Rolul Statului in Mecanismul de Formare Al Preturilor

Rolul statului în mecanismul de formare al preţurilor

Rolul statului in mecanismul de formare al preturilor

Introducere 3

Capitolul 1 : Consideraţii generale privind mecanismul de piaţă 5

1.1. Piaţa şi concurenţa 5

1.2. Cererea.Oferta.Preţul 8

1.3. Necesitatea intervenţiei publice 14

Capitolul 2: Preţul şi formarea lui 18

2.1. Teorii privind esenţa preţului 18

2.2. Funcţiile preţului în economia de piaţă 19

2.3. Formarea preţurilor pe diferite pieţe 19

Capitolul 3: Intervenţia statului în mecanismul de piaţă 23

3.1. Coordonatele mecanismului de implicare a statului în economie 23

3.2. Rolurile statului 24

3.3. Necesitatea şi limitele intervenţiei publice 25

3.4. Modalităţi de reglare a pieţei 28

Capitolul 4. Studiu de caz. Intervenţia statului în formarea preţurilor alimentelor de

bază 30

Concluzii 34

Bibliografie 36

Anexe 37

2


INTRODUCERE

In condiţiile economiei de piaţă preţurile agricole se formează pe baza acţiunii

complexe a legilor economice şi în special a legii cererii şi ofertei. Evoluţiile actuale sunt de

aliniere a preţurilor naţionale la preţurile pieţei mondiale, sub presiunea concurenţei şi a

tendinţelor de internaţionalizare şi liberalizare a pieţelor.

Preţurile agricole au o serie de caracteristici în timp şi spaţiu şi sunt fluctuante în

funcţie de o serie de factori, cum ar fi: perisabilitatea, posibilităţile de stocare, raritatea, calitatea;

au tendinţe de stabilizare, de reducere, distorsiuni în favoarea oraşelor; pot stimula sau reduce

veniturile producătorilor; pot reduce sau stabiliza preţurile de consum, etc.

Evoluţiile politicilor de preţuri sunt diferite în timp şi pe ţări. începând din deceniul '80

ţările dezvoltate şi-au modificat politicile de preţuri. Tendinţa este de largă liberalizare a

preţurilor pentru a se asigura competitivitatea produselor agricole pe pieţe tot mai concurenţiale.

Totuşi, Uniunea Europeană menţine la anumite produse şi în limite mai restrânse preţurile

garantate şi preferinţa la export. În ţările dezvoltate s-au practicat îndelung sisteme şi

instrumente de intervenţie asupra preţurilor produselor agricole care au avut menirea să susţină

direct şi indirect agricultura.

Politicile de preţ se referă la produsele agricole finale (materii prime) şi la inputurile

agricole. Intervenţiile asupra preţurilor agricole au ca scop influenţarea nivelului acestora în

favoarea consumatorilor, a producătorilor sau a agenţilor comerciali. Intervenţiile asupra

preţurilor produselor agricole au ca scop şi influenţarea nivelului preţurilor plătite producătorilor

agricoli. In cazul consumatorilor intervenţiile se referă la preţurile cu ridicata sau cu amănuntul.

Prin măsurile de liberalizare, intervenţiile asupra preţurilor în ţările dezvoltate sunt mai restrânse

şi în perspectivă se vor elimina. In SUA procesul de liberalizare este avansat, menţinându-se

creditele pentru suport de preţ şi programe de subvenţionare a exporturilor. Preţurile agricole

depind de toţi factorii pieţei: oferta relativ fluctuantă, cerere relativ stabilă pe termen scurt,

structura pieţei şi raporturile de forţe de-a-lungul filierelor alimentare, intervenţiile statului, etc.

Preţurile şi structurile agricole sunt indisolubil legate între ele. Preţurile remuneratorii

pentru agricultori asigură stabilitatea veniturilor şi stimulează modernizarea tuturor structurilor

agricole. Pe de altă parte, structurile agricole viabile dezvoltă piaţa şi cornpetitivitea produselor,

iar ca urmare a costurilor reduse se obţin preţuri remaneratorii.

In România, înainte de anul 1990, preţurile erau stabilite pe cale administrativă, ceea ce

nu a permis formarea unei pieţe agricole normale. Producătorii agricoli care intrau pe piaţă erau

în general marile întreprinderi a căror producţie era vândută întreprinderilor de stat la preţuri

3


stabilite administrativ de guvern, pe baza contractelor obligatorii la produsele principale pentru

consumul populaţiei. Sistemul preţurilor controlate la majoritatea produselor agricole a asigurat

funcţionarea mecanismelor economiei planificate centralizat prin intermediul unei intervenţii

generalizate a statului. Se considera că sistemul de formare a preţurilor prin metoda cost-plus

(plus cât mai puţin posibil) putea asigura o bază echitabilă raporturilor agriculturii cu celelalte

ramuri ale economiei naţionale.

În fapt, trei vicii majore acţionau în detrimentul agriculturii:

Primul viciu major era caracterul general al preţurilor controlate, adică nestimulativ,

inhibitor al competiţiei, anihilator al spiritului întreprinzător, toate acestea ducând la limitare

tehnologică şi la neglijenţă managerială.

Al doilea viciu major era faptul că preţurile produselor agricole erau menţinute în mod

deliberat la un nivel scăzut, aplicându-se o politică de acumulare de capital pe seama agriculturii,

care a suportat în bună măsură programul de industrializare forţată şi de dezvoltare urbană.

Al treilea viciu derivă din faptul că produsele agricole au fost şi sunt în timp aceleaşi,

aşa că practic ele puteau fi evaluate la aceleaşi preţuri, în timp ce sectorul industriei şi cel al

serviciilor beneficiau de avantajul apariţiei de produse noi, care includeau, evident, recalculările

de costuri şi reaşezările de preţuri. Astfel, foarfecele preţurilor opera continuu şi net în

detrimentul agriculturii. Reaşezarea preţurilor pentru produsele agricole era hotărâtă numai după

lungi perioade de timp, pentru a corecta deficitele anterioare, dar chiar în momentul imple-

mentării lor, noile preţuri erau deja depăşite şi insuficiente, iar regula ciclului genera o creştere

imediată a preţurilor inputurilor agricole. Astfel, cele patru mari reaşezări de preţuri ale

produselor agricole din 1980, 1981, 1984 şi 1990 nu au putut ajuta unităţile agricole să-şi

îmbunătăţească simţitor eficienţa financiară.

Din perspectiva analizei preţurilor produselor agricole, anii '80 pot fi caracterizaţi ca

specifici pentru o anume stabilitate lipsită de fluctuaţii de preţuri, datorită existenţei unui sistem

rigid de echilibrare centralizată a activităţilor productive şi a consumului, precum şi funcţionării

unui mecanism diferenţiat specific de fixare a ratelor de schimb valutar pentru operaţiunile de

comerţ extrerior. În condiţiile unui sistem economic planificat centralizat, preţul reprezenta doar

un instrument contabil de cuantificare şi nicidecum un semnal al pieţei care să dea indicaţii

asupra insuficienţei resurselor şi modului lor eficient de alocare. Dezvoltarea sectorului

agroalimentar nu s-a bazat pe principiul avantajului comparativ, ci pe principiul dezvoltării

egalitariste a tuturor zonelor ţării şi a autoaprovizionării la nivel teritorial bazate pe producerea la

nivel local a tuturor produselor agroalimentare, indiferent de gradul de favorabilitate al zonei.

4


CAPITOLUL 1.

CONSIDERAŢII GENERALE RPIVIND MECANISMUL DE PIAŢĂ

1.1. Piaţa şi concurenţaPiaţa este o noţiune ce reflectă o realitate foarte complexă,diferită şi nuanţată în timp şi

spaţiu. Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, pentru a face legătură între producători şi

consumatori, s-a dezvoltat în timp, cuprinzând noi teritorii şi antrenanâd cantităţi sporite în

procesul schimbului

În prezent, piaţa a devenit instituţia centrală, atotcuprinzătoare a vieţii economice, care

va continuă să se dezvolte că urmare a perspectivelor create de globalizare. În general, prin piaţă

se înţelege totalitatea actelor de vânzare-cumpărare împreună cu fenomenele legate de

concurenţă şi de manifestare a raportului dintre ofertă şi cererea de bunuri economice,într-un

anumit spaţiu şi într-un interval de timp precizat.

Conceptul de piaţă cuprinde şi ansamblul fluxurilor de bunuri corporale şi

necorporale, formele şi tehnicile de comerţ, suprafeţele comerciale naţionale sau

internaţionale,segmentul specializat al schimbului pe o anumită categorie de mărfuri,reţelele de

unităţi comerciale1.

Caracterul deosebit de complex al conceptului de piaţă reiese din amploarea şi

particularităţile confruntărilor dintre producători şi consumatori, vânzători şi cumpărători sau

dintre creditori sau debitori,cu privire la cererea şi ofertă de factori de satisfacţie, factori de

producţie, resurse naturale, acţiuni, valută, resurse de muncă, brevete, licenţe, documentaţii şi

servicii(tehnice, turistice, culturale, ştiinţifice, medicale sau juridice).

Piaţă poate să fie reală, când se operează cu bunuri efective şi identificabile,sau

fictivă,când sunt negociate doar titlurile de proprietate asupra bunurilor.

În timp, piaţa s-a extins şi diversificat în concordanţă cu diversificarea factorilor de

producţie.Însă, din cauza faptului că, uneori, costul desfacerii mărfurilor depăşeşte costul

producţiei, modernizarea pieţei în ţările avansate economic este o problemă de actualitate, pentru

care s-au găsit noi soluţii cum sunt comerţul electronic şi globalizarea.

Clasificarea pieţelor 2

1 Mosteanu, Tatiana. Concurenta: abordari teoretice si practice. Bucuresti: Editura Economica, 20082 Stancu, Stelian. Competitia pe piata si echilibrul economic. Bucuresti: Editura Economica, 2002

5


Pieţele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii:extinderea, durată şi specificul

tranzacţiilor.

Din punct de vedere al extinderii spaţiale sunt cunoscute pieţe locale, regionale,

naţionale şi piaţa mondială. În cadrul acestor pieţe sau "spaţii economice" se conturează mai

multe pieţe, respectiv pieţele principalelor produse (a cerealelor, a minereurilor, a

combustibililor, alimentelor etc.) care privite în conexiunea lor determină piaţa generală din

spaţiul respectiv.

Din punct de vedere al funcţionării în timp se conturează pieţele care au o perioadă

foarte scurtă, scurtă şi o perioadă lungă. Fiecare din aceste pieţe îşi are caracteristicile sale.

Pieţele cu o perioadă foarte scurtă sunt acelea în care producţia, respectiv ofertă nu pot

varia.Tipice din acest punct de vedere sunt pieţele pentru produse sezoniere. Pe pieţele cu

perioadă scurtă, producţia oferită poate varia, dar numai în cadrul aceloraşi capacităţi de

producţie. În sfârşit, pieţele cu perioadă lungă sunt pieţele care se pot modifică datorită sporirii

capacităţilor de producţie.

Din punct de vedere al tranzacţiilor,al specificului lor, se pot distinge mai multe pieţe

cu un oarecare grad de independenţa între ele, dar cu destule conexiuni, deoarece ansamblul lor

reprezintă în fond ansamblul activităţilor economice din economia de piaţă. Astfel, se poate

spune că economia de piaţă este alcătuită din:piaţă de mărfuri şi servicii, piaţă capitalurilor, piaţă

muncii, piaţă monetară şi de credit şi piaţă valutară.

Piaţa de mărfuri este cea mai veche piaţă şi, în consecinţă, cea mai expeimentata. Ea

este nemijlocit legată de trebuinţele indivizilor şi ale societăţilor şi de posibilităţile de a le

satisface, respectiv de esenţa activităţii economice. Iniţial ea se referea numai la bunurile

materiale. În prezent, lor le sunt asociate şi serviciile, datorită extinderii şi importanţei acestei

activităţi într-o economie modernă.

Piaţă capitalurilor este specifică economiei de piaţă. Este piaţa pe care se asigură

mişcarea capitalurilor sub formă de acţiuni şi alte hârtii de valoare. Pe această piaţă,banii se pot

foarte uşor transfoma în capital (prin cumpărarea de acţiuni)şi tot aşa capitalul se poate

transformă în bani (prin vânzarea de acţiuni) pentru a putea ajunge în alte activităţi, prin

cumpărarea altor acţiuni sau prin efectuarea de investiţii directe.

Piaţă muncii este şi ea specifică economiei de piaţă. Este o piaţă cu particularităţi bine

conturate, deoarece, pe această piaţă se pot vinde şi se cumpără factorul de producţie muncă.

Particularităţile acestei pieţe sunt în primul rând determinate de faptul că purtătorul factorului de

producţie muncă este o fiinţă umană cu capacităţile şi pregătirea să şi cu problemele sale

specifice.

6


Piaţă monetară şi de credit este legată de mişcarea masei monetare,de atragerea în

circuitul economic a resurselor băneşti temporar disponibile prin intermediul sistemului de

credit(ceea ce formează o piaţă specifică creditului). Monedă şi creditul constituie două elemente

de maximă importantă în economiile moderne de piaţă.

Piaţa valutară se referă la mişcarea prin cumpărare şi vânzare a monedelor străine pe o

piaţă naţională, preţul sau cursul fiind determinat de puterea de cumpărare şi de cererea şi ofertă

respetivei monede.

Definirea pieţei la modul general trebuie completată cu tipologiile acesteia deoarece, în

timp, s-a produs un amplu fenomen de creştere şi diversificare a tranzacţiilor. În prezent pot să

fie identificate o multitudine de pieţe, pe bază unor criterii cum sunt: natură şi volumul bunurilor

tranzacţionate, timpul şi spaţiul economic de referinţă, informarea şi accesul agenţilor

economici, modul de funcţionare şi potenţialul negociatorilor.

Funcţiile pieţei 3

Dintre componentele fundamentale ale economiei de schimb contemporane, piaţă are

istoria cea mai îndelungată, deoarece ea reprezintă instituţia centrală în jurul căreia gravitează

viaţă economică. Dezvoltarea pieţei s-a produs prin atragerea în sferă să de activitate a unor noi

teritorii şi domenii precum şi a unei părţi tot mai mari din activitatea agenţilor economici.

În prezent toate activităţile umane sunt implicate într-o anumită măsură în funcţionarea

pieţei. Că urmare a diversificării pieţelor, putem consideră că există atâtea pieţe câte categorii de

bunuri se tranzacţionează: piaţa capitalului, piaţa monetară, piaţa valutară, piaţa produselor

petroliere, piaţa cerealelor, piaţa cafelei, piaţa calculatoarelor, piaţa automobilelor etc.

Un alt fenomen major este acela al diversificării formelor tranzacţiilor în cadrul pieţelor

clasice, al supermarketurilor, al comerţului prin corespondenţa şi prin Internet.

Piaţa a devenit o instituţie atotcuprinzătoare în cadrul fiecărei ţări şi la scară mondială,

în care:

se întâlnesc cumpărătorii, vânzătorii şi intermediarii;

vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc;

se confruntă cererea şi oferta;

se manifestă concurenţa între agenţii care au aceleaşi interese.

În general, piaţa este locul de întâlnire al ofertei vânzătorilor cu cererea cumpărătorilor,

prima fiind rezultatul producţiei, iar cea de-a două fiind expresia nevoilor umane solvabile.

3 Popescu-Bogdanesti, C. Compatibilitatea cu regulile concurentei. In: Tribuna economica, v. 17, nr. 26, 2006, p. 21-22,

7


Piaţă stabileşte preţurile şi cantităţile de echilibru cu ajutorul informaţiilor care îi

determină pe agenţii economici să repartizeze resursele pe diferite domenii de utilizare. În

general, resursele se orientează către acele domenii care oferă posibilitatea de a obţine venituri

mai mari faţă de cheltuieli. Pe de altă parte, din confruntarea veniturilor cu cheltuielile pentru

fiecare modalitate de combinare a factorilor de producţie, rezultă cum trebuie să se producă.

Desfăşurarea normală a actelor de vânzare-cumpărare, transformă piaţă într-un factor

de creştere şi diversificare a producţiei.

Deoarece în prezent pieţele importante sunt specializate şi presupun tranzacţii foarte

mari, negocierile trebuiesc realizate de profesionişti. Când un individ cumpără şi vinde pe cont

propriu, că patron în tranzacţie, îndeplineşte funcţia de comerciant. Persoană care vinde bunuri

pe bază de comision, în interesul alteia, se numeşte agent comercial.

Cei mai importanţi agenţi comerciali sunt brokerii, care nu sunt în posesia bunurilor şi

dealerii care dispun de bunurile vândute pentru patronii lor.

Dezvoltarea pieţelor depinde de evoluţia şi structură economiei naţionale, de

conjunctură internaţională şi de cadrul juridic şi politic existent. Toate ţările au o anumită piaţă,

însă crearea economiei de piaţă liberă şi prospera necesită un timp îndelungat pentru cizelarea

regulilor şi sturcturilor sale.

Piaţă liberă are un rol activ în alocarea resurselor pentru a se stabili ce, cât şi cum să se

producă. Spre deosebire de această, piaţă controlată are un rol pasiv şi redus la desfăşurarea

actelor de vânzare-cumpărare, deoarece statul stabileşte preţurile şi aloca resursele.

O funcţie deosebit de importantă o au pieţele financiare, care trebuie să faciliteze

întâlnirea cererei şi ofertei de titluri în vederea tranzacţionării lor. Redistribuirea excedetului de

fonduri din economie către cele mai productive utilizări, este posibilă prin intermedierea

financiară, care are următoarele avantaje: colectează resurse disponibile pe termen scurt şi acordă

împrumuturi pe termen lung, diminuează riscurile, asigură lichiditatea activelor.

Cei mai importanţi intermediari financiari sunt băncile comerciale, cooperativele de

credit, fondurile de pensii, societăţile de investiţii şi de asigurări.

1.2. Cererea.Oferta.PreţulAnaliza cererii4

Cererea reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii de un anumit fel pe care cumpărătorii

sunt dispuşi să o achiziţioneze la un moment dat, în funcţie de ansamblul condiţiilor de pe piaţă5.

4 Popescu Gheorghe, Evoluţia gândirii economice,Ediţia a IV-a, Ed. E.H.Beck, Bucureşti, 20095 Ţigănescu, I., Roman, M.D. – Macroeconomie. O abordare cantitativă, Ed. Economică, Bucureşti, 2005,

8


Cererea este determinată şi evoluează sub incidenţă a numeroşi factori economici şi

extraeconomici, cum sunt : numărul de cumpărători, intensitatea nevoilor şi preferinţele

cumpărătorilor, nivelul preţului şi al venitului, preţurile altor bunuri.

Cererea nu se confundă cu consumul, deoarece reflectând doar intenţiile de cumpărare,

reprezintă un consum potenţial. În general, cererea implică ipoteză conform căreia consumatorul

este dispus să cumpere şi poate să cumpere o anumită cantitate deoarece dispune de veniturile

necesare.

Relaţia negativă dintre cerere şi preţ

Dintre împrejurările care influenţează cererea, rolul cel mai important îl are preţul.

Dacă toate celelalte împrejurări rămân neschimbate, cererea pentru un bun se modifică în sens

contrar modificării preţului unitar: cererea se contracta când preţul creşte şi se extinde când

preţul scade. Contracţia cererii când preţul creşte se explică prin tendinţa consumatorului de a-şi

reduce achiziţiile din bunul respectiv şi înlocuirea acestuia în consum cu alte bunuri substituibile,

ale căror preţuri sunt mai mici. Extinderea cererii când preţul scade se explică prin

comportamentul consumatorului de a-şi mari consumul pentru o mai bună satisfacere a nevoilor.

Că urmare, datorită legii inverse dintre cele două caracteristici, dependenţa cantităţii

ceute Q dintr-o anumită marfă, de preţul sau P, poate să fie reprezentată grafic conform Anexei

1.

Un caz particular se produce când populaţia se aşteaptă la o majorare iminentă a

preţurilor şi îşi extinde cererea. Sau atunci când se contracta cererea, în perioadă de timp care

precede reducerea preţurilor. Şi anticipările asupra venitului pot să influenţeze cererea unor

produse, de exemplu preconizarea creşterii în viitor a venitului detremina scăderea cererii

prezente.

Mărirea preţului unui bun poate determină creşterea cererii pentru bunurile care îl pot

substitui şi scăderea cererii pentru bunurile complementare.

Relaţia pozitivă dintre cerere şi venit

Între modificarea venitului şi cerere există o corelaţie directă şi pozitivă, cu excepţia

bunurilor inferioare calitativ a căror cerere va scădea atunci când cresc veniturile.

În concluzie, influenţele exercitate asupra cererii de către diverşi factori sunt de

intensitate diferită şi uneori de sens contrar, astfel că modificarea totală a cererii este rezultatul

însumării algebrice a influenţelor parţiale.

Elasticitatea cererii

9


Gradul de sensibilitate a cererii la modificarea împrejurărilor care o determină se

numeşte elasticitatea cererii. Pentru teoria şi practică economică are mare importantă studierea

elasticităţii cererii în raport de preţ şi de venit.

Coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ se calculează cu relaţia :

Ke c/p = - C/P Ke c/p = - [(C1-C0)/C0]/[(P1-P0)/P0]

Unde:

Ke c/p- coeficient de elasticitate a cererii in raport de pret

C – modificarea procentuala a cererii

P – modificarea procentuala a pretului

C0 – cererea initiala

C1 – cererea modificata

P0 – pretul initial

P1 – pretul modificat

S-a utilizat semnul minus deoarece cererea si pretul se modifica in sensuri inverse, daca

P1<P0 atunci C1>C0, iar daca P1>P0 atunci C1<C0.

Tipuri de cerere in raport de pret

Daca :

Ke c/p>1 cererea este elastica

Ke c/p<1 cererea este inelastica

Ke c/p=1 cererea este de elasticitate unitara

Cererea elastică este specifică bunurilor care au o plajă largă de înlocuitori şi nu sunt de

strictă necesitate pentru consumator. Ea se caracterizează prin aceea că modificarea preţului

unitar determină modificarea în sens contrar şi mai intensă a cantităţii cerute.

Cererea inelastica este specifică pentru majoritatea bunurilor considerate de strictă

necesitate pentru un consumator dat. Ea se caracterizează prin aceea că modificarea preţului

unitar determină modificarea în sens contrar şi mai lentă a cantităţii cerute.

Cererea de elasticitate unitară se caracterizează prin faptul că modificarea preţului

unitar determină modificarea invers proporţională a cantităţii cerute.

Cunoaşterea tipului de elasticitate a cererii în raport de preţ reprezintă o informaţie de

maximă importantă şi pentru cumpărător, dar mai ales pentru vânzător. Acesta din urmă va luă

decizia să influenţeze preţul unitar în sensul scăderii sau creşterii după cum cererea pentru bunul

pe care îl produce este elastică, inelastica sau unitară. Dacă vânzătorul urmăreşte mărirea

încasărilor va reduce preţul dacă cererea este elastică şi va majoră preţul dacă cererea este

inelastica.

10


Coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit se calculează cu relaţia :

Ke c/v = C/V Ke c/v = [(C1-C0)/C0]/[(V1-V0)/V0]

Unde:

Ke c/v – coeficient de elasticitate al cererii in functie de venit

C – modificarea procentuala a cererii

V – modificarea procentuala a venitului

C0 – cererea initiala

C1 – cererea modificata

V0 – venitul initial al consumatorului

V1 – venitul modificat

Tipuri de cerere in raport de venit

Daca :

Ke c/v>1 cererea este elastica

Ke c/v<1 cererea este inelastica

Ke c/v=1 cererea este unitara

Cererea elastica se caracterizeaza prin faptul ca modificarea venitului determina

modificarea in acelasi sens dar mai intensa a cererii.

Cererea inelastica se caracterizează prin faptul că modificarea venitului determină

modificarea în acelaşi sens dar mai lentă a cererii.

Cerera unitară se caracterizează prin faptul că modificarea venitului determină

modificarea strict proporţională a cererii.

Analiza ofertei6

Ofertă reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii, de un anumit fel, pe care producătorii

intenţionează să o vândă la un moment dat, cu un anumit preţ. Ofertă este doar o parte din

producţia unui bun, pentru că, din ceea ce s-a produs, o parte este perisabila, se stochează sau

este destinată autoconsumului.

Ofertă este determinată şi evoluează în timp sub incidenţă mai multor împrejurări

economice şi extraeconomice că: numărul de producători, nivelul costului mediu şi marginal,

nivelul preţului unitar, nivelul taxelor şi al subvenţiilor, preţul şi calitatea mărfurilor concurente,

mediul natural. Ofertă trebuie să aibă în vedere faptul că mărfurile în funcţie de natură lor pot să

fie clasificate în alimentare şi nealimentare, de uz curent şi de folosinţă îndelungată,

complementare şi substituibile.

Relaţia pozitivă dintre ofertă şi preţ

6 Coralia Angelescu, Cristian Socol, Politici Economice, Ed. Economică, Bucureşti, 2009

11


Cel mai important factor economic care determină ofertă este preţul. Dacă celelalte

împrejurări rămân neschimbate, modificarea preţului determină modificarea în acelaşi sens a

cantităţii oferite. Ofertă se extinde când preţul unitar creşte. Practic, producţia respectivului bun

devine mai profitabilă pentru producătorii existenţi sau pentru alţii, care îşi reprofilează

activitatea. Din contra, când preţul unitar scade, producătorii reduc producţia şi ofertă, iar unii

dintre ei abandonează respectivă activitate orientându-se spre alte domenii.

Grafic, relaţia dintre ofertă şi preţ se poate reprezenta conform Graficului1 din Anexa

1.

Cu toate că în principal cantitatea oferită spre vânzare variază direct proporţional cu

preţurile, se poate constată că uneori ofertă se schimbă şi din alte motive. De exemplu, de la un

anumit nivel, crestera producţiei este însoţită de creşterea costului unitar, ceea ce are drept

consecinţă limitarea ofertei, care poate să fie influenţată şi de condiţiile naturale sau de

evenimentele social politice.

Elasticitatea ofertei

Gradul de sensibilitate a ofertei la modificarea împrejurărilor care o determină şi în

special la modificarea preţului se numeşte elasticitatea ofertei.

Coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de pet se calculează cu relaţia :

Ke o/p =Q/P Ke o/p =[(Q1-Q0)/Q0]/[(P1-P0)/P0]

Unde:

O – modificarea procentuala a ofertei

P – modificarea procentuala a pretului unitar

Q0 – oferta initiala

Q1 – oferta modificata

P0 – pretul initial

P1 – pretul modificat

Tipuri de oferta in raport de pret

Daca:

Ke o/p>1 oferta este elastica

Ke o/p<1 oferta este inelastica

Ke o/p=1 oferta este de elasticitate unitara

Ofertă elastică se caracterizează prin faptul că modificarea preţului determină

modificarea în acelaşi sens dar mai intensă a cantităţii oferite.

Ofertă inelastica se caracterizează prin faptul că modificarea preţului detrmina

modificarea în acelaşi sens dar mai lentă a cantităţii oferite.

12


Ofertă de elasticitate unitară se caracterizează prin faptul că modificarea preţului

determină modificarea în acelaşi sens şi în aceeaşi măsură a cantităţii oferite.

În unele situaţii elasticitatea ofertei este atipică, deoarece cantităţile oferite din

bunurile perisabile pot să crească şi atunci când preţurile scad. Timpul are un rol important în

extinderea ofertei, deoarece într-o perioadă scurtă de timp preţul se poate mari că urmare a

creşterii cererii, însă ofertă este limitată de resursele existenţe, iar într-o perioadă lungă de timp

producătorii pot să-şi mărească ofertă că urmare a investiţiilor făcute.

Preţul de echilibru

Tranzacţionarea bunurilor mărfare are loc la un anumit preţ. Într-un sistem

concurenţial, preţul se formează în mod liber, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. El

apare că fiind determinat de piaţă. Formarea preţului este un fenomen esenţial colectiv, rezultată

din confrunatrea numeroaselor cereri şi oferte individuale. Preţul format liber oferă satisfacţie

celui mai mare număr de vânzători şi cumpărători.

O creştere a preţurilor determină scăderea veniturilor reale ale cumpărătorilor şi a

cererii; totodată măreşte veniturile vânzătorilor şi ofertă. Şi invers.

Creşterea cererii face să sporească preţul, iar sporirea preţului va face să se reducă

cererea. La creşterea preţului cantitatea oferită se măreşte, iar această poate genera o reducere

ulteriara a preţului.

Preţul determină mărimea cererii şi ofertei satisfacute, adică a cererii ce se transformă

în cumpărare şi a ofertei care devine vânzare efectivă. În funcţie de nivelul preţului, cererea şi

ofertă pe piaţă unui bun vor fi diferite, dar cererea şi ofertă satisfacute vor fi egale, după cum se

prezintă ipotetic în tabelul din Anexa 2.

Preţul de echilibru este cel la care se realizează cel mai mare volum de tranzacţii pe

piaţă. Lui îi corespunde cantitatea de echilibru. La preţuri diferite de cel de echilibru apare exces

de cerere sau de ofertă.

Importantă preţului de echilibru

Relevă condiţiile economice recunoscute că normale pentru producerea şi consumul

unui bun la un moment dat Minimizează riscul când activitatea producătorilor şi consumatorilor

se desfăşoară la nivelul preţului de echilibru. La acest nivel cererea şi ofertă tind să se apropie

sau chiar să fie egale. Creşte gradul de satisfacţie al producătorilor şi consumatorilor când se

acţionează pe bază preţului de echilibru. Fiecare produs are la un moment dat propriul preţ de

echilibru. El se modifică în timp, sub incidenţă a numeroşi factori: dacă venitul cumpărătorului

sau numărul cumpărătorilor vor creşte, va creşte şi cererea, iar echilibrul se va formă la un preţ şi

la o cantitatea superioară. Dar situaţia poate evolua şi invers.

13


Guvernele, autorităţile publice intervin adesea asupra preţurilor atât direct (fixând

anumite niveluri sau plafoane de preţ), cât şi indirect (adoptând măsuri de politică economică în

direcţia stimulării sau reducerii cererii ori ofertei).

1.3. Necesitatea interventiei publiceDeşi jocul pieţei este hotărâtor în formarea preţurilor, intervenţia statului este prezentă

în multiple situaţii. Intervenţia statului în stabilirea, dirijarea şi urmărirea evoluţiei preţurilor este

determinată de unele situaţii şi cerinţe economice: penuria de resurse (materii prime,

combustibili, energie); oferta deficitară la unele produse importante; creşterea excesivă a cererii

pentru unele bunuri de consum; protejarea producţiei interne de concurenţa străină; combaterea

unor situaţii de monopol şi oligopol; combaterea concurenţei neloiale.

Cu cât piaţa reală este mai îndepărtată de concurenţa perfectă, cu cât intervenţia statului

asupra sistemului de preţuri trebuie să fie mai mare.

Prin intervenţia statului în formarea preţurilor trebuie să se urmărească realizarea unei

anumite stabilităţi economice şi a unei protecţii sociale. Intervenţia statului trebuie să fie mai

accentuată în situaţii de crize economice (de exemplu, în timp de război) şi mai uşoară în

perioade de stabilitate economică. Statul poate supraveghea sau determina direct nivelul la unele

produse de strictă necesitate sau poate controla preţul la majoritatea produselor.

Un procedeu de intervenţie a statului este blocajul preţurilor la un anumit nivel atins

într-o anumită perioadă (de obicei în perioade de inflaţie mare), procedeu numit administrare a

preţurilor.

Intervenţia statului în formarea şi stabilirea preţurilor nu trebuie să suprime complet

jocul pieţei, deoarece agenţii economici tind să se adapteze la preţul stabilit de stat, modificând

volumul producţiei oferite sau cumpărate în funcţie de nivelul acestui preţ sau acţionând în

direcţia diversificării şi înnoirii produselor. În afara intervenţiei directe, statul poate interveni şi

în mod indirect asupra factorilor determinanţi ai formării preţurilor, cererea şi oferta. Astfel, în

cazul în care apare o ofertă excedentară, statul poate recurge la7:

achiziţionarea şi stocarea surplusului de produse (în general, agricole);

politica comenzilor de stat;

blocarea importurilor;

orientarea unor produse spre pieţele externe, prin acordarea de prime pentru

export sau prin reducerea taxelor vamale.

7 Basno C.; Dardac, N.; Floricel, C. – „Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2003

14


În cazul în care se manifestă o penurie de produse, statul poate interveni radical prin

raţionalizarea unor produse de bază prin cartelare sau prin alte măsuri, cum ar fi8:

plasarea pe piaţă a unor cantităţi de bunuri de la rezerva de majorarea

importurilor prin reducerea taxelor vamale la import;

limitarea veniturilor şi a cererii prin impozite;

încurajarea producţiei prin credite şi facilităţi fiscale.

Printre politicile principale de intervenţie indirectă se numără şi politica fiscală, de

credit şi politica vamală. Un loc aparte în cadrul metodelor de intervenţie a statului îl ocupă şi

susţinerea preţurilor produselor agricole, materiilor prime de bază, combustibililor, energiei, prin

stabilirea unor limite de preţ.

Fixarea preţurilor de către stat şi consecinţele acesteia

În general, preţul fixat de stat este diferit de preţul de echilibru, iar practicarea unui preţ

mai redus decât cel de echilibru poate avea efecte negative asupra producătorilor.

Stabilirea autoritară a preţurilor de către stat poate avea următoarele consecinţe

negative: scăderea ofertei de produse; vânzarea preferenţială a produselor; raţionalizarea

consumului; apariţia pieţei negre. Având în vedere aceste consecinţe negative, fixarea autoritară

a preţurilor de către stat într-o economie trebuie să aibă caracter limitat şi să se manifeste mai

ales pentru prevenirea formării de monopoluri şi oligopoluri, temperarea inflaţiei, stimularea

concurenţei. Incidenţa impozitelor şi subvenţiilor asupra nivelului preţurilor. Partea de impozit

indirect pe care o suportă producătorul sau consumatorul depinde de elasticitatea cererii şi

ofertei:

dacă oferta ar fi complet inelastică, întregul impozit ar fi suportat de către

producător;

dacă cererea ar fi inelastică, întregul impozit indirect ar fi suportat de către

consumator.

Prin intermediul impozitelor indirecte statul poate realiza următoarele obiective:

o obţinerea veniturilor bugetare;

o influenţarea cererii şi a ofertei;

o dirijarea resurselor şi factorilor de producţie spre anumite ramuri.

În general, prin reducerea impozitelor indirecte se stimulează oferta. Acest lucru se

poate realiza şi prin acordarea producătorilor de către stat a unor credite cu dobânzi reduse,

subvenţii şi prime. În cazul în care oferta nu este elastică, de subvenţie va beneficia doar

producătorul, iar dacă oferta este elastică, de efectele subvenţiei va beneficia şi consumatorul.

8 Ibidem

15


Statul poate interveni pentru susţinerea cererii prin sistemul de compensaţii şi indexări, dar

acesta poate deveni un factor inflaţionist.

Formarea şi stabilirea preţurilor cu ridicata în condiţiile actuale din ţara noastră

În funcţie de ramurile de activitate, preţurile producătorilor pot fi:preţ cu ridicata pentru

produsele industriale;preţ de contractare şi de achiziţie garantat de stat;preţ de deviz; preţ intern

complet de export; preţ cu ridicata al importatorilor; tarife.

În general, preţurile cu ridicata se formează în mod liber, prin negociere între parteneri,

iar dacă acest fapt nu este posibil, negocierea între parteneri se poate efectua sub supravegherea

organelor de stat. Supravegherea formării preţurilor de către organele de stat este necesară din

următoarele considerente:

neîndeplinirea tuturor condiţiilor de concurenţă;

existenţa unor produse de importanţă strategică;

existenţa unor resurse de bază limitate;

existenţa unor dezechilibre mari între cerere şi ofertă.

Negocierea preţurilor este o acţiune, un proces dinamic de ajustare, prin care cele două

părţi, fiecare cu obiective proprii, discută pentru a ajunge la o înţelegere mutuală satisfăcătoare

pe baza intereselor independente. Negocierile între agenţii economici sunt acţiuni în care se

confruntă cererea şi oferta în vederea ajungerii la o înţelegere reciproc avantajoasă, respectiv la

semnarea unui act prin care partenerii îşi dau acordul asupra nivelului de preţ.

Ca regulă, în ţara noastră, preţurile şi tarifele se stabilesc şi se adaptează de către

agenţii economici prin negociere cu beneficiarii. Există acte normative care reglementează ca

negocierea pentru o serie de produse strategice să se facă sub supravegherea organelor de stat. În

vedere negocierii, producătorii, ca vânzători, propun cumpărătorilor un preţ de ofertă, iar

cumpărătorii îşi formulează propunerile lor de preţuri de cerere. Rezultatul negocierii preţurilor

cu ridicata şi tarifelor se consemnează în note de negociere care se semnează de către părţile

negociatoare şi de către organele de supraveghere (dacă este cazul).

Intenţia de majorare a preţurilor trebuie să fie notificată beneficiarilor de către furnizori

cu cel puţin 30 de zile înainte de punerea în aplicare şi trebuie să fie anunţată în scris în mod

fundamentat către toţi agenţii economici beneficiari ai produselor şi serviciilor în cauză. În acest

termen fiecare beneficiar va putea analiza şi va fi în măsură să hotărască dacă acceptă majorarea

anunţată de furnizor sau va negocia nivelul notificat în sensul reducerii acestuia sau menţinerii

preţului negociat anterior. În situaţia în care noile preţuri şi tarife negociate au influenţe asupra

preţurilor produselor pe care le execută beneficiarii, aceştia, la rândul lor, vor anunţa proprii

beneficiari în acelaşi termen. În cazul în care agenţii economici beneficiari consideră că nivelul

16


preţului notificat nu este corect dimensionat, iar negocierile nu s-au putut încheia cu înţelegerea

părţilor, divergenţele vor putea fi supuse în primă instanţă arbitrării în vederea soluţionării de

către serviciile teritoriale pentru protecţia consumatorilor, iar în caz de nerezolvare, de către

organele de preţuri abilitate.

O copie după notificarea intenţiei de majorare a preţurilor se va transmite pentru

informare serviciilor teritoriale de preţuri şi ale protecţiei consumatorilor.

17


CAPITOLUL 2.

PREŢUL ŞI FORMAREA LUI

2.1. Teorii privind esenta preţuluiPreţul reprezintă cantitatea de monedă plătită pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii

în cadrul relaţiilor bilaterale de piaţă. Condiţia esenţială a formării preţului o constituie existenţa

schimbului. Economia de piaţă este caracterizată prin existenţa următoarelor elemente: unităţile

economice autonome; relaţiile de vânzare-cumpărare între unităţi; preţul liber (manifestarea

concurenţei legale).

În economia planificată, autonomia limitată a întreprinderilor, subordonate planului

naţional unic, a condus a stabilirea unor preţuri fixe sau limitate de către stat. Înţelegerea noţiunii

de preţ necesită definirea noţiunii de valoare. Există două teorii cu privire la valoare, şi anume:

a) Teoria obiectivă – conform acesteia, valoarea este definită de caracteristicile

intrinseci ale unui bun obţinut prin muncă şi de relaţiile producător-consumator şi consumator-

obiectul material al bunului, fiind dată de munca încorporată în marfă şi de utilitatea mărfii.

Valoarea de schimb a bunurilor este dată de cantitatea de muncă necesară pentru obţinerea lor,

performanţele tehnico-calitative, importanţa şi raritatea bunurilor. Conform economiei politice

clasice, munca este singura care serveşte la aprecierea şi compararea valorii mărfii. Astfel, preţul

natural (real) al mărfii este dat de muncă, iar preţul nominal este dat de cantitatea de bani. În preţ

intervin şi elemente de acumulare a capitalului (profit) şi de fiscalitate. Susţinătorii acestei teorii

se găsesc pe poziţia producătorilor.

b) Teoria subiectivă – apelează la valoarea estimativă pe care consumatorul o ataşează

bunurilor, determinată de gradul de satisfacere a nevoilor de consum, calitatea şi raritatea

bunurilor. Valoarea estimativă medie se transformă în valoare de schimb când se evaluează în

preţ. Susţinătorii acestei teorii se află pe poziţia consumatorilor.

Preţul nu se formează izolat, fiind determinat de interacţiunile din economie (preţ

relativ). Raportul dintre preţul pieţei şi preţul natural este influenţat de jocul pieţei, respectiv

raportul cerere-ofertă. Preţul pieţei se găseşte la nivelul preţului natural când cererea este egală

cu oferta. Dacă oferta este excedentară, nivelul preţului coboară; dacă oferta este deficitară,

nivelul preţului urcă. Stabilirea echilibrului între cerere şi ofertă presupune cunoaşterea cererii

efective şi adaptarea ofertei la nivelul şi structura acesteia.

18


Nivelul preţului pieţei este influenţat şi de cantitatea de bani existentă în circulaţie, deşi

moneda nu intervine în stabilirea raportului de schimb şi a structurii preţului. Sistemul preţurilor

este în legătură cu alte sisteme din economie: producţia bunurilor materiale, consumul,

activităţile de export-import, sistemul valutar şi de credit. În sistemul preţurilor, elementele

eterogene (venituri nete, costuri) se transformă în elemente omogene exprimate prin preţ.

2.2. Functiile pretului in economia de piataFuncţiile preţului se referă la următoarele9:

a) ca instrument sintetic de măsurare a valorii mărfurilor, preţul schimbul de mărfuri

(mai mult sau mai puţin echivalent);. evidenţa cheltuielilor de producţie, rezultatelor şi

producţiei materiale; analiza economico-financiară a agenţilor economici.

Spre deosebire de alte unităţi de măsură, preţul acţionează ca instrument de măsură

numai după adoptarea deciziei privind nivelul său pentru fiecare produs în parte. Decizia de preţ

este un mijloc de evaluare a valorii mărfurilor care ţine de: elemente normative (legi, hotărâri,

ordonanţe, acte normative privind preţurile, componentele lor, restricţii de producţie, desfacere,

import, export) şi de condiţiile obiective ale funcţionării pieţei (cererea şi oferta).

b) ca pârghie economică, preţul cuprinde în structura sa elemente care constituie

pârghii economice (salarii, impozite, taxe, dobânzi, adaos comercial, comisioane, profit). Aceste

elemente au, în primă fază, caracter potenţial, până ce cumpărătorul achită preţul către furnizor.

Preţurile produselor din ramurile finale au la bază preţuri ale produselor din ramurile

primare şi intermediare, cu rol de pârghii economice. Preţul unui produs nu se stabileşte izolat, ci

se încadrează într-un sistem de preţuri ale produselor existente, cu care se află în raporturi de

proporţionalitate (preţuri relative).

Preţurile au implicaţii complexe în gestiunea agenţilor economici, acţionând în faza

aprovizionării (preţul factorilor de producţie – input) şi în faza desfacerii (preţurile produselor

livrate – output). Unii economişti consideră preţurile ca pârghie economică atunci când coincid

cu valoarea mărfurilor, alţii, când se abat de la valoarea mărfurilor.

2.3. Formarea preturilor pe diferite pieţePiaţa cu concurenţă perfectă. Preţul de echilibru.

Au fost imaginate două modele fundamentale, limita prin care se evidenţiază

interdependenţele dintre forţele pieţei şi preţul bunului, unul pentru o piaţă cu concurenţă

perfectă şi altul pentru o piaţă de monopol, care practic nu pot funcţiona în mod exclusiv

9 Daniel Gherasim, Convergenţe în teoriile privind esenţa preţurilor, Ed. Economică, Bucureşti, 2009

19


concurenţa imperfectă. Concurenţa perfectă presupune un asemenea raport de piaţă încât toţi

producătorii să-şi vândă toate mărfurile la preţul pieţei, fără ca unul dintre ei, sau toti

împreună să-l poată infuenţa, iar pe de altă parte cumpărătorul să poată achiziţiona ceea ce au

nevoie şi cât doresc din fiecare bun la acelaşi preţ al pieţei, fără a-l putea modifica după voinţa

lor. Se bazează pe existenţa premiselor:

atomicitatea participanţilor la tranzacţii,..un număr mare de agenţi economici

(vânzători şi cumpărători) de putere concurenţială egală sau apropiată, fără a

putea influenţa cantităţile oferite sau cerute, respectiv preţul;

mogenitatea bunurilor agenţilor economici cumpărătorilor fiindu-le practic

indiferent de la care dintre vânzători se aprovizionează;

elasticitatea, adică adaptarea fără restricţii a ofertei la cerere şi invers, a

cererii la oferta;

Transparenţa perfectă a informaţiilor pieţei, privitoare la cantităţile oferite şi

cerute, la calitatea bunurilor, la preţ. Acest tip de concurenţă nu există şi nu a existat în

realitate dar a servit ca model teoretic de analiză a mecanismelor pieţei concurenţiale.

Interacţiunea dintre ofertă si cerere se finaliză în fixarea unui punct de echilibru la care ofertanţii

şi cumpărătorii doresc sau pot cumpăra această cantitate de bunuri.

În situaţia în care preţul se fixează deasupra celui de echilibru, cantitatea cerută

este inferioară celei oferite, excedentul de ofertă exercitând presiuni în sensul reducerii

preţurilor (în direcţia celui de echilibru). Situaţia este exact inversă dacă preţul este mai mic

decât cel de echilibru În acest caz se crează un excedent de cerere care va influenţa preţurile în

sensul ridicării lor către preţul de echilibru.

Piaţa cu concurenţă monopolistică şi formarea preţului.

Păstrează toate trăsăturile concurenţei perfecte, cu excepţia omogenităţii

produselor, care este înlocuită cu diferenţerea produsului. Cumpărătorii au posibilitatea să

aleagă produsul iar vânzâtorii pot impune preţul şi chiar cantitatea prin politica noilor

sortimente de produse.

Concurenţa de tip monopolistic are trăsături care o fac să aparţină celor două forme

de piată opuse, concurenţa pe de o parte, monopolul pe de alta. Concurenţa de produse

determină caracteristica acestei pieţe. În formarea preţului se iau în calcul trăsăturile

fundamentale ale acestui proces:

numărul de produse este suficient de mare, încât nu este posibilă subordonarea

reciprocă a firmelor;

diferenţierea produselor din punct de vedere al calităţii design-ului etc;

20


inexistenţa unor restrictii la intrarea în ramură a altor întreprinderi.

Ca urmare a evoluţiei specifice a cererii, creşterea volumului vânzări

presupune reducerea preţului: dacă firma doreşte să-şi sporească volumul vânzărilor de la q1

la q2 va trebui să reducă preţul de la p1 la p2. În acest fel cmg va fi mai mic decât preţul.

Pe termen scurt, maximizarea profitului are loc la acel volum al producţiei la care

venitul marginal este egal cu costul marginal (vmg=cmg). În acest punct este posibil ca preţul să

fie superior cm (cost mediu) obţinându-se un profit mai mare decât cel normal.

Pe perioadă lungă de timp, creşterea volumului factorilor de producţie şi posibilitatea

substituirii bunurilor create de firmă determină dispariţia profitului anormal, iar produsul

realizat asigură egalităţile: vmg = cmg şi vm = cm (cost mediu)

Oligopolul şi formarea preţului

Piaţa cu concurenţă imperfectă ../ în care agentul economic -vânzătorul şi cumpărătorul pot

să inflenţeze, prin acţiunile lor unilaterale, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi,

deci, nivelul preţurilor, în intenţia de a obţine avantaje mari şi stabile.

Dacă un vânzător domină concurenţa, impunându-şi condiţiile de preţ sau de calitate

relaţia de piaţă este numit „monopol”

Piaţa dominată de doi vânzători „duopol” Forma de piaţă cea mai răspândită este cea

de tip „oligopol”, fiind dominată de câţiva producători - vânzători, de regulă de talie mare.

În căutarea preţului de echilibru pot să apară două situaţii diametral opuse :

a) potrivit interesului comun, firmele se înteleg cu privire la nivelul şi dinamica

preţurilor, acţionând ca şi când ar deţine împreună monopolul absolut;

b) abandonează "platforma comună în favoarea interesului individual şi ia decizii

proprii cu privire la volumul producţiei şi nivelul preţurilor. Aceste situaţii evidenţiază două

tipuri de comportament olgopol: cooperant şi necooperant.

În cazul oligopolului necooperant, fiecare firmă încearcă, pe cont propriu, să-şi

maximizeze profitul, urmând ca echilibrul pieţei să se realizeze, fie dinspre cantitatea de bunuri

create, fie dinspre preţuri.

În cazul oligopolului asimetric echilibrul poatefi realizat prin: strategia cantităţii care

pleacă de la volumul producţiei celorlalţi şi de la ipoteza că aceasta nu se modifică; îşi stabil.

cantitatea pentru maximizarea profitului; strategia preţului porneşte de la preţurile practicate de

celelalte firme rivale; îşi stabil. preţul care să-i maximizeze profitul, urmând ca volumul

producţiei să fie stabilit de piaţă.

Monopolul. Preţul de monopol.

21


În condiţiile pieţei de monopol, multe firme deţin puterea de a influenta atât nivelul

preţului, cât şi volumul ofertei. Există monopoluri private sau publice, naturale sau

legale (dreptul de autor, legile de patent, etc.) obiective sau subiective (psihologice) etc. În

cazurile prezentate monopolul îşi exercită numai în aparenţă dominaţia absolută asupra pieţei,

deoarece :

a) dictatul pieţei exercitat prin stabilirea preţurilor de vânzare modifică deseori

dimensiunile cererii uneori contrar celor aşteptate;

b) există înlocuitori pentru orice bun economic, ceea ce dă naştere unei virtuale

concurenţe a producţiei substituibile;

c) poziţia de monopol a unei firme este pusă sub semnul întrebării, datorită

schimbărilor economice internaţionale;

d) dominaţia pieţei de către monopol se loveşte de reacţiile consumatorilor şi, uneori

de reglementările elaborate de stat în vederea protejării cumpărătorilor etc.

Preţul nu mai constituie un factor exogen firmei, fiind fixat funcţie de unii

factori,capacitate, cantitate,volumul încasărilor şi masa profitului La influenţa cererii asupra

evoluţiei preţurilor, monopolul se confruntă cu exigentele legii cererii. Monopolurile au

posibilitatea reglării ofertei totale şi, respectiv, a preţurilor care să le asigure obţinerea unor

producţii cât mai mari, acţionând în principal pe două căi:

a) reducerea ofertei pe piată prin diminuarea producţiei sau sporirea stocurilor

b) creşterea ofertei prin dezvoltarea producţiei sau prin vânzarea stocurilor acumulate.

22


CAPITOLUL 3.

INTERVENŢIE STATULUI IN MECANISMUL DE PIAŢĂ

3.1. Coordonatele mecanismului de implicare a statului în economieDe când a apărut şi până astăzi, statul a pus societatea în faţa unei alegeri dificile:

libertate sau control. Daniel Chirot numeşte această alegere „dilema erei moderne”10 şi arată că

aceasta constă în dificultatea societăţii moderne de a opta pentru libertate, sacrificând şansele de

supravieţuire a societăţii, sau de control, scrificând libertatea individuală. Dilema erei moderne

pune în plan economic problema alegerii între supremaţia pieţei şi nonimplicarea statului, pe de

o parte, şi supremaţia statului asupra pieţei, pe de altă parte. Realitatea secolului XX a

demonstrat că alegerea libertăţii individuale şi a pieţei „ca răspuns pentru aceste defecte în

mecanismul mâinii invizibile, economiile moderne sunt o mixtură determinată de coexistenţa

pieţei libere şi, totodată, a mâinii vizibile a statului care impozitează, cheltuieşte şi reglează”11.

Rezolvarea dilemei erei moderne în plan economic este legată de găsirea mecanismului

optim de implicare a statului în economie.

Mecanismul implicării statului în economie s-ar putea defini ca un sistem economic

determinat de existenţa pieţei libere şi a implicării statului în economie care, prin acţiunea lor

combinată, alcătuiesc un întreg şi funcţionează ca un organism.

Această definiţie subliniează compatibilitatea care trebuie să existe între cele două părţi

opuse: piaţa liberă şi statul, astfel încât sistemul economic determinat să funcţioneze ca un

organism. Compatibilitatea între piaţa liberă şi stat nu există în mod natural, de la sine, ci trebuie

ingenios creată prin descoperirea şi asanblarea elementelor tehnice necesare funcţionării optime

a sistemului.

Astfel, trebuie mai întâi lămurite coordonatele mecanismului implicării statului în

economie:

- cadrul general al implicării statului în economie;

- necesitatea implicării statului în economie;

- modalităţile de implicare a statului în economie.

3.2. Rolurile statului10 Chirot D., Societăţi în schimbare, Ed. Athena, Bucureşti, 1996, p.21811 Frois G. A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.312

23


Sistemul de referinţă faţă de care este discutată implicarea statului în economie este

piaţa şi concurenţa perfectă, sistem de concurenţă ideal caracterizat prin inexistenţa absolută a

posibilităţilor de influenţare a preţului pentru subiecţii economici participanţi. Economia

neoclasică a demonstrat că piaţa cu concurenţă perfectă asigură identitatea optimum – eficienţă –

echilibru12.

În realitate, funcţionarea pieţei libere prezintă, în grade diferite, „defecte, lacune sau

chiar falimente”13 al căror rezultat este îndepărtarea economiei de identitatea optimum – eficienţă

– echilibru şi care motivează exisenţa unui mecanism compensator al acţiunii publice. Statul

intervine în viaţa economică fie printr-un comportament obişnuit al unui agent economic, fie prin

exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei.

În prima situaţie, statul poate fi producător, consumator, partener în operaţii de schimb.

În cea de-a doua situaţie, statul este titular unic de emisiune monetară, este principalul realizator

al protecţiei sociale, este responsabil al executării bugetului.

Statul se implică în economie atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic.

Măsurile adoptate în vederea reglementării activităţii unor agenţi economici vizează domeniul

microeconomiei şi include14:

- stabilirea unor preţuri, fixarea unor limite minime sau maxime de preţ;

- determinarea salariului minim şi mediu pe economie;

- gestionarea şi administrarea proprietăţii publice;

- acordarea unor subvenţii;

- medierea unor conflicte de muncă;

- acordarea de ajutoare etc.

La nivel macroeconomic, implicarea statului vizează măsurile adoptate în vederea

eliminării sau înlăturării unor dezechilibre cum ar fi inflaţia şi şomajul şi capătă forma politicilor

macroeconomice cum ar fi politica fiscală, a cheltuielilor publice, monetară, bugetară etc.

Intervenţia statului are caracter limitat, impus de următoarele aspecte15:

- autonomia organelor administrative de stat, care prezintă o limită în ceea ce priveşte

acţiunile acestor instituţii;

- libera iniţiativă a agenţilor economici care este o trăsătură generală într-o economie de

piaţă şi este aplicabilă tuturor în mod egal;

- raportul de interese dintre cei pro şi contra intervenţiei statului şi care se află în poziţii de

influenţare a deciziei publice.

12 Dodescu A., Statul şi economia de piaţă, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p.10413 Ibidem, p.9214 Platis M., Economia sectorului public,Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, p.2315 Ibidem, p.24

24


Astfel, într-o economie de piaţă în care guvernarea revine unor forţe politice care se

pronunţă pentru o implicare mai mare a statului în economie, se constată că intervenţia acestuia

este mai puţin frânată, dar ea are totuşi o limită. Aceasta decurge din celelalte două aspecte,

respective, autonomia organelor statului şi libera iniţiativă care nu pot fi depăşite respectiv

încălcate, fiind reglementate prin legi juridice, ele însele o consecinţă a intervenţiei statului în

viaţa economică.

3.3. Necesitatea şi limitele intervenţiei publiceFuncţiile statului pot fi grupate într-o varietate de forme, unele regăsindu-se în mai

multe categorii.

Într-o economie mixtă, modernă, statul îndeplineşte patru funcţii:

1. stabilirea cadrului legal de desfăşurare a activităţii economice;

2. alocarea resurselor pentru îmbunătăţirea eficienţei;

3. repartiţia venitului într-un mod cât mai echitabil;

4. stabilizarea economiei prin politici de creştere.

Stabilirea cadrului legal al activităţii economice. Prima funcţie a statului, adică

determinarea cadrului legal, se concretizează în fixarea regulilor pieţei. Aceste reguli se referă la

definirea proprietăţii, legile privind contractele şi falimentul, obligaţiile mutuale ale lucrătorilor

şi firmelor, reglementări privind relaţiile dintre membrii societăţii etc.16

Chiar dacă cadrul legal condiţionează comportamentul economic, majoritatea legilor

adoptate de stat nu au nimic de a face cu o analiză economică în termeni de costuri – beneficii.

Mai mult, unele legi vin din epoca romană, altele din tradiţia naţională, iar originea unor legi

moderne se găseşte în raţionamentul utilitarist sau sunt expresia unor idei politice de dată

recentă. Oricare ar fi sursa legilor, cadrul legal influenţează puternic activitatea economică.

Firmele sunt responsabile de acţiunile şi produsele lor, de securitatea produselor şi a locurilor de

muncă.

Îmbunătăţirea alocării resurselor. Eficacitatea economică constă în utilizarea resurselor

disponibile în aşa fel încât să se obţină maximum de satisfacţie pentru indivizi. Teoria economică

a reţinut criteriul de eficacitate enunţat de V. Pareto: „alocarea resurselor între diferite utilizări

posibile este optimă atunci când nu se mai poate îmbunătăţi satisfacerea unui individ fără a

dăuna satisfacerii altui individ”17.

Analiza economică recunoaşte unele situaţii în care iniţiativa privată şi piaţa liberă nu

permit asigurarea unei alocări optime a resurselor. De aceea unul din principalele obiective 16 Didier M., Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.8417 Vezi: Dodescu A., Statul şi economia de piaţă, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p.95

25


economice ale statului îl reprezintă asigurarea unei alocări optime din punct de vedere social a

resurselor. Aceasta este latura microeconomică a politicii statului care se concentrează asupra a

ceea ce trebuie şi cum trebuie să producă economia. Politica microeconomică diferă de la o ţară

la alta potrivit obiceiurilor şi concepţiilor politice dominante. Unele politici privilegiază o

politică de nonintervenţie, de laissez-faire şi lasă majoritatea deciziilor pe seama pieţei. Alte ţări

optează pentru reglementarea statală în care decizii de producţie sunt luate de organisme publice.

Unele tipuri de producţie nu pot fi puse în aplicare în mod eficient decât în mari unităţi

care sunt incompatibile cu concurenţa perfectă. Piaţa nu este ideală, ea are limite18. Modul în care

aceste limite ale pieţei pot duce la necesitatea intervenţiei statului se poate prezenta astfel:

Discriminarea pe piaţa muncii. Când anumite grupuri sunt excluse de la activităţi foarte

bine remunerate, statul poate decide luarea unor măsuri de înlăturare a acţiunilor discriminatorii

şi a barierelor între grupuri care le face a nu fi egale.

Eşecul concurenţei perfecte. Când monopolurile practică înţelegeri pentru a reduce

rivalitatea sau pentru a determina firmele concurente să-şi înceteze activitatea, statul poate aplica

politici antitrust sau de reglementare.

Existenţa unor externalităţi semnificative. Acestea se pot manifesta sub formă de prea

multă poluare sau prea puţină investiţie în cunoaştere. În asemenea situaţii, statul trebuie să

controleze emisiunile poluatorilor şi, respectiv, să susţină cercetarea ştiinţifică fundamentală.

Este evident că statul se confruntă cu multe probleme ce implică alocarea de resurse.

Redistribuirea venitului. Chiar şi atunci când funcţionează eficient, mâna invizibilă

poate da naştere la o repartiţie inegală a veniturilor. Într-un sistem liberal oamenii ajung bogaţi

sau săraci în funcţie de averea pe care o moştenesc, de însuşirile şi eforturile lor, nivelul compe-

tenţei lor. Pentru unii oameni, distribuţia veniturilor pe care o generează libera concurenţă este

foarte arbitrară. În societăţile sărace există puţine venituri excedentare ce pot fi luate de la cei

mai avuţi şi redistribuite celor mai defavorizaţi. Pe măsură ce societăţile devin mai bogate, ele

consacră o parte mai mare din resurse pentru a furniza servicii săracilor. Această activitate –

redistribuirea venitului – este o funcţie importantă a statului. Statul operează o redistribuire

directă între diferiţi agenţi economici prin prelevări obligatorii (impozite, taxe, cotizaţii sociale)

şi prin transferuri (ajutoare, subvenţii, prestaţii sociale etc.)19.

Încercând să modifice distribuţia venitului după mărime, guvernul este preocupat de

veniturile mari şi cele mici, indiferent de sursa acestora. Majoritatea guvernelor adoptă măsuri

18 Vezi: Cornescu V., Creţoiu Ghe., Bucur I., Economie, Ed.Actami, Bucureşti, 2001, p.15319 Vezi: Didier M., Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p124-125

26


care reduc veniturile celor care se află la un capăt al scării veniturilor. Procedând astfel,

guvernele se confruntă însă cu un schimb între eficienţă şi echitate20.

Multe din măsurile de redistribuire a venitului se pot explica prin teoria guvernului

maximizator de voturi. Un astfel de guvern este tentat să adopte politici care ajută mult fiecare

membru al unui grup uşor de identificat (anumite grupuri profesionale, mici oameni de afaceri,

fermieri, gospodării cu un număr mare de copii, unele grupuri de muncitori calificaţi sau

necalificaţi, persoane în dificultate) şi reduce uşor venitul fiecărui membru al unui grup larg,

difuz, neorganizat. Aceia care sunt ajutaţi foarte mult vor fi recunoscători guvernului (dându-le

votul), în timp ce aceia care sunt doar uşor afectaţi, este improbabil că vor blama guvernul pentru

pierderile lor.

Stabilizarea şi creşterea economică. Stabilizarea constituie funcţia economică cea mai

recentă asumată de către stat. În prezent guvernele încearcă să atenueze ciclul economic cu

scopul de a preveni şomajul, stagnarea economică şi inflaţia şi de a încuraja o creştere

economică rapidă. Politicile monetare şi cele fiscale constituie instrumentele esenţiale ale

statului pentru a controla fluctuaţiile economice şi de a promova creşterea economică.

În domeniul funcţiei de stabilizare, în mod frecvent se reţin ca obiective următoarele

patru noţiuni: creşterea economică, locuri de muncă, stabilitatea preţurilor şi echilibrul extern.

Creşterea economică este măsurată prin procentajul sporirii anuale a produsului intern

brut pe locuitor. Pe termen lung, creşterea economică este cel mai puternic determinant al

standardului de viaţă. Indiferent de politicile privind eficienţa şi echitatea, oamenii care trăiesc în

economii cu o creştere rapidă, constată că standardele lor de viaţă sporesc în medie mai repede

decât ale oamenilor care trăiesc în ţări cu rate de creştere economică scăzute.

De regulă, creşterea economică a fost percepută ca un fenomen macroeconomic corelat

cu economisirea şi investiţiile totale. Şi schimbarea tehnologică, inovaţiile în materie de produse

şi procese de producţie susţin creşterea economică, dar acestea solicită schimbări continue şi

adaptări în întreaga economie. Creşterea economică permite sporirea locurilor de muncă şi a

venitului pe cap de locuitor, însă antrenează presiuni asupra creşterii preţurilor şi stimulează

importurile. Numărul locurilor de muncă este un obiectiv ce semnifică o utilizare optimă a

factorilor de producţie (muncă şi capital), adică angajări care permit obţinerea celor mai ridicate

productivităţi. Stabilitatea preţurilor este exprimată prin rata inflaţiei. Un minimum al creşterii

preţurilor (1-3%) pare un fapt inevitabil într-o economie în creştere unde se exercită permanent

presiuni din partea cererii de bunuri.

20 Vezi: Platis M., Economia sectorului public,Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, p.32-42

27


Constrângerea reprezentată de necesitatea asigurării echilibrului se întâlneşte mai ales

în caz de deficit. Pe termen mediu sau pe termen scurt, o taxă poate compensa un deficit al

tranzacţiilor curente prin împrumuturi de capitaluri din străinătate, care permite un excedent al

balanţei capitalurilor, dar aceasta antrenează apoi rambursarea capitalurilor şi a datoriei.

Datoria contribuie, de asemenea, la apariţia unor noi deficite. Acestea pot fi acoperite prin

împrumuturi de capitaluri străine, dar accentuează riscul de a pune la îndoială capacitatea ţării de

rambursare a datoriei externe. Pe termen lung, presiunea externă este, deci, mai severă decât pe

termen scurt; ţara trebuie să caute echilibrul balanţei tranzacţiilor curente.

Inventariind funcţiile multiple pe care statul le joacă în economie, se poate concluziona

că mecanismul optim al implicării statului în economie presupune talentul obligatoriu de actor

desăvârşit al acestuia.

3.4. Modalităţi de reglare a pieţeiPrin intermediul structurilor şi funcţiilor sale, statul poate interveni în domeniul vieţii

economice folosind una din următoarele trei calităţi, fie concomitent, fie succesiv sau exclusiv,

astfel :

a) calitatea statului de dirijor al vieţii economice se concretizează în elaborarea de acte

normative (coduri civile, comerciale, codul muncii, legi, hotărâri, ordonanţe), asigurând

cadrul juridic corespunzător pentru realizarea afacerilor. Asigurând cadru normativ, unitar,

din punct de vedere juridic, statul stabileşte priorităţile pentru dezvoltarea diferitelor

ramuri economice în funcţie de interesele generale de dezvoltare ale economiei naţionale,

dar ţinând cont şi de interesele de grup (politica economică promovată de executiv are în

vedere inclusiv opţiunile, obiectivele, interesele grupurilor sociale pe care le reprezintă).

b) calitatea statului de arbitru este asigurată fie de rezolvarea litigiilor de natură economică

aflate în conflict şi pe rol la instanţele de specialitate, fie de participarea sa alături de

organismele patronale şi sindicale, pentru asigurarea climatului social şi de muncă necesar

desfăşurării corespunzătoare a vieţii economice (încheierea de contracte colective de

muncă la nivel de ramuri economice, în care să se precizeze condiţiile minimale de muncă

şi salarizare).

c) calitatea de operator economic a statului rezultă din faptul că acesta deţine şi

administrează bunuri, valori, de o mare diversitate, necesare atât pentru desfăşurarea

activităţilor sale specifice, cât şi pentru satisfacerea nevoilor populaţiei sau altor operatori

economici.

28


Aceste trei calităţi ale statului, de intervenţie a sa în viaţa economică subliniază

importanţa componentei economice a statului alături de celelalte componente: diplomatice şi de

reprezentare, în plan extern şi de apărare şi siguranţă socială, în plan intern21. Deşi, articolul 8 din

Codul Comercial Român precizează că “statul nu poate avea calitatea de comerciant” se poate

spune că prin unităţile sale economice (cu statut de Regie Autonomă, Societate Naţională sau

Societate Comercială cu capital integral de stat) în mod indirect, statul participă la viaţa

economică.

Această concepţie a codului comercial era justificată la data adoptării sale, când

activitatea statului şi a unităţilor sale administrativ teritoriale privea numai serviciile publice.

Pornind de la faptul că statul săvârşeşte pe lângă actele de autoritate necesare funcţionării

serviciilor publice şi acte cu caracter privat, s-a considerat că el este subiect al raporturilor

comerciale. Deci, cu toate că nu are calitatea de comerciant, statul poate săvârşi anumite fapte de

comerţ.

Folosind şi alte instrumente specifice intervenţiei într-o economie de piaţă (ca de

exemplu lansarea unor comenzi de stat, sau emiterea pe piaţa financiară a unor titluri de credit

specifice), statul asigură menţinerea echilibrului economiei naţionale.

Sectorul public este o necesitate pentru orice economie. Funcţionarea sa este impusă de

imperfecţiunile pieţei, dar aceasta nu înseamnă că implicarea sa este întotdeauna optimă.

CAPITOLUL 4.

STUDIU DE CAZ

21 Teşileanu A., Economie, Ed. Mondan, Bucureşti, 1998, p.105

29


INTERVENŢIA STATULUI ÎN FORMAREA PREŢURILOR

ALIMENTELOR DE BAZĂ

Procesul de liberalizare a preţurilor agricole a demarat cu abrogarea Legii nr.

83/1993, la începutul anului 1997. în anul 1997 a avut loc liberalizarea totală a preţurilor

produselor agricole şi eliminarea intervenţiei statului în susţinerea agriculturii cu ajutorul acestei

pârghii economico-financiare. Nu se mai practică sistemul preţurilor minim garantate, au fost

eliminate primele la grâu, carne de porc şi pasăre, lapte. Ulterior, s-a revenit şi s-au acordat

prime de export la grâu, pentru o perioadă limitată de timp. Se menţine încă susţinerea

preţurilor la unele inputuri pentru agricultură(sămânţă, unele tratamente sanitare).

Preţurile plătite de agricultori pentru inputurile de provenienţă industrială sunt

inferioare preţurilor primite pentru produsele vândute. în aceste condiţii se adânceşte "foarfecă

preţurilor" iar agricultorii nu-şi pot asigura resursele financiare necesare reluării procesului de

producţie. Ca urmare a acestor tendinţe şi a scăderii puterii de cumpărare a populaţiei, se

produce o puternică contracţie a pieţei interne, scade consumul total şi se adânceşte

autoconsumul menajelor.

Evoluţia raportului de preţuri industrie-agricultură reflectă un proces necontrolat de

adâncire a subdezvoltării în agricultură şi de dezorganizare a industriilor şi serviciilor din

amonte. Astfel, în perioada 1990-1997, foarfecele preţurilor a cunoscut o înrăutăţire

continuă. Raportul între indicele preţurilor produselor agricole şi indicele preţurilor

produselor industriale cumpărate de agricultori a fost de 50,8 în 1992, de 67,9 în 1995, de 50,1 în

1997, de 40,5 în 1998. în perioada 1929-1939 acest indice era în România de 65. Dacă în 1990

pentru a cumpăra un tractor U650 trebuiau vândute 50 tone grâu, în 1998 erau necesare 100

tone. în procesul de liberalizare a preţurilor agricole, în perioada 1990 - 1997, agricultura

României a fost puternic afectată de dezechilibrele pieţei. în ţările dezvoltate foarfecele

preţurilor nu dezavantajează în proporţii evidente agricultura. In anul 1995 raportul de preţuri

agricultură-industrie era de 75,8 în Belgia, 78,5 în Franţa, 86,3 în Olanda, 87,1 în SUA, de 115,3

în Spania, etc.

30


Tabel:

Indicii preţurilor produselor agricole şi indicii preţurilor produselor industriale

necesare agriculturii (1991 - 2001)

Indicii preţurilor produselor industriale necesare agriculturii, pe grupe de produse

(1990 - 2001)

31


Începând cu anul 2001 au început pregătirile pentru organizarea instituţională şi

legislativă în vederea aplicării treptate a mecanismelor de funcţionare a Organizărilor Comune

de Piaţă. Deşi în prezent preţurile produselor agricole se formează liber, pe bază de negociere,

producătorii agricoli mai puţin organizaţi şi neperformanţi sunt dezavantajaţi faţă de procesatori.

Cadrul de reglementare actual menţine starea de marginalizare a producătorilor agricoli în raport

cu procesatorii şi marii comercianţi, iar reducerile de taxe vamale şi eliminarea lor în unele

perioade ruinează producătorii şi nu-i stimulează să producă mai mult. Din lipsa funcţionării

filierelor, la grâu şi carne de porc, în anul 2003, preţurile interne în perioada de campanie de

comercializare nu au fost stimulative. Când aceste produse au început să lipsească de pe piaţă s-au

eliminat taxele de import. Câştigătorii au rămas marii importatori şi procesatori. Pe măsura creării

cadrului de intervenţie pe piaţă a organismelor specifice acesteia, sistemul de preţuri agricole se va

adapta la sistemul de preţuri comunitar. Instrumentele de reglementare a pieţelor produselor

agricole şi alimentare sunt prevăzute de Legea nr.73/2002.

În prezent s-a adoptat Programului de Guvernare pentru perioada 2009 – 2012, ce

vizează în principal următoarele aspecte. pentru sustinerea financiara si fiscala a agriculturii prin

programe si bugete multianuale sunt prevazute aplicarea unor scheme eficiente de finantare a

agriculturii pentru absorbtia integrala a fondurilor europene disponibile, prin co-finantarea de la

bugetul de stat, prin proiecte tip 'Fermierul', acordarea de consultanta gratuita pentru asocierea si

realizarea proiectelor in fermele comerciale, reducerea accizei la motorina pentru lucrarile

32


agricole la pragul minim din UE, de 21 euro/tona, concomitent cu instituirea de masuri care sa

previna si sa sanctioneze schimbarea destinatiei.

Proiectul Programului de Guvernare pentru 2009 - 2012 propune creştere subvenţiei,

din resurse proprii, pentru domeniile prioritare, la un nivel similar cu celelalte ţări ale UE, până

la momentul de convergenţă cu programul european de subvenţie, promovarea unei politici de

stimulare pentru producătorii care produc total sau parţial pentru piaţă, subvenţionarea

seminţelor selecţionate, a materialului săditor şi a materialului seminal genetic ameliorat,

acordarea de subvenţii pentru îmbunătăţirea calităţii materialului genetic folosit pentru

reproducere în domeniul zootehniei.

Nivelul mediu al subvenţiilor pentru toate tipurile de sprijin acordate sectorului

agricol va fi anual de 1.500 lei/hectar. Proiectul vizează stabilirea unui nou sistem privind

acordarea despăgubirilor în agricultura, suportarea de la buget a costurilor de marcare şi

identificare a animalelor, precum şi a tratamentelor antiepizootice şi crearea unui sistem unitar

de accesare şi garantare, atât a creditelor pentru producţie, statul alocând până la 30 la sută din

volumul creditelor, cât şi a creditelor pentru investiţii.

Proiectul Programului de Guvernare prevede agrearea unui moratoriu pentru

menţinerea preţurilor alimentelor de bază în limite rezonabile, inclusiv prin aplicarea codului de

bune practici pentru comerţul cu produse agroalimentare încheiat cu marile reţele de magazine,

luarea de măsuri pentru consolidarea pieţei funciare şi transformarea terenului într-un bun

valoric prin finalizarea retrocedărilor şi a reformei proprietăţii funciare, inclusiv a celor din

administrarea Domeniilor Statului, privatizarea terenurilor rămase după această acţiune, justă

despăgubire şi la timp în cazurile obiective în care retrocedarea nu se poate face în natură,

introducerea cadastrului unitar, pe cheltuiala statului şi intabularea tuturor suprafeţelor agricole

şi forestiere, inclusiv a celor rezultate din ieşirea din indiviziune, reglementarea condiţiilor de

expropriere pentru lucrările de interes naţional şi dublarea rentei viagere pentru cei care

arendează terenurile şi majorarea la 150 euro/hectar pentru înstrăinarea terenului.

Potrivit documentului, reforma administrativă a agriculturii presupune

descentralizarea administraţiei agricole şi reorganizarea structurilor teritoriale a ministerului pe

principiile Politicii Agricole Comune, înfiinţarea Camerelor Agricole şi crearea Caselor de

Credit Rural, reînfiinţarea consiliilor pe produs şi transferul spre producătorii agricoli a

politicilor de piaţă, restructurarea şi profesionalizarea structurilor de administrare a fondurilor

UE, pentru a asigură absorbţia integrală a acestor fonduri.

33


CONCLUZII

România produce în prezent însă unele produse agricole cu costuri care nu-i permit să

fie competitivă pe piaţa mondială. întrucât politica de preţuri în UE este de aliniere treptată la

preţurile pieţei agricole mondiale şi prin urmare de reducere şi eliminare a preţurilor de

intervenţie, principalele măsuri de creştere a eficienţei în agricultura românească vizează

reducerea costurilor unitare şi creşterea calităţii produselor. Pentru a nu creşte preţurile de

consum pe piaţa internă şi a se asigura competitivitatea pe piaţa comunitară, agricultura

României va trebui să fie ferm orientată spre întărirea legăturilor cu piaţa şi creşterea perfor-

manţei economice prin restructurarea producţiei şi formarea sistemului exploataţiilor agricole

comerciale. Globalizarea are ca esenţă liberalizarea schimburilor pe piaţă. Ca urmare, preţurile

liberalizate ale produselor agricole vor trebui să devină competitive pe piaţa internă pe baza

creşterii calităţii, a adaptării produselor la cerinţele consumatorilor şi reducerea costurilor.

Evoluţia preţurilor produselor agricole şi alimentare în perioada 1990-2001 reflectă

puternice dezechilibre ale pieţei agricole, creşterea foarfecelui preţurilor în defavoarea

agriculturii, sprijinul insuficient acordat şi adâncirea stării de subzistenţă în acest sector. în

perioada 1991-2001, preţurile produselor agricole de bază în alimentaţia populaţiei au crescut de

1239,6 ori, iar preţurile inputurilor agricole provenite din industrie au crescut de 3207,15 ori.

Raportul dintre indicele prcţunlor produselor agricole primite de către agricultori şi indicele

preţurilor plătite de agricultori a scăzut de la 73,3% în 1994 la 38,7% în 2001.

Acest raport reflectă un proces de acumulare accentuată de capital pe seama

agriculturii, în favoarea procesatorilor şi importatorilor. în aceeaşi măsură s-a produs

decapitalizarea producătorilor agricoli şi reducerea performanţei acestui sector, cu puternic

impact negativ asupra formării pieţei interne, consumului populaţiei şi a întregii vieţi rurale.

Din anul 1998, creşterea preţurilor produselor alimentare depăşeşte creşterea preţurilor

produselor agricole. în lipsa susţinerii, prin mecanisme adecvate, a veniturilor agricultorilor,

aceste tendinţe au dus la scăderea performanţei agriculturii. Pe ansamblul agriculturii, în

comparaţie cu evoluţia economiei naţionale, se remarcă aceleaşi tendinţe: indicii preţurilor

generale de consum devansează puternic indicii preţurilor produselor agricole, din anul 1998.

Cele mai avantajate sectoare economice sunt serviciile şi industria alimentară. Aceste corelaţii

reflectă tendinţele de sărăcire a producătorilor agricoli şi se manifestă cu pregnanţă prin

reducerea investiţiilor în agricultură şi scăderea producţiei, mai ales a producţiei animale, în

primele etape ale tranziţiei şi cu efecte pe termen lung. Ele explică şi lipsa de eficienţă a

politicilor agricole ca şi risipa de resurse proprii şi atrase în agricultură, care au scăzut

34


performanţa pe piaţă. Cu toate că susţinerea financiară a agriculturii româneşti a fost modestă,

alocările bugetare trebuiau să se regăsească pozitiv în evoluţia pieţei, în special în preţurile

alimentelor. întârzierea reformelor şi insuficienta fundamentare a politicilor agricole au avut

impact negativ puternic asupra nivelului şi evoluţiei preţurilor produselor agroalimentare şi a

corelaţiei acestora cu cele ale inputurilor achiziţionate de agricultori din alte sectoare.

35


BIBLIOGRAFIE

1) Mosteanu, Tatiana. Concurenta: abordari teoretice si practice. Bucuresti: Editura

Economica, 2008

2) Stancu, Stelian. Competitia pe piata si echilibrul economic. Bucuresti: Editura

Economica, 2002

3) Popescu-Bogdanesti, C. Compatibilitatea cu regulile concurentei. In: Tribuna economica,

v. 17, nr. 26, 2006, p. 21-22,

4) Popescu Gheorghe, Evoluţia gândirii economice,Ediţia a IV-a, Ed. E.H.Beck, Bucureşti,

2009

5) Ţigănescu, I., Roman, M.D. – Macroeconomie. O abordare cantitativă, Ed. Economică,

Bucureşti, 2005,

6) Coralia Angelescu, Cristian Socol, Politici Economice, Ed. Economică, Bucureşti, 2009

7) Basno C.; Dardac, N.; Floricel, C. – „Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi

Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2003

8) Daniel Gherasim, Convergenţe în teoriile privind esenţa preţurilor, Ed. Economică,

Bucureşti, 2009

9) Chirot D., Societăţi în schimbare, Ed. Athena, Bucureşti, 1996, p.218

10) Frois G. A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.312

11) Dodescu A., Statul şi economia de piaţă, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p.104

12) Platis M., Economia sectorului public,Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004,

p.23

13) Didier M., Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.84

14) Dodescu A., Statul şi economia de piaţă, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p.95

15) Cornescu V., Creţoiu Ghe., Bucur I., Economie, Ed.Actami, Bucureşti, 2001, p.153

16) Didier M., Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p124-125

17) Platis M., Economia sectorului public,Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004,

p.32-42

18) Teşileanu A., Economie, Ed. Mondan, Bucureşti, 1998, p.105

36


ANEXA 1

Graficul 1.

Relaţia dintre cerere şi preţ

P 1

P 2

0

C 1 C 2

Relaţia dintre ofertă şi preţ

Graficul 2.

P1

P

0

Q0 Q1

37


ANEXA 2

Tabelul 1.

Situaţie ipotetică privind egalitatea dintre cerere şi ofertă

Pretul

u.m/kg

Cererea

(kg)

Oferta

(kg)

Cererea si

oferta

satisfacute

(kg)

Exces de

cerere

(kg)

Exces de

oferta

(kg)

1000 500 100 100 400 -

2000 400 200 200 200 -

3000 300 300 300 - -

4000 200 400 200 - 200

5000 100 500 100 - 400

6000 0 600 0 - 600

Exemplul de mai sus relevă că există preţul de 3000 u.m., la care cererea şi ofertă sunt

egale şi acesta este preţul de echilibru.

38

Rolul Statului in Mecanismul de Formare Al Preturilor

Documents

Transcript of Rolul Statului in Mecanismul de Formare Al Preturilor