U n i v e r s i t a t e a A l e x a n d r u I o a n C u z a , I a ş i

F a c u l t a t e a d e G e o g r a f i e ş i G e o l o g i e

M e d i u l A c t u a l ş i D e z v o l t a r e a D u r a b i l ă

Depunerile solide. Bruma si Chiciura

Lopatnic Florina

Anul I, MADD

DEPUNERILE SOLIDE

Bruma si chiciura

Fenomenele şi procesele climatice de risc au stat totdeauna in atenţia specialiştilor.

Cunoscute sub denumirea de hazarde şi riscuri, calamităţi, dezastre, astfel de fenomene au

devenit o problemă prioritară a climatologiei mondiale contemporane. Noţiunile de risc, hazard,

dezastru au fost impuse in problematica global a cercetării ştiinţifice de evoluţie a fenomenelor

cu consecinţe grave şi de dezvoltarea civilizaţiei. Creşterea pierderilor umane şi materiale

datorate unor fenomene naturale extreme a dus la apariţia de noi iniţiative ştiinţifice pe plan

internaţional: stabilirea tendinţei de evoluţie a acestor fenomene in timp şi spaţiu, precum şi

strategiile posibile de atenuare a lor.

România, a cărei vocaţie agricolă este foarte bine cunoscută, este afectată pe tot parcursul

anului de diferite fenomene climatice de risc care, adesea, diminuează producţia agricolă pentru

1-2 culturi pe an. Hazardurile şi riscurile climatice din România reprezintă o parte din hazarduri

şi riscurile climatice ale Terrei, generate de dinamica atmosferei la contactul cu suprafaţa

terestră, dar factorii geografici locali din ţară le imprimă un specific aparte.

Aparent, bruma, chiciura, poleiul, îngheţul, ceaţa sau viscolul sunt simple fenomene

meteorologice previzibile care durează un timp limitat şi nu ne conduc neapărat la ideea apariţiei

unor stări calamitare.

Riscul există totuşi când fiecare dintre aceste fenomene persistă, un timp mai îndelungat

decât în mod normal, asupra uneia, mai multor localităţi sau asupra uneia sau mai multor regiuni

geografice.

Bruma

Bruma reprezintă un fenomen meteorologic care nu poate fi separat de răcirea vremii,

respectiv de îngheţ, fapt pentru care cele două, îngheţul şi bruma, trebuie analizate împreună. În

anotimpurile de tranziţie, în condiţiile unor advecţii de aer rece dinspre V, NV, N sau NE

Europei, se produc îngheţurile şi brumele timpurii de toamnă şi cele târzii de primăvară.

Îngheţul, ca fenomen de risc, se defineşte prin scăderea temperaturii aerului şi pe

suprafaţa solului sub 0° C în afara intervalului obişnuit în care apar valori termice negative. Mai

precis, îngheţul devine un fenomen climatic de risc în următoarele condiţii (Bogdan, Niculescu,

1999): când se produce cu 1-3 săptămâni mai devreme toamna şi mai târziu primăvara

comparativ cu datele medii de apariţie a fenomenului; când aerul este deosebit de rece, fiind de

origine arctică; când îngheţul are origine mixtă, advectiv-radiativă; când îngheţul se

consemnează atât în aer, cât şi pe sol; când este însoţit de brumă sau de precipitaţii solide

(ninsoare, lapoviţa); când are o repartiţie generală, afectând o mare parte din teritoriul ţării. Prin

urmare, intervalul de risc pentru îngheţ, ca şi pentru brumă, reprezintă intervalul cuprins între

data medie şi data extremă de producere a fenomenului: intervalul de risc de toamnă apare între

data celui mai timpuriu îngheţ şi data medie a primului îngheţ, iar intervalul de risc de primăvară

este plasat între data medie a ultimului îngheţ şi data celui mai târziu îngheţ.

În activitatea meteorologică, zilele în care temperatura minimă a aerului atinge sau

coboară sub 0° C se numesc zile de îngheţ, iar cele în care temperatura maximă este mai mică

sau cel mult egală cu 0° C sunt definite ca zile de iarnă.

Bruma reprezintă o depunere de cristale foarte fine de gheaţă (cu dimensiuni între 1-5

mm), în formă de solzi, ace, pene sau evantaie, observată pe sol şi pe obiectele de la sol a căror

suprafaţă este răcită suficient (sub 0° C) pentru a putea produce condensarea solidă a vaporilor

de apă din aer. Condiţiile optime de producere a brumei sunt: regim anticiclonic (presiune

atmosferică ridicată); timp senin şi calm (sau cu vânt slab, sub 2 m/s); umezeală relativă ridicată

(peste 80%); temperaturi negative ale aerului, intensitatea maximă a depunerilor observându-se

la temperaturi de -2 -3° C. Temperatura scăzută a obiectelor pe suprafaţa cărora se depune bruma

este cauzată, cel mai adesea, de procesele de răcire asociate unei radiaţii terestre foarte intense,

fapt pentru care intervalul optim de formare a brumei este plasat în cursul nopţii şi dimineaţa

devreme, în preajma răsăritului Soarelui.

În România, prima zi de îngheţ apare cel mai devreme, în medie, înainte de 1 octombrie

(la altitudini de peste 1400 m) şi cel mai târziu, tot în medie, în a treia decadă a lunii noiembrie

(în sectorul sudic al litoralului Mării Negre). Ultimul îngheţ se produce, ca dată medie, la

sfârşitul lunii martie (pe litoral şi în Delta Dunării), respectiv la începutul lunii iunie (la munte şi

în depresiuni).

Teritoriile cele mai puţin vulnerabile la riscuri cauzate de îngheţuri şi brume timpurii de

toamnă şi târzii de primăvară sunt cele din zona de litoral şi Delta Dunării, unde se resimte

influenţa moderatoare a apei. În schimb, partea central-estică a Câmpiei Române, Podişul

Moldovei, Depresiunea Transilvaniei şi Câmpia Someşului au vulnerabilitatea cea mai mare faţă

de aceste fenomene. În zonele de munte, cele mai expuse la îngheţ şi brumă sunt sectoarele

inferioare şi superioare ale versanţilor, sectorul median al acestora fiind mai protejat. Trebuie

precizat faptul că, în regiunile montane, unde îngheţul şi bruma se produc cel mai devreme

toamna şi dispar cel mai târziu primăvara, riscul aferent acestor fenomene este totuşi mai redus,

având în vedere modul de utilizare a terenurilor în aceste zone .

În istoria observaţiilor meteorologice din România, cea mai timpurie brumă s-a produs în

intervalul 15-17 septembrie 1956, ea având un caracter aproape general, dar afectând, cu

deosebire, zonele de câmpie şi fiind asociată unor temperaturi care au coborât până la -4,0° C.

Cea mai târzie brumă a fost consemnată în intervalul 21-22 mai 1952, când a afectat peste 2/3

din teritoriul ţării, iar temperatura aerului şi pe suprafaţa solului a coborât, local, până la -2° C.

Efectele nefavorabile datorate îngheţurilor şi brumelor timpurii de toamnă şi târzii de

primăvară se resimt mai ales în agricultură. Toamna au de suferit, în primul rând, culturile

existente încă pe câmp (legume, zarzavaturi, porumb, floarea soarelui). Primăvara târziu sunt

periclitate mai ales livezile de pomi fructiferi, dar şi culturile de câmp, care se află la începutul

perioadei de vegetaţie. De asemenea, din cauza temperaturilor scăzute, asociate uneori şi cu

precipitaţii solide sau mixte, au de suferit şi animalele, cu deosebire ovinele proaspăt tunse, aşa

cum s-a întâmplat, de exemplu, în 30 mai 1991, în zona Curburii (judeţele Buzău şi Vrancea).

Chiciura moale (cristalina) reprezinta o depunere fragila, constituita din ace fine sau

solzi de gheata. Pe conductorii aerieni si ramurile arborilor, are forma de ghirlande pufoase ce

cad la scuturare. Chiciura moale se produce pe timp geros si calm sau in conditii de vant slab.

Depunerile sunt mai mari pe partile proeminente, ascutite si in general nu depasesc 1 cm. Atunci

cand procesul de depunere dureaza mai multe zile, grosimea poate depasi 5 cm.

Depunerea chiciurei cristaline pe conductorii aerieni este cu atat mai mare cu cat conductorul

este mai subtire.  Conditiile de formare a chiciurei cristaline sunt: prezenta cetii, a aerului cetos

sau a norului la nivelul statiei, precum si existenta de picaturi supraracite in masa de ceata sau in

masa norului si a temperaturii negative a aerului, de regula sub -8 ˚C si cu calm sau vant slab (2 -

3 m/s). Intensitatea fenomenului de depunere creste proportional cu scaderea temperaturii,

frecventa sau intensitatea cea mai mare observandu-se in domeniul temperaturilor mai mici de -

15 ˚C. Pe vreme foarte geroasa (sub -30 ˚C), fenomenul poate fi observat chiar in lipsa cetii, insa

depunerea este foarte lenta.

Chiciura tare

Este o formă de depunere solidă care poate provoca pagube importante, mai ales în

regiunile montane înalte. Chiciura tare este definită ca fiind o depunere de gheaţă, în general de

culoare albă, ornată cu ramificaţii cristaline şi constituită din granule de gheaţă, mai mult sau mai

puţin separate prin incluziuni de aer. Chiciura tare (granulară) se formează prin îngheţarea rapidă

a picăturilor de apă din masa de ceaţă sau din masa norului, rămase în stare lichidă după

încetarea stării de suprarăcire. Îngheţul picăturilor de apă la contactul cu diferite obiecte este

accentuat de vânt, grosimea depunerii, pe partea obiectelor care este expusă vântului, putând

atinge chiar şi 1 m. Temperatura la care se formează chiciura este cuprinsă, în general, între -2 şi

-10° C. Spre deosebire de chiciura moale, chiciura tare aderă destul de puternic de obiectele pe

care se depune. Intensitatea depunerii creste odata cu viteza vantului, grosimea depunerii la

munte putand depasi 1 m. Grosimea depunerii este, in general, mai mica pe conductorii cu

diametrul mare. Chiciura tare sufera transformari in functie de temperatura. Astfel. Odata cu

intensificarea gerului si cu reducerea vitezei vantului, densitatea scade si chiciura tare este

inlocuita cu chiciura cristalina. Odata cu cresterea temperaturii si cu marimea picaturilor de

ceata, densitatea chiciurei granulare creste si aceasta se transforma treptat in polei. . 

Fig1. Depuneri de chiciura pe stalpi si ramurile copacilor

Riscul reprezentat de depunerile de chiciură depinde de greutatea depunerii (condiţionată,

la rândul ei, de dimensiunea acesteia), asociată cu durata fenomenului. Observaţiile

meteorologice din zona de munte arată că, frecvent, depunerile de chiciură pot atinge grosimi de

20-30 cm, ceea ce înseamnă o greutate de 4-6 kg pe metrul liniar de conductor. În România, cea

mai mare greutate maximă înregistrată a fost de 13.224 g /l m de conductor, valoare determinată

la staţia de pe Vf. Omul (2503 m), în noiembrie 1961. Durata medie a unei depuneri de gheaţă nu

depăşeşte 24 de ore. Durata maximă este de circa 40 de ore în cea mai mare parte a ţării, în

zonele montane înalte ea putând ajunge chiar şi la peste 100 de ore consecutive. Cea mai mare

durată maximă a fost de 385 ore, înregistrată la staţia meteorologică Cuntu, în luna martie a

anului 1973.

Din cele de mai sus rezultă că riscul asociat depunerilor de chiciură este cel mai mare în

zonele montane, în timp ce, la altitudini mai mici, frecvenţa, durata şi dimensiunile depunerilor

de chiciură tare sunt net mai reduse. Datele climatice pentru România arată că numărul mediu

anual de zile cu chiciură este de 2-3 pe litoral şi în zonele cu procese foehnice, 7-10 în regiunile

de câmpie, 10-20 în regiunile deluroase şi de podiş, pentru ca, în zonele montane, să depăşească

cifra de 80. Valorile numărului maxim anual de zile cu chiciură sunt aproape duble, cea mai

mare valoare fiind de 181 de zile, la staţia meteorologică de pe Vârful Omul.

Chiciura tare poate determina ruperea obiectelor pe care s-a format, de obicei linii de

transport a curentului electric de înaltă tensiune, ramuri de copaci, fire telefonice, stâlpi de

susţinere a acestor fire, cabluri de tracţiune ale telecabinelor sau ale teleschiurilor etc.

Depunerea ghetii pe conductorii aerieni duce nu numai la pericolul ruperii acestora, dar si

la modificarea conditiilor de trecere a curentului electric. Depunerile asimetrice ale ghetii pe

conductorii areieni determina torsionarea si vibrarea lor, iar in cazuri cu depuneri groase si cu

densitati mari se pot produce tensionari mecanice ce pot merge pana la rupere (in conditii de vant

tare). Intervalele de timp cu cele mai frecvente depuneri de gheata sunt, pentru regiunile de

campie si podis, sfarsitul toamnei si inceputul primaverii, iar in zonele montane inalte aproape

tot anul, mai putin in lunile iulie si august. Greutatea (masa) depusa se exprima prin grame pe 1

metru de conductor. Valorile maxime cresc cu altitudinea, astfel la inaltimi mari, unde conditiile

locale permit depunerile de chiciura tare si polei (cu cea mai mare densitate), sub viteze mari ale

vantului, sa depaseasca 5000 g/m: ex. Ceahlau Toaca 6592 g/m, Lacauti 6960 g/m, Vf, Tarcu

12640 g/m, Vladeasa 1800 m, 11080 g.m, maximul atins la Vf, Omu, 13224 g/m, diametrele

mari (D) depasind si ele 200 mm. 

Măsurile de atenuare şi combatere a depunerilor de gheaţă

Efectele negative produse diferitelor sectoare economice, impun studierea depunerilor de

gheaţă sub toate aspectele, în vederea determinării sau chiar a eliminării efectelor pe care le-ar

putea produce.

Studiile efectuate pînă acum au evidenţiat un număr foarte mare de avarii şi incidente pe

liniile electrice, 25% fiind cauzate de depunerile de gheaţă şi de vînt. Acest fapt evidenţiază

necesitatea unei analize serioase şi aprofundate a fenomenului şi luarea unor măsuri

corespunzătoare de combatere a efectelor depunerilor de gheaţă asupra mediului înconjurător

care constau în:

- proiectarea liniilor electrice aeriene pentru sarcini maxime (vînt maxim, depuneri

maxime) pe baza datelor de observaţie meteorologică privind depunerile de gheaţă şi

caracteristicile vîntului;

- alegerea traseului liniilor electrice aeriene, astfel încît să evite regiunile favorabile

formării chiciurii şi vînturilor puternice, exploatînd avantajele oferite de teren, respectiv evitarea

pantelor şi coastelor dispuse perpendicular pe direcţia maselor de aer umede;

- încălzirea preventivă a conductorilor prin asigurarea unei circulaţii de putere care

împiedică răcirea acestora sub 0oC;

- topirea gheţii formate pe conductoarele liniilor prin măsuri adecvate;

- instalarea avertizoarelor de chiciură concepute pentru a alarma atît la depăşirea greutăţii

admise a conductorului acoperit cu gheaţă, cît şi la creşterea inadmisibilă a sarcinii ca urmare a

depunerilor de chiciură şi a intensificărilor de vînt;

- stabilirea zonelor de depuneri  şi întocmirea unor hărţi amănunţite pentru proiectarea

traseelor viitoarelor linii electrice aeriene.

 

Bibliografie

Bogdan O., Noi puncte de vedere asupra hazardelor climatice, Institutul de

Geografie, Bucureşti, 1994;

Bogdan O., Niculescu E., Riscurile climatice din România, Bucureşti,

1999;

Bogdan O., Riscuri climatice – implicaţii pentru societate şi mediu,

Revista Geografică, Institutul Geografie, vol.X, Bucureşti, 2004;

Ciulache S., Ionac N., Fenomenele atmosferice de risc, Editura

ştiinţifică, Bucureşti, 1995;

http://www.prognoze-meteo.ro/2010/03/hazarduririscuri-climatice-in-romania/