1

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU” DIN BUCURE ŞTI

FACULTATEA DE DREPT

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A NOTARULUI PUBLIC ÎN

CONTEXT NAŢIONAL ŞI EUROPEAN

REZUMAT

COORDONATOR ŞTIIN ŢIFIC:

Prof. univ. dr. ALEXANDRU BOROI

DOCTORAND:

IONUŢ – ALEXANDRU TOADER

2016

2

Titlul programului: „Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea

Resurselor Umane 2007-2013”

Titlul proiectului: „Modernizarea legislației naționale în contextul

uniformizării dreptului la nivel european şi implicaţiile socio-politice asupra

sistemului administrativ”

Contract nr. POSDRU/159/1.5/S/141699”

Beneficiar – Universitatea Titu Maiorescu din București

Partener 1 – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Partener 2 – Universitatea din Craiova

Editorul Materialului: Doctorand Toader Ionuţ -Alexandru

Data publicării: 2016

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene

sau a Guvernului României

3

Cuprins

ARGUMENT

CAPITOLUL 1. PREZENTARE GENERAL Ă A ACTIVIT ĂȚII NOTARIALE ÎN

CONTEXT NAŢIONAL

1. Aspecte introductive

2. Istoricul activităţii notariale în România

3. Principiile activităţii notariale

3.1. Principiul legalității

3.2. Principiul egalității de tratament a tuturor cetățenilor în fața notarului

3.3. Principiul confidențialității

3.4. Principiul realizării unui serviciu de interes public

3.5. Principiul disponibilității în procedurile notariale

3.6. Principiul independenței notarului și al supunerii lui numai față de lege

3.7. Principiul desfășurării procedurilor notariale în limba română

3.8. Principiul responsabilității notarului pentru întreaga sa activitate

CAPITOLUL 2. R ĂSPUNDEREA PATRIMONIAL Ă ȘI DISCIPLINAR Ă A

NOTARULUI PUBLIC

1.RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ A NOTARULUI PUBLIC

1.1. Aprecieri generale privind răspunderea patrimonială a notarilor publici

1.2. Natura juridică a răspunderii civile a notarului public

1.3. Reglementarea răspunderii civile delictuale a notarului public pentru fapta proprie

în Codul civil

1.4. Reglementarea răspunderii civile delictuale a notarului public pentru fapta proprie

prin Legea nr. 36/1995 și Statutul Casei de Asigurări a Notarilor Publici din România

2. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A NOTARULUI PUBLIC

CAPITOLUL 3. R ĂSPUNDEREA PENALĂ A NOTARULUI PUBLIC

1. Considerații generale privind răspunderea penală a notarului public

2. Aspecte congruente și divergente dintre notarul public și funcționarul public

3. Infracţiuni ce pot fi săvârşite de către notarul public

3.1. Aspecte introductive privind infracţiunile ce pot fi săvârşite de către notarul public

3.2. Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private - infracțiunea de

divulgare a secretului profesional

4

3.3. Infracţiuni contra autorităţii – Infracțiunea de sustragere sau distrugere de

înscrisuri

3.4. Infracțiuni de corupție: infracțiunile de luare de mită, trafic de influenţă și

cumpărare de influenţă

3.5. Infracțiuni de serviciu: delapidare, purtare abuzivă, abuz în serviciu și neglijenţă

în serviciu

3.6. Infracțiuni de fals în înscrisuri: fals material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual

și falsul în declaraţii - între instigare și complicitate

3.7. Infracțiuni de evaziune fiscală

3.8. Infracţiuni de spălare a banilor

CAPITOLUL 4. ASPECTE DE DREPT COMPARAT

1. Politici penale privind funcționarul public european

2. Prezentarea tipurilor de infracțiuni în dreptul comparat

3. Aspecte de drept comparat privind activitatea notarială

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

BIBLIOGRAFIE

5

Motto: „Pe bună dreptate, se spune uneori că «la început a fost înscrisul»,

care l-a inventat pe notar, deși, în mod paradoxal, azi el este cel care

elaborează înscrisul și îi conferă valoare juridică” 1.

ARGUMENT

Societatea evoluează intr-un ritm alert prin amplificarea, diversificare şi

internaţionalizarea relaţiilor sociale şi economice. În acelaşi timp şi legislaţia se

perfecţionează prin noi reglementări sau transpunerea normelor europene sau internaţionale în

sistemul juridic naţional. În acelaşi timp, o mare parte dintre aceste relaţii sociale şi

economice, sunt concretizate prin înscrisuri în formă autentică, înregistrându-se astfel şi o

creştere a volumului de activitate desfăşurată de către notarul public, precum și o diversificare

a acesteia.

Rolul important al notarului public în societatea românească este evidențiat de

frecvența cu care clienții apelează la serviciile notariale, solicitând autentificarea diferitelor

înscrisuri: declarații, procuri, contracte de comodat, contracte de vânzare sau de donație.

Prin constantele modificări legislative a sporit atribuțiile acordate de lege notarilor

publici, iar corelativ cu volumul crescut de atribuții şi importanţa serviciului a crescut și

gradul de răspundere a membrilor Uniunii Notarilor Publici din România, având in vedere

impactul actelor asupra cetăţenilor şi a societăţii.

Încredințarea unor noi atribuții notarilor publici reprezintă dovada încrederii pe care

legiuitorul și întreaga societate civilă o au în profesia notarială. Respectul de care se bucură

notarii în colectivitate se datorează în primul rând profesionalismului cu care aceștia își

îndeplinesc sarcinile și atenției sporite acordate fiecărui act în parte.

Activitatea desfășurată de către notarii publici are o importanță deosebită atât pentru

întregul sistem de drept și pentru securitatea circuitului civil, cât și pentru fiecare beneficiar al

serviciilor notariale în parte.

Profesia de notar şi-a consolidat statul prin care notarul public îşi desfăşura activitatea

în cadrul Fostului Notariat de Stat către o profesie liberală, în cadrul unui birou notarial, prin

asimilarea acestuia cu funcționarul public.

1 I. Leş, Manual de drept notarial, ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 6

6

Statutul notarului public trebuie analizat din perspectiva legislaţiei naţionale, a

practicii judiciare, a normelor europene şi a jurisprudenţei europene.

În prezenta lucrare vom evidenția natura juridică a activității notariale, precum și

principiile după care se ghidează notarii publici în activitatea lor, pentru a sublinia astfel

trăsăturile esențiale ale profesiei ce face obiectul cercetării și pentru a facilita înțelegerea

exigenței cu care legiuitorul îi sancționează pe notarii publici care ar avea un comportament

contrar celui edictat de normele legale.

În abordarea temei de cercetare ne propunem ca metode de cercetare cea teleologica –

istorică privind evoluţia notariatului şi cea comparativă cu alte legislaţii.

Legiuitorul a reglementat diferite tipuri de răspundere juridică a notarului public,

fiecare dintre acestea intervenind în funcție gravitatea abaterii de la normele juridice.

Incriminând faptele contrare legii ce ar putea fi săvârșite de către notarii publici, legiuitorul

român a urmărit să contureze nașterea unui sentiment al responsabilității după care să se

conducă toți notarii publici în cadrul activității zilnice pe care o desfășoară.

Prin sporirea importanţei activităţii şi a serviciilor notariale va creşte automat şi

responsabilitatea actelor emise de către notarul public având în vedere impactul acestora

asupra cetăţenilor, a societăţii şi a circuitului civil.

Astfel se va pune problema tragerii la răspundere disciplinară, civilă sau penală a

notarului public în funcţie de norma încălcată.

Notarul public va răspunde disciplinar dacă îşi îndeplineşte în mod necorespunzător

atribuţiile cu privire la legalitatea raporturilor juridice pe care le constată, la exercitarea

drepturilor şi ocrotirea intereselor subiecţilor de drept care solicită încheierea actelor

notariale. De asemenea, vom evidenția faptul că răspunderea disciplinară va interveni și în

cazul săvârșirii de către notarul public a unor fapte ce afectează onoarea și prestigiul profesiei

notariale, fapte care vor atrage o sancțiune proporțională cu gravitatea abaterii săvârșite.

Totodată, în Capitolul 2 vom sublinia faptul că măsurile disciplinare vizează doar

persoana notarului și nu actul juridic îndeplinit, acesta continuând să îşi producă efectele până

la invalidarea sa printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Răspunderea civilă a notarului public va interveni în cazurile în care prin activitatea sa

notarul ar produce un prejudiciu unei persoane fizice sau juridice, deoarece a încălcat unele

obligaţii profesionale, cauzând cu vinovăţie sub forma relei-credinţe un prejudiciu, stabilite

prin hotărâre judecătorească definitivă.

Cea mai severă formă de răspundere juridică la care poate fi supus notarul public este

răspunderea penală. În Capitolul 3 vom prezenta aspecte congruente și divergente dintre

7

notarul public și funcționarul public și vom analiza spectrul infracțiunilor ce ar putea fi

săvârșite de către notarul public.

Formele de răspundere juridică trebuie cunoscute şi respectate de către notarul public

pentru a nu afecta interesele beneficiarilor actelor şi serviciilor notariale şi să nu ajungă în

situaţia în care să fie tras la răspundere.

În capitolul final al acestei teze ne propunem să tragem concluziile cercetării ştiinţifice

prin clarificare statutului şi formele de răspundere ale notarului public, cât şi prin recomandări

de lege ferenda.

Întrucât în literatura de specialitate această temă a fost succint tratată, prin acesta

lucrare se doreşte o mai buna cunoaştere a profesiei notarului public, în special din punct de

vedere a răspunderii juridice.

8

CAPITOLUL 1. PREZENTARE GENERAL Ă A ACTIVIT ĂȚII NOTARIALE ÎN

CONTEXT NAŢIONAL

1. Aspecte introductive

Scopul activității notariale este evidențiat în art. 1 din Legea nr. 36/19952, potrivit

căruia “activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice constatarea raporturilor

juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea

intereselor, în conformitate cu legea”.

Prin actele și procedurile notariale îndeplinite la cererea solicitanților, notarul public

transpune în practică obiectivul enunțat în art. 1 din Legea nr. 36/1995, dând eficiență juridică

dispozițiilor legale potrivit cărora de esența activității notariale sunt raporturile juridice

nelitigioase. Notarul public este îndrituit de lege să constate voința neviciată a părților, să o

transpună în termenii juridici optimi fiecărui act juridic civil în parte și totodată să îi confere

forța probantă deosebită recunoscută de lege actelor autentice.

Legea specială a notarilor publici trebuie interpretată corelativ cu dispozițiile Codului

civil, întrucât norma specială derogă de la norma generală, însă acest aspect nu este de natură

a pune în antiteză cele două acte normative.

Importanţa deosebită a activității notariale a fost remarcabil sintetizată de marele

procedurist şi avocat italian Francesco Carnelutti care a afirmat: „cu cât mai mulţi notari, cu

atât mai puţini judecători”. Afirmaţia lui Carnelutti avea în vedere, în esență, calitatea

activităţii notariale, care atunci când este exercitată de notari cu o înaltă competenţă

profesională poate conduce la evitarea litigiilor3.

Crearea, desfășurarea și încetarea raporturilor juridice nelitigioase trebuie să fie

guvernată de principiul bunei credințe. Art. 14 Cod civil prevede că “orice persoană fizică sau

juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în

acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”.

Raporturile juridice nelitigoase, buna credință și principiul consensualismului sunt

pilonii centrali ai edificiului în cadrul căruia notarii publici înfăptuiesc activitatea de mare

finețe juridică ce le-a fost încredințată.

2 Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în Monitorul Oficial nr. 444 din 18 iunie 2014. 3 Ioan Leş, Elemente de drept notarial, editia a 3-a, Editura C. H. Beck, 2014, p. 78.

9

Într-o societate modernă, circuitul civil este definit printr-o modificare constantă a

raporturilor juridice la care participă persoanele fizice şi juridice. Participarea la viaţa juridică

implică respectarea ordinii de drept şi a valorilor ocrotite de aceasta. Astfel cadrul normativ

impune participanților respectarea unor condiţii legale de formă sau de fond pentru încheierea

actelor juridice.

Cel mai important principiu al dreptului civil este cel al consensualismului. Printr-un

simplu acord de voinţă al părţilor se pot naște, modifica sau stinge un raport juridic ce implică

atât drepturi cât şi obligaţii. Pentru stabilirea raportului juridic, părțile sunt obligate sa încheie

un act în fața notarului notar public. Însă pentru evitarea unui posibil litigiu cât și asigurarea

siguranţei circuitului civil este de preferat întocmirea unui înscris și autentificarea acestuia de

către un specialist al dreptului, respectiv notarul public.

Consemnarea raportului juridic dintre părți printr-un înscris autentic este întocmit la

cererea acestora în vederea realizării drepturilor și a exercitării obligațiilor. În anumite cazuri,

legea impune ca și condiție de valabilitate forma autentică a actului.4

Importanta întocmirii actelor autentice o reprezintă forța probantă pe care o au acestea

în raport cu înscrisurile sub semnătură privată.

Înscrisul autentic va cuprinde mențiuni ce sunt constatate de catre notarul public prin

propriile sale simțuri și în limita atribuțiilor legale, acesta având putere doveditoare până la

însrierea în fals, întrucât se bucură de veridicitate.

Fac dovadă până la înscrierea în fals: semnăturile părților, semnătura agentului

instrumentator, mențiunile privind prezentarea și identificarea părților, locul și data încheierii

actului, consimțământul părților5. Aceasta chiar dacă nu toate aceste elemente se regăsesc în

enumerarea de la art. 99 din Legea nr. 36/1995, care are doar caracter exemplificativ6.

Înainte de 1 ianuarie 2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2012, se admitea în

literatura de specialitate că nu toate faptele constatate de notar ex propriis sensibus făceau

probă deplină până la înscrierea în fals, ci doar cele care trebuiau constatate de acesta în

4 Ibidem, pp. 1-2. 5 I. Popa, A.-A.Moise, Drept notarial: organizarea activității, statutul notarului, proceduri notariale, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 204. 6 Art. 99 din Legea nr.36/1995 prevede următoarele: “(1) Înscrisul autentic notarial face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii. (2) Reprezintă constatări personale ale notarului cele făcute prin propriile simţuri: a) faptul prezentării părţilor şi a tuturor persoanelor participante la procedura de autentificare, precum şi identificarea acestora; b) locul şi data încheierii actului; c) exteriorizarea consimţământului. (3) Declaraţiile păr ţilor cuprinse în înscrisul autentic notarial fac dovada, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persone”.

10

cadrul unei proceduri cerute de lege. Constatările nu erau obligatorii la întocmirea înscrisului

sau cele care ar fi excedat atribuțiile celui care a instrumentat nu se bucurau de această forță

probantă7. Astfel, predarea de bunuri unei persoane (sume de bani, bunuri mobile etc.)

constituia un simplu fapt material, iar menționarea ei în act se baza pe declarația părții. În

consecință, mențiunea făcea dovadă până la proba contrară, întrucât notarul nu avea obligația

să constate în cadrul procedurii autentificării decât cele prescrise de lege. Similar se petrecea

cu aspectele care excedeau competența notarului. Spre exemplu, constatarea notarului că

partea ar fi fost în deplinătatea facultăților mintale putea fi combătută prin probă contrară.

Situația se schimbă după apariția Legii nr. 77/2012, de vreme ce art. 148 alin. 1) lit. g)

din Legea nr. 36/1995 permite notarului certificarea oricăror fapte care nu sunt date în

competența exclusivă a altor organe. Or, certificarea unor fapte nu înseamnă altceva decât că

mențiunea notarului din încheierea de certificare despre îndeplinirea acelor fapte face probă

deplină până la înscrierea în fals. Anterior Legii nr. 77/2012, certificarea de fapte se poate

instrumenta doar în cazuri limitativ prevăzute de lege, iar, în prezent, domeniul ei de aplicare

se extinde foarte mult8. De lege lata, în temeiul și cu respectarea art. 148, alin. 1), lit. g) din

Legea nr. 36/1995, nimic nu împiedică notarul public să facă diverse constatări în încheierea

de autentificare, care vor avea caracter autentic. Aceasta chiar dacă respectivele constatări nu

ar fi în mod necesar obligatorii pentru desfășurarea procedurii de autentificare9.

Mențiunile efectuate de către notarul public având la bază declarațiile părților, fără ca

notarul să fi constatat sau să fi putut constata că ele corespund sau nu adevărului, fac dovadă

doar până la proba contrară, deoarece acestea nu pot fi verificate de către agentul

instrumentator sub aspectul realității lor. În practica notarială, una dintre cele mai importante

declarații care face dovada până la proba contrară este declarația cu privire la primirea

prețului inserată într-un contract de vânzare încheiat în formă autentică. Asupra acestei

7 A. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, Notariatul de stat, Editura Științifică, București, 1964, p. 118, apud I. Popa, A.-A.Moise, Drept Notarial, p. 205. 8 Art. 148 din Legea nr. 36/1995 prevede: “(1) Notarul public poate certifica următoarele fapte pe care le constată personal: a) faptul că o persoană se află în viaţă; b) faptul că o persoană se află într-un anumit loc; c) faptul că persoana din fotografie este aceeaşi cu persoana care cere certificarea; d) faptul că o persoană, ca urmare a unei somaţii sau notificări, s-a prezentat ori nu într-o anumită zi şi la o anumită oră într-un anumit loc, precum şi declaraţia acesteia; e) rezultatele tombolelor, tragerilor la sorţi, concursurilor, loteriilor publicitare, organizate de entităţi autorizate în conformitate cu acte normative speciale, dacă nu sunt date, prin lege, în competenţa altor organe; f) certificarea site-urilor, programelor informatice sau a altor produse, dacă nu sunt date, prin lege, în competenţa altor organe; g) certificarea altor fapte care nu sunt date în competenţa exclusivă a altor organe. (2) În încheiere se vor menţiona şi ora constatării, precum şi fapta care se certifică”. 9 I. Popa, A.-A.Moise, Op. cit., p. 205.

11

declarații planează prezumția de autenticitate, însă efectul prezumției este acela de inversare a

sarcinii probei. Prin urmare, sarcina probei revine persoanei care contestă exactitatea

declarației, prezumția având pentru asemenea declarații un caracter relativ. Pe cale de

consecință, declarația privind plata prețului – realitatea și seriozitatea acestuia nefiind

constatată de notar cu propriile-i simțuri – face dovada până la proba contrară, o asemenea

probă fiind admisibilă.

Cu toate acestea, considerăm că ulterior datei de 1 ianuarie 2013, dacă plata prețului

sau predarea oricarei sume de bani (ex: sulta, contract de împrumut etc.) se face în fața

notarului, iar notarul constată în încheierea de autentificare acest fapt material, constatarea sa

face probă până la înscrierea în fals. În literatura de specialitate se recomandă însă prudență în

utilizarea unei astfel de practici, deoarece notarul chiar dacă poate constata că o sumă de bani

a fost predată, există unele aspecte care pot depăși competențele sale: el nu ar putea de

exemplu să constate în mod absolut că bancnotele predate nu erau falsificate10. Se recomandă

astfel ca plata pretului sa fie făcută prin virament bancar, element obligatoriu pentru sumele

ce depasesc 50.000 lei11.

În cazul in care una dintre părți sau o terță persoană ar contesta legalitatea întocmirii

actului de catre notarul public acest lucru poate fi probat cu originalul înscrisului, duplicatul

acestuia precum și cu actele ce au stat la baza autentificării înscrisului, ce sunt păstrate în

arhiva biroului notarial conform regulilor arhivistice specifice acestei activități. Posibilitatea

de pierdere, distrugere sau alterare a conținutului actului este dificil de realizat întrucât un

exemplar original, un duplicat și urma acestuia se vor păstra în funcție de anumite termene în

arhiva biroului notarial, în arhiva Camerei Notarilor Publici sau la Arhivele Statului12.

Datorită constatelor modificări de ordin social cât și economic părțile solicită

încheierea actului în formă autentică, chiar dacă legea nu impune forma ad validitatem,

deoarece este redactat de către un specialist în drept, are forță probantă, un exemplar va

ramâne în arhiva biroului notarial și poate fi titlu executoriu13.

Prin duplicat vom înțelege în sensul acestei norme atât duplicatul eliberat în urma

autentificării înscrisului, potrivit art. 97, alin. 4) din Legea nr. 36/1995, cât și duplicatul

eliberat prin procedura specială reglementată de art.154 din lege.

10 Ibidem, p. 206. 11 Legea 70/2015 publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 242 din 9 aprilie 2015. 12 Art. 118 – 142 din ORDIN nr. 2.333/C din 24 iulie 2013 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995. 13 O. Rădulescu, Discuții cu privire la învestirea cu formula executorie a actelor autentificate de notarul public care constată o creanță certă și lichidă, în Dreptul, nr. 7/1998, p. 41.

12

În concluzie, înscrisul autentic beneficiază de o prezumție de validitate, care îl scutește

de cel care îl folosește ca mijloc de probă de orice altă dovadă, nu numai cu privire la

cuprinsul său, dar și referitor la persoanele care l-au întocmit. Aceasta prezumție este relativă

si poate fi răsturnată prin:

- înscrierea în fals, dacă se contestă autenticitatea înscrisului, mai exact aspectele

constatate personal cu propriile simțuri de agentul instrumentator;

- prin orice mijloc de probă, dacă se contestă aspecte ce nu sunt în mod necesar

obligatorii la întocmirea actului sau care nu pot fi verificate de agentul instrumentator cu

propriile simțuri ori pentru care acesta nu posedă calificarea necesară de a le verifica14”.

2. Istoricul activităţii notariale în România

“Notariatul public român – în forma sa actuală - este un notariat de tradiție, care nu a

apărut din neant, ci ca rezultat al unei evoluții normale, logice și inerente a unei realități

juridice care are o experiență de secole”15.

Potrivit opiniilor majorităţii autorilor16 originea notariatului pe teritoriul României este

legată de dezvoltarea sistemului de drept din Transilvania (secolul al XII-lea) şi, respectiv,

Ţara Românească şi Moldova (secolul al XIV-lea), iar instituţia notarială a fost folosită de

puterea centrală în sistemul de emitere şi certificare a documentelor.

Cancelaria Transilvaniei s-a inspirat din activitatea Cancelariei Papale, care la rândul

ei era moştenitoarea tradiţiei juridice romane.

După adaptarea Codurilor Calimach, în Moldova şi Caragea, în Ţara Românească, dar

mai ales după adoptarea Regulamentelor Organice (1831,1832), implicarea notarilor în

raporturile juridice de drept patrimonial, dar şi matrimonial devine tot mai evidentă. Astfel,

actele (zapisurile) pentru înstrăinarea nemişcătoarelor se adevereau la logofeţie sau

ispravnicat (prefectură), aşa cum s-a dispus printr-un document emis de domnitorul Grigore

Ghica la 1825. Din anul 1840 ,,orice zapis de vânzare a lucrurilor nemişcătoare şi ţigani”, se

va adeveri de Judecătoria locală”.

14 I. Popa, A.-A.Moise, Op. cit., p. 207. 15 D. V. Mănescu, Prefață la Documentar. Acte normative cu character notarial în perioada 1874-1975, Editura Notarom, București, 2006, p. 3, apud C. Mihailovici, Notarul public. Destinul unei profesii, Editura Notarom, București, 2015, p. 7. 16 G. Filitti, Din istoria notariatului, Buletinul Notarilor Publici, nr. 2/2000, p. 4.

13

Până la Unirea Principatelor nu a existat, de fapt, o adevărată activitate notarială în

această zonă. Activitatea notarială era de competenţa instanţelor judecătoreşti, care aveau

atribuţii largi în materie necontencioasă.

Începând de pe la 1900, notarii încep să se organizeze în diverse structuri profesionale,

cum ar fi ,,Notarul’’, care a editat şi o revista cu aceeaşi denumire, la Iaşi în 1902. Notarii au

cerut organizarea de consfătuiri pe plăşi şi judeţe pentru a discuta probleme de serviciu,

organizarea de biblioteci de specialitate şi să fie numiţi dupa absolvirea unor cursuri de

specialitate. În urma acestui demers s-a infiinţat ,,Şcoala de notari’’, în 1902.

Legea nr. 358 din 3 iulie 1944 pentru autentificarea şi legalizarea înscrisurilor, pentru

investirea cu dată certă şi legalizarea copiilor de pe înscrisuri a operat unificarea dispoziţiilor

din diferite acte normative privitoare la activitatea notarială, îmbunătăţirea procedurii de

autentificare şi investire cu titlu executoriu a înscrisurilor autentice, obligativitatea redactării

de către avocaţi a actelor mai importante care urmau să fie autentificate.

În România a fost emis Decretul nr. 79 la 31 martie 1950, pe baza căruia au fost

înfiinţate notariatele de stat, care au funcţionat mai întâi experimental în Bucureşti, fiind

extinse în întreaga ţară în 1952. Au fost create organe de stat care se ocupau în mod exclusiv

de activitatea notarială şi verificau, în mod obligatoriu, legalitatea actului care urma să fie

instrumentat.

Prin înființarea Notariatului de stat prin Decretul nr. 79/1950, s-a realizat o

uniformizare a practicii si activităţii notariale, întrucât înainte existau mai multe sisteme de

organizare și proceduri notariale17.

Iniţial, atribuţiile noii instituţii au fost acelea de autentificare a înscrisurilor, de

legalizare a actelor şi de trimitere în posesie a moştenitorilor18. Procedura a fost stabilită prin

Decizia nr. 1827 din 13 iulie 1950 a Ministerului Justiţiei.

Prin Decretul nr. 40/1953 a fost reglementată procedura succesorală, care a devenit de

competenţa notariatelor de stat.

Notariatele de stat au fost restructurate şi şi-au lărgit, din nou atribuţiile19 în baza

Decretului nr. 377/1960 pentru organizarea şi funcţionarea Notariatului de Stat şi a

Regulamentului privind aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 377/1960, aprobat prin H.C.M.

nr. 1518 din 20 octombrie 1960. Acest fapt s-a produs ca urmare a creşterii circuitului civil, a

lărgirii competenţelor, precum şi a nevoii de îmbunătăţire a activităţii notariatelor de stat.

17 Ibidem, p. 16. 18 A. Hilsenrad, Procesul civil în RPR, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 132-140. 19 I. Stoenescu, Drept procesual civil român, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 469-471.

14

Instituţia notarului public de după 1989 a apărut din necesităţi de ordin economic şi

social. Ulterior adoptării Constituţiei, prin care se garantează dreptul de proprietate, s-a

intensificat circulaţia bunurilor şi a crescut, în mod corespunzător, şi numărul de acte juridice

prin care se constată raporturile juridice civile, comerciale, precum şi cele rezultând din

raporturile de succesiune20.

Reglementările actuale21, urmăresc modernizarea permanentă a activităţii notariale. În

doctrină22, notariatul este definit, în general, ca un organ menit să autentifice acte juridice în

scopul de a le conferi incontestabilitatea, să ateste fapte care au însemnătate juridică, precum

şi să îndeplinească alte atribuţii juridice prevăzute de lege.

Notarii publici îndeplinesc numeroase acte juridice, dar în niciun caz ei nu rezolvă

probleme litigioase. Dacă părţile nu se înţeleg sau nu sunt mulţumite de actul îndeplinit de

notar, ele se pot adresa instanţei, cerând anularea lui.

Aceasta rezultă din prevederile Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii

notariale, care precizează rolul activităţii notariale de a asigura persoanelor fizice şi juridice

constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul

drepturilor şi ocrotirea intereselor în conformitate cu legea (art. l din lege).

3. Principiile activităţii notariale

Principiile de bază ale activității notariale se regăsesc chiar in prevederile primului

capitol al Legii nr. 36/1995. Anumite principii derivă din prevederile constituționale,

reprezentând o aplicare particulară a acestora, iar alte principii sunt specifice activității

notariale. În continuare vom evidenția principiile specifice activității notariale.

3.1. Principiul legalității

La starea de legalitate se ajunge fie prin respectarea unei dispoziţii legale de bună voie,

din convingere sau prin aplicarea silită a legii de către forţa de constrângere a puterii

publice23.

20 Dobrican Gheorghe, Instituţia notarului public, fundament esenţial al statului de drept, garant al exercitării drepturilor constituţionale ale cetăţeanului, comunicare prezentată la cel de-al II-lea Congres al notarilor publici din România, Braşov, 1998. 21 Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în Monitorul Oficial nr. 444 din 14 iunie 2014. 22 V.M. Ciobanu, Tratat II, p. 631; A. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, op. cit., p. 10; Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, ediţia a VII, Ed. ALL-BECK, Bucureşti, 2004, p. 601 şi urm. 23 C. Ionescu, Principiile fundamentale ale democraţiei constituţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 124.

15

Notarul public trebuie sa îşi desfășoare activitatea în cadrul unui birou individual sau a

unei societăţi profesional notariale în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 36/1995, iar actul

emis de către acesta să respecte toate condițiile cerute de lege.

Principiul legalităţii este o regulă esenţială care impune respectarea legii fundamentale şi a

celorlalte acte normative existente, este aplicabil nu numai pentru notari sau alte profesii

juridice, aceasta obligativitatea existând pentru orice cetățean într-un stat de drept. Actul

eliberat de către notarul public se va bucura de autoritate publică întrucât îndeplineşte

condițiile de fond și forma cerute de lege.

Autoritatea actului notarial este dată de conformitatea lui cu legea, și nu de alte

elemente exterioare actului. Conform acestui principiu, doctrina apreciază că orice act

întocmit conform legii are autoritate, chiar dacă legea care îl prevede nu precizează în mod

expres aceasta 24.

În cazul în care sunt încălcate dispozițiile legale, notarul public va fi tras la răspundere

disciplinară, civilă sau penală în funcție de norma încălcată.

3.2. Principiul egalității de tratament a tuturor cetățenilor în fața notarului

Reglementarea acestui principiu este în fapt o consecinţă a dispoziţiilor constituţionale

înscrise în art. 16, alin. 1) din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii sunt egali “în faţa legii şi

autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” .

3.3. Principiul confidențialit ății

Art. 69 din Legea nr. 36/1995 prevede: “Notarul public şi personalul biroului notarial

au obligaţia să păstreze secretul profesional cu privire la actele şi faptele despre care au luat

cunoştinţă în cadrul activităţii lor, chiar şi după încetarea funcţiei, respectiv după încetarea

raporturilor de muncă, cu excepţia cazurilor în care legea sau părţile interesate le eliberează de

această obligaţie”. Obligaţia păstrării secretului profesional are un caracter viager, subzistând

şi după încetarea activităţii, cu excepţia cazurilor în care legea sau partea interesată îl

eliberează pe notar de această îndatorire.

3.4. Principiul realizării unui serviciu de interes public

Notarul îndeplinește un serviciu de interes public pentru a asigura securitatea legală a

părților contractante. El este un profesionist în domeniul dreptului, numit de autoritatea

statului pentru a autentifica și certifica actele pe care le întocmește. Interesul public se

manifestă prin obligația notarului ca la cererea părții, dacă sunt respectate condițiile legale și

morale, să încheie actul solicitat. Prin urmare, încheierea actului nu poate fi refuzată în mod

24 I. Popa, A.-A.Moise, Op. cit., p. 41.

16

arbitrar. În orice caz, încheierea de respingere a notarului de a autentifica actul poate fi atacată

în instanță, prin aceasta aducându-se o garanție suplimentară servirii interesului public.

3.5. Principiul disponibilit ății în procedurile notariale

Fiind un organ cu atribuţii eminamente în domeniul dreptului privat, instituţia

notarului îşi îndeplineşte atribuţiile doar în măsura în care este sesizată de partea interesată.

Aşa cum este statuat şi în art. 77, alin. 1) din Legea nr. 36/1995 “toate actele notariale se

îndeplinesc la cerere”, notarul public neputându-se sesiza din oficiu cu privire la întocmirea

unui act.

3.6. Principiul independenței notarului și al supunerii lui numai față de lege

Acest principiu îl regăsim in art. 3 din Legea nr. 36/1995: «(1) Notarul public este

învestit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome. (4)

În exercitarea profesiei şi în legătură cu aceasta, notarul public este protejat de lege».

Autonomia funcției nu poate presupune decât independența ei.

3.7. Principiul desfășurării procedurilor notariale în limba român ă

Acest principiu are la baza Art. 13 din Constituția României, potrivit căreia în

România, limba oficială este limba română.

3.8. Principiul responsabilității notarului pentru întreaga sa activitate

“Deși responsabilitatea oricărui cetățean pentru faptele sale este un truism, trebuie

remarcat, totuși, faptul că răspunderea unui notar pentru actele și faptele sale este mult mai

strictă în raport cu alte profesii.

Potrivit art. 72 din Legea nr. 36/1995, răspunderea civilă a notarului public poate fi

angajată în condițiile legii civile, pentru încălcarea obligațiilor sale profesionale, atunci când

acesta a cauzat cu vinovăție sub forma relei-credințe un prejudiciu, stabilite prin hotărâre

judecătorească definitivă.

Pentru garantarea față de cetățeni a recuperării prejudiciului, notarii sunt asigurați

pentru răspundere profesională prin Casa de asigurări a notarilor publici, astfel încât, dacă

sunt îndeplinite condițiile cerute, Casa de asigurări va achita în numele notarului prejudiciul

cauzat de acesta, urmând a se întoarce în regres împotriva notarului culpabil” .

17

CAPITOLUL 2. R ĂSPUNDEREA PATRIMONIAL Ă ȘI DISCIPLINAR Ă A

NOTARULUI PUBLIC

1.RĂSPUNDEREA PATRIMONIAL Ă A NOTARULUI PUBLIC

1.1. Aprecieri generale privind răspunderea patrimonială a notarilor publici

Răspunderea civilă delictuală a notarului public pentru fapta proprie este reglementată

prin Legea nr. 36/1995, Codul civil, Codul de procedură civilă şi Legea nr. 77/2012 pentru

modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale.

În cazul răspunderii civile delictuale a notarului public pentru fapta proprie se aplică

Legea nr. 36/1995 - republicată, care este legea specială a notarilor publici şi a activităţii

notariale, potrivit adagiului specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la legea

generală, în situaţia de faţă, de la Codul civil şi Codul de procedură civilă.

1.2. Natura juridică a răspunderii civile a notarului public

În Franța problema răspunderii patrimoniale a notarului public este una dintre cele mai

delicate, unii autori pronunțându-se în favoarea tezei potrivit căreia această răspundere are un

caracter delictual, iar alții în favoarea opiniei potrivit căreia ne aflăm în prezența unei

răspunderi contractuale bazată pe regulile de la mandat.

În literatura de specialitate se remarcă opinia domnului profesor Ioan Leş, potrivit

căreia între notarul public şi client se stabilesc raporturi de natură contractuală. În primul

rând, este de remarcat faptul că pentru serviciile prestate notarului public primeşte un

onorariu. În al doilea rând, activitatea notarului public se realizează numai la cererea părţii

interesate, împrejurare ce prezintă semnificaţii şi cu privire la natura raporturilor dintre notar

şi client. Iar în al treilea rând, este de menţionat că notarul public este supus unor obligaţii

fiscale proprii profesiilor liberale25.

În ceea ce ne privește, socotim că teza dualistă promovată de o parte a literaturii de

specialitate din Franța corespunde mai exact realităților practice din România. Potrivit acestei

teze, răspunderea notarului se cuvine a fi privită în mod nuanțat. Astfel, notarul poate răspunde:

25 I. Leş, Manual de drept notarial, p. 47.

18

▫ delictual, atunci când el intervine în calitate de persoană învestită cu autoritate publică

(ofițer public), în acest caz fiind excluse orice relații contractuale între notar și client;

▫ contractual, atunci când notarul acționează în executarea unui contract încheiat cu

clientul. Subliniem că, în toate cazurile, contractul trebuie să fie reglementat în mod expres de

lege (de exemplu, cazul prevăzut de art. 78, alin. 2) din Legea nr. 36/1995).

1.3. Reglementarea răspunderii civile delictuale a notarului public pentru fapta

proprie în Codul civil

Condițiile care atrag răspunderea civilă a notarului sunt următoarele:

1) să existe o cauză de nulitate la încheierea unui contract sau a unui act juridic

unilateral, instrumentat prin procedura de autentificare, indiferent dacă forma autentică este

cerută sau nu pentru validitatea actului;

2) cauza de nulitate (absolută sau relativă) să rezulte din însuși textul contractului;

3) partea prejudiciată, în cazul anulării sau constatării nulității (fie prin hotărâre

judecătorească, fie prin convenția părților), să ceară repararea prejudiciului, întrucât este un

caz în care operează disponibilitatea, regula fiind dispozitivă, iar nu imperativă)” 26.

Cu toate că la data adoptării Codului civil, răspunderea civilă delictuală a notarului

public era reglementată prin art. 38, alin. 1) din Legea nr. 36/1995, legiuitorul a reglementat-o

din nou, prin art. 1258 C. Civ. Este de observat că din multitudinea de profesionişti, notarul

public este singurul care desfăşoară o profesie liberă, nominalizat în Codul civil că răspunde

civil delictual pentru fapta proprie.

1.4. Reglementarea răspunderii civile delictuale a notarului public pentru fapta

proprie prin Legea nr. 36/1995 și Statutul Casei de Asigurări a Notarilor Publici din

România

Art. 72 din Legea nr. 36/1995 prevede: “Răspunderea civilă a notarului public poate fi

angajată în condiţiile legii civile, pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale, atunci când

acesta a cauzat cu vinovăţie sub forma relei-credinţe un prejudiciu, stabilite prin hotărâre

judecătorească definitivă”.

„Pentru despăgubirea persoanelor prejudiciate s-a instituit, după modelul legislaţiei

franceze, un sistem de asigurare de răspundere profesională a notarului27. Pentru plata

26 Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, Codul civil al României: îndrumar notarial, volumul I, Editura Monitorul Oficial R.A., București, 2011, p. 484.

19

despăgubirii a fost înființată Casa de Asigurări, casă care funcţionează în cadrul Uniunii

Naţionale a Notarilor Publici”28.

Răspunderea este incidentă pentru toate prejudiciile cauzate de notarul public, din

culpă, prin fapte proprii sau ale angajaților săi, în exercitarea atribuțiilor profesionale. Prin

urmare, textul instituie o răspundere pentru fapta proprie a notarului, dar și o răspundere

pentru fapta angajaților notarului public. În ambele cazuri, răspunderea asigurătorului este

incidentă numai dacă fapta prejudiciabilă s-a produs în «exercitarea atribuțiilor profesionale».

În al doilea rând, răspunderea civilă operează în toate cazurile în care notarul public sau

angajații săi au acționat «din culpă». Asigurarea acoperă și prejudiciile produse de angajații

notarului public, în exercitarea atribuțiilor sale profesionale.

2. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A NOTARULUI PUBLIC

În activitatea notarială, abaterea disciplinară este acea faptă prevăzută de lege,

săvârșită de notarul public ca urmare a nerespectării legilor, regulamentelor, statutului,

codului deontologic, deciziilor obligatorii adoptate de organizația profesională din care face

parte, precum și acea faptă care este de natură să prejudicieze onoarea și prestigiul profesiei

sale, care va atrage o sancțiune proporțională cu gravitatea abaterii săvârșite.

Notarul public răspunde pentru modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile cu privire la

legalitatea raporturilor juridice pe care le constată, la exercitarea drepturilor şi ocrotirea

intereselor subiecţilor de drept care solicită încheierea actelor notariale.

Atât Legea nr. 36/1995, cât şi Regulamentul de aplicare a legii conţin norme

particulare în ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a notarului public, însă condiţiile

generale ale răspunderii disciplinare sunt cele din dreptul comun.

Următoarele fapte prevăzute in mod exemplificativ reprezintă abateri disciplinare:

încălcarea competenţei generale, materiale şi teritoriale stabilite prin lege; întârzierea

nejustificată sau neglijenţa în efectuarea lucrărilor; lipsa nejustificată de la birou, în mod

repetat; sustragerea sau refuzul de a se supune controlului profesional administrativ29.

Măsurile disciplinare vizează persoana notarului și nu actul juridic ilegal care continuă

să îşi producă efectele până la invalidarea sa printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În cazul in care există o abatere, acţiunea disciplinară se exercită de Ministrul Justiţiei,

27 Hotărârea Congresului notarilor publici din România nr. 11 din 3 octombrie 2014 pentru aprobarea Statutului Casei de Asigurări a Notarilor Publici din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 845 din data de 20 noiembrie 2014. 28 I. Leş, Manual de drept notarial, p. 48. 29 Art. 73 din Legea nr. 36/1995

20

de preşedintele Uniunii sau de Colegiul director al Camerei şi se judecă de Consiliul de

disciplină din cadrul Uniunii30.

Competenţa de soluţionare a abaterilor disciplinare aparţine Consiliului de disciplină

constituit la nivelul Uniunii, care este conceput ca un veritabil organ de jurisdicţie

disciplinară31.

În vederea exercitării acţiunii disciplinare, cercetarea prealabilă este obligatorie. În

cadrul cercetării prealabile se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au

fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care se poate aprecia asupra existenţei

sau inexistenţei vinovăţiei care atrage răspunderea disciplinară. Ascultarea şi verificarea

apărărilor notarului public cercetat sunt obligatorii. După efectuarea cercetării prealabile,

ministrul justiţiei sau, după caz, preşedintele Uniunii ori Colegiul director al Camerei dispune

cu privire la exercitarea acţiunii disciplinare32.

Sancţiunile disciplinare ce se pot aplica notarilor publici sunt raportate în funcţie de

gravitatea abaterii disciplinare de la cea mai indulgentă respectiv un avertisment scris până la

excluderea din profesie fiind cea mai severă33.

În cazul în care notarul public nu a fost găsit vinovat, precum şi atunci când

sesizarea a fost făcută peste termen, completul dispune respingerea acţiunii disciplinare şi

închiderea dosarului.

În cazul în care împotriva notarului public s-a luat măsura arestării preventive,

ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, va lua

măsura suspendării din funcţie până la soluţionarea cauzei penale, potrivit legii.

Dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi ea se referă la infracţiunile de

serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârşirea cu intenţie a unei alte infracţiuni,

din acel moment ministrul justiţiei dispune excluderea din profesie a notarului public

condamnat.

30 Art. 74, alin. 1) din Legea nr. 36/1995 31 Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România aprobat prin Hotărârea Congresului Notarilor Publici din România nr. 10 din 2 octombrie 2014, publicat în Monitorul Oficial nr. 853 din data de 24 noiembrie 2014. 32 Art. 202 din Regulament. 33 Art. 76 din Legea nr. 36/1995

21

CAPITOLUL 3. R ĂSPUNDEREA PENALĂ A NOTARULUI PUBLIC

1. Considerații generale privind răspunderea penală a notarului public

“Răspunderea penală a notarului public este atrasă în cazul săvârșirii de către acesta a

unor infracțiuni. Într-adevăr, notarul public nu poate rămâne în afara acestui sistem de

răspundere. Faptele pentru care notarul poate răspunde penal și procedura de tragere la

răspundere penală a notarului trebuie să se găsească dincolo de orice formă de discriminare

(inclusiv pozitivă), notarii fiind, în ultimă instanță, cetățeni egali în drepturi și obligații cu

oricare alții. Trebuie totuși să ținem cont de faptul că munca notarului este extrem de

specializată, precum și de faptul că actul notarial, ca act de autoritate publică, trebuie protejat

împotriva oricăror abuzuri sau influențe din afară.

Art. 40 alin. 1), lit. f) din Legea nr. 36/1995 prevede că notarul public își pierde

calitatea «când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea

aplicării pedepsei pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori

pentru săvârşirea cu intenţie a unei alte infracţiuni»”34.

Notarul public trebuie să respecte întocmai dispozițiile legale incidente (cu privire la

procedura de autentificare a actelor, la modul de calcul al onorariului, a tarifului de publicitate

imobiliară ș.a.), cunoscut fiind „că cine execută legea nu poate fi socotit ca infractor, astfel

cum spunea reputatul profesor Vintilă Dongoroz încă din anul 1939”35.

“Este important de evidențiat faptul că ceea ce îl face pe un notar inapt pentru profesia

de notar este infracțiunea de fals, în toate formele ei. În momentul în care un notar a comis un

fals, în acel moment el și-a trădat profesia, întrucât falsul este incompatibil cu rațiunea de a fi

a profesiei de notar.

O altă infracțiune gravă ce ar putea fi săvârșită de către un notar ar fi infracțiunea de

neglijență în serviciu. Se ridică întrebarea dacă orice «neglijență» notarială este infracțiune?

Neglijențe pot apărea în activitatea oricui, inclusiv în activitatea judecătorilor, procurorilor,

avocaților sau a altor practicieni în drept. Subliniem faptul că nu toate aceste persoane devin

subiecţi activi ai infracţiunii prin «simple neglijențe». Calea de la simple neglijențe la

neglijența-infracțiune este extrem de discretă, rămânând la înțelepciunea și lumina

magistratului ca cele două noțiuni să nu se confunde”36.

34 I. Popa, A.-A.Moise, Op. cit., p. 138. 35 V. Jurcă, Ordinul legii și al autorității legitime, în Revista de drept penal, nr. 3/2003, p.65. 36 I. Popa, A.-A.Moise, Op. cit., p. 138.

22

2. Aspecte congruente și divergente dintre notarul public și funcționarul public

În dreptul penal român, noțiunea de funcționar public are un sens foarte larg,

incluzând toate categoriile de persoane care activează în administrația publică, atât funcționari

publici, cât și angajații obișnuiți. În acest context se ridică întrebarea dacă notarul public intră

sau nu în categoria funcționarilor publici.

În literatura de specialitate au fost exprimate mai multe puncte de vedere cu privire la

asimilarea dintre notarul public și funcționarul public.

Într-o prim ă opinie37 se apreciază că notarul public nu poate fi subiect activ al

infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Având în vedere conținutul art. 147 din Codul penal din 1968, în literatura de

specialitate se consideră că notarul nu avea calitatea de funcţionar public sau de funcţionar în

general și pe cale de consecință nu ar putea răspunde pentru infracţiuni care pretind, ca

subiect activ, calitatea de funcţionar, cum ar fi infracţiunea de delapidare (chiar dacă notarul

utilizează fonduri băneşti în exercitarea serviciului, acestea sunt fonduri proprii ce i se cuvin

ca urmare a serviciului îndeplinit și nu ale unei unităţi căreia i-ar fi subordonat).

De asemenea, se aprecia că notarul public nu putea comite infracţiunea de fals

material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 alin. 2)38 din Codul penal din 1968, pentru

că nu are calitatea de funcţionar. De asemenea, notarul public nu putea fi subiect activ al

infracţiunii de fals intelectual, reglementată în art. 28939 din Codul penal din 1968, pentru că

nu deținea calitatea de funcţionar, dar şi pentru că nu acţiona asupra unui înscris oficial.

Potrivit art. 150 alin. 2) din Codul penal din 1968, înscrisul oficial trebuia să emane sau să

aparţină unei unităţi la care se referă art. 145 Cod penal. Prin urmare, se consideră că notarul

emite anumite acte fără să fie încadrat în serviciul unei persoane juridice de drept public.

Chiar dacă notarul public desfăşoară un serviciu de interes public, aşa cum se arată în art. 145

Cod penal, acest fapt nu înseamnă că este funcţionar public.

37 Gh. Dobrican, Răspunderea penală a notarului public, în Revista Dreptul nr. 8/2000. 38 Art. 288 din Codul penal din 1968 prevedea următoarele: “Falsul material în înscrisuri oficiale (1) Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. (2) Falsul prevăzut în alineatul precedent, săvârşit de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”. 39 Art. 289 din Codul penal din 1968 prevedea: “Falsul intelectual (1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. (2) Tentativa se pedepseşte”.

23

O a doua opinie este cea potrivit căreia notarul public nu este funcționar public, dar

este asimilat acestei categorii și pe cale de consecință va răspunde în mod corespunzător.

Noul cod penal a dorit clarificarea noțiunii de funcționar public și eliminarea

confuziilor din vechea reglementare. Din acest motiv noul cod penal a adus importante

modificări cu privire la definirea conceptului de funcționar public și astfel a prevăzut în art.

175 următoarele:

“(1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent

sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării

prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al

altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat,

atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana

care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice

sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea

respectivului serviciu public”.

“Art. 175 alin. 2) Cod penal asimilează funcționarului public şi persoana care exercită

un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este

supusă controlului ori supravegherii acestuia cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu

public. Sunt incluşi particularii care primesc gestiunea unui serviciu public național sau local,

economic sau socio‐cultural, devenind astfel de utilitate publică” 40. „Astfel sunt considerați ca

fiind funcționari publici și persoanele fizice care exercită o profesie de interes public pentru

care este necesară o abilitare specială a autorităților publice, fiind cazul și al unei profesii

liberale, precum notariatul”41.

Camera Deputatilor a adoptat la data de 22.06.2016, un proiect de lege42 care modifica Legea

notarilor publici așa încât notarul public să nu poata fi asimilat funcționarului public din punct

40 Ana Vasile, Prestarea serviciilor publice prin agenți privați, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 191 şi urm. 41 Mihai A. Hotca, Noul Cod penal și Codul penal anterior. Aspecte diferențiale și situații tranzitorii, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 166‐167. 42 PL-x nr. 293/2016 Proiect de Lege pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995 http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?cam=2&idp=15785 accesat la data de 23.08.2016

24

de vedere al răspunderii penale pentru deciziile și activitatea organizatorică si administrativă

depusă la biroul notarial și în cadrul celorlalte structuri ale organizației notariale".

Legea notarilor publici se modifică astfel: La articolul 3, dupa alin. (5) se introduce

un nou alineat, alin 5 prim, cu urmatorul cuprins: „Notarul public nu poate fi asimilat

funcționarului public din punct de vedere al răspunderii penale pentru deciziile și activitatea

organizatorică și administrativă depusă la biroul notarial și în cadrul celorlalte structuri ale

organizației notariale”.

Considerăm că prin acest articol are menirea de a face ca notarilor să nu li se mai

aplice legislaţia anticorupţie, adică legea 78/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor

de corupţie, din moment ce notarii nu vor mai fi asimilaţi funcţionarilor publici în sensul legii

penale.

Totodată a fost modificat articolul referitor la excluderea din profesie, acest lucru

fiind, doar dacă au fost condamnaţi definitiv la închisoare cu executare, nu cu suspendare cum

este în prezent.

"Calitatea de notar public încetează în cazul condamnării definitive pentru săvârşirea

unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârşirea cu intenţie a unei

alte infracţiuni".

Proiectul prevede însa astfel: "Calitatea de notar public încetează când prin hotărâre

judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea cu executare pentru săvârşirea unei

infracţiuni de serviciu".

Suntem de părere ca aceasta modificare este bine venită întrucât excluderea din

profesie trebuie sa aibă legătură doar cu activitatea notarială întrucât se poate ajunge la

situaţia în care un notar public să fie exclus pentru săvârşirea unei infracţiuni precum

ameninţarea sau conducerea unui autovehicul cu permisul suspendat.

Ulterior adoptării acestui proiect de lege, Curtea Constituţională a României a fost

sesizată privind neconstituţionalitatea unor articole printre care și cel referitor la faptul că

notarul public nu este asimilat funcţionarului public pentru deciziile și activitatea

organizatorică şi administrativă depusă la biroul notarial şi în cadrul celorlalte structuri ale

organizaţiei notariale.

Cu privire la neconstituţionalitatea referitoare la art.II pct.1 din legea examinată,

Curtea a reţinut că încalcă valori fundamentale, ocrotite de Codul penal, valori de rang

constituţional, precum statul de drept, democraţia, respectarea Constituţiei şi a legilor, care

sunt consacrate prin art.1 alin.(3) şi (5) din Legea fundamentală. Prin această soluţie

25

legislativă se ajunge la extragerea din aria de incidenţă a răspunderii penale, aplicabilă

funcţionarilor publici, a notarilor publici.

Astfel cu unanimitate de voturi, Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a

constatat că dispoziţiile art. II pct.1, pct.5 şi pct.15 din Legea pentru completarea Ordonanţei

de urgenţă a Guvernului nr.119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor

regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru

modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995 sunt

neconstituţionale43.

3. Infracţiuni ce pot fi săvârşite de către notarul public

Aspecte introductive privind infracţiunile ce pot fi săvârşite de către notarul

public

După cum am observat în secțiunea anterior prezentată, notarul public îndeplinește

condițiile legale pentru a fi asimilat unui funcționar public, motiv pentru care el ar putea avea

calitatea de subiect activ calificat al infracțiunilor prevăzute de Codul penal.

“Subiectul activ al infracțiunii este persoana (fizică sau juridică) care a săvârșit

nemijlocit sau a participat la săvârșirea infracțiunii; prin urmare, va fi subiect activ al

infracțiunii nu numai autorul acesteia, ci și coautorii, complicii sau instigatorii. Din punct de

vedere al tipicității faptei, orice persoană fizică poate fi subiect activ al infracțiunii” 44.

Din punct de vedere penal, există trei categorii de subiecți activi, astfel:

“a) subiect activ calificat (subiect propriu) – este subiectul pentru care legea impune

îndeplinirea unei anumite calități (de exemplu, calitatea de funcționar public pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită, calitatea de administrator sau gestionar pentru săvârșirea

infracțiunii de delapidare etc.); având în vedere asimilarea dintre notarul public și funcționarul

public, notarul public poate fi subiect activ calificat;

b) subiect activ unic – este subiectul infracțiunilor ce nu pot fi comise, în calitate de

autor, decât de o singură persoană – in persona propria – (de pildă, în cazul infracțiunii de

ucidere sau vătămare a nou-născutului de către mamă, prevăzută de art. 200 Cod penal,

subiect activ unic este mama aflată într-o stare de tulburare, care ucide sau provoacă

vătămarea corporală a copilului nou-născut, imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de

43 https://www.ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRES-214 acesat la data de 23.08.2016 44 M. Udroiu, Drept penal: partea generală; Noul Cod penal, ediția a 2-a, Editura C. H. Beck, București, 2015, p. 75.

26

ore de la aceasta);

c) subiecți activi plurali – sunt subiecți ai infracțiunilor ce nu pot fi comise decât de

două sau mai multe persoane (de exemplu, infracțiunea de bigamie prevăzută în art. 376

C.pen., infracțiunea de incest reglementată de art. 377 C.pen.)”45.

În ipoteza săvârșirii unei infracțiuni, notarul public va fi tras la răspundere penală, ca

urmare a încălcării normelor sociale protejate și pentru a se restabili ordinea de drept

încălcată. Nici o faptă penală nu poate rămâne fără a fi sancționată; rolul statului, prin aparatul

judiciar existent, este acela de a asigura protejarea ordinii sociale, de a veghea asupra

respectării dispozițiilor legale și de a interveni imediat ce a luat la cunoștință de săvârșirea

unei infracțiuni, aplicând pedeapsa potrivită.

După cum am observat, notarul public poate fi subiect activ calificat. Pentru a fi tras la

răspundere penală, organele de cercetare trebuie să facă o corectă încadrare juridică a faptei

săvârșite de către notarul public, aceasta fiind o operațiune importantă și care presupune în

mod absolut o cunoaștere temeinică a legii.

“Încadrarea juridică este o noțiune legată de aplicarea nemijlocită a normelor penale

speciale la fapte concrete. Noțiunea ca atare consacrată în dreptul penal nu este folosită, de

regulă, în alte ramuri ale dreptului, deși fără îndoială că și normele acestora urmează a fi

aplicate unor situații de fapt.

Folosirea noțiunii de încadrare juridică în materia dreptului penal subliniază un plus de

exigență ce trebuie dovedit în aplicarea normelor penale speciale, plus de exigență justificat

de consecințele, de regulă, severe pe care trebuie să le suporte nemijlocit cel supus represiunii

penale.

Tragerea la răspundere penală sau represiunea penală are la bază, în primul rând, un

temei de drept și, în al doilea rând, un temei de fapt. Altfel spus, în drept trebuie constatat că

există o normă penală specială care incriminează sau consideră infracțiune o anumită faptă. În

fapt, trebuie constatat, în primul rând, că fapta la care norma se referă a fost săvârșită. A

încadra juridic o faptă în dreptul penal echivalează, în general vorbind, cu operațiunea de

identificare a normei penale speciale aplicabile în cazul dat sau cum s-a spus, cu

«introducerea faptei în tiparul legii»46.

“Astfel, putem defini încadrarea juridică a faptei în normele dreptului penal ca fiind

operațiunea pe care o execută organul judiciar de stabilire a concordanței depline între fapta

45 Ibidem, p. 81. 46 O. A. Stoica, Drept penal. Parte specială, E.D.P., București, 1976, p. 14, apud A. Boroi, Drept penal: partea specială: conform Noului cod penal, ediția a 2-a, Editura C. H. Beck, București, 2014, p. 14.

27

săvârșită și norma penală specială care incriminează acea faptă, precum și în raport cu

dispozițiile penale generale aplicabile cu privire la fapta săvârșită47.

În literatura juridică, încadrarea juridică a faptei este denumită uneori și calificarea

infracțiunii48.

În opinia noastră cele două noțiuni au conținuturi distincte, iar operațiunile ca atare la

care noțiunile se referă sunt de competența unor organe ce aparțin unor puteri distincte în stat.

Astfel, încadrarea juridică este o operațiune ce se realizează în procesul aplicării legii penale

și este menită să identifice cadrul legal de incriminare, precum și concordanța faptei concrete

cu modelul legal corespunzător; această operațiune este atributul organelor judiciare, în timp

ce calificarea juridică este o operațiune care se realizează cu prilejul elaborării normelor

penale speciale, atunci când legiuitorul, definind trăsăturile faptei care constituie infracțiune,

stabilește apartenența acesteia sferei ilicitului penal, deosebind-o de faptele care atrag o

răspundere juridică de altă natură sau nu atrag nici o răspundere juridică; menționăm că

această operațiune este atributul legiuitorului.

Greșita încadrare juridică aduce atingeri grave justiției penale. Cel mai adesea în

practica judiciară greșita încadrare juridică se prezintă sub următoarele forme:

- o faptă este considerată infracțiune, deși în realitate nu este, deoarece îi lipsește un

element constitutiv prevăzut în norma de incriminare;

- fapta comisă este încadrată în raport cu o anumită normă de incriminare, deși în

realitate ea întrunește elementele constitutive ale altei norme cu dispoziții mai grave sau mai

ușoare;

- fapta nu este considerată o infracțiune, deși în realitate este infracțiune, ajungându-se

în acest caz la achitarea unor persoane vinovate care ar trebui să fie sancționate penal”49.

Succesiunea pe care o vom aborda pentru a prezenta infracțiunile ce pot fi săvârșite de

către notarul public respectă ordinea în care sunt acestea prezentate în Codul penal, urmând să

analizăm și o serie de infracțiuni reglementate în legi speciale. În continuarea tezei sunt

analizate punctual infracțiunile din Codul penal în funcție de titlul din care fac parte,

prezentând în prealabil trăsăturile esențiale ale fiecărei categorii de infracțiuni. Ulterior

acestui demers, sunt analizate infracțiunile ce se regăsesc în legile speciale, în ordinea

cronologică a anului în care a fost adoptată fiecare lege specială.

47 A. Boroi, Drept penal: partea specială: conform Noului cod penal, p. 14. 48 C. Bulai, Drept penal. Partea specială, vol. I, București, 1976, p. 21, apud A. Boroi, Drept penal: partea specială: conform Noului cod penal, p. 15. 49 A. Boroi, Drept penal: partea specială: conform Noului cod penal, p. 15-16.

28

CAPITOLUL 4. ASPECTE DE DREPT COMPARAT

Aspecte de drept comparat privind activitatea notarială

Notarului public, în România, are statutul unei funcţii autonome dar exercită un

serviciu de interes public, este precizat exact în lege dacă el este sau nu funcţionar public.

În alte state acest statut este în mod clar stabilit de către lege. Prin urmare, în primul articol

din Legea notariatului din Spania este definit notarul ca fiind „funcţionarul public autorizat,

în conformitate cu legile ţării, să certifice contracte şi alte acte extrajudiciare.”

Regulamentul notarial din Spania prevede explicit că „notarii publici sunt în acelaşi timp

profesionişti ai dreptului şi funcţionari publici”. Legea nr. 14/1991 din Polonia50, cu privire

la notariat, în art. 2 prevede că: notarul îşi exercită funcţiile în calitate de funcţionar public şi

beneficiază de protecţia asigurată funcţionarilor publici. În Belgia, Legea cuprinzând

organizarea notariatului din, în art. 1 prezintă în mod clar, calitatea de funcţionar public a

notarului.

Legea nr. 1153/1997 referitoare la notariatul din Republica Moldova arată că

notarul are statutul unei funcţii autonome și i se recunoaşte acestuia inamovibilitatea.

În Germania, cu referire la competenţa teritorială a notarului, aceasta este stabilită

în funcţie de circumscripţia judecătorească şi a Curţii de Apel unde funcţionează biroul

notarial. În România, ca şi în Austria, Spania, Franţa, Italia, Polonia, Rusia, această

competenţă este dată de circumscripţia judecătorească, iar în Canada competenţa teritorială a

notarului este nelimitată. În Argentina, notarul are competențe care se întind în limitele

districtului unde funcţionează. În Ungaria, competenţa teritorială a notarului este dată de

Ministerul Justiţiei, iar în Cehia de Curtea de Apel în circumscripţia căreia funcţionează

biroul notarial.

În legislaţia românească şi în cea din Republica Moldova, caracterul actelor

îndeplinite de către notarul public se stabileşte că, actul întocmit de notar este de autoritate

publică şi are forţa probantă prevăzută de lege.

În legislaţia belgiană actele încheiate în faţa notarului dobândesc caracter de

autenticitate, care are același caracter ca și forţa actelor de autoritate publică, actul fiind în

50 Sofia-Ana David, Mihai Ciortoloman, „Lucrare comparativă privind unele aspecte ale sistemului notarial latin”, în Suplimentul BNP nr. 3/2000, pag. 15.

29

acest fel asimilat actelor de autoritate publică. Aici i se conferă notarului competenţă

generală, actele sale având forţă probantă în justiţie şi constituind titlu executoriu.

Actele notariale în Legea poloneză au caracter de acte autentice. În legislaţia

germană, franceză şi rusească actele instrumentate de către notar au forţă probantă mai

puternică decât cele sub semnătură privată. Mai apoi, actele notariale au forţă probantă

numai dacă părţile stipulează în mod clar aceasta în conţinutul lor.

Conform cu prevederile Codului civil, în Italia, actele notariale au forţă probantă şi

forţă executorie când conţin şi obligaţii patrimoniale. În momentul în care notarul autentifică

un act sub semnătură privată, dă siguranţă identităţii semnatarului şi datei actului. De aceea,

documentul respectiv nu are forţă executorie, ci forță probantă.

În Argentina, documentul notarial are forţă probantă care diferă în funcţie de

legislaţia diverselor provincii. Acesta este un document public, în general şi are forţă

probantă până în momentul în care este declarat fals de către o instanţă judecătorească.

Actele încheiate de notari în Canada au forţă probantă, dar nu executorie. În

Slovenia, actele notarial au forţă probantă mai mare decât cele sub semnătură privată

întrucât sunt acte publice, iar forţa executorie a acestuia este determinată de obligaţia de a

face sau a autoriza ceva. În Cehia, actele notarial sunt autentice doar în cazul în care

întrunesc condiţiile cerute de reglementările notariale.

În Republica Moldova competenţa de îndeplinire a actelor notariale o mai au doar

misiunile diplomatice şi consulare. Actul administrativ are aceeaşi forţă probantă ca actul

notarial, în Germania, doar în domeniul său de competenţă teritorială și aceeaşi forţă

executorie.

Situaţii asemănătoare avem şi în Belgia, Franţa, Italia, Ungaria şi Rusia. În Polonia,

unele acte administrative sunt executorii. În Argentina notarul autentifică şi acte şi fapte

juridice, având competenţă ca și autorităţile administrative. În mod contrar, în Austria, Cehia

şi Slovenia, legalizarea actelor o pot face doar notarii, fără intervenţia vreunei autorităţi

administrative.

În virtutea funcţiei pe care o are, acesta trebuie să răspundă civil, disciplinar sau penal, aşa

cum am menţionat anterior. Art. 50 din Legea notarială, în Polonia, prevede că toate actele

întocmite contrar legilor şi regulamentelor, dar şi faptele care contravin probităţii

profesionale se pedepsesc cu sancţiuni disciplinare - mustrare, avertisment, amendă fiscală,

destituire.

În Germania, notarului are responsabilitate nelimitată. Faptele cauzatoare de

prejudicii comise în exerciţiul funcţiunii se încadrează în aceleaşi norme care reglementează

30

obligaţiile unui funcţionar de a corija prejudiciile aduse. Responsabilitatea notarului

reprezintă o asigurare în mod diferenţiat.

În Austria, notarul are responsabilitate faţă de clienţii săi, fiind obligaţia să-i

despăgubească pe aceştia pentru prejudiciile aduse. Corporaţia notarială canadiană obligă

notarii să plătească o asigurare pentru responsabilitatea sa profesională, într-o sumă fixată

anual. Neplata acestei sume este sancționată prin excluderea din corporaţie. Notarul exercită

în Spania, Franţa şi Ungaria, o profesie liberală și răspunde nelimitat pentru activitatea sa.

În Italia notarul are responsabilităţi distincte. Răspunde penal, ca orice funcţionar

public, şi este supus şi normelor disciplinare cuprinse de legea notarială, putând primi

sancţiuni ca: mustrare, avertisment, suspendare temporară, plata de despăgubiri, destituire.

31

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Astfel cum am evidențiat încă de la începutul lucrării, activitatea desfășurată de către

notarul public este o activitate complexă, care joacă un rol important în cadrul sistemului

nostru de drept și care trebuie să fie circumscrisă dispozițiilor legale în materie.

Amplificarea şi diversificarea relaţiilor sociale şi economice au creat noi premise şi

implicit noi cerinţe în concretizarea acestor sub forma înscrisurilor autentice. Astfel,

legiuitorul a sporit în ultimii ani atribuțiile acordate notarului public și corelativ l-a supus pe

notarul public unor forme variate de răspundere juridică, în funcție de tipul de normă juridică

nesocotită de către notar.

Statul notarului public a cunoscut o evoluţie treptată în contextul fiecărei perioade

istorice, iar cea mai recentă este tranziţia acestuia de la Notariatul de Stat către o profesie

liberală.

Succesiunea de infracțiuni prezentate, precum și jurisprudența evidențiată fac dovada

că instanțele de judecată îl asimilează pe notarul public unui funcționar public, aspect ce

angajează răspunderea penală a notarului public în cazul săvârșirii unor infracțiuni care au ca

subiect activ calificat pe funcționarul public.

De lege ferenda, pentru a nu mai exista controverse doctrinare sau soluții

contradictorii jurisprudențiale, apreciem că ar fi utilă intervenția legiuitorului penal român în

sensul de a evidenția fără dubiu dacă notarul public este sau nu un funcționar public. Lucrarea

de față se bazează pe opinia potrivit căreia notarul public este asimilat funcționarului public și

acest argument ne-a determinat să analizăm infracțiunile ce pot avea ca subiect activ notarul

public.

De asemenea, am subliniat în cadrul lucrării că în cazul în care notarul public este

condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul

ori pentru săvârşirea cu intenţie a unei alte infracţiuni acesta își va pierde calitatea de notar

public [conform art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995]. Având în vedere complexitatea

activității desfășurate de către notarul public și exigența cu care este reglementată profesia în

sine, apreciem că este extrem de severă dispoziția legală potrivit căreia calitatea de notar

public încetează în cazul săvârșirii cu intenție a oricărei infracțiuni, motiv pentru care

propunem o modificare de lege ferenda a conținutului art. 40 din Legea nr. 36/1995 și

eliminarea sintagmei «ori pentru săvârşirea cu intenţie a unei alte infracţiuni».

32

În Capitolul 2 am prezentat condițiile în care poate fi angajată răspunderea

patrimonială a notarului public, în capitolul următor am subliniat cazurile în care notarul

public poate răspunde disciplinar, iar în Capitolul 3 am analizat răspunderea penală,

prezentând detaliat o gamă largă de infracțiuni ce ar putea fi săvârșite de către notarul public.

În urma analizei legislației privitoare la statutul notarului public în principalele state

membre ale Uniunii Europene, am identificat o serie de reglementări care apreciem că ar

trebui adoptate și în legislația națională. După modelul legislației din Austria, considerăm că

actele ce le poate autentifica notarul public în funcţie de valoarea tranzacţie trebuie sa fie

direct proporționale cu asigurarea pe care acesta o deţine..

De asemenea, după modelul legislației din Germania, perioada de stagiu anterioară

numirii în funcția de notar public ar trebuie să fie de 3 ani. Totodată acest program de

pregătire ar trebui să se desfășoare în cadrul tuturor profesiilor juridice, iar în urma finalizării

acestui program absolventul să susțină un examen final în vederea numirii în funcția pentru

care a optat.

Totodată, asemănător legislației belgiene care prevede că un notar poate fi suspendat

preventiv de către preşedintele tribunalului de prima instanţă, ar trebui adoptate norme

similare și în legislația națională.

Pe cale de consecință, considerăm că notarul public este supus unei răspunderi ample,

atât pe plan juridic și apreciem că din acest motiv ar fi utilă sporirea protecției notarului

public și reintroducerea în Legea nr. 36/1995 a dispoziției potrivit căreia notarii publici nu pot

fi cercetaţi, percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi sau trimişi în judecată fără avizul ministrului

justiţiei, pentru fapte săvârşite în legătură cu exerciţiul activităţilor profesionale. Textul art.

3151 din forma inițială a Legii nr. 36/1995 ar trebui reintrodus pentru a oferi notarilor publici o

protecție sporită și care să fie corelativul răspunderii mari de care dă dovadă notarul public în

cadrul activității zilnice pe care o desfășoară.

În concluzie, notarul public răspunde din punct de vedere juridic într-un mod complex

și sever, însă acesta trebuie protejat în mod corespunzător prin dispoziții legale, deoarece

trebuie creat un echilibru între gradul de răspundere la care este supus notarul și gradul de

protecție oferit notarului public.

51 Art. 31 din Legea nr. 36/1995 a fost abrogat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 278 din data de 4 aprilie 2005 și aprobată prin Legea nr. 178/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 499 din data de 13 iunie 2005.

33

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii, cursuri universitare şi alte lucrări de specialitate

1. Antoniu George, T Toader (coord.), Explicațiile noului Cod penal, Volumul 4:

Art. 257-366, Editura Universul Juridic, București, 2016;

2. Boroi Alexandru, Drept penal: partea generală, Editura C. H. Beck, Bucureşti,

2006;

3. Boroi Alexandru, Drept penal: partea specială: conform Noului cod penal,

ediția a 2-a, Editura C. H. Beck, București, 2014;

4. Boroi Gabriel, Stancu Mirela, Drept procesual civil, Ediția a 2-a, Editura

Hamangiu, București, 2015;

5. Bulai C., Drept penal, partea generală, Tipografia Universității din București,

Bucureşti, 1987;

6. Casa de Asigurări a Notarilor Publici din România, Răspunderea civilă

delictuală a notarilor publici. Culegere de practică judiciară, ediția a II-a, Editura

NOTAROM, București, 2014;

7. Cărpenaru Stanciu D., Drept comercial român, Editura All Educational, Editia

a 2-a, Bucuresti, 1998;

8. Cărpenaru Stanciu D., Tratat de drept comercial român, ediția a 3-a, Editura

Universul Juridic, București, 2012;

9. Ciuncan Dorin, Jurisprudență și doctrină penală în materia corupției, Editura

Lumina Lex, București, 2004;

10. Dobrinoiu Vasile, Dima Traian, Drept penal (partea generală, partea

specială), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

11. Dongoroz Vintilă şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român.

Partea specială, vol. IV, ediția a II-a, Editura Academiei Române, București, 2003;

12. Leș Ioan, Proceduri civile speciale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000;

13. Leș Ioan, Instituții judiciare contemporane, Editura C.H.Beck, București,

2007;

14. Leş Ioan, Manual de drept notarial, ediţia a 2-a, Editura C. H. Beck, Bucureşti,

2008;

15. Leș Ioan, Tratat de drept procesual civil, ediția a 4-a, București, Editura C. H.

Beck, 2008;

34

16. Mastacan Olivian, Răspunderea penală a funcționarului public, ediția a 2‐a,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008;

17. Mihailovici Cosmin, Notarul public. Destinul unei profesii, Editura Notarom,

București, 2015;

18. Mihalache Carmen Mariana, Răspunderea penală a funcționarului public,

Editura Hamangiu, București, 2011;

19. Nistoreanu Gheorghe, Dobrinoiu Vasile, Boroi Alexandru, Pascu Ilie, Molnar

Ioan, Lazăr Valerică, Drept Penal-partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999;

20. Pascu Ilie, Drept penal: partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;

21. Pascu Ilie, Dobrinoiu Vasile, Hotca Mihai Adrian, Noul Cod penal comentat,

volumul 2 – Partea specială, ediția a 2-a, Editura Universul Juridic, București, 2014;

22. Popa Ioan, Moise Adrian-Alin, Drept notarial: organizarea activității, statutul

notarului, proceduri notariale, Editura Universul Juridic, București, 2013;

23. Toader Tudorel, Drept penal român: partea specială, ediția a 3-a, Editura

Hamangiu, Bucureşti, 2007;

24. Toader Tudorel, Michinici Maria-Ioana, Crișu-Ciocîntă Anda, ..., Noul cod

penal: comentariu pe articole, Editura Hamangiu, București, 2014;

25. Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială. Noul cod de procedură

penală, Editura C. H. Beck, București, 2014;

26. Udroiu Mihail, Drept penal: partea generală; Noul Cod penal, ediția a 2-a,

Editura C. H. Beck, București, 2015;

27. Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, Codul civil al României:

îndrumar notarial, volumul I, Editura Monitorul Oficial R.A., București, 2011;

II. Articole şi studii de specialitate

1. Antoniu George, Ocrotirea penală a vieții persoanei, în Revista de drept penal,

nr. 1/2002, p. 9;

2. Antoniu George, Infracțiunile săvârșite cu intenție depășită și tratamentul lor

penal, în Revista de drept penal, nr. 3/2003, p. 9;

3. Bogdan Camelia, Infracțiunea de spălare a banilor în legea franceză și

germană, în Revista de drept penal, nr. 4/2006, pp. 124-126;

4. Brad Ion, Câteva aprecieri referitoare la sfera noțiunii de „funcție publică de

autoritate”, în Dreptul, nr. 3/2004, p. 135;

35

5. Ciuncan Dorin, Reflecții asupra infracțiunilor de fals, în Revista de drept

penal, nr. 3/2006, pp. 140-141;

6. Crăciunean Laura-Maria, Rolul Comentariului general nr. 21 din 2009 al

Comitetului ONU pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale în clarificarea

conținutului dreptului de a participa la viața culturală, în Acta Universitatis Lucian Blaga,

seria Iurispridentia (AULB), nr. 1/2011, Editura Universul Juridic;

7. C.S.J., s.pen., d. 4028/2000, publicată în Revista de drept penal, nr. 2/2002,

pp. 169-170;

8. C.S.J., s. pen., d. 1753/2002, publicată în Revista de drept penal, nr. 3/2003, p.

121;

9. Dabu V., Gușanu A. M., Noua lege privind evaziunea fiscală (III), în Revista

de drept penal, nr. 3/2006, p. 45;

10. Dumitru Ion, Înțelesul sintagmei de „funcție publică echivalentă cu funcția

deținută de funcționarul public”, în cazul transferului său în interesul serviciului, în Dreptul,

nr. 1/2004, p. 114;

11. Grosu Silviu Crin, Delapidare. Gestiune frauduloasă, în Revista de drept

penal, nr. 4/2003, p. 106;

12. Gorunescu Mirela, Delimitarea infracțiunii de contravenție, în Revista de drept

penal, nr. 4/2003, p. 84;

13. Jurcă Virgil, Ordinul legii și al autorității legitime, în Revista de drept penal,

nr. 3/2003, p. 65;

14. Popescu Titus, Găitan Ciprian, Luare de mită în formă continuată, în Revista

de drept penal, nr. 1/2002, p. 112;

15. Rus Ciprian, Dimofte George, Infracțiuni de corupție, în Revista de drept

penal, nr. 3/2003, p. 85;

16. Sabău Luana, Protecția penală a dreptului la respectarea vieții private, în

Revista de drept penal, nr. 2/2002, p. 56;

17. Staiu Ion, Noțiunea de funcționar. Controverse, în Revista de drept penal, nr.

4/2003, pp. 33-34;

III. Jurispruden ţă

1. Decizia Curţii Constituţionale nr. 462/2014, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014;

36

2. Hotărârea nr. 41/22.11.2013 a Consiliului de Administrație al Casei de Asigurări a

Notarilor Publici;

3. Decizia nr. 260 din 12 mai 2005 a Curții Constituționale, referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si

exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548

din 28 iunie 2005;

4. Decizia nr. 44/2003 a Curții Constituționale, referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi ale art. 63 lit. b) din Legea nr. 51/1995

pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 161 din data de 13 martie

2003;

5. Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 a Curții Constituționale, cu privire la obiecţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi

completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 2531

din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 71 din data de 29 ianuarie 2014;

6. Decizia nr. 1611 din 20 decembrie 2011 a Curții Constituționale, referitoare la

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 şi art. 258 alin. 1 din Codul penal, art.

44 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) şi art. 17 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de

corupţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 106 din data de 9 februarie 2012;

7. Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind

pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalităţii de

interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu

contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public

de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de

dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcţionarilor publici

prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici

prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din data

de 13 ianuarie 2015;

8. Decizia nr. 276/2002 a Curţii Constituţionale, referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a prevederilor art. 145 şi 147 din Codul penal, publicată în Monitorul

Oficial cu numărul 832 din data de 19 noiembrie 2002;

37

9. Decizia Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015 referitoare la excepţia

de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi art. 308 alin. (1) din Codul penal,

publicată în Monitorul Oficial nr. 845 din data de 13 noiembrie 2015;

10. Decizia Curții Constituționale nr. 363/2015 referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi

combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din data de 6 iulie 2015;

11. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4/2008 privind examinarea recursului

în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de efectuare a unor înregistrări

inexacte sau de a omite înregistrările în contabilitate, respectiv, la raportul dintre infracţiunea

de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru

prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi aceea de fals intelectual prevăzută la art. 43 din

Legea contabilităţii nr. 82/1991, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 868 din data de 22

decembrie 2008.

IV. Acte normative

1. Constituția României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a

Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

758 din 29 octombrie 2003;

2. Legea nr. 15/1968 privind Codul Penal al României, publicată în Buletinul

Oficial nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat în Buletinul Oficial nr. 55-56 din 23 aprilie

1973, în temeiul art. III din Legea nr. 6/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie

1973 și în temeiul temeiul art. III din Legea nr. 140/1996, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996 (Codul Penal al României din 1968 a fost

abrogat de art. 250 din titlul IV din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din

data de 12 noiembrie 2012);

3. Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul

Oficial nr. 510 din data de 24 iulie 2009, cu modificările aduse prin Legea nr. 27/2012 pentru

modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul

penal (publicată în Monitorul Oficial cu numărul 180 din data de 20 martie 2012), prin Legea

nr. 63/2012 (publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din data de 19 aprilie 2012) și prin Legea

nr. 187/2012 (publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din data de 12 noiembrie 2012);

38

4. Legea nr. 29/1968 privind Codul de Procedură Penală al României, publicată în

Buletinul Oficial nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicat în Buletinul Oficial nr. 58-59

din 26 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, publicată în Buletinul Oficial nr.

49 din 6 aprilie 1973, iar după modificările aduse prin Legea nr. 141/1996 (publicată în

Monitorul Oficial nr. 289/14.11.1996) a fost republicat în Monitorul Oficial nr. 78 din data de

30 aprilie 1997 (Codul de Procedură Penală din 1968 a fost abrogat de art. 108 din titlul IV

din Legea 255/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 515 din data de 14 august 2013);

5. Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul

Oficial nr. 486 din data de 15 iulie 2010, cu modificările aduse prin Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru

modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale,

publicată în Monitorul Oficial nr. 515 din data de 14 august 2013 și prin O.U.G. nr. 3 din 5

februarie 2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr.

135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative,

publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din data de 7 februarie 2014;

6. Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în

Monitorul Oficial nr. 444 din 18 iunie 2014;

7. Regulamentul din 24 iulie 2013 de aplicare a Legii notarilor publici şi a

activităţii notariale nr.36/1995, aprobat de Ordinul 2333/C/2013;

8. Legea nr. 77/2012 pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a

activităţii notariale nr. 36/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 386 din data de 8 iunie

2012;

9. Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România aprobat prin

Hotărârea Congresului Notarilor Publici din România nr. 10 din 2 octombrie 2014, publicat în

Monitorul Oficial nr. 853 din data de 24 noiembrie 2014;

10. Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului de disciplină din

cadrul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România aprobat prin Hotărârea nr. 74 din 6

august 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 530 din data de 22 august 2013;

11. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul

Oficial nr. 827 din data de 13 septembrie 2005;

12. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în

Monitorul Oficial nr. 365 din data de 29 mai 2007;

13. Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie

39

2004, iar ulterior a mai fost modificată prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009;

14. Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, republicată în

temeiul prevederilor art. III din Legea nr. 150/2015 pentru modificarea şi completarea Legii

cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 459 din 25 iunie 2015;

15. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de

corupţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din data de 18 mai 2000;

16. Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 688

din data de 10 septembrie 2015;

17. Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum

şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului,

republicată în temeiul art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53/2008, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 30 aprilie 2008;

V. Resurse Internet

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Specialia_generalibus_derogant, site accesat în data de

01.04.2016, ora 10.00;

2. http://www.juridice.ro/94324/noi-tendinte-in-sistemul-juridic-romanesc.html, site

accesat în data de 01.04.2016, ora 10.10;

3. https://dexonline.ro/definitie/concusiune, site accesat în data de 01.03.2016, ora

12.00;

4. https://www.dictio.ro/dex/concusionar, site accesat în data de 01.03.2016, ora

12.05.