Contribuţia ierarhilor Varlaam şi Antim Ivireanul la dezvoltarea oratoriei

româneşti, teză de doctorat

Doctorand Ramona Larisa Balahura

Rezumat

În literatura română veche, genul oratoric ocupă o pondere însemnată, fapt care conduce la necesitatea unei reuniri a acelor opere care se încadrează, prin trăsături distincte, acestui segment. Din punct de vedere diacronic, elocinţa ecleziastică a cunoscut o evoluţie treptată până la punctul suprem, aspect pentru care nu trebuie neglijate nicidecum etapele constitutive ale întregului proces.

Deşi operele scrise aparţinând genului oratoric au apărut la noi începând cu secolul al XVI-lea, cuvântările rostite de învăţaţii vremii au constituit suportul pe care s-au realizat creştinarea şi etnogeneza poporului român. Cel dintâi misionar care a propovăduit Evanghelia pe teritoriul Scythiei Minor a fost Sfântul Apostol Andrei, pentru ca apoi, în urma cuceririi Daciei de către romani, să se înregistreze procesul de migraţie a misionarilor care propovăduiau cuvântul Domnului şi dincolo de graniţele Imperiului Roman, fapt care a condus la apariţia unor scriitori şi misionari precum Ioan Cassian, Dionisie Exiguul, Ioan Maxenţiu, Niceta de Remesiana, Laurenţiu de Novae etc. Aceştia au predicat Evanghelia în provinciile dunărene, în limba latină şi uneori în greacă.

Cursul firesc al evenimentelor cuprinde apoi o privire asupra predicii în creştinismul bizantin când Scythia Minor se afla sub influenţa directă a Imperiului Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol şi cu greaca drept limbă oficială. Se pune accentul pe importanţa apariţiei Sfinţilor Părinţi ai secolului al IV-lea şi pe propagarea scrierilor lor dincolo de graniţele imperiului. Împrumutând din retorică elemente care vor fi în beneficiul Bisericii, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz ş.a. vor duce oratoria religioasă pe cele mai înalte culmi, făcând-o cunoscută în toate colţurile lumii prin predica orală, dar şi prin numeroasele lucrări teologice care se vor răspândi intens printre credincioşi.

Se face apoi un popas în lumea slavă deoarece, începând cu secolele VI-VII, slavii şi apoi bulgarii se vor aşeza în vecinătatea noastră, interacţionând cu noi şi intrând sub influenţa Imperiului Roman de Răsărit. Slavona va fi limba primelor traduceri din greacă a cărţilor bisericeşti. Chiril şi Metodie sunt consideraţi creatorii alfabetului chirilic cu ajutorul căruia, începând din secolul al IX-lea, aceştia vor traduce câteva cărţi necesare cultului bisericesc. În tot acest timp, influenţa Bizanţului a fost neîncetată, doar că lucrările Sfinţilor Părinţi au fost trecute prin mediator slav. Culegerile de omilii sau omiliile izolate care au circulat la noi începând cu secolul al IX-lea vor reprezenta o bogată sursă de informare asupra învăţăturilor teologice.

1

Subcapitolul Lumea postbizantină priveşte Bizanţul dincolo de secolele al IV-lea şi al V-lea când îşi vor mai face apariţia şi alţi teologi, propovăduitori importanţi precum Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Teodor Studitul ş.a. Bizanţul va continua să înflorească până în 1453, când va fi cucerit de turci. Cucerirea Bizanţului va duce la o decădere economică, dar nu şi culturală deoarece intelectualitatea va găsi resurse pentru a continua munca începută. Va apărea, de exemplu, curentul neogrec sau democratic care se va afirma între secolele al VI-lea şi al VII-lea. Reprezentanţii lui s-au ridicat la înălţimea înaintaşilor datorită faptului că, în scrierile lor, au polarizat creştinismul pe înţelesul tuturor. Damaschin Studitul, Maximos Margunios, Teofanis Eleavulkos (i-am numit doar pe cei din care s-a inspirat mitropolitul Varlaam în scrierile sale) sunt autorii neogreci care, prin lucrările lor scrise în limba poporului şi tipărite cu precădere la Veneţia, au dus mai departe cultura grecească.

Predica în spaţiul românesc medieval are în vedere circulaţia pe teritoriul nostru a diferitelor texte patristice copiate în mănăstirile din ţară, concomitent cu scrieri ale autorilor slavi şi cu scrierile românilor, chiar dacă ele sunt în altă limbă decât româna, pe atunci idiomul nostru nefiind pe deplin format (Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, de pildă). În secolul al XVI-lea se introduce tiparul, fapt care duce la răspândirea mai rapidă a cărţilor de cult. Macarie, Filip Modoveanul, ieromonahul Lavrentie sunt cărturarii care au tipărit cărţi de cult în beneficiul Bisericii şi al credincioşilor.

Începând din secolul al XVI-lea, s-au scris la noi, în limba română, colecţii de omilii care au servit la explicarea pe înţelesul tuturor a pasajelor din Evanghelie în cadrul slujbei bisericeşti. Diaconul Coresi este pionierul necontestat, acesta tipărind pentru prima dată în limba română două astfel de cazanii: Tîlcul Evangheliilor (1567) şi Evanghelia cu învăţătură (1581), ultima dintre ele cunoscând o retipărire în 1640-1641 întreprinsă de către popa Dobre, în tipografia de la Alba-Iulia. Lucrările au contribuit la evoluţia genului oratoric la noi, dând tonul unor astfel de tipărituri atât de necesare în perspectiva traducerii treptate a slujbei bisericeşti în idiom autohton. Acest moment important din punct de vedere oratoric şi lingvistic a fost umbrit de anexarea la aceste două lucrări a unui Molitvelnic, în primul caz, şi a celor 10 porunci din Catehismul luteran de la Sibiu, în cel de-al doilea caz, anexe cu un grav conţinut calvinizat.

Secolul al XVII-lea este marcat de apariţia, în istoria literaturii religioase româneşti, a câtorva colecţii de omilii care au rămas în conştiinţa neamului ca nişte valori ale genului. Este vorba despre Evanghelia învăţătoare de la Govora (1642) a ieromonahului Silivestru, de Cartea românească de învăţătură (1643) a mitropolitului Varlaam şi de Evanghelia învăţătoare de la Mănăstirea Dealu din 1644. În vremuri tulburi din punct de vedere religios, aceste culegeri de predici s-au constituit pentru credincioşi ca un adevărat suport moral şi spiritual în lupta cu ereziile din ce în ce mai ameninţătoare.

2

Dintre toate colecţiile de omilii apărute în secolul cazaniilor, cea care s-a constituit ca o lucrare de căpătâi pentru poporul român de pretutindeni a fost Cartea românească de învăţătură a mitropolitului Varlaam. Graţie acestei culegeri, genul oratoric va cunoaşte o evoluţie vizibilă, predicile cu un conţinut ortodox nealterat fiind rostite din amvon de cărturarul Varlaam, iar apoi de nenumăraţi alţi slujitori ai Bisericii, în beneficiul credincioşilor.

Mitropolitul Varlaam al Moldovei este cel care, în tradiţia diaconului Coresi, va elabora cartea de predici cu cea mai mare răspândire în literatura română veche. Valoarea Cărţii româneşti de învăţătură (1643) a făcut ca ea să se bucure de o mare apreciere în anul apariţiei şi mult timp după aceea. Lucrarea s-a constituit ca ghid în activitatea predicatorială pentru aproximativ trei sute de ani, contribuind la conştientizarea identităţii spirituale a românilor, fiind cartea care a îndeplinit cu succes misiunea de apărare a ortodoxiei de atacurile protestanţilor care cuprinseseră în mrejele ei chiar pe unii prelaţi ai Bisericii. În condiţiile în care, până în secolul al XVII-lea, slujbele se ţineau în limba slavonă, rostirea în amvon de către Varlaam, iar apoi lecturarea, timp de trei secole, de către preoţi a predicilor din Cartea românească de învăţătură a avut un rol însemnat în cugetarea românilor asupra ideii de unitate spirituală.

Respectând modelul ucrainean al predicii, cu introducere, anunţarea temei, tratare şi încheiere, predicatorul Varlaam a uimit audienţa adunată probabil la Sfinţii Trei Ierarhi prin cuvintele simple, dar în acelaşi timp pline de tâlc extrase din învăţăturile Sfintei Scripturi. Dialogul pe care-l promovează cărturarul în Cazania sa făcea din auditor un părtaş la toate evenimentele biblice relatate, un receptor mai bogat după fiecare predică audiată.

Lucrare cu un conţinut pur ortodox şi scrisă pe înţelesul tuturor, Cazania i-a învăţat pe creştini dogmele credinţei ortodoxe, insistând totodată pe răul făcut de eretici. Ea le-a oferit credincioşilor învăţături şi i-a îndemnat la o viaţă morală fără pată.

Pe lângă această culegere de predici, Varlaam este autorul şi al altor lucrări care au avut ca finalitate promovarea adevăratelor dogme ale teologiei ortodoxe şi înlăturarea, prin reliefarea diferenţelor, a ereziilor din ce în ce mai primejdioase. Aşa sunt Răspunsul împotriva catehismului calvinesc sau Şapte Taine ale Bisericii, cărţi care au avut rolul de a întări unitatea spirituală a românilor, dându-le forţa necesară pentru a continua lupta în scopul câştigului ortodoxiei.

Izbânda din Moldova datorată mitropolitului Varlaam a fost continuată şi chiar depăşită din punct de vedere evolutiv de predicile alcătuite şi rostite din amvon de mitropolitul Ţării Româneşti, Antim Ivireanul, în secolul al XVIII-lea. Didahiile sale sunt exemplare pentru ţinuta desăvârşită a discursului, prin reflectarea realităţilor acelor vremuri, printr-o limbă aflată în cel mai înalt grad de evoluţie de până atunci, printr-o mlădiere a frazei obţinută prin utilizarea numeroaselor imagini artistice care dau expresivitate textului, această lucrare putând fi utilizată cu succes în activitatea predicatorială curentă.

3

În epoca în care încă mai erau la modă cazaniile, Antim are curajul de a se înfăţişa înaintea auditoriului cu o predică vie, inspirată din învăţăturile Sfintei Scripturi, ale Sfinţilor Părinţi şi presărată adesea cu idei filozofice sau evenimente istorice care dau o anumită prestanţă textului. În alcătuirea omiliilor sale, obiectivul lui Antim a fost acela de a-i face conştienţi pe ascultători de necesitatea cunoaşterii şi respectării acestor legi în vederea mântuirii şi a obţinerii vieţii veşnice. Pentru a pătrunde în sufletul ascultătorilor săi, Antim le aduce acestora noţiunile de teologie cât mai aproape de percepţia lor de înţelegere şi de adaptare la cerinţele Bisericii.

Din momentul poposirii pe tărâm românesc, Antim Ivireanul s-a identificat cu nevoile poporului care l-a adoptat cu uşurinţă şi care s-a bucurat de beneficiile prezenţei lui. Veritabil om de cultură cu calităţi alese, cărturarul a tipărit sau a supraveghiat imprimarea a peste 60 de lucrări, în mai multe limbi, dintre care 38 sunt contribuţii personale, 24 dintre ele fiind traduse în limba română. Tot Antim este autorul a patru lucrări originale şi arhitectul limbii liturgice la noi, în tradiţia diaconului Coresi şi a mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Este munca titanică a unui misionar al credinţei pentru apărarea căreia va şi muri martiric.

Având ca punct de reper multitudinea de colecţii de cuvântări care au apărut şi circulat pe teritoriul ţării noastre şi pe care a încercat să le amintească lucrarea de faţă, putem conchide că oratoria este îndreptăţită să-şi ceară tributul confirmării ei între celelalte genuri ale literaturii române.

4