar nr. crt. 43, f. 17 şi dosar nr. crt. 7753 Ibidem, dosar nr. crt. 15, ff. 1-125.54 Ibidem, dosar nr. crt. 130, ff. 200 şi 217-229.55 Ibidem, dosar nr. crt. 77.56 Ibidem, dosar nr. crt. 77, f. 10.57 Ibidem, dosar nr. crt. 104 şi Fond „Cercul Teritorial Trei Scaune”, dosar nr. crt. 127, f. 18.58 Ibidem, Fond Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”, dosar nr. crt. 224, f. 122.59 Ibidem, Fond Regimentul 6 Infanterie, dosar nr. crt. 1, ff. 128-131.Comanda Regimentului: comandantul regimentului; ajutor administrativ; Biroul adjutantură; Biroul evidenţă; Biroul instrucţie; Biroul educaţie, cultură şi propagandă; Serviciul casierie; Serviciul îmbrăcăminte; Serviciul cazarmare; Serviciul aprovizionare; Serviciul sanitar; Serviciul veterinar. Batalionul 1 cu Companiile 1, 2 şi 3. Batalionul 2 cu Companiile 4, 5 şi 6 Armament Greu. Compania Specialităţi, Compania Depozit.60 Ibidem, Fond Cercul Teritorial Covurlui, dosar nr. crt. 75, ff. 860-861.61 Ibidem, dosar nr. crt. 3, ff. 9-11.62 Ibidem, Fond Regimentul 6 Infanterie, dosar nr. crt. 8, ff. 186, 190 şi 203.63 Ibidem, dosar nr. crt. 33, ff. 25, 39 şi 45.64 Ibidem, f. 225.65 Ibidem, f. 2.66 Ibidem, ff. 330-331.67 Ibidem, dosar nr. crt. 119, Registru Ordine de Zi. Comanda: comandantul regimentului; secund politic; ofi ţer adjutant. Stat-major – ofi ţer cu instrucţia; ofi ţer cu evidenţa; ofi ţer cu cadrele. Secţia politică. Şeful Artileriei. Secţia Administrativă – ajutor administrativ; ofi ţer cu casieria; ofi ţer contabil; ofi ţer cu îmbrăcămintea; ofi ţer cu armătura; ofi ţer cu cazarmarea; medic; Veterinar. Compania gospodărie. Compania şcoală de gradaţi; Pluton cercetare; Compania transmisiuni. Batalionul 1 cu Companiile 1, 2 şi 3 puşcaşi şi Compania 4 mitraliere şi Compania 5 aruncătoare. Batalionul 2 cu Companiile 6, 7 şi 8 puşcaşi şi Compania 9 mitraliere şi Compania 10 aruncătoare. Batalionul 3 cadre cu Bateria antitanc, Bateria tunuri cal. 76, 2 mm, Bateria aruncătoare.68 Ibidem, dosar nr. crt. 33, f. 3.69 Ibidem, Fond Cercul Teritorial Someş, dosar nr. crt. 80, f. 23.70 Ibidem, Fond Regimentul 6 Infanterie, dosar nr. crt. 10, ff. 36, 50 şi 68.71 Ibidem, dosar nr. crt. 71, ff. 2-9 şi 55-63.72 Ibidem, Fond Divizia 4 Infanterie, dosar nr. crt. 10, f. 75.73 Ibidem, Fond Divizia 89 Infanterie, dosar nr. crt. 104, ff. 34-35.74 Ibidem, Fond Regimentul 6 Infanterie, dosar nr. crt. 1, f. 285.75 Ibidem, Registrul istoric al Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul” pe perioada 08.11.1941-10.10.1942, dosar nr. crt. 11, f. 3.

NOTE

2 (76) 2017 document16

studii/documente

Consolidarea s t a t u l u i n a ţ i o n a l

român, prin decizia p o l i t i c ă u n a n i m ă care a dus la Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, t rebuia întăr i tă ș i apărată de o armată m o d e r n i z a t ă ș i puternică. În procesul de reorgan iz a re a Armatei Române a fost luată în calcul și înfi inţarea Secţiei a 2-a de Informaţii Militare, actul de naștere al acestui serviciu fi ind semnat la 12 noiembrie 1859 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza prin decretarea Înaltului Ordin de Zi nr. 83 care localiza Secţia a 2-a în cadrul Statului Major General al Armatei Principatelor Române.

La conducerea acestei structuri informative au fost numiţi doi ofi ţeri, sublocotenenţii Gheorghe Slăniceanu – șeful secţiei și Ștefan Fălcoianu – adjunctul acestuia, care aveau să confi rme încrederea acordată ajungând ulterior generali și miniștri de război.

În perioada 1866-1877, armata a cunoscut o dezvoltare simţitoare și o înzestrare din cele mai bune pentru vremea respectivă. Punctul de cotitură a fost Războiul franco-prusac (1870-1871), în urma căruia modelul de reorganizare și instruire a armatei învingătoare a fost preluat și de România. Pentru o mai bună coordonare a structurilor militare, prin Decretul nr. 380 din 17 martie 1867 a fost înfi inţat Depozitul General de Război, în cadrul căruia funcţionau două secţii: Secţia Harta României (lucrări topografice militare) și Secţia Lucrări istorice (statistica militară și lucrări regimentare).

În perioada premergătoare proclamării Independenţei, culegerea de informaţii s-a efectuat de către Direcţiunea P.T.T. din Ministerul de Interne, de Secţiile Operaţii și Topografi e din Marele Stat Major, de pretorii din Jandarmeria militară și de către agenţiile diplomatice2.

Desfi inţat în august 1867, Depozitul de Război se reînfi inţează în anul 1870 în cadrul căruia Secţia a 2-a funcţiona după regulamentul aprobat prin Decretul nr. 181 din 15 februarie 1870.

Odată dec lanșată mobilizarea generală la 18 aprilie 1877, fi nalizată la 27 aprilie 1877 și declararea stării de război, la 11 mai 1877, Imperiului Otoman, Depozitul de Război trece în organigrama Marelui Cartier General. Cele două secţii au primit noi atribuţii adaptate la particularitatea stării de război, Secţia a 2-a sub conducerea maiorului Constantin Brătianu, ajutat de căpitanul Constantin Căpităneanu, a acţionat în eșalonul întâi, îndeplinindu-și cu credinţă misiunile încredinţate3.

Preocuparea pentru păstrarea secretului militar a fost materializată în Ordinul de Zi nr. 1 din 14 aprilie 1877, care preciza că ofi ţerii care se vor „abate” de la păstrarea secretului operaţiilor militare vor fi judecaţi de către Consiliul de Război4.

Proclamarea Independenţei de Stat la 21 mai 1877 în Sesiunea extraordinară a corpurilor legiuitoare – Adunarea Deputaţilor și Senatul – recunoscută prin Tratatul de Pace de la Berlin de la 13 iulie 1878, determina glorioasa Armată a României să treacă pe picior de pace și, prin urmare, Secţia 2-a trece din nou în subordinea Depozitului de Război.

La 11 decembrie 1882, prin Decretul nr. 2945, Marele Cartier General este desfi inţat, locul lui fi ind luat de Marele Stat Major, moment în care Secţia a 2-a primește noi atribuţii mult mai bine conturate, incluse în Regulamentul serviciului de stat-major aprobat prin Decretul nr. 158 din 29 ianuarie 1884. Noua structură prevedea două birouri și anume: Biroul 1 informaţii și studiul armatelor străine și Biroul 2 transport și etape. Activitatea Secţiei 2-a – sub conducerea până în 1893 a coloneilor Ion Carp, Ioan Argetoianu, Iacob Lahovari, Constantin Brătianu și Ioan Borănescu – consta în: studiul forţelor militare ale diferitelor state străine; observarea continuă a afacerilor militare, studiul chestiunilor știinţifice care prezintă interes pentru armată, reglementarea și pregătirea diferitelor servicii ale armatei și corpurilor de armată în campanie (serviciul de căi ferate, poștă, telegraf și informaţii; istoricul campaniilor și marilor operaţiuni ale armatei5.

Schimbarea denumirii Secţiei a 2-a în Secţia de statistică militară, studiul armatelor străine, informaţii și transporturi în anul 1892 nu avea să aducă modifi cări în ceea ce privește atribuţiile amintite. Totuși, Biroul 1 avea numele de Statistică militară, studiul armatelor străine, informaţii și chestiuni internaţionale, iar Biroul 2 Organizarea și serviciul etapelor, transporturi, telegrafi e

CONTRIBUŢII LA ISTORIA CONTRASPIONAJULUI MILITAR ÎN TIMP DE PACE (1913)

Drd. Daniel-Silviu NICULAE1

Generalul Ştefan Fălcoianu

studii/documente

document 2017 2 (76) 17

militară și semnale. Prin contribuţia lor în ceea ce privește îmbunătăţirea serviciului, șefi i Secţiei a 2-a (1893 – colonel Ioan Borănescu; 1894 – colonel Alexandru Iarca; 1895 – colonelul Ioan Culcer) au elaborat propunerile conducerii Marelui Stat Major prezentate la 24 decembrie 1896 ministrului de război. Conform acestora, se dorea o perfecţionare a organizării și activităţii serviciului de informaţii militare, aducându-se argumente pertinente în acest sens. Astfel, se aveau în vedere particularităţile noului mod de purtare a războiului care necesita „informaţii care infl uenţează toate operaţiile de război, culese încă din timp de pace. Trebuie studiat cu atenţie teatrul probabil al unei operaţii militare și cunoscute exact și în detaliu toate informaţiile asupra geografi ei, topografi ei, terenului, hărţilor și planurile complete ale statelor vecine. Agenţii de informaţii trăind în ţări străine au posibilitatea să acţioneze în diferite cercuri de oameni încă din timp de pace, să-și formeze relaţii și să-și câștige încrederea acestora”6.

Desigur că asemenea activităţi le puteau desfășura și eventualii dușmanii ai tânărului și fragilului stat românesc, fi ind necesară o contramăsură, cu alte cuvinte un serviciu de contraspionaj militar, care să opereze și în timp de pace.

După anul 1900 au existat intense preocupări din partea conducerii armatei de a pune la punct o structură informativă modernă, urmărindu-se pe cât posibil, aducerea serviciului de informaţii al armatei la nivelul serviciilor similare din armata statelor europene. Însă, din cauza lipsei fondurilor bănești, serviciul românesc a rămas în urmă, fi ind prejudiciat de o bună organizare și dotare a sa.

Evenimentele politice din anul 1908 aveau să reţină atenţia factorilor de decizie politici și militari români, care urmăreau cu intensitate mutările strategice făcute de marile puteri în sud-estul Europei și Balcani. Posibilitatea unei participări a României într-un confl ict armat era foarte mare în contextul în care Macedonia, afl ată încă sub dominaţie otomană, era râvnită de sârbi și bulgari. Anexarea Bosniei și Herţegovinei de către Austro-Ungaria nu era privită cu ochi buni de către Imperiul Ţarist, chiar dacă s-a realizat după o înţelegere prealabilă între cele două puteri militare. Bulgaria, după succesul politic care a dus la unirea cu Rumelia și proclamarea ca regat, avea o politică externă proprie care putea schimba echilibrul balanţei de putere zonală, prin alianţe politico-militare fi e cu o mare putere, fi e cu statele din Peninsula Balcanică care își afi rmaseră cu tărie dorinţa justifi cată de eliberare de sub dominaţia otomană. Însă aceste alianţe puteau viza și teritoriul românesc, așa cum intenţiona de exemplu Bulgaria care privea cu nesaţ către Dobrogea românească.

Politica de păstrare a statu-quo-lui stabilit în Balcani, conform prevederilor Tratatului de Pace de la Berlin la 13 iulie 1878, poziţiona România în fruntea actorilor statali zonali care luptau politic și la nevoie militar,

pentru asigurarea climatului de securitate agreat de comun acord de ţările participante la războiul declanșat în anul 1877, cunoscut în istoria românilor ca Războiul de Independenţă.

Însă, acest conflict demonstrase importanţa informaţiilor cu caracter militar, dar mai ales necesitatea contracarării efi ciente a acţiunilor informative împotriva României desfășurate de către alte state cu scopul de a periclita securitatea și ordinea de drept a tânărului stat românesc.

Războiul italo-turc din anul 1911, precum și izbucnirea Primului Război Balcanic în octombrie 1912, ca urmare a acţiunii militare comune a Muntenegrului, Serbiei, Bulgariei și Greciei contra Imperiului Otoman, alertase Marele Stat Major care înainta, la începutul anului 1913, Ministerului de Război român un referat cu privire la elaborarea unui proiect de Lege contra spionajului militar în timp de pace. După votarea acestui proiect s-a instituit o comisie specială care a analizat cazurile de spionaj documentate și acţiona conform legii, însă despre atribuţiile acestei comisii într-un alt material viitor. În continuare, anexăm documentele vremii care au dus la crearea cadrului legislativ specifi c activităţii de contraspionaj militar.

♦♦♦

REGATUL ROMÂNIEIMINISTERUL DE RĂZBOIDirecţia: MARELE STAT MAJORSecţia a II-a, Biroul 5

REFERATrelativ la proiectul de Lege

contra spionajului militar în timp de pace7

Diferite acte de spionaj dovedite, precum și imposibilitatea de a se lua vreo măsură legală în contra autorilor, căci la noi nu există o lege pentru pedepsirea spionajului în timp de pace, au făcut ca Statul Major General să intervină în mai multe rânduri încă din anul 1896 spre a se vota o lege care să pedepsească pe autorii unor asemenea fapte.

În anul 1908, în urma unei noi intervenţii s-a numit o comisie din: un delegat al Ministerului de Justiţie în persoana procurorului general de la Curtea de Apel, un delegat al Ministerului de Război în persoana șefului Serviciului Contencios și un delegat al Marelui Stat Major al Armatei în persoana șefului Biroului Informaţii.

Această comisie, studiind din nou chestiunea și având în vedere ce s-a legiferat în alte ţări în această privinţă, a întocmit un proiect de lege contra spionajului adaptat la legea constitutivă a ţării, la legile noastre de organizare și la nevoile armatei noastre.

2 (76) 2017 document18

studii/documente

Acest proiect însă nici până acum nu a fost transformat în lege, iar neajunsurile semnalate de mai bine de 15 ani continuă a subzista și astăzi, poate în grad și mai mare.

U l t i m e l e f a p t e descoper ite asupra act iv i tăţ i i ș i chiar îndrăznelii agenţilor străini în ţară la noi dovedesc cu prisosinţă că este absolut necesar să se voteze legea în contra sp iona ju lu i militar, căci numai

astfel se vor putea lua măsuri legale de rigoare în contra vinovaţilor dovediţi.

Cum chestiunea a fost studiată de o comisie specială și studiul ei transformat într-un proiect de lege, suntem de părere ca acest proiect de lege să fi e supus neapărat corpurilor legiuitoare pentru a fi votat chiar în sesiunea actuală.

Se alătură expunerea de motive și proiectul de lege alcătuit de comisia din 1908.

Șeful Statului Major General al ArmateiGeneral8

♦♦♦

Statul Major General al Armatei Secţia II-a, Biroul 1

EXPUNERE de MOTIVEla proiectul de Lege contra spionajului în timp de pace9

Spionajul – adică totalitatea mijloacelor prin care cel interesat caută să dobândească, printr-un ascuns sau deghizat, informaţii asupra diverselor resurse și proiecte ale unei armate – a fost mult timp socotit ca folositor numai în timp de război sau cel mult în perioada de pregătire ce de obicei precedă declaraţia de război și mobilizarea armatei; dar, progresele tehnice ce aduc necontenit schimbări în modul pregătirii de război, în organizarea armatelor, a fortifi caţiilor și a tot felul de mijloace de atac și apărare, au făcut ca în prezent spionajul să se practice și în timp de pace și încă pe o scară din cele mai îngrijorătoare.

Căutarea unei stavile a acestei stări de lucruri a preocupat cu deosebire guvernele tuturor statelor, dată fi ind temerea de consecinţele atât de înfi orătoare și incomensurabile ale divulgării secretelor apărării naţionale. Oricât de mari ar fi sacrifi ciile unei ţări, oricât de puternică și bine organizată ar fi armata sa și oricât

de bravi ar fi fi i săi, totul s-ar reduce la o deprimantă amăgire, dacă în ziua luptei, graţie spionajului și-ar vedea toate combinaţiile zădărnicite și armata căzând prada inamicului.

Mai toate statele au legi speciale pentru reprimarea spionajului în timp de pace. La noi, o asemenea lege nu există și pentru îndeplinirea acestui gol am întocmit alăturatul proiect.

Pentru timpul de război, avem în adevăr dispoziţiile destul de riguroase cuprinse în art. 199, 200 și 201 din Codicele de Justiţie Militară, care pedepsesc cu moartea pe spioni și pe provocatorii de dezertare la inamic, chiar dacă acești spioni ar fi supuși români, nemilitari (art. 60 alin. 2 c.j.m.10). În Codul Penal comun găsim, de asemenea, dispoziţiile de sub art. 66 și următoarele privitoare la crimele contra siguranţei exterioare a statului, dar și acestea sunt referitoare numai la timpul de război. O altă dispoziţie privitoare la spionajul în timp de război găsim iarăși în art. 25 alin. 1 din Codul de Justiţie special pentru Corpul Marinei.

Dispoziţiile conţinute în cele 3 legi indicate mai sus, pe lângă inconvenientul că nu sunt aplicabile în timp de pace, mai au și pe acela că ele nu prevăd toate speciile spionajului ce se pot prezenta și, de aceea, articolul fi nal al proiectului prevede că Legea contra spionajului din timp de pace se va aplica și în timp de război pentru cazurile neprevăzute de acele legi.

La alcătuirea acestui proiect de lege am consultat legile contra spionajului în timp de pace din Germania, Franţa, Austro-Ungaria și Italia, luând din ele acele dispoziţii ce ni s-au părut mai conforme cu nevoile ţării noastre.

Din punctul de vedere al persoanelor ce pot conlucra la comiterea spionajului, proiectul de lege, pe lângă pedepsele ce le prevede pentru spionii propriu-ziși, pedepsește în prima linie, și chiar mai aspru, pe acei funcţionari sau presupuși ai guvernului care, fiind depozitarii scriptelor și documentelor secrete, s-ar lăsa a fi ademeniţi și le-ar divulga.

Astfel, paragraful a de sub art. 1 se ocupă de acei funcţionari, agenţi sau presupuși ai guvernului care cu bună știinţă ar divulga în total sau în parte, scriptele sau documentele secrete ce le sunt încredinţate în virtutea funcţionării sau însărcinării lor. Paragraful b, de sub același articol, pedepsește pe aceia care, deși nu ar avea calitatea de funcţionar, agent sau prepus al Guvernului, totuși, prin diverse împrejurări, devenind depozitarii acelor scripte sau documente secrete, ar comite aceeași culpabilă indiscreţie, iar paragraful c se ocupă de aceia care, găsindu-se în unul dintre cele două cazuri indicate mai sus, nu ar divulga însuși actul sau documentul secret, ci ar da numai informaţii sau știinţe trase din ele.

Articolul 2 din proiect prevede cazul când spionul sau chiar partea direct interesată nu tratează cu însuși depozitarul scriptelor sau documentelor secrete, ci și le procură de la o a treia persoană.

Generalul Constantin Hârjeu

studii/documente

document 2017 2 (76) 19

În această categorie intră și delictele de presă, în materia ce ne preocupă. Pedeapsa ce am propus pentru duplicările, fără autorizaţie, ale scriptelor, planurilor și documentelor secrete, cred că este pe deplin justifi cată de precedente. Istoria războaielor ne arată atâtea nenorociri pricinuite armatelor prin indiscreţia și lipsa de scrupule a unei părţi a presei, uneori chiar de rea credinţă, libertatea presei, în privinţa măsurilor preventive, fi ind garantată la noi și străinilor. De altfel, măsura represivă din proiect o găsim și în legile străine.

Articolul 3 din proiect este referitor la o măsură cu caracter mai mult preventiv. Acest articol prevede o pedeapsă mai mică pentru acela care, fără autorizaţie și fără a avea calitatea necesară, își va fi procurat planurile, scriptele sau documentele secrete, fără însă a le fi divulgat și, bine înţeles, și fără intenţie de spionaj, căci în acest din urmă caz va cădea sub prevederile articolului 5, care se ocupă în special de spionii propriu-ziși.

Tot ca măsuri preventive sunt și dispoziţiile cuprinse în art. 4, 6 și 7 din proiect, care prevăd pedepse pentru cei care, prin neglijenţa și nesocotinţa lor, deși fără intenţie frauduloasă, ar săvârși fapte de natură a înlesni spionilor îndeplinirea misiunii lor.

O măsură destinată a înlesni descoperirea spionilor este cea prevăzută la art. 10 din proiect prin care denunţătorii, deși vinovaţi ei înșiși, sunt apăraţi de pedeapsă, în anumite condiţii.

Această primă de impunitate, reclamată de interesele superioare ale ordinii și siguranţei statului, o găsim și în art. 92 și 116 din Codul Penal privitoare la comploturi și la plăsmuirile de monede.

În privinţa pedepselor ce sunt de aplicat în materie de spionaj în timp de pace, am găsit că este bine să adoptăm sistemul din legea franceză, acela că toate faptele să fi e pedepsite cu închisoarea corecţională și cu amendă, iar prin art. 11 s-a lăsat la facultatea tribunalelor să aplice și interdicţie de la 1 la 5 ani, în cazurile în care ele vor găsi necesar aceasta. Este adevărat că în Franţa, în 1891, s-a prezentat Adunării Deputaţilor un proiect de lege pentru urcarea pedepselor în materie de spionaj, dar el a rămas fără urmare, așa că și astăzi este în vigoare tot legea din 1886.

Sistemul acesta, de a da în competenţa tribunalelor judecarea delictelor de spionaj, înlătură multe inconveniente, și mai ales pe acelea inerente procedurii complicate și întârzietoare a curţilor cu juraţi. Ceea ce ne interesează în chestiunea de spionaj, nu este atât asprimea pedepselor, ci nevoia de a pedepsi cu siguranţă și cât se poate mai repede. Articolul 16 din proiect prevede chiar dispoziţia ca instrucţia și judecarea acestor delicte să se facă de urgenţă și cu precădere înaintea altor pricini, iar termenele de judecată să nu fi e mai lungi de 15 zile.

În ceea ce privește reglarea în detaliu a competenţei, art. 12 din proiect se referă la regulile de drept comun, acelea prevăzute în codicele de procedură criminală și în Codicele de Justiţie Militară.

De la acest din urmă codice nu s-a făcut decât următoarea derogare:

Articolul 73, alin. 6 din menţionatul codice prevede că, în caz de complicitate între justiţiabili de instanţele ordinare și justiţiabilii de instanţele militare, să se facă disjuncţie, numai dacă faptul comis este din cele pedepsite de acel codice. Derogarea constă în aceea că prin art. 13 din proiect se admite a se face această disjuncţie și pentru delictele de spionaj.

Dispoziţia de sub art. 14 din proiect nu este o inovaţie. Ea nu face decât să precizeze, din punct de vedere al delictelor de spionaj, înţelesul art. 73 alin. 1 și 2 din Codicele de Justiţie Militară privitor la complicitate dintre diversele categorii de militari și la complicitate dintre străini cu justiţiabilii de consiliile de război, spre a înlătura controversele existente în această privinţă.

Judecarea delictelor de presă, conform art. 105 din constituţie, a fost lăsată prin art. 15 din proiect, în competenţa curţilor cu juraţi și, pentru a evita în această privinţă orice interpretare eronată, s-a precizat că nu se derogă prin acest articol de la regulile consacrate de Codicele de Justiţie Militară deslușite prin art. 12, 13 și 14 din proiect.

RAPORT LA MAJESTATEA SA REGELE

SIRE

Cu cel mai profund respect supun aprobării MAJESTĂŢII VOASTRE alăturatul proiect de decret relativ la sancţionarea și promulgarea Legii contra spionajului în timp de pace.

Sunt, cu cel mai profund respect.SIRE,

AL MAIESTĂŢII VOASTREPrea plecat și supus servitorMINISTRU DE RĂZBOI

General de Divizie11

(S.S. indescifrabil)Nr. 748 din 29 ianuarie 1913

♦♦♦

CAROL IPrin graţia lui Dumnezeu și voinţa naţională

REGE AL ROMÂNIEILa toţi de faţă și viitori sănătate

Corpurile legiuitoare au votat și adoptat,iar noi sancţionăm ce urmează:

LEGECONTRA SPIONAJULUI ÎN TIMP DE PACE12

Art. 1 – Se va pedepsi cu maximum închisorii corecţionale și cu amendă de la 1.000-5.000 lei:

a) Orice funcţionar public, agent sau presupus al guvernului care cu bună știinţă va fi transmis sau procurat, în original sau în copie, unui guvern străin,

2 (76) 2017 document20

studii/documente

agenţilor lui, sau oricărei alte persoane, fără calitate de a lua cunoștinţă de ele, sau care va fi divulgat în total sau în parte: planuri, schiţe, desene, fotografi i, scripte sau documente, fie chiar incomplete sau inexacte, informaţii sau notiţe interesând: apărarea teritoriului, siguranţa statului, mobilizarea și concentrarea armatei în legătură cu mobilizarea, starea, cantitatea și calitatea materialului militar de orice categorie; pieţele întărite, forturile, arsenalele militare și maritime, porturile, vasele de război, arme, muniţii, explozive, sau elementele lor constitutive, mașini, mecanisme sau părţi din ele, echipamentele, sau orice alte știinţe asupra obiectelor sau lucrărilor care, în interesul apărării naţionale, nu trebuie divulgate, și care fuseseră încredinţate sus numitelor persoane, sau de care aveau cunoștinţă cu ocazia funcţiunii sau însărcinării lor;

b) Orice altă persoană care, cu bună știinţă, va fi transmis sau procurat unui guvern străin, agenţilor lui sau unei persoane, fără calitate de a lua cunoștinţă de ele, una din lucrările prevăzute în paragraful precedent și care îi fuseseră încredinţate sub orice titlu, sau de care avea cunoștinţă, fi e ofi cial, fi e în virtutea situaţiei, profesiei sau a vreunei misiuni cu care fusese însărcinat;

c) Orice persoană care, afl ându-se în unul din cele două cazuri ale paragrafelor precedente, va fi comunicat sau divulgat, nu însuși actul sau documentul secret, ci numai informaţii sau știinţe trase din ele.

Art. 2 – Orice persoană, alta decât cele enumerate în articolul precedent, care își va fi procurat zisele planuri, scripte, documente etc., menţionate mai sus, și le va fi comunicat sau predat, în tot sau în parte, altor persoane sau care, având cunoștinţă de ele, le va fi divulgat sau va fi comunicat informaţii ce ele conţineau, sau le va fi publicat ori reprodus, chiar parţial și incomplet, se va pedepsi cu închisoarea de la 1-5 ani și cu amendă de la 500 la 5.000 lei.

Cu aceeași pedeapsă se va reprima reproducerea sau publicarea fără autorizaţie a acestor planuri, scripte sau documente. Dacă autorul reproducerii sau publicării nu va fi cunoscut, pedeapsa se va aplica girantului responsabil al ziarului, iar în lipsa acestuia, editorului; dacă însă publicarea nu se va fi făcut prin ziare, pedeapsa se va aplica tipografului, litografului sau editorului, potrivit deosebirilor de mai sus.

Art. 3 – Se va pedepsi cu închisoarea corecţională de la 3 luni la 2 ani și cu amendă de la 1.000 la 3.000 lei, orice persoană care, fără autorizaţie sau fără calitate de a putea lua cunoștinţă de ele, își va fi procurat planurile, scriptele și documentele indicate în art. 1.

Art. 4 – Acela care, prin neglijenţă, prin neobservarea regulamentelor, instrucţiunilor, ordinelor și consemnelor, va fi lăsat a se sustrage, a se lua, a se distruge planurile, scriptele, documentele, fotografi ile, desenele, schiţele relative la cele specificate în art. 1, paragraful a și care îi erau încredinţate sau le avea în posesie în virtutea funcţiunii, situaţiei sau profesiei sale, sau a

unei misiuni cu care fusese însărcinat, se va pedepsi cu închisoarea de la trei luni la doi ani și cu amendă de la 100 la 1.000 lei.

Ar t . 5 – Se va pedepsi cu închisoarea de la 3 la 5 ani și cu amendă de la 1.000 la 5.000 lei:

a) oricine făţiș sau pe sub ascuns, deghizat, travestit, sub nume fals, sau ascunzându-și n a ţ i o n a l i t a t e a , identitatea, calitatea sau profesia, în scopul de a comite faptele prevăzute la art. 1, se va fi introdus într-o cetate, fort, post militar, tabără, cantonament, bivuac, cazarmă, arsenal, vas de război, magazie de aprovizionare, pirotehnie, pulberărie, cum și în birourile unde se păstrează: planuri, documente, scrieri sau orice acte sau cărţi geografi ce referitoare la apărarea naţională, cum și în orice altfel de stabiliment militar cu dependinţele lui;

b) Oricine prin mijloacele prevăzute în paragraful precedent, va fi ridicat planuri, sau va fi făcut recunoașteri de căi ferate sau de orice fel de comunicaţii, ori va fi luat informaţii sau va fi executat fotografi i, desene, schiţe asupra oricărui lucru privitor la apărarea teritoriului sau la siguranţa exterioară a statului.

Art. 6 – Se va pedepsi cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani și cu amendă de la 500 la 2.000 lei, oricine fără permisul autorităţii militare sau maritime, va fi executat chiar fără intenţie frauduloasă, ridicări de planuri sau lucrări topografi ce, într-o anumită rază împrejurul unui fort, cetate, post, port sau stabiliment militar sau maritim.

Indicarea acelor forturi, arsenale și stabilimente, precum și întinderea razei în care asemenea ridicări de planuri și lucrări topografi ce, nu se pot executa decât cu permisiunea autorităţilor militare sau maritime, se vor aduce la cunoștinţa publică prin Monitorul Ofi cial și prin afi șe permanente, așezate, pe cât cu putinţă va fi , în locurile cele mai vizibile și frecventate.

Art. 7 – Acela care fără autorizaţie și chiar fără intenţie frauduloasă, afară de eroare vădită, va trece peste bariere, ziduri, garduri, uluci, șanţuri, taluzuri, de fortifi caţii, sau orice fel de îngrădiri, pe terenuri aparţinând administraţiei militare, sau în posesia ei, unde intrarea este interzisă, se va pedepsi cu închisoarea de la 15 zile la 6 luni și cu amendă de la 100 la 1.000 lei.

Art. 8 – Tentativa oricăruia din delictele prevăzute la art. 1, 2, 3 și 5, ca și provocarea la unul din aceste delicte, se va pedepsi cu însuși delictul săvârșit.

Generalul Gheorghe Slăniceanu

studii/documente

document 2017 2 (76) 21

Art. 9 – Complicele, adică oricine, cu bună știinţă, va fi ajutat sau asistat pe autorul sau autorii delictelor de mai sus în faptele pregătirii, înlesnirii sau săvârșirii lor, cum și aceia care vor fi dat autorităţilor adăpost, locuinţă, loc de retragere sau ascundere, de întrunire sau care vor fi tăinuit obiectele sau instrumentele care au servit, sau aveau să servească la comiterea delictelor, se vor pedepsi ca autorii principali.

Art. 10 – Va fi scutit de pedeapsa ce i s-ar fi cuvenit:a) Acela, care, înainte de săvârșirea unuia din delictele

prevăzute de prezenta lege, sau înaintea oricărei urmăriri începute, îl va aduce la cunoștinţa autorităţilor civile sau militare;

b) Acela, care, chiar după urmăririle începute, va fi înlesnit sau procurat arestarea făptuitorilor, sau a unuia din ei.

Art. 11 – Afară de pedepsele indicate prin prezenta lege, tribunalele vor putea să pronunţe și interdicţia de la 1 la 5 ani a tuturor, sau numai a unora din drepturile politice și civile, după cum se prevede la art. 22 Codul Penal.

Art. 12 – Competenţa pentru urmărirea și judecarea delictelor prevăzute în această lege se va stabili potrivit celor cuprinse în Codicele de Procedură Criminală și în Codicele de Justiţie Militară.

Art. 13 – La caz de complicitate, dacă vreunul din faptele prevăzute în prezenta lege se va fi comis de justiţiabilii de instanţele penale ordinare și de justiţiabilii de instanţele penale militare, se va face disfuncţia prevăzută la art. 73, paragraful 6, din Codicele de Justiţie Militară, judecându-se militarii de Consiliile de Război, iar ceilalţi de Tribunalele ordinare.

Art. 14 – Toţi preveniţii pentru vreunul din delictele prevăzute în legea de faţă, în caz de complicitate, se vor trimite fără deosebire înaintea Consiliilor de Război:

1) Când toţi sunt militari sau asimilaţi cu militarii, chiar dacă vreunul din ei ar face parte din trupa cu schimbul, sau s-ar găsi în disponibilitate sau concediu ori în completare, fi e că în momentul săvârșirii faptului se găsea sau nu sub arme.

2) Când sunt rezerviști sau miliţieni pentru toate faptele prevăzute în această lege, săvârșite cu ocazia serviciului, sau din cauza serviciului.

3) Dacă faptul s-a comis de un justiţiabil de Consiliul de Război, în complicitate cu străinii.

Art. 15 – Instrucţia și judecarea delictelor prevăzute în această lege, se vor face de urgenţă și cu precădere înaintea altor pricini, afară de cazurile de presă, de competenţa juraţilor.

Termenele de judecată, la oricare instanţă judecătorească, nu vor fi mai lungi de 15 zile, socotite din ziua primirii dosarului, sau din ziua ajurnării afacerii, de va fi cazul.

Toate aceste afaceri se vor judeca fără drept de opoziţie la orice instanţă judecătorească.

Art. 16 – Dispoziţiile art. 60 din Codul Penal privitoare la admiterea de circumstanţe atenuate se vor aplica și la delictele prevăzute în prezenta lege.

Art. 17 – Legea de faţă se va aplica și în timp de război, însă numai pentru cazurile neprevăzute de Codul Penal comun, de Codicele de Justiţie Militară și de Codul de Justiţie special pentru Corpul Marinei.

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în ședinţa de la 22 ianuarie, anul 1913 și s-a adoptat cu majoritate de șaizeci și unu voturi contra patru.

PREȘEDINTE (ss) C. Cantacuzino (L.S.A.D.)

Secretar (ss) T. Bădărău

Această lege s-a votat de Senat în ședinţa de la 28 ianuarie anul 1913 și s-a adoptat cu majoritate de patruzeci voturi, contra două.

PREȘEDINTE (ss) C. Cantacuzino (L.S.S.)

Secretar (ss) A.D. Reșcanu

Promulgăm această lege și ordonăm ca ea să fi e învestită cu sigiliul statului și publicată prin Monitorul Ofi cial.

Dat în București, la 29 ianuarie 1913.Carol I

MINISTRU DE RĂZBOIUL MINISTRU DE JUSTIŢIE General de Divizie Hârjeu Cantacuzino

Contributions to the military Counterespionage History during Peace Time (1913)Silviu-Daniel Niculae, Ph.D. candidate

Abstract: Th e experiences gained during the Independence War (1877-1878) and during Th e First Balkan War (1912) determined General Staff to continue the demarches initiated in 1896 to adopt a law for the military counterespionage during peace time. During war the espionage actions were judged after the Military Justice Code.

Keywords: counterespionage, Military Justice Code, 1913, the first legislative regulation, peace time

NOTE1 Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”2 Alin Spânu, Serviciul de informaţii al României în Războiul de Întregire Naţională, Editura Militară, Bucureşti, 2012, pp.16-17.3 *** Direcţia Informaţii militare între Ficţiune şi Adevăr , coordonator col. Ion Dohotaru, Bucureşti, 1994, pp.36-37.4 Vezi pe larg Colonel dr. Cornel Cucu, Direcţia Contrainformaţii şi Securitate Militară – Repere cronologice, în revista „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române” nr. 2(52)/2011, pp.4-7.5 *** Direcţia Informaţii militare..., pp.38-39.6 Ibidem, pp. 40-41.

7 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond microfi lme, rola F.II. 1.506, cd. 614.8 Generalul de divizie Alexandru Averescu a fost şeful Statului Major General în perioada 11 noiembrie 1911-2 decembrie 1913.9 A.M.R., Fond microfi lme, rola F.II. 1.506, cd. 605-612.10 Codicele de Justiţie Militară – n.n.11 Generalul de divizie Constantin Hârjeu a fost ministru de război în perioadele 14 octombrie 1912-3 ianuarie 1914 şi 6 martie-23 octombrie 1918.12 A.M.R., Fond microfi lme, rola F.II. 1.506, cd. 616-621.

2 (76) 2017 document22

studii/documente

GENERALUL DE DIVIZIE ŞTEFAN BURILEANU

S-a născut la Burila Mică, în 1879, în apropierea orașului Turnu Severin. Cea mai mare

parte a studiilor le-a făcut în ţară. Ultima clasă de liceu a făcut-o în anul 1891, la liceul „Saint Louis” din Paris, la Secţia matematică specială. La vârsta de 17 ani, a intrat în Școala de Ofi ţeri de Artilerie și Geniu din București, pe care a absolvit-o la 16 iulie 1893. Avansat sublocotenent, a fost încadrat la Regimentul 3 Artilerie, de unde, după un an de stagiu, a fost trimis să frecventeze cursurile Școlii de Aplicaţie de Artilerie și Geniu de la Fontainbleau. Concomitent, își ia licenţa în matematică.

Întors în ţară, activitatea lui de comandant în diferite unităţi de artilerie (Regimentul 2 Artilerie Cetate, 10 Artilerie, 15 Artilerie, 1 Artilerie Cetate, 1 Asediu, 1 Artilerie Grea etc.)2 s-a împletit strâns cu munca de cercetare știinţifi că. Numit în diferite perioade de timp (1897-1898, 1908-1911) profesor la Școala de Artilerie și Geniu, Ștefan Burileanu a întocmit și a predat numeroase cursuri: algebră superioară, geometrie analitică, calcul diferenţial și integral, calculul probabilităţilor și metalurgie.

În anul 1901, și-a dat doctoratul în matematică, tot la Paris, susţinând lucrarea mult apreciată de referenţi și de comisie – Noi metode de balistică superioară3.

Începând din al doilea an al funcţionării sale ca profesor la Școala de Artilerie și Geniu, Ștefan Burileanu a publicat mai multe lucrări, a căror valoare a fost unanim recunoscută și apreciată, două dintre ele fi ind premiate de Academia Română. În referatul generalului Crăiniceanu privind lucrarea Teoria generală a calculului probabilităţilor, publicată în anul 1900, printre altele se arăta: „Cartea căpitanului Burileanu Ștefan este plină de idei și propuneri originale [...] Precizia și justeţea demonstraţiilor sale sunt remarcabile. Autorul poate produce adevărate curente de progres în știinţa tragerilor de instrucţie și de război. El merită toată lauda și încurajarea Academiei Române pentru serviciul ce aduce armatei și ţării noastre”4.

Aprecieri favorabile la adresa ofi ţerului român, la ţinuta știinţifi că a lucrărilor sale au fost făcute și de străini. Dăm numai un exemplu. Marea Enciclopedie Știinţifi că, înfi inţată la Paris de către cunoscutul om de

PIONIERI AI ARTILERIEI ANTIAERIENE

General-maior (r) profesor universitar Dr. Visarion NEAGOE1

Locotenent-colonelul Ştefan Burileanu

știinţă Toulouse, a publicat lista volumelor ce vor compune biblioteca acesteia, invitând la colaborare prin selecţie autori din lumea întreagă. Ţara noastră a trimis Marii Enciclopedii Știinţif ice lucrarea căpitanului Ștefan Burileanu, intitulată Probabilité du tir. Spre mândria armatei române, în cadrul selecţiei făcute, lucrarea a întrunit aprecieri unanime. Ca atare, editarea lucrării s-a făcut la Paris, în anul 1911, prin grija Enciclopediei și a intrat de la acea dată în fondul bibliotecii respective.

În numărul 15 din 15 iulie 1912 al „Revistei generale de știinţă” din Paris, se făcea următoarea apreciere asupra valorii acestei lucrări: „Punctele cele mai delicate ale părţii teoretice, relativ la calculul probabilităţilor, au fost expuse de autor în această excelentă publicaţie cu o claritate care face onoare unui matematician și unui scriitor”5.

Nu întâmplător, în memorabila bătălie de la Verdun, artileria franceză a folosit pentru reglarea tragerilor prescripţiile acestei lucrări. Rezultatele s-au dovedit a fi din cele mai bune. Semnifi cativ este și faptul că, mai târziu, cu două decenii și jumătate, mai precis în anul 1940, un ofi ţer de artilerie din armata noastră, consultând la Paris un specialist francez și solicitându-i acestuia să-i recomande o lucrare privind probabilitatea tragerilor artileriei, nu mică i-a fost mândria când i s-a arătat că nu există altă lucrare mai bună ca cea a generalului Ștefan Burileanu.

Studiile și munca asiduă depuse de către acest erudit al știinţelor exacte și-au găsit aplicarea într-o perioadă când ţara și armata română aveau nevoie de aportul oamenilor de știinţă. Apariţia aviaţiei în cel de-al doilea deceniu al secolului nostru, precum și începerea Primului Război Mondial, au impus găsirea unor mijloace efi ciente de luptă împotriva aeronavelor, de contracarare a acţiunilor aviaţiei, în general.

Căutând să dea un răspuns practic acestor necesităţi, colonelul Ștefan Burileanu și-a pus toate cunoștinţele teoretice în slujba patriei sale. După lungi studii și calcule, el a elaborat proiectul și apoi a realizat tunul antiaerian de 57 mm cu tragere repede, sistem „Colonel Burileanu”.

Cele 40 de tunuri antiaeriene, realizate prin folosirea ţevilor de 57 mm, puteau trage 20-25 de lovituri pe

studii/documente

document 2017 2 (76) 23

minut și aveau câmpul de tragere orizontal de 360°, iar cel vertical de +85°. Intrând în dotarea armatei noastre ca tun specializat pentru trageri împotriva ţintelor aeriene, calităţile lui au fost verifi cate în luptele din anul 1917 pe timpul apărării unor obiective din Moldova, când au fost doborâte câteva avioane inamice în raioanele Mărășești, Bârlad și Piatra Neamţ.

În Raportul nr. 12128 din anul 1918 al Marelui Cartier General, adresat Ministerului de Război, privind calităţile balistice ale tunului proiectat și realizat de colonelul Ștefan Burileanu, se arăta: „Acest preţios material face faţă ţării noastre, el ne-a adus și ne va aduce și în viitor reale și apreciabile servicii”6.

De altfel, „pentru cea mai merituoasă invenţie”, cum se arăta în propunerea pentru acordarea premiului „Lazăr” și pentru recompensarea cu suma de 5.000 lei, ofi ţerul a fost premiat, în anul 1919, de Academia Română.

Șirul realizărilor tehnice efectuate de colonelul Ștefan Burileanu nu s-a oprit aici. Pentru tunul conceput de el, a proiectat și realizat, tot în anul 1916, un focos cu durată mare de ardere, pentru tragerile antiaeriene. Pe baza rezultatelor obţinute și a aprecierilor unanim făcute atât de comandamentul român, cât și de Misiunea Militară Franceză afl ată în România, focosul a fost întrebuinţat cu succes în tragerile executate în vara anului 1917.

Realizator al tunului și al focosului pentru tragerile antiaeriene, am putea pe drept cuvânt afi rma că Ștefan Burileanu a fost precursorul artileriei antiaeriene din ţara noastră. Tot el a fost realizatorul afetelor pentru ţevile tunurilor de calibru 150 mm, scoase din forturile ce înconjurau orașul București, precum și pentru obuzierele de 120 mm. Astfel adaptate, tunurile au fost folosite cu deosebit succes în luptele de la Mărășești, ele constituind pentru acel timp principala și singura artilerie grea a armatei române.

În afara preocupărilor arătate mai sus, în timpul Primului Război Mondial, colonelul Ștefan Burileanu a îndeplinit numeroase funcţii, ca de pildă președinte al Consiliului Tehnic al Artileriei, Armamentului și Muniţiei din armata română sau președinte al Comisiei de Studii și Materiale de Război. Pe timpul exercitării acestei funcţii, atras de problemele a căror rezolvare era reclamată de câmpul de luptă, el a găsit timpul necesar ca, în spatele frontului stabilizat pe aliniamentul Mărăști, Mărășești, Nămoloasa, Galaţi, să întocmească noile

tabele de tragere pentru muniţia importată din străinătate.

În raportul Inspectoratului General al Artileriei române din iulie 1918, adresat Ministerului de Război, se arătau următoarele: „Stabilirea acestor tabele de tragere, încredinţate personal colonelului Burileanu Ștefan, cerea o deosebită competenţă, mult spirit

metodic și multă atenţie, deoarece atât proiectilele, cât și pulberile sosite din străinătate erau fără nicio indicaţie asupra caracteristicilor pe care le posedau și asupra întrebuinţării ce urma să li se dea. Cu toate aceste lipsuri fundamentale, colonelul Burileanu Ștefan, pe baza experienţelor de tragere ce le-a executat în cursul lunilor aprilie, mai și iunie 1917, în poligonul ce l-a organizat la Crasna, a stabilit toate tabelele de tragere. Toate tragerile de război din vara anului 1917 – conchidea raportul – s-au executat după aceste tabele”7.

Continuându-și activitatea de cercetare și aplicând teoriile mecanicii fl uidelor, generalul Ștefan Burileanu a fost preocupat și de obţinerea unor

bătăi cât mai mari la materialul de artilerie, realizând în deceniul al patrulea al secolului nostru coafele de ogivă pentru obuzele explozive folosite de tunurile de 75 mm model 1915 și model 1917. Profi lul acestora a fost calculat, astfel încât să reducă la minimum rezistenţa aerului pe timpul deplasării proiectilului pe traiectorie.

În timp ce renumitul om de știinţă german Kranz declara, în anul 1939, că nu prezintă importanţă dacă profi lul vârfului proiectilului este ogival, parabolic sau hiperbolic, generalul Ștefan Burileanu, prin invenţia sa, a demonstrat contrariul. În urma tragerilor de verifi care, executate în poligon, la 23 aprilie 1940, pentru tunurile de 75 mm model 1915 și la 16 mai 1941 pentru model 1917, s-a confi rmat justeţea calculelor teoretice făcute de el. Experienţele făcute au demonstrat că împrăștierea loviturilor a fost diferită faţă de tragerile de până atunci. Suprafaţa în care s-a realizat gruparea loviturilor a fost de opt ori mai mică decât în cazul proiectilelor fără coafa, iar bătaia a crescut cu 22%.

Numeroase au fost distincţiile cu care munca generalului Ștefan Burileanu a fost apreciată. Dintre acestea amintim doar distincţiile române „Bene Merenti” clasa 1 și „Răsplata muncii” clasa 1, iar străine – „Premiul academic”, acordat de guvernul Franţei. La toate acestea s-au adăugat stima și dragostea cu care a fost înconjurat de ofi ţerii din arma artileriei, precum și de întreg corpul ofi ţeresc al armatei române.

1888-1916. Tun antiaerian improvizat sistem Burileanu, ţeava Hotchkiss 1916,

calibru 57 mm (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)

2 (76) 2017 document24

studii/documente

GENERALUL DE BRIGADĂ ION BUNGESCU

S-a născut la 16 martie 1898, în satul Retevoiești, judeţul Muscel (astăzi Argeș), unde a urmat cursurile școlii primare.

După terminarea Gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel, în anul 1913, reușește pe primul loc la concursul de admitere susţinut la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu din Târgoviște.

În perioada 1916-1917, a urmat cursurile Școlii Militare de Artilerie, Geniu și Marină pe care o termină cu rezultate foarte bune. Toţi acești ani au reprezentat perioada în care tânărul ofi ţer și-a consolidat, cu o perseverenţă puţin obișnuită, cunoștinţele și deprinderile necesare întrebuinţării în luptă a armamentului artileristic, dezvoltându-și pasiunea pentru știinţele exacte și spiritul inovator.

La 1 iunie 1917, este avansat sublocotenent și trimis pe frontul din Moldova, în cadrul Regimentului 15 Obuziere, în condiţiile grele ale eroicei campanii militare din acel an, tânărul ofi ţer a dobândit o importantă experienţă de război, cunoscând atât focul armamentului terestru executat de inamic, cât și loviturile aeriene ale acestuia asupra trupelor proprii. Înzestrat cu o fi re analitică și cu o minte iscusită, ofi ţerul a înţeles că procentajul scăzut de doborâre a aeronavelor vrăjmașe se explică prin lipsa de sincronizare a tragerilor executate cu tunurile antiaeriene, lipsă ce determina o mare împrăștiere a proiectilelor în jurul ţintei și o explozie a acestora în timpi diferiţi.

În anul 1918, este avansat în mod excepţional la gradul de locotenent, iar după încheierea războiului a solicitat trecerea din arma artilerie terestră în artileria antiaeriană. În anul universitar 1924-1925, a fost cooptat în catedra de pregătire militară a Școlii Politehnice „Polizu” din București, care pregătea cadre de rezervă pentru artileria antiaeriană.

În anul 1925, a urmat un curs de specializare în Franţa, pe linia apărării contra aeronavelor, pe care l-a absolvit cu succes, fi ind avansat, tot la excepţional, la gradul de căpitan.

În anul 1926, a fost numit comandantul primei baterii de tunuri antiaeriene sistem „Skoda” de 76,2 mm. După doi ani de muncă asiduă, el a reușit să construiască o primă variantă a aparatului central de conducere a focului, aparat menit a rezolva problema fundamentală a acţiunilor anti aeriene, respectiv, sincronizarea în timp și

spaţiu a traiectoriilor proiectilelor trase de toate gurile de foc cuplate la aparat. Instalaţia a constituit prima „mașină de calcul” folosită de bateriile antiaeriene, primul pas spre mecanizarea și automatizarea tragerilor împotriva aeronavelor inamice.

Echipând cu aparatul său bateria de tunuri antiaeriene tip „Skoda”, căpitanul Bungescu a executat trageri de luptă cu aceasta în poligonul Mamaia – Constanţa, în faţa unei asistenţe califi cate în domeniu, reușind să doboare ţinta din prima salvă. Performanţa sa a fost răsplătită cu „Marele trofeu al tragerilor precise”. „Cea mai mare

recompensă pentru mine – avea să mărturisească ofiţerul – este că mi-am verifi cat logica gândirii și mi-am întărit convingerea că pot face ceva și mai bun”.

Pent r u mer i t e l e s a l e excepţionale, căpitanul Ion Bungescu a fost admis în Școala de Război din București și apoi în prestigioasa instituţie de învăţământ militar din Franţa – Școala Superioară de Război Saint-Cyr, pe care a absolvit-o

în anul 1933, cu rezultate deosebite. Potrivit uzanţelor timpului, în anii 1933-1934, ofi ţerul avea să execute un an stagiu la Regimentul 401 Apărare Contra Aeronavelor, perioadă în care a audiat și cursurile de istorie la Universitatea Sorbona.

Tot din această perioadă datează preocupările căpitanului Bungescu, avansat din 1934 la gradul de maior, de perfecţionare a aparatului său de conducere a focului. Așa încât, în anul 1935, și-a prezentat noul model de aparat denumit „Aparatul central simplifi cat sistem maior Bungescu”, însoţit de lucrarea Memoriu asupra aparatului central de preparaţie și conducere a tragerilor antiaeriene, lucrare premiată de Academia Română. Pentru aceeași realizare, prin Decretul nr. 730/1935, ofi ţerul a fost decorat cu „Meritul cultural pentru știinţă” clasa a II-a.

Invenţia sa a fost apreciată și pe plan internaţional, dovadă fi ind Înaltul Ordin „Coroana Iugoslaviei” clasa a IV-a acordat ofi ţerului român de această ţară prin Decretul nr. 4235/1935.

Inventatorul militar român avea să-și continue, însă, cercetările și, după numai 3 ani, avea să prezinte „Aparatul Central de Tragere model Bungescu 1938”, invenţie recunoscută de Ministerul Industriei și Construcţiilor prin Brevetul nr. 3199/1938.

Aparat central de conducere a focului „Bungescu”, model 1938 (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)

studii/documente

document 2017 2 (76) 25

Ziare românești, franceze, germane și din alte ţări au consemnat în coloanele lor drept eveniment această „Invenţie românească destinată apărării antiaeriene”. Licenţa aparatului a fost solicitată de mai multe uzine de armament din Germania, în schimbul unui avans minim de 5.000.000 lei. Maiorul Bungescu a preferat, însă, să transfere întreaga documentaţie specialiștilor de la Uzinele Reșiţa, care au valorifi cat-o și au trecut la fabricarea în serie a aparatelor atât de necesare armatei române, fără ca ofi ţerul, în calitate de autor, să primească vreo compensaţie. Cu acest model de aparat au fost echipate bateriile de artilerie antiaeriană în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Concomitent cu aceste preocupări tehnice, maiorul Bungescu a desfășurat în acești ani și o prodigioasă activitate didactică. Astfel, între anii 1936-1938, a fost cadru didactic la Școala Superioară de Război. Preocupat de formarea unor cadre special pregătite în domeniul apărării contra aeronavelor, el a insistat pe lângă organele în drept și a reușit, la 1 aprilie 1938, să obţină aprobarea pentru înfiinţarea Centrului de Instrucţie pentru Apărarea Contra Aeronavelor, iar la 10 decembrie 1939, a Școlii Militare de Ofi ţeri pentru Artileria Antiaeriană, al căror comandant a fost și numit. Timp de 6 ani (1938-1944), cât a comandat aceste instituţii de învăţământ a dovedit o veritabilă vocaţie de pedagog și comandant, contribuind la pregătirea unor promoţii de specialiști competenţi și buni conducători, care s-au distins pe câmpurile de bătaie ale celui de-Al Doilea Război Mondial.

Colaborator activ al revistelor de specialitate, membru al mai multor societăţi de matematică, ofi ţerul a mai fost distins și cu alte diplome printre care, de două ori cu premiul Societăţii „General Panaitescu” și cu cel al „Gazetei Matematice”.

La 8 iunie 1944, locotenent-colonelul Bungescu a fost numit șef de stat-major al Corpului Blindat,

iar la 1 decembrie 1944, cu gradul de colonel, șef de stat-major al Corpului 2 Armată, funcţie în care a participat la acţiunile duse de aceste două mari unităţi în campania de vest.

Pentru meritele sale pe câmpul de luptă, a fost decorat cu ordine militare românești și străine, iar la 23 septembrie 1945 i s-a acordat gradul de general de brigadă. La 21 februarie 1947, prin Decretul nr. 281, a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” cu Spade în Grad de Cavaler cu panglica de Virtute Militară.

După anul 1946, generalul de brigadă Ion Bungescu a îndeplinit funcţii importante în cadrul Corpului 4 Armată și în organele centrale ale Subsecretariatului de Stat al Aerului.

La 19 aprilie 1948, la numai 50 de ani, din cauza unei boli necruţătoare avea să treacă în nefi inţă.

Opera sa teoretică și practică în domeniul apărării antiaeriene a ţării, în cel al pedagogiei militare și cercetării fenomenului război își păstrează și astăzi valabilitatea. Fie și numai mesajul potrivit căruia „aviaţia își va menţine încă multă vreme rolul ofensiv în lovirea obiectivelor, trupelor și a populaţiei și, ca urmare, apărarea contra acţiunilor acesteia nu constituie o modă, ci o necesitate” ar fi de ajuns pentru a fi xa pe distinsul general de brigadă Ion Bungescu în galeria personalităţilor de excepţie ale armatei române.

Un lucru este cert. Dacă pământul României nu a fost presărat cu mai multe cimitire gen „4 Aprilie 1944” din București urmare a bombardamentelor aeriene din timpul războiului, acest fapt s-a datorat și generalului Bungescu, prezent prin invenţia sa în întreg dispozitivul de apărare antiaeriană românesc, invenţie care, prin precizia dată tunului antiaerian, a făcut ca pierderile suferite de atacatori în spaţiul aerian românesc să fi e cele mai mari de pe teatrele de acţiuni militare ale celei de-a doua confl agraţii mondiale. Și fi ecare avion doborât a însemnat vieţi salvate...

GENERALUL DE DIVIZIE GHEORGHE I. POPESCU

S-a născut la 2 august 1884, în localitatea Baia de Aramă,

judeţul Mehedinţi.După absolvirea Școlii de

Ofi ţeri de Artilerie și Geniu, în perioada 1 iulie 1906-1 aprilie 1909 și-a desfășurat activitatea în Regimentul 1 Artilerie „Regele Carol”, pentru ca apoi, până în anul 1922, să fi e încadrat pe diferite funcţii de comandă în Regimentele 14, 9, 7, 4 și 24 Artilerie.

În timpul Primului Război Mondial, a primit misiunea să participe la organizarea apărării antiaeriene a trupelor armatei române dispuse în Moldova, precum și la pregătirea subunităţilor de artilerie antiaeriană.

După război, a fost trimis la studii în Belgia, unde a obţinut titlul de inginer diplomat al Institutului Politehnic din Gand.

La 15 noiembrie1925, ca urmare a experienţei dobândite în domeniul artileriei antiaeriene, locotenent-colonelul Gheorghe I. Popescu a fost numit director al Direcţiei a X-a Aeronautică, pentru ca, la 1 octombrie 1928, să fie repartizat în Regimentul 1 Artilerie Antiaeriană.

Generalul Gheorghe Popescu

2 (76) 2017 document26

studii/documente

În ziua de 1 aprilie 1929, prin Înaltul Decret nr. 861, i s-a încredinţat comanda Regimentului 1 Artilerie Antiaeriană, funcţie în care a făcut dovada calităţilor sale de excepţie.

Prin Înaltul Decret nr. 850/1932, va conduce apoi, în perioada 1 aprilie 1932-1 august 1933, Direcţia Aeronautică din cadrul Inspectoratului General Aeronautic.

La 1 iulie 1933, în baza Înaltului Decret nr. 2017, colonelul Gheorghe I. Popescu a fost numit comandantul Apărării Contra Aeronavelor, funcţie în care își va aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea artileriei antiaeriene, prin înfi inţarea de noi regimente și apoi a brigăzii de artilerie antiaeriană, precum și la pregătirea acestora în vederea participării la cel de-Al Doilea Război Mondial.

În anul 1935, în baza Înaltului Decret nr. 755, i s-a acordat gradul de general de brigadă.

În urma reorganizărilor produse în cursul anului 1940, după înfi inţarea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului i s-a încredinţat comanda acestuia. Tot în acest an, a fost avansat la gradul de general de divizie.

Până la trecerea sa în rezervă, în baza Înaltul Decretului nr. 2093 din 27 iulie 1943, pentru limită de vârstă, generalul de divizie Gheorghe I. Popescu avea să acţioneze cu fermitate șl competenţă pentru luarea unor măsuri de excepţională importanţă pentru apărarea antiaeriană a teritoriului în anii grei ai celei mai mari confl agraţii militare cunoscute de omenire.

GENERALUL DE DIVIZIE GHEORGHE D. MARINESCU

Nă s c u t l a 16 noiembrie 1891, în comuna

Cotorca din judeţul Buzău, fi u al preotului învăţător Dobre Marinescu și al presbiterei Constandina Marinescu, cel care avea să devină generalul de divizie Gheorghe Marinescu a urmat școala primară la școala din sat (având ca învăţător chiar pe tatăl său). Avea să urmeze, apoi, cursurile Liceului „Hașdeu” din Buzău, Școlii Pregătitoare de Ofi ţeri de Artilerie din București, Școlii Speciale de Artilerie (1913-1914), Școlii de Observatori Aerieni (din avion și balon captiv) de la Cotroceni, Școlii de Observatori Aerieni de la Botoșani (1917), precum și ale Școlii Superioare de Război (1920-1921).

Avansat la gradul de sublocotenent în anul 1912, avea să fi e repartizat la Regimentul 3 Artilerie din Brăila, în cadrul căruia a participat la campania militară din vara anului 1913, din Bulgaria.

Cu gradul de locotenent, acordat în anul 1915, avea să ia parte la luptele din Dobrogea și la bătălia de la Neajlov pentru apărarea Bucureștiului, comandând o baterie de artilerie.

La 1 aprilie 1917, a fost înaintat la gradul de căpitan, dată după care a participat la executarea reglării din avion a tirului bateriilor de artilerie grea.

La 1 iunie 1917, căpitanul Marinescu a fost numit comandant al Escadrilei 9 Aviaţie de Recunoaștere, dotată cu avioane franceze „Farman 40” și „Caudron G.4” (bimotoare). Această escadrilă, care făcea parte din Grupul 2 Aeronautic pus la dispoziţia Armatei 1 române, comandată de generalul Constantin Christescu, a participat la pregătirea și ducerea luptelor de la Mărășești, executând reglarea tirului tunurilor terestre, lovirea artileriei și tranșeelor inamicului, precum și recunoașteri îndepărtate (de zi și de noapte) cu una dintre secţiile sale. Până la terminarea războiului și plecarea la Școala Superioară de Război, căpitanul Marinescu avea să mai participe, în calitate de comandant de baterie, la apărarea Nistrului, între Tighina și Cetatea Albă.

Înaintat la gradul de maior în anul 1925, după terminarea studiilor superioare, ofiţerul a primit comanda unui divizion din Regimentul 21 Artilerie de la Slatina. În luna februarie 1923, a fost numit comandant al Școlii Militare de Meseriași a Aeronauticii, pe care trebuia s-o înfi inţeze în garnizoana Mediaș. Energic și bun organizator, maiorul Marinescu a rezolvat cu succes numeroasele probleme legate de înfi inţarea unei școli noi, care, ulterior, la propunerea sa se va numi „Școala Tehnică a Aeronauticii”.

La 10 mai 1925, a fost mutat în Statul Major al Inspectoratului General al Aeronauticii, îndeplinind funcţia de șef al Biroului școlilor aeronauticii.

La începutul anului 1926, ofi ţerul a fost trimis în Franţa pentru a urma cursurile Școlii de Tir și Bombardament Aerian de la Cazaux. La terminarea

Generalul Gheorghe Marinescu

studii/documente

document 2017 2 (76) 27

acestei școli, maiorul Marinescu a fost repartizat pentru practică la Regimentul 21 Aviaţie de Bombardament Greu, în garnizoana Nancy, unitate cu care a luat parte la marile manevre aeriene de noapte de pe graniţa de est a Franţei.

Întors în ţară, i s-a încredinţat, la începutul anului 1927, comanda Școlii de Tir și Bombardament Aerian de la Mamaia, pentru ca, la 1 aprilie 1928, să fi e numit ajutor al comandantului Flotilei de Luptă Aeriană (Aerodromul Pipera – București) și, în același timp, comandant al Grupului de Bombardament. Aici fi inţa o Școală de Bombardieri-mitraliori, destinată pregătirii subofi ţerilor în această specialitate.

La 1 octombrie 1930, a fost avansat la gradul de locotenent-colonel și mutat la Inspectoratul General Tehnic al Armatei, în funcţia de șef al Secţiei 1 studii și experienţe. Până la mutarea sa la Comandamentul Apărării Antiaeriene, în calitate de comandant-secund (la 1 aprilie 1939), locotenent-colonelul Gheorghe D. Marinescu avea să-și desfășoare activitatea la Regimentul 7 Artilerie Buzău, Regimentul 1 Artilerie Antiaeriană București (1933), Regimentul 2 Artilerie Grea, Ministerul Armamentului (ca secretar-general), iar apoi în calitate de comandant, cu gradul de colonel, la Divizionul de Artilerie Călăreaţă Rădăuţi și la Regimentul 38 Obuziere Lugoj.

Cu o asemenea experienţă, trecut prin rigorile funcţiilor de comandă și stat-major de la diferite eșaloane ale artileriei terestre, antiaeriene și aviaţiei, colonelul Marinescu avea să-și dedice cariera artileriei antiaeriene.

În calitate de comandant-secund, el avea să-și aducă contribuţia la elaborarea Planului apărării antiaeriene a teritoriului României, stabilind cantitatea și tipurile de armament și muniţie necesare, precum și a mijloacelor de cercetare a spaţiului aerian.

La 5 iulie 1939, avea să se deplaseze în Germania, împreună cu maiorii Valerian Nestorescu și Ion Bungescu, pentru achiziţionarea unor tunuri antiaeriene de calibru mare.

La data de 10 mai 1940, prin Înalt Decret Regal, cu ocazia schimbării guvernului, avea să fi e numit secretar-general al Ministerului Aerului, al cărui ministru era generalul de aviaţie Achile Diculescu.

În urma formării guvernului condus de generalul Ion Antonescu, colonelul Gheorghe D. Marinescu a revenit la Comandamentul Apărării Antiaeriene, unde, după acordarea gradului de general de brigadă,

avea să conducă activităţile de organizare a serviciilor de apărare pasivă, de supraveghere, detectare și alarmă aeriană a teritoriului, precum și de apărare joasă a obiectivelor importante împotriva atacurilor din aer. De comun acord cu Misiunea Militară Germană, a fost întocmit un Plan de apărare antiaeriană a instalaţiilor din întreaga zonă petroliferă, a celor portuare din Constanţa, a podului de peste Dunăre etc.

Odată cu intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, generalul de brigadă Gheorghe D. Marinescu a fost trecut în funcţia de comandant al apărării antiaeriene a armatelor de operaţiuni, pe lângă Marele Cartier General.

Începând cu 23 septembrie 1944 și până la 29 august 1945, generalul Marinescu avea să îndeplinească funcţia de comandant al artileriei antiaeriene române.

Personalitate de excepţie a armatei române, care a participat activ la derularea celor mai importante momente ale participării României la cea de-a doua confl agraţie mondială, generalul de divizie Gheorghe D. Marinescu avea să suporte, din 30 august 1945, cele mai mari umilinţe și suferinţe la care a putut fi supus de către regimul comunist. După ce, la 23 august 1945, a refuzat să defi leze cu trupele de artilerie antiaeriană prin faţa conducerii de partid, bravul general (supranumit de cei apropiaţi și „Gică-Contra”) avea să fi e arestat, acuzat de „înaltă trădare”, trecut în rezervă și condamnat, în aprilie 1951, la 25 ani de muncă silnică. A ispășit 14 ani de temniţă în închisorile de la Jilava, Aiud, Pitești și Gherla, de unde a fost eliberat în august 1964. Avea să se stingă din viaţă, după ani de grele privaţiuni de tot felul, la 26 august 1989, la venerabila vârstă de 98 de ani.

Așadar, după o carieră strălucită, în care și-a închinat viaţa unui ideal nobil – apărarea ţării, generalul de divizie Gheorghe D. Marinescu avea să împărtășească aceeași tragică soartă ca și alţi bravi generali și ofiţeri români osândiţi la ani grei de temniţă de către regimul totalitar comunist. Nedrept destin pentru atâţia oameni care au adus glorie oștirii și neamului românesc în cele două mari confruntări militare ale secolului XX...

La moartea sa, locuitorii din comuna Cotorca, jud. Buzău publicau în ziarul „România liberă” un anunţ lapidar: „Generalului Marinescu Gheorghe cel integru, de neclintit în cele mai grele încercări ale vieţii sale, pios omagiu, în numele prietenilor consăteni, care îl vor avea mereu drept exemplu viu”.

2 (76) 2017 document28

studii/documente

GENERALUL DE DIVIZIE GHEORGHE PÂRVULESCU

Brigăzii 3 Artilerie Antiaeriană Operativă, putându-se spune că generalul Pârvulescu era trimis acolo unde era mai greu în războiul din est.

La 21 noiembrie 1944, a fost numit secretar-general administrativ al Subsecretariatului de Stat al Aerului pentru ca, la 1 aprilie 1945, graţie experienţei sale îndelungate pe front, să fi e mutat în funcţia de comandant-secund al artileriei antiaeriene.

„Rezultatele obţinute cu ocazia bombardamentelor aeriene au fost foarte frumoase, reușind întotdeauna a disocia formaţiunile inamice. Acţiunea a fost apreciată chiar de adversari. Cu ocazia actului de la 23 august 1944, generalul Popescu se găsește din primul moment pe linia ordonată de M.S. Regele” – apreciau comandantul Corpului 3 Aerian, generalul G. Vasiliu și comandantul artileriei antiaeriene, generalul Ramiro Enescu.

Cu începere de la 1 septembrie 1945, luând fi inţă Comandamentul Aeronauticii Regale, generalul Pârvulescu a fost numit comandant al Diviziei de Artilerie Antiaeriană, conform Ordinului Statului Major al Aerului nr. 1576/1945, după ce, de la 19 martie 1945, îndeplinise funcţia de comandant-secund al artileriei antiaeriene.

La 23 august 1945, „prin rectifi care” a fost avansat la gradul de general de divizie, pentru ca la 1 decembrie 1946, după o nouă reorganizare a armatei, să fi e numit comandant-secund al aeronauticii.

La 1 ianuarie 1947, generalul de divizie Gheorghe Pârvulescu avea să fie trecut în rezervă, conform prevederilor Legii nr. 293/1947.

Pentru expresivitatea și adevărurile pe care le conţin, redăm în fi nalul prezentării acestui ofi ţer de excepţie din „antiaeriană”, caracterizările rămase în fișa sa personală: „Pregătirea profesională: ofi ţer de stat-major cu o frumoasă carieră.

Structura morală: integru, modest și cu bun simţ. Nu-i place să fi e ţinta atenţiei dintr-o jenă naturală. Foarte inteligent.

Atitudinea politică: manifestă o neutralitate permanentă din care este scos numai silit; nu este un democrat convins; pentru a face faţă și a-și salva situaţia, a adoptat o atitudine de expectativă; după expresia sa, se complace a fi «vioara a doua» (nu vrea să-și ia vreo răspundere)...

Pe cât de priceput este, pe atât de inactiv, din cauza discordanţei categorice în care se găsește cu comandantul Aeronauticii – generalul Ionescu Emanoil.

Are legături strânse cu marcanţi membri politici ai reacţiunii și foști generali deblocaţi (exemplu: generalii Vasiliu Gh. și Burduloiu Traian).

S-a născut în ziua de 10 decembr ie 1891, în locali-

tatea Ţânţăreni, judeţul Dolj. A urmat cursurile Școlii Militare de Artilerie, Geniu și Marină, terminând, în anul 1918, Cursul de Trageri și Informaţie al Artileriei Grele de la Tecuci. Între anii 1920-1922, a urmat cursurile Școlii Superioare de Război, la sfârșitul căreia a fost repartizat în comandamentul Corpului 2 Armată. Ofi ţerul acumulase între timp o bogată experienţă prin participarea la campaniile militare în care fusese angajată armata română în anii 1913 și, apoi, în Primul Război Mondial.

După ce și-a desfășurat activitatea la Regimentul 2 Artilerie (1928-1930), din nou la Corpul 2 Armată (1930-1931) și, apoi, 5 ani în Marele Stat Major (1931-1936), viitorul general Gheorghe Pârvulescu avea să-și lege destinul de arma artilerie antiaeriană. Mutat la Regimentul 1 Apărare Contra Aeronavelor (1936-1937), el va lucra un timp (în anul 1937) ca Secretar general în Ministerul Aerului și Marinei. Până la începerea celei de-a doua confl agraţii mondiale, va îndeplini diferite funcţii în cadrul Grupării 1 Apărare Contra Aeronavelor.

Începând cu anul 1941, colonelul Gheorghe Pârvulescu și-a desfășurat activitatea numai în cadrul Comandamentului Artileriei Antiaeriene. Comandant al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Bucureștiului începând cu 1 iulie 1941, detașat, din 24 martie 1942, la comanda Comandamentului Apărării Antiaeriene a Zonei Petrolifere Ploiești, comandant al Brigăzii 4 Artilerie Antiaeriană Operativă din 25 august 1942 și, apoi, de la 4 ianuarie 1943, al Brigăzii 5 Artilerie Antiaeriană, colonelul Pârvulescu și-a demonstrat cu prisosinţă calităţile de comandant, îndeplinind cu devotament și competenţă toate misiunile, indiferent de gradul lor de complexitate, atât în apărarea teritoriului, cât și în zona de operaţii. „Fiind și brevetat de stat-major, colonelul Pârvulescu este un ofi ţer superior foarte bine pregătit și care este sortit a călca în mod sigur pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare” – îl caracteriza într-una din aprecierile de serviciu generalul de divizie Gheorghe Popescu, comandantul artileriei antiaeriene.

Urmare a rezultatelor obţinute pe front și a aprecierilor excepţionale ale superiorilor săi, la 20 martie 1943 este avansat la gradul de general de brigadă. La 23 septembrie 1943, este numit comandant al

Generalul Emanoil Ionescu

studii/documente

document 2017 2 (76) 29

Necăsătorit. Se propune pentru a fi scos în cadrul disponibil al armatei”.

Ultimele aprecieri, operate în Memoriul personal după 23 august 1944, au fost motive ca încă un general-combatant pe frontul de est, cu merite excepţionale

în campaniile militare ale armatei române în cel de-Al Doilea Război Mondial să fi e trecut în rezervă, împărtășind astfel o nemeritată „recompensă” pentru faptele sale sub drapelul tricolor, pe câmpurile de bătaie...

COLONELUL GRIGORE ZADIK

S-a născut la 27 martie 1898, în București, tatăl său, Iacob Zadik fi ind ofi ţer, ajuns la gradul de

general de divizie în anul 1919.A urmat Liceul Militar „Mănăstirea

Dealu”, Școala Militară de Artilerie, Geniu și Marină, Școala Militară de Observatori în Balon, Școala Specială a Artileriei și Școala Superioară de Război. A fost, de asemenea, licenţiat în drept al Universităţii din Iași.

A făcut campania Primului Război Mondial, de la 20 septembrie 1917 până la 1 iulie 1918, în partea activă a armatei. A luptat ca observator în balon, fi ind avansat sublo cotenent pe front. După încheierea războiului, unde a fost decorat, plutonier fi ind, cu medalia „Bărbăţie și Credinţă” cu spade, „Crucea Comemorativă” cu bareta „Mărășești” și cu medalia „Victoria”, a urmat Școala de Aplicaţie, fi ind reparti zat, apoi, la Regimentul 24 Artilerie Roman.

În anul 1926, a intrat la Școala de Război, absolvind-o, cu promoţia 1928, cu califi cativul „Foarte bine”, comandan tul instituţiei fi ind generalul Ion Antonescu. Brevetat de stat-major, a fost repartizat la Secţia 2 din Marele Stat Major.

În anul 1936 a fost trimis în misiune la „Societé des Nations”, la biroul atașatului militar român Ion Antonescu.

În anul 1937, maiorul Grigore Zadik a fost numit atașat militar-adjunct, la Paris, în anii 1938-1939 urmând un stagiu la Regimentul 11 Artilerie din armata franceză. Pentru rezul tatele obţinute pe timpul îndeplinirii acestei misiuni, avea să fi e decorat cu „Legiunea de Onoare” și cu medaliile „Medaille de Merite”, „Steaua Neagră” (Franţa), „Polonia Restituită”, „Vulturul Alb” (Iugoslavia) și cu „Leul Alb” (Cehoslovacia). Tot pe timpul șederii la Paris, maiorul Zadik avea să întocmească lucrarea „Cimitirele eroilor români din Franţa”.

În septembrie 1940, a revenit la București, fi ind numit comandant-secund al Centrului de Instrucţie al Apărării Contra Aeronavelor. Pe perioada cât a lucrat alături de comandantul Centrului de Instrucţie, locotenent-colonelul I. Bungescu, maiorul și apoi locotenent-colonelul Zadik a con tribuit la elaborarea de regulamente, instrucţiuni, broșuri și experimentări, punându-și în valoare atât potenţialul creator, cât și cunoștinţele și bogata experienţă în domeniul apărării antiaeriene. În același timp, a predat diferite cursuri în cali tate de profesor.

Generalul Iacob Zadik

La decretarea mobilizării (22 iunie 1941), locotenent-colonelul Zadik a fost repartizat la comanda operativă a apărării antiaeriene a Capitalei, ca ajutor al comandantului.

În perioada 1 martie 1942-10 aprilie 1942, locotenent-colonelului Zadik i s-a încredinţat misiunea de a conduce un grup de cadre (7 ofi ţeri, 32 subalterni, 37 subofiţeri și 325 grade inferioare) pentru instrucţie în Germania, la Rerik, München, Bonn și Halle.

La înapoierea de la curs, a fost trimis pe front, în Caucaz, la comanda Divizionului 5 Artilerie Antiaeriană Mobil din Regimentul 5 Artilerie Antiaeriană, participând la apărarea antiaeriană a Rostov-ului.

În cursul anului 1943, a fost rechemat în Marele Cartier General la Rostov, iar în anul 1944 s-a înapoiat în ţară, la Marele Stat Major.

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, în anii 1945-1946, colonelul Zadik Grigore a comandat Centrul de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene, după desfi inţarea aces tuia rămânând comandant al Școlii Militare de Ofi ţeri Activi de Artilerie Antiaeriană.

„Eminent ofi ţer de artilerie antiaeri ană și de stat-major, excepţional de bine notat în tot cursul carierei sale; șef cu calităţi proeminente, colonelul Zadik merită să i se încredinţeze comanda superioară și să fi e înaintat la gradul de general de brigadă”, apreciau coman dantul artileriei antiaeriene, generalul de diviziei Gheorghe Marinescu și subsecretarul de Stat al Aerului, generalul avi ator Emanoil Ionescu.

Imediat după 23 august 1944, colonelul Zadik a îndeplinit o misiune specială, de legătură cu comandantul Frontului 3 Ucrainean, mareșalul Tolbuhin, în trecere prin România, în drumul său spre Bulgaria. De asemenea, acest ofi ţer de excepţie al armatei române avea să mai îndepli nească și alte însărcinări pe frontul de vest, executând mi siuni deosebit de importante primite direct de la șeful Marelui Stat Major.

După încheierea războiului, colonelul Zadik, una dintre personalităţile proeminente ale artileriei antiaeriene dintre perioada interbelică, a condus Direcţia Apărare Antiaeriană, afl ându-se în fruntea destinelor armei în una dintre cele mai difi cile perioade ale existenţei ei. Și-a făcut datoria cu onoare și profesionalism, fi ind însă

2 (76) 2017 document30

studii/documente

S- a n ă s c u t l a 17 iunie 1905, în București ca fi u al

Teodorei și Ion Zamfi ropol, maior la Arsenalul Armatei.

În anul 1924, a absolvit 8 clase la liceul teoretic din Sighișoara, iar din octombrie 1924 până în iulie 1926, a urmat Școala Militară de Artilerie de la Timișoara, unde, în anul doi, a fost comandant de tun al elevului Emil Bodnăraș care, ajungând ministru al Apărării Naţionale, l-a întrebat: „Tot așa milităros ai rămas?”

După absolvire, a fost repartizat la Regimentul 1 Apărare contra Aeronavelor, unde a îndeplinit funcţia de comandant de secţie (iulie 1927-octombrie 1927).

În perioada noiembrie 1927-iunie 1929, a urmat cursurile Școlii Speciale de Artilerie. A revenit apoi la Regimentul 1 Apărare contra Aeronavelor unde a îndeplinit timp de 7 ani funcţia de comandant de baterie.

În perioada octombrie 1936-noiembrie 1939 a fost detașat la Ministerul Apărării Naţionale, ca membru în Comisia de recepţie a armamentului cumpărat din Cehoslovacia.

Ulterior a fost mutat în Centrul de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene, unde timp de 4 ani (noiembrie 1939-mai 1943) a îndeplinit funcţia de comandant de baterie elevi la Școala de Ofi ţeri Artilerie Antiaeriană, apoi comandant al Bateriei 149 „Bofors” – operativă.

Între 5 mai 1943 și 2 februarie 1945, și-a făcut stagiul pe front, în funcţia de comandant de divizion, subordonat operativ Regimentului 2 Artilerie Antiaeriană.

Ultimul divizion comandat în această încadrare a fost Divizionul 9 Mobil Independent, cu care a străbătut Ungaria, ajungând până la graniţa cu Cehoslovacia.

trecut în rezervă la o vârstă când mai avea încă multe de spus și de pus în slujba armei pe care a servit-o cu credinţă, cu înaltă competenţă și cu un devota ment admirabil. A predat comanda artileriei antiaeriene locotenent-colonelului Constantin Zamfi ropol retrăgându-se apoi

într-un nemeritat anonimat. Pregătirea sa multilaterală, inteligenţa și calităţile de ofi ţer și om i-au permis să se man ifeste atât ca dascăl, cât și în calitate de diplomat, coman dant și de ofiţer de stat-major cu o largă deschidere asupra fenomenului război...

COLONELUL CONSTANTIN I. ZAMFIROPOL

Generalul Constantin Christescu

Din februarie până în septembrie 1945, revenind în cadrul Centrului de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene, a fost comandant de divizion și director de studii la Școala de Ofi ţeri Artilerie Antiaeriană, până în august 1946.

În perioada august 1946-august 1947, a fost șeful Serviciului A.M.C. din Direcţia Aeronauticii, iar după aceea (2 august 1947-iunie 1950), comandant de regiment, perioadă când s-a și căsătorit cu Emilia, care povestea: „Unitatea (Regimentul 5 Artilerie Antiaeriană) era la Someșeni. Necăsătorit fi ind, sta și duminica prin regiment. După ce-și mai termina treburile, se ducea în mijlocul ostașilor (la club sau în dormi tor) și se adresa vreunuia mai arămiu – el nu folosea cuvân tul ţigan – «Ia fă rost de o vioară să mai ascultăm un cântec!..» Până la urmă se încingea o horă unde juca și comandantul alături de ostașii săi”. Căsătorindu-se, a avut o fi ică, Antoaneta (Toni).

Din august 1950 până în iulie 1958, când a fost trecut în rezervă, a îndeplinit funcţia de comandant al Artileriei Antiaeriene, în cadrul Apărării Antiaeriene a Teritoriului cu sediul în str. C.A. Rosetti nr. 175 și apoi la Otopeni.

Era de atâţia ani în această înaltă funcţie, fără să fi e membru de partid. Generalul sovietic Vanturinov, starostele consilierilor sovieti ci, deseori, îi punea problema: „Cum poţi să girezi o funcţie atât de mare fără să fi i membru de partid? în Armata sovie tică n-a existat decât un ofi ţer (un marinar din Marea Baltică) fără să fi e membru de partid. Ce facem, polkovnik Z., cu această problemă?” Iar colonelul Zadik tergiversa. „Să mă mai gândesc!...”.

Dar el s-a gândit în primul rând la reorganizarea și dez voltarea armei sale – artileria antiaeriană. Era foarte mult apreciat de generalul de armată Emil Bodnăraș, dar în timp ce acesta era plecat din ţară, înlocuitorul său, generalul Arhip Floca, l-a trecut în rezervă8.

NOTE

Pioneers of anti-aircraft Artillery - Major-general (r) prof. univ. Visarion Neagoe, Ph.D.

Abstract: Th e article presents the activity of the artillerymen who became pioneers of the anti-aircraft artillery once with the appearance of a new weapon - the aviation, during the First World War. Th ey proved excellence in military practice and theory.

Keywords: anti-aircraft artillery, Ştefan Burileanu, Ion Bungescu, Gheorghe I. Popescu, Gheorghe D. Marinescu,

Gheorghe Pârvulescu, Grigore Zadik, Constantin Zamfi ropol

1 Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”.2 Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Direcţia Personal, Registrul control artilerie, vol. II, p. 384.3 Ştefan Burileanu, Expunere de titluri şi lucrări ştiinţifi ce, Bucureşti, 1933, p. 2.4 Ibidem, p.3.5 Ibidem, p.4.

6 Ibidem, p. 6.7 Ibidem, p. 7.8 Pe larg vezi şi ***Istoria artileriei şi rachetelor antiaeriene române, coordonator general-maior (r) Visarion Neagoe, vol. III, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2011.

studii/documente

document 2017 2 (76) 31

ARMATA BULGARĂ CUCEREŞTE DEFINITIV DOBROGEA (1916)

Dr. Luminiţa GIURGIU1

În acest număr al revistei „Document” prezentăm ultimele acţiuni militare desfășurate de Armata 3 bulgară pentru cucerirea „defi nitivă” a Dobrogei de Nord. În ciuda unei rezistenţe eroice a trupelor române, care au acţionat în cooperare cu cele ruse, la 5 ianuarie 1917, a fost ocupat satul Ghecet, situat în faţa Brăilei, pe celălalt

mal al Dunării. Documentul de arhivă evocă dramatismul confruntărilor, comandantul marii unităţi bulgare apreciind că ofensiva desfășurată „prezintă mare interes din punct de vedere militar, căci s-a săvârșit într-un teren aproape sălbatic și inaccesibil și în cele mai mizerabile condiţii climaterice”.

♦♦♦

„VI. Apărarea liniei Bonasciuc – Tașavlu. Ezitările comandantului german. Comandamentul german presupunea că, după înfrângerea de la Cobadin, inamicul este complet strivit, că renunţă să mai lupte pe frontul dobrogean și că Divizia noastră va putea să împingă peste Dunăre resturile armatei inamice. După nereușita operaţiunilor Diviziei ruse, mareșalul Mackensen a fost tare îngrijorat. Rușii dispunând de poduri pe Dunărea de Jos, puteau să treacă trupe numeroase în Dobrogea, trecând din nou la ofensivă în contra Armatei 3 slăbită, prin trimiterea unei mari părţi a ei peste Dunăre pentru a opera în contra Bucureștiului. Acest fapt ar fi compromis planul general de operaţiuni împotriva României, al Cartierului General german. De aceea, el a hotărât ca întreaga Armată 3 în efectivul căreia rămânea deocamdată și Corpul turc să înainteze în Dobrogea de Nord.

La 2 noiembrie, armata a trecut la ofensivă generală și seara a ajuns fără să fi întâmpinat rezistenţă din partea inamicului, linia Rahman2 – Casapchioi3. Se știa că inamicul își organizează poziţia pe linia Ostrov – Hagiomer4. Era posibil ca a doua zi armata noastră să aibă ultima întâlnire decisivă cu inamicul, după care i se deschidea drumul spre Dunărea de Jos. Însă operaţiunea începută n-a fost dusă până la capăt, căci seara armata a primit un nou ordin de la mareșalul Mackensen, în care se anunţa că inamicul va fi în curând întărit și de aceea pentru a se evita un eventual contraatac, ofensiva întreprinsă se contramandează, Armata 3 să nu se angajeze în luptă, ci să se retragă pe poziţia iniţială,

unde să se organizeze solid. Aceste ezitări ale Comandamentului german au deprimat soldaţii și comandanţii din Armata 3. Ei nu puteau să-și explice nici pentru ce a fost întreprinsă așa de pripit ofensiva, fără să se fi strâns informaţii suficiente despre inamic și nici pentru ce se contramandează, căci dacă într-adevăr inamicul se întărește ar fi trebuit să se atace până nu a reușit să se întărească îndeajuns.

Comandantul Armatei 3 a ordonat ca la 3 noiembrie să se retragă pe poziţie, lăsându-se în faţa ei avangărzi, lângă Capugi, Ceatalchioi, Taxof, și pe cota Cara Tepe.

2. Fortifi carea poziţiei. Poziţia la care a revenit armata reprezintă o creastă ridicată cu foarte bună rază de tragere asupra terenului din faţă. Artileria noastră putea să ocupe

poziţii camufl ate și să tragă în toate direcţiile. Tragerea era înlesnită de foarte bune puncte de observaţie de pe vârfurile Allah Bair, cota 203 și Beriș Tepe. Terenul din spatele poziţiei fi ind acoperit, putea să se facă orice fel de manevrare, fără să fi e observată de inamic. Flancurile poziţiei atingeau obstacole de nepătruns: Dunărea și lacul Tasavlu, așa că ocolirea lor era imposibilă. Cel mult, la un atac, inamicul putea să le bombardeze în lungime cu tunuri de coastă, iar de pe malul stâng al Dunării cu artilerie cu tragere lungă. Apoi românii puteau să opereze în fl ancul și în spatele poziţiei cu trupe aduse peste Dunăre între Bonasciuc și Cernavodă. Unităţile Armatei 3 au lucrat pentru câteva zile la fortifi carea poziţiei, reîncepând, după contramandarea ofensivei în Dobrogea de nord, organizarea ei sistematică. Se pregăteau adăposturi

Generalul Ludendorff şi feldmareşalul Mackensen în inspecţie pe fr ont

(Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)

2 (76) 2017 document32

studii/documente

adânci contra focului de artilerie, tranșeele și șanţurile de comunicaţie se măreau în adâncime, obstacolele, reţelele de sârmă se întindeau treptat și neîncetat de la Dunăre și până la mare, toate statele majore, toţi comandanţii și toate unităţile studiau drumurile de manevrare dintr-un sector într-altul. Însă se simţea lipsa materialului necesar fortifi cării, care nu se găsea în apropiere și se transporta foarte greu. Așa că trebuia să se menţină inamicul departe de poziţii pentru cel puţin încă 10 zile. Această misiune a fost încredinţată avangărzilor și Diviziei, care a fost întărită cu o brigadă de infanterie.

3. Ofensiva rusă de la 28 octombrie până la 11 noiembrie. Comandantul Armatei 3 hotărâse, încă de la 28 octombrie, să ajute Divizia și în scopul acesta, a trimis Regimentul 8 Infanterie care forma, împreună cu cele două batalioane ale Regimentului 16 Infanterie, Brigada Mixtă, pusă sub comanda comandantului Brigăzii 2/4.

La 30 octombrie cele două regimente s-au unit în satul Cartal, iar la 31 au ajuns în raionul Mohamedcea – Curugi – Casimcea, unde era deja Divizia. Se știa că inamicul își organizează poziţia pe linia Ostrov – Doeran – Hagiomer și că le sosesc mereu ajutoare. Odată cu ofensiva Armatei 3 a început și înaintarea Diviziei, care a ajuns cu avangărzile sale la 2 km nord-est de satul Haidar. Atunci când ofensiva a fost oprită și armata s-a întors pe baza de plecare, pe lângă ea au rămas numai 3 ½ batalioane din Regimentul 8 Infanterie cu 12 mitraliere, 1 semibaterie cu 3 escadroane descălecate, iar celelalte unităţi au revenit la diviziile respective. Diviziei i s-a încredinţat misiunea să cerceteze de la Dunăre la sud Casimcea în cazul când inamicul ar fi înaintat cu forţe mai mari, divizia urmând să se retragă spre poziţia principală, luând cu sine și garnizoana Hârșova.

La 5 noiembrie au înaintat la sud câteva companii inamice care, însă, s-au retras îndată ce au fost bombardate, când s-au apropiat de unităţile noastre din prima linie. Era evident că acestea sunt detașamente de recunoaștere care culeg informaţii despre teren și despre forţele noastre și că inamicul se pregătește pentru ofensivă generală. A doua zi, detașamente mai puternice au înaintat pe întregul front, ocupat de infanteria atașată Diviziei. Primite de departe cu foc de artilerie, ele s-au oprit, însă alte 3 batalioane înaintau pe malul Dunării ameninţându-ne să răsară din fl ancul stâng, să apară în spatele unităţilor noastre. Comandantul Diviziei a ordonat unităţilor noastre să se retragă pe linia Codâcașla – Mohamedcea – Casimcea, unde urma să se organizeze pentru o nouă rezistenţă. Retragerea s-a făcut pe întuneric, fără să fi e observată de inamic.

La 7 noiembrie, presupunând că unităţile noastre sunt pe locurile vechi, inamicul a înaintat foarte prudent, deși primise întăriri considerabile. Pe la amiază coloanele au apărut în faţa noii noastre poziţii, însă și-au oprit provizoriu ofensiva, îndată ce au fost bombardate de artilerie; seara terenul din faţa poziţiei

noastre era acoperit de fumul focului aprins în sate. Coloanele inamice, profi tând de această perdea de fum, s-au apropiat la 1.000 de pași de poziţie, mai departe neputând înainta din cauza focului de infanterie. Unităţile noastre, deși ocupau fronturi mult mai largi, primeau foarte calm inamicul atacator. A doua zi, el a pornit târziu la ofensivă, pregătindu-se de atac. În același timp 5 batalioane noi au reușit, până seara, să ocolească fl ancul nostru stâng, comandantul diviziei a ordonat că îndată ce se va întuneca să retragă toate unităţile, lângă Capugi, pe linia avangărzii Diviziei 4 Infanterie.

Comandantul Armatei 3 a dat următoarele directive pentru operaţiunile de mai târziu: «Divizia împreună cu infanteria care îi este atașată, să oprească la fi ecare pas înaintarea inamică, retrăgându-se după aceea pe linia avangărzilor; aici, în Capugi, va rămâne infanteria atașată diviziei, ascultând comanda comandantului Diviziei 4 Infanterie, o parte din regiment să facă legătura dintre avangărzi, restul concentrându-se lângă Sataschioi, ca să poată să se arunce la momentul potrivit, la atac asupra inamicului, care ar fi ieșit prea înainte».

La 8 noiembrie, inamicul n-a întreprins nimic, fiindcă, în ceaţa deasă care se lăsase în ziua aceea, putea să cadă sub focul artileriei noastre. Unităţile noastre își desăvârșeau poziţia fortifi cată de avangardă și se pregăteau să opună acum o mai mare rezistenţă inamicului, care nu mai putea să facă ocoliri adânci ale flancurilor. Comandantul avangărzii a întrebat comandantul Diviziei 4 Infanterie cât timp mai trebuie să reţină inamicul, căci de asta depindea felul cum va trebuie să se opereze. Comandantul a răspuns că poziţia principală este sufi cient fortifi cată și că avangarda trebuie să se menţină pe poziţie numai până seara.

La 10 noiembrie, inamicul a reînceput ofensiva. În faţa centrului frontului lanţurile lui au fost oprite la 5 km numai cu foc de artilerie. Însă patrulele au trecut de satul Capugi, pe care l-au incendiat. Acoperite de perdeaua de fum, lanţurile din nou au înaintat, au trecut satul Capugi și au ajuns la 400-500 pași de poziţia avangărzii. Batalionul din Regimentul 47 Infanterie susţinut de unităţi din rezervă au dezorganizat cu foc de infanterie lanţurile inamice, care n-au putut să pornească la baionetă. Două vapoare ne-au bombardat paza fl ancului stâng. În același timp două batalioane au înaintat pe mal, silind paza să se retragă pe poziţia principală. Două baterii inamice ţineau sub foc tranșeele fl ancului drept, în timp ce lanţurile inamice (3 batalioane) înaintau necontenit. Brigada care făcea paza frontului a fost silită să se retragă sub presiunea inamicului mai puternic, fără să anunţe unităţile de infanterie vecine, acestea au fost surprinse de o ocolire adâncă și comandantul Regimentului 8 Infanterie s-a împotrivit din răsputeri reușitei acestei ocoliri. În timpul acesta, rușii s-au năpustit cu baioneta și asupra centrului poziţiei de avangardă. Cele două companii s-au retras până la poziţia artileriei,

studii/documente

document 2017 2 (76) 33

deschizând de acolo foc asupra inamicului deja dezorganizat, care a lăsat multe jertfe și a început să se retragă. Către seară, comandantul avangărzii a luat hotărârea de a se retrage în spatele poziţiei principale. Continuarea rezistenţei era inutilă, s-au strâns sufi ciente informaţii despre inamicul care înainta, s-a stabilit că el are de gând să atace poziţia noastră principală, așa că dacă mai continuăm să stăm înainte, eram în pericol că inamicul să se strecoare în poziţia noastră, în spatele slabei avangărzi care se retrăgea. Retragerea a început la ora 17 și s-a efectuat în bună ordine.

4. Ofensiva austro-germană în Carpaţi. Conform planului general al Comandamentului Aliaţilor, rușii au întreprins ofensiva din Dobrogea pentru a ajuta România. Prestigiul aliaţilor a suferit foarte mult după ofensiva nereușită a românilor în Ardeal. Micul aliat era deja expus la pericolul groaznic de a fi desfi inţat ca Serbia. De aceea, pentru a se șterge dezamăgirea care a cuprins popoarele aliate, care așteptau mult de la România, ele s-au grăbit să ajute. Francezii au trimis specialiști pentru artilerie, aviaţie și statele majore ale marilor unităţi, englezii au trimis mari cantităţi de material de război, rușii au trimis puternicele ajutoare ale Armatei lor Dobrogene, care a primit ordinul să înainteze din nou pentru a ţine pe loc Armata noastră 3, pentru ca nu cumva să detașeze trupe pe care să le trimită peste Dunăre, pentru a opera în spatele armatelor române, care apărau Carpaţii.

La începutul lui noiembrie, Falkenhayn5 a început încercările sale de a forţa Carpaţii. Trupele austro-germane atacau cu insistenţă sectoarele mai expuse de pe ambele părţi ale trecătorii Predeal. Românii apărau disperat această extrem de importantă direcţie de operaţiuni, reușind cu o serie de contraatacuri să-i alunge pe germanii care au pătruns în teritoriul român. O divizie germană a fost aproape nimicită în aceste lupte crâncene, iar o divizie a fost silită să-și omoare caii pentru a putea ieși din labirintul munţilor. Însă, acestea au fost numai demonstraţii, având drept scop să atragă atenţia comandantului român în direcţia aceasta, determinându-l să-și aducă acolo rezervele.

La 14 noiembrie, mari unităţi de artilerie au început bombardamentul poziţiilor române de la trecătoarea Vulcan, unde comandantul german hotărâse să dea lovitura principală. A fost aleasă această direcţie de

operaţii pentru a se da acolo lovitura decisivă, deoarece fiind mai departe de capitală comandantul român o credea de importanţă secundară; afară de asta, ea era departe și de frontul rus, așa că nu putea să fie întărită cu trupe luate de acolo. Șapte divizii germane au fost destinate să efectueze străpungerea poziţiei fortifi cate din munţi. În spatele diviziilor se găsea o mare masă care aștepta străpungerea, pentru a năvăli în Ţara Românească unde i se deschidea în larg câmp de operaţii. Încă din prima zi a luptelor decisive, germanii au cucerit trecătoarea Vulcan.

La 15 și 16 noiembrie, Armata 1 română era înfrântă și se silea în zadar să oprească înaintarea germană la ieșirea trecătorii lângă Târgu-Jiu. Până la 21 noiembrie, germanii au cucerit Craiova și s-au pus

să urmărească pe inamic în câmpie, ca să nu-i dea posibilitatea de a organiza o nouă rezistenţă. După 3 zile ei au trecut Oltul și la 26 noiembrie, cavaleria lor a făcut legătura cu trupele mareșalului Mackensen, care trecuse Dunărea la 24 noiembrie, îndreptându-se spre București.

5. Respingerea atacurilor ruse din Dobrogea. Din cauza rezistenţei diviziei, rușii înaintau extrem de încet și atacul lor n-a putut să-și îndeplinească misiunea. De la Armata 3 se detașau mereu unităţi pentru a fi trimise în România sau în Macedonia, din care cauză se schimba mereu dispozitivul celorlalte unităţi. La sfârșitul lui noiembrie, inamicul era deja bine organizat pe poziţia iniţială, la 2-4 km depărtare de a noastră. Numai la cele două fl ancuri din cauza fortifi caţiilor solide din prima linie, el n-a putut să se apropie mult rămânând la circa 6 km de linia noastră principală.

La 30 noiembrie, poziţia noastră era ocupată de unităţile Armatei 3, astfel: a) Divizia 4 Infanterie ocupa sectorul de la sud Bonasciuc până la Allah-Bair inclusiv, Regimentul 8 Infanterie era în timpul acesta în tren, în drum spre frontul macedonean; b) Corpul Turc ocupa sectorul de la Allah-Bair până la Pazarli; c) Divizia Mixtă ocupa sectorul de la Pazarli la mare; d) Ca rezervă rămânea Regimentul 11 Infanterie, Regimentul 9 german de Rezervă, 2 batalioane, din Regimentul 74 naizani, 1 companie de mitralieră, 1 baterie și 2 escadroane din Regimentul 4 Infanterie. Divizia era împărţită în două grupe: una compusă din 2 regimente în spatele fl ancului drept al poziţiei, iar cealaltă în spatele

1916. Cavalerie în drum spre Dobrogea (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)

2 (76) 2017 document34

studii/documente

fl ancului stâng, în jurul Tortoman-ului; întreaga divizie se pregătea pentru trecerea Dunării; e) Detașamentul de Cernavodă apăra podul de cale ferată peste Dunăre; f ) Paza malului dunărean, de la sud Bonasciuc până la sud Seimeni, se făcea de batalioane și baterii izolate.

Din informaţiile culese de Statul Major al armatei se vedea că aproape toate trupele române sunt scoase din Dobrogea și trimise pe Frontul de Nord împotriva austro-germanilor, năvăliţi în Ţara Românească. În Dobrogea au rămas numai trupele ruse (Diviziile 61 și 115), având 250 puști de companie. Aceste trupe erau întărite de următoarele unităţi luate din Frontul de Est: Corpul 4 Siberian (Diviziile 9 și 10 Siberiene), Divizia 3 Trăgători, Divizia 3 și Divizia română Mixtă. Erau știri că pe malul stâng al Dunării sosesc mereu noi ajutoare ruse (unităţi din Corpurile de Armată 4 și 34), care puteau să acţioneze în Dobrogea sau dincolo de Dunăre, în Muntenia. Trupele ruse dispuneau de multă artilerie, muniţii, câteva automobile blindate și tancuri.

După retragerea avangărzilor noastre, rușii se apropiau treptat de poziţia fortifi cată. Ei atacau aproape zilnic, între 20 și 30 noiembrie, sectoarele izolate din poziţia Diviziei Mixte, probabil în scopul de a distrage atenţia comandantului nostru spre direcţii mai puţin importante. Căci din informaţiile strânse, reieșea clar că majoritatea forţelor inamice sunt concentrate în contra fl ancului stâng al poziţiei (sectorul Diviziei 4 Infanterie), așa că era foarte probabil ca acolo să se dea lovitura principală. Această presupunere mai era confi rmată și de faptul că pe malul român s-a pus o sumedenie de baterii și mitraliere, care trăgeau aproape zilnic asupra tranșeelor noastre, de la sud Bonasciuc la sud Allah-Bair.

La 1 decembrie, artileria rusă, din amplasamente camufl ate, a deschis un foc puternic asupra sectorului stâng ocupat de Divizia 4 Infanterie. Circa 11 baterii de câmp grele și obuziere și-au concentrat focul asupra cotului dinspre Dunăre al poziţiei și asupra punctului din faţa lui Allah-Bair, ocupate de Regimentele 47, 48 și 49 Infanterie. Tranșeele noastre erau acoperite cu obuze. Deși destul de adânci aceste tranșee nu rezistau obuzelor, așa că soldaţii au fost siliţi să caute adăpost în șanţurile de comunicaţie. Infanteria inamică se grăbea să exploateze această superioritate a artileriei sale și înainta în lanţuri strânse, succesive. Când primele lanţuri s-au apropiat de poziţia noastră, artileria și-a înteţit tragerea (baraj). În faţă au răsărit câteva automobile grele blindate, înarmate cu mitraliere și care se sileau să deschidă treceri prin reţelele de sârmă. Imediat după ele urmau lanţuri strânse care așteptau să treacă prin breșe, ca să se năpustească cu baioneta asupra primelor tranșee. Trăgătorii noștri, uluiţi de focul de baraj, au rămas ca trăsniţi la vederea acestui mod de a ataca, căci vedeau întâia dată automobile blindate. Dar în curând, cei cu sânge rece și-au revenit în fi re și au deschis foc de vijelie asupra mașinilor care înaintau. Câteva din carele

de luptă au fost stricate și au rămas pe loc. Artileria noastră a renunţat să mai caute bateriile inamice și a dat foc de îngrămădire (baraj) în faţa obstacolelor artifi ciale. Inamicul n-a putut să treacă prin zidul acesta de foc și lanţurile strânse, după ce au dat multe jertfe, s-au retras. Numai câteva grupe izolate au reușit să se strecoare prin foc și sabie în timpul nopţii. Inamicul a rămas să-și petreacă noaptea în văile terenului, unde se organiza pentru a reînnoi a doua zi atacul.

Comandantul Armatei 3, după ce a observat că inamicul nu se interesează de celelalte sectoare ale poziţiei, și-a adus rezerva (7 batalioane, 2 escadroane, 2 baterii, 1 companie de mitraliere) mai aproape de sectorul atacat, gata să intre în luptă. Grupe izolate inamice au încercat în timpul nopţii să se apropie și să cerceteze reţelele de sârmă, mai ales în sectorul mai înaintat, la sud de Erkezek, însă luptătorii le fugăreau.

A doua zi, în zori, artileria inamică a dezlănţuit un foc mai puternic asupra sectorului atacat. Focul de vijelie, având ca scop să slăbească moralul luptătorilor noștri, a durat două ceasuri. După aceea a fost mutat în spatele poziţiei, probabil pentru a nu permite venirea rezervelor. Lanţurile strânse inamice, bine organizate, au pornit la atac. Însă, focul de îngrădire al artileriei, ca și focul de infanterie au respins atacul, inamicul neputând să ajungă la reţelele de sârmă. Necontenit soseau ajutoare, împrospătau primele lanţuri și atacul, totdeauna precedat de foc de vijelie, a fost repetat de trei ori. Însă și aceste atacuri au fost respinse.

În timpul nopţii inamicul s-a retras pe baza de plecare din prima linie, așa că toată ziua de 3 decembrie a trebuit să se retragă pe grupe. În felul acesta, atacul întârziat rus a fost respins defi nitiv. În modul acesta rușii n-au putut să îndeplinească misiunea ce le-a fost încredinţată de către comandantul general al aliaţilor, să atragă în contra lor cât mai multe trupe.

Pentru apărarea Dobrogei noi am lăsat numărul minim de trupe necesare, tot restul trebuind să opereze în România împreună cu trupele austro-germane.

VII. Ofensiva generală austro-germano-bulgară în România

1. Planul de operaţii. Cucerirea României cu enormele ei rezerve de hrană și de petrol era de primă importanţă pentru Marele Cartier german care căuta deja noi mijloace pentru continuarea războiului pe Fronturile de Est și Vest. Însă, armatele române erau puternic organizate în trecătorile Carpaţilor. Afară de asta, pe vârfurile munţilor căzuse zăpada care îngreuna mult operaţiunile militare. Chiar în cazul că s-ar fi reușit a se trece în câmpia Munteniei, comunicaţiile marii armate austro-germane n-ar fi putut să fi e organizate și bine întreţinute, deoarece treceau prin munţi.

Cartierul General german studia un plan de a se forma în Bulgaria o puternică armată austro-germană, care să întreprindă ofensiva peste Dunăre. Însă, din cauza capacităţii reduse a căilor noastre ferate, trebuia mult

studii/documente

document 2017 2 (76) 35

timp pentru formarea unei astfel de armate. De aceea, comandantul german s-a oprit asupra următorului plan pentru operaţia decisivă în România:

1. Prima lovitură decisivă să se dea pe Frontul de Nord de către Armatele 9 germană și 1 austriacă;

2. Să se formeze Armata de Dunăre de trupe bulgare, germane și turce; această armată să treacă Dunărea lângă Siștov, când Armatele de Nord vor trece în câmpia Valahiei; comanda generală a tuturor trupelor din România să se dea mareșalului Mackensen; armatele se vor sili ca printr-o mișcare concentrică să înconjoare armata română, care ar fi încercat să apere Bucureștiul;

3. Armata noastră 3 să apere provizoriu poziţia cea mai strâmtă, între sud Bonasciuc și lacul Tasavlu ca să poată detașa cât mai multe trupe pentru formarea Armatei Dobrogene; când armatele din România vor da lovitura decisivă, atunci va înainta și armata noastră 3 ca să izgonească defi nitiv inamicul din Dobrogea de nord-est.

Îndată după acceptarea acestui plan, Cartierul General german a început mutarea trupelor destinate Armatei Dunărene, comandată de generalul Kosch. Această armată era concentrată pe la mijlocul lui noiembrie lângă Siștov și avea următorul efectiv:

Batalioane Escadroane Baterii1. Unităţi bulgareDivizia 1 Infanterie 14 1 17Divizia 12 Infanterie 12 - 12Divizia germană - 4 Ale diviziei Detaşamentul generalului Nazalinov 7 1 3; trimis la Călmăţui2. Unităţi germaneDivizia 217 Infanterie 12 1 12Divizia 3 Goltz - 16 33. Unităţi austrieceFlota dunăreanăTrupe de pontonieriDetaşamentul „Saho”4. Unităţi turceDivizia 26 Infanterie 9 - 9Divizia 25 Infanterie 9 - 6; trimisă lângă SiretTotal 63 23 59

2. Operaţiunile pe Frontul de Nord. Trupele austro-germane menite să dea lovitura principală peste Carpaţi, Corpul Alpin, Armatele 9 germană și 1 austriacă au fost împărţite în 4 grupe: a) o brigadă întărită a fost îndreptată spre fl ancul stâng al frontului inamic, pentru a demonstra la Orșova; b) Armata 1 austriacă, întărită cu câteva divizii din frontul rusesc, a primit ordinul să dea atacul decisiv în direcţia est, pentru a atrage acolo cât mai multe rezerve inamice sau cel puţin să-i ţină pe loc pe români ca să nu poată Comandamentul să trimită trupe la punctul atacat; c) o grupă de izbire formată din 4 divizii de infanterie a fost destinată să dea lovitura principală, să treacă trecătoarea Vulcan și să năvălească în câmpia Munteniei, unde va trece sub comanda mareșalului Mackensen; d) Corpul austriac, întărit cu unităţi din armata germană și austriacă, trebuia să concureze la lovitura principală, încercând să intre în România prin trecătorile Predeal și Turnu Roșu.

La 14 noiembrie, grupa de izbire a început deodată excelent pregătitul atac al poziţiilor inamice de la trecătoarea Vulcan, cucerind până seara creasta română. Armata 1 română a fost surprinsă și a început să se

retragă repede; revenindu-și însă, ea s-a oprit la ieșirea defi leului, reîncercând să oprească pe germanii care pătrundeau pe teritoriul românesc. Ea a fost din nou înfrântă lângă Târgu-Jiu și silită să treacă Oltul. La 21, germanii au cucerit Craiova, iar la 23, cavaleria lor a ajuns la Olt și a cucerit podul de la Caracal. Trupele române, care apărau frontul de la Orșova și respingeau atacurile demonstrative ale slabelor unităţi germane, n-au putut să mai stea pe poziţii și după ce germanii s-au îndreptat spre Craiova. Ele au început să se retragă, ţinându-se cât mai aproape de malul Dunării; însă, la începutul lui decembrie, ele au fost ajunse și înconjurate lângă gura Oltului și silite să depună armele.

Unităţile care operau la est de trecătoarea Vulcan, au întâmpinat rezistenţa unei întregi armate române, așa că n-au reușit să cucerească creasta munţilor. Însă, pentru a se organiza comunicaţia cu trupele trecute deja în România, era necesar să se cucerească cât mai curând trecătorile Predeal și Turnu Roșu, pe unde treceau drumuri mai bune. De aceea, o parte din trupele trecute în România au fost îndreptate în direcţia nord-est, în spatele românilor care apărau aceste trecători.

2 (76) 2017 document36

studii/documente

Pe la 25 noiembrie și Armata de Dunăre era gata să treacă Dunărea, î n a i n t â n d d i n s p re Siștov. În timpul acesta grupa de izbire, conform planului general, urma să treacă repede Oltul pentru a garanta planul Armatei de Dunăre. În loc să treacă peste podul de la Caracal, aflat în mâinile cavaleriei germane, această grupă s-a avântat în lupte frontale lângă Slatina, unde vroia să forţeze râul, pierzând astfel mult timp preţios. Noi vom vedea mai departe, atunci când vom descrie operaţiunile Armatei de Dunăre că [sic!] Cartierul General român a înţeles foarte bine greșeala aceasta, hotărându-se să profi te de ea, atacând cu grupa de manevrare fl ancul stâng, a ieșit înaintea Armatei de Dunăre.

3. Ofensiva și luptele Armatei de Dunăre. Trecerea Dunării. Complicata operaţiune de trecere a Dunării a fost foarte bine pregătită de statele majore germane, care luaseră toate măsurile care garantează succesul: trupele concentrate în secret se așezau lângă punctele de trecere; au fost adunate o mare cantitate de bărci, pontoane și plute; o cantitate enormă de artilerie a fost pusă în taină pe poziţiile malului drept; această artilerie putea să nimicească îndată orice împotrivire inamică de pe malul celălalt și să taie drumul inamicului care ar fi încercat să înainteze spre locul unde se făcea debarcarea; cantităţi enorme de material de poduri au fost pregătite ca să înceapă, imediat după debarcarea primelor trupe, construcţia podurilor. În sfârșit, pentru a se camufl a direcţia operaţiunii, bateriile noastre din Rusciuk și Turtucaia deschideau succesiv foc asupra malului stâng al Dunării. Soldaţii noștri care se temeau mult de trecerea grea a Dunării au început să aibă încredere în succes, îndată ce au observat pregătirile grandioase.

La 23 noiembrie, artileria noastră, de pe tot frontul Șiștov, și-a dezlănţuit focul. Inamicul, câteva batalioane, s-a risipit, iar trupele noastre sub acoperirea acestei perdele de foc, au început să treacă Dunărea, între Zimnicea și Șiștov. Tot la 23 noiembrie, unităţi din Divizia 217 germană, îmbarcate pe pontoane, au început trecerea Dunării. Românii au încercat să deschidă foc de artilerie asupra punctului de trecere, însă bateriile lor au fost repede înăbușite de focul monitoarelor austriece. Alte trupe aliate au trecut Dunărea lângă Chigheu și Rahova, întărindu-se de asemenea pe malul stâng.

După aceea s-a început trecerea cu pontoane mai mari, trase de vapoare. Trecerea fluviului s-a efectuat fără niciun fel de rezistenţă din partea românilor, care au fost surprinși de focul nostru de artilerie. Imediat după debarcare, primele noastre unităţi au organizat un larg tête-de-pont (cap de pod – n.n.) și au început construirea podurilor, care a durat până la 25 noiembrie.

Ofensiva de la Argeș. După trecerea Dunării, Armata de Dunăre a primit ordin să înainteze în direcţia nord-est și să opereze în contra frontului de sud-vest al fortului bucureștean, unde se presupunea că românii vor da suprema lor rezistenţă.

La 26 noiembrie, armata a ajuns pe linia Bragadiru – Alexandria, fără să întâmpine vreo rezistenţă din partea inamicului. Ofensiva a continuat și a doua zi, armata ajungând pe linia Drăgănești – Toporul.

La 28 noiembrie, câteva ariergărzi inamice au încercat să oprească înaintarea noastră în faţa frontului Diviziei 1 Infanterie, însă ele au fost risipite, nimicite sau luate în captivitate de avangărzile coloanelor noastre, care și-au continuat ofensiva fără să se desfășoare în formaţie de luptă. Seara, armata a ajuns pe linia Joiţa – Clejani, iar Divizia 26 turcă a fost lăsată în rezerva armatei la Alexandria.

Comandantul Armatei de Dunăre a ordonat ca, la 29 noiembrie, unităţile să-și continue ofensiva să ajungă până la Argeș, ca să-și organizeze poziţii pe malul drept și să cerceteze sectorul de sud-vest al frontului bucureștean, pentru care lucru au fost îndreptate în modul următor: divizia să acopere flancul stâng al armatei, înaintând dinspre Clejani în direcţia nord-est; Divizia 217 Infanterie să înainteze spre frontul Popești – Poșta, Divizia 12 Infanterie spre frontul Pârlita – Popești; Divizia 1 Infanterie spre frontul Pârlita – Feleștoaca.

Unităţile Armatei de Dunăre au înaintat nestânjenite de nimeni până la Valea Neajlovului, unde au fost întâmpinate de primele trupe care veneau din București. Divizia 12 Infanterie a înaintat pe două coloane. Când a ajuns în faţa liniei Pângălești – Tangâr, avangărzile au fost întâmpinate cu un puternic foc de infanterie și artilerie. Susţinute de forţele principale, avangărzile celor două coloane au înaintat energic în formaţie de luptă, au respins până seara pe inamic în direcţia nord-est și

1916. Ruine în judeţul Constanţa (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)

studii/documente

document 2017 2 (76) 37

au petrecut noaptea pe linia Bila – cota 78, dincolo de valea mlăștinoasă a unuia din afl uenţii Neajlovului. S-a înţeles de la prizonieri că divizia a avut lupte cu circa un regiment de infanterie (47) și cu două baterii care așteptau să le vină ajutoare dinspre București. Divizia 1 Infanterie a înaintat, de asemenea, pe două coloane care trebuiau să treacă peste un teren împădurit, iar după aceea prin valea mlăștinoasă a Neajlovului. Atunci când avangărzile celor două coloane s-au apropiat de linia Călugăreni – Dadilov, ele au fost întâmpinate cu un foc puternic de artilerie și infanterie. În același timp, unităţi inamice au început să treacă la ofensivă, cu gândul de a încuraja a v a n g ă r z i l e m a i avansate. Legătura între unităţi se întreţinea foarte greu aici. Numai g r a ţ i e i n i ţ i a t i v e i comandanţilor, care f ă ră s ă p r imeasc ă vreun ordin și veneau în ajutor, inamicul a fost risipit și obligat să se retragă în dezordine în direcţia nord-est, lăsându-și întreaga artilerie în mâinile noastre. S-a afl at de la prizonieri că o întreagă divizie vine pe calea ferată din Moldova, îndreptându-se spre Călugăreni, cu misiunea de a opri înaintarea spre București a trupelor noastre. Seara, divizia a rămas pe linia Mănăstirea Comana. O compania a fost trimisă să supravegheze podul peste Argeș, de la sud Costinari.

4. Trecerea Neajlovului. Armata dobrogeană a primit, la 30 noiembrie, ordin să-și continue ofensiva și să urmărească inamicul înfrânt, pentru a nu-i da posibilitatea să-și revină în fi re și să organizeze o nouă rezistenţă. Însă, Comandamentul român luase hotărârea să treacă la ofensivă cu fl ancul său stâng, să zdrobească Armata de Dunăre, apărându-și astfel capitala, trecând după aceea în defensivă pe malul stâng al râului Argeș. El spera în succes și credea că ofensiva germană se va opri pe linia aceasta, trecându-se la război de stabilizare, ca pe Frontul de Vest. Divizia 217 germană care înainta în direcţia nord-est a dat, lângă Bălăria, peste forţe inamice mai puternice, luptând toată ziua fără să poată înainta. Divizia noastră a 12 de Infanterie a înaintat pe două coloane spre linia Crângurile – Singureni6, unde, după relatările prizonierilor s-ar fi adunat întreaga Divizie 21 română. Terenul pe care înainta divizia era acoperit cu păduri, care îngreunau orientarea și legătura între unităţi. Apoi divizia trebuia să treacă prin valea largă

și mlăștinoasă a râului Neajlov, care putea să fi e trecută numai pe poduri. Coloana stângă a diviziei a înaintat energic de la Bila spre Singureni și, fără să întâlnească trupe inamice, a ajuns în valea Neajlovului. Aici coloana a fost întâmpinată cu un foc puternic de artilerie de câteva baterii inamice, așezate pe celălalt mal, la nord de Singureni. În timpul acesta, Divizia 217 germană lupta lângă Bălăria. Coloana ieșită în faţă a început să se pregătească pentru trecerea văii mlăștinoase, însă

românii care operau împotriva Diviziei 217 și-au îndreptat focul asupra e i . Lanţur i strânse inamice au înaintat în pădurea Iepurești și au început să ameninţe spatele f o r m a ţ i e i n o a s t r e de luptă. Românii, susţinuţi de un foc puternic de artilerie, î n a i n t a u e n e r g i c . Situaţia coloanei stângi a div iz ie i devenea c r i t i c ă , d e o a r e c e

dezertorii inamici evaluau forţa trupelor inamice ascunse în pădurea Iepurești până la 2-3 regimente de infanterie. Însă, artileria noastră a reușit repede să-și mute focul asupra inamicului care înainta. Rezervele noastre și-au organizat poziţii în contra inamicului care urmărea să ne înconjoare și l-au silit să se retragă iar spre pădurea Iepurești. Coloana a dormit lângă satul Singureni. Coloana dreaptă a înaintat, neîntâlnind inamic în calea sa. Ea a trecut prin valea mlăștinoasă a Neajlovului, oprindu-se seara lângă satul Crângurile.

În faţa frontului Diviziei 1 Infanterie, inamicul cu un efectiv de circa 7 batalioane s-a retras spre podurile de peste râul Argeș. După informaţiile strânse el ocupă cu 3 batalioane strâmtorile din valea Neajlovului. Pe acest front, râul este larg de circa 70 metri și adânc circa 2-3 metri se putea trece numai pe poduri, iar valea numai pe șoselele nisipite. Brigada 1 a primit ordin de a cuceri cele 4 poduri de la Brăniștari, legate între ele cu o șosea nisipită, iar după aceea să înainteze spre râul Argeș, pe linia Mogoșești7 – Grădiște. În timpul nopţii artileria a trecut pe poziţie și se pregătea să conlucreze cu infanteria, trecând strâmtorile. În zori, ea a deschis un foc puternic asupra părţii de sud a satului Brăniștari, unde inamicul își organiza poziţii puternice. În același timp au înaintat și 2 companii din Regimentul 6 Infanterie cu misiunea de a ocupa malul celălalt al strâmtorilor, pentru a camufl a trecerea celorlalte forţe ale brigăzii. Artileria inamică s-a retras în timpul nopţii, însă când companiile

1916. Oraşul Constanţa în ruine (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)

2 (76) 2017 document38

studii/documente

noastre s-au apropiat de partea de sud a satului au fost întâmpinate din tranșee cu un foc puternic de infanterie. După o scurtă, dar foarte puternică pregătire de artilerie, companiile s-au aruncat la atac la baionetă și au cucerit tranșeele, omorând pe disperaţii lor apărători. Ariergarda inamică a fugit spre râul Argeș. Brigada 3 a înaintat spre satul Călugăreni, avangarda ei fi ind întâmpinată cu foc de infanterie și artilerie din tranșeele din partea de sud a satului. După o scurtă pregătire de artilerie care a aprins satul, brigada a înaintat în trăgători, însă românii, care deja s-au retras, au reușit să aprindă podul. Unităţile din prima linie s-au grăbit să ocupe măcar partea încă neatinsă de foc, iar pionierii au reușit să repare partea arsă. În timpul acesta au fost trecute pe pontoane pe malul celălalt câteva grupe care au ajuns pe ultimii apărători ai podului. Până seara toată brigada a trecut prin valea Neajlovului rămânând să doarmă pe linia Crângurile – Dobrotești.

Contraatacul inamic. Situaţia armatei române, înfrântă pe toate fronturile, era foarte grea. Comandamentul român întreprindea ultima operaţiune disperată pentru a salva capitala și teritoriul rămas la est de Argeș. Aproape întreaga armată română, întărită cu trupe rusești, era concentrată împotriva Armatei de Dunăre. Divizia 217 germană a fost contraatacată la 1 decembrie și silită să treacă la defensivă. Divizia noastră a 12 Infanterie a înaintat pe 2 coloane spre linia Pârlita – Novaci. Pe când coloana stângă înainta fără a întâlni în cale vreo unitate inamică, cea dreaptă a fost contraatacată cu forţe mult mai puternice. Silită la început să treacă în defensivă, coloana aceasta și-a continuat înaintarea după masă și, împingând înapoi de la creastă în creastă pe inamicul mai numeros, a ajuns seara pe linia Șirculescu – cota 69. Inamicul s-a retras pe creasta următoare la 1.500 pași de poziţia noastră.

Comandantul Diviziei 1 Infanterie a ordonat: Brigada 1 să înainteze spre Mogoșești, Brigada 3 spre Copăceni, acoperirea laterală (2 batalioane și 1 baterie) să ocupe

înălţimea la sud de Grădiște și să păstreze podul peste Argeș de la Coștinari; batalionul de miliţieni din Divizia 12, atașat Diviziei 1, să păzească fl ancul drept al diviziei în sectorul Coeni – Prund. Brigada 3/1 avea informaţii că au sosit din București circa 2 regimente inamice cu 6 baterii și ocupă poziţii pe ambele părţi ale șoselei Copăceni. Brigada a înaintat energic și cu tot focul puternic de infanterie și artilerie a cucerit, prin atac la baionetă, primele tranșee inamice, capturând mai mult de 500 inși. În timpul acesta artileria noastră și-a slăbit focul, deoarece câteva baterii își schimbau poziţiile. Artileria inamică a profi tat de aceasta și a deschis un foc extraordinar asupra tranșeelor sale pierdute, unde, după atac, se organizau unităţile noastre. Întăriţi cu noi unităţi, românii au înaintat ca să-și recucerească tranșeele pierdute. Unităţile din Brigada 31 au așteptat ca inamicul să se apropie cât mai mult, deschizând apoi un așa de puternic foc de vijelie, încât el a început să fugă îngrozit spre a doua sa bază de plecare. Unităţile noastre au profi tat de dezorganizarea inamicului și l-au urmărit energic. Ele au cucerit și a doua lui poziţie cu întreaga artilerie. Însă, în timpul acesta, au sosit noi ajutoare inamicului care a început din nou să înainteze pentru a contraataca. Cu ajutoare de la brigadă, a fost respins și acest contraatac inamic, deși era dat de 3 regimente inamice. Brigada a început să-și organizeze poziţia la circa 2 km sud de Copăceni, iar românii s-au retras spre Argeș, lăsându-ne întreaga lor artilerie și mulţi prizonieri. Brigada 1/1 și-a început ofensiva destul de energic, deoarece românii care ocupau creasta la sud de Mogoșești n-aveau artilerie. Ea a gonit pe inamic din poziţie numai cu foc de artilerie după care a trimis unităţi într-ajutorul vecinilor din dreapta și din stânga. Acoperirea laterală începuse să treacă Neajlovul, când compania trimisă să facă pază a fost atacată de un întreg batalion rus răsărit deodată din pădurile la sud de Coeni8. Comandantul acoperirii a ordonat ca, imediat, acoperirea stângă să-și îndrepte frontul spre est, ca să se opună inamicului care putea să răsară chiar în spatele celor două brigăzi. Rușii primeau necontenit ajutoare și Comandamentul nostru a constatat că în pădure este desfășurat în trăgători întregul Regiment 158 rus de Infanterie. Imediat au fost trimise într-ajutorul acoperirii laterale trupele de manevrare ale diviziei, angajându-se un șir de atacuri și contraatacuri, care au durat până seara, când rușii au fost siliţi să-și înceteze înaintarea în direcţia vest și să se apere la liziera de vest a pădurii Coeni. La respingerea atacului rușilor a luat parte și Batalionul de miliţieni din Divizia 12 Infanterie care și-a lărgit fl ancul acoperirii laterale, lăsând pentru observarea fl ancului câte o companie în Vlad Ţepeș și Coeni. S-a afl at de la prizonieri că în direcţia aceasta este îndreptată Divizia 40 rusă acum sosită.

1916. Prizonieri pe fr ontul dobrogean, în gara Măiculeşti (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)

studii/documente

document 2017 2 (76) 39

Având în vedere marea superioritate numerică a inamicului, comandantul Armatei de Dunăre a ordonat, la 2 decembrie, ca Diviziile 12, 1 și 217 să treacă în defensivă, iar fl ancul stâng al armatei (Diviziile 26 turcă și 11 bavareză) după ce vor nimici inamicul intrat dinspre Bălăria în spatele Divizii 217, să-și continue intrarea spre București.

La 3 decembrie, inamicul a atacat cu avânt fl ancul drept al Diviziei 1. Treptat a intervenit în luptă întreaga Divizie 40 rusă, întărită cu artilerie puternică. Inamicul, după ce și-a concentrat focul de artilerie asupra tranșeelor noastre, a înaintat reușind să ajungă la 600 pași. Aici, însă el a fost întâmpinat cu puternic foc de infanterie și a suferit atât de mari pierderi, încât a fost silit să-și înceteze ofensiva, organizându-se pe poziţiile la care a ajuns. La fel și în sectorul Diviziei 12, tot o întreagă divizie rusă a încercat de câteva ori să înainteze spre poziţiile noaste, însă și ea a fost obligată să se oprească la 600 pași de ele. Aici artileria noastră opera atât de efi cace, încât inamicul, dezorganizat de focul ei, a fugit căutând să se salveze dincolo de râu, lăsându-și artileria în mâinile noastre.

La 4 decembrie, comandantul Armatei de Dunăre a ordonat ca întreaga armată să continue să apere malul drept al Argeșului dându-se fi ecărei unitate sectoare de organizat. Atacurile inamice au fost respinse numai cu foc. Alte trupe inamice n-au mai intrat în luptă ceea ce arată că [sic!] contraofensiva inamică împotriva Armatei de Dunăre era deja înfrântă.

La 5 decembrie, Divizia 217 a încercat să treacă râul, însă încercările ei au fost zădărnicite de către inamicul care ocupa malul stâng. În același timp, Divizia noastră 12 Infanterie a înaintat pe 2 coloane, a risipit unităţile slabe inamice lăsate pe malul de sud și, urmărindu-le, a ajuns până la mal. Podurile erau stricate, însă unităţile noastre au găsit vaduri și prin apa adâncă până la gât au trecut pe celălalt mal și au organizat lângă Copăceni o poziţie. Sub acoperirea acestei poziţii a început repararea podurilor.

La 6 decembrie, inamicul, pierzând orice speranţă că va putea să organizeze o serioasă rezistenţă în faţa Bucureștiului, a hotărât să evacueze capitala și să se retragă în Muntenia de est. În aceeași zi, recunoașterile Diviziei 7 Cavalerie au intrat în oraș, iar Armata de Dunăre a trecut peste Argeș, reparând în același timp podurile pentru a putea trece artileria grea și celelalte care.

5. Urmărirea inamicului în Muntenia de est. Comandamentul român înţelegea foarte bine situaţia generală a armatei sale care, suferind atâtea înfrângeri și pierzându-și aproape tot materialul, nu mai era capabilă să susţină o luptă de câmp. De aceea, după ce s-a convins că unităţile bulgare și germane care înaintau

nu și-au pierdut încă energia, el a luat hotărârea să retragă resturile armatei învinse după linia râului Siret, unde să se organizeze din nou, să se aprovizioneze cu material de la aliaţi, organizând o puternică poziţie de rezistenţă. Retragerea trebuia să se efectueze repede ca să se câștige cât mai mult timp posibil, ofensiva inamică întârziindu-se numai cu stricarea șoselelor și a podurilor. Îndată după ocuparea Bucureștiului, Comandamentul german a hotărât să urmărească energic trupele româno-ruse care se retrăgeau pentru a nu le da posibilitatea să organizeze noi rezistenţe în Muntenia de est. Această urmărire a inamicului înfrânt mai avea și alt scop: să se pună stăpânire pe bogata în hrană și materii prime provincie care, altfel, ar fi fost consumate de inamic.

Încă de la 7 decembrie, Armatele 9 și de Dunăre au început marșul lor de manevrare cu direcţia comună spre linia Râmnicu Sărat – Brăila. Înaintarea armatelor era una dintre cele mai grele, deoarece multe coloane se mișcau pe drumuri comunale, desfundate de ploi, așa că tunurile grele și tunurile regimentare se mișcau foarte anevoios. Din cauza ploilor râurile care tăiau drumul înaintării s-au revărsat devenind fără vad, iar românii retrăgându-se au distrus toate podurile. Trupele noastre trebuiau să aștepte repararea podurilor de către pionieri pentru a putea să-și treacă armamentul.

Pe 11 decembrie, trupele noastre au ajuns pe românii retrași. S-au primit informaţii că inamicul a lăsat lângă râul Ialomiţa puternice ariergărzi, spre care se îndreaptă și mari forţe ruse. Comandantul Armatei de Dunăre a ordonat trecerea în defensivă. Însă a doua zi cercetările de verifi care au arătat că aceste informaţii sunt false, așa că armata a înaintat din nou și a risipit slabele unităţi inamice, însă a pierdut o zi întreagă cu repararea podurilor.

La 17 decembrie, Armata de Dunăre a ajuns linia Filipești – râul Călmăţui, unde inamicul era hotărât să opună o mai serioasă rezistenţă. Armata de Dunăre a fost întărită cu detașamentul generalului Nazlimov, care a trecut Dunărea, lângă Cernavodă, cu 7 batalioane, 4 escadroane și 3 baterii și a pornit pe malul stâng al Dunării cu misiunea de a organiza un nou tête-de-pont în faţa Hârșovei, pentru a asigura înaintarea Armatei de Dunăre cu noi unităţi de către Armata noastră a 3-a, care în timpul acesta înainta în Dobrogea de nord.

Comandamentul român a făcut încă o încercare de a opri înaintarea noastră în Muntenia de est. Cu ajutorul întăririlor sosite de pe frontul rus (Diviziile 39 și 40 siberiene și 124 Infanterie) el a organizat o nouă rezistenţă pe râul Călmăţui. Poziţia inamică de la râul Buzău, prin Filipești – Gherghișani – Mocani – Batogul – Ghiurgheni – Pârlita, era puternic întărită cu câteva rânduri de tranșee, șanţuri de comunicaţie și reţele de sârmă. Această poziţie era mai puternică mai

2 (76) 2017 document40

studii/documente

ales pe malul stâng al râului Călmăţui, deoarece în faţa lui se întindea complet deschisă și mlăștinoasa vale a râului. Pe malul drept al râului în jurul satului Slujitori-Albotești9, era fortifi cată o poziţie înaintată, ocupată de un întreg regiment de infanterie. Inamicul dispunea de sufi cientă artilerie grea și de câmp.

Comandantul Armatei de Dunăre a ordonat la 18 decembrie: unităţile armatei să se apropie de poziţia inamică, să facă amplasamentele de artilerie necesare și să ocupe baza de plecare la atac, încredinţându-se Diviziei 12 Infanterie atacul sectorului de la Gherghișani la Mocani, iar Diviziei 1 Infanterie sectorul de la Mocani la Ghiurgheni. În dreapta unităţilor noastre era Divizia 26 turcă și Detașamentul de la Cernavodă, iar în stânga Diviziile 217 Infanterie și 11 bavareză. Până seara, cele două divizii ale noastre au ajuns la circa 3½ km de poziţia inamică, Divizia 1 gonind toate trupele inamice de pe malul de sud al râului. Inamicul s-a putut menţine numai pe poziţia sa bine organizată la sud de Slujitori.

La 19 decembrie, deși în ceaţă densă, Divizia 1 Infanterie a atacat cu baioneta poziţia inamică de la Slujitori și s-a organizat puternic pe malul de sud al Călmăţuiului în faţa sectorului vizat. În același timp și-a început înaintarea și Divizia 12 Infanterie, însă ceaţa împiedica orientarea focului artileriei noastre. La amiază, ceaţa s-a risipit și unităţile au putut să-și verifi ce direcţiile înaintării. Însă, artileria inamică a deschis puternic un foc asupra lor, așa că ele au fost silite să-și facă adăposturi individuale la circa 2½ km de poziţia inamică.

Între 20-24 decembrie, unităţile noastre au cercetat poziţia inamică, s-au apropiat de ea pentru a ocupa o mai favorabilă bază de plecare și și-au făcut amplasamentele de artilerie și au transportat muniţiile necesare atacului.

La 25 decembrie, trebuia să se efectueze atacul poziţiei principale inamice conform planului următor: unităţile de infanterie să se apropie în timpul nopţii la circa 250 pași de prima linie inamică, unde să-și facă adăposturi individuale; în zori, artileria să deschisă asupra poziţiei foc de distrugere care să dureze până la ora 10; după un mic repaus să se deschidă foc de baraj care să dureze ½ oră, după care unităţile de infanterie să înceapă atacul la baionetă. Apropierea s-a făcut fără difi cultate, însă, în zori, câmpul de luptă era acoperit cu o ceaţă extrem de densă, din care cauză focul de distrugere al artileriei noastre n-a dat rezultate bune. Când ceaţa s-a risipit, infanteria noastră s-a năpustit la atac, însă a fost oprită cu un foc foarte puternic de artilerie și infanterie. Artileria inamică trăgea foarte intens, ceea ce dovedea că n-a fost atinsă de focul artileriei noastre. Unităţile au rămas să doarmă pe locurile la care au ajuns. În timpul nopţii, comandantul armatei a ordonat să se strângă artileria grea a celor două divizii ale

noastre în sectorul Diviziei 1 Infanterie pentru a putea să concentreze un foc mai puternic asupra bateriilor inamice. Inamicul a fost demoralizat de atacurile noastre insistente și de puternicul foc de artilerie. El și-a părăsit poziţia principală de la Mocani și s-a retras pe a doua lui poziţie întărită pe linia Gherghișani – Ghiurgheni. Din recunoașterea poziţiei părăsite s-a văzut că unităţile inamice se pregăteau să ierneze pe poziţia aceasta, căci începuseră să-și construiască adăposturi solide.

La 26 decembrie, patrulele noastre au constatat părăsirea de către inamic a primei lui poziţii. Diviziile 12 și 1 Infanterie au înaintat îndată pe urmele inamicului în retragere, oprindu-și înaintarea abia atunci când au ajuns la o bătaie de pușcă de noua poziţie a inamicului, unde au început să se organizeze.

La 27 și 28 decembrie, Diviziile 1 și 12 Infanterie au înaintat cu băgare de seamă, deoarece ceaţa era foarte densă. Ele au ajuns la 200-300 pași de reţelele de sârmă și așteptau să se ridice ceaţa pentru ca artileria noastră să-și poată regla tragerea și să poată colabora la atac. Toate încercările unităţilor de infanterie de a înainta fără susţinere de artilerie au fost plătite cu mari jertfe, iar în câteva sectoare mai trebuiau să se respingă și contraatacurile inamicului îndărătnic.

Însă nici pe-a doua poziţie inamicul n-a așteptat lovitura la baionetă. În noaptea spre 29 decembrie el a părăsit și poziţia aceasta, retrăgându-se în direcţia nord-est spre râul Siret, lăsând mici ariergărzi pentru întârzierea înaintării noastre.

La 30 decembrie, întreaga Armată de Dunăre a înaintat în trăgători, însă, după ce s-a constatat retragerea completă a inamicului, a trecut în formaţie de marș, ajungând seara la linia Ianca – Vizirul. Ofensiva a continuat a doua zi, armata ajungând pe linia Movila Miresei – Tichilești, unde a fost întâmpinată cu foc de artilerie de pe noua linie inamică de rezistenţă Romanul – Tudor Vladimirescu. Aici inamicul avea o poziţie bine

1916. Refugiaţi în spatele fr ontului (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)

studii/documente

document 2017 2 (76) 41

organizată de mai înainte. Unităţile noastre au început să se apropie treptat de ea pentru cercetare, stabilindu-se că acolo se găsesc unităţi considerabile din Diviziile 9 și 10 siberiene de trăgători și din Divizia 40 Infanterie.

La 4 ianuarie, Divizia noastră 1 Infanterie a ajuns la 700 pași de poziţia inamică de la Romanul, unde s-a organizat, pregătindu-se pentru atac. Divizia 12 Infanterie a rămas în rezerva armatei. Însă în timpul nopţii inamicul și-a părăsit iar poziţia și s-a retras după râul Siret. A doua zi unităţile noastre au înaintat pe urmele inamicului retras, au ocupat orașul Brăila și au ajuns malul de sud al râului Siret, punctul ultim al operaţiunii, concepută de Comandamentul german, în Muntenia de est.

6. Cucerirea Dobrogei de nord-est. Marșul-manevră al Armatei 3 spre Dunărea de Jos. După respingerea atacurilor inamice de la 1 și 2 decembrie, mareșalul Mackensen a întrebat pe comandantul Armatei noastre 3, dacă va putea să înceapă imediat ofensiva pentru cucerirea întregii Dobroge. Aceasta a răspuns că armata a detașat multe trupe pentru întărirea Armatei de Dunăre, că inamicul dispune de mai multe forţe, deși este cu moralul scăzut, muniţiile nu sunt completate după ultimele lupte și, în cele din urmă, că timpul este nefavorabil pentru ofensiva grabnică. Însă, îndată ce operaţiunile din Muntenia se vor desfășura la est de București sau inamicul va începe să se retragă din Dobrogea, atunci armata noastră va putea să înainteze la nord, deși astfel se va depărta de ultima staţie de cale ferată. Efectivul Armatei 3 era foarte redus, deoarece în afară de unităţile detașate pentru Armata de Dunăre au mai fost detașate și alte unităţi (Regimentul 8 și 47 Infanterie) pentru a fi trimise în Macedonia, ca și detașamentul generalului Nazlimov (2 batalioane de miliţieni, Regimentul 5 de Campanie, Batalionul 16 Grăniceri, 1 escadron și 5 baterii) care au trecut Dunărea, asigurând, la 12 decembrie, legătura Armatei 3 cu trupele care operau în Muntenia. Divizia a primit, de asemenea, ordin să se pregătească pentru trecerea Dunării. Mareșalul Mackensen a luat în consideraţie părerea comandantului Armatei 3, încredinţând armatei misiunea de a ţine pe loc forţele inamice din Dobrogea, ca să nu poată să fi e retrase trupe pentru a fi trimise pe frontul românesc; în același timp să se pregătească pentru ofensiva generală spre nord.

La 14 decembrie, trupele austro-germane au ocupat trecătoarea Predeal și s-au năpustit asupra fl ancului drept al armatei române, care a fost silită să părăsească Bucureștiul. Armata de Dunăre a tăiat calea ferată București – Constanţa, iar detașamentul generalului Nazlimov a trecut pe malul stâng al Dunării și a ocupat staţia Fetești. Armata dobrogeană rusă și-a părăsit

poziţiile, retrăgându-se repede tocmai dincolo de înălţimile Babadag. Ea nu a lăsat nici ariergărzi care ar fi stânjenit mult înaintarea noastră în terenul strâmt dintre Dunăre și Marea Neagră. Era clar că după pierderea celei mai mari părţi a câmpiei Munteniei, inamicul a renunţat la operaţiunile din Dobrogea și că se grăbește să-și retragă trupele care erau serios ameninţate în urma înaintării noastre peste Dunăre. Când Armata de Dunăre a ajuns pe linia Mihai Viteazul – Sărăţeni pe Ialomiţa, Comandamentul german a început să se teamă ca nu cumva trupele ruse să fie aduse peste Dunăre ca să întărească fl ancul stâng român. De aceea s-a ordonat Armatei noastre a 3-a să înceapă, la 15 decembrie, ofensiva la nord și să

gonească defi nitiv din Dobrogea trupele inamice.La 15 decembrie, Armata 3 a înaintat de la poziţia

sa fortifi cată pe urmele inamicului retras. Fără să întâmpine vreo rezistenţă ea și-a continuat

înaintarea, ajungând la 17 decembrie pe linia Falareșu Nou – Mamangi. Divizia a ajuns la Satul Nou. Primele unităţi de recunoaștere au descoperit forţe considerabile inamice pe înălţimile dintre satul Verna și malul Dunării.

La 18 decembrie, armata continuând înaintarea a ajuns linia Satul Nou – Babadag. Divizia a încercat să-și deschidă drum la nord de Satul Nou, însă inamicul se ţinea bine pe poziţia sa puternic organizată pe înălţimile la nord de satul Cerna. Unităţile noastre au luat contact cu inamicul pe întregul front al armatei.

Din cercetările de până acum devenea clar că rușii aveau de gând să se retragă fără zăbavă peste Dunăre, însă, din cauza urmăririi apropiate de către Armata noastră a 3-a n-au putut să-și transporte toate carele și, de aceea, au lăsat puternice ariergărzi care să întârzie provizoriu ofensiva noastră. Între timp, unităţile ruse care au trecut deja Dunărea, au fost văzute pe frontul românesc, ceea

1916. Podul distrus peste braţul Borcea, de la Feteşti (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)

2 (76) 2017 document42

studii/documente

ce a îngrijorat foarte mult Comandamentul german care, de aceea, insista ca ofensiva noastră să fi e continuată cu orice preţ, ca să se ajungă și să se nimicească trupele ruse, care se găseau pe malul drept al Dunării.

Însă, după neîncetata ofensivă de 5 zile, în ploaie, ceaţă și ger, unităţile Armatei 3 erau obosite. Drumurile erau desfundate și circulaţia se făcea foarte anevoios. Totuși, ofensiva a continuat și la 19 decembrie, dar de acum în trăgători, împingându-se neîncetat spre nord unităţile inamice din prima linie. Infanteria noastră înainta extrem de încet, deoarece trebuia să-și facă singură drum, cu focul său, căci din cauza ceţei artileria nu putea să susţină cu foc unităţile. O brigadă rusă cu 2 baterii încălecate, sosită de curând de pe Frontul de Nord, a atacat, fără rezultat, batalioanele noastre care însoţeau divizia. Însă, aceasta din urmă a reușit, pe înserate, să respingă unităţile inamice de infanterie și cavalerie și să cucerească poziţia inamică. Toate unităţile inamice din prima linie s-au retras până seara, pe principala poziţie fortifi cată de ariergardă, pe linia Cerna – Dantcea – Camber, iar unităţile Armatei 3 au ajuns la o bătaie de artilerie de poziţia aceasta.

La 20 decembrie, unităţile Armatei 3 au înaintat în trăgători pentru atacul poziţiei. Însă din cauza slabei susţineri de artilerie, rușii au respins toate atacurile noastre, trecând chiar de câteva ori la contraatacuri asupra diviziei și Corpului turc. Numai în sectorul Diviziei 4, din cauza concentrării exemplare a focului de artilerie asupra unui front mic, infanteria noastră a putut să tragă asupra poziţiei inamice și să înainteze circa 3-4 km. A doua zi inamicul a mai dat câteva contraatacuri, mai ales în sectorul diviziei, dar în timpul nopţii el și-a părăsit poziţia de ariergardă, retrăgându-se spre Măcin.

Cucerirea poziţiei cap de pod de la Măcin. Comandantul Armatei 3 proiecta să dea, la 22 decembrie, odihnă unităţilor, ca să se organizeze după atâtea lupte și să se întărească bine pe locurile unde au ajuns. Se mai proiecta să se trimită avangărzi spre Tulcea și Isaccea. Însă, îndată ce s-a afl at despre retragerea spre nord a ariergărzilor inamice, el a ordonat urmărirea fără zăbavă ca să nu se dea inamicului posibilitatea de a organiza o nouă rezistenţă. Așa că armata și-a reînnoit ofensiva seara, divizia luând contact cu inamicul care se oprise pe o nouă poziţie de ariergardă, pe înălţimile la nord de satul Greci. Celelalte unităţi ale noastre s-au așezat astfel: Divizia 4 pe înălţimile la nord de Dăiţa; Corpul turc la sud de Meidanchioi, iar Divizia Mixtă pe linia Trestenic – Cataloi.

La 23 decembrie, fl ancul stâng al armatei a rămas pe loc în contact direct cu inamicul. Aici Divizia 4 Infanterie n-a putut să înainteze decât circa 1 km, deoarece terenul era împădurit și toate trecerile erau

puternic bombardate de artileria inamică. Unităţile din fl ancul drept au ajuns până la linia Niculiţel – Tulcea.

A doua zi unităţile au depășit greutăţile debușării prin terenul împădurit unde ariergărzile inamice se menţineau cu tenacitate, care însă s-au retras în timpul nopţii. Unităţile noastre au cucerit orașul Isaccea, părăsit de inamic. Rușii, după ce și-au trecut toate carele, au distrus cele două poduri peste Dunăre.

Armata dobrogeană inamică era strânsă în fâșia de teren dintre bălţile Dunării, însă Comandamentul ruso-român proiecta să păstreze poziţia capului de pod de la Măcin ca să se poată trece din nou, la momentul potrivit, trupe în Dobrogea. Această poziţie se fortifi ca încă din toamnă, iar acum se lăsa pentru apărarea ei forţe considerabile. Terenul din faţa poziţiei era muntos, cu păduri prin care abia puteai să răzbaţi, tragerea artileriei și mitralierelor asupra trecătorilor era perfect organizată, trupele care înaintau trebuia să taie și să facă noi drumuri pentru artileria lor.

După minuţioase cercetări de recunoaștere a poziţiei inamice, comandantul Armatei 3 a ordonat, la 24 decembrie, ca: a) divizia cu unităţile atașate, întărită cu Regimentul 9 german și cu artileria grea, să atace, la 25 decembrie, sectorul inamic de la Dunăre până la linia Greci – Garvăn; b) Divizia 4 Infanterie să-și întoarcă fl ancul drept și să atace poziţia inamică dinspre est; c) Corpul turc să se concentreze în raionul Niculiţel – Meidanchioi; d) Divizia Mixtă să lase garnizoane în Tulcea și Isaccea, iar celelalte trupe să se concentreze în raionul Poșta – Frecăţei; e) întreaga artilerie a Corpului turc și a Diviziei Mixte să se lase la dispoziţia Comandamentului Diviziei 4 Infanterie. Comandantul armatei a cerut de la Comandamentul General german să se trimită câteva baterii de munte de care se simţea nevoie în acest teren, însă această cerere n-a fost satisfăcută, deoarece Comandamentul german credea că armata va putea să iasă la capăt și fără artileria de munte. În ziua aceea divizia s-a mulţumit să facă cercetări de recunoaștere a inamicului în sectorul său, sub bombardament necontenit. Înaintarea Diviziei 4 Infanterie se făcea foarte încet, deoarece grupe izolate inamice, risipite în pădure șicanau unităţile care înaintau; seara divizia a ajuns pe linia Greci – Isaccea, însă aici s-au putut aduce numai 4 baterii.

La 26 decembrie, divizia a ajuns pe linia Greci – Rașel. A doua zi câmpul de luptă era acoperit de ceaţă densă, care împiedica orientarea unităţilor care înaintau. După masă însă ceaţa s-a risipit și bateriile noastre grele și de câmp, așezate în sectorul mai accesibil al diviziei, au început să bombardeze poziţia inamică între Greci și Dunăre. Infanteria noastră, contând prea mult pe susţinerea de artilerie, a înaintat energic. Însă, 4 baterii

studii/documente

document 2017 2 (76) 43

inamice așezate pe poziţii camufl ate au deschis deodată foc asupra ei. Bateriile noastre n-au putut să le facă să tacă, deoarece observatorii n-au putut să le descopere amplasamentele. Cu toate marile pierderi, infanteria a ajuns până la tranșeele inamice și s-a năpustit la asalt cu baioneta, fi ind întâmpinate de inamicul neclintit care a primit ordin de a apăra poziţia până la sacrifi ciu. Ultimii ei apărători dintr-o Divizie siberiană au fost luaţi în captivitate. În ziua aceea, Divizia 4 Infanterie a înaintat numai cu 2 km, iar Divizia Mixtă abia a reușit să i se alinieze, intrând în contact cu inamicul. În timpul acesta Corpul turc a primit de la Comandamentul german ordin să se retragă în Hârșova, unde să se pregătească pentru trecerea pe malul stâng al Dunării. Comandantul Armatei 3 având în vedere numeroasele trupe lăsate pe puternica poziţie cap de pod a cerut Comandamentului german să lase în efectivul armatei, până la terminarea operaţiunilor în contra Măcinului, cel puţin Divizia 25 turcă, însă mareșalul Mackensen n-a consimţit.

La 28 decembrie, unităţile noastre n-au putut să înainteze, deoarece toată atenţia lor era acaparată de tăierea de noi drumuri pentru artilerie. A doua zi, întreaga formaţie de luptă a armatei a putut să înainteze, ajungând la 500-1.000 pași de poziţia principală inamică Măcin – Luncaviţa.

La 30 decembrie, Divizia 4 Infanterie, întărită cu un regiment din Corpul turc, a dat un atac decisiv, a reușit să străpungă centrul poziţiei, pătrunzând la circa 1 km în spatele ei, însă desfășurarea mai departe a succesului era imposibilă din cauza terenului și a imposibilităţii de a se susţine ofensiva infanteriei de la vechile poziţii de artilerie. În timpul nopţii, rușii au întreprins o serie de contraatacuri în scopul de a-și recuceri poziţia pierdută, însă toate aceste atacuri au fost respinse cu mari pierderi

pentru inamic. A doua zi, divizia vecină a înaintat cucerind restul poziţiei inamice.

La 1 ianuarie, în cele mai nefavorabile condiţii, teren prăpăstios, ceaţă deasă și rece, armata și-a continuat înaintarea, însă a reușit doar să debușeze din pădure și să ocupe baza de plecare la atac asupra poziţiei inamice Măcin – Văcăreni. A doua zi, ofensiva a continuat, divizia reușind să ajungă până la reţelele de sârmă la sud de Măcin.

La 3 ianuarie, artileria puternică a Diviziei 4 Infanterie și-a concentrat focul de distrugere asupra centrului poziţiei, dezorganizând-o în scurt timp. Infanteria inamică s-a retras în dezordine spre malul Dunării, urmărită cu foc de artilerie. Întunericul care s-a lăsat a împiedicat urmărirea, însă a doua zi unităţile Diviziei 4 Infanterie au înaintat spre șoseaua Brăila, ajungând la satul Ghecet10. Bateriile inamice, așezate pe malul stâng al Dunării, n-au putut să oprească înaintarea noastră și, la 5 ianuarie, s-au terminat defi nitiv toate operaţiunile din Dobrogea de Nord. Astfel, rușii au reușit să profi te de timpul urât și de terenul sălbatic, împiedicându-ne timp de 14 zile înaintarea, în care timp ei au putut să-și transporte peste Dunăre toate carele. În același timp Armata de Dunăre și trupele austro-germane înaintau neîncetat în România, ajungând până la Brăila.

Armata română s-a retras dincolo de râul Siret, proiectând să se reorganizeze acolo, primind întăriri din Rusia și muniţii de la aliaţi și să oprească înaintarea noastră. La o ofensivă în Dobrogea Comandamentul ruso-român nici nu se gândea.

Ultima operaţiune a Armatei noastre 3 prezintă mare interes din punct de vedere militar, căci s-a săvârșit într-un teren aproape sălbatic și inaccesibil și în cele mai mizerabile condiţii climaterice”11.

NOTE

Th e Bulgarian Army conquers defi nitively Dobrogea (1916)Luminiţa Giurgiu, Ph.D.

Abstract: In the last months of 1916, Bulgarian Army 3 continued the off ensive for conquering defi nitively Dobrogea. Despite de resistance of the Romanian troops, on January 5, 1917 was occupied Ghecet village. Army 3 commandant admitted the diffi culty of the military actions that took place on a ground hardly accessible and in diffi cult climatic conditions.

Keywords: Dobrogea, Bulgarian Army 3, Marshal Mackensen, Danube Army, Ghecet

1 Serviciul Istoric al Armatei, Comisia Română de Istorie Militară.2 Rahman, sat în comuna Casimcea, jud. Tulcea.3 Astăzi Sinoe, sat în comuna Mihai Viteazu, jud. Constanţa.4 Astăzi Cerbu, sat în comuna Topolog, jud. Tulcea.5 Erich von Falkenhayn (1861-1822) a fost şeful Statului Major General german în perioada 14 septembrie 1914-19 august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg. Numit la comanda Armatei 9

germane, a condus contraofensiva în bătăliile de la Sibiu şi Bucureşti.6 Comună în jud. Giurgiu.7 Sat în comuna Adunaţii-Copăceni, jud. Giurgiu.8 Coeni sau Cuieni, astăzi satul Mironeşti, comuna Gostinari, jud. Giurgiu.9 Astăzi comuna Zăvoaia, jud. Brăila.10 Astăzi localitatea Smârdan, jud. Tulcea.11 Arhivele Militare Române, Fond 916, dosar nr. crt. 97.

2 (76) 2017 document44

studii/documente

În e v o l u ţ i a e v e n i m e n t e l o r d e s f ă ș u r a t e î n

Primul Război Mondial, anul 1917 nu a reprezentat un punct de reper important politic sau militar. Niciunul dintre beligeranţi nu a reușit să obţină o victorie decisivă și, cu atât mai puţin, să scoată din luptă măcar unul din vectorii taberei adverse. Totuși, intrarea SUA în război de partea Antantei

(6 aprilie 1917) a oferit o perspectivă favorabilă acestui bloc militar în confruntarea cu Puterile Centrale.

Pe frontul românesc situaţia nu era deloc cea preconizată de guvernul de la București înaintea intrării în confl ict. Aderarea la Antantă și declanșarea ostilităţilor (15 august 1916) a descongestionat frontul de vest de presiunea forţelor germane, care a redirecţionat unele mari unităţi către Carpaţi. Dar a doua parte din convenţia militară – ofensiva armatei aliate de la Salonic conduse de generalul Maurice Sarrail2 contra Bulgariei pentru a fi xa trupele germane, bulgare și otomane – nu s-a declanșat. Prin inactivitatea sa, generalul Sarrail a permis ca trupele Puterilor Centrale din Bulgaria, comandate de August von Mackensen3, să atace virulent România dinspre sud. Prinsă în cleștele a două ofensive, armata română nu a putut rezista și, la numai 3 luni de la intrarea în confl ict, s-a văzut nevoită să se recunoască învinsă și să se retragă în Moldova unde, alături de patru armate ruse, a stabilizat frontul.

Iarna anului 1916/1917 a fost una grea din toate punctele de vedere: temperaturi extrem de scăzute, apariţia epidemiei de tifos exantematic, mulţimea de refugiaţi, întreţinerea celor circa un milion de militari ruși și moralul scăzut în urma înfrângerilor militare au reprezentant câteva dintre problemele difi cile cu care s-au confruntat autorităţile române stabilite la Iași. Principalul obiectiv însă a fost refacerea armatei, de la organizare și echipare până la instrucţie și motivarea angajării în luptă. Acest lucru a fost posibil și cu sprijinul Misiunii Militare Franceze condusă de generalul Henri

Mathias Berthelot4, care a asigurat înzestrarea cu noi tipuri de arme și instrucţia necesară utilizării acestora. Armata română a fost organizată în conformitate cu realităţile și posibilităţile existente; astfel, au rămas două armate cu cinci corpuri de armată, care coordonau 15 divizii de infanterie și două de cavalerie5.

În paralel cu organizarea unităţilor și marilor unităţi militare, a înzestrării și instrucţiei fi ecărei arme în parte, o atenţie deosebită a fost acordată unui domeniu în care armata a dovedit unele lacune și slăbiciuni – spionajul și contraspionajul. Campania din 1916 a relevat, prin eșecurile înregistrate, lipsurile organice și limitele umane și materiale din acest domeniu. Mai mult, la începutul anului 1917, inexistenţa unor structuri contrainformative a făcut posibilă trădarea colonelului Alexandru Sturdza6, comandantul Diviziei 8 Infanterie. Participând în fruntea Brigăzii 7 Mixte la campania din 1916, colonelul Sturdza a luat câteva decizii care au pus în pericol frontul român, ceea ce a atras atenţia generalului Alexandru Averescu7, comandantul Armatei 2, care a cerut îndepărtarea acestuia din funcţia deţinută. Drept urmare, colonelul Sturdza a fost mutat la comanda Diviziei 8 Infanterie, mare unitate afl ată în refacere în spatele frontului. Trecerea în liniile germane a fost efectuată la 23 ianuarie/6 februarie 1917, împreună cu locotenentul Wachmann, aghiotantul său, însă pe drum și-a ucis ordonanţa, un soldat care nu a dorit să-l urmeze în acţiunea sa. Prin măsurile luate imediat s-a reușit nu numai stoparea efectului dorit, dezertarea în masă a militarilor români, ci și identifi carea colaboratorilor, printre care s-a numărat și locotenent-colonelul Alexandru Crăiniceanu8, comandantul Regimentului 25 Infanterie, fi ul generalului Grigore Crăiniceanu9.

Venirea Misiunii Militare Franceze a avut un efect benefi c și asupra structurilor de informaţii și contrainformaţii, în primul rând prin schimbul de date referitoare la inamic. La 4 ianuarie 1917, Marele Cartier General, Secţia I, Biroul Informaţii (în continuare MCG) a emis un material intitulat „Procedeele întrebuinţate de spionii germani pentru transmiterea informaţiilor culese și relativ la prizonierii germani” (Anexa nr. 1). Toate datele și exemplele oferite în primul document au venit pe fi lieră franceză, fi ind cazuri concrete de confruntare cu spionajul german.

REORGANIZAREA STRUCTURILOR INFORMATIVE/CONTRAINFORMATIVE ALE ARMATEI ROMÂNE (1917)

Lector universitar asociat Dr. Alin SPÂNU1

Mareşalul Constantin Prezan

studii/documente

document 2017 2 (76) 45

Cel de-al doilea document – „Relativ la prizonierii germani” – poate fi considerat elocvent în privinţa metodelor propuse pentru obţinerea de informaţii de la militarii inamici capturaţi. Astfel, nota propune marilor unităţi să introducă „un agent care joacă rolul de «ispititor»”10 în celulă cu câte un prizonier, pentru a extrage destăinuiri care să confi rme sau nu declaraţiile ofi ciale.

Peste o lună, la 20 februarie 1917, generalul Constantin Prezan a aprobat Instrucţiunile asupra organizării și funcţionării Serviciului de Informaţii, elaborate de Marele Cartier General, Secţia I, Biroul Informaţii, care au fost adaptate după regulamentul similar din armata franceză. Pentru prima dată în armata română a fost introdus un asemenea regulament clar și concis, cu capitole care arată scopul, organizarea și compunerea, atribuţiile și mijloacele, modul de efectuare a interogatoriului, analiza documentelor și a presei, precum și întocmirea buletinului de informaţii. De asemenea, aceste instrucţiuni conţin germenele de înfi inţare a unei structuri acoperite, condusă direct de Marele Cartier General și intitulată Serviciul Secret. Dovada că acest organ se afl a doar în stadiul de proiect este atenţionarea că „vor urma instrucţiuni speciale”11 pentru organizarea și funcţionarea acestei structuri. Aceste Instrucţiuni... au fost urmate, la 15 aprilie 1917, de altele, cu un caracter exclusiv contrainformativ, în care s-au impus reguli de compartimentare și conspirativitate a muncii la nivelul ofi ţerilor de informaţii din unităţi și mari unităţi (Anexa nr. 2).

Practic, la fi ecare mare unitate a fost creat un nucleu care putea fi asemănat unui triunghi: conducerea și latura informativă aparţineau ofi ţerilor specializaţi sau cu calităţi și abilităţi în domeniu, latura contrainformativă, în special zona contraspionajului, a fost destinată funcţionarilor de siguranţă proveniţi de la Direcţia Poliţiei și Siguranţei Generale (în continuare DPSG), aceștia având o experienţă profesională mai îndelungată, iar problemele de poliţie militară, ordine și siguranţă publică au revenit unui detașament de jandarmi. Aceste nuclee au fost coordonate de Biroul Informaţii din MCG și consiliate de ofi ţeri francezi din Misiunea Militară, astfel că rezultatele din campania anului 1917 au fost dintre cele mai bune.

La fi nalul bătăliilor din vara anului 1917, MCG a dorit să cunoască modul de organizare și funcţionare a birourilor de informaţii de la marile unităţi, în contextul luptelor abia încheiate și în perspectiva confruntărilor viitoare. În acest scop, la 18 august 1917, căpitanul Popovici a fost delegat a inspecta birourile de informaţii de la marile unităţi ale celor două armate române.

La Divizia 2 Cavalerie, căpitanul Popovici a constatat că organul informativ este „bine organizat”12, în timp ce Corpul de Cavalerie avea mari lipsuri – nu avea

translatori, agenţi de siguranţă și nici detașament de jandarmi –, iar serviciul de siguranţă din spatele unităţilor „nu există”13. Același lucru și la Grupul „Arion”, care nu avea organizat un birou de informaţii și nu dispunea nici de un personal califi cat pentru încadrare.

Maiorul Voinescu, șeful Biroului Informaţii de la Divizia 14 Infanterie, a fost catalogat ca „foarte priceput”14, iar structura condusă de el „pare a fi bine organizată”15. Un alt ofi ţer capabil era căpitanul (r) Cernătescu, fost pretor al Diviziei 22 Infanterie, unde „a adus reale servicii în serviciul de spionaj organizat de D-sa încă din timpul neutralităţii”16 în regiunea Dragoslavele. Interpretul Biroului Informaţii era Aurel Vlad, „întrebuinţat”17 și ca ofi ţer cu popota, iar serviciul de siguranţă s-a dovedit „foarte bine organizat”18.

Divizia 16 Infanterie avea la conducerea structurii informative pe locotenentul (r) Ion Jipescu, fost fi nanciar, „cam în etate și miop”19, ajutat de locotenentul Constantin Ţenescu20 și locotenentul (r) Horea Pipoș ca translator.

Maiorul Mărgăritescu21 de la Divizia 13 Infanterie era întrebuinţat „foarte mult”22 și la alte servicii, iar activitatea specifi că a suferit din cauză că agenţii de informaţii de aici au fost trimiși să completeze lipsurile din linia întâi. Ofi ţerul cu cenzura, căpitanul Tudor Cristache, a fost apreciat de căpitanul Popovici „dat fi ind aptitudinile ce le are”23 în domeniul informativ, alături de acesta activând Titus Fodor24 (interpret) și doi agenţi de siguranţă.

Divizia 10 Infanterie avea la Biroul Informaţii pe căpitanul Tiberiu Chilian, ajutat de locotenentul (r) Pompei Ionescu, Valerian Tatu (pentru limbile germană și ungară), elevul-plutonier TTR Nicolae Spiridon (pentru limbile bulgară și turcă) și doi agenţi de siguranţă.

Inspectorul Marelui Cartier General a constat că la unităţile din subordine activităţii informative „nu i se dă cuvenita atenţiune”25, iar pâinea servită militarilor este mucegăită, ceea ce a cauzat îmbolnăvirea multor oameni din divizie.

Căpitanul Barbian, sublocotenentul (r) Tudor Popescu, agenţii Băncilă (pentru limbile germană și ungară) și Ganea (pentru limbile bulgară și rusă) constituiau Biroul Informaţii al Diviziei 9 Infanterie, însă luptele din ultima perioadă au descompletat nucleele create la unităţile subordonate. O situaţie și mai difi cilă s-a înregistrat la Divizia 11 Infanterie, unde căpitanul Boierescu avea un ajutor care nu corespundea sarcinilor specifi ce și îi lipseau agenţii de siguranţă, interpreţii și radiotelegrafi știi.

Căpitanul Popovici a constat, în general, „un viu interes”26 al ofiţerilor inspectaţi pentru activitatea informativă, însă principala problemă o reprezenta pregătirea insufi cientă în acest domeniu, mai ales prin

2 (76) 2017 document46

studii/documente

prisma schimbării destul de dese a șefi lor de birouri. Un aspect demoralizator era lipsa hranei pentru populaţia evacuată, din cauza căreia mureau zilnic 3-4 copii, iar femeile practicau prostituţia pentru a-și hrăni familiile și propagau boli venerice. În plus, „revolta contra rușilor este mare”27, deoarece erau indisciplinaţi, iar dezertorii lor constituiţi în bande furau și jefuiau nestingheriţi în zona administrată de armatele ţariste. Căpitanul Popovici nu a mai apucat să inspecteze și zona Armatei 2 române, deoarece, la 23 august 1917, a primit ordinul de a reveni la Iași, unde a elaborat un Memoriu asupra celor constatate.

Pe baza experienţei dobândite în evenimentele militare din vara aceluiași an, Biroul Informaţii din Marele Cartier General a emis, la 3 octombrie 1917, Observaţii relative la funcţionarea Serviciului de Informaţii” (Anexa nr. 3), în care accentul a fost pus pe profesionalizarea și continuitatea personalului care își desfășoară munca în acest domeniu. Au fost constatate cazuri când ofi ţerii de informaţii de la unităţi au fost trecuţi la comandă, ceea ce a afectat coordonarea, culegerea, analiza și exploatarea de date utile privind inamicul.

♦♦♦

Anexa nr. 1

Marele Cartier General 4 ianuarie 1917 Secţia I, Biroul Informaţii

DOMNULE DIRECTOR,

Am onoare a vă înainta, pentru a D-voastră știinţă, alăturat, un exemplar din Procedeele întrebuinţate de spionii germani pentru transmiterea informaţiilor culese și relativ la prizonierii germani.

Din ordin,Șeful Biroului Informaţiilor/ss/ Lt. col. Condeescu

÷

Marele Cartier GeneralBiroul Informaţii

Procedee întrebuinţate de spionii germani pentru a-și transmite informaţiile culese:

1. Se ascund plicurile în materiale de pansament sau igienice, aparente sau neaparente (spionul Malherbe ascundea plicurile destinate agenţilor fi cși în interiorul unui pansament aplicat pe un ulcer varicos la picior).

2 . S e t r a n s m i t l a intermediarii din Elveţia diferite jurnale pe marginea c ă ro ra sunt s c r i s e cu cerneală de alaun (piatră acră) informaţiile adunate (Malherbe adresa astfel informaţiile sale: „Lutz” Isleinstrasse, 108, à Bâle).

3. Prin ajutorul unui cod alcătuit în limbaj comercial, raportându-se la profesiunea rea lă sau presupusă a agentului (Condojanis, negustor de bureţi și V. Metalurgist).

4. Scrierea cu creion de copiat sau cu cerneală pe talpa picioarelor.

5. Luare de note pe mici bucăţi de hârtie, ușor de ascuns în căptușeala vestmintelor, în cravată sau în încălţăminte, precum și în găurile cheilor (Drude).

6. Adnotaţii pe indicatoarele căilor ferate (mersul trenurilor). În dreptul orașelor, unde spionii stau și observă lucruri interesante se notează cifre destinate a le reaminti în urmă numerele regimentelor care au staţionat, precum și efectivele lor (Drude).

7. Scrieri cu urină pe jurnale în care se găsesc spaţii lăsate în alb în articolele cenzurate. Apariţia se obţine încălzind și înnegrind hârtia la fl acăra unei lămpi fără sticlă.

8. Scrisori scrise cu cerneală simpatică (invizibilă) și adresate la intermediari în Elveţia.

9. Semne convenţionale sau cu cerneală simpatică (invizibilă) pe bilete de bancă afl ate asupra spionilor.

10. Scrieri înăuntru gulerelor și manșetelor.11. Anunţuri în limbaj comercial publicate în jurnale.12. Timbrarea scrisorilor pentru străinătate cu

5 timbre a 5 centime (tariful poștal fi ind 25 centime) și scriind pe locul acoperit de timbre informaţiile de trimis.

13. Monede sau săpunuri tăiate în două și golite, astfel ca în cavitatea obţinută să intre aurul sau informaţiile scrise pe foiţe. Cele două părţi sunt în urmă lipite și tăietura ascunsă.

14. Se scrie cu creion pe o foiţă de ţigară, cu litere mici, informaţiile de transmis. Se scrie și se semnează cu un nume închipuit o scrisoare adresată unei așa-zise rude sau amic și se pune această scrisoare într-un plic zis „de siguranţă”, adică format din două plicuri, cel interior fi ind de hârtie subţire de culoare închisă. Se vâră apoi foiţa de ţigară între cele două plicuri, între căptușeală și plicul propriu-zis, ascunzându-se. Se adresează scrisoarea la o adresă convenită și nu se închide în scopul de a-i ușura trecerea la cenzură.

Generalul Nicolae Condeescu

studii/documente

document 2017 2 (76) 47

15. Se scrie pe fâșii de hârtie subţire care se ascund pe dosul plicului sub unghiuri de hârtie lipite în diagonală; se pune apoi pe acele unghiuri cinci ștampile mari de ceară, după cum se face la scrisorile de valoare. Cenzura deschide plicul pe una din muchii, lăsând intacte ștampilele și, deci, părţile lipite ale plicului care ascund corespondenţa secretă.

16. Se scriu informaţiile pe partea rezervată adresei a unei cărţi poștale ilustrate obișnuită și se acoperă toată suprafaţa cu o foaie de hârtie de mărimea exactă a cărţii poștale, lipită ușor, pe care se scrie adresa destinatarului și câteva cuvinte pe margine. Trebuie făcut un examen cu multă atenţie pentru a descoperi înșelăciunea. E de ajuns a se umezi cât trebuie cartea poștală pentru a se putea ridica foaia de hârtie lipită și am lua cunoștinţă de informaţiile rămase perfect citeţ.

17. Se aplică pe o scrisoare cu un text oarecare de expediat o hartă cadrilată transparentă, pe care fi ecare pătrat reprezintă un cuirasat, un torpilor sau un submarin, în port, pe mare sau sosind în port. Pentru a transmite o indicaţie se înţeapă cu un ac, în așa fel ca să străbată scrisoarea, pătratul de pe hartă corespunzător indicaţiei de transmis. Pentru a descifra, ajunge de a aplica pe scrisoarea primită o hartă cadrilată identică.

18. Bastoane, mânere și capete de umbrelă goale.19. Bucăţi de pânză cu notiţe scrise, ascunse în gură.

÷

Marele Cartier GeneralBiroul Informaţii

Relativ la prizonierii germani. Notă pentru statele majore ale armatelor,

corpurilor de armată și diviziilor

Soldaţii din anumite corpuri de armată germane au primit instrucţiuni precise să dea indicaţii false în cazul când ar fi făcuţi prizonieri. Aceste indicaţii învăţate dinainte conduc la concluzii periculoase, mai ales atunci când sunt scoase din interogatorii luate în grabă; ele expun însă pe prizonieri la măsuri de rigoare, pentru motivul că, dacă regulamentele militare dau dreptul de a nu răspunde la chestiunile care le sunt puse, nu le dau deloc dreptul de a înșela în mod intenţionat. Pentru a putea scoate maximul de informaţii de la prizonierii bănuiţi că vor să înșele intenţionat pe cei ce le iau interogatoriul, se recomandă următorul procedeu:

Prizonierul este închis, singur, cu un agent care joacă rolul de „ispititor” și care se poate îmbrăca la fel cu prizonierul ce are de ispitit, în ţinută de simplu soldat,

subofi ţer sau chiar ofi ţer-aspirant. Este de ajuns să se găsească uniforma și omul care să poată ispiti.

Relativ la uniforme, fi ecare Birou de Informaţii poate să-și constituie o colecţie suficientă pentru toate trebuinţele. În ceea ce privește omul, trebuie să cunoască perfect limba germană, modul de a trăi și puţin expresiile sau dialectul soldatului; să aibă oarecare lustru în maniere, în cazul când trebuie să joace rolul unui subofi ţer sau pe cel al unui ofi ţer-aspirant.

S-ar putea, de asemenea, întrebuinţa un interpret care ar consimţi să stea încarcerat un timp determinat cu prizonierul. Se pune „falsul camarad” la curent cu condiţiile locale și cu ordinea de bătaie a regimentului din care prizonierul face parte. Nu este nicio difi cultate ca prizonierul să-l primească ca tovarăș de suferinţă, mai cu seamă dacă acesta a fost ţinut izolat o zi sau două. Prizonierul face și mai repede destăinuiri dacă a fost pus, mai întâi, la o dietă serioasă și dacă falsul camarad ce i se dă i-ar spune că și el a fost pus la același regim și pentru același motiv.

Niciodată nu trebuie să se destăinuiască prizonierului că a fost pus în faţa unui camarad fals28.

♦♦♦Anexa nr. 2

Marele Cartier General 15 aprilie 1917 Biroul InformaţiiNr. 51

INSTRUCŢIUNIasupra măsurilor ce trebuie luate

în statele majore, servicii sau corpuri de trupă pentru a evita indiscreţiile

și a ne păzi de spionajul inamicului

Organizarea lucrului și organizarea materială a statelor majore și a serviciilor se vor reglementa după principiile următoare, care vor fi puse în aplicare sub răspunderea personală a comandanţilor de unităţi și a șefi lor de servicii, imediat după primirea prezentei note.

1. Ofi ţerii și oamenii de trupă nu vor lucra niciodată în aceeași cameră; camera ofi ţerilor va fi despărţită de aceea a gradelor inferioare printr-un perete plin și o ușă cu cheie. Pentru a da diferite instrucţiuni scriitorilor, ofi ţerii, de preferinţă, se vor duce ei în camera subofi ţerilor în loc de a aduce pe aceștia în propriile lor birouri.

Hărţile de operaţiuni vor fi puse la adăpost de privirile indiscrete acoperindu-se cu o hârtie opacă

2 (76) 2017 document48

studii/documente

cu care vor fi acoperite tot timpul cât hărţile nu sunt necesare. Documentele secrete și dicţionarele de cifrat vor fi păstrate în dulapuri sau cufere solide sau, mai bune, în casa de fi er. Documentele nu vor fi niciodată lăsate în mâinile oamenilor de trupă și vor trebui încuiate ori de câte ori ofi ţerul nu se servește de ele, mai ales în timpul nopţii și în timpul mesei. Hârtiile care au servit de ciornă, notele nefolositoare, ciornele de cifrat telegrame vor fi arse de înșiși ofi ţerii, treptat și pe măsură ce ele nu vor mai servi. Aparatele telefonice vor fi așezate într-un așa loc și în așa fel încât convorbirile să nu poată fi auzite de persoanele care nu le privesc. Instrucţiunile, ordinele și documentele secrete vor fi redactate și scrise la mașina de scris de către înșiși ofi ţerii.

Întrebuinţarea mașinii de scris face parte din cunoștinţele indispensabile ofi ţerilor de stat-major. Învăţarea de a scrie la mașină cere foarte puţin timp și este inadmisibil de a da gradelor inferioare să copieze instrucţiuni secrete, mai ales acelea care se referă la operaţiuni, pentru motivul că ofi ţerii de stat-major nu sunt capabili de a face acest lucru ei înșiși. Documentele secrete de expediat vor fi puse în plic de înșiși ofi ţerii, astfel că, până în momentul expedierii lor, să rămână necunoscute de secretari, plantoane etc., care nu trebuie să le cunoască. Accesul în birourile statelor majore și serviciilor trebuie să fi e absolut interzis persoanelor străine acelor state majore sau servicii. Se vor da instrucţiuni, în consecinţă, plantoanelor însărcinate cu paza birourilor. De altfel, este de mare interes de a organiza la fi ecare cartier general o cameră de recepţie, care să servească de vorbitor și în care ofi ţerii să poată primi persoanele care vin să-i vadă în interes de serviciu. Intrarea în biroul operaţii va putea fi interzisă chiar și personalului din statul major al aceluiași cartier, străin biroului operaţii.

2. Gradele inferioare și, eventual, funcţionarii civili vor trebuie să fi e obiectul unei supravegheri constante din partea comandantului cartierului respectiv sau a șefului serviciului, în ce privește lumea și localurile ce le frecventează, deplasările și corespondenţa lor. Va fi cazul de a trimite imediat la trupă acei oameni care nu ar fi de o siguranţă încercată în ceea ce privește sentimentele lor naţionale. Ofi ţerii se vor abţine cu rigurozitate de a vorbi despre operaţiuni sau despre organizarea militară în faţa scriitorilor, ordonanţelor, soldaţilor care servesc la popotă, automobiliștilor etc. De altfel, se va reaminti ofi ţerilor și oamenilor de trupă că le este interzis de a vorbi despre operaţiunile militare în curs sau proiectate, în afară de serviciu.

3. Comunicaţiile făcute prin plicuri, telegrame sau telefon se pretează, în starea actuală de funcţionare a serviciului, la numeroase indiscreţii, pe care serviciul inamic de spionaj nu poate să le scape și să nu le

exploateze. Pentru remedierea acestui lucru se vor lua următoarele măsuri în toată armata:

a) Scrisorile, ordinele, instrucţiunile etc., vor purta ca timbru indicaţia unei singure unităţi (de unde provin acele scrisori, ordine etc.) și nu indicaţia întregii scări a ordinii de bătaie. Ele vor purta data, dar locul de staţionare al statului major sau al corpului de trupă nu va fi niciodată menţionat; așa fi ind, un antet nu va fi de exemplu astfel:

„Armata III-a Răcăciuni 30/3/917

Corpul XXVII A./Divizia 41/Brigada 82-aRegimentul 358 Infanterie”ci va fi astfel:„Regimentul 358 Infanterie

30/3/917”Adresele de scrisori scrise pe plicuri nu vor menţiona

niciodată locul staţionării cartierului general, serviciului sau al corpului de trupă destinatar, ci numai calitatea și numărul statului major sau al corpului de trupă. Locul de destinaţie trebuie să fi e indicat verbal curierului însărcinat cu transmisiunea plicurilor.

b) Comunicaţiile telegrafice sau telefonice necesitând, prin forţa lucrurilor, cunoașterea pentru apelul destinatarului, a locului geografi c al postului chemător și al postului chemat, se va adopta următoarea regulă pentru adresa telegramelor și a mesajelor telefonate: posturile care cheamă și posturile chemate se vor defi ni numai prin calitatea lor și prin locul de staţionare și niciodată prin numărul lor de ordine de bătaie. În modul acesta, o telegramă sau un raport telefonat nu se va da astfel:

„M.C.G. (presupus la Tecuci) către Cartierul General al Armatei II-a Buzău”, ci în modul acesta: „Statul Major Tecuci către Statul Major Buzău”,

nici: „Cartierul General al C.VA. Focșani către Intendenţa 9-a”, ci „Statul Major Focșani la Intendenţa R-Sărat”;

și nici: „Comand. Reg. 115 Inf. Slobozia către Comand. Grupului 27 Art. la Făurei”, ci: „Comand. Inf. Slobozia către Comand. Art. Făurei” etc.

Întrebuinţarea telegramelor cifrate numai în parte sau cu adăugiri de silabe este interzisă. Telegramele ce se dau cifrate trebuie cifrate în întregime. În plus, este cu totul oprit de a se scrie descifrarea unei telegrame pe însăși acea telegramă. Descifrarea și originalul trebuie să fi e totdeauna scrise pe foi deosebite. După descifrare, originalul va fi totdeauna ars.

În statele majore și servicii se face un abuz inadmisibil de conversaţii telefonice, mai ales în ceea ce privește durata lor. Aceste conversaţii au marele inconvenient de a fi bazate numai pe memoria corespondentului, de a deschide ușa la toate neînţelegerile sau echivocurile, de a nu lăsa nicio urmă, nici la expeditor, nici la destinatar, de a

studii/documente

document 2017 2 (76) 49

exprima prea arareori gândirea exactă a corespondenţilor. În afară de aceasta, ele acaparează pentru un timp nedefinit liniile unei reţele deja atât de restrânsă. S e r e c o m a n d ă , pr in urmare, ca , afară de cazul unei necesităţi absolute, c o n v e r s a ţ i i l e te lefonice vor fi î n l o c u i t e p r i n „rapoarte telefonate” (note telefonice) r e d a c t a t e î n c e p r i v e ș t e a d r e s a ș i t e x t u l c a ș i telegramele și dictate de către postul chemător, postului chemat. Autorităţile expeditoare și destinatare sunt obligate de a ţine într-un carnet „ad-hoc” copia rapoartelor și ordinelor pe care le-a trimis și primit. Conversaţiile private în statele majore, servicii sau corpuri de trupă, fi e cu militari, dar mai ales cu persoane străine armatei, sunt în mod formal interzise. Șefi i posturilor centralelor telefonice vor primi de la șefi i de stat-major și de la șefi i de servicii instrucţiuni speciale pentru a nu da sau a nu întrerupe comunicaţiile despre care se vorbește aici mai sus.

4. Se vor lua toate precauţiile în interiorul cantonamentelor pentru a face să dispară toate indicaţiile care ar permite de a identifi ca și de a număra trupa sau serviciul care ocupă cantonamentul; tabelele indicatoare, fanioanele distinctive a statelor majore vor fi scoase; se va ordona militarilor de a arde, în loc de a arunca, scrisorile sau plicurile de scrisori. Numărul corpurilor de armată, divizii, regimente, puse pe trăsuri vor fi mascate prin plăci de lemn sau de carton etc. Supravegherea în cantonament a persoanelor străine militare sau civile va fi făcută cu cea mai mare rigoare.

5. Militarii trimiși în misiune pe fronturile de luptă sau în situaţii de a fi angajaţi într-o luptă (recunoașteri de avioane, patrule, unităţi în linia I-a etc.) nu vor trebui să aibă asupra lor niciodată note sau documente secrete susceptibile, în cazul când ar fi făcuţi prizonieri, de a da inamicului indicaţii utile asupra situaţiei militare sau asupra intenţiei comandamentelor.

Fiecare om, în armata română, trebuie să fi e instruit și pătruns de datoria imperioasă ca fi e din greșeală profesională sau neglijenţă, să nu lase inamicului posibilitatea de a-și exercita primejdioasele sale investigaţii.

Siguranţa și secretul operaţiilor militare c e r, d in cont ra , concursul militarilor de orice grad. A nu se opune la o acţiune bănuită de spionaj din partea inamicului și a nu o semnala, fără a întârzia, autorităţii superioare, înseamnă a c o m i t e , p r i n complicitate tacită, o crimă contra Patriei.

Din Înalt Ordin

Șeful de Stat Major

General al Armatei

General de corp de armată adjutant /ss/Constantin Prezan29

♦♦♦Anexa nr. 3

Marele Cartier General 3 Octombrie 1917 Biroul de InformaţiiNr. 1149

OBSERVAŢIIrelative la funcţionarea Serviciului de Informaţii

Operaţiunile ofensive și defensive din această din urmă perioadă ne permit formularea următoarelor observaţii:

La începutul ultimei perioade mai active armatele, diviziile, regimentele posedau asupra inamicului informaţii care s-au adeverit în cursul operaţiunilor. Aceasta a fost cea mai bună dovadă că Serviciul de Informaţii lucrase cu succes.

Însă, începând operaţiunile, produsul acestui serviciu a scăzut mult. Pare că această lacună provine din faptul că gradele întrebuinţate în Serviciul de Informaţii, care, înainte de perioada activă, lucrau în mod exclusiv la acest serviciu, au fost în ziua de luptă distrase de la serviciul lor, în profi tul operaţiunilor. Din acest mod de a proceda, rezultă foarte grave inconveniente. Când, de pildă, ofi ţerul de informaţii al unui regiment de infanterie încetează să se ocupe de misiunea sa, Serviciul de Informaţii este paralizat în sectorul acestui regiment, deoarece nimeni nu dirijează căutarea informaţiilor și nu condensează

1917. De la stânga la dreapta – colonelul Mihăescu, colonelul Grigorescu, generalul Cikoski, maiorul de Boisfl eury, colonelul Condeescu şi colonelul Şerbescu

2 (76) 2017 document50

studii/documente

rezultatele obţinute pentru a le supune comandantului regimentului și comandamentului superior.

Dacă se întâmplă la fel în toate regimentele, șefi i de toate gradele, de la regiment pană la grup de armate, se găsesc în imposibilitatea de a lua hotărâri bune, căci nu cunosc situaţia, forţele și intenţiile inamicului; ei nu pot întrebuinţa deci, în mod judicios și repede, rezervele lor.

Urmează de aici că șeful cel mai bine dotat cu calităţi militare riscă, în urma necunoașterii situaţiei, să dea ordine care au tot atât de puţină valoare ca și ordinele prescrise de șeful cel mai puţin capabil.

Dacă căutam o explicaţie a rezultatului slab al Serviciului de Informaţii pe timpul operaţiunilor, trebuie să ne reamintim că, în campaniile anterioare, studiate cu cea mai mare îngrijire, situaţia trupelor concentrate pe un teatru de operaţiuni nu se modi fi ca aproape deloc, din cauza lipsei mijloacelor de transport și că, pe câmpurile de bătaie de atunci, restrânse, șefi i vedeau cu ochii lor dispozitivul inamicului, din care deduceau intenţiile sale. Și, de aceea, Serviciul de Informaţii era relativ neglijat. Astăzi, căile ferate și automobilele permit modifi carea, în scurt timp, a forţelor armatelor și a repartiţiei lor.

Pe de altă parte, pe câmpurile de bătaie întinse, întrebuinţarea prafului de pușcă fără fum și dispozitivele adoptate de trupe pentru a utiliza terenul în același timp, ca și distanţele mari pe câmpul de luptă, îngreunează foarte mult aprecierea forţelor inamicului, chiar cu ajutorul aviaţiei.

Procedeul care permite să lumineze în mod clar comandamentul este identifi carea morţilor și mai ales identifi carea și interogatoriul prizonierilor, cu condiţia ca toate aceste operaţiuni să fi e executate repede și bine. În adevăr, graţie muncii comune a birourilor de informaţii ale armatelor aliate, noi suntem constant la curent cu ordinea de bătaie inamică și, în special, cu compu nerea diviziilor sale. Dacă ofi ţerii exersaţi interoghează pe prizonierii capturaţi în diferitele puncte ale liniei de luptă, este ușor să se deducă numărul diviziilor sau regimentelor pe care le posedă inamicul, modul cum ele sunt repartizate și, prin urmare, permite șefului să judece până la ce grad trebuie să fi e prudent sau îndrăzneţ.

Un front A-B, de 3 km întindere, poate fi ţinut de inamic în numeroase feluri și fără ca [sic!] conturul aparent al inamicului să dea vreo indicaţie serioasă. De pildă, schiţa de mai sus30 arată frontul ţinut de:

1. Un regiment având toate elementele sale în linie (formaţie defensivă).

2. O brigadă având o formaţie ofensivă în A-C și o formaţie defensivă în C-B.

3. O divizie în formaţie de atac, având o densitate considerabilă în C-B.

Este evident că interogatoriul prizonierilor capturaţi în punctele A, B și C va lumina complet comandamentul asupra forţei și intenţiilor adversarului, arătând, cel puţin, numărul batalioanelor sau regimentelor de care dispune adversarul și repartiţia lor. De altfel, informaţiile pe care le pot da prizonierii sunt foarte întinse și acelea relativ la situaţia inamicului, la linia pe care o ocupă și la lucrările pe care le-a executat, când pot fi obţinute pe această cale, evită multe recunoașteri costisitoare și multe surprize. Însă este un punct principal: pentru ca Serviciul de Informaţii să dea roade bune, el trebuie să fi e îndeplinit în mod constant de un personal special, instruit, bine dirijat de comandament și avid de rezultate bune.

Mai este indispensabil ca informaţiile să sosească la timp pentru a fi utilizate și ca toate mijloacele de legătură: telegraf (fără și cu fi r, optic), telefon, agenţi de legătură sau ștafete (cu motociclete, biciclete, călare, pe jos), să fi e întrebuinţate în mod intensiv (în alte armate se întrebuinţează pe o scară largă porumbeii-călători și câinii-ștafete).

Ca o concluzie, pentru ca șefi i de toate gradele să fi e bine luminaţi așa cum trebuie pe timpul operaţiunilor, toată lumea trebuie să f ie convinsă de importanţa primordială a acestui serviciu, precum și comandanţii de toate gradele trebuie să f ie responsabili de căutarea informaţiilor, coordonarea și transmiterea lor. În special comandanţii de divizii trebuie să dirijeze instrucţia personalului specializat în acest scop și să supravegheze activitatea sa.

Aceste observaţii se înaintează comandamentelor de armate, corp de armată, divizii, brigăzi și regimente.

Din Înalt OrdinȘeful de Stat Major General al ArmateiGeneral de Corp de Armată Adjutant /ss/ Constantin Prezan

Șeful Biroului de Informaţii Colonel /ss/ Nicolae Condeescu31

Th e Reorganization of informative/counterinformative Structures of the Romanian Army (1917)Assistant Professor Alin Spânu, Ph.D

Abstract: Th e 1916 experience and the arrival of French Military Mission determined a reversal regarding the organization and the activity of the Romanian intelligence/counterintelligence military structures. Mostly it was considered of great importance to counteract the actions developed by the German espionage.

Keywords: intelligence, counterintelligence, First World War, instructions, German espionage

studii/documente

document 2017 2 (76) 51

1 Centrul de Studii Euroatlantice.2 Maurice Paul Emanuel Sarrail (n. 1856, Carcasonne-d. 1929, Paris), ofi ţer de carieră, absolvent al Şcolii Militare Saint Cyr (1877), participă la campania din Tunis (1881), comandă, succesiv, Corpurile 8 şi 6 Armată (1914), după care preia comanda Armatei 8 cu care se remarcă în apărarea Verdunului (1914-1915). La 5 august 1915 este numit comandant al Armatei franceze de Orient, cu sediul la Salonic, iar din 1916 a preluat comanda tuturor forţelor aliate din zonă. În urma unor neînţelegeri cu primul ministru George Clemenceau a fost eliberat din funcţie (decembrie 1917). A revenit în actualitate pentru scurtă vreme, fi ind numit Înalt Comisar pentru Siria (1924-1925), însă nu a reuşit să rezolve problemele din zonă şi a fost înlocuit.3 August von Mackensen (n. 6 decembrie 1849, Leipnitz-d. 8 noiembrie 1945, Schmiedelberg), feldmareşal german, a absolvit Şcoala de Cavalerie (1865), iar din 1891 a lucrat în Statul Major General, fi ind infl uenţat de gândirea militară a generalului August von Schlieffen. Din 1914 a comandat Corpul 17 Armată în bătăliile de la Gumbingen şi Tannenberg, iar la sfârşitul aceluiaşi an a primit comanda Armatei 9, cu care s-a remarcat în luptele de la Lodz şi Varşovia. Un an mai târziu, în fruntea Armatei 11, se afl ă în Galiţia, unde participă la capturarea fortăreţelor Przemysl şi Lemberg, după care este mutat pe frontul sârb, pentru a doua campanie în zonă. După intrarea României în confl ict este detaşat la Dunăre şi numit comandant al forţelor Puterilor Centrale din regiune. A reuşit să înfrângă armata română în 1916, dar victoria nu i-a mai aparţinut în luptele din vara anului 1917 din Moldova. Guvernator militar al României (1917) şi comandant al trupelor Puterilor Centrale din Europa de Sud-Est (1918), nu a mai reuşit să facă faţă atacurilor Antantei şi s-a retras spre Germania. A fost capturat în Ungaria de trupele franceze şi a fost deţinut până în noiembrie 1919. Din 1920 s-a retras din armată. Pentru mai multe detalii privind activitatea sa a se consulta: C. Căzăneşteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi Militari. Dicţionar, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 201-202; Theo Schwarzmüller, Zwischen Kaiser und „Führer“. Generalfeldmarschall August von Mackensen. Eine politische biographie. Munich: Deutsche Taschenbuch Verlag, 1995. 4 Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs-d. 28 ianuarie 1931, Paris), general francez. A absolvit Şcoala Militară Saint Cyr (1883), după care a activat în Algeria. Din 1907 şi-a desfăşurat activitatea în Statul Major General, subşef al Marelui Stat Major (1913-1914), comandantul trupelor de rezervă din regiunea Soissons (1914-1915), al Diviziei 53 Infanterie Rezervă (1915), al Corpului 32 Armată (1915-1916). Din 22 septembrie 1916 a fost numit şeful Misiunii Militare Franceze în România, până la 17 mai 1918, după care a fost trimis în SUA (5 iulie 1918) şi a fost numit la comanda Armatei 5 (7 octombrie 1918). Pentru mai multe detalii privind activitatea sa a se consulta: C. Căzăneşteanu, V. Zodian, A. Pandea, Op. cit., p. 54.5 Pe larg despre reorganizarea armatei române în 1917: Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919), vol. II, Tipografi a „România Nouă”, Bucureşti, 1923, pp. 55-92; Gheorghe A. Dabija, Armata română în războiul mondial (1916-1918), vol. IV, Editura I.G. Hertz, Bucureşti, 1936; locotenent-colonel V. Nădejde, Centenarul Renaşterii Armatei Române (1830-1930), Iaşi, Tipografi a „Cultura Românească”, 1930, pp. 229-236; maior Wladimir Chirilovici, Războiul Mondial, Tipografi a Cavaleriei, Sibiu, 1930, pp. 224-231; Zorin Zamfi r, Jean Banciu, Primul război mondial, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, pp. 245-262; Ion Giurcă, 1917. Reorganizarea armatei române, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999.6 Colonelul Alexandru Sturdza (n. 23 mai 1869-d. 28 septembrie 1939, Zürich), fi ul lui D.A. Sturdza, istoric, preşedintele Partidului Naţional Liberal şi prim-ministru în mai multe rânduri şi ginerele lui Petre P. Carp, liderul Partidului Conservator şi prim-ministru, a urmat Şcoala Militară în Germania, după care a revenit în ţară (18 aprilie 1892). Ataşat militar la Paris (1907-1910), profesor şi director al Şcolii Militare de Ofi ţeri, calitate în care a elaborat mai multe manuale. Colonel, din 1 decembrie 1914, la intrarea României în război a primit comanda Brigăzii 7 Mixte. După trădare a rămas în Bucureşti, în slujba germanilor şi a plecat în Germania la 19 martie 1918. A rămas până în 1938, când s-a stabilit în Elveţia, activând ca funcţionar de bancă şi profesor la o şcoală privată. Pe larg despre cazul său în: Constantin Kiriţescu, Op. cit., pp. 102-104; Glenn E. Torrey, When treason was a crime: the case of Colonel Alexandru Sturdza of Romania, Emporia, Kansas, The Graduate School of Emporia State University, 1992; Cristian Popişteanu, Dorin Matei, Sturzeştii: din cronica unei familii istorice, Fundaţia Culturală Magazin Istoric, Bucureşti, 1995, pp. 67-69; Petre Otu, Maria Georgescu, Radiografi a unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Editura Militară, Bucureşti, 2011.

7 Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, Ismail-m. 3 octombrie 1938, Bucureşti) urmează Seminarul Teologic din Ismail, participă voluntar la Războiul de Independenţă (1877-1878), absolvă Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu (1881) şi Şcoala Militară de la Torino (1886). În cariera sa a deţinut, printre altele, funcţia de comandant al Şcolii Superioare de Război (1894-1896), ataşat militar la Berlin (1896-1898), şeful Secţiei Operaţii din Marele Stat Major (1899-1904), ministru de război (1907-1909), şef al Statului Major General (1911-1913), comandant al Corpului 1 Armată (1914-1916). După intrarea României în război i s-a încredinţat comanda Armatei 2 (1916-1918). Prim-ministru în perioadele ianuarie-februarie 1918, martie 1920-decembrie 1921 şi martie 1926-iunie 1927. Avansat mareşal în anul 1930. Mai multe detalii despre viaţa şi activitatea sa în C. Căzăneşteanu, V. Zodian, A. Pandea, Op. cit., pp. 40-41 şi Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005.8 Locotenent-colonelul Alexandru Crăiniceanu, fiul generalului Grigore Crăiniceanu, a fost comandantul Regimentului 25 Infanterie şi a fost dovedit ca principal complice al colonelului Sturdza, fi ind surprins în fl agrant cu materiale de propagandă subversive. A fost judecat şi condamnat, iniţial, la 15 ani închisoare, dar în urma recursului a fost condamnat la moarte. Execuţia a avut loc în vinerea Paştelui, în faţa unităţii pe care a comandat-o, plutonul fi ind alcătuit din militarii aceluiaşi regiment.9 General Grigore Crăiniceanu (n. 19 iulie 1852, Bucureşti-d. 1 octombrie 1935, Bucureşti), sublocotenent de geniu (1873), urmează Şcoala Specială la Bruxelles, participă la Războiul de Independenţă (1877-1878), după care devine profesor de fortifi caţii timp de 18 ani. Colonel (1892) şi şef de stat-major la Corpul 3 Armată, secretar general al Ministerului de Război (1894), subşeful Marelui Stat Major (1896), şef al Marelui Stat Major şi ministru de război (1 noiembrie 1909-29 decembrie 1910) în guvernul Ion I.C. Brătianu. Deşi rezervist, la 25 august 1916, a primit comanda Armatei 2, cu care a operat în Transilvania. A lăsat o bogată bibliografi e de specialitate în perioada 1881-1916. A fost ales membru al Academiei Române.10 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale (în continuare DPSG), dosar nr. crt. 16/1917, f. 3.11 Marele Cartier General, Secţia I-a, Biroul Informaţii, Instrucţiuni asupra organizării şi funcţionării Serviciului de Informaţii, Iaşi, 1917, p. 8.12 Arhivele Militare Române (în continuare AMR), fond Marele Cartier General (în continuare MCG), dosar nr. crt. 315, f. 182.13 Ibidem.14 Ibidem, f. 183.15 Ibidem.16 Ibidem.17 Ibidem.18 Ibidem.19 Ibidem, f. 184.20 Constantin Ţenescu (n. 10 decembrie 1893-d.?) – sublocotenent (15 iunie 1915), locotenent (1 aprilie 1917) şi căpitan (1 octombrie 1919), ajungând la gradul de general în Al Doilea Război Mondial, la fi nalul căruia a ocupat funcţia de secretar general al Ministerului de Război (1944-1945). Prin Înaltul Decret Regal nr. 1294 din 3 noiembrie 1917 a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. III „pentru vitejia cu care a condus compania în luptele din 14 august şi 21 septembrie 1916”, cf. Colonel Eugen Ichim, Ordinul miliar de război „Mihai Viteazul”, Editura Modelism&Jertfa, Bucureşti, 2000, p. 71. 21 Polihron Mărgăritescu (n. 7 mai 1881-d.?) – sublocotenent (1 iulie 1903), locotenent (10 mai 1907), căpitan (1 aprilie 1913), maior (1 noiembrie 1916), locotenent-colonel (1 septembrie 1917) şi colonel (1 aprilie 1920). La jumătatea anilor `20 a activat ca ataşat militar în Ungaria.22 AMR, fond MCG, dosar nr. crt. 315, f. 184.23 Ibidem.24 Titus Fodor (n. 1889, Abrud-d.1972), a urmat studii universitare la Cluj, a fost înrolat în Regimentul 21 Honvezi (1914), de unde a dezertat în România (1915) şi s-a înscris voluntar în armata română. A participat la bătălia de la Mărăşeşti cu Regimentul 47 Infanterie. După Marea Unire a revenit la Cluj, unde a ajuns agronomul-şef al municipiului.25 AMR, fond MCG, dosar nr. crt. 315, f. 185.26 Ibidem, f. 186.27 Ibidem, f. 188.28 ANIC, fond DPSG, dosar nr. crt. 16/1917, ff. 1-3.29 AMR, fond 5417, dosar nr. crt. 549, ff. 40-41.30 „Nu se publică” – în original.31 AMR, fond 3831, dosar nr. crt. 315, f. 109.

NOTE

2 (76) 2017 document52

studii/documente

În perioada interbelică, România a crezut în principiul securităţii colective, ca ultim bastion în faţa puterilor revizioniste, pentru ca în vara

anului 1940, să constate că nu se poate sprijini decât pe propriile sale forţe. Lipsită de o capacitate militară, care să-i permită rezistenţa în faţa agresorilor și prinsă la mijloc, de interesele marilor puteri, a fost obligată să accepte dureroase pierderi teritoriale pentru a păstra fi inţa statală1. În acele momente grele, s-a văzut că instituţiile fundamentale ale statului au continuat să funcţioneze și să ofere autorităţilor sprijinul necesar.

Serviciile românești de informaţii și contrainformaţii și-au dovedit din plin utilitatea, atât în anii premergători declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial, dar mai ales în perioada extrem de difi cilă a războiului. Afl ate într-o luptă acerbă pentru obţinerea de informaţii, dar și pentru contracararea reţelelor adverse, serviciile speciale românești au obţinut rezultate dintre cele mai bune în faţa unor servicii dușmane, unele extrem de puternice, cum a fost NKVD-ul sovietic. În toată perioada interbelică, din cauza atitudinii ostile a URSS-ului, România a fost nevoită să rămână în gardă, să-și creeze reţele de informaţii dincolo de Nistru și în același timp a trebuit să anihileze reţele informative sovietice de pe teritoriul propriu. Ca urmare, serviciile românești au reușit să-și facă o imagine destul de bună despre organismele similare sovietice, despre organizarea lor și despre modul de operare. Înţelegerea exactă a primejdiei numită NKVD a făcut ca serviciile românești să fi e foarte atente la toate acţiunile acestuia, chiar dacă, uneori, ele se desfășurau la mare distanţă de graniţe sau nu aveau o legătură directă cu România2. De asemeni, obţinerea de informaţii, de absolut orice natură din interiorul Uniunii Sovietice, a reprezentat o prioritate pentru serviciile românești. În felul acesta, au conturat o imagine surprinzător de reală a URSS-ului, a dezvoltării economice și militare, a raporturilor de putere stabilite în interiorul conducerii de la Moscova.

La începutul anilor 1930, Marele Stat Major era interesat de starea căilor ferate sovietice din preajma graniţelor cu România. Serviciul Special de Informaţii (în continuare SSI) s-a conformat, astfel că în 1932, în

luna decembrie, conducerea armatei române a primit informaţiile necesare. Astfel, gara Nicolaev era un nod feroviar important, pentru că în 24 de ore, pe aici circulau aproximativ 400-500 de vagoane de marfă, precum și trenurile de călători de la Harkov la Cherson și de la Nicolaev la Vodapoi. Prin această gară se exporta minereul de mangan și se importau mașini, iar cerealele produse în zonă erau transportate către marile orașe ale URSS-ului. Agenţii români au stabilit că activitatea gării era una haotică, dezorganizată și nu odată au fost trimise mărfurile pe adrese greșite. Personalul din această gară era insufi cient, iar mulţi dintre angajaţi lipseau de la muncă, pe motive de boală. De aceea, la linia care mergea spre port se găseau de obicei doar doi oameni, un acar și cel care opera cântarul3.

Starea liniilor era una precară, terasamentul era neîntreţinut, iar pe sectorul Nicolaev – Vodapoi, pietrișul lipsea cu desăvârșire, fi ind înlocuit cu nisip și zgură. Erau zone unde traversele de cale ferată stăteau direct pe pământ, iar distanţa dintre șine era variabilă. Liniile erau complet uzate, macazurile se ungeau foarte rar, iar accidentele feroviare erau în creștere, cele mai multe din cauza macazurilor prost întreţinute. La Nicolaev se găsea un atelier de reparaţii material rulant, dar agenţii SSI-ului au stabilit că nu dispunea de materialele necesare pentru desfășurarea activităţii, pentru că era o mare lipsă de oxigen, carbid, acizi, necesari în procesul de sudare, iar numărul muncitorilor califi caţi era insufi cient4. Activitatea de reparaţii locomotive se desfășura greoi, din cauza lipsei pieselor de schimb, a indisciplinei muncitorilor și a proastei coordonări, iar în 1932, din cele 18 locomotive care trebuiau reparate capital, atelierul de la Nicolaev a reușit să termine doar opt. Aceeași situaţie se regăsea și la atelierul de reparat vagoane.

O altă gară importantă din punct de vedere strategic era cea de la Râbniţa, care se găsea în apropierea frontierei cu România. Linia era într-o stare destul de proastă, dar spre deosebire de Nicolaev, autorităţile sovietice erau mai interesate de întreţinerea acesteia. Astfel, în 1930 au fost înlocuite traversele pe sectorul Râbniţa – Voroncova și reparate rampele pentru

DIN ACŢIUNILE INFORMATIVE ŞI CONTRAINFORMATIVE ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

PE SPAŢIUL SOVIETIC

Profesor universitar Dr. Valeriu AVRAMProfesor Dr. Viorel GHEORGHE

studii/documente

document 2017 2 (76) 53

încărcarea varului5, dar cu toate acestea, mai erau destule probleme, precum folosirea nisipului de piatră de var în loc de pietriș, traversele puse direct pe pământ, macazurile afl ate în stare proastă de funcţionare. Din cauza curbelor foarte strânse, în sectorul Râbniţa – Voroncova, circulau doar locomotive mici de tipul „O” și „ON”, precum și vagoane cu patru osii. De la Râbniţa plecau zilnic până la cinci trenuri de marfă și unul de persoane. Se încărcau var și zahăr și se descărca sfeclă de zahăr, pentru a fi prelucrată la fabrica din localitate6.

Gara Slobodca, care se găsea la intersecţia liniilor care veneau de la Kiev și Râbniţa, nu era mecanizată, dar liniile se găseau în stare bună, iar la atelierele de reparat locomotive de manevră și vagoane de marfă, activitatea se desfășura relativ normal7. Birzula avea o gară importantă, cu un parc mare de material rulant, cu depozite de combustibil și cu ateliere pentru reparaţii capitale a locomotivelor și vagoanelor. Linia era reparată din 1931, la fel și o parte din macazuri, dar existau destule informaţii potrivit cărora repararea locomotivelor se realiza la un nivel de calitate redus8.

Calea ferată dintre Pervomaisk și Zamenka se găsea într-o stare extrem de proastă, iar trenurile nu circulau cu o viteză mai mare de 10 km pe oră, pentru a nu deraia. La Pervomaisk se găseau șase locomotive mici de manevră, care aveau nevoie urgentă de reparaţii capitale9.

Gara Zamenka era un nod feroviar foarte important, pentru că aici se intersectau căile ferate Odessa – Harkov, Cherson – Harkov, Rostov – Mineralnîie Vodî. În cursul anului 1930, liniile au fost modernizate, pietrișul schimbat cu unul nou adus din cariera de la Vosnesensk, iar semafoarele au fost automatizate. Se preconiza construirea unor noi rampe de marfă, pentru că circulaţia trenurilor de marfă era intensă, în număr de 10-15 zilnic. Atelierele de reparat material rulant erau dezvoltate, chiar dacă reparaţiile erau de proastă calitate10.

La începutul anului 1934, SSI-ul în urma unei anchete desfășurată în colaborare cu serviciile similare din Turcia și Grecia a identifi cat unele dintre metodele folosite de agenţii sovietici din Balcani, coordonaţi de rezidenţa din Istanbul. În fruntea acestei rezidenţe se afl a un ofi ţer numit Kaminsky, iar ajutorul său era Iuri Leonov. Rezidenţa era sprijinită de centrala GPU din Turcia, mai ales pentru procurarea de acte de identitate false. Cele mai falsifi cate pașapoarte erau cele ale ţărilor care nu aveau reprezentanţe la Istanbul sau aveau doar un consul onorifi c, cum erau Lituania, Iran sau Brazilia. Pașapoartele portugheze erau, de asemenea, foarte folosite de agenţii sovietici din Balcani, pentru că un funcţionar al Consulatului portughez din Smirna

era agent GPU. La Consulatul sovietic din Istanbul se găsea în permanenţă un specialist GPU care executa vize false. SSI-ul l-a identifi cat pe acest specialist – un oarecare Kikoze. Sigiliile și timbrele false erau închise în casa de bani a GPU-lui din consulat, într-o cameră cu acces restricţionat.

Agenţii sovietici din Balcani nu se foloseau de vizele false decât atunci când erau descoperiţi de serviciile străine, pentru o ultimă încercare de salvare11. SSI-ul a constatat că sovieticii foloseau două feluri de agenţi în misiunile din alte ţări. Primii, erau cei de care GPU era sigur că nu sunt cunoscuţi de serviciile de contrainformaţii din Balcani, obţineau în mod legal pașapoarte și intrau în mod normal, în ţările vizate de serviciul sovietic. A doua categorie de agenţi erau cei denumiţi „ilegali”. Pentru că erau cunoscuţi de serviciile de siguranţă din Balcani, aceștia erau trecuţi graniţa în mod fraudulos și erau dotaţi cu acte de identitate false. GPU îi trimitea de obicei în Bulgaria, de unde treceau graniţa fraudulos în România, pe la Ruse sau Vidin. O altă metodă folosită de GPU pentru introducerea agenţilor ilegali consta în urcarea acestora pe un șlep de transport. Odată ajuns într-un port mic și izolat, unde controlul poliţienesc este superfi cial, aceștia debarcau în mod clandestin pe teritoriul românesc. Un agent sovietic, pe numele său Rosenberg, a reușit ca într-un an să pătrundă clandestin în România de patru ori, până a fost capturat.

SSI-ul avea numeroase informaţii din care rezulta că autorităţile bulgare închideau ochii, atunci când un agent sovietic trecea graniţa spre România. Erau trecuţi prin România, cu complicitatea bulgarilor, chiar și agenţii care trebuiau să ajungă în Ungaria12. În concluzie, SSI-ul atrăgea atenţia că GPU, exploata toate punctele slabe existente în serviciile de siguranţă din Balcani. O făcea însă cu mare atenţie, doar în situaţii deosebite, pentru a nu da de bănuit13.

Colaborarea populaţiei cu serviciile românești era esenţială în identificarea și capturarea unor agenţi periculoși, care aveau misiuni de terorism sau sabotaj. În toamna anului 1934, ca urmare a unui denunţ, serviciile românești au arestat trei agenţi sovietici. Denunţul a fost făcut de un cetăţean român, care fusese și el recrutat de serviciile sovietice. Cei trei erau Goldenberg Isidor din Bârlad, Schwartz Leibu din Iași și Serioja Ruse, care era bănuit că era șeful spionajului sovietic din România, în acel moment. Cei trei acţionau cu predilecţie în orașele București, Constanţa și Tulcea. Prin porturile Sulina și Constanţa, de pe diferite nave comerciale, printr-un curier al GPU, primeau în mod regulat sume mari de bani, pentru a mitui diferite ofi cialităţi militare și civile.

2 (76) 2017 document54

studii/documente

Cel care a făcut denunţul, spunea că cei trei posedă peste 100.000 de dolari și franci francezi. Principala misiune a celor trei agenţi sovietici era procurarea cifrului militar și a celui diplomatic al României. În plus, la Tulcea, cei trei deţineau materiale explozive și infl amabile14. În acest caz, SSI-ul și poliţia au iniţiat urmărirea și supravegherea permanentă a celor trei agenţi sovietici, pentru a identifi ca întreaga reţea15.

Identifi carea agenţilor sovietici care se găseau în Europa a reprezentat o parte importantă a activităţii serviciilor românești, fi e că vorbim de SSI, fi e de Poliţia de Siguranţă, la fel și instruirea acestora, precum și misiunile pe care trebuiau să le îndeplinească. Dacă acești agenţi intrau pe teritoriul României, identifi carea și urmărirea lor deveneau mult mai ușoare. Serviciile românești de informaţii au stabilit în primăvara anului 1934, că doi agenţi GPU pe numele lor Nicolae și Alexandr Ceskin au fost expulzaţi din Bulgaria și s-au stabilit la Paris, unde lucrau la restaurantul unui emigrant rus16. Teodosia Vilenskaia, era un alt agent GPU care acţiona la Berlin, iar SSI-ul afl ase că și-a făcut studiile la Geneva, iar din 1909 a fost în legătură cu Lenin. Începând cu anul 1922, a început să lucreze pentru GPU17.

În cursul anului 1934, SSI-ul a reușit să identifi ce unul dintre cei mai importanţi agenţi GPU de la Istanbul, în persoana lui Jean Weinberg. Acesta era o veche cunoștinţă a serviciilor românești de contrainformaţii. Jean sau Iacob Weinberg se născuse în data de 1 mai 1887 la Craiova, din părinţi supuși austrieci și avea un atelier foto. Mai târziu, el și-a păstrat cetăţenia austriacă, dar în august 1916, el a fost încorporat de armata română la Compania 1 Subzistenţă din Craiova. Afl at la Balș, în ziua de 7 noiembrie 1916, a dezertat la inamic și a apărut la Craiova, în uniformă militară austro-ungară, la două săptămâni după ce acest oraș a intrat sub controlul inamicului.

În perioada ocupaţiei, Weinberg a făcut numeroase deplasări la Viena, de unde aducea produse, pe care le comercializa în Craiova. Împreună cu diferiţi membri ai familiei sale a colaborat cu armatele ocupante, participând la jefuirea locuitorilor din toată Oltenia. A fost arestat de către armata română în noiembrie 1918 și trimis spre judecata Curţii Marţiale de la Craiova, iar în 1919, a fost condamnat la 10 ani muncă silnică. Weinberg, în timpul procesului, a cerut să fi e trimis sub escortă în Moldova, la fosta sa unitate, dar pe drum, a reușit să fugă de sub escortă și a ajuns la Craiova, unde era așteptat de soţia sa. Aceasta, după ce a vândut întreaga avere a familiei, a procurat două pașapoarte sârbești de la Lugoj, care în acel moment era sub controlul armatei sârbe.

De la Constanţa, cei doi au ajuns la Istanbul, pentru că, după cum au stabilit serviciile românești de informaţii, Weinberg a fost în serviciul spionajului turcesc încă din 1916. Ajuns la Istanbul, și-a continuat activitatea în slujba spionajului turcesc, iar după retragerea trupelor aliate de pe malul Bosforului, a fost contactat de un oarecare Schuroff , agent GPU. Weinberg a acceptat oferta acestuia și a început să lucreze și pentru spionajul sovietic. Siguranţa turcă a bănuit că acesta face un joc dublu și a încercat să îl aresteze, numai că agenţii GPU infi ltraţi la nivel înalt în forurile conducătoare turcești, au reușit să îl protejeze, iar Weinberg a primit domiciliu forţat la Pera. În schimb, serviciile românești au continuat să îl supravegheze, fi ind interesate de activitatea acestuia18.

SSI-ul și-a completat în mod constant informaţiile despre puterea militară a Uniunii Sovietice. Serviciul românesc a fost interesat de potenţialul industriei militare sovietice, dar și de dispunerea și dotarea unităţilor sovietice. Informaţiile au fost culese de pe tot teritoriul URSS-ului, nu doar din zona afl ată în apropierea graniţei cu România. În acest context, sunt semnifi cative, datele culese de agenţii SSI tocmai în Extremul Orient. În cursul anului 1934, forţele militare sovietice din apropierea Coreei au fost consolidate cu tancuri și artilerie, mai cu seamă în apropierea gării Razdolnoe și a Golfului Passiet. Se lucra de zor la construirea de căi ferate, care lega litoralul peninsulei Kamceatka cu valea fl uviului Lena, spre localităţile Bodeiba și Kirensk și localitatea Komsomolsk de pe malul fl uviului Amur. Interesant era că la această linie ferată, lucrau un mare număr de specialiști americani.

În mai 1935, SSI-ul a obţinut și alte informaţii despre unităţile militare sovietice din Extremul Orient. Astfel, s-au identificat la Habarovsk două aerodromuri militare, cu peste 50 de avioane, iar în apropierea acestui oraș, pe malul râului Ussuri, o bază de hidroavioane. Cu un an mai devreme, la parada de 1 mai 1933 de la Spassk au participat 200 de avioane. În 1935 la această bază se găseau 86 de avioane de bombardament, vânătoare și recunoaștere. La acestea se mai adăugau 10 avioane de bombardament cu patru motoare, care erau păzite cu multă grijă și adăpostite în hangare subterane. Lângă gara feroviară Mucinaia a fost identifi cat un aerodrom militar cu 10 bombardiere și 2 avioane mici de vânătoare. Un alt aerodrom militar se găsea în apropierea haltei Dubinovski. Aici se găseau 10 bombardiere grele cu patru motoare și două avioane de vânătoare. Alte aerodromuri militare se găseau la Vozdoijenskii, unde erau 9 bombardiere și 7 avioane de vânătoare, la Monastoice, care avea

studii/documente

document 2017 2 (76) 55

6 avioane de vânătoare, 4 bombardiere și 6 avioane de recunoaștere, la Dubrovskoe, unde erau dislocate 7 bombardiere grele, 10 bombardiere ușoare și 2 avioane de vânătoare, la Slovenska, cu 15 bombardiere grele și 15 avioane de recunoaștere și la Busso, unde erau 8 avioane de bombardament și 4 avioane de vânătoare. La Vladivostok, în cursul anului 1934, veniseră 8 submarine, pentru întărirea Flotei Pacifi cului19.

În cursul anului 1935, Marele Stat Major al armatei române a solicitat noi date despre starea căilor ferate sovietice. Astfel, în februarie 1935, SSI-ul a oferit informaţii extrem de detaliate despre nodul de cale ferată de la Oriol, care se găsea pe linia principală Moscova – Kursk. Tot de aici, plecau liniile către Bazinul Doneţk, Ucraina și Caucazul de Nord. La Oriol se găsea un depou cu 78 locomotive de marfă, în schimb cele pentru trenurile de pasageri se găseau la Kursk. Datorită importanţei sale strategice, gara din Oriol, liniile și toate construcţiile aferente erau foarte bine păzite. Podurile, castelele de apă, clădirile importante erau păzite de trupe OGPU, iar gara, liniile și depoul erau sub paza celor de la căile ferate. Efectivul trupelor OGPU era de 100 de oameni, înarmaţi cu puștile model 1930, cu mitraliere, dar și cu măști contra gazelor. Pe podul de pe râul Oca se găseau instalate două mitraliere, iar pe podul de la Mţensk încă o mitralieră. Cei de la paza căilor ferate erau înarmaţi cu arme englezești, capturate în timpul războiului civil, dar la aceștia se resimţea lipsa muniţiei și a măștilor de gaze. Efectivul lor era de aproximativ 160 de oameni, răspândiţi prin diferite gări din zonă, dar spre deosebire de trupele OGPU care erau constituite din recruţi, cei de la paza căilor ferate erau persoane cu serviciul militar satisfăcut și de aceea cu o experienţă mult mai mare. La Oriol se găseau în permanenţă 80 de oameni din paza căilor ferate și 60 de la trupele OGPU Comandamentul trupelor OGPU se găsea la etajul al treilea al gării din Oriol, iar cel al pazei căilor ferate la mică distanţă, într-o clădire apropiată. În zona gării nu se găsea niciun adăpost antiaerian20.

Cel care a obţinut aceste informaţii avea o certă experienţă militară și a evaluat activitate celor însărcinaţi cu paza gării Oriol ca una „în general slabă”. Tot el considera că „la orice atac dat asupra gării, întreaga gară va fi cuprinsă de panică și fi indcă gara lasă să treacă zilnic 20 de perechi de trenuri spre Moscova [...], scoaterea ei din uz va fi foarte importantă”21.

În aceeași zonă se găsea linia ferată Moscovskaia – Beloruskaia – Baltiskaia, considerată de importanţă strategică. Această linie traversa râul Oca, peste un pod puternic păzit. Cel puţin două mitraliere și opt servanţi se găseau în permanenţă pe acest pod. Era interzisă

trecerea bărcilor pe sub pod, din aceleași motive de siguranţă22.

Serviciile sovietice la rândul lor au căutat să obţină informaţii cu caracter militar din România, penetrarea organelor românești cu misiuni informative sau chiar compromiterea acestora. Un asemenea caz, spectaculos, s-a petrecut la mijlocul anilor 1930. Domany Akos, cetăţean român de origine etnică maghiară, se născuse la Arad, la 22 aprilie 1912. Era de meserie contabil, absolvent al Academiei Comerciale din Köln și vorbea la perfecţia limbile engleză și germană. În octombrie 1934, Domeny Akos a fost angajat la Societatea „Photogen” din Brașov, dar după câteva luni a fost prins că a delapidat suma de 70.000 lei, pentru a-și plăti anumite datorii. A fost arestat, judecat și condamnat de Tribunalul Brașov la un an și jumătate de închisoare, iar pedeapsa a executat-o la închisoarea din Brașov, unde, în septembrie 1935, a fost închis în aceeași celulă cu un locotenent, condamnat pentru dezertare în Uniunea Sovietică, pe numele lui Emil Bodnăraș. Cei doi s-au împrietenit destul de repede și au început să discute despre teoriile marxiste și comuniste, precum și despre sistemul social din Uniunea Sovietică, iar Bodnăraș a reușit să-l atragă de partea sa și i-a promis că va avea o situaţie mult mai bună, dacă va accepta să lucreze pentru Uniunea Sovietică23.

Iniţial, Akos trebuia să îndeplinească câteva misiuni de spionaj pe teritoriul Ungariei, folosindu-se de rudele pe care le avea în această ţară, după care trebuia să facă tot posibilul pentru a fi recrutat de serviciile informative românești și germane, și să acţioneze conform ordinelor venite de la Moscova. Akos a acceptat propunerile lui Bodnăraș, iar acesta l-a pus în contact cu fratele lui, Emanoil. După ieșirea din închisoare, Akos, în data de 18 septembrie 1936, s-a întâlnit cu Emil Bodnăraș, care i-a cerut să vină la București, pentru a fi prezentat Legaţiei Sovietice, unde viceconsulul Radcenco le-a transmis instrucţiunile cu misiunile următoare.

În conformitate cu acestea, Domany Akos s-a prezentat la Legaţia Germană din București, unde i-a declarat consilierului Pachammer că deţine informaţii despre activităţile sovietice din Germania și că de aceea dorește să intre în legătură, la Berlin, cu un reprezentat al serviciului de informaţii german. Pachammer a acceptat propunerea, i-a procurat lui Akos un pașaport și i-a oferit bani de drum24, iar la 14 noiembrie 1936, Domany Akos s-a întâlnit cu un anume Schman, declarându-i că poate prezenta date informative despre activitatea Cominternului în Germania, dar și despre activitatea de spionaj sovietică de pe teritoriul Germaniei. A precizat că este în legătură cu un ofi ţer superior sovietic care lucra

2 (76) 2017 document56

studii/documente

la Marele Stat Major al Armatei Sovietice, adept al lui Troţki și care avea posibilitatea de a călători în afara Uniunii Sovietice. Prin aceste acţiuni, Domeny Akos dorea să obţină încrederea serviciilor germane, dar și să-l introducă în joc pe presupusul colonel troţkist, în realitate agent al serviciilor sovietice. Schman a admis colaborarea cu Akos și i-a procurat un pașaport german cu numele Urban Peter.

Reîntors în România, Akos s-a întâlnit cu Emanoil Bodnăraș și i-a relatat cele întâmplate la Berlin. Bodnăraș a luat pașaportul oferit de serviciile germane și l-a dus la Legaţia Sovietică din București, unde a fost atent studiat și fotocopiat, apoi Domany Akos a primit a doua sa misiune și anume stabilirea unui contact cu serviciile românești de informaţii. Pentru că nu a reușit singur, Akos a recurs la ajutorul consilierului Pachammer, căruia i-a spus că a primit ordin de la Berlin să contacteze un ofi ţer român de informaţii, pentru stabilirea unei acţiuni comune anticomuniste25. Pachammer l-a recomandat pe Niculescu Cociu, locotenent-colonel în Marele Stat Major român, numai că acesta, odată contactat, a refuzat orice colaborare cu Akos.

La 8 decembrie 1936, Akos a fost chemat la Serviciul Poliţiei Judiciare din cadrul Prefecturii Poliţiei, pentru a da explicaţii la o reclamaţie a unui croitor, Neuwirth, care a susţinut că Akos, care se prezentase drept Urban Peter, i-a prezentat în contul unei comenzi un cec fals pe numele lui Pachammer. În urma percheziţiilor efectuate, poliţia a găsit asupra lui documente suspecte, pe care, la interogatoriu, Domany Akos a susţinut că acestea trebuiau prezentate Marelui Stat Major și a cerut ca un reprezentat al acestei instituţii, să se întâlnească cu el, pentru a-i oferi toate informaţiile. Maiorului Ștefănescu din Secţia 2, i-a declarat că este agent al serviciilor de informaţii germane și că a fost trimis în România, cu misiunea de a iniţia o colaborare anticomunistă și realizarea de schimburi de informaţii dintre România și Germania, referitoare la activitatea Uniunii Sovietice în străinătate. A mai susţinut că documentele găsite asupra lui și care vizau activitatea comunistă din România, au fost capturate de serviciile germane, la un sediu comunist clandestin din Germania26. În schimbul acestei colaborări, serviciile informative românești trebuiau să organizeze în Cehoslovacia supravegherea permanentă a Legaţiei Sovietice, pentru că de aici se dirija activitatea sovietică în Germania. Pentru a-și dovedi buna sa credinţă, Domany a cerut ca un reprezentat al serviciilor românești de informaţii să meargă cu el la Berlin, pentru a stabili contactele necesare, numai că SSI-ul a fost convins că se afl ă „în faţa unei mari provocări, abil construită”. Ca urmare, cercetările asupra

trecutului și activităţii lui Akos au fost intensifi cate, iar SSI-ul l-a supus unui interogatoriu mult mai dur. În urma cercetărilor efectuate și a declaraţiilor obţinute, au fost luate măsurile necesare, iar fraţii Bodnăraș au fost arestaţi și deferiţi, împreună cu Domany Akos, Tribunalului Militar al Corpului 2 Armată. În urma procesului, Domany a primit trei ani de închisoare, iar cei doi fraţi Bodnăraș câte un an de închisoare, fi ecare27.

La 22 iunie 1937, SSI, dintr-o sursă extrem de serioasă, a afl at că fostul general rus Al. Herays, a primit din partea colonelului Krivoșeev din Belgrad o serie de informaţii referitoare la organizaţia bolșevică „Trust” care conducea în Europa acţiunea contra mișcării naţionaliste ruse, vinovată de răpirea generalului Kutiepov. Printre altele, generalul N. Potapov, fost ofi ţer ţarist și care în acel moment avea o funcţie înaltă în armata sovietică, conducea activitatea organizaţiei „Trust”, iar activităţi importante în această organizaţie mai desfășurau A. Longovoi, colonel în Armata Roșie, fost reprezentat al URSS-ului la Conferinţa Internaţională pentru Dezarmare de la Geneva, precum și A. Iakușev, zis și Fedorov, președintele societăţii de export a lemnelor „Exportles”. Iakușev era considerat cel mai periculos agent provocator al sovieticilor, pentru că folosindu-se de acoperirea sa, călătorea foarte des în Europa și coordona diverse acţiuni ale organizaţiei „Trust” 28.

Raportul din 4 mai 1939 aparţinând Grupei a III-a din Corpul Detectivilor, dădea informaţii despre activitatea centrului „I.N.O. – Gugb” în Europa. Conform acestei informaţii, centrala pentru Europa era în curs de mutare de la Paris la Stockholm. „Până în prezent acest centru a fost la Paris unde acţiona camufl at sub denumirea «Biroul Cominternului pentru Europa Occidentală». Una dintre ramurile de activitate ale acestui centru consta în urmărirea și pedepsirea dușmanilor personali ai lui Joseph Stalin, care se adăpostesc în Franţa și Spania. Asasinatele prea vizibile asupra pretinșilor dușmani ai URSS-ului au provocat în Franţa vie nemulţumire […] Faţă de această situaţie s-a hotărât ca Centrul […] să fi e mutat la Oslo, însă datorită difi cultăţilor ce s-au ivit și în urma directivelor primite de la Moscova, mutarea sediului acestui centru se va face în capitala Suediei. La Stockholm au și sosit cca 15 agenţi ai I.N.O. – Gugb […] înarmaţi cu pașapoarte false franceze și engleze având în frunte pe un anume Raymond (nume fals) care în ultimul timp a acţionat în Belgia […]”29.

Tot în anul 1939, în cursul lunii iunie, au fost trecuţi din Bulgaria în România, un număr de 10-15 agenţi secreţi, majoritatea ruși de origine. Unii au intrat în

studii/documente

document 2017 2 (76) 57

mod legal, cu pașapoarte în regulă, în timp ce alţii, au trecut graniţa în mod ilegal, mai ales prin Dobrogea. Din anumite informaţii, rezulta că aceștia colaborau și cu serviciile secrete bulgare și maghiare, iar fenomenul nu era întâmplător, pentru că SSI-ul avea date despre intensificarea colaborării serviciilor de informaţii bulgare și ungare, sub patronajul invizibil al serviciilor secrete sovietice30.

După declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, serviciile românești de informaţii au primit tot mai multe indicii, despre intenţiile agresive ale URSS-ului, faţă de România. La 4 ianuarie 1940, conducerea statului era informată că „printre locuitorii din Basarabia continuă a circula zvonul că această provincie va fi în curând ocupată de Ruși”. Printre cei care răspândeau asemenea zvonuri, au fost identifi caţi mai mulţi comuniști, precum Volodea Vaisingher, Iosif Raitman, Avram Chesler, toţi din zona Bălţi – Târgu Folești31. După încă o zi, serviciile românești arătau că „pe teritoriul Basarabiei s-ar pune la cale de către comuniști crearea unor comitete care la momentul oportun să producă acte de teroare și răscoală, după care armatele sovietice să ocupe Basarabia, pentru liniștirea spiritelor și ocrotirea minorităţii ruse”32.

Pe 8 ianuarie 1940, serviciile informau că populaţia din judeţul Cetatea Albă „este convinsă și așteaptă din zi în zi sosirea rușilor în Basarabia”33. Din cauza acestor zvonuri „referitoare la o invazie rusească, a scăzut foarte mult preţul pământului”. Populaţia se temea că „în caz de invazie rusească, pământurile vor fi expropriate de ruși”34.

O nouă informaţie despre intenţiile sovietice este menţionată în ziua de 6 februarie 1940. Serviciile românești au afl at că în zona Soroca, comuniștii au creat un comitet, „care să primească pe ruși, în cazul în care ar invada Basarabia”, iar aceste grupe de comuniști, făceau pe ascuns o intensă propagandă pro-sovietică35.

La începutul lunii aprilie 1940, SSI a realizat o analiză asupra concepţiei sovietice despre neutralitate, în care arăta că „Uniunea Sovietică a utilizat până în prezent războiul european în mod cât se poate de fructuos, împărţind Polonia, subjugând Ţările Baltice și învingând Finlanda într-un război pe cât de nedrept, pe atât de crâncen”. Experţii serviciului atrăgeau atenţia că toate aceste agresiuni sovietice au fost realizate cu păstrarea „celei mai desăvârșite neutralităţi”, astfel că intervenţia în Polonia a fost făcută în numele „eliberării popoarelor bielorus și ucrainean”, constituirea bazelor militare sovietice pe teritoriul Ţărilor Baltice s-a făcut în urma unui acord „amical”, iar războiul contra Finlandei a fost dus fără declararea ofi cială a stării

de război. SSI-ul considera că în acel moment, pe fondul operaţiilor Germaniei împotriva Danemarcei și Norvegiei, conducerea sovietică pregătea terenul ideologic și juridic, pentru a declanșa o nouă acţiune ofensivă, împotriva unei alte ţări neutre36. Pentru liderii de la Kremlin, „neutralitatea absolută este o simplă închipuire, pentru ţările [...] care nu au armată capabilă să o facă respectată”. Prin aceste teorii, URSS-ul avea două obiective precise – în viziunea SSI-ului – și anume compromiterea Angliei și a Franţei și pregătirea unor noi agresiuni sovietice, faţă de ţările neutre din zonă. Mai precis, această concepţie era o ameninţare la adresa neutralităţii și independenţei României, avertiza SSI-ul37.

În primăvara lui 1940, acţiunile informative sovietice în România s-au intensificat, dar și diversificat ca metode de acţiune. În lunile aprilie și mai 1940, Comandamentul Corpului de Jandarmi atenţiona unităţile din subordine despre aceste activităţi. Cu Ordinul-secret nr. 39821/1940 făcea cunoscut că în zonele de interes militar serviciile secrete sovietice au trimis femei de moravuri ușoare care să obţină informaţii de la soldaţi și ofi ţeri, iar în Ordinul-secret nr. 27590/1940 se atrăgea atenţia asupra intensifi cării propagandei comuniste în rândul trupelor, dar mai cu seamă în zonele unde erau dislocate principalele forţe ale armatei române38. Deja începeau să prindă contur planurile sovietice de subminare a forţelor militare, dar și de iniţiere a unor mari tensiuni în cadrul societăţii românești.

În gara Babadag – Tulcea a fost capturat de serviciile românești agentul sovietic Ioan Ciumacenco, care avea asupra sa schiţe, fotografi i și date despre depozitul de muniţii din Babadag. În urma cercetărilor s-a stabilit că era născut la Zalocani, judeţul Cetatea Albă, dar avea domiciliul în București, pe strada Mitropolitul Iosif, nr. 16, iar curierul său era Emil Manoliu, de loc din Jurilovca și cu domiciliul tot în București, pe strada Zorilor, nr. 12. Și acesta a fost ulterior capturat. În urma acestui caz, posturile de jandarmi au primit ordin să întărească supravegherea în jurul depozitelor militare și să ţină sub observaţie toate persoanele străine39.

La începutul lunii iunie 1940, Regimentul 3 Jandarmi din Galaţi arăta că la muncitorii ce lucrau la construirea fortifi caţiilor au apărut activităţi suspecte. Unii dintre aceștia făceau schiţe ale fortifi caţiilor și ale terenului pe care le dădeau la diferite persoane din afara zonei40.

Raportul nr. 1394 din 12 iunie 1940 al Biroului Statistic Militar Iași către Armata 4 prezenta tensiunea în care trăiau locuitorii dintre Prut și Nistru41. Locotenent-colonelul Ion Palade, șeful biroului,

2 (76) 2017 document58

studii/documente

menţiona: „În prezent în orașele Bucovinei este o stare de neliniște, cauzată de o posibilă agresiune sovietică. Neliniștea sporește cu cât populaţia este informată de concentrările de forţe sovietice la graniţă, de evacuările unităţilor PS (părţi sedentare – n.n.) din nord și pregătirile militare ce se fac la noi. […] În general orașele de graniţă trăiesc momente de mare neliniște, mulţi locuitori își fac pregătirile de evacuare, mulţi militari și-au evacuat familiile și bagajele și nesiguranţa aceasta slăbește starea de spirit, dând loc de lansări de zvonuri alarmiste […]42. Zborurile de avioane sovietice semnalate deasupra frontierei și în apropierea Nistrului, precum și aterizarea forţată a unui aparat sovietic în apropiere de localitatea Berezina, au creat o stare de neliniște în populaţie43. Aceste zboruri sunt interpretate ca indicii ale intenţiilor agresive pe care le nutrește URSS împotriva României. Zvonurile lansate cu acest prilej, răspândite de la om la om, arată că au fost lansaţi mai mulţi parașutiști, ceea ce face să se alarmeze populaţia din Basarabia”44.

Locotenent-colonelul Ion Palade punea în evidenţă starea foarte tensionată existentă în Bucovina și Basarabia, cu mai bine de o lună de zile înainte de agresiunea sovietică. Nu trebuie să surprindă faptul că în Bucovina populaţia era mai speriată pentru că pe aici urma să vină lovitura principală. Nu au fost însă singurele informaţii pe care serviciile românești le-au avut despre intenţiile ostile ale Uniunii Sovietice. Unele au provenit de la un agent dublu, care lucra pentru spionajul sovietic, dar și pentru spionajul militar românesc și anume „Grișa”. Acesta, pe numele său real Moisei Gherman Alexeevici, se născuse la 27 ianuarie 1899 în comuna Dubăsari, Transnistria și era român de origine. Serviciul militar l-a satisfăcut la Regimentul 405 Cavalerie din compunerea Armatei Roșii. Lipsit de mijloace materiale, între 1920-1928 a practicat contrabanda cu tutun, când mai mult ca sigur

a intrat în vizorul NKVD-ului45. În august 1939 a fost trimis la Chișinău cu o scrisoare pentru un evreu care lucra pentru URSS, dar revine la Chișinău la începutul lui iunie 1940 tot cu o misiune de curier. De data aceasta contactează direct Centrul B „aducând informaţia că Sovietele vor ataca”. Cei de la Centrul B aveau însă suspiciunile lor și i-au cerut să plece în Transnistria de unde să aducă informaţii despre trupele sovietice și planurile acestora. Revine dintr-o primă misiune, dar nu și din cea de a doua desfășurată în preajma zilei de 26 iunie 1940. După mai multe alte evenimente, „Grișa” este în fi nal arestat de jandarmii de la Dubăsari la 14 decembrie 194146.

Într-o altă dare de seamă, dar adresată Marelui Stat Major, Biroul Statistic Militar Iași, consemna arestarea la Iași, în luna martie 1940, a unui grup de 9 agenţi sovietici conduși de Feiga Dorfmanși la care s-a găsit copia unui important document militar românesc care prezenta informaţii asupra situaţiei din URSS, precum și capturarea unui curier trimis de sovietici pentru a culege informaţii cu caracter militar47.

Erau doar câteva dintre informaţii culese de serviciile românești, despre agresiunea sovietică contra României. În lunile următoare, aceste semnale au devenit tot mai numeroase, dar din păcate, autorităţile de la București nu au știut sau nu au mai putut să reacţioneze în mod efi cient.

Activitatea serviciilor românești de informaţii, în perioada premergătoare declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial este una, cu adevărat meritorie. Ele au reușit să ofere decidenţilor politici, informaţii și analize extrem de pertinente, confi rmate de evoluţia ulterioară a evenimentelor. Cu resurse destul de limitate, serviciile românești au compensat prin patriotism și profesionalism, dovedind astfel atașamentul lor faţă de idealul naţional48.

From Romanian intelligence and counterintelligence Actions in the interwar Period on Soviet Territory

Prof. univ. Valeriu Avram, Ph.D, Prof. Viorel Gheorghe, Ph.D.

Abstract: During the interwar period, Romanian intelligence services succeeded in researching and counteracting, effi ciently, the Soviet secret services activity. At the same time, they managed to create intelligence networks, on Soviet territory, which gained military and economic information, mainly necessary for the Romanian army actions.

Keywords: intelligence, cooperation, intelligence networks, traitors, interwar period

studii/documente

document 2017 2 (76) 59

1 În ultimii ani situaţia politică şi militară a României în perioada iniţială a războiului a fost mult analizată, mai ales pe baza unor noi documente de arhivă sau în lumina unor noi interpretări. Printre acestea amintim: Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1995, vol. II (în mod special capitolul 25); idem, România în războiul mondial din 1939-1945, Colecţia „Românii în istoria universală”, Tomul 27, Iaşi, 1995; idem, Ultimatumul Molotov şi destinul Basarabiei (1940) în „Mousaios”, VIII, Buzău, 2003; idem, 22 iunie 1941: clipa astrală a istoriei naţionale în Mareşalul Antonescu la judecata istoriei (editor Gh. Buzatu), Bucureşti, 2002; idem, Politica externă a României în ajunul confl agraţiei mondiale din 1939-1945 în Omagiu istoricului Valeriu Florin Dobrinescu (editor Horia Dumitrescu), Focşani, 2003; Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României, 1939-1947. Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1992; Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia. Culegere de documente, Chişinău, 1991; Serghei Hacman, Problema Basarabiei şi a Bucovinei în relaţiile sovieto-germane, iunie 1940-iulie 1941, în „Sargeţia”, XXV, 1992-1994; Constantin I. Stan, Ultimatumul sovietic din iunie 1940, prologul Dictatului de la Viena, în „Acta Musei Napocensis”, vol. 32 /11, 1995; Gheorghe Zbuchea, Cadrilater 1940 în „Studii şi Articole de Istorie”, vol. LXV/2000; Valeriu Florentin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, 1935-1947, Iaşi, 1995; Ion Giurcă, Anul 1940. Drama României Mari, Bucureşti, 2000; Dr. Alexandru Duţu, Maria Ignat, 1940. Drama României. Rapt şi umilinţă, Bucureşti, 2000.2 I.V. Stalin a mobilizat întregul potenţial al serviciilor secrete sovietice pentru a-şi lichida opozanţii din emigraţie. Nicio fi gură importantă nu a scăpat de „mâna lungă a revoluţiei”. Detalii despre aceste operaţiuni vezi la Christoffer Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Bucureşti, 1994; Thierry Wolton, KGB-ul în Franţa, Bucureşti, 1992; Ernest Volkman, Spionaj, Bucureşti, 1998. De altfel, serviciile informative româneşti au mai fost preocupate şi de alte activităţi ale sovieticilor.3 Arhiva Naţională Istorică Centrală (în continuare ANIC), Fond Ministerul de Război. Marele Stat Major, dosar nr. crt. 139, f. 59.4 Ibidem, f. 60.5 Ibidem, f. 61.6 Ibidem, f. 62.7 Ibidem, f. 64.8 Ibidem, f. 65.9 Ibidem, f. 66.10 Ibidem, ff. 67-68.11 Serviciul Judeţean Buzău al Arhivelor Naţionale (în continuare SJBAN), Fond Poliţia Oraş Râmnicu Sărat, dosar nr. crt. 11/1934, f. 1.12 Ibidem, f. 2.13 Ibidem, f. 3.14 Ibidem, f. 31.15 Ibidem, f. 30.16 Ibidem, f. 105.17 Ibidem, f. 107.18 Ibidem, f. 39. Jean Weinberg a devenit un fotograf renumit în Turcia, unde a deţinut un atelier denumit Foto Francais. În 1926, fotograful austriac Othmar Pferschy i-a devenit asistent, până în anul 1931, când şi-a deschis propriul său atelier. În 1929, în urma unui incident petrecut de Ziua Republicii la Ankara Palace, i s-a interzis să mai facă fotografi i cu Mustafa Kemal Ataturk. Totuşi, peste ani, o fotografi e a lui Ataturk, realizată de Weinberg, a servit ca sursă de inspiraţie, pentru o pictură ofi cială, creaţie a unui mare pictor turc, Cevat Suleymanpur. În 1932, Parlamentul Turciei a emis o lege prin care interzicea fotografi lor străini să lucreze în această ţară. Ca urmare, Weinberg şi Pferschy au dorit să plece în Egipt, la Alexandria. În anul 1933, Weinberg a publicat un amplu album fotografi c, care cuprindea imagini cu Mustafa Kemal Ataturk, cu membrii guvernului, cu parlamentarii turci, cu connducerea armatei, dar şi cu imagini din Ankara, Istanbul şi Izmir, realizate în perioada 1923-1933. După 1935, Weinberg şi-a continuat activitatea de fotograf în Egipt, cel puţin până în anul 1948. Printre altele, el a realizat mai multe fotografi i cu membrii familiei regale egiptene. Detalii vezi la http://alchetron.com/Jean-Weinberg-935707-W, consultat în ziua de 26.10.2016, ora 19,25; http://e-bulten.library.atilim.edu.tr/sayilar/2010-06/

bookank.html, consultat în data de 26. 10.2016, ora 19,33. Astăzi, Weinberg este considerat unul dintre marii fotografi din prima jumătate a secolului XX. Pferschy, în schimb, a rămas în Turcia, până la moartea sa în 1984, cu menţiunea că în perioada 1940-1947, a fost nevoit să se reîntoarcă în Austria. Este considerat în Turcia, ca unul dintre cei mai mari fotografi din această ţară, chiar dacă nu a primit niciodată cetăţenia turcă, deşi a dorit-o. Detalii la http://www.eczacibasi.com.tr/en/press-room/news/othmars-photographs-on-view-in-ankara, consultat în ziua de 26.10.2016, ora 19,43.19 ANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Serviciul Special de Informaţii, dosar nr. crt. 21/1935, f. 64.20 ANIC, Fond Ministerul de Război. Marele Stat Major, dosar nr. crt. 139, f. 73.21 Ibidem, f. 74.22 Ibidem, f. 75. Informaţiile serviciilor româneşti despre URSS erau mult mai ample. Pentru detalii, legate de aviaţia sovietică, vezi Viorel Gheorghe, Aviaţia sovietică la sfârşitul anilor 30. Percepţii româneşti, în 70 de ani de la intrarea României în al doilea război mondial. Contribuţia Forţelor Aeriene Române în campania anului 1941, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti 2012, pp. 411-415.23 ANIC, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. crt. 79/1941, f. 164.24 Ibidem, f. 165.25 Ibidem, f. 166.26 Ibidem, f. 167.27 Ibidem, f. 168. Despre activitatea lui Emil Bodnăraş, detalii vezi la Alin Spânu, Emil Bodnăraş, recrutorul, în „Historia”, Anul VIII, nr. 73/ianuarie 2008. Despre activităţile de inteligence, în perioada interbelică, vezi Alin Spânu, Istoria Serviciilor de Informaţii/contrainformaţii româneşti în perioada 1919-1945, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, 792 p.28 Ibidem, p. 1.29 ANIC, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. crt. 216/1939, f. 3.30 SJBAN, Fond Legiunea de Jandarmi Buzău, dosar 11/1939, f. 29.31 ANIC, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. crt. 15/1940, f. 35.32 Ibidem, f. 43.33 Ibidem, f. 52.34 Ibidem, f. 53.35 Ibidem, f. 209.36 Idem, dosar nr. crt. 2/1940, f. 1.37 Ibidem, f. 2. Peste ani, această concepţie a fost pusă din nou în practică de către liderii de la Moscova. Războiul cu Georgia din 2008 şi mai nou, războiul hibrid dus cu Ucraina, sunt doar două exemple.38 SJBAN, Fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sărat, dosar nr. crt. 4/1940, ff. 3 şi 10.39 Ibidem, f. 18.40 Ibidem, f. 26.41 ANIC, Fond Ministerul de Război. Cabinetul Ministrului, dosar nr. crt. 64/1940, f. 106.42 Ibidem, f. 114.43 Ibidem, f. 131.44 Ibidem, f. 132.45 ANIC, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. crt. 184/1942, f. 99.46 Ibidem, f. 106. Detalii despre acest caz, vezi la Viorel Gheorghe, Operaţiuni informative sovietice pe teritoriul României, înaintea declanşării „Operaţiunii Barbarossa”, (I), în „Stejar în calea furtunilor. Cadran militar buzoian”, Anul V, nr. 12/decembrie 2012, pp. 61-68.47 Ibidem, ff. 45-46.48 Pentru activitatea serviciiilor româneşti în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, vezi Pavel Moraru, Informaţiile militare pe Frontul de Est, Editura Militară, Bucureşti, 2005; Florin Pintilie, Serviciul Special de Informaţii din România (1939-1947), vol. I-II, Editura ANI, Bucureşti, 2003; Alin Spânu, Aeronautica sovietică în analiza serviciilor de informaţii româneşti (septembrie 1940-iunie 1941), în 70 de ani de la intrarea României în al doilea război mondial. Contribuţia Forţelor Aeriene Române în campania anului 1941, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2012, pp. 383-389; Viorel Gheorghe, Secvenţe din operaţiunile sovietice de spionaj desfăşurate împotriva României (1941-1943), în Armata României şi politica naţională, Editura Istros, Brăila, 2015, pp. 373-381.

NOTE

2 (76) 2017 document60

studii/documente

Delegaţia Militară, înfi inţată în cadrul Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, fi gura și în organica Comisiei Române de

Legătură cu Comisia Aliată de Control, iar în urma intrării în vigoare a Tratatului de Pace, s-a transformat în Secţie Militară și a funcţionat în cadrul Comisiei Ministeriale pentru Aplicarea Tratatului de Pace pe lângă Președinţia Consiliului de Miniștri. Prin Decizia Ministerială nr. 1695 din 27 ianuarie 1948, Secţia Militară a fost desfi inţată2.

Delegaţia era compusă din ofiţeri numiţi de Ministerul de Război și avea ca principală atribuţie urmărirea respectării tuturor clauzelor cu caracter militar prevăzute în Convenţia de Armistiţiu. „Iniţial, delegaţia a fost organizată pe două secţii: Secţia I-a Organizare și Aplicarea Militară a Armistiţiului și Secţia a II-a Materiale, Mașini, Unelte, Armament”3.

Pentru o mai bună executare a clauzelor convenţiei, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului și-a dezvoltat structura, atât la nivelul conducerii superioare, cât și la nivelul organelor tehnice și de specialitate4.

În acest context, prin legea pe baza căreia s-a reorganizat Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, s-a înfi inţat, în cadrul Delegaţiei Militare, Secţia a III-a care se ocupa de activitatea de realizare a clauzelor militare ale convenţiei pe teritoriul ţării. În fi ecare judeţ a fost încadrat, ca delegat al comisiei, un ofi ţer care asista organele locale răspunzătoare de aplicarea convenţiei și informa comisia cu privire la stadiul aplicării clauzelor militare la nivel local5.

În organigrama Delegaţiei Militare, de la înfi inţare până la desfi inţare, au avut loc schimbări, impuse de modifi cările legislative survenite la nivel naţional, cât și de nevoia de adaptare la cerinţele organelor sovietice6.

Atribuţiile fixate Secţiei a II-a din Delegaţia Militară, au fost, în primul rând, să prezinte proiecte și să pregătească lucrări în legătură cu o cât mai bună îndrumare și supraveghere a întregii activităţi de stat – îndeosebi latura administrativă – pentru îndeplinirea în bune condiţii a prevederilor art. 3 (compartimentul militar) și 7 din Convenţia de Armistiţiu7.

Tot Secţiei a II-a i-au mai revenit și următoarele îndatoriri: a) să întocmească lucrările referitoare la

operaţiunile de reparare, completare, conservare și ambalare a armamentului, muniţiilor, autovehiculelor și materialelor supuse predării conform art. 7 și 12; b) să pregătească și să dirijeze operaţiunile privind materialele de aeronautică și marină; c) să susţină toate litigiile ivite în legătură cu efectuarea operaţiunilor de la punctele a) și b); d) să susţină teza problemei auto; e) să rezolve diferitele cereri ale Comisiei Aliate de Control în legătură cu cazarea, aprovizionarea cu subzistenţe și echipament, transporturi etc.; f ) să soluţioneze diferitele cereri și reclamaţii ale particularilor sau instituţiilor de stat, de acord cu organele de resort ale Comisiei Aliate de Control; g) să stabilească dreptul nostru de proprietate asupra barăcilor, construite de germani, cumpărate de statul român prin diferite acorduri; h) să stabilească drepturile bănești acordate foștilor delegaţi judeţeni ai Comisiei Române de Armistiţiu și i) să dea avize tehnice interpretative cu caracter administrativ8.

Totodată, prin instrucţiuni și ordine date la timp, intervenţii, control și supraveghere permanentă, Secţia a II-a își propunea să îndrume și să susţină desfășurarea activităţii necesare în vederea aplicării prevederilor Convenţiei de Armistiţiu, cât și diferitele solicitări ale Comisiei Aliate de Control în legătură cu efortul de război9.

Delegaţia militară și-a continuat activitatea și după încheierea Tratatului de Pace. Prin Raportul nr. 126812 din 6 octombrie 194710, se precizau date referitoare la Delegaţia Militară înfi inţată pentru problemele militare ale tratatului11.

În cadrul organelor tehnice și administrative ale Comisiei Ministeriale pentru Aplicarea Tratatului de Pace, subsecretarul de stat și comisarul guvernului, ministrul dr. Oeriu, a prevăzut, în proiectul de organizare, pe lângă diferite secţii privind fi ecare din clauzele politice și economice ale Tratatului de Pace și această delegaţie militară12.

Ea urma a fi numită de ministrul Apărării Naţionale și se compunea dintr-un ofi ţer general (consilier militar pe lângă comisarul guvernului); doi ofi ţeri superiori de stat-major (ce încadrau Secţia Militară, Navală și Aeriană); doi ofi ţeri combatanţi (cunoscători ai limbii ruse și engleze, ca ofi ţeri de legătură cu misiunile aliate) și un subofi ţer de administraţie (secretar)13.

STADIUL EXECUTĂRII CONVENŢIEI DE ARMISTIŢIU REFLECTAT ÎNTR-O DARE DE SEAMĂ

A DELEGAŢIEI MILITARE (1 NOIEMBRIE 1945)

Dr. Teodora GIURGIU1

studii/documente

document 2017 2 (76) 61

Atribuţiile Delegaţiei Militare erau precizate prin Instrucţiuni speciale, elaborate de comisarul guvernului pentru aplicarea Tratatului de Pace și care erau: legătura și reprezentarea pe lângă Misiunile Aliate14; primirea, înregistrarea și lucrarea corespondenţei în competenţa Comisiei Ministeriale cu privire la problemele militare; studiul în vederea interpretării clauzelor militare, pregătind materialul documentar pentru Comisia Ministerială; difuzarea hotărârilor luate de Comisia Ministerială cu privire la clauzele militare; evidenţa tuturor lucrărilor și situaţilor cu privire la stadiul executării Tratatului de Pace în domeniul militar și pentru uzul Comisiei Ministeriale și Ministerului Apărării Naţionale și legătura continuă cu Oficiul pentru Aplicarea Tratatului de Pace din Ministerul Apărării Naţionale15.

Pentru încadrarea Delegaţiei Militare cu personalul necesar, se detașau de la Marele Stat Major la Comisia Ministerială, cadre militare care lucraseră în Comisia Română de Legătură cu Comisia Aliată de Control și care cunoșteau, în general, problemele militare, prevăzute în Tratatul de Pace și a căror soluţionare începuse încă sub regimul armistiţiului16.

La 1 noiembrie 1945, șeful Delegaţiei Militare semna Darea de seamă asupra stadiului executării Armistiţiului după un an – 12 septembrie 1944-12 septembrie 194517, document al cărui text îl prezentăm în continuare:

„PARTEA I-aIstoric, activitate, realizări, în cadrul art. 318 și 719

În dorinţa de a se asigura execuţia obligaţiilor ce decurg din clauzele Convenţiei de Armistiţiu, prin instrucţiuni, îndrumări și ordine date la timp, prin intervenţii energice, control și veghe permanentă, a reușit să asigure activitatea și toate înfăptuirile realizate pentru fi ecare articol în parte, după cum vom specifi ca mai jos.

Ideea conducătoare și punctul de onoare al Comisiei noastre au fost de a satisface cu precădere și în întregime atât obligaţiile ce decurgeau din Convenţie, cât și diferitele solicitări ale Comisiei Aliate de Control, în legătură cu efortul de război.

Articolul 3/Compartimentul militarFaţă de prevederile acestui articol, statul român, prin

organele sale de resort, a contribuit după cum urmează:A. Căi ferate și drumuriI. Unităţi militare speciale întrebuinţate:

3 regimente C.F.; 6 batalioane drumuri.Începând de la 23 august 1944, în acord cu organele

sovietice, unităţile de mai sus au intervenit imediat și cu întreaga capacitate de lucru, depunând eforturi excepţionale și făcând faţă tuturor nevoilor, pentru a încadra trenurile române cât și sovietice, a reface reţeaua de C.F. și drumuri și a asigura circulaţia numeroaselor trenuri spre și de la front etc., în condiţii

extrem de grele, din cauza distrugerilor de tot felul, pe timpul bombardamentelor și luptelor terestre.

II. Lucrările importante executate

1 . Lucrăr i de C.F . : 834 km refaceri linii C.F.; 189 km lărgiri de linii C.F. la ecartamentul sov[ietic]; 144 km restabiliri de linii C.F. în gările de triaj; 17 km normalizări și construcţii noi de linii C.F.; 3.550 m liniari refaceri poduri; 2.445 km restabiliri de linii telegrafi ce, telefonice, semnalizări; 154.554 mc terasamente.

Lucrări de aprovizionare materiale, întreţinere, reparaţii etc.

Pentru executarea acestor lucrări, cât și pentru paza lucrărilor de artă și reţelei C.F. s-au întrebuinţat ca mână de lucru 8.531.646 oameni/zile a cărei evaluare se ridică la suma de (8.768.167.890 lei)/11.944.304.400 lei.

Materialele de construcţie au fost date de Dir. G-rală C.F. și costul lor va fi prevăzut în darea de seamă proprie.

2. Lucrări de drumuri: 3.930 km refaceri și întreţineri drumuri; 10.500 mc aprovizionări materiale; 1.120 ml refaceri de poduri; 14.000 mc aprovizionări pietriș; 54.000 ml lucrări de întreţinerea pavajelor; reparaţii la podurile mici.

Pentru execuţia lucrărilor de refacere sau întreţinere a drumurilor s-a întrebuinţat ca mână de lucru 2.071.555 oameni/zile.

Costul mâinii de lucru, inclusiv al materialelor ce a fost dat de Dir. G-rală a Drumurilor se ridică la suma de: (9.625.003.000 lei)/10.205.483.000 lei.

B. Transporturi C.F.Vor fi prevăzute în darea de seamă de Dir. G-rală C.F.R.C. AeronauticaContribuţia Aeronauticii s-a manifestat în următoarele

domenii: transporturi auto și aeriene – 30.378.000 lei; lucrări de infrastructură pentru amenajarea aerodroamelor, cazărmilor, hangarelor, baracamentelor etc. – 699.981.000 lei; mobilier dat spre folosinţă – 28.508.000 lei; asistenţa meteo și protecţia navigaţiei aeriene – 122.835.000 lei; total – 881.703.000 lei.

D. MarinaCu începere de la 23 august 1944 până la 1 februarie

1945, întreaga fl otă comercială de stat și particulară, în număr de 704 unităţi, a fost folosită exclusiv pentru efectuarea transporturilor sovietice.

Între 1 februarie și 28 iunie 1945, s-a restituit statului român o parte din parcul de vase românești pentru proprie folosinţă.

Generalul Ivan Susaikov

2 (76) 2017 document62

studii/documente

La 28 iunie însă, între statul român prin Ministerul Comunicaţiilor și autorităţile sovietice a intervenit o convenţie, prin care întreaga fl otă comercială română a fost pusă din nou la dispoziţia URSS spre a fi utilizată, în efectuarea transporturilor de evacuare din regiunea Viena și Budapesta.

Costul transporturilor pe apă a fost evaluat de Subsecretariatul de Stat al Marinei la suma aproximativă de lei: 200.000.000 – două sute milioane/lunar adică pe timp de un an aproximativ: (2.400.000.000 lei)/2.600.000.000 lei.

E. Total cheltuieli art. 3: - lucrări C.F. și drumuri – (18.393.170.890 lei);

aeronautica – (881.703.000 lei); marina (2.400.000.000 lei); total general – (21.674.873.890 lei);

- lucrări C.F. și drumuri – 22.149.787.400 lei; aeronautica – 881.703.000 lei; marina 2.600.000.000 lei; total general – 25.631.490.400 lei.

Articolul 7Faţă de prevederile acestui articol, comisia noastră a

realizat în primul an de armistiţiu:a) Identifi carea și colectarea materialelor de război

germane într-un procent de aproximativ 100%, cu excepţia doar a epavelor grele, care din lipsa mijloacelor de tracţiune specializate au rămas pe teren. Ele sunt însă identifi cate și evidenţa lor este ţinută de Marele Stat Major.

b) Înfiinţarea până în prezent a 191 centre și depozite de colectare în care au fost strânse trofeele, în vederea predării.

Total cheltuieli art. 7: - manipularea și întreţinerea materialelor colectate

de Comandamentele Teritoriale – (61.354.552 lei); idem cheltuieli S.S.20 Aer – (6.372.000 lei); idem cheltuieli S.S. Marină – (19.190.557 lei); idem cheltuieli M.Afac.Interne21 – (114.791.750); total general – (201.708.859 lei).

- manipularea și întreţinerea materialelor colectate de C-dtele Terit.22 – 88.374.040 lei; idem cheltuieli S.S. Aer – 6.372.000 lei; idem cheltuieli S.S. Marină – 19.190.557 lei; idem cheltuieli M.Afac.Interne – 114.791.750; total general – 228.728.347 lei.

PARTEA A II-AObservaţii generale, concluziiI. În cadrul articolului 31. Observaţii generalea) Cu începere de la 12 septembrie 1944 până la

12 septembrie 1945, în totalitate, unităţile speciale de C.F., unităţile de pază, detașamentele de lucru C.F. și batalioanele de drumuri, au fost la dispoziţie pentru execuţia armistiţiului și au activat în ideea satisfacerii fără limită, a obligaţiilor prevăzute de art. 3.

S-au executat lucrări de interes operativ în interiorul graniţelor noastre, cât și în afară, plus unele lucrări de interior cum sunt lărgirile de linii pentru ecartamentul sovietic care depășesc obligaţiile prevăzute de Convenţie.

Convenţiile încheiate la Moscova nu se referă cu nimic în ceea ce privește execuţia art. 3.

Pentru dirijarea și controlul transporturilor pe C.F., convenţia respectivă se va încheia cu Ministerul Comunicaţiilor, Dir. Generală C.F.R.

b) Au fost predate cu forme și fără forme peste prevederile acestui articol, următoarele categorii de materiale aeronautice: baracamente în valoare de – 1.151.477.000 lei; autovehicule, piese de schimb, auto, materiale auto – 5.508.274.000 lei; avioane, piese schimb avion și motor – 676.260.000 lei; material de transmisiuni și geniu – 500.660.000 lei; carburanţi și combustibil – 3.498.802.000 lei; armament și muniţii – 4.893.052.000 lei; material de cazarmare și mobilier – 222.562.000 lei; echipament și subzistenţe – 804.188.000 lei; mat. meteo și farm. și sanit. – 5.251.000 lei; total – 17.260.526.000 lei.

În această sumă nu sunt cuprinse materialele prelevate de armata sovietică de la Flotila Aerostaţie, Flotila 3 Informaţie, Flotila Hidroaviaţie și Comp[ania] de Transport, a căror evaluare nu s-a stabilit până în prezent.

c) Remorcajul vaselor românești, din cauza numărului redus de remorchere, s-a făcut în mare parte de vase sovietice, plătindu-se această operaţiune de statul român.

Deși prin decizii ministeriale s-a fi xat de statul român plata remorcajului, autorităţile sovietice au fi xat alte preţuri mai ridicate, ce au dus la neînţelegeri cu Societăţile Fluviale.

Urmează a se face recalcularea conturilor de remorcaj, iar de la 1 iulie s-au adoptat preţurile fi xate de Guvernul Român.

2. ConcluziiPentru satisfacerea obligaţiilor prevăzute la acest

articol, statul român a contribuit în general, cu totalitatea mijloacelor de care a dispus, iar randamentul a fost, ca urmare, maxim.

Acest rezultat a putut fi atins în dauna evidentă a intereselor noastre din punct de vedere economic, producând din cauza indisponibilităţii aproape totale a mijloacelor de transport, diferite crize și lipsuri în alimentarea populaţiei, aprovizionarea cu lemne, circulaţia produselor etc.

De altfel, ca o dovadă indiscutabilă a veridicităţii afi rmaţiilor de mai sus, menţionăm că organele Comisiei Aliate de Control nu au manifestat nemulţumiri în legătură cu executarea obligaţiilor prevăzute de art. 3.

studii/documente

document 2017 2 (76) 63

II. În cadrul articolului 71. Observaţii generalea) Executarea stipulaţiilor prevăzute în acest articol

a impus enorme sarcini statului român prin aceea că materialul de război german se afl a răspândit pe întreg teritoriul, iar Comisia Aliată de Control a cerut ca el să fi e strâns în Centre de Colectare apropiate de bune căi de comunicaţie.

Operaţiunile de identifi care, colectare, triere și bună întreţinere au necesitat importante eforturi și cheltuieli însemnate a căror valoare nu a putut fi încă defi nitiv totalizată.

b) Realizarea acestor operaţiuni specifi cate mai sus a fost cu atât mai grea, întrucât pe de o parte comprimările de efective au redus formaţiunilor și unităţilor militare posibilităţile mâinii de lucru și a specialiștilor necesari, iar pe de altă parte lipsa mijloacelor de transmisiune și transport a frânat mult ritmul pe care l-am fi dorit.

Cu toate acestea putem afi rma că prin vigilenţa comisiei noastre, trofeele germane de primă importanţă au fost identifi cate și colectate într-un procent de aproape 100%. Procent mai redus ar reprezenta doar epavele grele pentru care nu se dispune de mijloace specializate de tractare și materialele din Ardealul de Nord, unde administraţia noastră și autorităţile militare au fost instalate mai târziu.

c) Dacă aceste materiale colectate nu au fost predate încă integral, așa cum ar fi fost în interesul nostru, aceasta se datorează faptului că autorităţile sovietice nu au putut încă dispune programarea necesară și credem că nu au acordat precădere în primirea și expedierea materialelor ce se încadrează în art. 1223.

d) Executarea art. 7 nu a fost infl uenţată prin convenţiile încheiate la Moscova la 11 septembrie 1945, decât în ceea ce privește autovehiculele, pentru care s-a prevăzut în convenţia încheiată pentru art. 12, că li se va aplica același regim ca autovehiculelor art. 12.

Până la ora actuală, însă, instrucţiuni în această privinţă nu s-au dat; urmează a se da după ce dl. ministru hotărăște în această privinţă, faţă de Nota C.R.A.24 Delegaţia Militară, prezentată în acest scop.

e) Deși Convenţia de Armistiţiu nu prevede repararea trofeelor, totuși această comisie a înţeles punctul de vedere al C.Al.C.25 și a convenit să se repare autovehiculele art. 7 „în cadrul efortului de război comun”.

După încetarea ostilităţilor, Consiliul Comisiei, în ședinţa de la 22 iunie a.c., luând în discuţie problema reparării autovehiculelor art. 7 a hotărât:

„Trofeele nu urmează a fi predate reparate și dotate din nou”.

„În timpul războiului, Comisia noastră a susţinut același punct de vedere, însă a înţeles în cadrul efortului de război – să convină a face tot posibilul pentru reparaţia autovehiculelor specifi cate mai sus (art. 7) urmând ca ulterior să se aranjeze contabilizarea cheltuielilor efectuate”.

„Reparaţiile afl ate în curs de executare însă la art. 7, în scopul efortului de război, continuă până la terminarea lor”.

Conform prevederilor ultimului aliniat din hotărârea Consiliului acestei Comisii, urmează, deci, a se continua numai repararea celor 496 autovehicule afl ate în curs de reparaţie la data de 22 iunie a.c.

Această hotărâre luată în ședinţa de la 22 iunie 1945, a fost comunicată Comisiei Aliate de Control și organelor noastre de execuţie cu nr. 107407 din 9 iulie a.c.

În total, după actele întocmite până în prezent, sumele cheltuite pentru reparaţiile auto art. 7, piesele de schimb, loturile de bord și cauciucurile predate în cadrul efortului de război (depășind prevederile art. 7) se ridică la 1.696.101.883 lei.

f ) Cu adresa nr. R3592 din 22 iunie a.c., Comisia Aliată de Control ne face cunoscut că nu se recunosc ca predate, autovehiculele art. 7 ce au fost predate în alte puncte și altor delegaţi sovietici, decât cei hotărâţi de C.Al.C. și nici acelea care au fost preluate de trupele sovietice dând în schimb note sau dovezi.

C.R.A., cu Memoriul nr. 112271 din 4 septembrie 1945, a prezentat Comisiei Aliate de Control întreaga problemă auto art. 7 și 12 și a cerut să se recunoască ca predate și aceste autovehicule pentru care Inspectoratul Motomecanizării va prezenta actele ce le posedă.

Ca urmare la acest memoriu, în ședinţa din 11 septembrie 1945 ce a avut loc la C.Al.C. s-a încheiat un proces-verbal prin care s-a specifi cat că:

Se vor lua din nou în verifi care actele ce le va prezenta Inspectoratul Motomecanizării pentru 258 autovehicule predate în alte puncte și altor delegaţi sovietici decât cei fi xaţi de C.Al.C.

Nu se recunosc cele 552 autovehicule capturate reformate.

Nu se recunosc cele 73 autovehicule preluate de unităţile sovietice.

Se recunosc ca predate în cadrul acestui articol numai 816 autovehicule din totalul de 2.737 câte avem de predat.

g) Până la această dată nu ni s-a precizat care anume din epave avem obligaţia de a le preda și unde (pe locul unde se afl ă sau în centre de colectare) deoarece din Convenţia de Armistiţiu nu reiese că avem obligaţia de asanare a câmpului de luptă și predarea materialelor rezultate din această operaţiune.

2 (76) 2017 document64

studii/documente

C.R.A., cu nr. 109450 din 29 iulie a.c., a intervenit la C.Al.C. pentru a se lua o hotărâre în această privinţă. C.R.A. a propus să se renunţe la primirea lor sau să fi e predate pe locul unde se găsesc.

h) Unii împuterniciţi ai C.Al.C. au cerut ca o parte din predările de materiale art. 7 să se facă la frontieră – punctele Socola și Giurgiu – unde aceste materiale așteaptă luni de zile și din cauză că sunt ţinute sub cerul liber nu mai pot fi întrebuinţate, iar delegaţii sovietici le refuză.

De asemenea, împuterniciţii C.Al.C. din judeţe au cerut ca transporturile acestor materiale să fi e însoţite de gărzi și delegaţi, care în această situaţie au rămas câte 1-2 luni departe de unităţi, fără a putea fi îngrijiţi și hrăniţi la timp.

C.R.A., cu nr. 103945 din 2 mai a.c., a intervenit la C.Al.C. pentru a se da dispoziţii ca predările de materiale să se efectueze pe loc la Centrele de Colectare.

i) Deși în Convenţia de Armistiţiu nu se prevăd clauze pentru ambalarea trofeelor, totuși, la cererile insistente ale C.Al.C. și ale împuterniciţilor din judeţe, această comisie, cu nr. 103969 din 20 aprilie a.c., a cerut Comisiei Aliate de Control să precizeze delegaţilor săi ce anume materiale trebuie să fi e ambalate.

Comisia Aliată de Control, cu nr. 2673 din 11 mai a.c. și nr. 2162 din 26 mai a.c., ne-a făcut cunoscut că urmează să se ambaleze tot ce este armament portativ de tragere și obiectele fragile al căror transport este imposibil fără împachetare.

Această comisie, cu nr. 105666 din 1 iunie a.c., a dat dispoziţii organelor de resort în sensul celor solicitate de C.Al.C.

Totuși, delegaţii C.Al.C. continuă să pretindă ambalarea muniţiilor și a altor materiale decât cele precizate în ultima adresă a C.Al.C.

Cu nr. 110638/945, s-a prezentat din nou la C.Al.C. întreaga problemă a ambalării și reparării muniţiilor art. 7, pentru a se da ordin delegaţilor sovietici să nu mai ceară repararea muniţiilor, iar în ceea ce privește ambalarea, muniţiile capturate ambalate să fi e predate în ambalajele lor originale, iar cele fără ambalaj să fi e predate ambalate, adică așa cum au fost capturate.

Sumele cheltuite pentru ambalarea muniţiei și alte materiale art. 7 se ridică la (56.552.268)/68.367.936 lei.

j) Comisia Aliată de Control, prin delegaţii săi, a ridicat din depozitele românești o însemnată cantitate (peste 32 vagoane/muniţii de proveninţă germană/cal. 105 mm și brandt 80 mm) pentru motivul că nu s-au putut prezenta ca act de proprietate facturile originale.

C.R.A., cu scrisoarea nr. 113992/945, a prezentat C.Al.C. întreagă problemă a muniţiilor și materialelor de provenienţă germană și s-a cerut să ni se recunoască dreptul de proprietate asupra tuturor acestor muniţii,

procurate din Germania pe baza convenţiilor economice încheiate de statul român încă din anul 1945.

k) Observaţii în legătură cu AeronauticaCheltuieli făcute în plus peste prevederile Convenţiei

de Armistiţiu cu repararea materialelor de captură: reparaţii avioane, motoare – 195.414.000 lei; reparaţii auto – 97.125.000 lei; total – 292.539.000 lei.

Materiale primite de la germani: materialul de A.C.A.26, materialul de transmisiuni, materialul volant.

Pentru primele două categorii de materiale s-a intervenit la C.Al.C. cu scrisoarea nr. 113028 din 2 octombrie 1945 și către dl. ministru de război cu adresa nr. 113028 din 5 octombrie 1945, spre a interveni la C.Al.C. ca materialul să fi e lăsat mai departe în dotarea Aeronauticii noastre. Până în prezent nu s-a primit niciun răspuns din partea C.Al.C. și nici de la Ministerul de Război.

În ceea ce privește materialul volant, chestiunea se găsește în curs de rezolvare (Nota la dl. ministru) urmând a se face intervenţie la C.Al.C. ca și acest material să rămână în dotarea aviaţiei noastre.

2. Reparaţia armamentului sovietic de captură: restituirea armamentului românesc din Moldova și cel capturat de Armata Roșie în campania 1942/1943; idem al materialelor de geniu din depozitul Hanul Conachi.

a) Prin scrisoarea nr. 112285/945 s-a cerut C.Al.C. a se renunţa la reparaţiile pentru armamentul sovietic de captură, care ni s-a impus până în prezent în cadrul efortului de război, dar care nu intră în obligaţiile impuse prin Convenţia de Armistiţiu.

b) Prin scrisoarea nr. 116665/945 s-a cerut C.Al.C. a ni se restitui armamentul românesc ridicat de organele sovietice din Moldova, precum și pe cel capturat de Armata Roșie în campania 1942/1943 – Cotul Donului și operaţiunile ulterioare; această cerere se bazează pe reciprocitatea faptului că noi am predat materialul sovietic de captură, deși această obligaţie nu era prevăzută în Convenţia de Armistiţiu.

c) Prin adresa nr. 4974 din 30 august 1945, Comisia Aliată de Control ne face cunoscut că materialele de geniu afl ate în depozitul Hanul Conachi, vor fi ridicate, fi ind considerate de captură, deoarece delegaţii români nu au prezentat actele de proprietate.

La cererea C.R.A. a mers la faţa locului maiorul Costrov, delegatul C.Al.C. și maiorul ing. Mihăescu, delegatul M.R.27, cu care ocazie cel din urmă a prezentat actele de proprietate respective.

Cu toate acestea C.Al.C., cu adresa nr. 5794 din 20 octombrie a.c., ne comunică din nou că se vor ridica materialele fi ind de captură.

Ca urmare, Comisia Română, cu scrisoarea nr. 114326/1945, a cerut domnului general Susaicov28, a ni se lăsa materialele fi indcă avem acte de proprietate, iar motivele invocate de delegatul C.Al.C. nu sunt valabile.

studii/documente

document 2017 2 (76) 65

3. Concluzii

Faţă de înfăptuirile realizate până în prezent, prin aceea: - că trofeele au fost identifi cate și colectate în

marea lor majoritate în proporţie de 100%, totalizând 191 centre;

- că au fost triate, clasate și li s-a asigurat o bună întreţinere prin inspecţiile executate la depozite de către ofi ţerii controlori ai M.R.-ului și delegaţii judeţeni ai acestei comisii;

- că neobligaţi fi ind, am înţeles să satisfacem cererile Comisiei Aliate de Control, de a ambala armamentul portativ de tragere și obiectele preţioase/aparate radio, de laborator, material transmisiuni etc.;

- că în ideea efortului de război – depășind cadrul obligaţiilor Convenţiei de Armistiţiu – am convenit până la data încetării ostilităţilor să reparăm materialul auto german.

Credem că în cadrul art. 7 bilanţul executării Convenţiei de Armistiţiu este cât se poate de satisfăcător,

datorită celor mai bune intenţii de care Comisia Română de Armistiţiu a fost totdeauna călăuzită.

În sprijinul afirmaţiilor de mai sus, trebuie să menţionăm eforturile și chiar sacrificiile făcute de organele noastre de execuţie, care în efectuarea grelelor operaţiuni de colectarea muniţiilor și deminarea diferitelor regiuni, au înregistrat următoarele pierderi: morţi – 1 ofi ţer, 5 subofi ţeri și 35 trupă; răniţi – 5 ofi ţeri, 77 subofi ţeri și trupă.

NOTĂ: Cifrele în paranteză reprezintă stadiul cheltuielilor la 12 septembrie 1945. Cifrele fără paranteză reprezintă stadiul global al cheltuielilor la 20 octombrie 1945. Cantităţile de materiale și lucrările indicate în darea de seamă, subliniate, s-au consumat și executat în perioada 12 septembrie 1945-20 octombrie 1945.

ȘEFUL DELEGAŢIEI MILITAREGeneral Pretorian S.”.

Th e fulfi llment Stage of the Truce Convention refl ected in a Report of Military Delegation (November 1, 1945)

Teodora Giurgiu, Ph.D.

Abstract: In a document elaborated by Military Delegation on November 1, 1945 there was presented the fulfi llment stage of the Truce Convention provisions. Romanian Truce Commission had as missions to assure the respect of the obligations established by the Truce Convention and to support the Allied Control Commission regarding the war eff ort.

Keywords: Truce Convention, Military Delegation, Allied Control Commission, Romanian Truce Commission, 1944-1945

NOTE1 Serviciul Istoric al Armatei.2 Structuri militare române care au lucrat pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, Inventar arhivistic, vol. I, Bucureşti, Editura Militară, 1999, p. 167.3 Ibidem.4 Ibidem.5 Ibidem.6 A avut, în cea mai mare parte a timpului, următoarea organizare: şeful delegaţiei, ajutat de un subşef; Cabinet; Secţia I-a Organizarea şi Aplicarea Militară a Armistiţiului (a fost iniţial, structurată pe două birouri: Adjutantură şi Registratură; din 1946 se reorganizează astfel: Biroul 1 Organizare, Personal; Biroul 2 Aplicarea Militară a Armistiţiului şi Biroul 3 Juridic şi Registratură); Secţia a II-a Materiale, Maşini, Unelte şi Armament (cu 4 birouri: Biroul 1 Armament şi Muniţii; Biroul 2 Materiale; Biroul 3 Materiale de Intendenţă şi Biroul 4 Auto); Secţia a III-a Ofi ţeri de Legătură şi Translatori (cu: Biroul Translatori; Grupa Ofi ţeri de Legătură şi Translatori cu Misiunea S.U.A. şi Grupa Ofi ţeri de Legătură şi Translatori cu Misiunea Britanică; la acestea, din 1946, se adaugă Biroul de Curieri al Comisiei Aliate de Control); Secţia Auto şi Secţia Cazarmare. (Ibidem, pp. 167-168).7 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Structuri militare române care au lucrat pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, dosar nr. crt. 465, f. 597.8 Ibidem.9 Ibidem.10 Semnat de şeful Delegaţiei Militare din Comisia Română de Legătură cu Comisia Aliată de Control şi de preşedintele Ofi ciului pentru Aplicarea Tratatului de Pace şi adresat secretarului general pentru Înzestrarea Armatei.11 A.M.R., Fond microfi lme, rola F.II. 7.2185, cd. 141.12 Ibidem.13 Ibidem.

14 Organe militare însărcinate cu controlul aplicării Tratatului de Pace.15 A.M.R., Fond microfi lme, rola F.II. 7.2185, cd. 141.16 Ibidem, cd. 142.17 A.M.R., Fond Structuri militare române care au lucrat pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, dosar nr. crt. 232, f. 282-291.18 „Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura forţelor sovietice şi ale celorlalţi Aliaţi înlesniri pentru libera lor mişcare pe teritoriul României, în orice direcţie, dacă este cerută de către situaţia militară. Guvernul şi Înaltul Comandament al României, acordă orice concurs posibil pentru o astfel de mişcare, prin mijloacele lor de comunicaţie şi pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă şi în aer”.19 „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să remită ca trofee, în mâinile Înaltului Comandament Aliat (sovietic), orice material de război al Germaniei sau al sateliţilor săi afl at pe teritoriul român, inclusiv vasele fl otei germane şi ale sateliţilor ei afl ate în apele româneşti”.20 Subsecretariatul de Stat – n.n.21 Ministerul Afacerilor Interne – n.n.22 Comandamente teritoriale – n.n.23 „Guvernul român se obligă ca în termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat (sovietic), să restituie Uniunii Sovietice, în bună stare, toate valorile şi materialele luate de pe teritoriul ei în timpul războiului, aparţinând statului, organizaţiilor politice şi cooperative, întreprinderilor, instituţiilor sau cetăţenilor particulari şi anume: utilajul fabricilor şi uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu şi orice alte bunuri”. 24 Comisia Română de Armistiţiu – n.n.25 Comisia Aliată de Control – n.n.26 Apărare contra aeronavelor – n.n.27 Ministerul de Război – n.n.28 Ivan Susaikov, general, locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate de Control în România.

2 (76) 2017 document66

studii/documente

Artileria română, de-a lungul istor iei sale de aproape 175 de ani, a dat Armatei

și Ţării personalităţi de seamă care au pus mai presus de orice dragostea de neam și glia strămoșească. Între acestea se numără și generalul de armată Petre Dumitrescu, un autentic „senior”1 al celei de-a doua confl agraţii mondiale. În strălucita sa carieră militară, de 42 de ani, generalul Petre Dumitrescu a stabilit unele „recorduri” impresionante: a fost primul artilerist ce a obţinut gradul de general de armată și al doilea militar din istoria armatei, după Ion Antonescu ce a deţinut acest grad; a fost singurul general român care a comandat o armată pe toată perioada Războiului din Est și a avut cel mai lung „mandat” la conducerea unei armate în timp de război; după Ion Antonescu, a fost al doilea general român care a comandat o armată germană, Armata 6 din „Gruparea de armate general Dumitrescu”. Și totuși, ca și alţi generali români, după 23 august 1944, a trăit „drama” epurării din armată, a marginalizării care, din fericire, nu a fost suplimentată cu experienţa închisorilor comuniste.

Înainte de 1989, ca urmare a participării la Războiul din Est, generalul Petre Dumitrescu a fost un interzis, un condamnat la uitare. Spre exemplu, Istoria Artileriei Române (ediţia 1977) îl amintește doar într-o notă de subsol ca unul dintre absolvenţii Școlii de Artilerie care au performat în carieră, ajungând Inspector General al Artileriei (p. 151); iar dicţionarul Comandanţi militari (ediţia 1983) nu i-a găsit locul printre cei aproape 500 de comandanţi militari, pentru că autorii au optat pentru cei care „s-au identifi cat cu idealurile luptei de eliberare naţională, de apărare a independenţei și suveranităţii naţionale de reînnoire revoluţionară a societăţii” (p. 9). Timid, Istoria militară a poporului român (vol. VI, ediţia 1989) amintește de generalul Petre Dumitrescu în contextul „contraofensivei sovietice de la Stalingrad”, dar cu referire numai la criza relaţiilor de comandament româno-germane (pp. 500-513). Aceleași referiri privindu-l pe generalul Dumitrescu le găsim și în volumul I din lucrarea România în anii celui de-Al Doilea Război Mondial (ediţia 1989), iar în volumul II

din aceeași lucrare este subliniată poziţia generalului român în discuţia cu generalul Hans Friessner din seara zilei de 23 august 1944 de a „da tot concursul regelui, ţării și guvernului” (p. 84). Având în vedere aceste aspecte, dorim ca prin articolul de faţă să punem în lumină personalitatea de excepţie a bravului general artilerist, întregind cele scrise despre el în cartea noastră Din elita artileriei (pp. 111-112), cu alte aspecte defi nitorii din activitatea și conduita sa, mai mult sau mai puţin cunoscute.

Trepte în cariera militară Generalul de armată Petre Dumitrescu s-a născut

la data de 12 februarie 1882, în comuna Dobridor (astăzi sat în comuna Moţăţei), judeţul Dolj2. Atras de cariera militară a urmat, în perioada 1901-1903, cursurile Școlii Militare de Artilerie și Geniu (pe care a absolvit-o al 6-lea în promoţie din 21) primind gradul de sublocotenent la 1 iulie 1903, iar în perioada 1904-1906 a urmat cursurile Școlii Speciale de Artilerie.

La 1 octombrie 1906 a fost înaintat la gradul de locotenent, iar la 1 octombrie 1911 la cel de căpitan. În anul 1911 a fost admis la Școala Superioară de Război, pe care a absolvit-o în anul 1913 (promoţia a 23-a), fi ind coleg, printre alţii, cu Nicolae Ciupercă, viitor comandant de armată, participant de asemenea la Războiul din Est.

În timpul Primului Război Mondial a deţinut gradele de maior, obţinut la 1 noiembrie 1916 și de locotenent-colonel, grad la care a fost înaintat la 1 septembrie 1917. A îndeplinit funcţiile de comandant al Bateriei 4 din Regimentul 6 Artilerie, și, mai apoi, ofi ţer de stat-major în Biroul operaţii al Armatei 2 (martie 1917-aprilie 1918), iar de la 1 aprilie 1918 a deţinut funcţia de șef de stat-major al Diviziei 4 Infanterie.

Intrarea României în război l-a găsit pe căpitanul Petre Dumitrescu la comanda Bateriei 4 din Regimentul 6 Artilerie, pe care a condus-o cu multă pricepere și destoinicie în luptele din Ţara Bârsei, Pasul Bratocea și Valea Buzăului. Comandantul

UN UITAT – GENERALUL DE ARMATĂ PETRE DUMITRESCU ŞI BĂTĂLIA DE LA COTUL DONULUI

General de brigadă (r) profesor universitar Dr. Adrian STROEAColonel (r) Marin GHINOIU

Generalul Petre Dumitrescu

studii/documente

document 2017 2 (76) 67

regimentului, colonelul Alexandru Tomoroveanu, viitor general, a consemnat în „Foaia califi cativă” următoarele: „Căpitanul Petre Dumitrescu a comandat Bateria 4 din acest regiment de la intrarea în campanie până la 20 martie 1917 când a fost mutat la Armata 2. În tot acest timp am avut ocazia să apreciez activitatea depusă, demnă de toată lauda a acestui distins ofi ţer, care a știut în grelele împrejurări ale retragerii armatei noastre să contribuie cu focul bateriei sale în difi cilele situaţii [prin] acţiunea de ariergardă a divizionului din care făcea parte, pentru ca trupele noastre să se retragă spre pasul Bratocea, când a rămas 24 de ore neclintit pe poziţie lângă Vlădeni, apoi activitatea desfășurată în luptele de la Cislău (Valea Buzăului inferior) și Străoane (Valea Putnei inferioare) a zugrăvit BINE MERITATELE APRECIERI CE AU FĂCUT ACESTUI EXCELENT OFIŢER. În scurta perioadă de refacere, bateria sa a fost totdeauna arătată drept model, iar spiritul de ordine și metoda de lucru au constituit o caracteristică a acestui ofi ţer merituos”3.

Și în cadrul Biroului operaţii al Armatei 2 a avut o comportare exemplară, șeful de birou, nimeni altul decât locotenent-colonelul Nicolae Ciupercă, colegul de promoţie din Școala Superioară de Război, apreciindu-l extrem de elogios: „… locotenent-colonelul Petre Dumitrescu se afl ă în Biroul operaţii al armatei de la 20 martie 1917. În tot acest timp (adică până la 1 aprilie 1918) a lucrat fără întrerupere, luând parte activă la toate lucrările în aceeași măsură cu subsemnatul (ce nobleţe, cât spirit de camaraderie – n.n.) și contribuind în mod larg la pregătirea operaţiilor care s-au desfășurat pe frontul armatei. Inteligent, muncitor, conștiincios are toate calităţile unui DISTINS OFIŢER de stat-major. Își îndeplinește serviciul cu conștiinciozitate și devotament, merită a fi înaintat la excepţional”4.

În perioada interbelică a deţinut o serie de funcţii importante în cadrul Armatei Române, continuând să fi e apreciat pentru activitatea și pregătirea sa. După ce la 1 aprilie 1920 a fost înaintat la gradul de colonel, la 15 mai a fost promovat la Marele Stat Major, iniţial în funcţia de șef al Biroului operaţii, iar din 1921 în cea de șef al Secţiei operaţii, pe care a condus-o timp de aproape zece ani5.

În anul 1922 a urmat Cursul de informaţii pentru colonei și generali de la Versailles (Franţa), iar în perioada 1922-1923 a efectuat stagiul la comanda Regimentului 2 Artilerie, necesar pentru înaintarea la gradul de general. Din această perioadă am reţinut aprecierile laudative ale șefului Secţiei operaţii, colonelul Ion Sichitiu, viitorul șef al Marelui Stat Major: „Colonelul Petre Dumitrescu a venit la M.St.M., la 15 mai 1920, încredinţându-i-se funcţia de șef al Biroului operaţii. Cu o bogată experienţă în serviciul

de stat-major și-a început activitatea îndreptăţind toate speranţele, graţie și calităţilor distinse cu care este înzestrat și pe care le-a pus în serviciu fără economie. M-a secondat în mod inteligent și cu competenţă la toate lucrările importante ale secţiei și pentru care nu am decât cuvinte de laudă (alt exemplu de nobleţe și spirit de camaraderie specifi c artileriei – n.n.). Studiază și rezolvă cu precizie și punctualitate variatele chestiuni ale biroului, distingându-se prin claritatea expunerii și ușurinţa redactării. Muncitor neobosit, conștiincios, modest, cu o desăvârșită pregătire profesională, are toate calităţile unui EMINENT ofi ţer de stat-major”6.

La 10 mai 1930 a fost înaintat la gradul de general de brigadă, din funcţia de comandant al Brigăzii 4 Artilerie (1 aprilie-30 decembrie 1930), iar în perioada 1930-1932 a fost atașat militar la Paris. Revenit în ţară, a reluat comanda Brigăzii 4 Artilerie (1932-1833), de unde a promovat comandant al Diviziei 13 Infanterie (1933-1935). În această perioadă, un alt artilerist, generalul de divizie Alexandru Rizeanu (alt coleg de promoţie din Școala Superioară de Război), comandantul Corpului 1 Armată, avea să noteze: „Generalul Petre Dumitrescu s-a afi rmat ca un COMANDANT DE ELITĂ ocupându-se de toate ramurile de pregătire de război. Unităţile și subunităţile diviziei au lucrat fără preget, marcând progres în toate ramurile activităţii. Prin cultura sa generală, prin frumoasa pregătire profesională pe care o posedă, cum și prin felul său de a fi și a lucra, generalul Dumitrescu este îndreptăţit să aspire la gradele și funcţiile cele mai înalte”7.

După acest stagiu la trupe, în aprilie 1935 este numit prim subșef al Marelui Stat Major (1935-1937), funcţie în care a primit elogii din partea șefului Marelui Stat Major, generalul Nicolae Samsonovici: „În funcţia ce îndeplinește actualmente s-a distins din toate punctele de vedere. Foarte priceput, muncitor, sever dar drept, cu foarte mult tact, mă ajută în funcţia pe care o îndeplinesc cu sârguinţă și devotament ostășesc”8.

Apoi, pentru o scurtă perioadă de timp, s-a afl at la comanda Corpului 1 Armată (1937), unde s-a afi rmat cu prilejul Manevrelor Regale de toamnă, după cum l-a notat directorul acestora, generalul de divizie Dimitrie Motaș: „Prin modul cum a înţeles misiunea, prin ordinele clare ce a dat, prin calmul cu care a asigurat executarea ordinelor, generalul Petre Dumitrescu a dat dovadă de calităţi deosebite de conducere”9. În această perioadă, la 1 aprilie 1937, a fost înaintat la gradul de general de divizie.

La 1 noiembrie 1937 a revenit în arma sa, fi ind numit în cea mai înaltă funcţie, aceea de Inspector General al Artileriei, pe care a îndeplinit-o cu destoinicie până la 20 noiembrie 1940. Și din această funcţie a primit aprecieri onorante din partea miniștrilor apărării

2 (76) 2017 document68

studii/documente

naţionale din acele vremuri. Astfel, la un an de muncă în fruntea Inspectoratului General al Artileriei, ministrul de atunci, generalul de divizie Constantin Ilasievici, aprecia: „Ca inspector de artilerie, generalul Dumitrescu a relevat mai întâi amplele sale cunoștinţe tehnice de eminent artilerist, apoi calităţi speciale de organizator și în conducerea acestui greu și important serviciu”10.

Doi ani mai târziu, ministrul apărării, aprecia: „Asupra modului cum a condus Inspectoratul General al Artileriei, a competenţei domniei sale și a activităţii rodnice ce a depus, nu am de adăugat nimic la șirul nesfârșit de note elogioase trecute în paginile memoriului și care sunt o mărturie mai temeinică a valorii acestui DISTINS GENERAL AL ARMATEI NOASTRE”11.

Norii negri ce prevesteau furtuna ce avea să vină a determinat conducerea politico-militară a ţării să intensifi ce măsurile de apărare, inclusiv prin înfi inţarea comandamentelor de armată. La 24 noiembrie 1940, în condiţiile grele ale rapturilor teritoriale din acel an, generalul Petre Dumitrescu a fost numit comandant al Armatei 1, cu care prilej avea să exprime crezul său: „Acum mai mult ca oricând trebuie să fi m stăpâni pe noi, să păstrăm încrederea în puterile noastre și în virtuţile Neamului nostru care în toate vremurile a știut să iasă biruitor din toate încercările grele prin care a trecut. Acum, mai mult ca oricând, suntem datori să ne încordăm cât mai mult minţile și să ţinem trează în sufl etul nostru iubirea de Ţară și Neam cu credinţa în Dumnezeu și în steaua Neamului nostru, să muncim cu râvnă și fără preget pe toate tărâmurile și să fi m una cu toţi într-un singur cuget, o singură simţire și o singură voinţă, în jurul conducătorilor noștri. Numai așa vom putea birui și vom putea reclădi România noastră Mare, scumpă tuturor”12.

Până la 25 martie 1941 generalul Petre Dumitrescu a comandat Armata 1, care „a preluat apărarea graniţei de V a ţării și a liniei vremelnice de demarcaţie impusă prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, paza și siguranţa întregului teritoriu de la N de munţi, din Oltenia și chiar din partea de E a Munteniei. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, Armata 1 «și-a făcut datoria» – așa cum raporta la 28 ianuarie generalul Petre Dumitrescu – dovedindu-se «surdă la clevetirile mulţimilor și în executarea consemnelor ce a avut», neezitând un moment «să tragă atunci când rebelii

s-au opus», chiar dacă uneori s-a manifestat «o oarecare timiditate»”13.

La 1 februarie 1941 Petre Dumitrescu a fost înaintat la gradul de general de corp de armată.

Un loc aparte în cariera sa îl ocupă perioada în care a deţinut onoranta funcţie de comandant al Armatei 3 pe Frontul din Est (25 martie 1941-29 august 1944). La puţin timp de la preluarea comenzii, generalul Petre Dumitrescu a solicitat printr-un ordin de zi subordonaţilor „de la toţi, de la cei mai mari în grad până la ultimul soldat, îndeplinirea completă a datoriei cu credinţă, tragere de inimă și devotament. Cer ca toţi să fi ţi călăuziţi în toate acţiunile voastre numai de interesele oștirii și ale ţării. Doresc ca armata să se prezinte ca sufl et și pregătire de război, ca un bloc de granit care să sfărâme toate

încercările de cotropire ale vrăjmașului”14. La declararea mobilizării și debutul operaţiei

„Barbarossa”, Armata 3 făcea parte din „Grupul de armate general Antonescu”, dar comandamentul acesteia „a fost deposedat de atributele de conducere operativă, rămânând «responsabil de grija materială a tuturor trupelor române, indiferent de subordonarea acestora comandamentelor germane», în timp ce marile unităţi din compunerea sa au fost subordonate comandamentului Armatei 11 germane”15. După consumarea cunoscutei bătălii a „așteptării”, la 3 iulie 1941 comandamentul Armatei 3 a fost reinvestit cu atribuţii operative, armata primind misiunea să elibereze partea de nord a Bucovinei și ţinutul Herţei. „Subordonându-și trupele din zonă…, generalul Petre Dumitrescu a precizat misiunea armatei (să elibereze orașul Cernăuţi, capitala Bucovinei istorice, și să ajungă cât mai repede pe Nistru, între Râșcov și Darabani – n.n.)… ”16. Având trupele dispuse pe un aliniament la 10 km de frontiera impusă de sovietici în 1940, „generalul Petre Dumitrescu a decis să atace cu forţele principale (Divizia 7 Infanterie și Brigada 2 Mixtă Munte) la fl ancul drept, pe direcţia Mihăileni – Noua Suliţă – Hotin și cu un grup de forţe puternic (Corpul de Munte, cu Brigăzile 1, 4 Munte, și Detașamentul „Albustin”) pe direcţia Vicov – Storojineţ – Cernăuţi”17. Atacul a început la 3 iulie ora 17.00, iar în după-amiaza zilei de 5 iulie primele trupe au intrat în Cernăuţi. La fl ancul drept trupele române au eliberat Hotinul la 8 iulie. La 16 iulie, generalul Petre Dumitrescu a elogiat în alese cuvinte, printr-un ordin de zi, faptele de arme ale

Generalii Petre Dumitrescu, Manstein şi Avramescu, pe fr ontul Crimeii

studii/documente

document 2017 2 (76) 69

subordonaţilor săi: „Ostași ai Armatei 3! Aţi binemeritat de la Patrie! În campania pentru dezrobirea fraţilor din Bucovina și Basarabia de Nord, singuri în faţa unui inamic puternic, aţi biruit. Aţi izgonit vrăjmașul din munţii Bucovinei. Aţi străbătut păduri seculare. Aţi forţat Prutul. Aţi alungat dușmanul din Cernăuţi, capitala mândrei Bucovine. Aţi cucerit Hotinul, cetatea lui Ștefan Vodă și aţi fugărit cotropitorul din tot cuprinsul Basarabiei de nord până la Moghilev pe Nistru. Vă mulţumesc! În faţa mormintelor celor căzuţi la datorie îmi plec smerit genunchii. Lor, celor morţi, ca și celor răniţi, ca și vouă încă de strajă la graniţele ţării, neamul românesc, prin mine, vă aduce prinosul său de recunoștinţă”18.

După acest moment, având în compunere Corpurile de Munte și de Cavalerie, a forţat, la 17 iulie, Nistrul, și, prin lupte grele, a constituit un cap de pod cu o adâncime de 30 km. Despre această acţiune de forţare a Nistrului și de străpungere a liniei fortifi cate „Stalin”, generalul Petre Dumitrescu releva: „În această acţiune, atât vânătorii de munte, cât și cavaleria s-au întrecut în acte de bravură, de eroism și jertfă, adăugând noi pagini de glorie la activul lor. Am avut pierderi serioase în ofi ţeri și trupă. Mă închin în faţa mormintelor lor și aduc tuturor (morţi și supravieţuitori) tot prinosul meu de laudă și recunoștinţă pentru faptele de arme săvârșite. Îmi îndeplinesc o datorie de conștiinţă să relev acţiunea plină de sacrifi ciu a pontonierilor, care sub focul necruţător al mitralierelor inamice au asigurat continuu operaţiunile de trecere a trupelor peste Nistru, fără putinţă de a se adăposti sau de a răspunde inamicului. Relev, de asemenea, și acţiunile artileriei grele, care prin trageri bine organizate și conduse, a asigurat o solidă protecţie trupelor noastre contribuind în foarte mare măsură la reușita trecerii. Ostași! Vă mulţumesc încă o dată pentru tot ceea ce aţi făcut acum și vă urez să mergeţi din victorie în victorie până la zdrobirea defi nitivă a inamicului”19.

După forţarea Nistrului, generalul Petre Dumitrescu a condus Armata 3 în ofensiva începută la 21 iulie și desfășurată de trupele germano-române între Nistru și Nipru și la nord de Marea Azov. În această ofensivă armata „a constituit «aripa ocolitoare», așa cum aprecia generalul Petre Dumitrescu, a manevrei germane, deplasându-se «zi și noapte cu o viteză care va rămâne cu cinste în istorie, alături de aceea din 1914 a lui von Kluck, între frontieră și Marna»”20.

La 10 august 1941, Armata 3 condusă de generalul Petre Dumitrescu a ajuns pe malul Bugului, la Voznesensk, parcurgând, de la începutul războiului, „în luptă sau în urmărire, peste 1.000 km. Pierderile înregistrate s-au cifrat la 209 ofi ţeri, 74 subofi ţeri și 4.004 trupă (morţi, răniţi și dispăruţi). Concomitent, a capturat 4.115 militari sovietici și numeros armament și

tehnică de luptă”21. În această perioadă generalul Petre Dumitrescu a fost vizitat, la punctele sale de comandă, de două ori, de generalul Eugen von Schobert, care l-a decorat cu „Crucea de Fier”.

Începând cu 20 august, Armata 3 a înaintat spre Nipru, pe care l-a atins după 12 zile, făcând apoi, la nord de Berislav, siguranţa fl ancului stâng al Armatei 11 germane, iar în perioada 24 septembrie-2 octombrie a dus lupte de apărare între Nipru și ţărmul nordic al Mării Azov. „La data de 10 octombrie 1941, armata condusă de Petre Dumitrescu avansase 1.700 km, provocând pierderi forţelor sovietice de aproximativ 20.000 de morţi, 40.000 de răniţi, capturând 149 de tancuri, 128 de tunuri, 277 de mitraliere și 367 de puști mitraliere. […] pierderile armatei române însumau 2.555 de morţi, 6.201 răniţi și 1.785 de dispăruţi”22.

După ce, la 4 noiembrie 194, comandamentul Armatei 3 a fost scos din operaţii, acesta a fost dislocat la Tiraspol, unde, subordonând marile unităţi din zonă, a primit misiunea să asigure siguranţa teritoriului dintre Nistru și Nipru și să conducă, administrativ și disciplinar, trupele subordonate Armatei 11 germane. Această poziţie de neoperativitate va dăinui aproape nouă luni. La data de 18 iulie 1942, după demisia generalului Iosif Iacobici, Petre Dumitrescu a fost înaintat la gradul de general de armată, devenind al doilea comandant român, ca importanţă, după mareșalul Ion Antonescu.

La sfârșitul lunii iulie 1942 comandamentul Armatei general Dumitrescu, luând în subordine Corpurile 1 Armată și de Cavalerie, și-a reactivat atributul operativ și, subordonată Grupului de armate „Ruoff ”, a primit misiunea să asigure fl ancul drept al acestuia, pe litoralul estic al Mării Azov, și să cucerească peninsula Taman, misiune îndeplinită până la sfârșitul lunii august, deschizând astfel calea peste strâmtoarea Kerci.

La 31 august 1942, comandamentul Armatei 3 a primit ordin să ia în subordine Corpurile 1, 2, 4 și 5 Armată și să preia de la trupele germane și italiene apărarea frontului din Cotul Donului, între Kletskaia și Suhoi Doniek, realizând până la 10 octombrie dispozitivul de apărare, „liniar, cu densitate mică în adâncime, fără lucrări genistice importante”, care nu corespundea „exigenţelor regulamentare și capacităţii combative a armatei”23, existând și „trei capete de pod ruse”. „Cele trei capete de pod din sectorul armatei, și mai ales cel de la nord Dewjatkin care permitea concentrarea unor puternice forţe ofensive ruse la sud de Don, prezentau un pericol grav. […] În această situaţie, comandantul Armatei 3 române, generalul Petre Dumitrescu, a cerut aprobarea Comandamentului Suprem German, să arunce la nord de Don forţele ruse afl ate în cele trei capete de pod, încă înainte ca să fi intrat în sectoare toate diviziile. […] Comandamentul Suprem

2 (76) 2017 document70

studii/documente

German nu numai că n-a aprobat această operaţie, dar a interzis armatei române orice atac cu forţe mai mari de un batalion fără aprobarea lui”24.

Constantin I. Kiriţescu a consemnat că „generalul Petre Dumitrescu, luând comanda Armatei 3 din sectorul Donului, și-a putut da seama, după o simplă privire pe hartă, de situaţia primejdioasă a frontului din sectorul său. Era evident că efortul principal sovietic se va da în această zonă, în direcţia Rostov, căci, reușind a ocupa Rostovul, se tăiau toate comunicaţiile terestre ale trupelor germane și aliate […] Semnalând acest pericol grav, comandantul român a cerut ca frontul ce i s-a încredinţat să fi e proporţional cu mijloacele armatei sale, dându-i-se și posibilitatea de a-și face rezerve importante pe direcţia Serafimovici – Rostov. Mai era încă o împrejurare dezavantajoasă, ce ţinea de linia geografi că a frontului Armatei 3. Acesta nu era chiar pe Don, în faţa obstacolului natural pe care-l formează un curs larg de apă ce-l desparte de poziţiile adversarului, ci era mult la sud de el, astfel încât adversarul poseda capete de pod pe malul sudic al fl uviului. […] Neputând convinge Comandamentul german pentru luarea măsurilor de îndreptare prin luptă și scurtarea frontului poziţiilor armatei sale, comandantul român a fost nevoit să-și înșire unităţile în cordon subţire – ca mărgelele înșirate pe aţă – fără rezerve importante în spate, atunci când era vizibil că adversarul masează forţe de o superioritate considerabilă, atât în efective, cât și în armament. Așa încât, terminând, către sfârșitul lunii octombrie, instalarea forţelor sale pe front, Petre Dumitrescu era conștient de slăbiciunile armatei sale și ale frontului său”25.

Un alt renumit artilerist, generalul Platon Chirnoagă a apreciat strădaniile generalului Petre Dumitrescu de a rezista eroic în bătălia de la Cotul Donului: „În dimineaţa zilei de 19 noiembrie rușii au exercitat un foarte violent bombardament de artilerie asupra Diviziilor 9 și 14 Infanterie (Corpul 2 Armată), Diviziei 5 și Diviziei 1 Cavalerie. […] 4 armate ruse cu un total de 26-28 divizii de trăgători […] au atacat 5 divizii române. […] Frontul a fost rupt în cele trei capete de pod. […] Astfel, până în seara de 19 noiembrie, centrul și dreapta Armatei 3 române nu mai existau. Diviziile 9 și 14 fuseseră distruse, diviziile 15, 5 și 6 erau încercuite […]”26. Despre bătălia Armatei 3 de la Cotul Donului vom arata, pe larg, și consideraţiile generalului Petre Dumitrescu.

„După ruperea frontului de pe Don, în timp ce grosul forţelor ruse se îndrepta spre Stalingrad, Armata 3 română a trecut la organizarea unei apărări pe râul Tschir”27. Generalul Constantin Pantazi, ministrul de război, afl at în inspecţie pe front, arată: „Trupele române rămase din Armata 3, Diviziile 9, 11 și 7 Infanterie, împreună cu resturi din celelalte divizii, au format Grupul Hollidt, iar generalul Dumitrescu cu cartierul

Armatei 3 a luat comanda unor trupe de coloane germane improvizate în luptători, apărând sudul râului Cir și constituite în două grupări: Spang și Stumpfeld”28.

Despre dramatismul încleștării, însuși generalul Petre Dumitrescu a consemnat: „în perioada de la 25 noiembrie până la jumătatea lunii decembrie, când frontul de pe râul Tschir a fost străpuns, cele mai excepţionale sforţări cerute trupelor române și germane de sub ordinele Armatei 3, toată energia neprecupeţită depusă, cum și cea mai aprigă dârzenie nu au putut suplini lipsa de forţe. Rezistenţa supraomenească realizată pe acest râu a fost străpunsă între 16-18 decembrie […]”29.

După bătălia din Cotul Donului, Comandamentul Armatei 3 general Petre Dumitrescu a rămas din nou fără atribute operative, îndeplinind, pentru o bună perioadă doar sarcini administrative și disciplinare. Astfel, „comandamentul armatei a asigurat deplasarea spre ţară a resturilor marilor unităţi române, inclusiv a celor care luptaseră în Stepa Kalmukă, luând în subordine (din toate punctele de vedere mai puţin operativ) și trupele române care luptau în capul de pod din Kuban și pe cele din Crimeea”30.

La 9 decembrie 1943, Comandamentul Armatei 3 a redevenit operativ, primind „comanda forţelor care se afl au pe cursul inferior al Niprului, la vest de Herson (Diviziile 4 Munte și 24 Infanterie române și Divizia slovacă), precum și a forţelor germane de siguranţă (câteva batalioane)” și asigurând, concomitent și „comanda disciplinară și administrativă a trupelor din Crimeea”31.

În perioada 28 martie-14 aprilie 1944, Armata 3 „s-a repliat la V de Nistru, constituind Detașamentul de armate general Dumitrescu (Armatele 3 română și 8 germană), apoi, la 7 aprilie, Gruparea de armate general Dumitrescu (împreună cu Armata 6 germană), care a funcţionat până la 23 august 1944”32, generalul Petre Dumitrescu fi ind, așa cum am mai relevat, singurul general român, în afara lui Ion Antonescu, care a avut în subordine o armată germană.

Înaintea declanșării ofensivei sovietice „Iași – Chișinău”, Gruparea de armate general Dumitrescu, după ce, așa cum avea să constate comandantul ei, „rezervele Grupării de armată pe care o comand au început să dispară (fi ind transferate de germani pe frontul central – n.n.)”33, a fost dispusă în Basarabia pe aliniamentul Cornești – Orhei – Dubăsari, cursul Nistrului până la vărsarea în Marea Neagră, pe un front de circa 350 km. Cu două zile înaintea începerii ofensivei sovietice, generalul Petre Dumitrescu întrebat fi ind de șeful Marelui Stat Major, generalul Ilie Ștefl ea, în numele conducătorului statului, dacă frontul va rezista la un eventual atac inamic, acesta a răspuns, fără echivoc: „Nu. Frontul va fi străpuns și nu va fi

studii/documente

document 2017 2 (76) 71

nicio posibilitate de a-l restabili, dat fi ind lipsa oricărui obstacol”, pronunţându-se pentru o retragere generală „pe linia de fund”34.

Încă din prima zi a ofensivei sovietice, 20 august, „evenimentele aveau să-i dea dreptate”, sovieticii atacând „mai ales la joncţiunea dintre Armatele 6 germană și 3 română, […] realizând o rupere de front de 35 km și pătrunzând 12 km spre sud-vest […]”35. Ruperea frontului, înaintarea sovietică, pericolul încercuirii Corpului 3 armată român l-au determinat pe generalul D umitrescu să ceară „ofiţerului român de legătură s ă i n f o r m e z e G r u p u l d e armate Ucraina d e S u d c ă e l consideră necesar s ă s e «o rdone n e î n t â r z i a t retragerea pe linia de fund»”, aprobare care, în dinamica evenimente lor, a venit târz iu, în dimineaţa de 22 august. În acest context, Armata 3 română a primit ordin să asigure apărarea liniei Dunării, de la vărsare până la Brăila și capetele de pod Chilia, Ismail și Cartal. Frontul 3 Ucrainean, care acţiona în zona de responsabilitate a Grupării general Dumitrescu, realizase, până în seara zilei de 23 august 1944, când România a trecut de partea Naţiunilor Unite, o ruptură de „până la 350 km de front și până la 110 km în adâncime”36.

În noaptea de 23/24 august 1944, generalul Petre Dumitrescu afl at la Comandamentul Armatei 3, la Galaţi, fi ind chemat la telefon de către comandantul Grupului de armate „Ucraina de Sud”, generalul Hans Friessner și „întrebat ce atitudine va lua «faţă de noul guvern român» și dacă va da «ascultare ordinelor» ce va primi – a răspuns categoric și fără nicio ezitare: «Nu pot să am altă atitudine decât aceea pe care M.S. Regele și noul guvern au luat-o». Exprimând «regretul camaraderesc» faţă de evoluţia evenimentelor, comandantul Armatei 3 române a încheiat conversaţia și a continuat să transmită trupelor din subordine ordinele primite de la noua conducere politico-militară”37. Generalul român a explicat că „a fost cu totul surprins de aceste evenimente, dar că nu poate face altceva decât să-și îndeplinească misiunea pe care o are până la sosirea unor instrucţiuni de la București. Personal regreta foarte mult cele survenite și intenţiona să-și

ceară punerea în disponibilitate. «Însă un lucru nu puteţi să-mi cereţi Excelenţă să-mi calc jurământul de credinţă faţă de Rege»”38. În acea noapte, a primit „misiunea să se concentreze într-o primă fază la Sud de Dunărea maritimă, apoi în zona București – Ploiești pentru a participa la operaţiile militare duse împotriva trupelor germane. În vederea deplasării spre zona de acţiune, comandantul armatei a constituit patru grupări de marș care au angajat lupte cu trupele germane întâlnite, capturând 4.500 prizonieri”39.

La 29 august 1944, fiind pus l a d i s p o z i ţ i a M i n i s t e r u l u i d e R ă z b o i , a predat comanda A r m a t e i 3 genera lului de artilerie Nicolae D ă s c ă l e s c u , p r a c t i c , î n c h e i n d u - ș i cariera militară. G e n e r a l u l Gheorghe Mihail, aflat în centrul evenimentelor de

atunci, a rememorat peste ani: „Armata 3 Dumitrescu Petre, am dizolvat-o din cauza pierderilor enorme pe care le-a avut în timpul ofensivei rusești din nordul Basarabiei și Moldovei și unităţile din această armată au fost repartizate Armatelor 1 și 4. […] Iar pe generalul Dumitrescu Petre, care era singurul general mai în vârstă ca mine, mai vechi ca mine, general de armată, un general foarte capabil, foarte valoros, am cerut ministrului de război să-l ia de la comandă, să-l pună la dispoziţia Ministerului de Război pentru ca să nu-l umilesc, să primească ordine de la un general mai tânăr decât el”40. Foarte interesantă, mai ales astăzi, remarca cu privire la acest tip de umilire, prea adesea și nejustifi cat întâlnită…

Apreciem că o extrem de persuasivă prezentare a aspectelor defi nitorii ale bătăliei din Cotul Donului este mărturisirea pentru posteritate a generalului Petre Dumitrescu din lucrarea sa memorialistică Consideraţii asupra bătăliei din Cotul Donului – Noiembrie 1942. Menţionăm că Biblioteca Militară Naţională păstrează această broșură, multiplicată după dactilografiere, realizată de generalul de armată Petre Dumitrescu în martie 1945. De reţinut că, fragmentar, această lucrare a fost publicată în volumul Românii la Stalingrad, București, Editura Militară, 1992 și că de ea a amintit în scrierile sale și generalul Platon Chirnoagă.

Profesorul Gheorghe Alexianu, generalul Petre Dumitrescu şi secretarul general Gercorschi asistând la slujba de Bobotează pe Nistru

2 (76) 2017 document72

studii/documente

Lucrarea cuprinde un „Cuvânt înainte” (2 pagini), 9 capitole (probleme) ce se întind pe 50 de pagini și 7 planșe (crochiuri) în care autorul abordează din perspectivă românească și personală epopeea de la Stalingrad.

În prima parte intitulată „Condiţii generale în care Armata 3 a exercitat comanda”, generalul Petre Dumitrescu a evidenţiat corect printre altele că: „Diferenţele de formaţie și de doctrină înrădăcinate ani de-a rândul în conducerea armatelor germană și română au apărut din primul moment. Încercările grăbite de unificare, din iarna și primăvara 1941, ale conducerii noastre de atunci, nu au atins scopul urmărit. Lupta Comandamentului Armatei 3 de a obţine ca misiunile încredinţate trupelor noastre să fi e proporţionate cu mijloacele și posibilităţile lor au condus Comandamentul german ca, după ajungerea la Marea de Azov și la strâmtorile Crimeii, să facă disponibil Comandamentul – incomod – al Armatei 3 […] Departe de capitală, Comandamentul Armatei 3 nu a cunoscut și nici n-a fost pus la curent cu intenţiile sau angajamentele luate de mareșalul Antonescu pentru campania anului 1942”41. Bravul general artilerist a arătat și de ce a fost creată această situaţie: „Noi am luptat alături de Germania fără să fi avut o convenţie militară – scrisă sau verbală – deci fără a avea stabilite condiţiile în care urma să luptăm, să sângerăm și să angajăm viitorul ţării noastre […] Comandamentele de pe front – și chiar M.C.G. (apoi M.St.M.) – nu au avut niciun temei în virtutea căruia să poată cere îmbunătăţirea condiţiilor de angajare a forţelor noastre, lăsându-se astfel completă libertate Comandamentului german de a le utiliza după criterii proprii. S-au despărţit trupe de comandamentele lor organice (armată, corp armată, divizie)”42.

Partea a 2-a – „Situaţia strategică pe Don și Volga în toamna anului 1942” (pp. 8-11) – se remarcă prin analiza pertinentă a „Bătăliei Volgii”, care a reprezentat „punctul aparent de infl exiune al cursului războiului”, evidenţiind o serie de neajunsuri ale conducerii germane. „Dintr-o exagerată suprapreţuire a valorii și capacităţii armatei cu care obţinuse strălucitele victorii din 1940, conducerea germană a calculat greșit forţele necesare pentru înfrângerea Rusiei Sovietice. Din lăcomia de a exploata din primul moment teritoriile cucerite a exagerat dezvoltarea formaţiilor de servicii în detrimentul unităţilor luptătoare. […] Comandamentul Suprem German îmbătat de glorie și de erezia misiunii sale divine a fost lipsit de discernământul strategic necesar. Toţi generalii capabili ce nu împărtășeau părerile acestui comandament erau, pe rând, îndepărtaţi. Succesele frumoase din Crimeea (mai și iunie), ca și succesele ușoare de la Doneţ (iulie și august) – ușoare,

deoarece comandamentul sovietic nu a primit bătălia – au întărit și mai mult conducerea germană în credinţa că armata sovietică lunecă grăbit spre calea înfrângerii. […] Toate silinţele noastre de a arăta adevărata situaţie s-au lovit de atmosfera falsă în care trăiau comandamentele superioare germane. […] Prin respingerea apărării sovietice de pe Doneţ și Mius pe Don – Volga și Caucaz s-a ajuns la o lungime nemăsurată a frontului care a trecut de la 2.700 km la un total de 4.000 km. Comandamentul german nu a dispus de forţe sufi ciente pentru a asigura o densitate satisfăcătoare pe acest din urmă front”43.

Partea 3 prezintă activitatea Armatei 3 pentru „Introducerea diviziilor române pe frontul Donului” (pp. 11-13), precum și condiţiile deosebit de grele în care s-a desfășurat această activitate și situaţia precară a înzestrării acestora. „Urgenţa introducerii diviziilor române pe front a impus ca marșul de 600 de kilometri să fi e executat: în ritmul cel mai rapid, neașteptându-se concentrarea unităţilor și formaţiunilor diviziilor și fără posibilitatea antrenării treptate a trupelor și animalelor; cu o hrană insufi cientă pentru oameni și cai, faţă de eforturile mari și prelungite cerute unităţilor; într-o regiune săracă, cu drumuri naturale și cantonamente insufi ciente. Nici chiar regimentelor nu li s-a îngăduit să se adune înainte de a începe marșul spre zona de operaţiuni. […] Diviziile puse sub comanda Armatei 3 veneau direct din ţară, ele luaseră parte la Bătălia Odessei, după care fuseseră retrase pentru reorganizare și refacere. Dispuneau numai de 6 batalioane infanterie (cate 2 batalioane în loc de 3 de fi ecare regiment), 1 batalion de cercetare, 2 regimente de artilerie a câte 6 baterii, 1 batalion pionieri, 1 escadron cavalerie, unităţi anticar (6 piese mijlocii de divizie), transmisiuni, poliţie, precum și formaţiunile normale de servicii. Trebuie să subliniem că diviziile noastre au dispus la Don de o forţă mai redusă de infanterie (6 batalioane în loc de 9), dar de o proporţie satisfăcătoare în artilerie, de insufi ciente mijloace radio și mai ales

Generalul Petre Dumitrescu, pe fr ont, în mijlocul camarazilor

studii/documente

document 2017 2 (76) 73

de mijloace foarte reduse de autotransport, faţă de distanţele considerabile dintre căile ferate și front etc. Armamentul anticar al regimentelor de infanterie era de un calibru prea mic, total inefi cace faţă de noul tanc sovietic cu care am avut de luptat la Don. […] Trupele noastre nu erau echipate pentru a face faţă climei aspre din estul Rusiei. Mantaua scurtă și necăptușită sufi cient, pantalonii nevătuiţi, izmenele scurte, ca și bocancii prea mici au contribuit ca trupele să fi e slăbite fi zicește și din cauza frigului (în afară de alimentaţia săracă)”44.

Partea a 4-a – „Condiţiile în care am luat comanda trupelor române din Cotul Donului” (pp. 13-18) – evidenţiază activitatea desfășurată de Comandamentul Armatei 3 pentru pregătirea bătăliei și greutăţile întâmpinate. Astfel, deși apărarea trebuia să se facă pe Don, „în realitate, pe frontul germano-italian pe care l-am luat în primire nu se găsea la obstacol […] frontul ce ne era destinat prezenta mai multe capete de pod sovietice la sud de Don”45 arată generalul Dumitrescu. „Ajuns la 17 septembrie la Rostov, grija mea de căpetenie s-a concentrat asupra a două probleme capitale: reducerea capului de pod inamic de la sud de Don; [și] introducerea în front a diviziilor române după ideile operative propuse de Armata 3 […]”46. Dar „străduinţele ce am depus pe lângă Grupul de armate „B” de a executa reducerea capului de pod Serafi movici […] nu au avut mai mult succes. O propunere făcută mai târziu, după luarea frontului în primire (16 octombrie, Raportul nr. 36312/1942) pentru ameliorarea în proporţii mult mai modeste a traseului frontului nostru nu a fost, nici ea, aprobată de Comandamentul Superior german”47. Privind cerinţa comandantului Armatei 3 „de a se încredinţa diviziilor noastre un front în raport cu capacitatea lor operativă și de a se asigura rezervele necesare […] Înaltul nostru Comandament, deși a prevăzut și prescris clar aceste directive a cedat prea ușor presiunilor de la OKH, atunci când Armata 3 a refuzat să execute ordinele contrarii germane prin care se înșirau forţele noastre într-un cordon subţire fără rezerve”48.

Partea a 5-a – „Situaţia generală a frontului la 10 octombrie 1942” (pp. 18-20) – reprezintă o radiografi e la rece a situaţiei când Armata 3 a luat comanda acestui sector de front. La acea dată, „a) Frontul armatei, care nu era încă complet ocupat de trupele noastre, avea un traseu foarte nefavorabil pentru apărare. El prezenta însemnate dezavantaje tactice și strategice. b) Dispozitivul era complet liniar, foarte puţin dens, lipsit de orice adâncime. […] c) Lucrările defensive luate în primire de la italieni și mai ales de la germani erau aproape inexistente […]”49. Deși comandantul Armatei 3 a prevăzut că „pericolul ruperii frontului armatei pe direcţia Kotovski – Cernișevskaia” era cel mai probabil și posibil, totuși, așa cum a apreciat generalul

Petre Dumitrescu, prin raportul din 7 octombrie, Armata 3 a fost „lipsită aproape total de rezerve și cu o densitate slabă în front, nu va putea apăra în bune condiţii frontul ce i s-a încredinţat”50. Calvarul Armatei 3 în legătură cu aliatul german prezintă în fapt situaţia relaţiilor de comandament dintre armatele germane și române, presiunile făcute de germani, concomitent cu presiunea atacurilor sovietice. Comandantul Armatei 3 a arătat clar că „Nu se poate cere Armatei 3 să dispună toate M.U. ale sale pe fronturi largi. Atât diviziile, cât și corpurile de armată nu dispun de rezerve, ceea ce impune imperios ca cel puţin armata să aibă unele rezerve. Armata 3 nu poate garanta apărarea zonei ce i s-a încredinţat, pe un front de 180 km, continuu atacat, numai cu Divizia 7 Cavalerie în rezervă, mai ales acum când comandamentul sovietic aduce întăriri în regiunea Kletskaia – Serafimovici și când armata are circa 6.000 oameni pierduţi”51.

În partea a 7-a – „Consideraţii asupra marii ofensive sovietice din Cotul Donului” (pp. 27-32) – generalul Petre Dumitrescu arată ideea operativă sovietică și subliniază clar gradul de nepregătire al armatelor germane și aliate pentru primirea ofensivei inamice. Astfel, comandamentul sovietic a urmărit „în cadrul strategic, atac concentric contra celor 2 fl ancuri ale săgeţii aventurate germane de la Volga prin străpungerea fronturilor Armatelor 3 și 4 române în direcţia Kalaci pentru a izola și încercui Armata 6 germană de la Stalingrad; ulterior continuarea operaţiilor în direcţia Rostov; în cadrul Armatei 3 străpungerea frontului în cele două intrânduri de la N de Kletskaia și Bolșoi prin atacuri concentrice spre Perelazovski pentru a încercui și distruge aripa dreaptă și centrul Armatei 3 române”52. […] „În momentul declanșării ofensivei sovietice atât zonele întărite, cât și poziţia Cir se găseau abia în faza primelor recunoașteri. […] Armata 3 și-a făcut pe deplin datoria de a aduce la cunoștinţa comandamentelor superioare adevărata situaţie atât a trupelor și aprovizionărilor noastre, cât și natura și proporţia pregătirilor sovietice”53.

Partea a 8-a – „Desfășurarea bătăliei” (pp. 32-44) – susţinută și de cele 7 crochiuri, ne prezintă desfășurarea operaţiilor Armatei 3 române, pe zile, în perioada 19-25 noiembrie 1942. „În prima zi de bătălie, la 19 noiembrie, acţiunea a început printr-o activitate foarte vie de artilerie și aruncătoare, pe întreg frontul armatei, încă de la primele ore. […] La ora 5.20, pe întuneric și o ceaţă foarte compactă, au fost dezlănţuite tragerile sovietice de pregătirea atacului (artilerie, aruncătoare, katiușa) pe tot frontul armatei, cu maximă intensitate la Corpurile IV și II armată. Ele au durat o oră și jumătate în sectoarele de atac, prelungindu-se însă în celelalte sectoare până la 3 ore. Atacurile principale,

2 (76) 2017 document74

studii/documente

în regiunile Kletskaia (Divizia 13 Infanterie) și Bolșoi (Divizia 14 Infanterie) s-au executat cu mase de tancuri care au căutat, în trei valuri, să scoată aproape concomitent din acţiune linia de luptă a infanteriei, artileria și comandamentele. […] Toate sforţările eroice făcute de unităţile noastre nu au putut sluji decât la limitarea breșelor. […] În această primă zi a marii ofensive sovietice, adversarul a reușit să creeze în frontul nostru (mai bine zis în „cordonul” nostru) două spărturi: una la centru, largă de 15-18 km și adâncă de 15 km, care tăia Armata 3 română în două [și] alta la aripa dreaptă, largă de 10-12 km, adâncă însă de aproape 35 km, care a rupt legătura între Armata 3 română și Armata 6 germană […]”54. Aceasta a fost prima zi, urmată de altele, tot victorii pentru sovietici și înfrângeri pentru români. „Cu începere de la 25 noiembrie, comandamentul german trece la înjghebarea unei noi rezistenţe pe linia generală a râului Cir. În acest sens se subordonează comandamentului Armatei 3 toate unităţile de orice armă și toate formaţiunile de servicii germane din zonă, grupate sub comanda generalilor germani Stumpfeld și Spang. În această a șaptea zi a bătăliei, au retrecut frontul fi rav înfi ripat Divizia 1 Blindată română și Divizia 22 Blindată germană (împreună cu resturile trupelor generalului Sion) după o luptă de 5 zile izolate în încercuire, între acest front nou înfi ripat și trupele încercuite ale generalului Lascăr”55.

Partea a 9-a – „Consideraţii fi nale” (pp. 44-50) – încearcă să creioneze o concluzie privind vinovatul pentru dezastrul din această bătălie. Astfel, de la început, generalul este tranșant în arătarea singurului mare vinovat: „Din expunerea de mai sus rezultă că Înaltul Comandament German nu a văzut de la început considerabila disproporţie dintre mijloacele modeste ale apărării și mijloacele masive pe care atacatorul le putea pune în acţiune și nu și-a dat seama de situaţia critică creată armatei prin penuria aprovizionărilor în muniţii, carburanţi și hrană, în care ne afl am la începutul bătăliei și care a avut repercusiuni capitale asupra desfășurării apărării noastre. […] Armata 3 nu a dispus în întreg cadrul armatei decât de 1 [artilerie] la 3 [infanterie] unităţi de foc. Nu s-au putut executa trageri de contrapreparaţie din cauza lipsei de muniţii și s-au executat decât cu mare economie tragerile de oprire”56. […] „După cum am mai arătat, pentru armată nu se poate pune – și nu trebuie să se pună – problema răspunderii declanșării războiului, căci această problemă este de resortul exclusiv al conducerii politice a ţării. […] Comandantul și statul-major al Armatei 3 au făcut tot ce omenește era posibil pentru a ușura situaţia trupelor, înaintea și pe timpul bătăliei”57.

Privind conducerea propriu-zisă a forţelor în operaţii, a relaţiilor de comandament româno-germane, generalul Dumitrescu arată: „Comandamentului Armatei 3 nu i

s-a lăsat libera exercitare a comenzii decât în hotărârea dispozitivului general. Înaltul Comandament român (mareșalul Antonescu) și OKH au aprobat propunerile armatei. […] Conduita apărării a fost stabilită prin instrucţiunile führerului pe baza aprecierii greșite a posibilităţilor inamicului și prin rigiditatea aplicării acestor instrucţiuni. Am arătat că pentru zona ce s-a încredinţat Armatei 3 să o apere, trebuia să dispun de […] un total de 14 divizii, în loc de 10 divizii slăbite de care am dispus (8 divizii infanterie și 2 divizii blindate). Mi s-a impus totuși o rezistenţă pe loc, deși nu am dispus de forţele necesare pentru această conduită obligându-mă la o apărare în cordon și ceea ce este mai grav, într-un cordon rigid. Am arătat clar și la timp toate riscurile situaţiei ce mi se crea. […] Am revenit totuși în mod repetat în arătarea situaţiei, dar fără rezultat. Am căutat să obţin o apărare mai elastică, prin retragerea la timp a Grupului Lascăr, dar am întâmpinat opunerea categorică a OKH-ului și nu am primit dezlegarea mareșalului. Activitatea, priceperea, energia depusă de comandamentul armatei, ca să pregătească cât mai desăvârșit apărarea poziţiilor nu poate fi tăgăduită de nimeni”58.

Concluzia finală a generalului artilerist Petre Dumitrescu este de toată admiraţia și lauda sa: „Cu fruntea sus și cu conștiinţa liniștită, atât în ceea ce mă privește pe mine, cât și pe colaboratorii mei, aștept cu încredere ca istoria să judece și să-și dea verdictul asupra răspunderilor în bătălia de la Cotul Donului și să aprecieze contribuţia tuturor celor care nu și-au precupeţit viaţa, munca, priceperea și devotamentul în această supraomenească încordare”59. Din păcate, aceasta se va întâmpla mult prea târziu, generalul Dumitrescu neavând atâta timp de așteptare.

Cu un fi n spirit de observaţie, cu precizie artileristică precum la pregătirea completă a tragerii, generalul Petre Dumitrescu, în ordinele de zi ale Comandamentului Armatei, a surprins dramatismul luptelor de la Cotul Donului și eroismul artileriștilor. Astfel, în Ordinul de Zi nr. 18 din 30 noiembrie 1942 elogiind eroismul Regimentului 8 Artilerie Grea, comandat de colonelul Atanase Caloianu se consemna: „La 19 noiembrie 1942, în momentul începerii acestei bătălii, Regimentul se afl a în sprijinul Diviziei 5 și [Diviziei] 6 Infanterie. În urma ruperii frontului din sectoarele vecine, regimentul este încercuit, împreună cu aceste divizii, de forţe superioare inamice și angajat într-o luptă de distrugere fără scăpare; îngheţaţi de frig și lipsiţi de muniţii și hrană, ostașii regimentului continuă, timp de 6 zile și 6 nopţi, lupta pe viaţă și pe moarte și cad ca niște eroi odată cu Diviziile 5 și 6 Infanterie. Sacrifi ciul acestui regiment a contribuit la una din cele mai frumoase pagini de vitejie pe care armatele române au scris-o în stepele Donului la 2.000 de km de pământul patriei”60.

studii/documente

document 2017 2 (76) 75

Prin Ordinul de Zi nr. 17 din 6 februarie 1943 a fost elogiat spiritul de eroism și sacrificiu ale Divizioanelor I și II din Regimentul 4 Artilerie: „Divizionul I se afl a, la 19 noiembrie 1942, sub ordinele Diviziei 1 Cavalerie, separat de grosul forţelor armatei. În urma ruperii frontului în sectorul vecin, el se alătură, odată cu această divizie, Armatei 6 germană, care luptă, încercuită, la Stalingrad. Divizionul împărtășește soarta acestora; odată cu camarazii din Divizia 1 Cavalerie și cu camarazii germani este angajat într-o luptă fără ieșire; continuă, totuși rezistenţa, alături de aceștia până la 5 februarie 1943, când cad eroic. Divizionul II se a f l a , l a 19 no iembr ie 1942 , sub ord ine le Diviziei 13 [Infanterie]; după ruperea frontului în acest sector, divizionul se alătură, împreună cu o parte din forţele de infanterie pe care le sprijinise până atunci, Diviziei 15 [Infanterie] din sectorul vecin. Înconjurat, împreună cu această divizie, este și el angajat de inamic într-o luptă pe viaţă și pe moarte; îngheţaţi de frig și lipsiţi de muniţii și de hrană, soldaţii și ofi ţerii divizionului se bat cu îndârjire; majoritatea cad ca niște eroi. Cu toată superioritatea numerică a inamicului, unii din ei reușesc, totuși, să iasă din încercuire, aducând cu ei o parte din material”61. Aceste ordine au fost citite „sub arme, tuturor ostașilor Armatei 3”.

Plată şi răsplată pentru generalul Petre Dumitrescu

Din funcţia de Inspector General al Artileriei, generalul de divizie Petre Dumitrescu a fost promovat comandant al Armatei 1, pe care o va comanda puţin timp (24 noiembrie 1940-25 martie 1941). La 1 februarie 1941 va fi avansat la gradul de general de corp de armată.

La 25 martie 1941, a fost numit comandant al Armatei 3, pe care a comandat-o pe tot parcursul războiului din Est, în această perioadă fi ind avansat la gradul de general de armată (18 iulie 1942) și decorat de mai multe ori. Astfel, prin Decretul Regal nr. 2887 din 17 octombrie 1941 a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, pentru ca în anul 1942 să primească Ordinul „Coroana României” clasa I. La 1 septembrie 1942 a fost decorat și de Germania cu Ordinul „Crucea de Cavaler a Crucii de Fier”. În anul 1943 a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” clasa I, pentru ca la 19 februarie 1944 să primească Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a. La 4 aprilie 1944 a fost decorat din nou de Germania, primind Ordinul „Crucea de Cavaler a Crucii de Fier” cu Frunze de Stejar.

„Pe ziua de 25 februarie 1945, am părăsit cadrele active ale oștirii, după un serviciu efectiv de 42 ani. Cariera mea s-a încheiat în vremuri grele pentru ţară. În tot timpul acestei cariere – inclusiv timpul cât am

exercitat comandă de armată la Răsărit, am fost călăuzit numai de ideea îndeplinirii în modul cel mai conștiincios și românesc a datoriei faţă de instituţie și faţă de Ţară. […] Atitudinea mea a fost întotdeauna loială, corectă și lipsită de orice echivoc”62.

La 29 august 1944 i s-a luat comanda Armatei 3 și a fost pus la dispoziţia Ministerului de Război.

Ministrul de atunci, generalul Mihail Racoviţă, care în calitate de comandant al Corpului de Cavalerie îi fusese subordonat, l-a considerat printre cei „susceptibili să fi e anchetaţi de anumite defi cienţe morale din care cauză armata noastră a suferit pierderi dezastruoase” […] acuzat că „nu a avut curajul să arate activitatea și să se opună la executarea unor operaţiuni ce ieșeau din cadrul posibilităţilor noastre”63.

Totuși, comisia numită pentru a analiza activitatea generalului Dumitrescu, spre cinstea membrilor ei, a stabilit că „din toată activitatea generalului Dumitrescu Petre, în calitate de comandant de armată, nu reiese lipsa de capacitate, și dacă a pierdut bătălia, apoi aceasta se datorează, în cea mai mare faptului că protestele sale n-au fost ascultate și a fost pus în situaţii care nu se puteau soluţiona în alt chip. Singura vină ar fi că nu și-a luat răspunderea retragerii Grupului Lascăr, retragere care n-ar fi periclitat, ci din contră, ar fi ușurat poate operaţiunile ulterioare. De asemenea, este cazul să se vadă dacă faţă de situaţiile grele în care a fost pusă armata sa, nu era mai onorabil să se retragă de bunăvoie de la comandă, în special în bătălia din Basarabia, pentru a nu mai suferi o înfrângere”64, lăsând în sarcina Consiliului Superior al Oștirii să ia o decizie.

Din nefericire drama generalului Petre Dumitrescu a continuat. După ce „fusese anchetat în legătură cu înfi inţarea lagărului de la Vapniarka, cu executarea unor evrei din zona Cernăuţi și cu acţiunile desfășurate de trupele române de vânători de munte împotriva partizanilor din Crimeea”, la 15 mai 1946, Tribunalul Poporului l-a acuzat de „săvârșirea de crime de război prevăzute și pedepsite de Legea 312/1945”65. În pofi da argumentelor sale de nevinovăţie și a dovezilor aduse în apărarea sa, la 28 iunie 1946, Tribunalul Poporului a trimis dosarul generalului Dumitrescu la Curtea de Apel București. Totuși, aici, benefi ciind de o cercetare corectă din partea procurorilor, generalul Dumitrescu a fost achitat, „Parchetul General al Curţii de Apel București, Cabinetul IX Instrucţie a hotărât „în numele legii”, că «Nu este cazul a fi pus sub urmărire bănuitul Petre Dumitrescu, de ani 63, român, general de armată în rezervă, domiciliat în București, strada Andrei Mureșanu, nr. 29, liber, nestabilindu-se în sarcina sa nicio infracţiune de natură a-i atrage vreuna din pedepsele prevăzute de Legea nr. 312/1945»”66.

2 (76) 2017 document76

studii/documente

După aceste grele încercări ale vieţii, generalul de armată Petre D u m i t r e s c u a d e c e d a t l a 12 ianuarie 1950, acasă în București, fi ind înmormântat în Cimitirul Bellu, fi gura 31-17.

În fi nal, în loc de concluzii, subscriem afi rmaţiei, deosebit de inspirată, potrivit căreia generalul Petre Dumitrescu „s-a afi rmat ca un profesionist autentic, la comanda celor mai redutabile forţe de campanie ale Armatei Române în ultima confl agraţie mondială. Analiza sa în „Cazul Stalingrad” rămâne și azi o probă de competenţă în sfera artei militare”67.

1 Col. dr. Octavian Burcin, lt. col. Vladimir Zodian, Adrian Pandea, Seniorii conflagraţiilor mondiale. Dicţionar militar - Secolul XX , Editura Viaţa Arădeană, Arad, 1997, pp. 46-48.2 *** Anuarul ofi ţerilor activi din Armata României pe anul 1934, p. 24 (Aceeaşi sursă şi pentru datele avansării în grad, până la general de brigadă – n.n.).3 General-maior Mihail Popescu, Numele lor au rămas în istorie, în „Revista de Istorie Militară”, nr. 4-5/1993, p. 38.4 Ibidem.5 Col. Stelian Tudorache, În elita Armatei Române. Scurt istoric al Direcţiei Operaţii, Editura NUMMUS, Bucureşti, 1999, pp. 100-101.6 General-maior Mihail Popescu, Op. cit., p. 38.7 Ibidem.8 Ibidem, p. 39.9 Ibidem.10 Ibidem.11 Ibidem.12 Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în Al Doilea Război Mondial (1941-1945), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 29.13 Ibidem.14 General-maior Mihail Popescu, Op. cit. , p. 39.15 *** Istoria militară a poporului român, volumul VI, coordonator general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 410. Vezi şi Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Op.cit., pp. 31-32.16 Alesandru Duţu, Armata Română în război (1941-1945), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2016, p. 30.17 Ibidem.18 Ibidem, p. 37.19 Ibidem, p. 80.20 Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Op. cit., p. 32.21 Ibidem.22 Mihăiţă Enache, Petre Dumitrescu Cavaler al Crucii de Fier, în Revista online „Redescoperă Istoria”, nr. 3 (septembrie-decembrie) 2013, p. 34.23 Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Op. cit., p. 33.24 General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a răsboiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941-23 august 1944, Ediţia II, revăzută şi adăugită de autor, Editura CARPAŢII, Traian Popescu, Calle Conde de Pefi alver, 82-4 D, 28006, Madrid-Espana, pp. 178-179 (Generalul Platon Chirnoagă, pe timpul bătăliei de la Stalingrad, a îndeplinit funcţia de subşef de stat-major la Armata 3 română – n.n.).25 Constantin I. Kiriţescu, România în Al Doilea Război Mondial, volumul II, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp. 112-113.26 General Platon Chirnoagă, Op. cit., pp. 183-185.27 Ibidem, p. 194.28 General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu mareşalul până la moarte, Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, p. 210.

Locul de veşnică odihnă din Cimitirul Bellu

NOTE

A forgotten - Army General Petre Dumitrescu and the Battle from Don Bend

Brigade General (r) prof. univ. Adrian Stroea,

Ph.D., Colonel (r) Marin Ghinoiu

Abstract: General Petre D umitrescu (1882-1950) was one of the most remarkable Generals of the Romanian Army. He was the only Romanian General who commanded an army during the whole period of the East War and the second Romanian General, after Ion Antonescu, that commanded a German Army.

Keywords: Army General Petre Dumitrescu, artil ler y, Romanian Army 3, Stalingrad, Don Bend

29 General de armată Petre Dumitrescu, Consideraţii asupra bătăliei din Cotul Donului – Noiembrie 1942, (BMN, cota S IV 5202), p. 44. 30 Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Op. cit., p. 34.31 Ibidem.32 Ibidem.33 Alesandru Duţu, Op. cit., p. 285.34 Ibidem, p. 301.35 Ibidem.36 Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Op. cit., p. 242.37 Dr. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 127.38 General Platon Chirnoagă, Op. cit., p. 270.39 Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Op. cit., p. 35.40 Neculai Moghior, Ion Dănăilă, Leonida Moise, Generalul Gheorghe Mihail. Cuvânt pentru viitorime, Editura Paideia, Bucureşti, 2004, pp. 142-143.41 General de armată Petre Dumitrescu, Op. cit., p. 1. 42 Ibidem, pp. 4-5.43 Ibidem, pp. 9-10.44 Ibidem, pp. 11-12.45 Ibidem, pp. 13-14.46 Ibidem, pp. 14-15.47 Ibidem, p. 15. 48 Ibidem, pp. 15-16. 49 Ibidem, pp. 18-19.50 Ibidem, p. 20.51 Ibidem, p. 21. 52 Ibidem, p. 29.53 Ibidem, pp. 27, 31. 54 Ibidem, pp. 33-34. 55 Ibidem, p. 43. 56 Ibidem, p. 44.57 Ibidem, pp. 45-46.58 Ibidem, pp. 47-48.59 Ibidem, p. 50.60 Col. (r) dr. Constantin Ucrain, lt. col. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Memoria documentelor. Fapte de arme ale artileriştilor români. 1941-1945, O.I.D.I.C.M., Bucureşti, 1993, p. 189.61 Ibidem, p. 201.62 General de armată Petre Dumitrescu, Op. cit., Cuvânt înainte.63 Dr. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Op. cit., p. 126.64 Ibidem, p. 127.65 Ibidem, p. 129.66 Ibidem, p. 132.67 Vladimir Zodian, Adrian Pandea, Mihai V. Zodian, Enciclopedie de istorie militară universală, Editura Militară, Bucureşti, 2006, p. 94.

studii/documente

document 2017 2 (76) 77

La sfârșitul anului 1961, Centrul de Producţie Cinematografică București s-a adresat Ministerului Apărării Naţionale solicitând

sprijinul pentru realizarea fi lmului Pădurea spânzuraţilor (regia: Liviu Ciulei, scenariul: Titus Popovici), după romanul lui Liviu Rebreanu2.

Ministerului Forţelor Armate i se cerea colaborarea atât pe plan material (efective de militari, armament de epocă etc.), cât și pe plan știinţifi c (consilierea pentru confecţionarea de uniforme și echipament militar și pentru turnarea scenelor de luptă.).

La 30 martie 1962, șeful Secţiei Istorie și Geografi e Militară din cadrul Marelui Stat Major, colonelul Leonida Ion3, raporta șefului Direcţiei Politice Superioare a Armatei, că locţiitorul șefului Marelui Stat Major4, a decis „ca rezolvarea nevoilor materiale (armament, muniţie, militari) să se facă prin Secţia Istorie și Geografi e Militară în limita aprobărilor ce vor fi date de ministrul Forţelor Armate. De asemenea, ajutorul de ordin știinţifi c să se facă prin această secţie, deoarece posedă întreaga documentare”. La raport era anexat scenariul fi lmului însoţit de un referat5.

În prima parte a referatului, șeful Secţiei Istorie și Geografi e Militară analiza romanul Pădurea spânzuraţilor de pe „poziţii partinice”, cum se spunea în epocă, ajungând la concluzia inevitabilă că un scriitor burghez precum Liviu Rebreanu nu avea cum să refl ecteze în paginile romanului său „caracterul injust” al participării României al Primul Război Mondial. Reproducând fi del temele din acea perioadă ale propagandei de partid, care prevalau asupra adevărului istoric, autorul referatului scria că burghezia din România începuse, pe plan extern, „o politică de anexiuni” și „a împins ţara în război nu pentru «eliberarea fraţilor oprimaţi»”, ci pentru „a participa, împreună cu celelalte state burgheze, «la împărţirea prăzii»”.

Conform autorului referatului, aceeași problemă se regăsea, din nefericire, și în conţinutul scenariului: „Deși în mai mică măsură decât romanul, totuși nu scoate clar în evidenţă caracterul nedrept, imperialist, al războiului pentru statele participante la el”.

Șeful Secţiei Istorie și Geografi e Militară nu avea de unde să știe că, peste numai câţiva ani, conducerea Partidului Comunist Român (în continuare PCR) avea să decidă, că „deși Primul Război Mondial a avut un caracter imperialist, poporul român nu a participat la acest război călăuzit de intenţii de cotropire și anexiune teritorială”6.

În anul 1968, la ședinţa jubiliară a Marii Adunări Naţionale consacrată semicentenarului Unirii

Transilvaniei cu România, Nicolae Ceaușescu declara: „Primul Război Mondial a avut un caracter imperialist, fi ind rezultatul luptei marilor puteri pentru reîmpărţirea lumii, a imperiilor coloniale, a sferelor de infl uenţă pentru cucerirea de noi teritorii și acapararea de materii prime și pieţe de desfacere”. Pe de altă parte, sublinia liderul PCR, prin intrarea României în Primul Război Mondial „de partea coaliţiei imperialiste anglo-franceze, care promitea satisfacerea revendicării unirii Transilvaniei cu ţara, […] participarea ţării noastre în război alături de această coaliţie a coincis cu dorinţa arzătoare a maselor largi populare de a realiza unirea cu Transilvania, făurirea statului român unitar”7.

Viitorul „geniu al Carpaţilor” efectua adevărate piruete ideologice pentru a împăca dogma leninistă a războiului imperialist cu adevărul istoric al legitimităţii luptei armate a naţiunii române pentru făurirea statului naţional unitar. Astfel, teza „războiului injust” dus de România în anii 1916-1919 era abandonată de ideologii PCR.

Ca o consfi nţire a noii viziunii a Partidului asupra acestei probleme, în anul 1987, monografi a România în anii Primului Război Mondial, apărută sub egida Comisiei Române de Istorie Militară și Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, purta subtitlul: Caracterul drept, eliberator al participării României la război. În anul următor, în volumul V al Istoriei militare a poporului român, capitolul X, care trata intrarea României în Primul Război Mondial era intitulat, la fel de tranșant: Declanșarea Războiului de eliberare naţională și întregire statală. Caracterul drept al participării României la Primul Război Mondial 8.

Nu știm cât a ţinut cont scenaristul Titus Popovici de recomandările, pe linie politico-istorică, ale șefului Secţiei Istorie și Geografi e Militară. Regizorul Liviu Ciulei a realizat, pe baza acestui scenariu, o capodoperă a cinematografi ei românești, fi ind răsplătit, în anul 1965, cu premiul pentru regie la prestigiosul festival de la Cannes. Pe genericul fi lmului apar, în calitate de consilieri militari, colonelul Leonida Ioan (sic!) și locotenent-colonelul Leonida Loghin și se menţionează că fi lmul a fost realizat „cu concursul Ministerului Forţelor Armate și Ministerului Afacerilor Interne”.

REFLECTAREA CARACTERULUI PARTICIPĂRII ROMÂNIEI LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

ÎN SCENARIUL FILMULUI „PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR”

Lucian DRĂGHICI1

Colonelul Leonida Ion – şeful Secţiei Istorie şi Geografi e Militară

2 (76) 2017 document78

studii/documente

♦♦♦

REFERAT asupra

SCENARIULUI „PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR”– inspirat după romanul cu același nume

de Liviu Rebreanu –

În romanul s ă u , L i v i u R e b r e a n u s e o c u p ă î n p r i n c i p a l d e a t i t u d i n e a d i f e r i t e l o r n a ţ i o n a l i t ă ţ i d in Imper iu l Austro-Ungar faţă de Primul Război Mondial și poziţia specială în care erau puse aceste naţionalităţi, nevoite să lupe împotriva conaţionalilor lor.

Frământările eroilor se petrec în general în limitele gândirii burgheze.

Datorită sentimentului conceput metafi zic (sic!) al datoriei faţă de patrie, eroul principal Apostol Bologa are la început o atitudine de supunere faţă de ordinea stabilită în Imperiul Austro-Ungar.

Crescut și educat în concepţia burgheză, Bologa nu înţelege oroarea și substratul politic al războiului. Om al datoriei, el devine un model în executarea misiunilor pe câmpul de luptă și un membru devotat al Curţii Marţiale din care făcea parte. Pentru zelul său dovedit pe câmpul de luptă și în activitatea depusă în cadrul Curţii Marţiale este avansat și decorat.

Pornind de la drama personală a lui Apostol Bologa, autorul descrie drama mai largă a diferitelor naţionalităţi din imperiu chemate să „apere patria”.

Mărginirii intolerante a locotenentului Varga – ofi ţer ungur, prieten al lui Bologa –, care susţine cu fermitate și convingere punctul de vedere al armatei imperiale, unii dintre ofi ţeri îi opun sentimentele naţionalităţilor oprimate, puse să lupte împotriva conaţionalilor lor. Acest protest se mărginește însă la limitele concepţiei burgheze despre război. Războiul e condamnat numai pentru faptul că unele naţionalităţi sunt obligate să lupte împotriva conaţionalilor lor. Pe fronturile unde nu luptau împotriva conaţionalilor lor, ei își făceau în mod corect datoria.

Romanul nu lămurește problema caracterului Primului Război Mondial și din această cauză lasă să se înţeleagă că pentru unele ţări participante acest război a avut un caracter just, de eliberare naţională.

Războiul din 1914-1918 s-a desfășurat într-o epocă diferită de epoca când războaiele erau legate într-adevăr

de interesele popoarelor, în care milioane de oameni au luptat împotriva feudalismului, absolutismului și jugului străin, epoca în care burghezia era progresistă.

Primul Război Mondial este un război purtat între guvernele ţărilor ajunse în stadiul imperialist pentru împărţirea prăzii, pentru acapararea de noi teritorii în vederea exploatării și nu a eliberării lor.

Referindu-se la caracterul Primului Război Mondial, Lenin arăta: „Războiul european și mondial are un caracter clar și precis de război burghez, imperialist, dinastic. Lupta pentru pieţe și jefuirea ţărilor străine, tendinţa de a sugruma mișcarea revoluţionară a proletariatului și a democraţiei înlăuntrul ţărilor, tendinţa de a prosti (sic!), dezbina și măcelări pe proletarii din toate ţările asmuţind sclavii salariaţi ai altei naţiuni în folosul burgheziei, iată singurul conţinut real și singura semnifi caţie a războiului” („Opere”, vol. XXI, pag. 1).

Rebreanu nu a înţeles că România de la începutul secolului 20 nu poate fi comparată cu România care a dus luptele împotriva jugului otoman, că Italia la începutul secolului 20 nu poate fi comparată cu Italia revoluţionar-democrată, adică revoluţionar-burgheză, care scutura jugul Austriei.

Atât burghezia din România, cât și burghezia din Italia, la sfârșitul secolului 19, au început pe plan extern o politică de anexiuni, au împins ţările lor în Primul

1964. Afi şul fi lmului „Pădurea spânzuraţilor”

studii/documente

document 2017 2 (76) 79

Război Mondial nu pentru „eliberarea fraţilor oprimaţi”, ci pentru a participa și ele la împărţirea prăzii. Pe plan intern, burghezia din aceste ţări s-a aliat cu moșierimea (feudalii) pentru a intensifi ca exploatarea maselor și pentru a sugruma mișcarea revoluţionară a proletariatului.

Pe lângă altele, o parte pozitivă a romanului constă în faptul că autorul, în mod real, arată că, în contrast cu ofi ţerii, ţăranii unguri și români privesc războiul cu aceeași ostilitate, fi indu-le străină ura șovină. În satul Ilonei (unguroaică) – logodnica lui Bologa –, românii trăiesc în armonie cu maghiarii, cu care împart și necazurile și ura împotriva războiului.

La execuţia lui Bologa, condamnat pentru faptul că a încercat să dezerteze la români, soldaţii maghiari au faţa scăldată în lacrimi și „gem de milă”.

În roman există și un personaj, Gross, care are o atitudine de refuz conștient al războiului, o atitudine revoluţionară. El face elogiul omului: „nimic nu e mai presus de om”, „o singură clipă de curaj general ar pune capăt tuturor mișe i lor (sic!) și ar încheia războiul”.

S c e n a r i u l , i n s p i r a t d u p ă romanul Pădurea s p â n z u r a ţ i l o r , int roduce multe e l e m e n t e n o i , interesante, care îmbunătăţesc mult conţinutul ideologic și artistic al romanului.

Eroul principal, Apostol Bologa, datorită unor împrejurări defavorabile, este nevoit să renunţe la încercarea de a trece la armata română și, în fi nal, nu mai este condamnat pentru vina de a refuza să lupte împotriva conaţionalilor lui. În scenariu, rezolvarea confl ictului nu se efectuează ca în roman.

Bologa, la început un ofi ţer model al armatei austro-ungare, suferă treptat de o serie de transformări și este hotărât să dezerteze la români, dar, neputând dezerta la timp, este dus cu marea unitate pe frontul rus. Aici este pus în situaţia de a se convinge că popoarele (masele de soldaţi) nu doresc războiul, că acest război este dezlănţuit și susţinut de guvernele burgheze, care folosesc armatele pentru satisfacerea intereselor lor.

Pe frontul rus, Bologa asistă la o scenă de fraternizare între soldaţii ruși și cei ai Imperiului Austro-Ungar. Aceștia, apropiindu-se unii de alţii în timpul unei lupte, cu toate ordinele și ameninţările ofi ţerilor lor, refuză de

a mai lupta unii împotriva altora.

L a o r d i n u l superior i lor lor s ă i de a t r age cu mit ra l i e re le în soldaţii care fraternizau, Bologa oprește unitatea sa de mitraliere de a trage. În urma acestui fapt este arestat. În arest este vizitat de fostul comandant al diviziei, ajuns comandant al corpului de armată, care până acum avusese o părere bună despre el. Acesta îi dă de înţeles, punându-i pistolul pe masă, că un ofi ţer decorat cu medalia de aur nu poate sfârși în faţa Curţii Marţiale și că

moartea lui Bologa trebuie să constituie un exemplu pozitiv, a ș a c u m f u s e s e toată act iv i tatea lui de până acum. Bologa răspunde că a înţeles „ce are de făcut”, ia pistolul și împușcă mortal pe generalul Karg, reprezentantul tipic al militarismului și imperialismului9.

Prin acest sfârșit, scenariul își propune să arate că pentru

scăparea de ororile războiului singura cale constă în transformarea lui în război civil, în înlăturarea de la conducerea armatei și a statului a celor ce doresc războiul.

Scenariul prezintă și alte îmbunătăţiri esenţiale faţă de roman, dar apreciez că are următoarele lipsuri. Deși în mai mică măsură decât romanul, totuși nu scoate clar în evidenţă caracterul nedrept, imperialist al războiului pentru statele participante la el. Prin exprimarea dorinţei și chiar punerea în aplicare a acestei dorinţe a italienilor, slavilor și românilor din armata austro-ungară de a trece de partea conaţionalilor lor, unii spectatori ar putea trage concluzia că Italia, Rusia și România au dus un război drept. Unul din eroi, italian, condamnat pentru dezertare la italieni, striga la moartea sa: „Trăiască libertatea!”, dar și „Trăiască Italia!”, desigur Italia care ducea un război nedrept.

Scenei în care este redată fraternizarea soldaţilor ruși și austro-ungari îi lipsește o idee clară politică. Ea apare ca spontană – desigur, asemenea situaţii au existat –, dar

Scriitorul Titus Popovici – autorul scenariului fi lmului „Pădurea spânzuraţilor”

Victor Rebengiuc şi Liviu Ciulei într-o secvenţă din fi lmul „Pădurea spânzuraţilor”

2 (76) 2017 document80

studii/documente

numai fraternizarea fără o idee politică nu putea pune capăt războiului imperialist.

Nedând o idee politică precisă acţiunii de fraternizare în situaţia concretă a Primului Război Mondial, spectatorul nu este pus în situaţia de a face diferenţa între războaie drepte și nedrepte. El ar rămâne cu convingerea că trebuie condamnat războiul în general.

Filmul trebuie să arate și aici (mai înainte pune această problemă) că trebuie condamnat războiul nedrept de jaf și cotropire.

În această perioadă (când are loc fraternizarea) după revoluţia din februarie 1917, Rusia continua războiul imperialist început de guvernul ţarist. P.M.S.D.R.10 continua lupta pentru a scoate Rusia din acest război.

P.M.S.D.R., prin Comitetul său Central, indica asemenea lozinci care să fi e folosite pe timpul fraternizării soldaţilor: „Pace cocioabelor, război palatelor!”, „Pace muncitorilor din toate ţările!”.

Ar fi bine ca aceste lozinci să apară în scena fraternizării. Observaţiile de detaliu asupra scenariului le redau în anexa alăturată.

Subliniez că scenariul menţine părţile bune, cu caracter progresist, din roman și aduce multe alte elemente noi, foarte preţioase pentru educarea maselor și a militarilor. Dacă s-ar înlătura și lipsurile semnalate în referat îl apreciez ca un scenariu foarte bun.

ȘEFUL SECŢIEI ISTORIE ȘI GEOGRAFIE MILITARĂColonel (ss) Leonida Ion

♦♦♦

ANEXA la referat

TABELcu observaţii de detaliu asupra scenariului „Pădurea spânzuraţilor”

Nr. crt. Pag. Textul din scenariu

(discutabil) Textul propus Observaţii

1. 4 Un locotenent cu o piesă de artilerie

Necesar o baterie de artilerie de patru piese

O piesă [de artilerie] o comandă un sergent

2. 17 Un sergent raportează colonelului rezultatul apelului

Necesar un ofi ţer comandant de batalion

Dacă sergentul a rămas comandant de batalion să rezulte asta

3.20, 32, 154, 203

De ce telegrama de la Cartierul General, când exista Cartierul diviziei?

De înlocuit Cartierul General cu Cartierul diviziei

Fiecare divizie avea o Curte Marţială

4. 20,21 Ofi ţerii chemaţi pentru Curtea Marţială erau cazaţi toţi la un loc

Nu erau comandanţi de unităţi? Nu erau cu unităţile lor? —

5. 27„Supunerea oarbă a subalternului faţă de superiorul său”

„Supunerea oarbă a subalternului faţă de comandantul său” —

6. 39 Intrarea Italiei în război la 14 mai A declarat război la 10 mai —7. 48 „Trăiască Italia!” Să se scoată Italia ducea un război nedrept8. 75 „E primăvară, dar rece” — Se pare că era în jur de 1 ianuarie 9. 78 „Nu suntem austro-ungari” „Nu suntem unguri” Nu exista o naţiune austro-ungară

10. 79 —

De completat textul. De exemplu: „Guvernele tuturor ţărilor au pregătit de mult războiul. Puţin le pasă că suntem puşi să omorâm chiar fraţi de-ai noştri”

De discutat

11. 100 Linia fronturilor în stepă la mai puţin de 50 de metri — În munţi este posibil, dar în câmpie

nu

12. 133 Text neclar — De lămurit

studii/documente

document 2017 2 (76) 81

Nr. crt. Pag. Textul din scenariu

(discutabil) Textul propus Observaţii

13. 144 Idem — Idem

14. 199 „Ruşii nu ne-au ocupat încă” „Ruşii nu ne-au capturat încă” Idem

15. 201 Soldaţii împing un tun imens În afară de soldaţi, trebuie şi altă tracţiune (cai obosiţi)

Este posibil pe câmpul de luptă, dar nu în marş

16. 204 „Domnule feldmareşal” — Pentru general (Karg), titlul de excelenţă – de lămurit

17. 205 V.G.H. — Ce reprezintă?

18. 206 „După ce i-a salutat” „După ce a răspuns la salut” Un ofi ţer nu salută primul gradele inferioare

19. 303 „Vaca a născut” „Vaca a fătat” —

20. 322 „Cea mai frumoasă primăvară pentru Mama Rusie!”

„O primăvară care dă mari speranţe pentru Mama Rusie!”

După Revoluţia din februarie 1917 la conducerea Rusiei era un guvern burghez

NOTE

The character of the Romania’s participation at First World War refl ected in the screenplay of the movie „ Th e Forest of the Hanged”

Lucian Drăghici

Abstract: In March 1962, the chief of Military History and Geography Department draws up

a report with his observations about the script of the movie „The Forest of the Hanged”. Written

in the „wooden language” of those years, the author of the report expresses his dissatisfaction

that the screenplay don’t emphasize enough the unjust character of the Romania’s participation

at First World War. Ironically, in the few years, his opinion will be contrary of the official point

of view of the Romanian Communist Party.

Keywords: ideology, propaganda, Th e Forest of the Hanged, First World War, Liviu Rebreanu,

Titus Popovici.

1 Serviciul Istoric al Armatei.2 Marian Moşneagu, Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale, Editura Militară, Bucureşti, 2013, p. 91. 3 Colonelul Leonida Ion a condus în perioada 7 ianuarie 1955-30 aprilie 1973 structura, cu denumirile succesive, Secţia 11 Istoric/Secţia Istorie şi Geografi e Militară/Secţia Studii Istorice/Secţia Arhivelor Militare.4 În anul 1962, Secţia Istorie şi Geografi e Militară se afl a în subordinea nemijlocită a locţiitorului şefului Marelui Stat Major. 5 Arhivele Militare Române, Fond Marele Stat Major – Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 118/1962, ff. 169-176.6 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol. II, Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 467.

7 Nicolae Ceauşescu, Op. cit., vol. III, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 714. 8 În ediţia a 2-a a lucrării Istoria RPR a lui Mihai Roller, apărută în anul 1952, subcapitolul referitor la intrarea României în război şi campaniile militare din 1916 şi 1917 se intitula Participarea României la războiul imperialist.9 Această primă variantă a scenariului era sensibil diferită de cea fi nală, mult mai fi delă romanului. 10 Partidul Muncitoresc Social Democrat din Rusia. Autorul documentului se referă de fapt la facţiunea bolşevică a acestui partid care, spre deosebire de cealaltă facţiune social-democrată, menşevicii, milita pentru ieşirea imediată a Rusiei din război.

2 (76) 2017 document82

studii/documente

În urmă cu câţiva ani, prezentam, în premieră, un document inedit, referitor la condiţiile în care a fost înfi inţată Flotila 50 Transport Aerian1.

Astfel, după accidentul aerian de la Vnukovo (4 noiembrie 1957), în care și-a pierdut viaţa ministrul Afacerilor Externe, Grigore Preoteasa, liderii politici de la București au anunţat autorităţile de la Moscova că renunţă la toate echipajele sovietice care asigurau transportul aerian al ofi cialităţilor române. În paralel, la 29 noiembrie 1957, generalul Leontin Sălăjan a trimis o propunere în același sens la Biroul Politic al C.C. al P.M.R. și, trei luni mai târziu, a primit aprobarea să se asigure o subunitate specială de aviaţie de transport în cadrul Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R. și anume pe lângă Regimentul 108 Aviaţie Transport – Otopeni. Pentru aceasta s-au stabilit câte trei echipaje complete pentru fi ecare model de avion prevăzut în înzestrare: două „Il-14” pentru efectuarea de curse lungi și în afara graniţei, cu aterizare pe aerodromuri amenajate” și două „Li-2” pentru efectuarea de curse mai mici, de regulă în interiorul ţării și care impun aterizarea pe aerodromuri de dimensiuni mai reduse2. Totodată, a fost menţinută în activitate fl otila de aviaţie de transport a Ministerului Afacerilor Interne (în continuare M.A.I.), înfi inţată la 20 decembrie 1948 de Teohari Georgescu, Emil Bodnăraș și ministrul Comunicaţiilor, Nicolae Profi ri.

Deoarece există mai multe documente inedite în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în care sunt prezentate scopurile și activitatea acelei unităţi de aviaţie a Ministerului Afacerilor Interne, ne-am propus să abordăm acest subiect pornind chiar de la crearea unităţii respective.

Conducerea M.A.I. a avut la dispoziţie și a utilizat în anul 1948, pentru deplasări rapide, aparatele Serviciului Aerian al M.A.I. Deoarece subunitatea respectivă era prea mică pentru nevoile de transport ale liderilor instituţiei, în condiţiile înfi inţării la 28 august 1948 a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului în cadrul Ministerului de Interne, situaţia a fost analizată și s-au emis două decizii ministeriale. În prima dintre acestea, șeful Biroului Juridic din Secretariatul General pentru Trupe M.A.I. a atestat că trei miniștri din guvernul condus de dr. Petru Groza au discutat despre înfi inţarea la 20 decembrie 1948 a Flotilei Aerotransport a Ministerului Afacerilor Interne, iar personalul care lucra la Serviciul Aerian al M.A.I. era transferat la acea fl otilă și primea grade militare3. În

cea de-a doua decizie ministerială, strict-secretă, emisă de Teohari Georgescu tot la 20 decembrie 1948, același magistrat Gheorghe V. Barbu atesta textul din prima decizie și câteva precizări suplimentare (de exemplu, faptul că angajaţi civili din sectorul administrativ al fl otilei nou înfi inţate nu primeau grade militare)4.

În deciziile respective nu s-au precizat și modelele de avioane cu care urma să fi e echipată fl otila M.A.I. Ceea ce cunoaștem este faptul că, la începutul anilor ’50, autorităţile politice de la București au aprobat importarea din Cehoslovacia a unor avioane bimotoare de tip ușor „Aero-45”. Acestea au fost repartizate atât la Regimentul de Transport Aerian al Ministerului Forţelor Armate5, cât și la Flotila Aerotransport a M.A.I.

Din păcate, în primăvara anului 1952 s-a înregistrat un accident mortal, în care a fost implicat un avion din Flotila Aerotransport a M.A.I. Un „Aero-45”, înmatriculat „YR-IME” și pilotat de căpitanul Liviu Russu, a fost surprins la 8 aprilie 1952 de o furtună de zăpadă, în timp ce zbura peste vârful muntos Zmeureţ din zona Văii Oltului (cota 2.080 m). Afl at în misiune ordonată, acesta se înapoia de la Cluj la baza de la București a Flotilei Aerotransport și nu a reușit să evite givrajul, care a afectat grav performanţele aerodinamice ale avionului. Printre rămășiţele aparatului care s-a prăbușit în zona cotei menţionate a fost găsit corpul neînsufl eţit al pilotului.

Drept ultim omagiu adus căpitanului Liviu Russu, maiorul aviator Nicolae Cristescu (comandant al Flotilei Aerotransport) a propus la 8 iulie 1952 și generalul-maior Alexandru Drăghici a ordonat la 14 iulie 1952 avansarea post-mortem a lui Liviu Russu la gradul de maior6.

GRUPUL DE AVIAŢIE AL MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE

ÎN PRIMELE DOUĂ DECENII DE ACTIVITATE (1948-1968)

Locotenent-colonel (r) Dr. Petre OPRIŞ

Elicopter „Mi-6”

studii/documente

document 2017 2 (76) 83

Interesant de menţionat este și faptul că ordinul de avansare post-mortem a fost emis și semnat de două ori de Alexandru Drăghici – prima dată în calitate de ministru al Afacerilor Interne, apoi ca ministru al Securităţii Statului, deși Ministerul Securităţii Statului ( în continuare M.S.S.) nu exista ofi cial la 14 iulie 1952. Este posibil ca al doilea ordin să fi e un duplicat emis pentru Flotila Aerotransport, care a fost mutată în luna septembrie 1952 de la Ministerul Afacerilor Interne la Ministerul Securităţii Statului (nou înfi inţat).

În martie 1953, avioanele Flotilei Aerotransport a M.S.S. au fost regrupate pe aerodromul Popești-Leordeni și unitatea a fost subordonată Direcţiei Trupelor de Grăniceri și Operative din Ministerul Securităţii Statului7. După comasarea acelui minister cu M.A.I., în toamna aceluiași an, Flotila Aerotransport a revenit la Ministerul Afacerilor Interne și, în perioada 1953-1960, unitatea a fost comandată de colonelul Gheorghe Răducanu8. Acesta a preluat conducerea fl otilei respective în martie 1953, când avea gradul de maior, apoi a fost avansat locotenent-colonel (august 1954) și colonel (1958) și a fost decorat cu Ordinele „Steaua României”, clasa a V-a (1954) și clasa a IV-a (1959).9 În ianuarie 1957, Regimentul de Aviaţie al M.A.I. avea două escadrile de transport special (comandate de căpitanii Niculae Pelin și Alexandru Munteanu) și o patrulă de litoral (condusă de căpitanul Dumitru Chirilescu), iar funcţia de locţiitor pentru zbor era îndeplinită de locotenent-colonelul Grigore Ioan Calomfi rescu10.

La 15 decembrie 1959 a fost fi nalizat un proiect de instrucţiuni pentru programarea, organizarea, executarea și asigurarea zborurilor de importanţă deosebită. Acesta a fost studiat de Emil Bodnăraș, în calitatea de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. La 25 februarie 1960, el a consemnat la sfârșitul documentului faptul că a luat la cunoștinţă despre conţinutul acestuia și a asigurat întocmirea unui proiect de instrucţiuni, ce a fost înaintat ptr. aviz la Dir[ecţiile] V și IX-a [ale M.A.I.]11.

Conform Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 156 din 20 februarie 1960, efectivele unităţii de aviaţie a M.A.I. au fost reduse de la 1 martie 1960 până la nivelul unei escadrile independente, alcătuită din trei patrule care staţionau la București și o patrulă la Constanţa, având în total 12 avioane

și un elicopter „Mi-4”12. Apoi, Grigore Ioan Calomfi rescu a preluat comanda subunităţii de la Gheorghe Răducanu și a condus-o în perioada 1960-197313.

La 1 august 1961, în statul de organizare al Escadrilei Independente de Aviaţie a M.A.I. au fost menţionate doar trei patrule, comandate de maiorul Niculae Pelin, căpitanul Mircea Burinaru și maiorul Dumitru Chirilescu14. În perioada 1 martie 1966-1 iulie 1968, aceeași escadrilă a avut următoarea structură organizatorică: comanda unităţii, subunităţile de luptă (Patrula I Avioane Grele – condusă de locotenent-colonelul Niculae Pelin și înzestrată cu 3 aparate; Patrula II Elicoptere – condusă de locotenent-colonelul Gheorghe Chivu și care utiliza 3 „Mi-4”; Patrula III Avioane Ușoare – comandată de căpitanul Gheorghe Chiorăscu și înzestrată cu 3 aparate), Serviciul tehnic, Grupa de lucrări la avioane și motoare, Grupa de lucrări la echipamentul radio, Grupa de lucrări pentru electricitate și aparate de bord, Serviciul de asigurare terestră a navigaţiei aeriene, Serviciul fi nanciar și Serviciul logistic (aprovizionarea cu materiale tehnice de aviaţie, alimente, echipament, muniţii, carburanţi, cazarmare, popotă, garaj auto și depozite)15.

Funcţiile prevăzute în statul de organizare existent la 1 martie 1966 au fost repartizate astfel: 48 pentru ofi ţeri, 36 pentru subofi ţeri și 21 pentru angajaţii civili. Un an mai târziu, 5 funcţii de subofi ţeri au fost transformate în funcţii pentru maiștri militari16.

Pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor încredinţate, în timpul vizitei ofi ciale efectuate în România de președintele Franţei, generalul Charles de Gaulle, 8 cadre din grupul de aviaţie al M.A.I. au fost felicitate și recompensate la 21 mai 1968, astfel: citare în ordinul președintelui Consiliului Securităţii Statului (maior Dumitru Drăgan, maior Teodor Bunescu și căpitan Decebal Dimitriu); un stilou „Parker”, în valoare de 592 de lei (maior Zaharia Ivancea); un stilou „Pelikan”, în valoare de 255 lei (plutonier Constantin Lungu); 2.000 de lei (colonel Emanoil Paraipan), 1.500 de lei (locotenent-colonel Gheorghe Chivu) și 1.200 de lei (căpitan Anghel Radu)17.

Elicopter „Mi-4”

Avionul „Aero-45”

2 (76) 2017 document84

studii/documente

La 1 iulie 1968, colonelul Grigore Ioan Calomfi rescu18 a fost reconfi rmat comandant al Grupului de Aviaţie al Consiliului Securităţii Statului (în continuare C.S.S.). În noul stat de organizare al unităţii au fost menţionaţi, printre alţii, colonelul Emanoil Paraipan (locţiitor al comandantului pentru zbor), locotenent-colonelul Iosif Oraveţ (locţiitorul politic al comandantului), locotenent-colonelul Dumitru Chirilescu (navigator al grupului), maiorul Paul-Costel Nicolescu (medic-șef ), locotenent-colonelul Niculae Pelin (comandant al detașamentului de avioane și comandant de aeronavă), locotenent-colonelul Gheorghe Chivu (comandant al detașamentului de elicoptere și comandant de aeronavă), maiorul Marin Vlad (locţiitor tehnic al comandantului și inginer-șef ), maiorul Ion Francois (ofi ţer tehnic la detașamentul de avioane), căpitanul Anghel Radu (ofi ţer tehnic la detașamentul de elicoptere), comandanţii de avioane (locotenent-colonelul Andrei Bratosin, locotenent-colonelul Mircea Burinaru, maior Dumitru Drăgan, maior Adrian Giurea și maior Petre Stoenescu), piloţii avioanelor (maior Constantin Olteanu, căpitan Gheorghe Chiorăscu, locotenentul-major Viorel Nicolescu, locotenentul-major Octavian Ostafi ciuc și locotenentul-major Ioan Cristea), comandanţii de elicoptere (maior Ilie Cîrstea, maior Ion Gavrilă și maior Zaharia Ivancea) și piloţii de elicoptere (maior Gheorghe Tănase, locotenentul-major Neagu-Nicolae Focșa și locotenentul-major Ion Iuga)19.

Potrivit Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 745 din 6 aprilie 1968 (referitoare la stabilirea structurii organizatorice a aparatului C.S.S.), conducerea Grupului de Aviaţie al C.S.S. a primit la 1 iulie 1968 un nou stat de organizare, care a intrat în vigoare în aceeași zi. În acesta au fost prevăzute 273 de funcţii, din care 62 pentru ofi ţeri, 54 pentru maiștri militari și subofi ţeri, 26 pentru angajaţii civili și 131 de militarii în termen. În același timp, la Școala Militară de Ofi ţeri de Securitate de la București a fost suplimentat statul de organizare cu 1 funcţie de ofi ţer (inspector-șef parașutare, gradul: maior), 1 de subofi ţer (șef de depozit subzistenţe și plior de parașute) și 4 de militari în termen (pliori de parașute). Totodată, o funcţie de ofi ţer (instructor-șef parașutare, gradul: maior – locotenent-colonel) a fost introdusă în statul Comandamentului Trupelor de Securitate20.

Ampla reorganizare din vara anului 1968 a fost urmată de intrarea în vigoare la 20 noiembrie 1968 – din ordinul președintelui C.S.S., Ion Stănescu – a „Instrucţiunilor referitoare la organizarea și desfășurarea activităţii de zbor și pregătirii de specialitate în cadrul Grupului de aviaţie al Consiliului Securităţii Statului”21.

♦♦♦ANEXA nr. 1

20 decembrie 1948. Decizia ministerială nr. 58 din 20 decembrie 1948 privind înfi inţarea și organizarea unei Flotile de Transporturi Aeriene în cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Ministerul Afacerilor Interne [Ștampilă:]SECRETARIATUL GENERAL STRICT SECRETPENTRU TRUPE Biroul Juridic

DECIZIE MINISTERIALĂ nr. 58 din 20 dec[embrie] 194822

pentru înfi inţarea și organizarea Flotilei de Aeroporta Ministerului Afacerilor Interne

Art. 1. Se înfi inţează în cadrul Ministerului Afacerilor Interne – Secretariatul General pentru Trupe M.A.I. o Flotilă de Transporturi Aeriene.

Art. 2. Organizarea, încadrarea, instrucţia, dotarea, atribuţiile și funcţionarea Flotilei de Aerotransport M.A.I. se vor reglementa prin instrucţiunile interioare ale Ministerului Afacerilor Interne, Secretariatul General pentru Trupe M.A.I.

Art. 3. Personalul actual din Serviciul Aerian M.A.I. va fi încadrat în Flotila de Aerotransport M.A.I. cu grade militare corespunzătoare categoriilor de salarizare în care este încadrat în prezent.

O parte din acest personal va putea fi încadrat cu grade militare, în urma avizului Ministerului Afacerilor Interne, fără a se ţine cont de categoriile de salarizare.

Art. 4. Înmatriculările avioanelor, acordările de licenţe de zbor, prelungirile certifi catelor de navigabilitate și controlul documentelor de bord se fac potrivit normelor în vigoare ale Direcţiei Generale a Aviaţiei Civile.1970. Avionul „Il-14”

Avionul „Li-2”

studii/documente

document 2017 2 (76) 85

Art. 5. Terenurile de aviaţie și instalaţiile pentru protecţia navigaţiei aeriene ale Aviaţiei Militare și ale Direcţiei Generale a Aviaţiei Civile vor fi folosite și de avioanele Flotilei de Aerotransport M.A.I.

Art. 6. Orice dispoziţii contrare deciziei de faţă sunt și rămân abrogate.

MINISTRUL MINISTRULAFACERILOR INTERNE APĂRĂRII NAŢIONALE Teohari Georgescu Emil Bodnăraș

MINISTRUL COMUNICAŢIILOR

Prof. Ing. N. Profi ri

Pentru conformitateȘeful Biroului JuridicMagistrat(ss.) Gheorghe V. Barbu


20 decembrie 1948. Decizia ministerială nr. 59 din 20 decembrie 1948 privind înfi inţarea și organizarea unei Flotile de Transporturi Aeriene în cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Ministerul Afacerilor Interne [Ștampilă:] SECRETARIATUL GENERAL STRICT SECRETPENTRU TRUPE Biroul Juridic

DECIZIE MINISTERIALĂ nr. 59 din 20 decembrie 194823

Art. 1. Se înfi inţează în cadrul Ministerului Afacerilor Interne – Secretariatul General pentru Trupe – o fl otilă de transporturi aeriene.

Art. 2. Organizarea, încadrarea, instrucţia, dotarea și funcţionarea Flotilei de Aerotransport M.A.I. se vor reglementa de către Secretariatul General pentru Trupe, având în vedere dispoziţiile prezentei decizii.

Art. 3. Încadrarea Flotilei de Aerotransport M.A.I. se va face cu:

a) personal militar navigant, tehnic și auxiliar;b) personal civil administrativ.

Art. 4. Personalul actual din Serviciul Aerian M.A.I. va fi încadrat în Flotila de Aerotransport M.A.I., cu grade militare corespunzătoare categoriilor de salarizare în care sunt încadraţi în prezent.

O parte din acest personal va putea fi încadrat cu grade corespunzătoare militare, în urma avizului Ministerului Afacerilor Interne, fără a se ţine cont de categoriile de salarizare.

Art. 5. Atribuţiile și funcţionarea Flotilei de Aerotransport M.A.I. se vor reglementa de M.A.I. – Secretariatul General pentru Trupe – avându-se în vedere specifi cul unităţii.

Art. 6. Drepturile și îndatoririle personalului militar care încadrează Flotila de Aerotransport M.A.I. sunt aceleași cu ale personalului militar din Secretariatul General pentru Trupe M.A.I., personalului navigant acordându-i-se și drepturile fi xate în general acestei categorii de personal.

Gradele, drepturile și îndatoririle personalului civil administrativ din Flotila Aerotransport M.A.I. sunt cele prevăzute pentru personalul militar fără dreptul de a purta uniforma și armament.

Art. 7. Înmatriculările avioanelor, acordările de licenţe de zbor, prelungirile certifi catelor de navigabilitate și controlul documentelor de bord se vor face potrivit normelor în vigoare ale Direcţiei Generale a Aviaţiei Civile.

Art. 8. Terenurile de aviaţie și instalaţiile pentru protecţia navigaţiei aeriene ale Direcţiei Generale a Aviaţiei Civile și ale Aviaţiei Militare vor fi folosite și de avioanele Flotilei de Aerotransport M.A.I.

MINISTRUL AFACERILOR INTERNETeohari Georgescu

Pentru conformitateȘeful Biroului JuridicMagistrat(ss.) Gheorghe V. Barbu


18 martie 1953. Ordinul nr. 401 din 18 martie 1953, emis și semnat de generalul-maior Alexandru Drăghici, ministrul Securităţii Statului, referitor la regruparea tuturor avioanelor instituţiei la București și trecerea Flotilei Aerotransport a ministerului în subordinea Direcţiei Trupelor de Grăniceri și Operative din cadrul Ministerului Securităţii Statului.

MINISTERUL SECURITĂŢII STATULUI

ORDINULMinisterului Securităţii Statului

Nr. 401 din 18 III [1]95324

[Consemnare manu:] 19.03Ordinul 401 a fost difuzat cu adresa [indescifrabil]:- 18 Dir[ecţii] Reg[ionale] spre execut[are]- Dir[ecţiilor] Centrale, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, Cadre, Politică, DGM, Adm[inistrativă] Aprov[izionare], Finanţ[e] și Contabilitate- Tov. Min[istru] Adj[unct]- Tov. G-ral Nicolschi [indescifrabil]ss. [indescifrabil]

Pentru folosirea mai justă a avioanelor M.S.S., precum și pentru prevenirea oricăror abateri de la respectarea legilor și dispoziţiilor ce privesc regimul de zbor al avioanelor în spaţiul aerian al Republicii Populare Române,

2 (76) 2017 document86

studii/documente

ORDON:1. Retragerea tuturor avioanelor M.S.S. din teritoriu

(Direcţii Regionale) și regruparea lor la autobaza Flotilei Aerotransport M.S.S.

2. Flotila Aerotransport M.S.S. se trece la data prezentului ordin în subordinea Direcţiei Trupelor de Grăniceri și Operative M.S.S.

3. Direcţiile Regionale M.S.S., precum și alte formaţiuni M.S.S. care în interesul serviciului sunt nevoiţi

să execute transport pe calea aerului, sunt obligaţi să ceară aprobarea conducerii Ministerului Securităţii Statului.

Decolarea oricărui avion se face la ordinul Ministrului Securităţii Statului sau a Ministrului Adjunct Vinţe Ion25, cu obligaţia ca fl otila să respecte toate măsurile stabilite ce decurg din legile aeriene ale Republicii Populare Române.

MINISTRUL SECURITĂŢII STATULUIGeneral-locot[enent].(ss.) Alexandru Drăghici”

NOTE

Internal Aff airs Aviation Group in the fi rst two Decades of Activity (1948-1968)Lieutenant-colonel (r) Petre Opriș, Ph.D.

Abstract: Th ere are unpublished documents at the National Council for the Study of Security Archives about the creation of Internal Aff airs Aviation Group. Th e unit was established in order to satisfy the needs for rapid transportation of the institution.

Keywords: Aviation Group of Internal Aff airs, December 20, 1948, Teohari Georgescu, State Security Council, “Aero-45”

1 Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007, p. 210. Pentru alte detalii, vezi şi Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957). Amintirile lui Mihai Novicov, studiu introductiv: Mihai Pelin, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1998; Agresiunea comunismului în România, vol. I, Bucureşti, Editura PAIDEIA, 1998, pp. 155-162; Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, vol. I, ediţie îngrijită de dr. Gheorghe Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, Bucureşti, Editura PAIDEIA, 1998, pp. 155-162; Mircea Chiriţoiu, Între David şi Goliath. România şi Iugoslavia în balanţa Războiului Rece, volum îngrijit şi studiu introductiv: Silviu B. Moldovan, editor: Gheorghe Buzatu, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2005, pp. 273-278; Petre Opriş, Gheorghiu-Dej nu mai pleacă la Moscova (noiembrie 1957), în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, vol. XV, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2014, pp. 11-19.2 Vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. crt. 3/1958, ff. 33-34; Gavriil Preda, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968), volumul I (1954-1961), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2008, pp. 269-272.3 Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare A.C.N.S.A.S.), Fond Ministerul de Interne – Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. crt. 7347, vol. IV, f. 2. Pentru întregul document vezi Anexa nr. 1.4 Ibidem, f. 3. Pentru întregul document vezi Anexa nr. 2.5 Acel regiment de transport a fost înfi inţat la 3 octombrie 1949 pe aerodromul Bucureşti-Giuleşti, sub comanda maiorului Marcel Botez. În martie 1950, unitatea avea în dotare 3 avioane sovietice „PO-22, 2 aparate de şcoală „Junkers 34”, 1 „Focke-Wulf 58”, 1 Messerschmitt Bf 108 „Taifun” şi 6 avioane de transport (4 „Junkers 52” şi 2 „Heinkel 111”); 2 bimotoare noi, „Aero-45” (cehoslovace), au fost aduse în august 1950 pentru a completa înzestrarea regimentului. După doi ani, Marcel Botez a predat comanda acelei unităţi maiorului Ioan Zamfi rescu. Vezi şi Petru Tămăşdan, Contribuţia promoţiei de aviatori 1948-1950 de la Tecuci la dezvoltarea aviaţiei române. Piloţii brevetaţi pe avionul IAR-39 în noiembrie 1949 – Tecuci, viitorii piloţi în Regimentul de Transport şi aviaţie civilă, în „Orizont aviatic”, nr. 9, iulie 2003, pp. 9-10; 13.6 A.C.N.S.A.S., Fond Ministerul de Interne – Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. crt. 7353, vol. VI, ff. 41-44.7 Idem, Fond Ministerul de Interne – Direcţia Secretariat-Juridică, dosar nr. crt. 3611, vol. I, f. 85. Pentru întregul document vezi Anexa nr. 3.8 Idem, Fond Ministerul de Interne – Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. crt. 7359, vol. IV, f. 113.9 Ibidem, dosar nr. crt. 7372, vol. XVI, ff. 286-287. Înainte de mutarea sa la Flotila Aerotransport a M.A.I., Gheorghe Răducanu a îndeplinit funcţia de şef de cabinet la Direcţia Secretariat a M.A.I., lucrând la cabinetul ministrului de resort (mai 1952-martie 1953).10 Ibidem, dosar nr. crt. 7359, vol. IV, ff. 112-114.11 Idem, Fond Ministerul de Interne – Direcţia Secretariat-Juridică, dosar nr. crt. 3615, vol. VI, f. 30. Pentru întregul document, ibidem, ff. 13-30.12 Ibidem, dosar nr. crt. 3618, vol. III, f. 204. Pentru detalii privind anumite funcţii ocupate de personalul escadrilei respective, începând de la 1 noiembrie 1960, idem, Fond Ministerul de Interne – Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. crt. 7372, vol. XI, ff. 562-565.13 Idem, Fond Ministerul de Interne – Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. crt. 7372, vol. XVI, ff. 285-288; ibidem, dosar nr. crt. 7373, vol. XI, f. 261; http://www.aviatie.mai.gov.ro/istoric.html (accesat la 2 iunie 2013).

14 A.C.N.S.A.S., Fond Ministerul de Interne – Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. crt. 7375, vol. VII, ff. 165-167. Pentru întregul document, ibidem, ff. 165-169.15 Ibidem, dosar nr. crt. 7384, vol. XI, ff. 2; 4; 6; 8; 11-14.16 Ibidem, f. 14.17 Ibidem, dosar nr. crt. 7388, vol. XIII, ff. 122; 129; 133; 136-137.18 Colonelul Grigore Ioan Calomfi rescu a fost avansat la gradul de general-maior la 23 august 1969, cu prilejul sărbătoririi celei de-a 25-a aniversări a eliberării patriei de sub jugul fascist, împreună cu alţi colonei cu funcţii de conducere în cadrul Ministerului Forţelor Armate, Ministerului Afacerilor Interne şi Consiliului Securităţii Statului. Pentru întreaga listă a celor avansaţi, vezi A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. crt. 113/1969, ff. 37-47.19 A.C.N.S.A.S., Fond Ministerul de Interne – Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. crt. 7388, vol. XV, ff. 427-430; ibidem, vol. XXII, ff. 98-99.20 Ibidem, dosar nr. 7387, vol. VI, ff. 300-301.21 Pentru detalii, idem, Fond Ministerul de Interne – Direcţia Secretariat-Juridică, dosar nr. 3626, vol. VII, ff. 169-184.22 A.C.N.S.A.S., Fond Ministerul de Interne – Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. crt. 7347, vol. IV, f. 2.23 Ibidem, f. 3.24 Idem, Fond Ministerul de Interne – Direcţia Secretariat-Juridică, dosar nr. crt. 3611, vol. I, f. 85.25 La 4 martie 1952, Ion Vinţe era şef al Secţiei Organelor Conducătoare de Partid, Sindicale şi de Tineret a C.C. al P.M.R. şi Alexandru Moghioroş l-a propus pentru posturile de adjunct al ministrului de Finanţe şi preşedinte al Băncii de Stat a R.P. Române, în contextul înlăturării lui Vasile Luca de la conducerea ministerului respectiv şi a lui Aurel Vijoli din funcţia de preşedinte al băncii. Cu toate acestea, Miron Constantinescu a reuşit să impună la acea bancă pe subordonatul său de la Comitetul de Stat al Planifi cării, ajustorul mecanic Anton Moisescu, în locul lui Ion Vinţe. (Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV, partea I, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2006, pp. 268-269; 283-284; 403-404). Prin Decretul nr. 115 din 28 mai 1952 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Ion Vinţe a fost chemat în rândul cadrelor active ale armatei, pentru Trupele Ministerului Afacerilor Interne şi a devenit direct general-maior, fără a avea pregătirea profesională care să-i confere dreptul de a deţine acel grad. Propunerea respectivă a fost făcută de generalul Alexandru Drăghici în raportul nr. 877 din 30 mai 1952, la doar două zile după ce a preluat funcţia de ministru al Afacerilor Interne, în contextul epurării lui Teohari Georgescu şi a colaboratorilor săi din acea instituţie. După cum se poate observa, chemarea lui Ion Vinţe, acordarea gradului militar şi emiterea decretului au a vut un caracter retroactiv, la limita legislaţiei. (A.C.N.S.A.S., Fond Ministerul de Interne – Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. crt. 7348, vol. XXIV, f. 51; ibidem, dosar nr. crt. 7352, vol. I, f. 3). Un an mai târziu, Ion Vinţe îndeplinea funcţia de adjunct al ministrului Securităţii Statului şi avea în continuare gradul de general-maior (10 iunie 1953). În momentul desfi inţării ministerului respectiv (septembrie 1953), el a devenit şef al Secţiei Administrative a C.C. al P.M.R. (funcţie pe care a deţinut-o până la 24 ianuarie 1956). (Idem, Fond Ministerul de Interne – Direcţia Secretariat-Juridică, dosar nr. crt. 3611, vol. I, f. 196; Membrii C.C. al P.C.R. (1945-1989). Dicţionar, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, coordonator Florica Dobre, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 619). În anul 1984, Ion Vinţe deţinea funcţia de vicepreşedintele Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară şi primea pentru aceasta un salariu în valoare de 9.000 de lei şi o indemnizaţie de conducere de 1.800 de lei. Pentru comparaţie, menţionăm faptul că un secretar al C.C. al P.C.R. avea un salariu de 11.200 lei şi mai primea 3.200 lei sub formă de indemnizaţie de conducere. (A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Gospodăria de Partid, dosar nr. crt. 8/1984, ff. 3-6).

studii/documente

document 2017 2 (76) 87

Această scrisoare-document, pe care o propun cititorilor revistei „Document”, am primit-o, împreună cu multe altele, de

la comandorul aviator (r) Constantin Popa1, veteran al Primului Război Mondial, în anul 1986, când l-am vizitat la Roma pentru documentare. Au fost peste 25 de asemenea scrisori pe care, după ce le-am copiat la xerox, le-am înapoiat. Nu știu ce s-a întâmplat cu scrisorile originale, comandorul neavând urmași. Scrisoarea, datată 20 iunie 1986, a fost expediată de camaradul său – observatorul aerian locotenentul Constantin Motaș2, alături de care, la 22 decembr ie 1918, avea să treacă munţii în zbor, spre Transilvania și evocă personalitatea ing. Teodor Dumitrescu.

„Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunza de nuc,

S-așează bruma peste vii -

De ce nu-mi vii, de ce nu vii?

De ce nu vii Scumpă dragă – coechipierul meu din aviaţia războiului întregirii? De ce nu iei și pe Coana Katy, să veniţi în Capitală?

Acuma, dragii mei, sunt vesel și nevastă-mea de asemenea, fi indcă după vreo 21 de zile de la internare la Institutul Clinic de Boli Interne „Prof. dr. N. Gh. Lupu” de la Colentina, sunt acasă, cu inima ceva mai ameliorată ca funcţionare, însă „global mărită” – așa scrie diagnosticul medical ce mi s-a pus. Și, ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, spune înţeleptul proverb popular3.

Cât am stat eu în spital ne-a murit un prieten bun: ing. Teodor Dumitrescu, excelent fotograf aerian, ale cărui fotografi i ca de ex. „Capul de pod de la Făurei” au fost reproduse în reviste franceze („L’Illustration”).

Dumitrescu și-a lichidat fabrica lui de ţigle și cărămizi din Craiova (str. Calomfi rescu) și cu cel vreo 2 milioane de lei, prin 1946, a reparat clădirea Muzeului de Istorie Naturală din București – al cărui director eram pe atunci. Clădirea fusese grav avariată de cele 6 puternice bombe aeriene aruncate în primăvara acelui an

de aviatorii [indescifrabil]. Datorită ing. T. Dumitrescu am reconstruit casa Muzeului „Grigore Antipa” și am redat-o publicului.

Acum, rămăș i ţe le pământești ale bunului meu p r i e t en z ac l a Cimitirul Sf. Vineri. Și din cauza bolii mele n i c i măcar o f loa re nu am putut pune la mormântul lui.

Dar, să lăsăm morţii. Și vii cu vii! Mai ales cu viile, cu tradiţionala lor pastramă de capră, cu mustul dat în fierbere! Nu vă lasă cumva gura... apă? Că nouă ne lasă. Mai ales mie cel ieșit din spital! Deși nu sunt hulpav din fi re, am încă vreo doi-trei dinţi mai buni și câţiva falși, iar gustul mâncării bune nu l-am pierdut încă.

Dragă Cost ică ș i stimată duduie Katy, cu aceste câteva rânduri scrise din dorul de voi, pun punct dragii mei.

Acasă la noi, acum avem și pe sora mea, Maria Popovici, o bătrână de vreo 78 de ani, care, cu consimţământul meu prin miliţie dat, șade într-o cameră, având permis de „fl otantă”.

La Iași, frate-meu Camil (Miţu), în proces cu fi ică-sa, Mărioara Motaș, pentru niște tablouri de Octav Băncilă, a câștigat procesul. Și lucrurile s-au liniștit. Multă sănătate și bucurie de la noi toţi.

Ai voștri,Ștefana și C. Motaș”.

DESPRE VETERANI, CU VENERAŢIE

Profesor Vasile TUDOR

Scrisoarea olografă semnată Constantin Motaş

2 (76) 2017 document88

studii/documente

Brevetul de pilot aviator al sublocotenentului Constantin Popa

NOTE

1 Constantin „Poampă” Popa s-a născut în anul 1894, în comuna Tansa, jud. Vaslui şi a intrat ca voluntar în aviaţia română; la 21 iunie 1915 a primit brevetul de pilot nr. 54, zburând pe un avion „Voisin”; a participat la campania Primului Război Mondial; s-a pensionat în anul 1938, cu gradul de comandor.2 Constantin Motaş (n. 8 iulie 1891, Vaslui – d. 15 ianuarie 1980, Bucureşti) membru al Academiei Române din 1948. A fost voluntar în Primul Război Mondial, ca observator aerian, fi ind decorat cu Ordinul „Virtutea Aeronautică” în grad de ofi ţer.3 Sublinierile aparţin textului original – nota redacţiei.

About Veterans, with Veneration

Prof. Vasile Tudor

Abstract: Professor Vasile Tudor presents a letter-document of academician Constantin Motaș sent to Constantin Popa - both veterans of the First World War.

Keywords: Constantin Motaș, Constantin Popa, Teodor Dumitrescu, pilots, First World War

Observatorul aerian Constantin Motaş

studii/documente

document 2017 2 (76) 89

S-a născut la 4 ianuarie 1908, într-o baracă muncitorească de la Cariera de marmură

Bucova, din zona Haţegului, judeţul Hunedoara, unde se afl au cu serviciul părinţii săi, muncitorul pietrar Florian și Ana, originari din localitatea Moneasa, judeţul Arad.

Mai avea doi fraţi, Ioan (1893-1916), încorporat în anul 1914 în armata austro-ungară, a luptat pe frontul italian și a căzut în luptele din Tirolul de sud, și Gheorghe (1899-1930), încorporat și el în armata austro-ungară în anul 1918, a devenit în perioada interbelică un talentat sculptor2, profesând sub patronajul și cu sprijinul soţiei generalului Marcel Olteanu, comandant al Corpului 5 Armată de la Brașov și mama generalului Marcel Olteanu, viitor adjutant regal.

Revenit alături de părinţi la Moneasa, a urmat aici cursurile școlii primare, ulterior a urmat timp de un an de zile cursurile Liceului din Beiuș, pentru ca ulterior să se transfere la Liceul „Moise Nicoară” din Arad, ultimul an de liceu urmându-l la Liceul „C.D. Loga” din Timișoara, pe care l-a absolvit în anul 1928.

Neavând mijloace suficiente de întreţinere în facultate, și-a îndreptat pașii spre cariera militară, reușind la examenul de admitere în Școala de Ofi ţeri de Artilerie din Timișoara. A urmat cursurile acestei instituţii militare de învăţământ, iar la data de 1 iulie 1930 este avansat, prin Înaltul Decret Regal nr. 2424 din 1 iulie 1930, la gradul de sublocotenent în arma artilerie, fi ind clasat al 168-lea din 206 absolvenţi3 și repartizat în funcţia de comandant Secţie artilerie în cadrul Bateriei 3 din Divizionul 1 Artilerie călăreaţă din Arad, unitate subordonată Diviziei 1 Cavalerie.

În notarea de serviciu, pe perioada 1 iulie-31 octombrie 1930, comandantul divizionului, locotenent-colonelul Ion Sion, l-a apreciat că va deveni un bun ofi ţer de artilerie4, iar pe perioada 1 noiembrie 1930-31 octombrie 1931, locotenent-colonelul Mihail Lăcătușu, care i-a urmat la comanda divizionului, l-a apreciat ca fi ind bun instructor și că va deveni un bun ofi ţer de artilerie5.

A urmat cursurile Școlii Speciale de Artilerie din Timișoara în perioada octombrie 1931-august 1933, conform Deciziei Ministeriale nr. 1237/1931. Primul

an de studii l-a absolvit cu media 12,35. A fost apreciat de către colonelul Ioan Carlaonţ, comandantul școlii, ca fi ind un ofi ţer bun, de nădejde și necesar instituţiei6. Și în al doilea an de studiu, același comandant l-a apreciat ca fi ind un ofi ţer bunișor7.

Absolvă școala cu rezultate bune, clasificându-se al 177-lea din 213 absolvenţi, cu media 13,22. La 1 septembrie 1933 revine în cadrul unităţii sale, în funcţia de comandant de Secţie artilerie în cadrul Bateriei 2.

În notarea făcută pentru perioada 1 septembrie-31 octombrie 1933, comandantul divizionului, locotenent-colonelul Teodor Dobrătescu, arată că of iţerul a luat parte la perioada a II-a

de instrucţie, unde a dovedit o întrebuinţare logică a evenimentelor și l-a propus a fi înaintat în grad la vechime8. În aceeași notă, colonelul Nicolae Opran, comandantul Artileriei Călăreţe, a fost de acord cu propunerea de înaintare în grad, făcută de comandantul divizionului.

Pentru perioada 1 noiembrie 1933-31 octombrie 1934, același comandant de divizion, l-a apreciat ca fi ind un bun ofi ţer sub toate raporturile9.

Ca urmare a activităţii desfășurate, la data de 8 iunie 1934, conform Înaltului Decret Regal nr. 1540, este avansat la gradul de locotenent, participând în aceeași zi, în fruntea subunităţii pe care o comanda la parada organizată în garnizoana Arad. Își continuă activitatea de instructor și participă la aplicaţiile (Manevrele Regale – după cum erau cunoscute în acele timpuri) desfășurate în toamna anului 1934 în zona Alba Iulia – Deva.

În octombrie 1934 este numit în funcţia de ofi ţer instructor la Școala Instructorilor, iar în perioada aprilie-octombrie 1935 îndeplinește funcţia de ofi ţer cu aprovizionarea și adjutant al divizionului. Din octombrie 1935 îndeplinește, prin cumul, și funcţiile de ofi ţer cu aprovizionarea, ofi ţer informator (ofi ţer cu cercetarea) și comandant Baterie Depozit.

În perioada 1 noiembrie 1934-31 octombrie 1935, a fost apreciat de către locotenent-colonelul Dobrotescu, ca un bun ofi ţer sub toate raporturile10, iar Comitetul Inspectoratului General al Cavaleriei, l-a apreciat „la vechime”.

UN REPUTAT ARTILERIST – COLONELUL FLORIAN GROZA

Plutonier adjutant Eugen-Dorin SPĂTARU1

Locotenentul de artilerie Florian Groza (Colecţia Eugen-Dorin Spătaru)

2 (76) 2017 document90

studii/documente

Revine, în perioada februarie-septembrie 1936, în funcţia de comandant de secţie în cadrul Bateriei 3 Artilerie Călăreaţă.

În notarea făcută până la 1 aprilie 1936, locotenent-colonelul Mayer, comandantul d i v i z i onu lu i , l - a apreciat ca fiind un foarte bun ofi ţer11, iar pe perioada 1 aprilie-31 oc tombr i e 1936 , nou l comandant , locotenent-colonelul

Alexandru Otopeanu, l-a apreciat ca fi ind un bun ofi ţer12.Fire studioasă, dornică să acumuleze cât mai multe

cunoștinţe de specialitate urmează cursul de ofi ţeri orientatori, observatori și șefi S.R.O.T. (Sisteme de Reperaj, Observare și Tragere – n.n.), desfășurat la Centrul de Instrucţie al Artileriei de la Mihai Bravu, pe care l-a urmat în perioada 1-31 august 1936.

A absolvit cursul cu califi cativul „Bine” și media 7, fi ind apreciat de către directorul de curs, locotenent-colonelul Dima că i se pot încredinţa funcţiile de ofi ţer orientator și ofi ţer observator13. În același sens, comandantul centrului, generalul de brigadă Nicolae Dăscălescu, a fost de acord cu aprecierea directorului de curs.

După terminarea cursului, revine în unitatea de origine ca ofi ţer instructor primind și alte responsabilităţi mai mari, pe măsura studiilor efectuate și a pregătirii sale militare. Astfel, este numit în luna septembrie 1936, comandant al Bateriei Depozit, funcţie care îl solicită din plin, dar căreia îi face faţă în condiţii deosebite. De asemenea, prin cumul, îndeplinește și funcţia de ofi ţer informator și cu cifrul.

Locotenent-colonelul Alexandru Otopeanu l-a apreciat, în notarea făcută pe perioada 1 noiembrie 1936-31 octombrie 1937, ca un bun ofi ţer14.

În notarea de serviciu pentru perioada 1 noiembrie 1937-31 octombrie 1938, comandantul divizionului l-a evaluat ca fi ind un bun element, care va deveni un bun comandant de baterie15. A fost propus a fi înaintat la gradul de căpitan „la vechime”, arătând că în timpul manevrelor executate de Divizia 1 Cavalerie, ofi ţerul a comandat Bateria 4, dovedind calităţi și cunoștinţe necesare pentru comanda unui divizion în luptă. Generalul de brigadă Petre Georgescu, comandantul diviziei, a fost de acord cu aprecierile comandantului de divizion.

În perioada februarie-martie 1938, a urmat Cursul de cifru și contrainformaţii organizat de Secţia a 2-a din Marele Stat Major.

Cunoscându-și viitoarea soţie a început demersurile pentru aprobarea căsătoriei. A întâmpinat numeroase piedici: soţia era de naţionalitate croată, de religie catolică și fără dota necesară căsătoriei cu un ofi ţer. A găsit însă înţelegerea necesară și prin Ordinul nr. 30 din 29 octombrie 1938, comandantul Divizionului 1 Artilerie călăreaţă, locotenent-colonelul Alexandru Otopreanu îi aducea la cunoștinţă următoarele: Binevoiţi a cunoaște că prin Rezoluţia ministerială din 20 octombrie a.c. comunicată cu Ordinul Diviziei 1 Cavalerie nr. 529 din 28.10.1938, vi s-a aprobat căsătoria cu domnișoara Ida Perco. Conform art. 17 din R.L.C.M., formalităţile căsătoriei religioase și civile, vor trebui terminate în termen de o lună de la primirea prezentului ordin16. (Frumos ordin! – n.n.)

Pentru perioada 1 noiembrie 1938-31 octombrie 1939, locotenent-colonelul Alexandru Otopeanu, l-a apreciat că promite a deveni un bun comandant de baterie17.

După absolvirea cursului a revenit la unitatea din Arad, unde, începând din luna aprilie 1939, a îndeplinit în continuare funcţia de comandant al Bateriei 5, ocupându-se și cu atribuţii de ofiţer informator (cu cercetarea) și ofi ţer cu atribuţii pe linie de cifru în cadrul unităţii.

Comandantul unităţii, locotenent-colonelul Popescu Măgură l-a apreciat că va deveni un foarte bun ofi ţer și l-a propus să fi e înaintat la gradul de căpitan „la alegere” (înainte de termen – n.n.).

Același comandant de divizie, generalul Georgescu, a fost de acord cu aprecierile comandantului de

Florian Groza – tatăl (Colecţia Eugen-Dorin Spătaru)

Împreună cu colegii de la Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie (Colecţia Eugen-Dorin Spătaru)

studii/documente

document 2017 2 (76) 91

divizion și l-a propus să fi e înaintat la gradul de căpitan „la vechime”, menţionând că ofi ţerul ar trebui să fi e mai energic și să aibă mai multă grijă de cai18.

Pentru perioada de la 1 noiembrie 1939-31 octombrie 1940, comandantul regimentului (între timp, divizionul a fost transformat în Regimentul 1 Artilerie Călăreaţă), colonelul Popescu Măgură, l-a apreciat ca ofi ţer bun, care s-a ocupat de baterie, însă atât îngrijirea cailor, cât și educaţia oamenilor a lăsat de dorit, f iind nevoie de intervenţia regimentului pentru a-i ridica bateria la nivelul celorlalte19.

Comandantul diviziei, a fost de acord cu aprecierile comandantului de regiment, iar Comitetul Inspectoratului General al Cavaleriei, l-a caracterizat ca putând fi avansat „la vechime”.

Între timp, ca o încununare a eforturilor depuse, a pregătirii militare pe care o dovedise, la data de 8 iunie 1940, locotenentul Florian Groza a fost avansat, la termen, la gradul de căpitan.

De la 5 decembrie 1940, a fost mutat în cadrul Divizionului 6 Artilerie Călăreaţă, în calitate de comandant al Bateriei 2, ocupându-se în continuare de perfecţionarea pregătirii militare și de specialitate atât a lui, cât mai ales a subordonaţilor, având în vedere timpul scurt în care trebuia să pregătească un număr mare de recruţi și să reîmprospăteze cunoștinţele celor concentraţi.

În perioada 1 noiembrie 1940-31 octombrie 1941 a fost apreciat de colonelul Popescu-Măgură, comandantul Regimentului 1 Artilerie Călăreaţă ca fi ind un ofi ţer bun, iar ulterior de către comandantul Regimentului 6 Artilerie călăreaţă, locotenent-colonelul Dumitru Neferu, ca ofi ţer foarte bun și bine pregătit20.

Între timp, la 5 decembrie 1940, a fost numit în funcţia de comandant al Bateriei 2 din Regimentul 6 Artilerie Călăreaţă. În același sens, comandantul Brigăzii 9 Cavalerie, generalul Cocărăscu, a fost de acord cu aprecierile făcute, iar Comitetul Corpului de

Cavalerie l-a caracterizat „la vechime”.

În perioada 1 martie - 3 aprilie 1941, căpitanul Florian Groza a urmat cu rezultate bune, Cursul mixt româno-german, de la Centrul de Instrucţie al Artileriei. Aici a luat contact cu noi categorii de armament și tehnică de artilerie, cu reguli moderne de tactica artileriei și de întrebuinţare în luptă a acesteia de la aliaţii germani, care aveau deja acumulată experienţă în luptele purtate până atunci.

Participă la Campania din Est, în calitate de comandant de baterie în cadrul aceluiași regiment, începând cu 18 iulie 1941. A luat parte la acţiunile militare desfășurare de Brigada 9 Cavalerie, în perioada 22 august-16 octombrie 1941, participând la operaţiunile militare desfășurate de această mare unitate între Limanul Hadjibey și Regiunea Vigoda la N-E Odessa, la Plunga, Augustovka, Priţeporka, cotele 67, 94, 81, având ca obiectiv atingerea localităţilor Holodnaia Balka, Gniliakovo și Odessa21. Comandantul regimentului, locotenentul-colonel Dumitru Neferu, l-a caracterizat ca un ofi ţer foarte bun și bine pregătit22. Comandantul Brigăzii 9 Cavalerie, generalul de brigadă Traian Cocorăscu, a fost de acord cu aprecierile comandantului de regiment.

Înainte de căderea Odessei, unitatea a fost retrasă pentru refacere, având în vedere pierderile mari de material. Începând cu 2 octombrie 1941, Brigada 9 Cavalerie a fost însărcinată iniţial cu misiuni de pază în nordul Transnistriei, în judeţele Moghilev, Tulcin și Iampol. Ulterior, unitatea a fost dislocată în orașul Tulcin (în cazarma de cavalerie Poniatowsky), unde a executat o intensă activitate de pregătire de luptă. În perioada decembrie 1941-ianuarie 1942 își va petrece concediul în ţară, alături de familia sa afl ată la Moneasa.

Va reveni pe front, începând cu 19 august 1942, în calitate de comandant de baterie în aceeași unitate, după o deplasare pe itinerarul Rostov, pe Don – Peninsula Taman – Novorosiisk. A luat parte la luptele de pe coasta Mării de Azov, la forţarea Canalului Kurka, Kalabatka, Kurcinaskaia, Temryuk, Gostagoevskaia, Anapa, cotele 408, 409, 476, 320 și în zona Kal Ustaia, din Munţii Caucaz.

Pentru activitatea desfășurată până la 31 octombrie 1942, comandantul regimentului l-a apreciat ca fi ind un ofi ţer

1 octombrie 1944. Arad. Florian Groza în grad de căpitan (Colecţia Eugen-Dorin Spătaru)

Arad. 10 mai 1937 (Colecţia Eugen-Dorin Spătaru)

2 (76) 2017 document92

studii/documente

foarte bun și de nădejde, arătând că la inspecţia făcută de mareșalul Ion Antonescu și de comandantul Armatei 3, generalul de corp de armată Petre Dumitrescu, bateria sa a fost găsită foarte bine, fapt pentru care regimentul a fost citat prin comunicat ofi cial de presă. În același sens, comandantul Diviziei 9 Cavalerie (de la 15 martie 1942) l-a apreciat ca ofi ţer eminent care în luptele din Caucaz s-a afi rmat ca comandant (sic!) și ofi ţer de artilerie de valoare excepţională, susceptibil să fi e înaintat în mod excepţional pentru merite excepţionale de război23.

Participă la luptele de la Grigorovskaia, Staraipenskaia, Bergruken Pschaft (cotele 408, 490 și 426), Kal Ustaia și Mâslo. Pentru distrugerea unei poziţii de artilerie sovietice a fost decorat cu „Crucea de Fier” clasa a II-a.

Comandantul regimentului, colonelul Dumitru Neferu îl caracterizează ca fi ind un ofi ţer foarte bine pregătit, care poate comanda în bune condiţii un divizion pe câmpul de luptă24.

La 17 decembrie 1942, este grav rănit la ambele picioare și la mâna stângă, în urma exploziei unei mine de infanterie, în luptele de la Cota 426, creasta Bergrucken Pschaf. A urmat o lungă perioadă de peregrinări și operaţii complicate prin spitalele militare germane din Valustraia, Krasnodar, ulterior fi ind evacuat pe calea ferată, sub un puternic bombardament al aviaţiei sovietice, în Spitalul Militar din Lwow. Aici a fost supus unor operaţii complicate și de lungă durată de către medicii germani.

După îndelungata perioadă de spitalizare, la 5 august 1943 s-a prezentat la Regimentul 6 Artilerie Călăreaţă P.S. din Arad, iar la 3 septembrie 1943 a fost clasat de către Comisia de expertiză medico-militară ca „invalid de război gradul II” și trimis în concediu medical, perioada de recuperare făcând-o chiar la Moneasa, cunoscută ca staţiune balneoclimaterică. În perioada 21 noiembrie-31 decembrie 1943 a îndeplinit funcţia de șef al Biroului mobilizare la Regimentul 6 Artilerie Călăreaţă P.S. (partea sedentară – n.n.).

Începând cu 1 ianuarie 1944 este numit în funcţia de ajutor administrativ al comandantului Spitalului Militar Arad. Pentru perioada 1 ianuarie-15 februarie 1944, maiorul dr. Ion Tătaru, comandantul Spitalului Militar Arad, notează că este un ofi ţer conștiincios și de o cinste desăvârșită, a depus multă dragoste și râvnă pentru a se achita de obligaţiile regulamentare. Foarte bun gospodar, a reușit să servească bolnavilor și trupei o masă foarte bună calitativ și cantitativ. Bun organizator, în scurtul timp cât a stat în Spital a realizat înfăptuiri foarte frumoase. Întreprinzător și energic, are o educaţie militară desăvârșită. Îl caracterizez ca pe un ofi ţer excepţional 25.

La 15 februarie 1944, este numit în funcţia de șef al Biroului 2 Mobilizare al Cercului Teritorial Arad. În această funcţie participă la acţiunile de dezarmare a elementelor germane din orașul Arad în perioada 23-28 august 1944, ulterior în zilele de 13-19 septembrie 1944 la acţiunile împotriva trupelor horthyste, până la eliberarea Aradului.

La 15 decembrie 1944 este numit ajutor al șefului Biroului 2 Mobilizare. Este avansat la gradul de maior, prin Înaltul Decret Regal nr. 1971 din 24 iunie 1945, cu vechimea din 9 mai 1945.

Pentru perioada 1 noiembrie 1944-31 octombrie 1945, șeful Biroului 2 organizare-mobilizare, locotenent-colonelul Gheorghe Luchian, îl caracterizează ca fi ind sănătos și deși clasat invalid, totuși rezistent, nu poate face eforturi pe jos, ţinuta îngrijită. Inteligent. Cu bună memorie și frumoasă iniţiativă. Are dezvoltat un ales spirit de organizare. Disciplinat și cu o frumoasă educaţie ostășească. Are o bună pregătire profesională. Foarte conștiincios, sever și drept. Bun camarad. Îndeplinirea serviciului: a continuat a îndeplini funcţia de ajutor la Biroul 2 mobilizare, unde s-a afi rmat ca un excelent cunoscător al lucrărilor de mobilizare. Lucrează din convingere pentru a-și îndeplini în cele mai bune condiţii atribuţiile sale. I-am încredinţat lucrările cele mai grele și mai de răspundere și am satisfacţia să afi rm că și-a făcut datoria din plin. Meticulos în orice lucrare, nu-i scapă nimic necontrolat. Cu un larg spirit de prevedere și iniţiativă asigură executarea la timp a lucrărilor respective. Pentru toată activitatea sa îi aduc toate laudele și-l caracterizez ca pe un ofi ţer ales între aleși 26.

În perioada 9 ianuarie-7 iunie 1946 este numit în funcţia de ajutor comandant E.C.P. (Educaţie, Cultură și Propagandă – n.n.) al Cercului Teritorial Arad, în conformitate cu Ordinul Direcţiei Personalului din Ministerul de Război nr. 8049 din 12 ianuarie 1946. A fost trimis să urmeze cursurile Centrului de Instrucţie E.C.P. de la Breaza, dar pe care nu le-a absolvit, retrăgându-se din motive personale.

18 august 1942. În faţa localităţii Temniuk (Colecţia Eugen-Dorin Spătaru)

studii/documente

document 2017 2 (76) 93

În perioada 7 iunie-8 august 1946 ocupă funcţia de ajutor șef Birou mobilizare la Cercul Teritorial Arad. La 16 iulie 1946 este avansat la gradul de locotenent-colonel, în conformitate cu Înaltul Decret Regal nr. 2867 din 1946.

Pe linie obștească, la 28 februarie 1946 a fost ales membru în Comitetul Central al Organizaţiei Sportului Popular – Regionala Arad.

La 9 august 1946 a fost trecut în cadrul disponibil, în conformitate cu Legea nr. 433 din 1946, iar la 9 august 1947 a fost trecut în rezervă.

Prin Decizia Prefectului judeţului Arad nr. 7795 din 22 septembrie 1947, a fost numit Primar al comunei Moneasa, funcţie deţinută până la 6 decembrie 1948, iar în perioada octombrie 1949-octombrie 1950 a fost membru în Consiliul de Administraţie al Spitalului de convalescenţi patrioţi greci și președinte al Cooperaţiei din comuna Moneasa.

În perioada 9 august-9 octombrie 1949 a fost concentrat, în calitate de ofi ţer de rezervă, în funcţia de șef de stat major al Regimentului 33 Artilerie, participând la aplicaţiile de toamnă pe armată, desfășurate în zona Tîrgu Mureș.

La 20 octombrie 1950, a fost concentrat ca ofi ţer de rezervă în cadrul Ministerului Forţelor Armate (în continuare M.F.A.) și numit în funcţia de ajutor al comandantului pentru aprovizionare al Regimentului 8 Artilerie Grea din Tîrgu Jiu, iar prin Ordinul M.F.A. nr. 65035 din 9 octombrie 1951, în aceeași funcţie la Regimentul 264 Artilerie Grea.

În „Foaia de notare” pentru perioada 1 octombrie 1950-1 octombrie 1951, șeful artileriei Corpului 1 Armată, locotenentul-colonel Mihai Șerbănescu, notează: a îndeplinit funcţia corespunzător satisfăcător. S-a interesat îndeaproape de munca administrativă a unităţii, a muncit cu bune rezultate, reușind să facă tabăra de instrucţie a unităţii, să aibă trupe bine echipate și să aprovizioneze unitatea cu cele necesare pentru iarnă. Ofi ţerul trebuie să muncească mai mult pentru a-și completa cunoștinţele militare pe linie de spate și pe linie de comandă, în manevra din acest an a întocmit lucrări de spate neconforme cu realitatea câmpului de luptă. Are nevoie să studieze Regulamentul de spate. Nu a înaintat întotdeauna la timp lucrările pe care le-a executat pe linie de spate, Corpul de Armată intervenind pentru ele să fi e înaintat la timp util și de multe ori chiar a fost necesar ca Corpul de Armată (Sic!) să revină. Ofi ţerul este muncitor, a căpătat practică în lucrul de spate al regimentului, însă trebuie să citească mai mult, să fi e mai exigent cu subalternii și mai pretenţios cu el însuși. are cultură generală și profesională satisfăcătoare. Ofi ţerul este legat clasei muncitoare și regimului de democraţie populară.

Corespunde satisfăcător funcţiei ... ofi ţer nou în grad, nu face obiectul unei propuneri de avansare27.

În aceeași notare de serviciu, comandantul Corpului 1 Armată, colonelul Alexandru Teodorescu, și locţiitorul politic, maiorul Grigore Răduică, consideră că a muncit cu rezultate satisfăcătoare în gospodăria unităţii. În general a dat rezultate bune în pregătirile aprovizionărilor de iarnă. Din punct de vedere profesional este satisfăcător pregătit, mai are unele lipsuri, neputând comanda un regiment de artilerie. Va trebui să muncească mai mult pentru a se pune la punct cu cunoștinţele profesionale și chiar cu cele pe linie de spate. Din manevrele din toamna anului 1951 a dat rezultate mediocre în lucrările pe care le-a întocmit. Este timid și uneori lipsit de energie în activitatea sa. Din punct de vedere politic este satisfăcător pregătit. În general a arătat că este legat de cauza clasei muncitoare28.

Comisia de notare29 a concis că ofi ţerul a dat rezultate bune în munca de birou. Se descurcă mai greu în sarcinile practice pe teren neavând sufi cient spirit de organizaţie. Ofi ţerul corespunde funcţiei ce o deţine30.

La 9 iunie 1951 a fost rechemat în cadrele active ale M.F.A. cu gradul de locotenent-colonel.

Referitor la perioada 15 octombrie 1951-15 octombrie 1952, comandantul regimentului notează: ofi ţerul își cunoaște în bune condiţii atribuţiile ce-i revin în funcţia de locţiitor al comandantului pentru aprovizionări. Acest lucru rezultă din planifi carea judicioasă și urmărirea executării întocmai a ei de către serviciile de aprovizionare subordonate, care a reușit să asigure o echipare bună a întregului efectiv, o hrană bună atât pentru ofi ţeri cât și pentru soldaţi, precum și o cazare corespunzătoare. A pregătit personal ofi ţerii și plutonierii de subunităţi în problemele de aprovizionare și gospodărie reușind ca la sfârșitul anului să nu aibă pierderi în alimente, furaje și echipament. A planifi cat și urmărit activitatea atelierelor în regiment reușind să asigure o durată prelungită a echipamentului și încălţămintei soldaţilor. A realizat o depozitare model a

August 1942. Piesă de artilerie grea sovietică capturată (Colecţia Eugen-Dorin Spătaru)

2 (76) 2017 document94

studii/documente

materialelor stoc și o conservare bună a acestora. Serviciile și personalul subordonat s-a comportat în bune condiţii în aplicaţii și manevră, asigurând la timp o hrană de bună calitate.

a. La controlul executat de Spatele Forţelor Armate în timpul aplicaţiilor de toamnă, a primit califi cativul „bine”.

b. Ofi ţerul are o bună pregătire militară de specialitate. Studiază pentru ridicarea nivelului său de pregătire participând activ la ședinţele de pregătire în cadrul unităţii.

c. Bun organizator și perseverent în ducerea la îndeplinire a sarcinilor ce-i revin, exigent cu sine însuși și cu subordonaţii, ofi ţerul a dat dovadă în toată activitatea sa că este devotat regimului de democraţie populară.

Bine pregătit din punct de vedere politic, ofi ţerul studiază cu perseverenţă pentru ridicarea nivelului său politic și ajutând pe subordonaţi pentru a-și însuși noul stil de muncă și pentru o atitudine faţă de bunurile armatei.

d. Faţă de rezultatele bune obţinute de ofi ţer în funcţia de locţiitor pentru aprovizionări și faţă de capacitatea sa propunem promovarea sa în funcţia de locţiitor pentru spate la o Mare Unitate31.

În aceeași ordine de idei, șeful Spatelui Corpului 52 Armată este de acord cu notarea făcută de șefi i ierarhici. Cu ocazia diferitelor convocări, ofi ţerul a dat dovadă de o bună pregătire pe linie tactico-spate, precum și grijă deosebită în executarea ordinelor. Necesită a-și însuși pe deplin și cunoștinţele pe linie tehnică-administrativă, studiind Instrucţiunile noi de evidenţă în Forţele Armate. Faţă de activitatea sa și de rezultatele obţinute în funcţia de ajutor de comandant pentru aprovizionare al Regimentului 264 Artilerie Grea îl propunem pentru promovarea de șef de Spate la o mare unitate32.

La 22 octombrie 1952, în conformitate cu Ordinul M.F.A. nr. MC 06425 este numit în funcţia de locţiitor pentru aprovizionare al comandantului Sectorului 422 Lucru Palas – Constanţa. Unitatea era subordonată Direcţiei Construcţii Speciale și avea ca principală misiune executarea de lucrări de fortifi caţii în zona litoralului Mării Negre, executarea de construcţii și instalaţii portuare, de alte obiective militare în zona Constanţei.

Pentru perioada 15 octombrie 1952-5 decembrie 1953, colonelul ing. Ioan Cioroiu, șeful Direcţiei Construcţii Speciale, arată că iniţial a îndeplinit funcţia de ajutor pentru aprovizionare al sectorului, funcţie în care a corespuns satisfăcător. În mai 1953, șeful sectorului fi ind chemat în altă funcţie, a fost numit șef al acestui sector. Ofi ţerul nu a avut niciun fel de cunoștinţe tehnice, a lucrărilor ce le execută sectorul. Cu toate acestea, ofi ţerul a muncit cu mult interes pentru însușirea noţiunilor tehnice a acestor lucrări. Sprijinit de organele tehnice a reușit să îndeplinească planul în bune condiţii. A putut păstra evidenţa materialelor, oamenilor și lucrărilor în bune condiţii. Ofi ţerul e bine pregătit politico-

ideologic, dând bune rezultate la lecţiile de pregătire marxist-leninistă. În hotărârile ce le ia nu este destul de statornic din cauza necunoașterii precise a noţiunilor tehnice. Ofi ţerul corespunde sarcinilor și funcţiei ce o îndeplinește în momentul de faţă33.

De asemenea, generalul-maior Ion Eremia, locţiitorul ministrului Forţelor Armate pentru cazarea trupelor, c o n s i d e r ă c ă o f i ţ e r u l corespunde în mod satisfăcător funcţiei. Nu are încă suf icientă calif icare și experienţă tehnică. Bun gospodar și organizator. Pregătirea politico-ideologică și călirea politică – satisfăcătoare. [...] Este necesar să i se atragă atenţia asupra necesităţii însușirii cunoștinţelor tehnice34.

Președintele Comisiei Superioare de Notare de pe lângă primul-locţiitor al M.F.A.35, generalul-locotenent Nicolae Ceaușescu, a fost de acord cu notarea.

La 24 iulie 1953, în conformitate cu Ordinul M.F.A. nr. MC 01566, este numit în funcţia de comandant al Sectorului 422 Lucru Palas – Constanţa (ulterior Șantierul 422 Lucru), funcţie prevăzută cu gradul de general-maior.

În propunerea de avansare la gradul de colonel, șeful Direcţiei Construcţii Speciale, colonelul ing. Ioan Cioroiu arată că ofi ţerul conduce lucrările Sectorului 422 Lucru în mod satisfăcător, neavând experienţă și sufi cientă califi care în lucrările de construcţii. Cu toate că nu avea nici un fel de cunoștinţe tehnice, în anul 1953, cu ajutorul organelor tehnice și spiritul său de organizare a putut păstra evidenţa materialelor, oamenilor și lucrărilor în bune condiţii. În prezent conduce lucrările de lichidare și de plan pe anul 1954, unde obţine rezultate bune. Este bine pregătit din punct de vedere politic, studiază pentru ridicarea nivelului său, ajută cadrele tinere pentru a se califi ca. Starea moral-politică a unităţii este satisfăcătoare. Ofi ţerul nu este îndeajuns de statornic atunci când ia o hotărâre, tocmai din cauza necunoașterii precise a noţiunilor tehnice36.

În baza Ordinului M.F.A. nr. MC 01937 din 14 august 1954 este avansat la gradul de colonel, la 23 august 1954. La 1 martie 1955, în baza Ordinului Locţiitorului M.F.A. nr. MS 3 din 1 martie 1955, este numit în funcţia de comandant al Batalionului 4 Construcţii Militare Constanţa.

Pentru perioada 1 martie-1 decembrie 1955, colonelul Ioan Moţoc, comandantul Întreprinderii de

Florian Groza în grad de locotenent-colonel

(Colecţia Eugen-Dorin Spătaru)

studii/documente

document 2017 2 (76) 95

1 Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Arad.2 Şcoala generală din localitatea Moneasa poartă numele „Gheorghe Groza”.3 Vezi pe larg, Col. prof. univ. Dr. Adrian Stroea, col. (r) Marin Ghinoiu, Şcoala Militară de Artilerie - 165 de ani de existenţă, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2011, pp. 271-274.4 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Memoriul original col. (r) Groza F. Florian, dosar nr. crt. 422, f. 16.5 Ibidem.6 Ibidem.7 Ibidem.8 Ibidem.9 Ibidem.10 Ibidem.11 Ibidem.12 Ibidem.13 Ibidem.14 Ibidem.15 Ibidem.16 Document afl at în arhiva familiei.17 A.M.R., Memoriul original col. (r) Groza F. Florian, dosar nr. crt. 422, ff. 16-17.18 Ibidem, f. 17.19 Ibidem.20 Ibidem.

NOTE

A reputed Artilleryman - Colonel Florian Groza

Warrant offi cer adjutant Eugen-Dorin Spătaru

Abstract: Florian Groza started as junior lieutenant in 1930 and became colonel in 1954. He participated at the fi ghts of the Second World War being decorated with Romanian and German high orders and medals. After the war ended he activated on Palas-Constanţa yard with the mission to execute seashore fortifi cation works.

Keywords: artillery, Second World War, colonel, Palas-Constanţa, Moneasa

21 Denumirea localităţilor este preluată din documentele afl ate la „Memoriul personal” al ofi ţerului.22 Ibidem.23 A.M.R., Memoriul original col. (r) Groza F. Florian, dosar nr. crt. 422, f. 17.24 Ibidem.25 Foaia de notare afl ată în arhiva familiei.26 Ibidem.27 A.M.R., Memoriul original col. (r) Groza F. Florian, dosar nr. crt. 422, f. 19.28 Ibidem.29 Preşedinte: colonel Eugen Brote, membri: mr. Grunstein, cpt. Vasile Marcu şi locotenent-major Ion Vasile.30 A.M.R., Memoriul original col. (r) Groza F. Florian, dosar nr. crt. 422, f. 20.31 Ibidem, f. 21.32 Ibidem.33 Ibidem, f. 23.34 Ibidem.35 Comisia era formată din: general-maior Ion Eremia, general-maior Gheorghe Ştefănescu, general-locotenent Edmond Stanciu, general-maior Constantin Smirnov, colonel Ion Ioniţă şi locotenent-colonel Ion Iliev. 36 A.M.R., Memoriul original col. (r) Groza F. Florian, dosar nr. crt. 422, f. 32.37 Ibidem, f. 25.

Construcţii Militare nr. 1, consemnează: rezultatele obţinute în muncă au fost satisfăcătoare. Ofi ţerul nu a putut corespunde pe deplin funcţiei încredinţate fi indcă nu a avut pregătirea necesară în domeniul construcţiilor și nu a fost sufi cient de exigent cu subordonaţii. Este un bun gospodar, obţinând rezultate bune în această direcţie. Foarte muncitor, disciplinat și corect în serviciu. Pregătire politică bună, se orientează just în problemele politice internaţionale. În concluzie: ofi ţerul este un element serios, cinstit și muncitor37.

Cu toate acestea, la 22 noiembrie 1955, în conformitate cu Ordinul M.F.A. nr. MC 02600 este trecut în rezervă. Câţiva ani mai târziu, în conformitate cu Ordinul M.F.A. nr. MC 00157 din 17 aprilie 1969 a fost trecut în retragere.

A început o perioadă de calvar, fără serviciu, cu o soţie casnică și două fetiţe de vârstă școlară, în care a fost nevoit să presteze munci sub demnitatea și pregătirea

sa, ca muncitor necalifi cat, lucrând pe la mai multe întreprinderi din Arad, până la pensionarea pentru limită de vârstă în anul 1966.

De-a lungul carierei militare a fost decorat cu ordine și medalii românești și germane: Ordinul „Coroana României” clasa a V-a în grad de cavaler cu panglică de „Virtute militară” (1942), Ordinul „Steaua României” clasa a V-a cu spade și panglică de „Virtute militară” (1952), „Crucea de Fier” clasa a II-a (1942), Medalia jubiliară „10 ani de la înfi inţarea primelor unităţi ale Armatei R.P.R.” (1953), Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” (1954) și Ordinul „Meritul militar” clasa a II-a (1954).

În ultimii ani de viaţă s-a retras la locuinţa părintească din staţiunea balneo-climaterică Moneasa, așezată în cadru natural deosebit la poalele Munţilor Codru Moma, unde a decedat la 13 martie 1991, la vârsta de 83 de ani.

2 (76) 2017 document96

agora

Pentru cinstirea memoriei eroilor care acum o sută de ani s-au jertfi t pe câmpul de luptă din „triunghiul

morţii” Mărăști-Mărășești-Oituz și în conformitate cu „Planul privind activităţile dedicate Centenarului Primului Război Mondial ce se desfășoară în cadrul Ministerului Apărării Naţionale”, în perioada 22-25 mai 2017, Serviciul Istoric al Armatei a organizat și desfășurat un simpozion itinerant intitulat „Pe aici nu se trece!” – 100 de ani de la marile bătălii duse de Armata Română în vara anului 1917.

A c t i v i t ă ţ i l e s-au desfășurat în garnizoane situate în partea de est a ţării, în zone în care, în anul 1917, ostașii români au dat supremul sacrifi ciu împotriva armatelor Puterilor Centrale, d u p ă u r m ă t o r u l p rogram: 23 mai 2017 – Batalionul 634 Infanterie „Petrodava” din garnizoana Piatra Neamţ; 24 mai 1917 – Batalionul 17 Vânători de Munte „Dragoș-Vodă” din garnizoana Vatra Dornei și la Colegiul Militar Naţional „Ștefan cel Mare” din garnizoana Câmpulung Moldovenesc și 25 mai 2017 – Cercul Militar din garnizoana Bacău.

La buna desfășurare a acestui simpozion au participat locotenent-colonelul dr. Gabriel-George Pătrașcu, șeful Biroului Editorial și Documentare Istorică, plutonierul major Răzvan Bucur, expert gradul I Lucian Drăghici și expert gradul I dr. Ion Rîșnoveanu. Cei trei specialiști în istorie militară din cadrul Serviciului Istoric al Armatei au prezentat teme deosebit de interesante, informaţia istorică bazându-se, în primul rând, pe documente din Arhivele Militare Române, fapt ce a acordat activităţii o reală ţinută știinţifi că.

În cele patru locaţii, unităţi militare de elită ale Armatei României, unul dintre cele mai importante centre de formare a viitoarelor cadre militare ale Armatei României, precum și Cercul Militar Bacău, specialiștii instituţiei noastre au scos de sub negura istoriei aspecte mai puţin cunoscute ale Primului Război Mondial, fapt primit cu entuziasm de un auditoriu avizat, format din cadre militare în activitate și rezervă, cadre didactice și elevi, printre care s-au numărat colonel dr. Dragoș-Dumitru Iacob, comandantul Brigăzii 15 Mecanizate „Podu-Înalt”, locotenent-colonel Dan Orza, comandantul Batalionului 634 Infanterie „Petrodava”, colonel Petrică-

Marinel Voicu, comandantul Centrului Militar Judeţean Bacău și profesorul Bogdan Tanasă de la Colegiul Militar Naţional „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc.

Astfel, locotenent-colonelul dr. Gabriel-George Pătrașcu a susţinut tema Supravieţuitorul companiei mitraliere, un material elaborat, care pune capăt unei polemici istorice care datează încă de la sfârșitul primei confl agraţii mondiale. Expert gradul I Lucian Drăghici a prezentat contextul internaţional de la începutul anului

1917 prin comunicarea Locul bătăliilor de la Mărăști, Mărășești, Oituz în contextul m i l i ta r ș i p o l i t i c european al anului 1917, în timp ce expert dr. Ion Rîșnoveanu a prezentat comunicarea A r m a m e n t u l d e infanterie și artilerie din dotarea Armatei Române în t impul P r i m u l u i R ă z b o i Mondial, dar și date mai puţin cunoscute ale carierei militare a

generalului de fl otilă aeriană Haralambie Giossanu, un as al aeronauticii românești în perioada 1916-1919, în studiul General de fl otilă aeriană Haralambie Giossanu – un as al aeronauticii românești în timpul Primului Război Mondial.

Demn de remarcat este faptul că în cadrul acestor manifestări, expert gradul I Lucian Drăghici a prezentat distinsului auditoriu ultima lucrare apărută sub egida Serviciului Istoric al Armatei dedicată Primului Război Mondial, Războiul de Întregire (1916-1919). Comandanţi militari români, un demers cu atât mai valoros din punct de vedere știinţifi c cu cât reprezintă prima lucrare de acest gen al istoriografi ei militare românești.

În cadrul manifestării organizate la Colegiul Militar Naţional „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, Serviciul istoric al armatei a acordat elevei Oana-Elisa Străjer, ocupanta locului II la faza judeţeană a Olimpiadei de istorie, o diplomă de excelenţă, ca semn al aprecierii eforturilor depuse de aceasta pentru receptarea și însușirea acestei materii.

Prin aceste manifestări cu o înaltă ţinută știinţifi că, Serviciul Istoric al Armatei a promovat tradiţiile Armatei României și, în același timp și în egală măsură, a valorifi cat patrimoniul arhivistic aflat în păstrarea Ministerului Apărării Naţionale.

Dr. Ion RÎȘNOVEANU

SIMPOZIONUL ITINERANT ORGANIZAT DE SERVICIUL ISTORIC AL ARMATEI

agora / recenzii

document 2017 2 (76) 97

CAMPANIILE MILITARE DIN 1917

În ziua de 17 mai 2017, la sediul central al Arhivelor Naţionale din București, Bulevardul Elisabeta, nr. 49, a avut loc vernisajul expoziţiei cu tema „Campaniile militare din 1917”.

La realizarea expoziţiei au contribuit, în calitate de parteneri, Serviciul Istoric al Armatei, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Muzeul Naţional de Istorie a României și Arhiva Naţională de Filme. Expoziţia cuprinde peste 300 de documente ofi ciale (expuse în original sau în copie), scrisori, jurnale ale unor personalităţi, gazete de front, manifeste, hărţi și fotografi i.

Documentele sunt aranjate pe mai multe secţiuni tematice: Aspecte politice, Reorganizarea armatei române, Misiunea Militară Franceză, În spatele frontului, Pe front, Aliatul rus, Inamicul în campanie, Sfârșitul anului 1917.

Tot în cadrul expoziţiei poate fi vizionat fi lmul „Războiul pentru Întregirea Neamului”, realizat în anul 1920 și pus la dispoziţia publicului de Arhiva Naţională de Filme.

Serviciul Istoric al Armatei a contribuit cu numeroase documente (în copie) provenind din fondurile create de Marele Cartier General, Direcţia Materialelor și Instalaţiilor Noi din cadrul Ministerului de Război, Secţia 3 Operaţii, Armatele 1 și 2 române, Inspectoratul Clerului Militar, precum și cu fotografi i din fototeca proprie.

La vernisajul expoziţiei au participat, din partea Serviciului Istoric al Armatei, comandor Marius-Corneliu Croitoru și expert gr. 1 Lucian Drăghici, iar din partea Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice, expert gr. 1 dr. Victor Martin. În intervenţia sa în cadrul vernisajului, dl. comandor Marius-Corneliu Croitoru a amintit tradiţionala colaborare dintre Serviciul Istoric al Armatei și Arhivele Naţionale pe planul valorifi cării știinţifi ce a documentelor de arhivă afl ate în păstrarea celor două instituţii. Această colaborare s-a manifestat pregnant în ultimul deceniu prin participarea, în fi ecare an, a Serviciului Istoric al Armatei, în calitate de partener, la expoziţiile realizate de Arhivele Naţionale.

Expoziţia „Campaniile militare din 1917” este organizată în cadrul „Programului naţional al manifestărilor prilejuite de aniversarea Centenarului Primului Război Mondial”. Expoziţia poate fi vizitată până la sfârșitul acestui an, în zilele de luni, miercuri și vineri, între orele 8.30 –15.30, iar marţi și joi, între orele 8.30– 8.30.

Lucian DRĂGHICI

NICOLAE IORGA

La iniţiativa Academiei Oamenilor de Știinţă din România și a Editurii Enciclopedice, începând cu luna aprilie 2015, a fost lansat programul „Personalităţile Marii Uniri din 1918”, oamenilor

politici, de știinţă și cultură, militari, clerici sau diplomaţi urmând să li se consacre un volum în care să li se evoce personalitatea, cu accent pe contribuţia adusă la realizarea Marii Uniri.

Apariţiile editoriale, iniţiate de profesorul universitar dr. Petre Ţurlea, au fost coordonate de profesorul universitar dr. Ioan Scurtu.

Reputatul istoric Petre Ţurlea ne propune personalitatea multiplă a lui Nicolae Iorga – istoric, scriitor, critic literar, dramaturg, ziarist, profesor, om politic sau întemeietor de așezăminte culturale (Editura Enciclopedică, București, 2016, 288 pagini).

În „Motivaţie” cititorului i se precizează: „cartea de faţă este scrisă pentru a oferi lumii românești de la începutul secolului XXI o pildă și un îndemn: pilda unei vieţi trăită pentru

Neamul Românesc și îndemnul de a o urma”.Lucrarea cuprinde Argument, Motivaţie, I. Scurtă biografi e, II. Așezămintele de la Vălenii de Munte în lupta pentru

Marea Unire, III. Nicolae Iorga în anii neutralităţii (1914-1916), IV. Lupta pentru România Mare în vreme de război (1916-1918), V. Recunoașterea Marii Uniri și rolul lui Nicolae Iorga, Note, Lista ilustraţiilor, Abrevieri și Indice nume de persoane.

Apostolul Neamului, în decembrie 2016, elogia Armata: „spre noi se uită astăzi o oștire, oștirea României, care moralicește este întreagă; este mai mare chiar decât în momentul când întâiul detașament a sfărâmat cu patul puștii piatra de nedreptate la graniţă. Atunci om viu lângă om viu, ea reprezenta numai partea fi zică și încrederea în biruinţă; astăzi cei vii aduc lângă dânșii moștenirea sufl etească a celor care au murit pe câmpul de luptă. Precum noi lăsăm la alţii averea și numele nostru, acei care cad pentru Ţară și viitorul Neamului își lasă sufl etul întreg, atât de mare cum era în momentul sacrifi ciului lor, acelora în mijlocul cărora cad. [...] Tot sufl etul oștirii românești se găsește astfel în acei care se întorc astăzi copleșiţi de număr, cum au fost copleșiţi soldaţii lui Ștefan cel Mare, și gata ca și dânșii să se întoarcă asupra biruitorilor. [...] Cel din urmă soldat cu haina sfâșiată de suferinţele și răbdările îndelungate faţă de asprimea naturii și de cruzimea dușmanului aduce în făptura sa morală pe toţi acei pe care nu-i vom mai vedea aievea niciodată. [...] Și niciodată steagul românesc n-a fost mai mândru decât în momentul când a arătat celei mai superbe alcătuiri militare din Europa că pot merge ţărani fără școală, fără arme moderne, înaintea oștirii înzestrate cu tot ce o cultură grozavă și înverșunată dă sclavilor înarmaţi care o reprezintă”.


2 (76) 2017 document98

recenzii

SPIONI, SPIOANE ŞI DANDANALE ÎN ROMÂNIA NEUTRĂ (1914-1916)

În generoasa locaţie a Fundaţiei „Nicolae Titulescu” a avut loc lansarea volumului Spioni, spioane și dandanale în România neutră (1914-1916) al binecunoscutului istoric

al serviciilor secrete românești – Alin Spânu (Editura Militară, București, 2016, 364 pag.).Prefaţată de Mihai Retegan, lucrarea cuprinde Argument, Capitolul 1. Filiere, spioane și informatori

(Organizarea și conducerea reţelelor informative; Spioni, propagandiști, teroriști; Confruntări pe tărâmul aurului negru; ...Și de-a lungul Dunării albastre; Feţele asimetrice ale jurnaliștilor; Eșecuri și vulnerabilităţi), Capitolul 2. De la contraspionaj la decizii diplomatice. Cazul contelui Czernin, Capitolul 3. Feţele frumoase ale spionajului (Supusele străine și militarii români – o relaţie incompatibilă; Suspecte, dubioase, veroase); Capitolul 4. Dandanale. Alături de Concluzii, cititorii benefi ciază de 37 de anexe și de o coliţă foto.

Scrisă într-un stil alert, lucrarea ne propune o imagine a acţiunilor informative străine desfășurate pe teritoriul României în anii neutralităţii, precum și modalităţile în care ele au fost contracarate de organele Direcţiei Poliţiei și Siguranţei Generale.

Unele din temele abordate au fost găzduite și în revista „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române” (De la spionaj la decizii diplomatice. România versus Imperiul Austro-Ungar (iulie-septembrie 1914) – nr. 1(63)/2014, De la spionaj la decizii diplomatice. România versus Imperiul Austro-Ungar (octombrie-decembrie 1914) – nr. 2(64)/2014, De la spionaj la decizii diplomatice. România versus Imperiul Austro-Ungar (ianuarie-iunie 1915) – nr. 5(67)/2015, De la spionaj la decizii diplomatice. România versus Imperiul Austro-Ungar (ianuarie-iunie 1916) – nr. 1(71)/2016, De la spionaj la decizii diplomatice. România versus Imperiul Austro-Ungar (iulie-august 1916) – nr. 2(72)/2016 sau Eșecuri și vulnerabilităţi înaintea campaniei din 1916 – nr. 3(73)/2016).

„Cazurile prezentate arată, fără tăgadă, interesul reprezentat de România pentru cele două tabere afl ate în confl ict. În esenţă, Puterile Centrale doreau menţinerea neutralităţii României pentru că achiziţionau produse – cereale, petrol, materii prime, semifabricate sau fi nite – pentru piaţa internă și industria de război. De cealaltă parte, Antanta a insistat constant pentru intrarea Bucureștiului în război cu scopul de a descongestiona frontul de vest de presiunea germană. Principala problemă internă era lipsa industriei, cu alte cuvinte armata română importa mitraliere, tunuri, avioane, nave și multe alte echipamente necesare înzestrării și dotării organismului militar. În cazul intrării în război, era nevoie de un fl ux continuu de materiale «consumabile», iar până când aceste lucruri nu au fost scrise și semnate de reprezentanţii antantei, premierul Brătianu a navigat în apele neutralităţii” – concluzionează autorul.


UN DIPLOMAT MILITAR ROMÂN LA BUDAPESTA

O lucrare memorialistică de interes pentru istoria recentă este cea a colonelului (rtg) Ioan Todericiu, atașatul militar și aero al României acreditat în Ungaria, în perioada

1979-1990 – Un diplomat militar român la Budapesta, București, 2016, 140 pagini.Despre decembrie 1989 există deja o bibliografi e foarte bogată (vezi și Revoluţia din

decembrie 1989, în istoriografi a română și străină (bibliografi a selectivă 1990-2014), dr. Stelian Mândruţ, drd. Adrian Kali, în revista „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române” nr. 4(66)/2014), în care se înscrie și articolul Decembrie 1989 văzut de la Budapesta, publicat de colonel (r) Ioan Todericiu în revista „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române” nr.4(42)/2008.

În structura lucrării regăsim: Revoluţia din Ungaria, Occidentul, Ungaria și „turiștii sovietici” din decembrie 1989 (1), Occidentul, Ungaria și „turiștii sovietici” din decembrie 1989 (2), Acţiuni militare la frontiera cu R.S. România, Difi cultăţi create atașatului militar de către autorităţile maghiare și situaţii ciudate create în cadrul Ambasadei României la Budapesta sau Puncte de vedere privind aprecierile și previziunile Ungariei în legătură cu securitatea europeană, prefaţate de Mesaj, Scurte date biografi ce, Caracterizare, La marginea furtunii, O experienţă inedită și Un cuvânt înainte semnate de distinși diplomaţi militari și civili.

Informaţiile sunt completate de șase anexe: România – preliminarii la decembrie 1989, Notă privind intensifi carea acţiunilor ostile, naţionaliste și iredentiste ale R.P. Ungare împotriva R.S. România, Ministerul Afacerilor Externe din România dă „instrucţiuni precise”, UDMR – comunicat de presă, Interviu acordat ziaristului Radu Tudor la postul de televiziune „Antena 3” și Aspecte din activitatea diplomatică la Budapesta a col. Ioan Todericiu (1979-1990).

Generalul (r) Dan Niculescu, președintele Asociaţiei Diplomaţilor Militari în Rezervă și Retragere „Alexandru Ioan Cuza” constata că „vorbim despre o carte cinstită, scrisă fără patimă și fără interese ascunse, cu grija de a rămâne imparţial, chiar și atunci când acest lucru este greu”.


recenzii

document 2017 2 (76) 99

Editura Vremea din București continuă publicarea a două remarcabile albume de fotografi i în colecţia „Vremea Aviaţiei”.

Neobositul iscoditor al arhivelor, Alexandru Armă, evocă Rănile unui oraș. București bombardat (4 aprilie-26 august 1944), 24 pagini+62 planșe. Capitala a devenit, în anul 1944, ţinta a 15 raiduri de zi și de noapte ale aviaţiei americane și britanice. Bilanţul acelei perioade este tragic: aproape 10.000 de bombe explozive și incendiare, 5.224 de morţi, 5.482 de răniţi și 43.565 de sinistraţi, 800 de străzi lovite, 9.500 de clădiri avariate, cel mai mult având de suferit sistemul transporturilor feroviare, clădirile publice (școli și universităţi, spitale, biserici, sedii ale unor instituţii de stat, muzee, teatre sau hoteluri), reţelele de alimentare cu apă, electricitate și gaze, de transport public sau telefonie.

În perioada 23-26 august 1944, orașul a devenit ţinta aviaţiei de bombardament germane. Bilanţul celor 800 de bombe aruncate este și el cutremurător: 383 morţi și 478 răniţi, 514 locuinţe distruse, 43 de instituţii de stat, precum și 21 de întreprinderi avariate.

Autorul remarcă: „pe lângă distrugerile materiale, bombardamentele au avut însă și o gravă consecinţă în plan psihologic, cu urmări serioase în starea de spirit a populaţiei Capitalei, terorizată de atacurile și alarmele repetate. Mulţi dintre bucureșteni își pierduseră rude, prieteni, cunoscuţi sau au rămas pe drumuri după ce casele lor au fost distruse de bombe, iar aceste urmări ale bombardamentelor nu au putut fi șterse din memoria lor”.

Dramatismul acelor zile este ilustrat prin imagini cutremurătoare ale victimelor și ale distrugerilor, păstrate de Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Serviciul istoric al Armatei, Biblioteca Academiei Române, National Archives and Records Administration sau în colecţii particulare – Dan Antoniu, Valeriu Avram, Alexandru Ștefănuţ, Radu Oltean, Ana-Maria Vizanti și Alexandru Armă.

Cea de-a doua este semnată de Dan Antoniu și Alexandru Armă, care ne propun o personalitate remarcabilă: Constantin Bâzu Cantacuzino prinţul înălţimilor. Și această lucrare benefi ciază de o prezentare a celui considerat ca fi ind unul dintre cei mai bună piloţi de vânătoare (30 pagini), „cu 608 misiuni la inamic, 210 lupte aeriene, 28 misiuni de noapte, 63 de victorii aeriene, dintre care 39 omologate, 14 în curs de omologare și 10 neomologate”, cu o carieră excepţională răsplătită cu înalte ordine: „Mihai Viteazul”, „Crucea României” sau „Crucea de Fier”.

Viaţa tumultoasă a lui Bâzu Cantacuzino este evocată în 88 de planșe, cu fotografi i păstrate de Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Serviciul Istoric al Armatei, National Archives and Records Administration sau în arhiva personală – Dan Antoniu.


CONFRUNTĂRI AERIENE ROMÂNO-SOVIETICE: MISIUNI DE BOMBARDAMENT, VÂNĂTOARE, RECUNOAŞTERI ŞI LANSĂRI DE PARAŞUTIŞTI (21 IUNIE 1941-23 AUGUST 1944)

În condiţii grafi ce excelente, Valeriu Avram, Viorel Gheorghe și Marius-Adrian Nicoară ne propun o lucrare inedită și completă despre acţiunile aviaţiei sovietice din timpul

celui de-Al Doilea Război Mondial desfășurate pe teritoriul României.Volumul este structurat: Cuvânt înainte; Introducere; Capitolul I. Războiul tot mai aproape

de graniţele României; Capitolul II. Intrarea Aeronauticii Regale Române în luptele celui de-Al Doilea Război Mondial; Capitolul III. Bombardamentele aeriene sovietice asupra României în perioada iunie 1940-octombrie 1941; Capitolul IV. Confruntările Forţelor Aeriene Regale Române cu aviaţia sovietică pe Frontul de Est (1942-1944); Capitolul V. Bombardamente aeriene sovietice asupra teritoriului naţional între anii 1942-1943; Capitolul VI. Ofensiva aeriană a sovietelor și aliaţilor împotriva României (ianuarie-august 1944); Capitolul VII. Comandouri sovietice parașutate pe teritoriul României (1940-1944); Scurtă încheiere.

Lucrarea benefi ciază de o Anexă cu 7 documente, de ilustrative mărturii iconografi ce și de o bogată bibliografi ei a temei care întregesc tabloul războiului între cei doi combatanţi.

În concluzie lucrarea... refl ectă situaţia sub raport militar, în care s-a afl at România în perioada cercetată, atacurile aeriene sovietice asupra teritoriului naţional și răspunsurile la aceste atacuri ale sistemului de apărare aeriană a teritoriului românesc, îndeosebi a zonelor sensibile: Constanţa, Giurgiu, Mangalia, Ploiești, Valea Prahovei, Buzău și București; confruntările violente ale aviaţiei militare române cu aviaţia sovietică pe Frontul de Est (1941-1944). Ineditul multor informaţii abundă, între acestea lansările comandourilor de parașutiști sovietici pe teritoriul românesc, care în documentele noastre ofi ciale militare au fost numiţi „agenţi de spionaj, terorism și sabotaj”.


2 (76) 2017 document100

recenzii

ARMATA ROMÂNĂ ÎN VREMURI DE CUMPĂNĂ 1945-1965

În anul 2016, sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, sub semnătura colonelului (r) profesor universitar dr. Alesandru Duţu, în Colecţia Studii,

a apărut lucrarea Armata Română în vremuri de cumpănă 1945-1965, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, București, 2016, 472 pagini.

Așa cum sublinia profesorul dr. Radu Ciuceanu este o „Carte mult așteptată”, înscriindu-se în seria acelor restituiri a unei perioade istorice în care Armata Regală Română a fost sistematic distrusă, făcându-se loc unei instituţii create după modelul marelui învingător de la Răsărit.

Bazată pe un riguros studiu în arhivele miliare, dar și pe o bogată bibliografi e, lucrarea are în structura sa capitole referitoare la Armata și politica, Cadrele militare, Armata și societatea, Relaţii militare româno-sovietice, Organizarea armatei, Efectivele și încadrarea armatei, Dotarea armatei, Doctrina, instrucţia și învăţământul militar, Recrutarea, încorporarea, mobilizarea și planurile operative, Dislocarea, cazarea, starea materială și sanitară, Alte structuri de apărare și paramilitare.

Deosebit de utile considerăm a fi și cele două anexe, respectiv Generali în detenţie (1944-1964) și Comandamente, mari unităţi, unităţi și instituţii militare românești (1944-1965).

În Concluzie, reputatul istoric militar menţionează: „în dezacord cu prevederile Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, care, din punct de vedere militar, se referea doar la participarea armatei române la războiul antihitlerist și nu la structurile trupelor din zona interioară a ţării sau la situaţia lor postbelică, armata română a înregistrat în perioada 1945-1965, o involuţie continuă din toate punctele de vedere (organizatoric, încadrare, dotare, instruire, logistic, cadre etc.) ajungând la sfârșitul anului 1947 să nu își mai poată îndeplini misiunile de bază privind apărarea

teritoriului naţional”.


C O N T E N T S

Editorial At Anniversary – Army Historical Service (1867-2017), Luminiţa Giurgiu, Ph.D. During War,

on the fi rst Line of the Battlefi eld, Lieutenant-colonel Gabriel-George Pătrașcu, Ph.D. Contributions to the military

Counterespionage History during Peace Time (1913), Daniel-Silviu Niculae, Ph.D. candidate Pioneers of anti-aircraft

Artillery, Major-general (r) prof. univ. Visarion Neagoe, Ph.D. Th e Bulgarian Army conquers defi nitively Dobrogea

(1916), Luminiţa Giurgiu, Ph.D. Th e Reorganization of informative/counterinformative Structures of the Romanian

Army (1917), Assistant Professor Alin Spânu, Ph.D From Romanian intelligence and counterintelligence Actions

in the interwar Period on Soviet Territory, Prof. univ. Valeriu Avram, Ph.D, Prof. Viorel Gheorghe, Ph.D.

Th e fulfi llment Stage of the Truce Convention refl ected in a Report of Military Delegation (November 1, 1945),

Teodora Giurgiu, Ph.D. A forgotten - Army General Petre Dumitrescu and the Battle from Don Bend

Brigade General (r) prof. univ. Adrian Stroea, Ph.D., Colonel (r) Marin Ghinoiu Th e character of the Romania’s

participation at First World War refl ected in the screenplay of the movie „ Th e Forest of the Hanged”, Lucian Drăghici

Internal Aff airs Aviation Group in the fi rst two Decades of Activity (1948-1968), Lieutenant-colonel (r) Petre Opriș,

Ph.D. About Veterans, with Veneration, Prof. Vasile Tudor A reputed Artilleryman - Colonel Florian Groza,

Warrant offi cer adjutant Eugen-Dorin Spătaru Agora Review

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL -...

Documents

Transcript of ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL -...