I. COPERTA CURSURILOR TIPĂRITE:

II. Cuprinsul cursului Istoria literaturii române de la începuturi la perioada marilor clasici: În loc de prefaţă (I.D.B., L.M.) .........................................…...… 7 Istorie şi cultură românească (I.D.B.) ...................……………. 9 Trăsături specifice ale literaturii române în evoluţia ei istorică, în contextul culturii europene (I.D.B.) …………………………

13

Noi în spaţiul mioritic… (I.D.B.) ........................................…… 25 Creştinismul la români (I.D.B.) ......................................……… 32 Cărţile populare în limba română. Traduceri şi prelucrări (I.D.B.) … 51 Romanul Alexandria şi scriitorii români (I.D.B.) ........………… 62 Tipăriturile lui Coresi (1559-1581) (I.D.B.) ............................... 74 Marile momente şi monumente ale culturii religioase şi ale limbii literare (I.D.B.) .................................................…………

93

Istoriografia din Moldova (I.D.B.) .................................………. 103 Istoriografia din Transilvania (I.D.B.) ..........................……….. 120 Istoriografia în Ţara Românească (I.D.B.) ..................………… 127 Şcoala Ardeleană (I.D.B.) ................................................……… 136 Ideea de latinitate în cultura şi literatura română (L.M.) ............. 178 Literatura paşoptistă (L.M.) ..........................................………... 240 Epoca marilor clasici. Titu Maiorescu şi Junimea (L.M.) .......... 314 În loc de concluzii (I.D.B.) ................................................……. 416 Repere cronologice în literatura română veche şi premodernă (I.D.B.)

420

Glosar de termeni din cultura românească veche ……………… 444 Bibliografie (I.D.B.) ..........................................................…….. 453

III. PREZENTAREA SUMARĂ A CURSULUI:

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE (LLR I)

Conf. univ. dr. LUIZA MARINESCU

Obiective

Cursul de istoria literaturii române pentru anul I îşi propune să ofere o imagine coerentă şi atractivă a progresului spiritualităţii româneşti sub raportul valorilor literare. Scopul principal al acestei sinteze este acela de a sublinia originalitatea literaturii naţionale şi contribuţia românească la circuitul valorilor literare universale.

Cursul de istoria literaturii române reprezintă o abordare a noţiunilor dobândite anterior din perspectiva analitică şi sintetică tipică particularităţilor de vârstă ale grupei de studiu în care se încadrează studenţii anului al doilea. Materia acestui curs face parte din structurile ce compun cultura generală a unui filolog, în sensul în care înţelegea Heraclitus noţiunea de cultură ca „un al doilea soare pentru cei culţi”.

TEMATICA ŞI CONŢINUT 8. Epoca marilor clasici: a. Sensul etimologic al noţiunii de clasic; b. Scurt demers

comparativ asupra semnificaţiilor cuvântului clasic şi a familiei sale lexicale în limbile de circulaţie europeană la sfârşitul celui de al doilea mileniu; c.Ce este un scriitor clasic? d. Originalitatea unui concept literar: Epoca marilor clasici români e. Publicaţii de seamă ale epocii: Românul, Familia, Convorbiri literare, Traian, Columna lui Traian, Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice, Revista contimporană, Federaţiunea, România liberă, Tribuna etc. f. Scriitorii minori din epoca lui Carol I

I. Bibliografie obligatorie: S = Sinteze de istoria literaturii române (Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2001. ISBN 973-582-470-1, p. 113-215

I = Istoria literaturii române de la începuturi la perioada marilor clasici (Ion Dodu Bălan-Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002, ediţia a doua 2005.ISBN 973-582-590-2, p. 314-416, ediţia a treia 2007

DGLR = Dicţionarul general al literaturii române Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004-2005

DSR = Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu coordonatori Dicţionarul scriitorilor români 4 vol., Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995-2002 C= Călinescu, George Istoria literaturii române de la origini până în prezent Bucureşti, Editura Minerva, 1981 M = Munteanu, George Istoria literaturii române Epoca marilor clasici, 2 vol., Galaţi, Editura Porto-Franco, 1994

II. Bibliografie facultativă (la alegere câte o lucrare pentru fiecare dintre marii clasici români):

o Apostolescu, M. Ion Creangă între marii povestitori ai lumii (1978) o Arghezi, Tudor Eminescu (1943) o Avădanei, Şt. Eminescu şi literatura engleză (1982) o Bălan, Ion Dodu Ioan Slavici (1963) o Bălan, Ion Dodu Ioan Slavici sau roata de la Carul Mare (1985) o Bârlea, Ovidiu Poveştile lui Ion Creangă (1967) o Boutière, Jean La vie et l’oeuvre de Ion Creangă (1930 versiunea

românească 1976) o Bratu, S. Ion Creangă (1968) o Bucur, M. Opera vieţii. O biografie a lui I.L. Caragiale I (1989) o Bulgăr, Gheorghe Eminescu. Coordonate istorice şi stilistice ale

operei (1980) o Caracostea, D. Arta cuvântului la Eminescu (1938) o Caracostea, D. Creativitatea eminesciană (1943) o Cazimir, Ştefan Stele cardinale (1975) o Cazimir, Ştefan Caragiale. Universul comic (1967) o Cazimir, Ştefan Nu numai Caragiale (1984) o Cazimir, Ştefan Caragiale faţă cu kitschul (1988) o Călinescu, Al. Caragiale sau vârsta modernă a literaturii (1976) o Călinescu, George Viaţa lui Mihai Eminescu (1932) o Călinescu, George Opera lui Mihai Eminescu I-V (1934-1936) o Călinescu, George Viaţa lui Ion Creangă (1938) o Călinescu, George Istoria literaturii române de la origini până în

prezent (1941) o Cheie- Pantea, Iosif Eminescu şi Leopardi (1980) o Cheie- Pantea, Iosif Paligeneza valorilor (1982) o Cimpoi, Mihai şi Bhose, Amita Eminescu şi India Caiete critice nr. 1-2,

1992, p. 15-22 o Ciobanu, N. Însemne ale modernităţii (1977-1979) o Ciobanu, N. Eminescu (1984) o Ciocârlie, L. Mari corespondenţe (1981) o Cioculescu, Şerban; Vianu, Tudor; Streinu, Vladimir „Istoria...” o Cioculescu, Şerban Viaţa lui I.L. Caragiale (1940) o Codoban, Aurel Eminescu, Blaga şi India Tribuna 33, nr. 24, 15 iunie

1989, p. 11 o Collombo, Anna Vita e opere di Ion Luca Caragiale (1934) o Constantinescu, I. Caragiale şi începuturile teatrului european

modern (1974) o del Conte, Rosa Mihai Eminescu o dell’ Assoluto (1962) o Craia, Sultana Feţele oraşului (1988) o Cristea, Valeriu Domeniul criticii (1976) o Cristea, Valeriu Despre Creangă (1989) o M. Dragomirescu Critica ştiinţifică şi Eminescu (1906) o Dumitrescu- Buşulenga, Zoe Eminescu. Cultură şi creaţie (1976) o Dumitrescu- Buşulenga, Zoe Creangă (1963) o Dumitrescu- Buşulenga, Zoe Eminescu (1963) o Dumitrescu- Buşulenga, Zoe Eminescu şi romantismul german (1986) o Dumitrescu- Buşulenga, Zoe Eminescu.Viaţă, creaţie, cultură

Bucureşti, 1989

o Eliade, Mircea Despre Eminescu şi Hasdeu (1987) o Elvin, B. Modernitatea clasicului Caragiale (1967) o Gàldi, L Stilul poetic al lui Eminescu (1964) o George, Al. Semne şi repere (1971) o Guilermou, A. La Genèse intérieure des poésies d’ Eminescu (1963

versiune română 1977) o Ionesco, E. Notes et contre-notes (1962) o Iorga, Nicolae Eminescu (1981) o Iorga, Nicolae Teatru şi societate (1986) o Iosifescu, S. Caragiale (1951) o Irimia, D. Limbajul poetic eminescian (1979) o Ivaşcu, G. Confruntări literare (1988) o Ivaşcu, G. Ion Creangă (1937) o Lovinescu, Eugen Mihai Eminescu (1984) o Lovinescu, Vasile Creangă şi creanga de aur (1989) o Marcea, Pompiliu Ioan Slavici (1965 ed. rev. 1978 ) o Manolescu, Florin Caragiale şi Caragiale (1983) o Manolescu, N. Lecturi... (1966) o Mihăilescu, D. C. Perspective eminesciene (1982) o Mândra, Vicu Jocul situaţiilor dramatice (1978) o Mincu, M. Luceafărul (1978) o Munteanu, George Introducere în opera lui Ion Creangă (1967) o Munteanu, George Eminescu şi eminescianismul. Structuri

fundamentale (1987) o Munteanu, George Triada precursoare: Poe, Baudelaire, Eminescu

Luceafărul 32, nr. 23, 10 iun. 1989, p. 1, 3 o Murăraşu, D. Mihai Eminescu. Viaţa şi opera (1983) o Negoiţescu, I. Însemnări critice (1970) o Noica, Constantin Eminescu sau gânduri despre omul deplin al

culturii româneşti (1975) o Oprea, Al. În căutarea lui Eminescu gazetarul (1983) o Papacostea, C. Filosofia antică în opera lui Eminescu (1930) o Papu, Edgar Poezia lui Eminescu (1971) o Perpessicius Eminesciana (1983) o Petra- Petrescu, Horia Ion Luca Caragiale. Leben und Werke (1911) o Petraş, Irina Eminescu-timp şi aşteptare Tribuna, 33, nr. 23, 8 iun.

1989, p. 1, 3 o Petraş, Irina Un veac de nemurire. Mihai Eminescu, Ion Creangă,

Veronica Micle (1989) o Petrescu, A. Eminescu. Originile romantismului (1983) o Petrescu, A. Eminescu. Limbajul simbolic (1989) o Petrescu, Ioana Em. Eminescu. Modele cosmologice şi viziune potică

(1978) o Petrescu, Ioana Em. Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti (1989) o Pop, Augustin Z.N. Întregiri documentare la biografia lui Eminescu

(1983) o Predescu, L. Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor (1939) o Predescu, L. Ioan Creangă – viaţa şi opera, I-II (1932) o Ralea, M. Valori (1935) o Râpeanu, V. Noi şi cei dinaintea noastră (1966) o Regman, C. Confluenţe literare (1966)

o Regman, C. Cărţi, autori, tendinţe (1967) o Rezuş, P. Ion Creangă. Între mit şi adevăr (1981) o Rezuş, P. Mihai Eminescu (1983) o Rotaru, Ion Eminescu şi poezia populară (1965) o Rusu, Liviu De la Eminescu la Lucian Blaga şi alte studii literare şi

estetice (1981) o Simion, Eugen Proza lui Eminescu (1964) o Streinu, Vladimir Clasicii noştri. A.I.Odobescu, Titu Maiorescu, M.

Eminescu, Ion Creangă, George Coşbuc (1969) o Streinu, Vladimir Ion Creangă (1971) o Tarangul, Marin Intrarea în infinit sau dimensiunea Eminescu

Bucureşti, Humanitas, 1992 o Todoran, E. Eminescu (1972) o Todoran, E. M. Eminescu Epopeea română (1981) o Tomuş, M. Opera lui I.L. Caragiale, I (1977) o Tohăneanu, G.I. Studii de stilistică eminesciană (1965) o Ungheanu, Mihai Pădurea de simboluri (1973) o Ungheanu, Mihai Lecturi şi rocade (1978) o Valescu-Hurmuz, Cora Opera lui Ion Creangă (1938) o Vasile, Marian Conceptul de originalitate în critica literară

românească (1988) o Vatamaniuc, D. Eminescu. Manuscrisele. Jurnal al formării

intelectuale şi al lărgirii orizontului ştiinţific. Laborator de creaţie. Instrument de lucru. (1988)

o Vatamaniuc, D. Publicistica lui Eminescu 1870-1877 (1985) o Vârgolici, T. Eminescu şi marii săi prieteni (1989) o Vianu, Tudor Poezia lui Eminescu (1930) o Vianu, Tudor Arta prozatorilor români (1941) o Zaciu, M. Bivuac (1974) o Zaciu, M. Lecturi şi zile (1975) o Zamfir, Mihai Poemul românesc în proză (1981) o Zarifopol, P. Eseuri I (1988)

B. Alcătuiţi-vă notele de lectură şi fişele bio-bibliografice pentru publicaţiile de seamă ale epocii: Românul, Familia, Convorbiri literare, Traian, Columna lui Traian, Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice, Revista contimporană, Federaţiunea, România liberă, Tribuna III. Plan de idei:

Urmăriţi cu atenţie Cursurile 1. Titu Maiorescu şi „Junimea” / format 55 ’ 2. Două teme în literatura marilor clasici români: autobiografia şi monografia /

format 55 ’ materiale didactice audio-video realizate de conf. univ.dr. Luiza Marinescu la

TVRM (2002-2003). Alcătuiţi-vă planul de idei al acestor materiale. C. Povestiţi conţinutul ştiinţific al materialelor adnotate. Răspundeti la următoarele întrebări Răspunsurile

se găsesc în 1. Substantivul „clasic” derivă din latinescul „classis, is”, substantiv feminin C, M, DGLR,

cu mai multe semnificaţii. Care sunt acestea? DSR, I p. 314-416, S p.113-215

2. În limbile de circulaţie mondială, cuvântul clasic, moştenit din limba latină ca adjectiv şi ca substantiv, a dat naştere unor sensuri noi legate de realităţile istorice referitoare la care acest termen a fost utilizat. Comparaţia semnificaţiilor acestui cuvânt scoate la iveală concluzii ce ţin de civilizaţia fiecărui neam şi de istoria mentalităţilor proprii fiecărui spaţiu cultural. Ce concluzii se desprind din aceste comparaţii?

C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

3. Ce este un scriitor clasic ? C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

4. Traducerea operei unui scriitor clasic este ea însăşi o artă, iar traducătorul ar trebui să facă parte din aceeaşi familie spirituală cu cea a scriitorului clasic. Explicaţi cu cuvintele voastre de ce.

C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

5. Ce înţeles referitor la scriitorul clasic se desprinde din Prefaţa la prima ediţie in-folio a Operelor lui William Shakespeare, din 1623, reprezentată de un poem al lui Ben Jonson:?

„Totuşi, nu trebuie să pun totul pe seama Naturii; Arta ta,

Nobilul meu Shakespeare, îşi are propriul rol.

Deşi fondul Poetului e Natura,

Arta lui este cea care modelează. Şi cel care

Începe să scrie un vers nemuritor (aşa cum sunt versurile tale)

Trebuie să asude şi să lovească fierul călit a doua oară

Pe nicovala Muzelor...

Pentru că un Poet mare nu e numai născut, ci şi făcut.”

C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

6. Mitul scriitorului clasic se naşte din unghiul de incidenţă dintre planul cosmic şi cel uman. El emană în forme sacralizate de la o societate uneori întârziată cultural, alteori regresată prin alienarea de orice tip, o societate cu o literatură conservatoare, care imaginează explicarea concretă a evenimentelor şi a fenomenelor aparent enigmatice, petrecute în legătură cu destinul condiţiei literare şi care le atribuie unor fiinţe alese, care au avut parte de revelaţia harului divin. Explicaţi mitul Eminescu în cultura română prin prisma acestei afirmaţii.

C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

7. Explicaţi ce este „Epoca marilor clasici ai literaturii române”. C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

8. Clasicii creează un vid cultural întotdeauna în perioada, care urmează epocii lor, ca şi cum ar fi valabilă aici morala poveştii arborilor falnici, care absorb toată lumina şi toată seva tărâmului pe care vieţuiesc, nelăsând loc decât ierburilor mărunte să îşi dezvolte potenţialul staturii lor. Tipică pentru

C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

istoriile literare este perioada de epigonism, care urmează după publicarea operei scriitorului clasic, perioadă în care, dată fiind inegalitatea talentelor scriitorilor, se vor forma alţi precursori sau alţi clasici ai următoarelor perioade din istoria culturală a umanităţii. Explicaţi când se petrece acest fenomen se întâlneşte în literatura română. 9. Marii clasici ai literaturii române sunt scriitori creatori de tradiţie, iar omul creator de tradiţie are tendinţa de a repeta succesul, stăruind în formula care l-a făcut cunoscut. Explicaţi ce sugerează această afirmaţie .

C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

10. Când a trăit şi ce anume a scris Theodor Şerbănescu? C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

11. Când a trăit şi ce anume a scris N. Schelitti? C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

12. Când a trăit şi ce anume a scris Matilda Cugler? C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

13. Când a trăit şi ce anume a scris D. Petrino? C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

14. Când a trăit şi ce anume a scris Samson Bodnărescu? C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

15. Când a trăit şi ce anume a scris Anton Naum? C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

16. Când a trăit şi ce anume a scris D. Ollănescu (Ascanio)? C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

17. Când a trăit şi ce anume a scris M. de Bonacchi? C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

18. Când a trăit şi ce anume a scris I. Caragiani? C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

19. Când a trăit şi ce anume a scris N. Gane? C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

20. Când a trăit şi ce anume a scris Iacob Negruzzi? C, M, DGLR,

DSR, I p. 314-416, S p.113-215

21. Când a trăit şi ce anume a scris V. Pogor? C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

22. Când a trăit şi ce anume a scris Miron Pompiliu? C, M, DGLR, DSR, I p. 314-416, S p.113-215

D TERMENI CHEIE:

Clasic 1 care aparţine clasicismului, privitor la clasicism; 2 model de perfecţiune

Clasicism Curent literar apărut în franţa secolului al XVI-lea, caracterizat prin admiraţia pentru valorile Antichităţii, cultul raţiunii;

Scriitor clasic Personalitate literară a cărui operă a devenit prin lectură la fel de maternă ca şi limba.

Epoca marilor clasici Perioada 1866-1885 din istoria culturii române. E TEST DE AUTOEVALUARE: 1. Mihai Eminescu este un scriitor a. clasic b. clasicist c. al clasicismului 2. Epoca marilor clasici desemnează perioada a. 1850-1889 b. 1870-1889 c.1866-1885 3. În literatura universală cultura română este creatoarea unui concept original numit......... .......... .......... 4. Adjectivul clasic desemnează în limba latină un subiect care: a. aparţinea clasicismului b. era un model de perfecţiune c. făcea parte din prima clasă de cetăţeni 5. Scriitorii clasici sunt generatori de „-isme”, adică de .............. ..................... care le poartă numele sufixat astfel şi ortografiat cu minusculă, ca semn al generalizării influenţei culturale.

6. Scriitorul latin ............. ................. definea în opoziţie noţiunea de „classicus scriptor” cu cea de „scriptor proletarius”.

7. Classicus scriptores înseamnă scriitor ......... ............ ..........., scriitor clasic. 8. ............ ................. înseamnă scriitor care scrie pentru vulg 9. Cele mai de seamă publicaţii ale epocii marilor clasici sunt:

a. Dacia literară b. Curierul românesc c. Albina romînească d. Românul e. Familia f. Convorbiri literare g. Traian h. Columna lui Traian i. România liberă j. Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice

10. Semnificaţia de clasă atribuită substantivului clasic în limba latină se referă la sensul ............. al noţiunii de clasic.

9. Titu Maiorescu (1870-1917) Schiţă biografică; Formaţia intelectuală; Varietatea preocupărilor teoretice şi practice; Rolul în constituirea şi concretizarea activităţii „Junimii”; Opera 1. Încercările literare ale adolescenţei: „Însemările zilnice” 2. „Epistolarium”-ul, bogata corespondenţă din anii de maturitate ai criticului; 3. Omul politic şi specificul doctrinei sale conservatoare reflectat în „Discursuri parlamentare” şi „Istoria contemporană a României” 4. Activitatea lui Maiorescu în cadrul „Academiei Române”, la „Junimea”, la Convorbiri literare pentru sprijinirea dezvoltării fireşti alimbii literare şi pentru impunerea unor norme ortografice în concordanţă cu procesul istoric al evoluţiei limbilor: „Despre scrierea limbii române”, „Limba română în jurnalele din Austria”, „Neologismele”, rapoartele academice în probleme ortografice. 5. Teoria maioresciană asupra culturii: „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, „Contra şcoalei Bărnuţiu”, „Direcţia nouă în poezia şi proza română” 6. Concepţia estetică a lui Maiorescu şi rolul acesteia în cadrul acţiunii sale generale de disociere a valorilor. Influenţa lui Hegel în teoria asupra frumosului. Influenţa lui Schopenhauer în înţelegerea naturii şi funcţiei artei. Spiritul critic acut, înaltul simţ pedagogic, gustul literar sigur al lui Maiorescu – premise al detectării şi impunerii valorilor autentice, ale intrasigenţei maioresciene faţă de diversele forme ale imposturii: „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, „Observări polemice”, „Beţia de cuvinte”, „Literatura română şi străinătatea”, „Comediile d-lui I.L. Caragiale”, „Poeţi şi critici”, „Eminescu şi poeziile lui”, „Oratori, retori şi limbuţi”, rapoartele academice despre Sadoveanu, Octavian Goga, Ioan Alexandru Brătescu Voineşti. Opiniile lui Maiorescu asupra literaturii populare: „Asupra poeziei noastre populare”, „În memoria poetului dialectal Victor Vlad Delamarina”, „În chestia poeziei populare”.

A. Citiţi cu atenţie următoarele materiale I. Bibliografie obligatorie:

S = Sinteze de istoria literaturii române (Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2001. ISBN 973-582-470-1, p. 113-215

I = Istoria literaturii române de la începuturi la perioada marilor clasici (Ion Dodu Bălan-Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002, ediţia a doua 2005.ISBN 973-582-590-2, p. 314-416

M = Titu Maiorescu Critice I-II, Bucureşti, EPL, 1967 sau Critice ediţie îngrijită de Domnica Filimon, introducere Dan Mănucă, Bucureşti, 2000 II. Bibliografie facultativă:

1. Morariu, Cornel Titu Maiorescu Braşov, 2003 2. Marino, Adrian Pentru Europa. Integrarea României, Iaşi, 2003. 3. Titu Maiorescu comentat de Nicolae Mecu, Bucureşti 1996

B. Alcătuiţi-vă notele de lectură. III. Plan de idei:

Urmăriţi cu atenţie Cursurile 1. Titu Maiorescu şi „Junimea” / format 55 ’ 2. Două teme în literatura marilor clasici români: autobiografia şi monografia /

format 55 ’ materiale didactice audio-video realizate de conf. univ.dr. Luiza Marinescu la

TVRM (2002-2003). Alcătuiţi-vă planul de idei al acestor materiale.

Răspundeti la următoarele întrebări Răspunsurile se găsesc în

1. Când a trăit Titu Maiorescu şi unde s-a format din punct de vedere intelectual?

S p. 113-215 I p. 314-416 M

2. Când a început să scrie Titu Maiorescu şi cum se numesc volumele care conţin cele dintâi scrieri?

S p. 113-215 I p. 314-416 M

3. Care sunt lucrările maioresciene care ilustreză specificul doctrinei conservatoare?

S p. 113-215 I p. 314-416 M

4. Ce activitate a desfăşurat Titu Maiorescu în cadrul Academiei Române?

S p. 113-215 I p. 314-416 M

5. Când şi cu ajutorul cui a înfiinţat Titu Maiorescu societatea „Junimea”?

S p. 113-215 I p. 314-416 M

6. Cum se numesc şi ce idei conţin articolele lingvistice ale lui Titu Maiorescu?

S p. 113-215 I p. 314-416 M

7. La ce se referă teoria maioresciană asupra culturii? S p. 113-215 I p. 314-416 M

8. Cum se numesc şi ce idei conţin articolele maioresciene referitoare la teoria asupra culturii?

S p. 113-215 I p. 314-416 M

9. În ce constă concepţia estetică a lui Titu Maiorescu? S p. 113-215 I p. 314-416 M

10. Cum se numessc şi ce idei conţin articolele maioresciene care îi ilustrează concepţia estetică?

S p. 113-215 I p. 314-416 M

11. Ce opinii avea Titu Maiorescu în privinţa literaturii populare? S p. 113-215 I p. 314-416 M

12. Cum se numesc articolele maioresciene referitoare la literatura populară?

S p. 113-215 I p. 314-416

M D. TERMENI CHEIE Direcţia nouă Epoca 1867-1874 din activitatea lui Titu Maiorescu, în

care prin intermediul articolelor critice are loc combaterea nonvalorii, a lipsei de autenticitate, luciditate şi exigenţă în creaţia literară şi aprecierea acesteia.

Consolidarea „direcţiei noi”

epoca 1874-1885 în care Titu Maiorescu promovează: spiritul critic (refractar spiritului provincial, Titu Maiorescu a militat pentru deschiderea către cultura europeană, cerând o receptare critică conştientă şi nu o imitaţie servilă); prelecţiunile populare (conferinţe publice destinate

educării gustului publicului şi spiritului oratoric ninţiate de gruparea „Junimea”) recunoaşterea şi combaterea formelor fără fond (împrumuturile străine nejustificate, pe care Titu Maiorescu le consideră primejdioase deoarece duc la crearea unei rupturi grave între popor şi cultură; Remediul propus constă în adaptarea grabnică a acestor forme la fondul specific naţional pentru a se crea premisele unei culturi adevărate, în care energia naţională să fie consumată în ideea construcţiei şi progresului) rezolvarea problemelor limbajului artistic: (limba operelor literare să fie naturală şi expresivă, model de precizie şi eleganţă)

- şcoala etimologică - şcoala bucovineană - ortografie fonetică - ortografie etimologică - reforma ortografică - alfabet de tranziţie şi adoptarea alfabetului

latin spiritul de şcoală în critica (literară) estetică (Titu Maiorescu a contribuit substanţial la crearea celei mai importante manifestări literare unitate de spirit critic din literatura română)

bonjurist Nume dat după 1830-1840 tinerilor români progresişti care studiaseră în Franţa.

caracudă < bg. karakuda 1 peşte de baltă, cu corpul turtit lateral, lung de 20-30 cm (Carassius Carassius) 2 nume generic dat peştilor mici; fig. Oameni fără valoare, fără opinii (într+o adunare sau partid)

Critică literară ramură a ştiinţei literaturii care analizează, interpretează, apreciază şi orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei concepţii estetice, studiind legile şi categoriile artei ca formă de creare şi receptare a frumosului, de înţelegere a raportului lor dintre creaţia literară şi realitate, a metodelor creaţiei artistice.

tombateră var. înv. tompateră/ ngr. Ton patéra = care îl imită pe tata 1. acoperământ al capului sau îmbrăcăminte de modă orientală care se purta în trecut, persoană cu idei învechite, retrograde.

E. TEST DE AUTOEVALUARE 1.Titu Maiorescu, pasionat de teatru din copilărie, a compus comedii precum: a. Die Blödsinnige (1855) b. Ein Lustspiel ohne Namen (1856) c. Comediile domnului I.L. Caragiale (1885) 2. Titu Maiorescu devine decan al Facultăţii de Filosofie din Iaşi în:

a. februarie 1863 b. septembrie 1863 c. 28 martie 1863 3. Titu Maiorescu devine rector al Universităţii din Iaşi în:

a. 1865 b. 1863 c. 1864

4. Titu Maiorescu iniţiază un nou ciclu de conferinţe publice numite prelecţiuni populare la: a. 9 februarie 1865 b. 10 februarie 1863 c. 10 martie 1864 5. Titu Maiorescu devine membru al Lojei Masonice din Iaşi în: a. 1865 b. 1864 c. 1879 6. Titu Maiorescu este numit director al Gimnaziului Central din Iaşi la: a. 3 decemrbie 1862 b. 17 mai 1861 c. 25 aprilie 1864 7. Titu Maiorescu este membru fondator al Societăţii Academicce Române înfiinţată la: a. 4 mai 1864 b. 20 iulie 1868 c. 25 iulie 1867 8. Titu Maiorescu îl întâlneşte pentru prima oară pe Mihai Eminescu în: a. iunie 1872 b. martie 1870 c. ianuarie 1871 9. La Universitatea din Bucureşti Titu Maiorescu a predat: a. logica b. filosofie c. psihologia d. literatura română 10. Titu Maiorescu e desemnat preşedinte al Secţiei literare a Academiei Române în perioadele: a. 1890-1891

b. 1893-1894 c. 1902-1904 d. 1907-1909 e. 1900-1901 f. 1879-1880 11. Titu Maiorescu e ales rector al Universităţii din Bucureşti: a. octombrie 1892 b. septembrie 1897 c. iulie 1900 12. Titu Maiorescu citeşte la Academia Română proiectul pentru o nouă ortografie în: a. 1880 b. 1887 c. 1886

10. „Junimea” constituirea grupării (1863-1864); Împrejurările care au favorizat-o, manifestările

teoretice şi practice ale asociaţiei:prelecţiunile populare; cenaclul „Junimea”; apariţia revistei „Convorbiri literare”; strategia culturală: etapele, obiectivele şi ideologia „Junimii” în domeiile social, politic, cultural, literar (contribuţia în acest sens a lui Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Thedor Rosetti, Alexandru D. Xenopol); Adversari şi polemici; polemicile cu B. P. Hasdeu; Polemica Gherea Maiorescu şi ecoul ei în dezvoltarea esteticii şi a criticii literare româneşti. Raporturile marilor scriitori clasici cu Junimea şi Convorbiri literare;

A. Citiţi cu atenţie următoarele materiale I. Bibliografie obligatorie:

S = Sinteze de istoria literaturii române (Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2001. ISBN 973-582-470-1, p. 113-215

I = Istoria literaturii române de la începuturi la perioada marilor clasici (Ion Dodu Bălan-Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002, ediţia a doua 2005.ISBN 973-582-590-2, p. 314-416

M = Titu Maiorescu Critice I-II, Bucureşti, EPL, 1967 sau Critice ediţie îngrijită de Domnica Filimon, introducere Dan Mănucă, Bucureşti, 2000 II. Bibliografie facultativă: 1. George Munteanu Istoria literaturii române – epoca marilor clasici, Bucureşti, 1980 2. Sara Iercoşan Junimismul în Transilvania, Cluj Napoca, 1983 3. Dan Mănucă Principiile criticii literar junimiste, Iaşi, 2000 4. Simion, Eugen Ficţiunea, III p. 103-151; 209-211 5. Oprea, I. Terminologia filosofică românească modernă, Bucureşti, 1996, p. 158-162 B. Alcătuiţi-vă notele de lectură. III. Plan de idei:

Urmăriţi cu atenţie Cursurile 1. Titu Maiorescu şi „Junimea” / format 55 ’ 2. Două teme în literatura marilor clasici români: autobiografia şi monografia / format 55 ’ materiale didactice audio-video realizate de conf. univ.dr. Luiza Marinescu la TVRM

(2002-2003). Alcătuiţi-vă planul de idei al acestor materiale.

Răspundeti la următoarele întrebări Răspunsurile se

găsesc în 1. Cine şi când a pus bazele societăţii Junimea? S p. 113-215

I p. 314-416 M

2. Ce erau prelecţiunile populare, cine le-a iniţiat, când şi cu ce scop?

S p. 113-215 I p. 314-416

M 3. Când apare revista „Convorbiri literare”? S p. 113-215

I p. 314-416 M

4. Cine e cel care orientează din punct de vedere estetic revista „Convorbiri literare”? Argumentaţi-vă răspunsul

S p. 113-215 I p. 314-416

M 5. Ce rol a avut în epocă revista „Convorbiri literare” şi cine şi-a publicat scrierile în această revistă?

S p. 113-215 I p. 314-416

M 6. Ce profil a avut revista „Convorbiri literare” pe parcursul îndelungatei sale perioade de apariţie?

S p. 113-215 I p. 314-416

M

D. TERMENI CHEIE

E. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Societatea Junimea a fost înfiinţată în: a. 1862 b. 1863 c. 1844 2. Numele dat după 1830 tinerilor români progresişti care studiaseră în occident era: a. tombatere b. caracude c. bonjurişti

tombateră var. înv. tompateră/ ngr. Ton patéra = care îl imită pe tata 1. acoperământ al capului sau îmbrăcăminte de modă orientală care se purta în trecut, persoană cu idei învechite, retrograde.

bonjurist nume dat după 1830-1840 tinerilor români progresişti care studiaseră în Franţa.

caracudă < bg. karakuda 1 peşte de baltă, cu corpul turtit lateral, lung de 20-30 cm (Carassius Carassius) 2 nume generic dat peştilor mici; fig. Oameni fără valoare, fără opinii (într+o adunare sau partid)

„Convorbiri literare”

Revistă de cultură apărută în martie 1867, până în august 1944 întâi la Iaşi, apoi din 1885 la Bucureşti. În primele decenii ca organ al Junimii l-a avut ca redactor pe Jacob Negruzzi şi mentor pe Titu Maiorescu.

junimism Mişcare culturală-literară şi politică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea formată în jurul societăţii „Junimea” din Iaşi.

Junimea Societate literară românească iniţiată de Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Petre Carp la Iaşi în 1863. Şi-a desfăşurat activitatea prin şedinţe literare săptămânale, prelegeri publice ca mijloace de formare a unui orizont larg ştiinţific şi de eudcare estetică şi prin revista „Convorbiri literare”, mai întâi la Iaşi apoi în 1885 până la încetarea activităţii în 1916 la Bucureşti. A promovat o literaturp de valoare subliniind rolul facotrului estetic în producerea şi aprecierea operei de artă, a trezit şi a impus spiritul critic în cultura română combătând pseudocultura, supreficialitatea, impostura, introducând o direcţie noup în gândirea şi literatura română. S-a pronunţat în problemele limbii şi ortografiei (în special Maiorescu), pledând pentru cultivarea unei limbi eliberate de exgerări puriste sau diverse mode (de exemplu italienismul), pentru îmbogăţirea şi modernizarea limbii literare şi artistice. A încurajat deopotrivă istoria, filologia, geografia acordându-le spaţii largi în „Convorbiri literare” mai ales în perioada bucureşteană. Junimea şi mentorul ei Titu Maiorescu au avut merite în afirmarea clasicilor literaturii române: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici. Conservatori moderaţi, unii dintre conducătorii Junimii (Titu Maiorescu, Petre Carp) au creat în 1881 pe plan politic, în cadrul Partidului Conservator o grupare distinctă- junimiştii.

3. Celor care nu îşi exprimau niciodată părerea în legătură cu lucrările citite în cadrul cenaclului „Junimea” li se spunea: a. tombatere b. caracude c. bonjurişti 4. Cei care pe la 1830-1840 aveau idei învechite, retrograde li se spunea: a. nostalgici b. conservatori c. tembatere 5. Junimiştii erau a. conservatori b. liberali c. conservatori-moderaţi 6. Întemeietorii „Junimii” sunt: a. Titu Maiorescu şi Mihail Kogălniceanu b. Petre Carp, Theodor Rosetti c. Titu Maiorescu, Vasile Pogor 7. Organul de presă al Junimii era revista: a. „Dacia literară” b. „Convorbiri literare” c. „România literară” 8. Revista „Convorbiri literare” a apărut la Bucureşti din: a. 1875 b. 1885 c. 1895 9. Revista „Convorbiri literare” a apărut: a.77 de ani b. 67 de ani c. 140 de ani 10. Revista „Convorbiri literare” a apărut până în: a. 1980 b. 2007 c. 1944

11. Ion Creangă (1839-1889) chestiuni controversate în privinţa formaţiei culturale a scriitorului, a izvoarelor creaţiei sale; „Amintiri din copilărie” geneza romanului, substanţa lui social – psihologică, realităţi sociale şi sensuri general umane; Ion Creangă şi imaginea Smarandei, mama lui Nică; Virtuţile de povestitoare ale mamei şi lumea „Poveştilor şi povestirilor” lui Ion Creangă; structura clasică de moralist a lui Creangă; izvoare folclorice şi de anecdotică populară asimilate şi utilizate de autor; originalitatea concepţiei artistice în „Poveşti” şi în „Povestiri”; arta de povestitor a lui Creangă, o moştenire a farmecului narativ matern; Formula compoziţională a „Poveştilor” în care apare simbolul matern („Soacra cu trei nurori”, „Capra cu trei iezi”); Lumea „Povestirilor” şi „Amintirilor din copilărie” cu virtuţile estetice ale erudiţiei populare; raportul dintre „real” şi „fabulos” în scrierile sale; umorul, componentele sale şi rolul funcţiilor umoristice ale exprimării. Concepţia folclorică şi anecdotică despre lume aşa cum rezultă din „Poveştile”şi „Povestirile” lui Ion Creangă („Punguţa cu doi bani”, „Dănilă Prepeleac”, „Povestea porcului”, „Povestea lui Stan Păţitul”, „Povestea lui Harap-Alb”, „Fata babei şi fata moşneagului”, „Ivan Turbincă”, „Făt-frumos, fiul iepei”, „Moş Nichifor Coţcariul”, „Povestea unui om leneş”, „Moş Ion Roată”, „Ion Roată şi Vodă Cuza”, „Popa Duhu”, „Cinci pâni”) şi din scrierile incluse în lucrările didactice („Păsărica în timpul iernei”, „Pâcală”, „Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul”, „Ursul păcălit de vulpe”, „Poveste”). Arta lui Ion Creangă în „Poveşti”, „Povestiri” şi „Amintiri din copilărie”. Funcţiile acţiunii ale dialogului, ale comentariului; virtuţile estetice ale erudiţiei populare; raportul dintre real şi fabulos; Umorul ca dominantă a operei; componentele viziunii umoristice; Creangă între marii povestitori ai lumii.

A. Citiţi cu atenţie următoarele materiale I. Bibliografie obligatorie:

S = Sinteze de istoria literaturii române (Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2001. ISBN 973-582-470-1, p. 113-215

I = Istoria literaturii române de la începuturi la perioada marilor clasici (Ion Dodu Bălan-Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002, ediţia a doua 2005.ISBN 973-582-590-2, p. 314-416

C = Ion Creangă Opere I-II, Bucureşti, Editura Minerva, 1970; II. Bibliografie facultativă:

1. Bârlea, Ovidiu Poveştile lui Ion Creangă (1967) 2. Boutière, Jean La vie et l’oeuvre de Ion Creangă (1930 versiunea românească

1976) 3. Bratu, S. Ion Creangă (1968) 4. Călinescu, George Viaţa lui Ion Creangă (1938) 5. Cristea, Valeriu Despre Creangă (1989) 6. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe Ion Creangă, EPL, 1963 7. Ivaşcu, G. Ion Creangă (1937) 8. Vianu, Tudor Arta prozatorilor români f.a. 9. Enciclopedia virtuală Ion Creangă Societatea culturală Noesis

B. Alcătuiţi-vă notele de lectură. III. Plan de idei:

Urmăriţi cu atenţie Cursurile 1. Titu Maiorescu şi „Junimea” / format 55 ’ 2. Două teme în literatura marilor clasici români: autobiografia şi monografia / format 55 ’ materiale didactice audio-video realizate de conf. univ.dr. Luiza Marinescu la TVRM

(2002-2003). Alcătuiţi-vă planul de idei al acestor materiale. Răspundeti la următoarele întrebări Răspunsurile se

găsesc în 1. Ce controverse în privinţa formaţiei culturale a scriitorului DGLR, S, I, C

cunoaşteţi? 2. Care sunt scrierile incluse în manualele lui Ion Creangă care marchează începuturile sale literare?

DGLR, S, I, C

3. Care sunt particularităţile expresive prin care opera lui Ion Creangă se distinge încă de la începuturi?

DGLR, S, I, C

4. Argumentaţi de ce Ion Creangă poate fi considerat un scriitor clasic şi un moralist?

DGLR, S, I, C

5. Care sunt izvoarele folclorice şi anecdotice ale „Poveştilor” şi „Povestirilor” lui Ion Creangă?

DGLR, S, I, C

6. Precizaţi în ce constă geneza precum şi substanţa socială şi psihologică a „Amintirilor din copilărie”.

DGLR, S, I, C

7. Ce funcţie au în povestirile lui Ion creangă acţiunea, dialogul, comentariul narativ?

DGLR, S, I, C

8. Care sunt virtuţile estetice ale erudiţiei populare şi în ce mod sunt ilustrate ele în opera scriitorului?

DGLR, S, I, C

9. Care e formula compoziţională a „Poveştilor” lui Creangă? DGLR, S, I, C 10. Ce raport există între real şi fabulos în scrierile lui Ion Creangă? DGLR, S, I, C 11. Care sunt componentele viziunii umoristice şi care sunt funcţiile acestei viziuni ilustrate în opera lui Ion Creangă?

DGLR, S, I, C

12. Care e locul lui Ion Creangă între marii povestitori şi umanişti ai lumii?

DGLR, S, I, C

D TERMENI CHEIE: oralitate Calitate a stilului unei scrieri beletristice de a părea vorbit

datorită caracterului spontan şi nu al dialogurilor, care notează particularităţile vorbirii personajelor şi ale naraţiunii propriu-zise;

paremiologie (< gr. paroimia „proverb” + logos „studiu”) disciplină care se ocupă de studierea proverbelor

umor Categorie estetică aparţinând sferei comicului a cărei esenţă constă în relevarea nonsensului şi a incompatibilităţilor laturilor unor situaţii sau fenomene considerate, în virtutea obişnuinţei, fireşti. Uneori u. Poate include elemnente dramatice sau tragice (u. negru, macabru, absurd)

E. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1 „Amintirile din copilărie” de Ion Creangă au fost în întregime publicate: a. postum b. antum c. parţial antum, parţial postum 2. „Acul şi barosul”, inclusă în manualele realizate de Ion Creangă este: a. o poveste b. o povestire moralizatoare c. o nuvelă didactică 3. „Ursul pâcălit de vulpe” inclusă în poveştile realizate de Ion Creangă este: a. o poveste b. o povestire moralizatoare c. o nuvelă didactică

4. Moş Ion Roată este eroul unor povestiri ale lui Ion Creangă în număr de _ a. 3 b.2 c.4 5. Ion Creangă a fost de meserie: a. scriitor b. diacon c. institutor d. autor de manuale e. revizor şcolar 6. Ion Creangă îl cunoaşte pe Mihai Eminescu la conferinţele cadrelor didactice în anul: a. 1876 luna ianuarie b. 1875 luna august c. 1877 luna februarie 7. Titu Maiorescu, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice îl numeşte institutor la Şocala Primară de Băieţi din mahalaua ieşeană Păcurari pe Ion Creangă în anul: a. 1874 luna mai b. 1875 luna august c. 1876 luna mai 8. Ion Creangă termină Şcoala Preparandală de la Trei Ierarhi (director Titu Maiorescu) clasificându-se primul la: a. 15 iunie 1860 b. 10 iunie 1865 c. 15 iunie 1844 9. Manualul „Metodă nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primară” este publicat în: a. 1868 b. 1866 c. 1867 10. În ediţia a III-a a „Învăţătorului copiilor” Ion Creangă publică povestirile: a. „Pâcală” b. „Inul şi cămeşa” c. „Acul şi barosul” d. „Povestea poveştilor” e. „A fost, a fost, că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti” f. „Povestea lui Ionică cel Prost” 11. Ion Creangă e introdus de Mihai Eminescu la Junimea în: a. 1880 b. 1875 c. 1877

12. Mihai Eminescu (1850-1889) formaţia poetului, izvoarele primordiale ale creaţiei sale; rolul

peregrinărilor prin ţară, al folclorului, al observaţiei etnografice şi lingvistice, al studierii vechilor „ştiinţe empirice” ca temelii ale viziunii filosofice latente, specific româneşti; rolul studierii aproape exhaustive a „scripturilor române de până atunci, precum şi al aprofundării studiului literaturii române şi universale. Universul tematic; coerenţa operei eminesciene (poezia, proza, teatrul, publicistica literară şi politică); controverse privind raportul dintre „antume” şi „postume” şi ierarhia valorică a acestora; Meditaţia asupra condiţiei artei şi scriitorului („Numai poetul”, „Epigonii”, „Odin şi poetul”, „Icoană şi privaz”, „În zadar în colbul şcolii”, „Scrisoarea II”, „Criticilor mei”); Meditaţia asupra folclorului, asupra literaturii populare şi inspiraţia din mitologie („Genaia”, „Feciorul de împărat fără de stea”, „Călin Nebunul”, „Călin (File din poveste)”, „Strigoii”, „Fata-n grădina de aur”, „Miron şi frumoasa fără corp”, „Sarmis”, „Gemenii”, „Ce te legeni...”, „Revedere”, „La mijloc de codru”, „Muşat şi ursitorile”, „Făt–Frumos din lacrimă”, „Poveste indică”); Inspiraţia intimă în lirica eminesciană: unicitatea sintezei dintre „particular” şi „general uman” în poezia romantică a iubirii, naturii, a stărilor sufleteşti dilematice, a nostalgiei, a purităţii şi a plenitudunii („Frumoasă-i”, „Venere şi madonă”, „Sara pe deal”, „Aveam o muză”, „Mirandoniz”, „Dacă treci râul Selenei...”, „Floare albastră”, „Crăiasa din poveşti”, „Lacul”, „Dorinţa”, „Dormi”, „O dulce înger blând”, „Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci”, „Codru şi salon”, „Povestea teiului”, „Singurătate”, „Sonete”, „De câte ori, iubito”, „Gelozie”, „Urât şi sărăcie”, „Din cerurile-albastre”, „Atât de fragedă”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „Şi dacă...”, „Te duci...”, „Odă – în metru antic”, „Din valurile vremii”, „Nu mă înţelegi”, „Scrisoarea V”); Poezia de viziune filosofică şi de elogiu al înţelepciunii în viaţă – trecerea de la romantism la clasicism („Mortua est”, „Demonism”, „Rugăciunea unui dac”, „O, înţelepciune, ai aripi de ceară”, „Scrisoarea I”, „Glossă”, „Luceafărul”); Meditaţia asupra istoriei umanităţii şi a societăţii contemporane („Junii corupţi”, „Horia”, „Memento mori”, „Împărat şi proletar”, „Privesc oraşul furnicar”, sonetele satirice postume, „Scrisoarea III”, „Scrisoarea IV”); Mihai Eminescu – publicistica literară şi politică: expresia patriotismului şi a viziunii etico-sociale a autorului; Concepţia şi preocupările poetului pentru dezvoltarea de pe o bază proprie a culturii române („Repertoriul nostru teatral”, „O scriere critică”, „Literatură din Botoşani”, „«Nuvele din popor» de Ioan Slavici”, „Teatrul românesc”, „Visul Dochiei”, „Ostaşii noştri”, „Teatrul Naţional «Trei crai de la răsărit»”) Teoria „păturii superpuse” şi specificul conservatorismului eminescian; („Dorobanţii”, „Starea populaţiei rurale”, „Martiriul lucrativ”, „«Timpul» şi problema ţărănească”, „Scrisoare domnului Dumitru Brătianu”, „Bălcescu şi urmaşii lui”, „Progresul real şi cel fictiv”, „Muncă, echitate şi adevăr”, „În faţa lui Ştefan Vodă cel Mare”); Proza romanescă („Geniu pustiu”), schiţa, nuvela, naraţiunea portretistică, proza eseistico-filosofică şi de esenţă fantastică, sondajul în subconştient („La aniversară”, „Sărmanul Dionis”, „Avatarii faraonului Tlà”, „Cezara”, „La curtea cuconului Vasile Creangă”, „Moş Iosif” , „Aur, mărire şi amor”, „Archaeus”, „Visul unei nopţi de iarnă”, „Fragment”, „Ioan Vestimie”); Încercările de teatru: izvoare şi proiecte („Dodecameron dramatic”), particularităţi tematice şi trepte ale realizării stilistice („Mira”, „Emmi”, „Decebal”, „Gogu tatii”, „Bogdan Dragoş”, cele trei versiuni ale poemului dramatic „Andrei Mureşanu”).

A. Citiţi cu atenţie următoarele materiale I. Bibliografie obligatorie:

S = Sinteze de istoria literaturii române (Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2001. ISBN 973-582-470-1, p. 113-215

I = Istoria literaturii române de la începuturi la perioada marilor clasici (Ion Dodu Bălan-Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002, ediţia a doua 2005.ISBN 973-582-590-2, p. 314-416

E = Mihai Eminescu Opere I-VI, îngrijită de D. Vatamaniuc, introd. De E. Simion, Bucureşti, 1999-2003;

II. Bibliografie facultativă: 10. Călinescu, George Viaţa lui Mihai Eminescu 11. Eminescu, Mihai Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit (Scrieri din arhiva

familiei Graziella şi Vasile Grigorcea) îngr. de Christina Zarifopol-Iliaş, Iaşi, 2000

12. Eminescu, Mihai Poeme necunoscute, reconstituite de Petru Creţia, alese de Mircea Cărtărescu şi rostite de A. Pintea, 2003

13. Eliade, Mircea Camões şi Eminescu/ Camões e Eminescu ediţie bilingvă, prefaţă de José Augusto Seabro, Bucureşti, 2000

14. Vatamaniuc, D. Caietele lui Eminescu „Mitologie şi document”, Bucureşti, 1998

15. Marinescu, Luiza Jorge Luis Borges şi Mihai Eminescu Interferenţele lecturii postmoderne, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004

16. Enciclopedia virtuală Mihai Eminescu Societatea culturală Noesis B. Alcătuiţi-vă notele de lectură. III. Plan de idei:

Urmăriţi cu atenţie Cursurile 1. Titu Maiorescu şi „Junimea” / format 55 ’ 2. Două teme în literatura marilor clasici români: autobiografia şi monografia / format 55 ’ materiale didactice audio-video realizate de conf. univ.dr. Luiza Marinescu la TVRM

(2002-2003). Alcătuiţi-vă planul de idei al acestor materiale. Răspundeti la următoarele întrebări Răspunsurile

se găsesc în 1. Care sunt izvoarele primordiale ale operei eminesciene? DGLR, S, I, E 2. Care sunt faţetele universului tematic al creaţiei eminesciene? DGLR, S, I, E 3. Cum definiţi controversa dintre creaţiile antume şi cele postume în cazul lui Mihai Eminescu?

DGLR, S, I, E

4. A beneficiat canonul clasicilor de mutaţii în raport cu receptarea operei eminesciene pe parcursul unui secol şi jumătate? În ce sens se produc aceste mutaţii?

DGLR, S, I, E

5. Care sunt creatorii care au influenţat începuturile poetice ale lui Mihai Eminescu?

DGLR, S, I, E

6. Care sunt semnele genialităţii creaţiei eminesciene pe care le distinge Titu Maiorescu în studiul în care îl numeşte pe acesta „poet în toată puterea cuvântului”?

DGLR, S, I, E

7. Care sunt temele care marchează evoluţia artistică şi afirmarea particularităţilor de viziune ale liricii eminesciene?

DGLR, S, I, E

8. În ce poezii apare ideea poetică a meditaţiei asupra condiţiei artei şi a scriitorului?

DGLR, S, I, E

9. În ce creaţii eminesciene apare ideea poetică a meditaţiei asupra istoriei umanităţii?

DGLR, S, I, E

10. Ce preocupări a avut Mihai Eminescu în legătură cu folclorul românesc?

DGLR, S, I, E

11. În ce creaţii eminesciene originale apare ideea poetică a inspiraţiei mitologico-folclorice?

DGLR, S, I, E

12. Care sunt aspectele general-umane pe care creaţia eminesciană le surprinde în poezia de dragoste?

DGLR, S, I, E

13. În ce sens valorifică Mihai Eminescu ideea poetică a comuniunii om-natură în poezia erotică?

DGLR, S, I, E

14. Ce creaţii lirice eminesciene ilustrează trăirile sufleteşti dilematice, nostalgia, puritatea şi plenitudinea? Ilustraţi-vă răspunsul cu menţionarea versurilor din creaţiile literare indicate.

DGLR, S, I, E

15. În ce creaţii lirice eminesciene e ilustrată ideea viziunii filosofice şi de elogiere a înţelepciunii aplicabile în viaţă?

DGLR, S, I, E

16. De ce l-a numit George Bernard Shaw pe Mihai Eminescu „ultimul mare romantic european”?

DGLR, S, I, E

17. Ce studii critice au făcut posibilă apropierea operei lui Mihai Eminescu de cea a altor creatori din literatura universală?

DGLR, S, I, E

18. De ce William Shakespeare este considerat un prieten comun al lui DGLR, S, I, E

Mihai Eminescu şi al lui Jorge Luis Borges? 19. Ce influenţă a avut întâlnirea din bibliotecă a lui Mihai Eminescu cu Arthur Schopenhauer?

DGLR, S, I, E

20. Ce implicaţii folclorice şi filosofice recunoaşteţi în „Făt- Frumos din lacrimă”, „Poveste indică” şi „Contra-pagină”?

DGLR, S, I, E

21. Ce piese de teatru a proiectat Mihai Eminescu să realizeze? DGLR, S, I, E 22. Câte versiuni are poemul dramatic „Andrei Mureşanu”? Ce e un poem dramatic?

DGLR, S, I, E

23. Cine a îngrijit prima ediţie a publicisticii literare şi politice realizate de Mihai Eminescu şi cum se numeşte ediţia?

DGLR, S, I, E

24. Ilustraţi concepţia eminesciană în privinţa dezvoltării pe bază proprie a culturii române referindu-vă la articolele „Repertoriul nostru teatral”, „O scriere critică”, „Literatura din Botoşani”, „Nuvele din popor” de Ioan Slavici, „Teatrul românesc, „Visul Dochiei”, Ostaşii noştri”, „Teatrul naţional”, „Trei crai de la răsărit”.

DGLR, S, I, E

25. Ce concepţie avea Mihai Eminescu despre rolul „claselor productive” şi în mod special al ţărănimii?

DGLR, S, I, E

26. Ilustraţi aspectele conservatorismului eminescian referindu-vă la articolele „Dorobanţii”, „Starea populaţiei rurale”, „Martiriul lucrativ”, „Timpul şi problema ţărănească”.

DGLR, S, I, E

27. Care sunt aspectele discutabile ale publicisticii eminesciene? DGLR, S, I, E 28. Ilustraţi aspectele concepţiei despre progresul naţional referindu-vă la articolele „Scrisoarea d-lui Dumitru Brătianu”, „Bălcescu şi urmaşii lui”, Progresul real şi cel fictiv”, „Muncă, echitate şi adevăr”, „În faţa lui Ştefan Vodă cel Mare”.

DGLR, S, I, E

29. De ce Mihai Eminescu este considerat poet naţional? DGLR, S, I, E 30. În ce măsură un poet care este expresia originalităţii şi a valorilor naţionale poate fi considerat un exponent al patrimoniului culturii universale?

DGLR, S, I, E

D. TERMENI CHEIE

romantism 1. atitudine estetică fundamentală caracterizată prin tendinţa de observare a lumii în aspectele ei fenomenale, concrete, opunând faptul individual, istoric, tipurilor eterne şi abstracte ale clasicismului, prin afirmarea primatului factorului emoţional asupra analizei critice, prin exacerbarea sensibilităţii (religiozitate, melancolie, sentimentul naturii), a subiectivităţii şi a spontaneităţii, prin tendinţa evaziunii în vis, în exotism, în trecut.

2. mişcare artistică şi literară constituită la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Anglia şi Germania, apoi în secolul al XIX-lea în Franţa, şi ulterior în aproape toate ţările lumii. Pregătit şi anticipat de preromantism, romantismul a apărut ca o formă a reacţiei anticlasiciste (Franţa), în legătură cu afirmarea geniului naţional (Anglia, Germania, Italia). Refuzând normarea clasicistă a universului estetic, romantismul introduce noi categorii (urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul ş.a.) favorizează fuzionarea sau transformarea genurilor şi speciilor, introduce noi specii în cadrul genurilor tradiţionale (de exemplu drama romantică), se arată deschis inovaţiilor prozodice. Printre reprezentanţii romantismului în diverse literaturi se numără: fraţii Schlegel, Achim von Arnim, Novalis, Hoffmann, Uhland în Germania; Byron, Shelley, Keats, W. Scott în Anglia; Lamartine, Hugo, Vigny, Musset, G. de Nerval în Franţa; Manzoni, Leopardi în Italia; Puşkin, Lermontov în Rusia. În literatura română, lirica de influenţă preromantică şi romantică

(meditaţia, poezia ruinelor, a nopţii, a visului) este cultivată în anii 1830-1840 de Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Cârlova. În preajma momentului revoluţionar 1848, romantismul românesc devine militant+patriotic, vizionar, cu predilecţie pentru trecutul istoric glorios şi folclor (Alecsandri, Alexandrescu, Bălcescu, Bolintineanu, Russo ş.a.). În epoca postpaşoptistă, romantismul strălucit ilustrat de lirica eminesciană, frecventând în continuare tematica patriotică, se diversifică, adăugându-şi note elegiace, naturiste şi mitologice.

3. În artele plastice, în opoziţie ca neoclasicismul, romantismul se caracterizează prin exprimarea sentimentelor dramatice, prin intermediul subiectelor eroice şi patetice, a temelor istorico-legendare, prin cultivarea meditaţiei grave şi solitare, a reveriei, a visului fantastic şi a melancoliei, cu ajutorul peisajului exotic, agitat, feeric, misterios şi primatul acordat culorii şi contrastelor dintre umbră şi lumină. Reprezentanţi de seamă: Géricault, Delacroix, Gros, Deveria, Rude, David d’Angers, Constable, Turner, Caspar David Friedrich ş.a.; în plastica românească C.D. Rosenthal, Th. Aman, N. Grigorescu (operele de tinereţe);

4. Perioadă din istoria muzicii (sfârşitul secolului al XVIII-lea începutul secolului al XIX-lea) precedată de marii clasici vienezi (Joseph Haydn, W.A. Mozart, Beethoven) şi ilustrată de Frany Schubert, Robert Schumannm Johannes Brahms, Frederique Chopin, Ceaikovski, Verdi, Wagner, Berlioz, Paganini, Liszt, Weber). C. Frank, Saint-Saëns, G. Fauré, Bruckner, Gustav Mahler şi R. Strauss au reprezentat mai târziu postromantismul sau romantismul târziu. Se caracterizează prin ruperea echilibrului formelor clasice în favoarea libertăţii şi fanteziei, prin intensitatea şi spontanenitatea expresiei, prin legătura strânsă cu literatura ca punct de plecare al unor compoziţii simfonice (muzica cu program, drama muzicală wagneriană)

spontaneitate însuşire a ceea ce este spontan; vioiciune, promptitudine, capacitate de exprimare sinceră, directă, instructivă cu o coloratură emoţională necenzurată;

fantezie fr., lat. 1 imaginaţie creatoare, putinţa de a evoca imaginea unui obiect, întâmplări etc. în absenţa lor pe baza experienţei trecute; 2 plăsmuiri; 3. (fam.) capriciu, ciudăţenie; 4. compoziţie muzicală instrumentală de formă liberă, având caracter de improvizaţie, de virtuozitate, întemeiată uneori pe prelucrarea dansurilor populare, a ariilor de operă etc.

reverie stare a spiritului care dă curs liber imaginaţiei, reflecţiei asupra unor lucruri vagi, nedefinite, plăcute sau triste; visare p.ext. idee deşartă, himerică

urât Adj. 1. care are o înfăţişare lipsită de armonie, neplăcută; p. ext. pocit, hâd, slut. 2. care displace, care provoacă repulsie din punct de vedere moral; necuviincios;

s.n. categorie a esteticii, care, în opoziţie cu frumosul, reflectă aspecte dizarmonice, dizgraţioase, dezagreabile ale realităţii transfigurându-le artistic şi declanşând în acest fel emoţia estetică;

grotesc fr.it. 1 adj. De un comic exagerat, caraghios, nenatural, ciudat, bizar; (subst.) ceea ce forţează bunul gust, disproporţionat

2. subst. Categorie estetică desemnând zugrăvirea fantastică, în ipostaze extravagante, caricaturale, uneori monstruoase, înfricoşătoare, violent contrastante şi voit disproporţionate a urâtului fizic şi moral. Impus de romantici este cultivat şi de literatura şi arta modernă;

3 gen de ornamentaţie de origine romană reintrodus în pictura Renaşterii care constă într-o decoraţie fanstastică, formată din motive vegetale, animale, din personaje ciudate şi măşti întreţesute

motive vegetale, animale, din personaje ciudate şi măşti întreţesute în arabescuri.

macabru care se referă la moarte şi morţi, care are caracteristica lucrurilor funebre, p. ext. care inspiră groază; sinistru, lugubru;

fantastic adj. care nu există în realitate, care e un produs al fanteziei; p. ext. care pare de necrezut, ireal, minunat; literatură fantastică= gen de literatură în care domină elementul fantastic, în care elementele realiste se amestecă cu cele supranaturale; adv. grozav, extraordinar.

vizionar fr. adj. care prevede desfăşurarea evenimentelor viitoare, care se lasă antrenat în vise, de idealuri; 2 fanstasitic, fantezist, nerealist.

preromantism fr. orientare în literatura celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea care prefigurează romantismul marcând principalele direcţii ale evoluţiei sale ulterioare. Reprezentanţi - poeţii lacurilor Ed. Young, Th. Gray, Ossian, J.J. Rousseau, Volney, mişcarea Sturm und Drang, Ugo Foscolo

E. TESTE DE EVALUARE

1. Mihai Eminescu stă în gazdă la profesorul Aron Pumnul şi se îngrijeşte de biblioteca acestuia în anul:

a. 1865 b. 1862 c. 1863 2. Mihai Eminescu pleacă la Blaj unde speră să îşi continue studiile în: a. mai 1866 b. aprilie 1865 c. iunie 1867 3. Mihai Eminescu venit la Bucureşti întră ca sufleur şi copist în trupa de teatru a lui Iorgu

Caragiale în: a. vara anului 1867 b. toamna lui 1865 c. primăvara lui 1868 4. Mihai Eminescu devine membru al Societăţii literare Orientul înfiinţată şi condusă de Gr. H.

Grandea. În cadrul acţiunilor acesteia e desemnat să culeagă literatură populară din Moldova în:

a. aprilie 1869 b. mai 1868 c. iunie 1870 5. Mihai Eminescu e angajat ca sufleur şi copist al Teatrului Naţional din Bucureşti la: a. 25 septembrie 1868 b. 14 decembrie 1866 c. martie 1865 6. Mihai Eminescu se înscrie ca „auditor extraordinar la Universitatea din Viena” în:

a. septembrie 1868 b. octombrie 1869 c. octombrie 1870 7. Mihai Eminescu beneficiind de o bursă de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice

condus de Titu Maiorescu se înscrie pentru a-şi pregăti doctoratul la Facultatea de Filologie a Universităţii din Berlin în:

a. primăvara lui 1872 b. aprilie 1873 c. decemrbie 1872 8. Ca membru al Societăţii academice social-literare „România jună” înfiinţată în martie la

Viena, Mihai Eminescu participă la sărbătorirea a 400 de ani de la întemeierea mănăstirii Putna la:

a. 2 iulie 1874 b. 15 august 1871 c. 8 septembrie 1875 9. Mihai Eminescu începe colaborarea la revista „Convorbiri literare” cu poezia „Venere şi Madonă” în:

a. 15 martie 1870 b. 15 aprilie 1870 c. 15 iunie 1870 10. În cadrul programului de „prelecţiuni populare” al Junimii Mihai Eminescu prezintă conferinţa

„Influenţa austriacă asupra românilor din Principate” la: a. 15 aprilie 1875 b. 14 martie 1876 c. 10 aprilie 1878 11. Mihai Eminescu renunţă la doctorat şi se întoarce în ţară, unde, la propunerea lui Titu

Maiorescu fusese numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, participând şi la şedinţele Junimii din acel an, adică din:

a. 1875 b. septembrie 1874 c. ianuarie 1876 12. Mihai Eminescu e chemat la Bucureşti pentru a intra în redacţia ziarului „Timpul” (fiind coleg

cu Ioan Slavici şi mai târziu cu I.L. Caragiale) în: a. 13 august 1876 b. octombrie 1877 c. decembrie 1878

13. Ion Luca Caragiale (1852-1912) formaţia spirituală şi structura psihică, care conferă particularitate viziunii despre lume a autorului. Luciditatea observaţiei, umorul şi stilizarea calamburului în poeziile, articolele, cronicile dramatice publicate în perioada 1873-1878 în „Ghimpele”, „Revista contimporană”, „România liberă”; Viziunea dramaturgului asupra lumii; comediile „O noapte furtunosă”, „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului” ; drama „Năpasta”; structura clasică a dramaturgiei lui Caragiale, scriitor moralist; alte piese „Hatmanul Baltag”(în colaborare cu Iacob Negruzzi), „Începem”, „O soacră”; „Momentele” şi „Schiţele”; continuitatea şi raport cu piesele comice, privind varietatea mediilor, a tipurilor, a moravurilor surprinse din perspectivă comică; Acuitatea observaţiei social-psihologice, bogăţia şi rafinamentul mijloacelor artistice; „Schiţele” , o anticipare a expresivităţii epice din povestirile caragialiene; rafinamentul observaţiei psihologice; liniile sigure ale gravării expresive a temperamentului şi a educaţiei; preferinţa pentru viziunea comică şi pentru atitudinea ironică la adresa proastei creşteri, a lipsei de bun simţ nesancţionate de educaţie şi a surprinderea urmărilor acestei atitudini la nivelul societăţii; Acuitatea observaţiei social – psihologice în surprinderea varietăţii mediilor, a tipurilor şi moravurilor în „Schiţe”; Extinderea perspectivei grave asupra lumii în nuvele şi povestiri; influenţe naturaliste, fantastice, exotice şi pitoreşti de origine folclorică balcanică şi orientală în „O făclie de Paşti”, „Păcat”, „În vreme de război”, „La hanul lui Mânjoală”, „Kir Ianulea”; Caragiale autor de studii şi articole politice: „Toxin şi toxice”, „Grămătici şi măscărici”, „1907- din primăvară până în toamnă”. Arta lui I. L. Caragiale; publicistica despre literatură şi teatru („O cercetare asupra teatrului românesc”, „Câteva păreri”, „Politică şi literatură”); mărturii eseistico- portretistice în legătură cu Eminescu („În Nirvana”, „Ironie”, „Două note”)

A. Citiţi cu atenţie următoarele materiale I. Bibliografie obligatorie:

S = Sinteze de istoria literaturii române (Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001. ISBN 973-582-470-1, p. 113-215

I = Istoria literaturii române de la începuturi la perioada marilor clasici (Ion Dodu Bălan-Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, ediţia a doua 2005.ISBN 973-582-590-2, p. 314-416

C = Ion Luca Caragiale Opere I-IV, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1959-1964; M = Marinescu, Luiza Republica lui Caragiale Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2005 L = Marinescu, Luiza Caragealii, o familie de scriitori Editura Muzeului Naţional al

Literaturii Române, 2005 II. Bibliografie facultativă:

17. Şerban Cioculescu Ion Luca Caragiale, Bucureşti, 1977 18. Enciclopedia virtuală Ion Luca Caragiale Societatea culturală Noesis

B. Alcătuiţi-vă notele de lectură. III. Plan de idei:

Urmăriţi cu atenţie Cursul 1. Două teme în literatura marilor clasici români: autobiografia şi monografia / format 55 ’ materiale didactice audio-video realizate de conf. univ.dr. Luiza Marinescu la TVRM

(2002-2003). Alcătuiţi-vă planul de idei al acestor materiale. Răspundeti la următoarele întrebări Răspunsurile se

găsesc în 1. Care sunt principalele etape ale formaţiei intelectuale ale lui I. L. Caragiale?

S, I, C, M, L

2. Care sunt particularităţile viziunii realiste despre lume a scriitorului?

S, I, C, M, L

3. Ce cuprind începuturile literare şi publicistice ale lui Ion Luca Caragiale?

S, I, C, M, L

4. Care sunt primele gazete care publică scrierile lui Ion Luca Caragiale?

S, I, C, M, L

5. Argumentaţi şi exemplificaţi caracteristicile stilistice ale primelor scrieri ale lui Ion Luca Caragiale. (luciditatea, observaţia, orintarea critică, umorul, calamburul).

S, I, C, M, L

6. Care sunt piesele de rezistenţă ale dramaturgiei lui Ion Luca Caragiale?

S, I, C, M, L

7. Ce alte scrieri dramatice a mai realizat Ion Luca Caragiale? S, I, C, M, L 8. De ce dramaturgia lui Ion Luca Caragiale poate fi considerată a avea o structură clasică?

S, I, C, M, L

9. În ce anume constă vocaţia de moralist a lui Ion Luca Caragiale? Ilustraţi-vă răspunsul cu exemple din comediile sale.

S, I, C, M, L

10. De ce „Năpasta” e o dramă psihologică? S, I, C, M, L 11. În ce măsură schiţele lui Ion Luca Caragiale continuă comediile sale?

S, I, C, M, L

12. În ce măsură nuvelele şi povestirile caragealiene se află sub influenţa naturalismului?

S, I, C, M, L

13. Ce elemente fantastice şi pitoreşti din folclorul autohton şi balcanic se întâlnesc în nuvelele şi povestirile lui Ion Luca Caragiale?

S, I, C, M, L

14. Care e opinia jurnalistului Ion Luca Caragiale în privinţa dezvoltării şi afirmării literaturii şi teatrului românesc?

S, I, C, M, L

15. Ce mărturii eseistico-portretistice ne-a lăsat Ion Luca Caragiale despre Eminescu?

S, I, C, M, L

D. TEMENI CHEIE realism fr. 1. filos. caracteristică generală a conceptelor filosofice care

recunosc existenţa independentă de subiect şi cognoscibilitatea obiectului; acesta e conceput ca fiind de natură ideală, spirituală (în care caz realismul se apropie sau se identifică cu idealismul obiectiv) ori materială (realismul apropiindu-se sau identificându-se cu materialismul). 2 atitudine în creaţia artistică şi literară care vizează reprezentarea obiectivă a realului sau a posibilului în datele sale esenţiale, caracteristice. Trăsăturile specifice realismului se regăsesc în operele literare şi artistice din toate epocile, aparţinând celor mai diferite curente şi şcoli (Plaut, Petronius, Martial, fabliaux-urile medievale, Rabelais, Boccaccio, Chaucer; portretistica romană, pictura flamandă şi olandeză, lucrările fraţilor Le Nain sau cele ale lui Géricault; ) 3. Denumire dată mişcării artistice şi literare apărută în secolul al XIX-lea, care de pe poziţiile realismului se opunea romantismului şi academismului neoclasicist. Realismul a cărui expresie filosofică era pozitivismul, aduce refuzul imaginarului şi descrierea realităţii imediate, cultul observaţiei sociale şi psihologice, obiectivitatea şi stilul impersonal al autorului, tinzând să facă din opera literară un tablou al societăţii contemporane. Teoretizat de Chamfleurry, realismul a fost ilustrat de operele lui Mérimée, Stendhal şi mai ales Balzac în Franţa, Dickens şi Thackeray în Anglia; Gogol în Rusia ş.a. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea realismul se generalizează diversificându-se, adaptându-se evoluţiei specifice fiecărei literaturi, căpătând în general trăsături naturaliste. În România a coexistat în perioada paşoptistă cu romantismul şi clasicimul şi a marcat ulterior scrierile lui C. Nerguzzi, M. Kogălniceanu, N. Filimon impunându-se definitiv în epoca marilor clasici prin I. Slavici şi I.L. Caragiale.

naturalism curent literar constitut în Franţa între 1860-1880 sub influenţa realismului lui Flaubert şi a pozitivismului lui Taine şi răspândit apoi în aproape toate ţările lumii. Anunţat de romanele fraţilor Goncourt, teoretizat de E. Zola („Romanul experimental” -1880), naturalismul a adoptat în literatură modelele de investigaţie proprie ştiinţelor exacte (observaţia minuţioasă, reproducerea cu „obiectivitate” totală a realităţii în toate aspectele sale oricât de sordide), personajul literar fiind urmărit ca un produs strict determinat al eredităţii şi mediului. În afara „grupului de la Médan” constitui în jurul lui Zola (Maupassant, L. Hennique, P. Alexis, H. Céard, J. K. Huysmans) s-au apropiat de naturalism A. Daudet, J. Renard, R. Martin du Gard în Franţa, G. Hauptman în Germania, Kuprin, Korolenko, Saltâkov-Scedrin în Rusia, Th. Dreiser în America. În teatru principiile naturalismului au fost ilustrate de spectacolele lui André Antoine.

comic adj. care aparţine comediei, privitor la comedie, care stârneşte râsul, hazliu, vesel, ridicol. s.n. categorie estetică în a cărei sferă intră actele, situaţiile sau personajele din viaţă sau din artă, care provoacă râsul.

comedie fr. lat. sf. 1 specie a genului dramatic, născută ca şi tragedia în Grecia antică din cultul lui Dionysos al cărei subiect şi deznodământ provoacă râsul şi care satirizează relaţiile sociale şi etice (c. de moravuri), tipuri umane (c. de caracter) sau poate lua naştere din succesiunea unor întâmplări neaşteptate şi hazlii (c. de situaţii sau bufă). Ilustrată în Antichitate de Aristofan şi Plaut şi în epoca modernă de Shakespeare, Molière, Goldoni, Gogol, I.L. Caragiale

calambur joc de cuvinte întemeiat pe echivocul rezultat din asemănarea formală a unor cuvinte deosebite ca sens;

E. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Ion Luca Caragiale e angajat ca al II-lea sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti la propunerea lui Mihail Pascaly în:

a. 1871 b. 1871-1872 c. 1872 2. Ion Luca Caragiale începe să frecventeze şedinţele bucureştene ale Junimii în: a. iunie 1879 b. mai 1878 c. mai 1880 3. Ion Luca Caragiale chemat de Mihai Eminescu începe să colaboreze la „Timpul” în: a. decembrie 1877 b. februarie 1878 c. mai 1879 4. Ion Luca Caragiale ia parte la mişcarea „revoluţionară” a lui Al. Candiano- Popescu în: a. iunie 1872 b. august 1870 c. august 1871

5. Ion Luca Caragiale urmează la Conservatorul din Bucureşti clasa de declamaţie şi mimică a unchiului său Costache Caragiale în:

a. 1866-1868 b. 1868-1870 c. 1870-1871 6. Ion Luca Caragiale e numit prin decret regal revizor şcolar pentru circumscripţia Suceava şi

Neamţ în: a. octombrie 1881 b. decembrie 1881 c. februarie 1881 7. Ion Luca Caragiale citeşte la aniversarea Junimii la Iaşi „O scrisoare pierdută” în: a. octombrie 1884 b. noiembrie 1884 c. decembrie 1883 8. Are loc premiera comediei „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale cu un succes

extraodinar în: a. octombrie 1884 b. noiembrie 1884 c. noiembrie 1885 9. Ion Luca Caragiale e numit prin decret regal director general al teatrelor în: a. 1886 b. 1888 c. 1889 10. Volumul „Teatru” în editura Librăriei Socec din Bucureşti cu studiul lui Titu Maiorescu „Comediile d-lui I. L. Caragiale” drept prefaţă apare în:

a. 1888 b. 1889 c. 1890

14. Ioan Slavici Formaţia culturală a autorului şi particularităţile structurii artistice; rolul scriitorului în peisajul literar transilvănean; colaborarea la revistele „Tribuna” şi „Vatra”; Slavici nuvelistul, primul mare analist al pasiunilor din epica românească şi primul scriitor moralist: „Moara cu noroc”, „Budulea taichii”, „Popa Tanda”, „Scormon”, „La crucea din sat”, „Vecinii”, „Comoara”, „Pădureanca”, „O viaţă pierdută”; Romanele lui Slavici: „Mara”, „Din bătrâni”, „Cel din urmă armaş” şi imaginea unei societăţi surprinsă monografic, în stil „obiectiv”; complexitatea observaţiei sociale şi psihologice a personajelor; Memorialistica lui Ioan Slavici („Fapta omenească”, „Închisorile mele”, „Amintiri”, „Lumea prin care am trecut”); Scrierile didactice, etnografice, istorice, folclorice, de observaţie sociologică (din „Varia”: „Studii asupra maghiarilor”, „Noi şi maghiarii”, „Crişenii noştri”, „Ardealul, Tribuna şi tribuniştii”); lucrările pedagogice şi publicistica de la „Timpul”, „Tribuna” şi „Vatra”; Arta lui Ioan Slavici, între realismul obiectiv şi tendinţele eticizante; „gravitatea” şi „umorul” viziunii monografice a satului transilvănean; importanţa elementului etnografic; atenţia acordată tipologiei intelectualului ardelean din secolul al XIX-lea; complexitatea observaţiei psihologice şi sociale şi vigoarea compoziţională a stilului obiectiv. A. Citiţi cu atenţie următoarele materiale I. Bibliografie obligatorie:

S = Sinteze de istoria literaturii române (Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001. ISBN 973-582-470-1, p. 113-215

I = Istoria literaturii române de la începuturi la perioada marilor clasici (Ion Dodu Bălan-Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, ediţia a doua 2005.ISBN 973-582-590-2, p. 314-416

O= Ioan Slavici Opere I-II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, / Minerva 1967-1978;

S = Ioan Slavici Amintiri Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967 II. Bibliografie facultativă:

19. I.D. Bălan Ioan Slavici Editura Albatros, Bucureşti, 1983 20. P. Marcea Ion Slavici Editura pentru literatură, Bucureşti,1968

B. Alcătuiţi-vă notele de lectură. III. Plan de idei:

Urmăriţi cu atenţie Cursul 1. Două teme în literatura marilor clasici români: autobiografia şi monografia / format 55 ’ materiale didactice audio-video realizate de conf. univ.dr. Luiza Marinescu la TVRM

(2002-2003). Alcătuiţi-vă planul de idei al acestor materiale. Răspundeti la următoarele întrebări Răspunsurile se găsesc în 1. Ce alţi scriitori ai Transilvaniei cunoaşteţi până la apariţia primelor scrieri ale lui Ioan Slavici?

S, I, O, S

2. Definiţi contribuţia scriitorului Ioan Slavici la îmbogăţirea şi diversificarea mişcării literare din Transilvania.

S, I, O, S

3. La ce reviste literare transilvănene a colaborat cu lucrări Ioan Slavici?

S, I, O, S

4. Cum se numesc încercările dramatice ale lui Ioan Slavici?

S, I, O, S

5. Demonstraţi cu exemple aspectul compozit în realizarea basmelor lui Ioan Slavici.

S, I, O, S

6. Ce înseamnă imaginea monografică a satului transilvănean şi cum este ea ilustrată de nuvelistica lui Ioan Slavici?

S, I, O, S

7. În ce constă problematica socială a nuvelisticii lui Ioan S, I, O, S

Slavici şi care sunt implicaţiile sale psihologice? 8. În ce constă complexitatea observaţiei sociale şi psihologice în romanele lui Ioan Slavici?

S, I, O, S

9. Demonstrraţi caracteristicile „stilului obiectiv” şi însemnătatea prevalent documentară a romanului „Mara” de Ioan Slavici

S, I, O, S

10. Care sunt caracteristicile şi în ce constă însemnătatea operelor realizate de Ioan Slavici?

S, I, O, S

C. TERMENI CHEIE monografie fr. mono şi gr. graphie = descriere: studiu ştiinţific asupra unui

subiect (personalităţi, ţări, unităţi geografice, economice, culturale etc.) tratat detaliat şi multilateral.

D. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Afirmaţia: Căci oamenii se nasc, trăiesc şi mor, Dar gândul bun e-n veci dăinuitor.” îi aparţine lui: a. Bogdan, personajul lui Ioan Slavici; b. Bogdan Dragoş, personajul lui Mihai Eminescu; c. Bogdan Petriceicu Hasdeu 2. Ioan Slavici a activat la revistele: a. Vatra b. Tribuna c. România literară 3. Romanul „Mara” e publicat în „Vatra” în anul: a. 1894 b. 1899 c. 1906 4. Romanul „Mara” e publicat în „Vatra” în volum la Budapesta la Institutul de arte grafice

„Luceafărul” în anul: a. 1906 b. 1904 c. 1894 5. Romanul

a. „Din bătrâni” b. „Mara” c. „Cel din urmă armaş”

de Ioan Slavici are la bază experienţa câştigată de autor când la 17 XI 1871 era secretar al comisiei documentelor istorice şi timp de mai multe decenii se îngrijise de editarea documentelor Hurmuzachi. 6. Ioan Slavici a fost profesor de istorie universală la Azilul Elena Doamna în perioada:

a. 1900-1904

b. 1890-1894 c. 1892-1896

7. Ioan Slavici compune 10 scrisori destinate unui „om tânăr” în închisoarea de la Vaţ şi le dă titlul „Fapta omenească” în anul: a. 1888 b. 1889 c. 1890 8. „Limir Împărat” de Ioan Slavici este: a. o povestire b. un basm c. o nuvelă 9. Pădureanca, eroina nuvelei omonime a lui Ioan Slavici se numeşte............ 10. Lucrarea lui Ioan Slavici prin care biografia acestuia apare integral în 1930, spre admiraţia posterităţii se numeşte..................

IV. BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

• Ion Dodu Bălan, Luiza Marinescu, Istoria literaturii române de la începuturi la perioada marilor clasici, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007.

• Caragealii, o familie de scriitori / monografie (Luiza Marinescu) Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005, 251pg. ISBN 973-7751-83-3

• Republica lui Caragiale (Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2005, 204 pg. ISBN 973-725-172-5

• Mihai Eminescu – Jorge Luis Borges Interferenţele lecturii postmoderne (Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2004, 192 pg. ISNB 973- 582-844-8

• Sinteze de istoria literaturii române (Luiza Marinescu) Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2001, 248 pg. ISBN 973-582-470-1

Lista de titluri de referate (eseuri) obligatorii ( 2 lucrări pe semestru): Din lista de mai jos fiecare student va realiza şi va păstra în portofoliul propriu cel puţin două lucrări tip sinteză pornind de la

tematica sugerată de lista următoare:

1. Concepţia estetică a lui Maiorescu şi rolul acesteia în cadrul acţiunii sale generale de disociere a valorilor : „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, „Observări polemice”, „Beţia de cuvinte”, „Literatura română şi străinătatea”, „Comediile d-lui I.L. Caragiale”, „Poeţi şi critici”, „Eminescu şi poeziile lui”, „Oratori, retori şi limbuţi”.

2. „Poveştile”şi „Povestirile” lui Ion Creangă („Punguţa cu doi bani”, „Dănilă Prepeleac”, „Povestea porcului”, „Povestea lui Stan Păţitul”, „Povestea lui Harap-Alb”, „Fata babei şi fata moşneagului”, „Ivan Turbincă”, „Făt-frumos, fiul iepei”, „Moş Nichifor Coţcariul”, „Povestea unui om leneş”, „Moş Ion Roată”, „Ion Roată şi Vodă Cuza”, „Popa Duhu”, „Cinci pâni”);

3. Lucrările didactice ale lui Ion Creangă („Păsărica în timpul iernei”, „Pâcală”, „Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul”, „Ursul păcălit de vulpe”, „Poveste”).

4. Arta lui Ion Creangă în „Poveşti”, „Povestiri” şi „Amintiri din copilărie”.

5. Meditaţia asupra condiţiei artei şi scriitorului („Numai poetul”, „Epigonii”, „Odin şi poetul”, „Icoană şi privaz”, „În zadar în colbul şcolii”, „Scrisoarea II”, „Criticilor mei”);

6. Meditaţia asupra folclorului, asupra literaturii populare şi inspiraţia din mitologie („Genaia”, „Feciorul de împărat fără de stea”, „Călin Nebunul”, „Călin (File din poveste)”, „Strigoii”, „Fata-n grădina de aur”, „Miron şi frumoasa fără corp”, „Sarmis”, „Gemenii”, „Ce te legeni...”, „Revedere”, „La mijloc de codru”, „Muşat şi ursitorile”, „Făt–Frumos din lacrimă”, „Poveste indică”);

7. Inspiraţia intimă în lirica eminesciană: unicitatea sintezei dintre „particular” şi „general uman” în poezia romantică a iubirii, naturii, a stărilor sufleteşti dilematice, a nostalgiei, a purităţii şi a plenitudinii („Frumoasă-i”, „Venere şi madonă”, „Sara pe deal”, „Aveam o muză”, „Mirandoniz”, „Dacă treci râul Selenei...”, „Floare albastră”, „Crăiasa din poveşti”, „Lacul”, „Dorinţa”, „Dormi”, „O dulce înger blând”, „Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci”, „Codru şi salon”, „Povestea teiului”, „Singurătate”, „Sonete”, „De câte ori, iubito”, „Gelozie”, „Urât şi sărăcie”, „Din cerurile-albastre”, „Atât de fragedă”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „Şi dacă...”, „Te duci...”, „Odă – în metru antic”, „Din valurile vremii”, „Nu mă înţelegi”, „Scrisoarea V”);

8. Poezia de viziune filosofică şi de elogiu al înţelepciunii în viaţă – trecerea de la romantism la clasicism („Mortua est”, „Demonism”, „Rugăciunea unui dac”, „O, înţelepciune, ai aripi de ceară”, „Scrisoarea I”, „Glossă”, „Luceafărul”);

9. Meditaţia asupra istoriei umanităţii şi a societăţii contemporane („Junii corupţi”, „Horia”, „Memento mori”, „Împărat şi proletar”, „Privesc oraşul furnicar”, sonetele satirice postume, „Scrisoarea III”, „Scrisoarea IV”);

10. Proza romanescă („Geniu pustiu”), schiţa, nuvela, naraţiunea portretistică, proza eseistico-filosofică şi de esenţă fantastică, sondajul în subconştient („La aniversară”, „Sărmanul Dionis”, „Avatarii faraonului Tlà”, „Cezara”, „La curtea cuconului Vasile Creangă”, „Moş Iosif” , „Aur, mărire şi amor”, „Archaeus”, „Visul unei nopţi de iarnă”, „Fragment”, „Ioan Vestimie”);

11. Încercările de teatru: izvoare şi proiecte („Dodecameron dramatic”), particularităţi tematice şi trepte ale realizării stilistice („Mira”, „Emmi”, „Decebal”, „Gogu tatii”, „Bogdan Dragoş”, cele trei versiuni ale poemului dramatic „Andrei Mureşanu”).

12. Viziunea dramaturgului Ion Luca Caragiale asupra lumii; comediile „O noapte furtunosă”, „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului” ;

13. drama „Năpasta”; structura clasică a dramaturgiei lui Caragiale, scriitor moralist; alte piese „Hatmanul Baltag”(în colaborare cu Iacob Negruzzi), „Începem”, „O soacră”; „Momentele” şi „Schiţele”;

14. Slavici nuvelistul, primul mare analist al pasiunilor din epica românească şi primul scriitor moralist: „Moara cu noroc”, „Budulea taichii”, „Popa Tanda”, „Scormon”, „La crucea din sat”, „Vecinii”, „Comoara”, „Pădureanca”, „O viaţă pierdută”;

15. Romanele lui Slavici: „Mara”, „Din bătrâni”, „Cel din urmă armaş” şi imaginea unei societăţi surprinsă monografic, în stil „obiectiv”; complexitatea observaţiei sociale şi psihologice a personajelor;

16. Principalele curente literare din literatura română (Umanism, clasicism, Iluminism, romantism şi realism)

N.B. Cele două sinteze realizate de fiecare student nu se expediază pe adresa profesorului, ci se păstrează pentru propriul portofoliu.