II. ROLUL “JUNIMII” ÎN DEZVOLTAREA CULTURII ŞI LITERATURII ROMÂNE. (ZOE DUMITRESCU - BUŞULENGA.)

După ce literatura românã modernã începuse cursul ei în prima treime a secolului al XlX-lea şi anii 1940-1948 cunoscuseră o primã înflorire unitarã, necesităţile interioare ale creşterii au determinat, prin anii 1963-1964, apariţia unei societăţi literare care a avut o semnificaţie de prim ordin în orientarea culturii româneşti pe noi cãi. “Junimea”, fondatã de o mâna de tineri intelectuali, la început cinci la număr, şi anume, Titu Maiorescu, Petre Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor Si Theodor Rosetti, a debutat în împrejurări legate de câteva probleme mai generale de culturã. Mai întâi, Petre Carp făcuse o traducere din Shakespeare, “Macbeth”, şi a vrut sã o citească prietenilor săi. Apoi, Maiorescu s-a gândit la întocmirea unei antologii a poeziei româneşti de până atunci pe care s-o publice, că primã carte, la tipografia lor nou dobânditã. Lectura treptatã însã îi descurajează, deoarece poeziile li se par prea slabe, cu mici excepţii. Rămân doar câteva din Alecsandri, din Alexandrescu, din Mureşanu, din Creţeanu etc. Criteriile care se aplicau vroiau să fie exclusiv estetice, că poezia românã să poată sta la nivelul european. Interesant e faptul ca, din pricina eşuării încercării de antologie, se ridicã întrebarea despre condiţiile generale pe care poezia trebuie sã le îndeplinească, la care, după lungi discuţii, va răspunde Maiorescu într-un articol din 1867.

Pe de altã parte, noul cenaclu a simţit nevoia unor conferinţe care să facă să se răspândească în public o serie întreagã de cunoştinţe istorice, politice, economice, de culturã. Dar, deşi prelegerile se numeau populare, ele nu aveau totuşi acest caracter şi se adresau numai unui public de intelectuali. Ţinute de Maiorescu de Carp, de Pogor (şi Eminescu avea sã ţină mai târziu, prin 1875), conferinţele se bucurau de o audiţie destul de întinsã şi au devenit tradiţionale în viaţa Iaşilor. Început mai mult că o glumã între prieteni, cenaclul devine o societate tot mai prestigioasã între anii 1870 şi 1880, mărindu-şi considerabil numărul de membrii. Printre aceştia se numărau şi N. Nicoleanu, N. Skeletti, N. Burlã, Miron Pompiliu, Samson Bodnărescu, Matilda Culger Poni, Lambrior, Paicu, Vîrgolici etc. , dar si Eminescu, Creangã, Slavici, Xenopol şi în primul rând, bătrânul Alecsandri. Sigur că, în lunga existenţã a “Junimii” şi a revistei

1

“Convorbiri literare”, apărută la 1 martie 1867, s-au perindat prin societate multe nume, că unii s-au îndepărtat, cã între unii s-au ivit neînţelegeri; dar, pe deasupra tuturor lucrurilor, existã o grijã lăudabila, uneori ascunsã sub glumã (la “Junimea”, cum se ştie, anecdota prima), pentru cultura naţionalã, privitã în dezvoltarea ei. Problemele mari ale “Junimii’ la începuturi sunt, în general, acelea ale unei critici culturale. Sunt probleme de limbã, de ortografie, sunt probleme de folclor, de poezia popularã, sunt probleme de răspândire a literaturii universale prin traduceri. Dar, în acelaşi timp, “Junimea" se gândeşte la orientare creaţiei artistice spre un făgaş sigur, la făurirea unei poezii, a unei proze, a unei dramaturgii de valoare europeanã, că şi la crearea critici şi estetici româneşti care sã poată prezida, într-adevăr fructuos, la îndrumarea literaturii româneşti. Şi, desigur, numele lui Maiorescu nu poate fi depăşit de nici una din acest probleme, el prezidând că un “spiritus rector” la toatã activitatea “Junimii”. În problema limbii şi a ortografiei, deşi nu era filolog, Maiorescu a dat rezolvările atât de necesare momentului, pentru înlăturarea influenţelor latiniştilor, a etimologismului lui Timotei Cipariu şi a fonetismul lui Aron Pumnul, tot atât de îndepărtate de bunul simţ al liniei de mijloc. În Principate, reforma lui Ion Ghica, înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin avusese loc fără reguli, fără criterii general acceptate, ştiinţifice, drept care în materie se produsese haos şi confuzie. Maiorescu a închegat atunci un sistem ortografic raţional, în “Despre scrierea limbei române” publicat în 1866. Punctul de vedere al lui Maiorescu, pozitiv, prinde treptat, în ciuda înverşunatelor atacuri şi rezistenţe ale latiniştilor, aflaţi mai ales în “Societatea Academicã”, unde aveau sã facă celebrul dicţionar al lui Mossim şi Laurian, atât de ironizat de Odobescu, de Haşdeu şi de Maiorescu însuşi. De aici, se va trage eticheta de cosmopoliţi pusã junimiştilor de către latinişti. În continuare, Maiorescu, pe aceiaşi cale, va duce lupta, fără nici o cruţare şi fără înţelegerea condiţiilor istorice speciale, împotriva publiciştilor ardeleni şi bucovineni, continuatori a tradiţiei latinizate. În aceeaşi ordine de idei, se aşază şi un articol al lui Maiorescu, total negativ, faţã de “Lepturariu” lui Aron Pumnul, o antologie a poeziei româneşti. Şi credem cã “Epigonii” ar fi o ripostã eminescianã la acest articol, “Observări polemice”, 1869. Pe de altã parte, mereu atent la fondul de idei, că şi la valoarea cuvintelor, Maiorescu va porni o adevărata campanie împotriva “beţiei de cuvinte” din publicistica româneascã a vremii. Şi aceastã laturã a activităţii lui e profund pozitivã pentru cã a adus la o adevărata asanare a limbii în presã şi în literaturã la o revalorificare a cuvântului în general, la înlăturarea mediocrităţilor din culturã. Problema “formelor fără fond”, formulã lansatã de Maiorescu şi rămasa istoricã, are însã un dublu tăiş. Sigur cã privitã în sine, problema are o accepţie pozitivã, cã instituţiile împrumutate din alte pãrţi nu pot dăinui, cã formele în orice domeniu, nu pot trãi decât dacã cresc din rădăcini autohtone, preluările “tale quale”

2

nefiind decât serbede imitaţii, neviabile. Dar, în speţã, formele la care, de care cele mai multe ori, se referã Maiorescu erau acelea ale vieţii publice pe care paşoptiştii încercaseră s-o modernizeze, adoptând adeseori, instituţii de care evoluţia noastră că popor avea nevoie. În problema modelelor pe care le propune literaturii române, pe lângă folclor, intrã şi cei mai însemnaţi scriitori ai lumii, şi în special Shakespeare, Cervantes, Schiller, Goethe, Heine şi, în general, romancieri germani. Iar, mai târziu, Maiorescu va elogia marea literaturã realistã a secolului al XIX-lea, la înălţimea căreia vrea sã vadă ridicatã poza româneascã. Şi, în general, marele sãu merit de critic este acela de a fi promovatã literatura de valoare, de a fi descoperit talente, dintre care cel mai strălucit a fost Eminescu, căruia, încă de la început, i-a fixat profilul specific. Acest lucru a fost cu putinţã prin promovarea acelei atitudini care formează criticismul junimist şi care urmãrea căutarea adevărului în arta şi cultura româneascã. Judecatã criticã va căpăta cu T. Maiorescu, o deosebitã rigoare, care a fost socotitã, uneori, prea asprã, prea judecătoreasca, dar a fost atât de necesarã într-un moment de creştere a literaturii noastre pe care, azi, o numim pe bunã dreptate, şi cu mândrie clasicã. El a fixat dealtfel şi terminologia de specialitate în critica şi estetica româneascã, deşi, în acest tărâm ultim în care a intrat după 1880, Maiorescu nu a mai dat “lucruri” moderne şi ştiinţifice. Formaţia lui de estetician, făcuta la Şcoala lui Hange, şi a discipolilor săi, precum şi la acea a lui Schopenhauer, a rămas la un moment dat înapoi faţã de un nou elan, pe plan european, al unei critici şi estetici ştiinţifice, pe care la noi avea sã o promoveze Gherea, din Şcoala “Contemporanului”. Analizele propriu-zise pe care le va face mai târziu, după 1880, operelor lui Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, Goga, Brãtescu Voineşti etc., vor fi exacte şi foarte pertinente, dar, în teoriile generale estetice, va rămâne un depăşit, acel al artei pentru artã. De acum încolo prezenţa “Convorbirilor” şi a “Junimii” nu vor mai avea nici pe departe strălucirea dintre anii ‘70-‘80 în cultura româneascã. De numele lor însã şi, în special de al lui Maiorescu se vor lega atâtea fapte şi idei preţioase în climatul nostru literar şi general cultural. Conţinutul însuşi al revistei “Convorbiri literare” “care a publicat pe cei mai mari scriitori români, Eminescu, Caragiale, Creangã, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi atâţi alţi, rămâne mărturia cea mai evidentã a acestei noi direcţii în cultura româneascã.

Atât critica culturalã cu toate principiile ei, expusã între 1866-1880, descoperirea şi cultivarea marilor talente, cât şi instaurarea unui sănătos spirit critic în preluarea unor idei, a unor produse literare, a unor tradiţii, lauda folclorului şi însănătoşirea limbii, introducerea unor criterii universal valabile în judecăţile de valoare, toţi aceşti factori de valoare marchează importanţa momentului “Junimii” şi a activităţii lui Maiorescu în dezvoltarea literaturii şi culturii româneşti.

3

4