România în anii 1918-1919. Ieşirea din război. Marea Unire. Campania din Ungaria

Anul 1918 a fost deosebit de încărcat în evenimente. România, care în 1916 intrase în război de partea Antantei, se găsea într-o situţie extrem de dificilă, fiind considerabil redusă teritorial (autorităţile române, refugiate la Iaşi, nu mai controlau decât Moldova dintre Carpaţi şi Prut) şi izolată, în urma retragerii din război a Rusiei Sovietice (armistiţiul a fost încheiat încă din decembrie 1917, iar pacea în data de 18 februarie/3 martie 1918, la Brest-Litovsk, în Belarus). Astfel, România s-a văzut obligată să încheie la rândul ei o pace separată, în condiţii cât mai avantajoase sau cât mai puţin dezavantajoase.

În acelaşi timp, în provinciile româneşti aflate sub stăpânire străină (Basarabia, Bucovina, Transilvania) mişcările unioniste s-au făcut tot mai puternic simţite, realizându-se ceea ce s-a numit Marea Unire.

1. Ieşirea României din războiÎn ciuda victoriilor din vara anului anului 1917, situaţia României era

foarte precară, continuarea războiului alături de aliaţii occidentali fiind imposibilă. La 26 noiembrie/9 decembrie 1917, la Focşani, Românii au încheiat un armistiţiu cu Puterile Centrale, urmând să înceapă negocierile pentru semnarea Păcii. La vârful clasei politice româneşti au apărut divergenţe (ca de atâtea ori în ultimii ani) cu privire la calea de urmat. În aceste condiţii, Ion I.C. (Ionel) Brătianu, care condusese guvernul în anii neutralităţii (1914-1916) şi ai războiului (1916-1918), a demisionat, în locul său fiind numit generalul Alexandru Averescu (fostul comandant al Armatei a II-a). Imediat după preluarea puterii, la sfârşitul lui ianuarie 1918, acesta a demarat, la Buftea, discuţiile cu reprezentanţii Puterilor Centrale. Dată fiind ostilitatea cu care a Centralii tratau delegaţia română, o lună mai târziu, Consiliul de Coroană a decis înlocuirea lui Averescu cu Alexandru Marghiloman (conservator, germanofil convins, rămas în Bucureşti, în timpul ocupaţiei) în speranţa că acesta va putea obţine condiţii mai bune de pace.

După 50 de zile de negocieri, la 24 aprilie/7 mai 1918, a fost semnată Pacea de la Bucureşti (cunoscută şi sub numele de Pacea de la Buftea-Bucureşti), care impunea României condiţii foarte aspre, care făceau ca independenţa sa să rămână pur formală:

- Austro-Ungaria primea o fâşie de 30 km de-a lungul Carpaţilor (cuprinzând masivele Parâng, Cozia, Negoiu, Caraiman, Vrancea, Ceahlău, Rarău), în total 5600 kmp cu 170 de sate şi 150.000 locuitori.

- Bulgaria primea Cadrilaterul plus o porţiune din Dobrogea, până la linia Cernavodă-Constanţa. Restul Dobrogei era plasat sub un condominium

germano-austro-bulgar. România păstra numai portul Constanţa şi garanţia unei căi de acces spre acesta.

- Guvernul român lua asupra sa cheltuielile făcute în anii anterior de autorităţile şi trupele de ocupaţie şi era obligat, în plus, la plata unor considerabile despăgubiri.

- Industria, controlul şi finanţele româneşti erau puse sub control german. De exemplu, exploatarea resurselor era cedată Germaniei pe o perioadă de 99 de ani.

- Armata română era, în cea mai mare parte, demobilizată.Ca o compensaţie, era recunoscută unirea Basarabiei cu România. La

sfârşitul lunii mai, Marghiloman a obţinut de la Rege dizolvarea Parlamentului şi a organizat alegeri, pe care, evident, le-a câştigat. Noul Parlament, reunit la 4/17 iunie a ratificat Tratatul şi a iniţiat trimiterea în judecată a membrilor fostului guvern Brătianu.

Regele a amânat, în ciuda insistenţelor primului-ministru, semnarea Tratatului, care nu s-a mai realizat niciodată. La începutul lui noiembrie, în condiţiile în care raportul de forţe pe continent se schimbase complet, Marghiloman a fost înlocuit cu gen. Constantin Coandă, iar la 28 oct./10 nov. România a reintrat în război alături de Antanta, făcând caduc Tratatul de la Buftea-Bucureşti (ulterior va fi anulat şi formal). În ziua următoare, Germania a capitulat. Iată cum sfârşitul războiului a găsit România în tabăra învingătoare!

2. Marea UnireContextul realizării Marii Uniri a fost foarte complex şi diferit de la

provincie la provincie, unirea acestora cu Regatul român realizându-se într-o succesiune pe parcursul întregului an 1918 iar recunoaşterea internaţională s-a realizat prin tratatele de pace semnate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920). a) Basarabia

În haosul creat în imensitatea rusă după două revoluţii petrecute în acelaşi an (februarie-martie şi octombrie-noiembrie 1917), Imperiul Ţarist s-a destructurat. Profitând de Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (care prevedea dreptul la autodeterminare şi chiar la secesiune), lansată de Lenin pe 2/15 nov. 1917, multe comunităţi etnice şi-au declarat autonomia sau independenţa de stat.

La 27 octombrie/6 noiembrie 1917 Marele Congres Ostăşesc (aproape 1000 de delegaţi soldaţi şi ofiţeri de pe toate fronturile – 300.000 de basarabeni), organizat la Chişinău, a decis autonomia Basarabiei, constituirea de forţe armate proprii şi convocarea Sfatului Ţării. Două săptămâni mai târziu (6/19 noiembrie), Biroul însărcinat cu pregătirea convocării Sfatului Ţării anunţa: s-a constituit

Sfatul Ţării care cuprindea deputaţi din întreg spectrul politic, social şi etnic, extrem de diversificat (ţărănimea şi oraşele erau reprezentate prin delegaţi proprii, la fel şi diversele categorii profesionale şi comunităţi etnice [ucraineni, evreii, bulgarii, germani, polonezi, armeni, greci, găgăuzii]). Românii erau de două ori mai numeroşi decât minoritarii.

Sfatul Ţării s-a întrunit la 21 noiembrie/4 decembrie, alegându-şi conducerea: Ion Inculeţ – preşedinte şi Pantelimon Halippa – vicepreşedinte. După două săptămâni, Sfatul Ţării a declarat oficial autonomia Republicii (dar fără să rupă legăturile cu guvernul rus) sub denumirea de Republica Democratică Moldovenească şi a constituit Consiliul Directorilor Generali (guvernul). În funcţia de preşedinte al Republicii a fost ales Ion Inculeţ, iar Preşedinte al Consiliului Directorilor Generali a fost desemnat P. Erhan (înlocuit, la 19 ianuarie/1 februarie 1918, de Daniel Ciugurencu), recunoscut de Guvernul de la Petrograd. La 8/21 decembrie, Consiliul Directorilor a cerut oficial sprijinul reprezentanţilor aliaţi de la Iaşi.

În spaţiul basarabean continuau însă să acţioneze detaşamente înarmate ale RUMCEROD (Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre şi Regiunii Odessa). Ele creau haos şi nesiguranţă, nu recunoşteau legitimitatea noilor autorităţi, constituind un permanent pericol pentru existenţa tinerei Republici. La 5/18 ianuarie 1918 bolşevicii au ocupat Chişinăul, Sfatul Ţării şi Consiliul fiind suspendate. Blocul Moldovenesc (formaţiunea majoritară din Sfat) s-a întrunit în şedinţă secretă şi a hotărât să ceară autorităţilor de la Iaşi să grăbească trimiterea de trupe în Republică.

Intervenţia română (divizii formate din prizonieri de război transilvăneni, întrucât, în condiţiile armistiţiului de la Focşani, nu puteau fi dislocate trupe regulate) pentru anihilarea detaşamentelor atras ruperea relaţiilor diplomatice ruso-române (13/26 ianuarie), arestarea ministrului român la Petrograd (Sankt Petersburg), Constantin Diamandy şi a membrilor misiunii militare române şi confiscarea tezaurului românesc.

La 24 ianuarie/6 februarie 1918 (Ziua Unirii din 1859), noul Consiliu, reinstalat cu 5 zile înainte, a decis să proclame independenţa Republicii. Ucraina se declarase, deja, independentă, astfel că, teritorial, nu mai era o legătură între Moldova şi Rusia. Românii de peste Nistru s-au adunat la Tiraspol (30 decembrie 1917) şi au cerut şi ei alipirea la Republica Democrată Moldovenească. Consiliul Directorilor s-a dizolvat, creându-se un adevărat Consiliu de Miniştri, condus tot de Ciugurencu, iar Inculeţ a fost reales Preşedinte al Republicii. Cei doi s-au deplasat la Iaşi (26 ianuarie/6 februarie 1918) pentru a susţine ideea unirii cu România.

Pentru a obţine eliberarea refugiaţilor români (printre care însuşi viitorul prim-ministru gen. C. Coandă şi mai mulţi deputaţi) arestaţi de Rumcerod la

Odessa, guvernul Averescu a încheiat un acord în termeni destul de vagi, interpretat de parte rusă ca un angajament de retragere a trupelor şi de recunoaştere a Rumcerod. În realitate, Averescu a fost de acord cu principalele puncte ale solicitărilor Rumcerodului, cu excepţia celui care se referea retragerea trupelor din Bender. A cerut, în schimb, să fie imediat eliberaţi prizonierii şi diplomaţii arestaţi.

La 27 martie/9 aprilie, Sfatul Ţării a proclamat UNIREA (condiţionată) a Republicii Democrate Moldoveneşti cu România, cu 86 voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri. Potrivit hotărârii, Sfatul Ţării îşi păstra existenţa şi unele atribuţii, provincia se bucura de largă autonomie, în provincie votul era universal, egal, direct şi secret, iar administraţia era separată de Regat. Imediat după vot, primul-ministru Al. Marghiloman, aflat la Chişinău, a fost invitat în sală pentru a lua act de hotărâre, în numele Regelui. La 27 noiembrie/10 decembrie 1918, Sfatul Ţării a renunţat la unirea condiţionată şi a proclamat unirea necondiţionată cu Regatul român. b) Bucovina

Bucovina, aflată sub stăpânire austriacă, a urmat un parcurs similar în drumul ei către unire cu ţara, cu unele particularităţi. Elita românească din provincie era divizată în privinţa modului în care să se proclame unirea cu România. În plus, în provincie, naţionaliştii minoritari ucraineni erau foarte agresivi. Autoritatea guvernatorului austriac, contele Etzdorf, era tot mai slabă, astfel că la un moment dat detaşamentele de ruteni au ocupat Palatul guvernatorului şi i-au cerut să plece.

Realităţile politice şi etnice precum şi situaţia economică a provinciei erau extrem de complexe. În timpul războiului, teritoriul Bucovinei a fost teatru de operaţiuni militare de trei ori. Spectrul foamei care se instalase în Austria l-a făcut pe Czernin (ministru de externe austro-ungar) să negocieze cu ucrainenii predarea către ei a unui teritoriu din Bucovina (Galiţia de Est).

Dezagregarea monarhiei dualiste a încurajat şi mişcările naţionaliste din Bucovina. Dacă în restul provinciei majoritatea locuitorilor erau etnici români, în nord rutenii erau majoritari. Exista perspectiva scindării provinciei pe criteriul etnic.

Constantin Iosipescu (Grecul) – deputat român în parlamentul de la Viena – preşedinte al Consiliului Naţional Român din Viena (reunind toţi cei şase diplomaţi români), a încercat să evite scindarea Bucovinei promovând ideea unei Bucovine autonome în componenţa Imperiului. Curentul general şi majoritar era însă pentru ieşirea Bucovinei din Imperiu şi unirea provinciei cu Regatul român.

Un rol extrem de important în propaganda pentru Unire l-a avut ziarul „Glasul Bucovinei”, condus filologul Sextil Puşcariu.

La 14/27 octombrie 1918, la Cernăuţi, s-a reunit o Adunare Naţională a

Românilor, care s-a pronunţat pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat independent, şi a creat Consiliul Naţional Român din Bucovina şi un Comitet Executiv condus de Iancu Flondor, cu misiunea de a susţine interesele românilor bucovineni la Conferinţa de Pace. Acesta i-a cerut guvernatorului austriac să plece. La 31 octombrie/12 noiembrie ucrainenii din provincie au convocat şi ei o Adunare Naţională care respinge hotărârea românilor şi cere autonomie pentru zonele în care erau majoritari. Concomitent, au trecut la măsuri în forţă cu detaşamentele pe care le aveau, în scopul de a-i convinge pe români să le respecte hotărârea. În această situaţie, Iancu Flondor a cerut sprijin militar la Iaşi pentru menţinerea ordinii (11/24 noiembrie), iar guvernul român acceptă şi a trimis Divizia 8 Infanterie, comandată de general Iacob Zadik, care au silit detaşamentele ucrainene să se dizolve. După o zi (12/25 noiembrie) Consiliul s-a proclamat putere supremă în stat şi a organizat primul guvern (Consiliu al Secretarilor de Stat), condus de Iancu Flondor. Preşedinte al Consiliului Naţional (Parlamentul) a fost ales Dionisie Bejan.

La 15/28 noiembrie, s-a convocat un Congres General al Bucovinei la care au participat reprezentanţi ai etnicilor români, germani şi polonezi, inclusiv primari ucraineni. S-a hotărât, cu unanimitate unirea „necondiţionată şi pentru vecie” cu România, consacrată prin decret regal la 18 decembrie.

c) Transilvania.În Transilvania, mişcarea naţională a românilor era cea mai puternică

întrucât exista o intelectualitate foarte motivată. Chiar şi muncitorimea românească din Ardeal era bine organizată şi conştientă de statutul ei, deşi partidul care o reprezenta (PSD) era o secţie în cadrul PSD din Ungaria.

Acţiunile românilor transilvăneni şi bănăţeni erau concertate cu cele ale celorlalte comunităţi naţionale din Imperiu Austro-Ungar. La 26 martie/8 aprilie 1918, la Roma, s-a organizat un Congres al Naţionalităţilor asuprite din Monarhie. În Moţiunea adoptată s-a susţinut recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni asuprite de a-şi constitui propriul stat naţional sau de a se uni cu Statul său naţional deja existent. O acţiune similară s-a organizat în septembrie, la New York. La Paris, Traian Vuia şi Ioan Cantacuzino constituie un Comitet al Românilor din Transilvania şi Bucovina care informează opinia publică franceză despre voinţa românilor de unire cu Ţara. Începând din iunie 1918, Vasile Stoica făcea acelaşi lucru în S.U.A., propunând autorităţilor de la Washington să constituie unităţi militare din români aflaţi pe pământ american. Simion Mândrescu, în fruntea unui Comitet de Acţiune, acţiona în acelaşi fel în Italia, încercând să formeze unităţi din prizionerii români aflaţi în lagărele italiene. Interesant că aceste acţiuni aveau loc în condiţiile în care frontul românesc se prăbuşea sau era lichidat, iar situaţia statului român era foarte neclară.

Spre toamnă situaţia pe front se schimbă radical, Imperiul austro-ungar nu mai făcea faţă efortului de război, era, practic, în descompunere. Împăratului-rege Carol al IV-lea, a emis la Viena, pe 17 octombrie 1918, după întâlnirea de la Baden cu şefii naţionalităţilor, un Manifest „Către popoarele mele credincioase”. În esenţa, Imperiul încerca să evite descompunerea totală prin transformarea într-o confederaţie. Însă Ungaria nu a acceptat concesii care îi punea în pericol integritatea teritorială şi a respins Manifestul. Autorităţile ungare erau de părere că dacă croaţii şi slovenii se emancipau, ar fi însemnat că acelaşi lucru îl puteau face românii, slovacii, rutenii.

Deşi documentul menaja în cea mai mare măsură susceptibilităţile Budapestei, primul ministru ungar Wekerle l-a ignorat şi a proclamat independenţa Ungariei; el le propune croaţilor o revizuire a aranjamentului din 1868, dar croaţii nu s-au prezentat la discuţii.

Guvernul austro-ungar, condus acum de profesorul Lammasch, a cerut pacea în orice condiţii, în 28 octombrie. Ostaşii fostei armate imperiale se întorceau, în grupuri, către zonele de origine. Iuliu Maniu, sublocotenent, care părăsise armata Austro-Ungară, a primit misiunea de la Consiliul Naţional Român Central să constituie detaşamente organizate din soldaţii români care părăsiseră frontul, pentru a-i constitui în gărzi naţionale. Întors la Viena în acest scop, după unele surse la solicitarea administraţiei oraşului care se confrunta cu o grevă generală(inclusiv poliţiştii), Maniu ar fi reuşit să asigure ordinea în Capitală cu ostaşii săi.

La 29 octombrie/11 noiembrie 1918 oficial s-a pus capăt operaţiunilor militare pe întregul front, prin Armistiţiul de la Compiegne dintre Aliaţi şi Germania. În prealabil, Austro-Ungaria şi, separat Ungaria încetaseră operaţiunile militare.

După numai o zi (30 octombrie/12 noiembrie) s-a constituit, la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central (care s-a mutat imediat la Arad), ca organ provizoriu, „unic reprezentant al voinţei poporului român”. Cu această ocazie a fost lansat un Manifest în care, între altele, se arăta că naţiunea română nu doreşte să mai convieţuiască cu cea maghiară, dar nici să impieteze asupra aspiraţiilor şi drepturilor altor naţiuni.

Din dispoziţia Consiliului s-au format sfaturi naţionale în toate localităţile şi s-au organizat gărzi naţionale româneşti. După două săptămâni (15 noiembrie 1918), Amos Frâncu a convocat o Adunare (pe care a numit-o Constituantă) la Arad, care a hotărât să constituie Senatul Naţional Român ca organism conducător de conducere al mişcării naţionale, în subordinea Consiliului Naţional Român Central. Senatul a avut un rol important în conducerea operativă a românilor pentru salvarea vieţii oamenilor, a bunurilor şi menţinerea ordinii publice. El a reunit personalităţi din planul secund al mişcării pentru unire: Amos Frâncu, Ioan Pop,

Emil Haţieganu, Valentin Poruţiu, Augustin Pordea. Pe măsură ce autoritatea centrală imperială şi regală se destructura, a început

haosul şi răscoala, inclusiv în Transilvania. La Timişoara, muncitorii şi burghezii unguri au proclamat Republica bănăţeană autonomă (în cadrul Ungariei). Pentru a opri tulburările, s-au creat consilii naţionale şi gărzi naţionale (române, maghiare, săseşti, separate). Concomitent, în unele localităţi au apărut şi „sfaturi muncitoreşti” şi gărzi muncitoreşti internaţionale.

În contextul deteriorării climatului de ordine şi siguranţă, Consiliul Naţional Român Central a luat iniţiativa emiterii unei note ultimative (10/23 noiembrie) prin care soma Guvernul ungar să-i cedeze autoritatea în teritoriile locuite de români, în virtutea principiilor wilsoniene. Guvernul maghiar a încercat o manevră prin care să evite discuţiile directe cu reprezentanţii românilor şi le-a propus acestora să intre în negocieri cu un Consiliu Naţional Maghiar. Liderii celor două comunităţi – Vasile Goldiş şi , respectiv, Oszkar Jaszy (cunoscut pentru spiritul său concesiv faţă de dorinţele minorităţile) – ajung la anumite acorduri, între care ideea acceptată ca CNRC să guverneze regiunile cu o majoritate românească. I se cerea , în schimb, să păstreze o legătură formală cu guvernul central. În final, Goldiş a anunţat că se menţine pe linia independenţei. Jaszy propune o soluţie pentru a respecta principiile wilsoniene: să se formeze blocuri naţionale cât se poate de compacte şi de omogene, care să se federalizeze între ele, după model elveţian. Românii resping şi această propunere.

În această situaţie guvernul ungar a delegat Consiliul Naţional Român (în încercarea de a-l păstra în subordine) să guverneze oraşele şi judeţele preponderent româneşti. Conform decretului, Afacerile externelor, financiare, economice rămâneau de competenţa Budapestei, dar funcţionarii puteau fi români. La 15 noiembrie tratativele se rup, practic competenţa Budapestei asupra Transilvaniei trebuia să înceteze. După noi propuneri din partea maghiarilor (inclusiv o autodeterminare a românilor în cadrul Ungariei), respinse rând pe rând de delegaţii români, la întrebarea disperată a lui Jaszy („Dar, în fond, ce vor românii?”), Iuliu Maniu răspunde: “Separare completă”.

Negocierile au intrat în impas mai ales după ce Guvernul de la Budapesta a hotărît (16/29 noiembrie) ca Ungaria să se separe definitiv de Imperiu; în acest fel, dispărea chiar baza legală prin care guvernul de la Budapesta administra Transilvania.

La rândul său, Consiliul Naţional Român l-a desemnat pe Alexandru Vaida-Voievod să susţină în Parlamentul de la Budapesta, hotărârea de separare a Transilvaniei faţă de Regatul ungar. S-a constituit o Delegaţie Permanentă pentru asigurarea autorităţii în teritoriile locuite de români: Iuliu Maniu, Ştefan Ciceo Pop, Vasile Goldiş, Theodor Mihali, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad. Ungaria încearcă să evite responsabilitatea pentru provocarea războiului,

înlătură pe primul ministru (contele Tisza), şi aduce la putere pe moderatul Mihaly Karolyi, cu dr. Oszkar Jaszy, ministru naţionalităţilor, în speranţa că va putea negocia mai bine cu reprezentanţii naţionalităţilor din Regatul ungar păstrarea integrităţii lui.

Chiar în aceste condiţii (inclusiv în zone stăpânite de autorităţile ungare) acţiunea politică românească a continuat: s-au desemnat delegaţi pentru adunarea de la Alba Iulia şi s-au făcut întruniri publice în care cei desemnaţi erau mandataţi să susţină în adunare voinţa comunităţii pe care o reprezentau.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, s-au adunat 1228 de delegaţi, din 130 de cercuri electorale şi peste 100.000 de susţinători din toată Transilvania. Cu această ocazie, a fost adoptată o hotărâre istorică:

„Adunarea naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre (...) Adunarea Naţională rezerva teritoriilor tranzitorii sus-indicate autonomia provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal ... Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba lui proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi în guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce îl alcătuiesc” Alte prevederi ale hotărârii priveau drepturi şi obligaţii ale cetăţenilor din stat.

Hotărârea reprezenta o cale de mijloc între unirea necondiţionată şi unirea condiţionată, cu regatul Român: pentru conducerea treburilor curente, Adunarea a înfiinţat un Mare Sfat Naţional Român. În cadrul adunării a fost adoptat un Manifest”Către popoarele lumii,” prin care se cere sprijinul naţiunilor învingătoare în război pentru susţinerea idealului românilor. După două săptămâni, Marele Sfat Naţional se completează intr-o formulă mai largă: Gheorghe Pop de Băseşti, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Theodor Mihali, Silviu Dragomir, Mihai Popovici, Ghiţă Pop s.a. Dintre personalităţile care au compus Marele Sfat s-a ales Consiliul Dirigent: Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Vasile Lucaciu, Ştefan Cicio Pop, Valeriu Branişte, Alexandru Vaida-Voievod, Octavian Goga, Romul Boilă, Emil Haţieganu şi 2 socialişti: Iosif Jumanca şi Ion Flueraş. Printr-un Decret-Lege (11/24decembrie) Regele Ferdinand a recunoscut Actul Unirii. Imediat s-a emis un Decret prin care se stabileau procedurile privind conducerea provinciei pînă la integrarea deplină a Transilvaniei în Regat. Consiliul Dirigent era însărcinat să conducă serviciile pubice, cu pregătirea Legii reformei agrare şi cu proiectul Legii electorale. Trei miniştri ardeleni erau desemnaţi în Guvernul de la Bucureşti. Afacerile străine, armata, Siguranţa erau în subordinea

Bucureştiului.

În urma unirilor din 1918, Regatul României şi dublat cu aproximaţie suprafaţa (138.000 kmp – 1914, 295.000 kmp – 1919, locul 10 în Europa) şi populaţia (7,9 milioane – 1914, 14,7 milioane – 1919, locul 8 în Europa). Din punct de vedere etnic, chiar dacă etnicii români aveau o majaoritate covârşitoare, populaţia era mult mai eterogenă decât înainte de război: români – 71,9%, unguri – 7,9%, germani – 4,1%, evrei – 4% etc.

Toate modificările teritoriale realizate în 1918, aveau să primească consacrarea internaţională prin tratatele de pace încheiate la Paris în 1919-1920.

3. Campania din 1919Perioada imediat următoare actelor unioniste din 1919 a fost extrem de

agitată pentru România. Guvernele sovietice de la Moscova şi Kiev nu erau dispuse să accepte unirea Basarabiei şi a Bucovinei, aşa că au pus la cale atacuri dincoace de Nistru, respinse cu greu de trupele româno-franceze.

Situaţia s-a complicat şi mai mult după înlăturarea guvernului moderat al lui Kiraly şi a fost instaurată aşa-numita „Republică a Sfaturilor”, condusă de facto de Bela Kun, după model sovietic. Exista de acum riscul unui atac conjugat, sovietico-maghiar, mult dorit de Christian Rakovski, conducătorul Ucrainei sovietice.

La 16 aprilie, în urma respingerii unui atac maghiar, românii au lansat o contraofensivă, pătrunzând în teritoriul Ungariei până la Tisa. Atitudinea occidentalilor faţă de acţiunea României a fost ambiguă: pe de o parte era acuzată invadarea unui stat vecin, iar pe de alta se considera că numai românii erau capabili să răstoarne guvernul comunist, care se comporta agresiv (la 20 mai invadase teritoriul slovac). Aceasta era şi opinia conservatorilor (printre care şi viitorul dictator Horthy Miklos), refugiaţi în sud-vestul Ungariei, care constituiseră un guvern la Szeged.

După mai multe fricţiuni cu trupele procomuniste, la începutul lunii august, românii au lansat o ofensivă decisivă şi la 4 august au pătruns în Budapesta. În acel moment, guvernul comunist abandonase deja puterea. Românii au menţinut ocupaţia până în noiembrie, când au lăsat controlul trupelor lui Horthy.