Rezumat: „Toiagul păstoriei” de Ion DruțăPublicat în 15 septembrie 2010 de Vitalie

În opera „Toiagul păstoriei” de Ion Druţă, autorul descrie viaţa unui

singuratic şi trist păstor ce-şi are rădăcinile bine înfipte în pământul

strămoşesc şi se trage dintr-un neam ne păstori cinstiţi şi deştepţi.

Deoarece era înalt şi voinic, puternic şi iscusit în toate, îşi construise o

căsuţă ciobănească pe vârful dealului în sătucul în care a ajuns. Era tăcut şi

trist, iar la întrebările sătenilor despre viaţa sa găsea doar cuvântul „bine”.

Precum era respectat şi cinstit în acel sat, astfel era şi invidiat pentru faptul

că avea multe oi, ceea ce evident a fost o invenţie a sătenilor, căci bietul om

avea doar acea hrană spirituală pe care şi-o crea cântând în nopţile de vară

la fluier, îndrumând şi povăţuind lumea satului atunci când cobora în vale la

petrecerile ei.

Invidia consătenilor a fost cauza care i-a pricinuit sărmanului păstor o viaţă

grea. Pe vremurile impozitelor oamenii i-au scris ciobanului o avere mare

pentru care trebuia să plătească, iar lipsa de surse a cauzat deportarea

ciobanului pe pământurile reci ale Siberiei, unde acesta a fost supus la

munci grele. Însă şi acest obstacol păstorul l-a depăşit.

El a revenit în ţară şi sat, stabilindu-se cu traiul pe un alt deal, căci casa i-a

fost dărâmată şi pământul luat. Starea rea a sănătăţii după chinurile din

Siberia a influenţat asupra lui. Era slăbit şi sleit de puteri, iar frigurile iernii

au provocat o boală de care nu a putut scăpa.

Satul s-a încumetat să-l înmormânteze. A vrut să-i depună şi un monument

la mormânt, însă nu a adunat surse şi locul a rămas aşa părăsit şi uitat de

toţi. Iar într-o zi de primăvară friguroasă, când încă nu se dezmorţise bine

ţărâna, sătenii au observat că pe locul mormântului acestui păstor a apărut

un covoraş verde de iarbă deasă. Toţi se minunau. Însă nimeni nu şi-a dat

seama că acel cioban fără oi le-a fost ca un înger păzitor şi un adevărat

îndrumător.